1

ORGANELE DE SIMŢ

1. PIELEA

Pielea:

• este cel mai greu organ (16-20% din greutatea corpului), • înveleşte organismul la exterior, • la nivelul orificiilor bucal, vaginal, anal, se

continuă cu mucoasele, • este alcătuită din:

o epiderm, o derm, în care se află numeroase glande

sebacee, glande sudoripare, fire de păr, vase de sânge şi nervi (fig. 125).

Fig. 1. Pielea – microfotografie.

Hipodermul sau ţesutul celular subcutanat permite mobilitatea pielii pe ţesutu-rile subiacente şi nu este considerat o componentă a pielii.

Tegumentul nu este un înveliş pasiv ce protejază corpul la exterior, ci are rol activ contribuind la menţinerea homeostaziei mediului intern:

• recepţionează stimulii dureroşi, tactili şi termici din exterior, prin bogăţia sa de fibre nervoase, fiind astfel cel mai extins organ senzitiv al organismului.

• limitează pierderile excesive prin evaporare, epidermul fiind relativ imper-meabil pentru apă,

• participă la procesele de termoreglare şi secreţie, prin glandele sudoripare, vascularizaţie şi ţesutul adipos,

• participă în reacţiile imunologice locale şi sistemice, • are rol în metabolizarea vitaminei D • absoarbe radiaţiile ultraviolete.

Pielea prezintă pe suprafaţa sa depresiuni superficiale sau şanţuri papilare se-parate între ele prin creste epidermice, care fac ca joncţiunea epiderm-derm să nu fie netedă. Un astfel de desen, cu determinism genetic, caracteristic fiecărui individ, apare la nivelul palmelor şi plantelor încă din luna a patra de dezvoltare intrauterină şi poar-tă numele de dermatoglife.

Există diferenţe regionale în structura pielii şi anexelor:

• este mai subţire la nivelul pleoapelor şi mai groasă pe spate, • la nivelul palmelor şi plantelor pielea nu prezintă foliculi piloşi, epidermul este

gros (400-600 µm), iar stratul de cheratină este abundent,

2

• pe restul corpului epidermul de tip subţire, iar stratul de cheratină este mai slab reprezentat.

EPIDERMUL este:

• un epiteliu stratificat cheratinizat, • alcătuit în principal din patru tipuri de celule, cu origine, funcţie şi localizare

diferite: cheratinocitele, melanocitele, celulele Langerhans şi celulele Merkel.

Celulele epidermului sunt dispuse pe mai multe straturi, care dinspre profun-zime spre suprafaţă sunt:

• stratul bazal sau regenerativ, • stratul spinos, • stratul granulos, • stratul lucidum, • stratul cornos.

În funcţie de grosimea epidermului şi a stratului de cheratină (nu de grosimea

totală a pielii), se diferenţiază: • tegumentul gros:

o la nivelul palmelor şi a plantelor, o prezintă cele cinci straturi bine reprezentate, o cheratina este abundentă, dar lipsesc foliculii piloşi,

• tegumentul subţire: o înveleşte restul corpului, o nu prezintă stratul lucidum, iar stratul granular este discontinuu, o cheratina este mai puţin abundentă.

1) CHERATINOCITELE: • au origine ectodermică, • reprezintă 80% din populaţia celulară a epidermului, • conţin în citoplasmă filamente intermediare de cheratină ce reprezintă un mar-

ker pentru celulele epiteliale, • sunt dispuse în toată grosimea epidermului pe cele cinci straturi ale sale: bazal,

spinos, granulos, lucidum şi cornos, • au ca funcţie principală sinteza şi stocarea cheratinei, o scleroproteină cu rol de

susţinere şi protecţie.

Cheratinizarea, proces programat genetic, presupune o serie de modificări morfologice şi metabolice cum sunt:

• creşterea în dimensiuni a celulelor, care din cubice devin poliedrice, apoi tur-tite,

• apariţia de noi organite, cheratinozomii, reorganizarea structurală a celor exis-tente sau chiar pierderea lor (ex. nucleul),

• modificări metabolice (ex. sinteza proteinelor şi a lipidelor) în relaţie cu chera-tinizarea,

• modificări ale membranei plasmatice,

3

• deshidratarea celulelor. Stratul bazal (germinativ sau regenerativ):

• este alcătuit dintr-un rând de cheratinocite cubo-cilindrice dispuse pe membra-na bazală,

• prezintă celule pigmentare, melanocitele, răspândite printre cheratinocite, • asigură regenerarea epidermului, care se reface periodic la 26-28 de zile.

Stratul spinos: • este alcătuit din 5-20 de rânduri de cheratinocite poliedrice, • în straturile inferioare poate prezenta melanocite, • în straturile superioare pot fi evidenţiate celule Langerhans, • este constituit din celule ce prezintă sute de desmozomi, de unde şi denumirea

de strat spinos, • în cheratinocitele straturilor superioare prezintă cheratinozomi ce conţin hi-

drolaze acide, glicoproteine, glicolipide, fosfolipide, steroli, lipaze: o aceştia sunt lizozomi ai căror conţinut va fi exocitat în spaţiile interce-

lulare în legătură cu procesul de cheratinogeneză.

Stratul granulos: • este alcătuit din 3-5 rânduri de celule turtite, cu:

o axul lung paralel cu membrana bazală, o nuclei heterocromatici, picnotici, o organite comune, o cheratinozomi, o tonofibrile, o granule bazofile de cheratohialină.

Stratul lucidum:

• este alcătuit din 2-3 rânduri de celule turtite, o anucleate, o cu citoplasma translucidă, datorită prezenţei eleidinei, o ce conţin filamente groase de cheratină, o fără organite celulare, o cu membrana celulară mult îngroşată.

În cazul epidermului subţire acest strat lipseşte.

Stratul cornos:

• este alcătuit din celule: o complet diferenţiate, aplatizate, alungite, o fără organite celulare, o ce suferă un proces intens de deshidratare, o cu membranele plasmatice îngroşate (15-18 nm), o solidarizate printr-o substanţă intercelulară cu origine în cheratinozomi, o citoplasma celulelor acestui strat conţine cheratină de tip A, bogată în

grăsimi, dar săracă în sulf, de aceea este mai puţin rezistentă în compara-

4

ţie cu cheratina de tip B din unghii sau din corticala firului de păr, care este bogată în sulf.

Celulele cornoase superficiale se descuamează treptat sub forma unor agregate

de celule numite scuame, datorită degradării proteolitice a desmozomilor şi datorită unor enzime din membranele plasmatice, care vor altera lipidele, cu pierderea eficien-ţei materialului de ciment intercelular.

Reglarea proliferării şi diferenţierii celulelor epidermului este un proces com-plex, multifactorial, ce implică:

• participarea diferitelor celule ale dermului (ex. fibroblastele) şi interacţiunea lor cu cheratinocitele,

• prezenţa factorilor de creştere: o factorul de creştere al epidermului EGF, o factorul de creştere transformator alfa TGF-α produs chiar de chera-

tinocite, cu acţiune autocrină asupra proliferării şi migrării acestora, • citokinele produse de cheratinocite, cum sunt interleukinele IL-1α, IL-6, IL-8;

factorul de stimulare a coloniilor de granulocite şi macrofage GM-CSF, ela-borate mai ales în procesele inflamatorii şi de reparare a plăgilor de la nivelul pielii,

• prezenţa calciului, necesar pentru formarea desmozomilor şi activarea unor en-zime şi a vitaminei A.

2) MELANOCITELE: • au origine în crestele neurale, de unde migreză la nivelul epidermului, apro-

ximativ în a şaptea săptămână a vieţii intrauterine, • au un corp celular rotund:

o localizat printre cheratinocitele stratului bazal, uneori poate pătrunde până în lamina rara din structura membranei

bazale, o prezintă prelungiri citoplasmatice care se insinuează printre cheratino-

cite, însă fără a forma joncţiuni cu acestea, • pot fi identificate în:

o stria vasculară din ureche, o în epiteliul pigmentar retinian, o în leptomeninge, o în matricea firului de păr, o în unele membrane mucoase, o ocazional în derm,

• în microscopia optică pot fi identificate datorită: o citoplasmei palid colorate (în col.hematoxilină-eozină), o prezenţei granulelor de melanină (pigment brun), o nucleului de formă ovoidală.

• conţin în citoplasmă filamente intermediare de vimentină.

5

Melanina: • se colorează în negru prin reacţia Fontana, cu albastru de Prusia dă reacţie

negativă, astfel se poate deosebi de hemosiderină; melanocitele sunt celule DOPA positive,

• este sintetizată în melanocite: o în melanozomi

organite specifice ale melanocitelor, cu formă ovoidală, delimitaţi de membrane, cu o organizare internă sub forma:

unor lamele concentrice orientate longitudinal, în cazul melano-zomilor în care se sintetizează eumelanina, un pigment brun-ne-gru,

microveziculară, în cazul în care în melanozomi se sintetizează feomelanina, pigmentul galben-roşu,

o substratul sintezei melaninei este tirozina, asupra căreia acţionează tiro-zinaza, sintetizată în ribozomii melanocitelor.

Pe măsură ce melanina se acumulează în melanozomi, aceştia trec prin stadiile

II, III, pentru ca în stadiul IV, final, granulele de melanină, ce nu mai prezintă acti-vitate tirozinazică, să fie transferate din prelungirile melanocitelor în cheratinocite, împreună cu o mică parte din citoplasma din prelungiri, într-un proces denumit se-creţie citocrină.

Proliferarea melanocitelor, melanogeneza şi transportul pigmentului în chera-

tinocite sunt sub influenţa: • radiaţiilor ultraviolete, • factorului de creştere al fibroblastelor-beta (FGF-β), produs de cheratinocite, • hormonilor: MSH, hormoni sexuali.

Un melanocit împreună cu aproximativ 36 de cheratinocite, cărora le furnizea-

ză pigmentul melanic, formează o unitate melanică epidermală. Dimensiunea melanozomilor este determinată genetic:

• la persoanele de culoare au dimensiuni mai mari, lungimea 0,7-10 µm, diame-trul de 0,3 µm şi rămân negrupaţi în citoplasmă,

• la indivizii cu pielea albă sunt mici şi devin grupaţi în cheratinocitele în care au fost transportaţi.

Culoarea pielii este determinată de:

• vascularizaţia pielii, • prezenţa unor pigmenţi endogeni (melanina, bilirubina, hemosiderina), • prezenţa unor pigmenţi exogeni (carotenul).

Expunerea pielii la soare: • are ca efect imediat fotooxidarea melaninei preexistente în melanozomi, • dacă este repetată, îndelungată, determină:

6

o creşterea numerică a melanocitelor, o intensificarea sintezei de melanină, o creşterea ratei de transfer a pigmentului la nivelul cheratinocitelor.

Albinismul este o boală ereditară caracterizată prin lipsa sintezei tirozinazei din

melanocite, iar vitiligo este o boală câştigată, tegumentul prezentând zone de depig-mentare, ca urmare a distrugerii sau degenerării melanocitelor.

3) CELULELE LANGERHANS: • reprezintă aproximativ 2-8% din populaţia de celule a epidermului, • au fost descoperite în anul 1868 de Paul Langerhans, un student la medicină,

care a utilizat impregnări cu săruri de aur pentru studiul anatomiei nervilor pielii,

• au originea în celulele precursoare din măduva roşie hematogenă, • sunt incluse în cadrul sistemului macrofagic-mononuclear, • sunt localizate în straturile granulos şi spinos (spinobazal) şi prezintă:

o forma stelată, o citoplasmă cu aspect palid (în hematoxilină-eozină), o nucleu cu forma neregulată,

• nu formează joncţiuni cu cheratinocitele, • în ME prezintă:

o filamente intermediare de vimentină, o mitocondrii, RER, lizozomi, o în mod caracteristic granulele Birbeck,

• prezintă pe suprafaţa lor markeri, cum sunt moleculele CD4, CD45, S100, HLA-DR, CD1a, evidenţiaţi prin utilizarea tehnicilor de IMHC,

• sunt celule dendritice prezentatoare de antigene, responsabile de recunoaş-terea, preluarea şi prezentarea antigenelor solubile limfocitelor T, fiind impli-cate în: o activarea limfocitelor T, o hipersensibilitatea de contact, o respingerea alogrefelor de piele.

4) CELULELE MERKEL: • au fost descoperite în anul 1875, • au origine epidermală, • se găsesc printre celulele stratului bazal al epidermului, în special în zonele

senzitive ale epidermului, la nivelul palmelor şi plantelor şi în mucoase, • au o formă neregulată şi prezintă:

o corp celular mare, vezicular, o prelungiri citoplasmatice ce pătrund printre cheratinocitele stratului spi-

nos, de care se leagă prin desmozomi, o nucleu mare, palid, o organite şi granulele electronodense ce conţin neurotransmiţători (ca-

tecolamine) şi substanţe bioactive (metenkefalina, serotonina, quinacrina, cromogranina, citocheratina 20 specifică epidermului),

7

• filamente intermediare de citocheratină; • la polul bazal sunt în contact cu terminaţiuni nervoase sub formă de disc:

o la acest nivel sunt prezente numeroase granule cu miez dens, cu diametrul de 80-90 nm, ce au tendinţa de a se acumula la locul unde celula este în contact cu fibra nervoasă.

Funcţiile celulelor Merkel sunt următoarele:

• eliberarea de neurotransmiţători şi factori neurotrofici spre terminaţiunile ner-voase,

• eliberarea substanţelor bioactive în vasele de sânge sau în structurile subepi-dermale (ţesutulul conjunctiv),

• stimulează proliferarea şi diferenţierea normală a cheratinocitelor.

DERMUL este o structură conjunctivă: • cu grosimea medie de 1-2 mm, • separat de epiderm printr-o membrană bazală, • conţine anexele pielii, vase şi nervi, • prezintă în structura sa două zone:

o dermul superficial sau papilar, zona superficială imediat sub membrana bazală, participă la realizarea papilelor dermice şi prezintă în structura sa:

ţesut conjunctiv lax cu substanţă fundamentală bogată în dermatan sulfat, fibre de colagen, elastice şi de reticulină, bogat vascularizat şi inervat,

fibroblaste, monocite, macrofage, leucocite, o dermul profund sau reticular, zona profundă care vine în contact cu hipo-

dermul, conţine: ţesut conjunctiv dens bogat în fibre, dar sărac în celule:

fibrele de colagen organizate în fascicule groase conferă der-mului rezistenţă,

fibrele elastice dispuse ca o reţea bogată conferă elasticitate, fibrele de reticulină situate profund sunt numeroase.

Reţeaua vasculară sanguină şi limfatică este bogată. La acest nivel se găsesc

multe anastomoze arteriovenoase cu rol în termoreglare. Fibrele nervoase, numeroase, de origine simpatică, formează reţele libere sau

participă la realizarea corpusculilor senzitivi încapsulaţi Meissner, în dermul papilar şi Vater Pacini în dermul reticular.

ANEXELE PIELII

1. Filamentul pilos (sau firul de păr) este alcătuit din:

• porţiunea liberă, denumită tijă sau tulpină, • porţiunea profundă denumită rădăcină, situată în derm, • porţiunea dilatată, denumită bulb, ce este alcătuită din celule ce se divid activ,

ce vor asigura creşterea firului de păr:

8

o în regiunea inferioară a bulbului se află papila firului de păr o invagi-naţie în care pătrunde ţesut conjunctivovascular, la nivelul căreia se rea-lizează nutriţia părului.

Structura microscopică a filamentul de păr prezintă:

• medulara, porţiunea centrală alcătuită din 2-3 rânduri de celule cheratinizate, care: o conţin în citoplasmă lipide, pigment, granule de tricohialină, o se diferenţiază din celulele situate în vârful papilei dermice,

• corticala, stratul mijlociu, alcătuită din celule alungite, care: o se diferenţiază din celulele aflate pe laturile papilei dermice, o în citoplasmă conţin numeroase granule de melanină ce determină culoa-

rea părului şi tonofilamente de cheratină, • epidermicula sau stratul extern, alcătuită dintr-un singur rând de celule extrem

de turtite, cheratinizate, transparente: o orientate invers în raport cu celulele din epidermicula foliculului pilos,

asigurând astfel ancorarea firului de păr în teaca sa.

Foliculul pilos înveleşte rădăcina firului de păr (situată în piele), fiind alcătuit din trei teci dispuse concentric în jurul filamentului pilos:

• teaca epitelială internă acoperă rădăcina firului de păr până la nivelul deschiderii glandelor sebacee, unde celulele se vor detaşa pentru a lua parte la formarea sebumului, este alcătuită din trei straturi concentrice: o epidermicula tecii interne, o stratul Huxley, o stratul Henle (situat la exterior),

• teaca epitelială externă de origine epidermală, este bine reprezentată la gâtul foliculului pilos,

• teaca conjunctivofibroasă provine dintr-o condensare a ţesutului conjunctiv din derm în jurul filamentului pilos, este bogat vascularizată şi inervată.

Muşchii ridicători ai firului de păr:

• sunt alcătuiţi din fibre musculare netede, ce se prind cu un capăt la nivelul tecii fibroase a firului de păr, iar cu celălalt capăt la nivelul joncţiunii dermoepider-mice,

• determină prin contracţia lor reflexul de piloerecţie, ce poate fi declanşat de di-feriţi stimuli (frig, emoţii).

2. Glandele sebacee:

• sunt glande anexate firului de păr, o excepţii, glandele Meibomius din pleoape şi glandele Tisson de la nive-

lul glandului, care nu sunt anexate firului de păr şi se deschid liber la su-prafaţa pielii,

• sunt glande mici, de tip acinos, simple sau compuse, ce se dispun în jurul gâtului foliculului pilos,

9

• la exterior au o membrană bazală învelită de ţesut conjunctiv elastic, pe care sunt dispuse celulele bazale cubice într-un singur rând,

• prezintă spre interiorul glandei celule ce se măresc, au nuleul mare, situat cen-tral, iar citoplasma are aspect vezicular,

• prezintă în centrul glandei celule: o de dimensiuni mari, o cu nuclei pe cale de degenerare, o ce în final se vor dezintegra, eliberarea produsului de secreţie realizându-

se prin mecanism holocrin, Un folicul pilos împreună cu glandele sebacee anexate lui şi cu muşchii ridi-

cători ai firului de păr formează aparatul pilosebaceu.

3. Glandele sudoripare: • sunt răspândite pe toată suprafaţa pielii, mai numeroase la nivelul palmelor,

plantelor, în axilă, o lipsesc la nivelul marginii libere a buzelor şi a glandului penian,

• sunt glande de tip tubulo-glomerular, lungi, care prezintă: o porţiunea secretorie sau adenomerul, de formă încolăcită sau glomerula-

ră, situată profund în derm, sau în hipoderm, o porţiune excretorie, dreaptă, ce străbate dermul şi epidermul.

are un segment intradermic numit canal sudoripar, un traiect intraepidermic sau traiectul sudoripar, fără pereţi proprii,

săpat printre celulele epidermului.

Canalul sudoripar este tapetat de un epiteliu bistratificat alcătuit din: • un rând de celule bazale, • un rând de celule mai mici, cu microvili la polul apical, care delimitează

lumenul canalului.

Traiectul sudoripar: • nu are pereţi proprii • se deschide la suprafaţa pielii printr-un por sudoripar, pentru eliminarea secre-

ţiei sudorale. Glandele din conductul auditiv extern sunt glande sudoripare modificate ce

produc cerumenul, fiind numite şi glande ceruminoase.

RECEPTORII NERVOŞI DIN PIELE

Pielea are rol protector prin: • rezistenţa mecanică faţă de diferiţi agenţi, • capacitatea de a declanşa acţiuni reflexe, • recepţionarea stimulilor, care vor fi transmişi la nivel central.

Receptorii nervoşi ai pielii se găsesc în epiderm, derm şi hipoderm. În epiderm, terminaţiunile nervoase sunt:

10

• fibre amielinice dispuse în reţele, ale căror ultime expansiuni ajung până la stratul granular,

• meniscuri epiteliale sau meniscurile lui Merkel, formate dintr-o reţea fină de fibre nervoase. În derm există terminaţiuni nervoase doar în pătura subepidermică:

• terminaţiunile libere se prezintă ca fibre nervoase terminate în buton, • terminaţiuni încapsulate învelite într-o

teacă conjunctivă subţire sau mai groa-să, o corpusculii Meissner cu lungimea

de 10-100 µm, localizaţi la nivelul papilelor dermice (fig. 2).

Fig. 2. Corpusculi Meissner-microfotografie. În hipoderm terminaţiunile nervoase încapsulate sunt reprezentate de corpus-

culii Vater-Paccini (fig. 3): • cu formă ovalară, • de dimensiuni mari (până la 2 mm), • alcătuiţi din lame conjunctive dispuse

concentric în jurul unei fibre nervoase amielinice, separate între ele prin spaţii fine.

Fig. 3. Corpuscul Vater-Pacini-microfotografie.

2. MUCOASA OLFACTIVĂ

Mucoasa olfactivă, ce conţine segmentul receptor al analizatorului olfactiv: • este localizată în partea profundă a foselor nazale, pe faţa inferioară a lamei

ciuruite a osului etmoid, • ocupă o suprafaţă de 5 cm², • are culoarea galben-maronie, deosebindu-se de mucoasa de tip respirator de

culoare roz, care tapetează restul foselor nazale. Mucoasa olfactivă prezintă un epiteliu pseudostratificat cilindric înalt, susţinut

de un corion.

Epiteliul este format din: celule bazale, celule de susţinere şi celule olfactive.

11

Celulele bazale: • sunt celule mici, cu nucleii ovalari, heterocromatici, • sunt dispuse în profunzimea epiteliului, pe membrana bazală, • se divid şi se diferenţiază, înlocuind celulele de susţinere uzate.

Celulele de susţinere: • sunt celule înalte, de formă prismatică, cu nuclei sferici şi organite comune, • prezintă la polul apical microvili subţiri care proemină în stratul de mucus de

la suprafaţă, • stabilesc joncţiuni cu celulele olfactive adiacente.

Celulele olfactive (senzoriale) sunt neuroni bipolari cu un corp celular de la care pornesc două prelungiri:

• apicală, de tip dendritic, ce se termină prin vezicula olfactivă, cu 6-10 cili ol-factivi, lungi, imobili cu rol de receptori ai stimulilor olfactivi,

• bazală, de tip axonic, ce traversează membrana bazală şi pătrunde în corion, unde prelungirile nervoase ale celulelor olfactive se grupează în fascicule şi formează nervii olfactivi (perechea I de nervi cranieni), care străbat lama ciu-ruită a etmoidului pentru a face sinapsă cu celulele mitrale din bulbul olfactiv.

Corionul mucoasei olfactive:

• este format din ţesut conjunctiv lax, ce aderă în partea lui profundă la periostul etmoidului,

• conţine: o glande tubuloacinoase de tip seros, numite glandele Bowman, secreţia lor

este solvent pentru substanţele odorante, o plexuri nervoase, o limfatice, numeroase vase de sânge.

3. MUGURII GUSTATIVI

Mugurii gustativi (fig. 4) reprezintă segmentul periferic al analizatorului gus-tativ:

• sunt răspândiţi în: o epiteliul stratificat pavimentos ne-

cheratinizat al mucoasei cavităţii bucale la nivelul papilelor circum-valate, fungiforme şi foliate,

o mucoasa faringelui şi a palatului moale,

Fig. 4. Muguri gustativi

-microfotografie.

12

• au formă de butoiaş, cu lungimea de aproximativ 80 µm, culoare mai palidă o sunt dispuşi în grosimea epiteliului, o au baza mai largă pe membrana bazală, o au polul apical mai îngust la suprafaţa epiteliului, unde se deschide prin

porul gustativ. .

Mugurele gustativ este format din: • celulele bazale mici,

o aşezate la periferie pe membrana bazală, o cu rol de a înlocui celulele de susţinere uzate,

• celulele de susţinere localizate fie în centrul mugurelui, sau la periferie, o au formă de semilună, cu polul apical mai îngust şi polul bazal mai lăţit, o nucleul rotund, eucromatic, localizat central,

• celulele gustative: o fiecare mugure conţine aproximativ 10-14 celule, o ocupă o poziţie centrală fiind dispuse printre celulele de susţinere, o au forma alungită, capetele efilate, o au nucleul heterocromatic, în formă de bastonaş, o au la extremitatea lor apicală perii gustativi (cili) ce proemină în porul

gustativ, incluşi într-un material amorf de natură polizaharidică.

Mugurele gustativ este înconjurat de o reţea bogată de fibre nervoase amielini-ce care:

• pătrund în mugure, • se ramifică în jurul celulelor gustative.

Obs:

• un singur mugure gustativ poate percepe toate cele patru gusturi fundamentale: dulce, sărat, acru, amar,

• senzaţia de dulce este percepută la vârful limbii, • senzaţia de sărat pe marginile laterale, • senzaţiile de amar şi acru în regiunea posterioară a limbii (regiunea papilelor

circumvalate).

4. OCHIUL

Organ de simţ complex, ochiul este un alcătuit din: • globul ocular, • anexele globului ocular.

GLOBUL OCULAR:

• prezintă un perete gros format din trei straturi dispuse concentric, • la interior prezintă mediile transparente prin intermediul cărora lumina este

transmisă la retină.

13

Învelişul extern al globului ocular este format în parţile lui posterioară şi la-terală de sclerotică, care se continuă în partea anterioară cu corneea.

Sclerotica, o membrană conjunctivă:

• este formată din fibre conjunctive dispuse în fascicule groase, care se încru-cişază în diverse direcţii,

• pe suprafaţa sa exterioară prezintă inserţia muşchilor motori ai globului ocular, • este alcătuită din trei straturi:

o episclera, stratul extern format dintr-un ţesut conjunctiv ce se continuă cu grăsimea periorbitală,

o stroma, stratul mijlociu format din fascicule groase de colagen dispuse paralel cu suprafaţa scleroticii,

o lamina fusca, stratul intern adiacent coroidei. Corneea este o membrană transparentă care:

• formează porţiunea anterioară a tunicii externe, • cuprinde două zone:

o corneea propriu-zisă, o limbul sclerocornean, care reprezintă zona de tranziţie dintre sclerotică şi

cornee, • este formată din:

o ţesut propriu de natură conjunctivă, acest ţesut este alcătuit din 40-60 de lamele conjunctive paralele cu

suprafaţa corneei, formate din fibre de colagen incluse într-o matrice bogată în glicozaminoglicani sulfataţi,

o epiteliu, care acopera acest ţesut pe ambele feţe, externă şi internă: epiteliul anterior este stratificat pavimentos necheratinizat, cu 5-6

straturi celulare dispuse pe o membrană bazală foarte groasă, de 7-12 µm, numită membrana Bowman,

epiteliul posterior este format din celule cubice dispuse într-un singur strat, pe o membrană bazală groasă de aproximativ 5-7 µm, numită membrana Descemet.

Învelişul mijlociu (sau uveea) este format din coroidă, corpul ciliar şi iris. Coroida este:

• separată de sclerotică prin spaţiul pericoroidal, • formată din patru straturi:

o lamina fusca sau epicoroida: stratul cel mai extern al coroidei, este formată din fibre de colagen şi fibre elastice, dispuse în lamele

cu aspect de reţea, nu conţine vase de sânge,

o stratul vascular conţine numeroase vase de sânge între care se găseşte o stroma formată din fibre de colagen şi fibre elastice, celule conjunctive obişnuite şi un număr însemnat de celule pigmentare,

14

o stratul coriocapilar: considerat organul nutritiv al straturilor externe ale retinei, format dintr-o reţea de capilare dispusă într-o stromă conjunctivă for-

mată din fibre de colagen şi elastină şi numeroase celule conjunctive, o lamina elastică sau membrana lui Bruch:

o membrană acelulară cu grosimea de 1-2 µm, situată intern, între stratul coriocapilar şi stratul pigmentar al retinei.

Corpul ciliar (fig. 5):

• se găseşte în prelungirea coroidei • este format din muşchiul ciliar şi procesele ciliare:

o muşchiul ciliar este un inel de fibre musculare netede, situat la baza iri-sului: ⇒ prin contracţia acestuia se realizează acomodare a cristalinului,

o procesele ciliare sunt formate din cute ale membranei vasculare, aco-perite de un epiteliu bistratificat pigmentar, asemănător cu cel al iri-sului: ⇒ au rolul de a secreta umoarea

apoasă, care umple camerele anterioară şi posterioară ale ochiului.

Fig. 5. Corpul ciliar – microfotografie.

Irisul: • este o membrană prevăzută în centru cu un orificiu, pupila, • funcţionează ca o diafragmă, cu rolul de a micşora sau de a mări cantitatea de

lumină ce trece înspre retină, • este format dintr-un ţesut conjunctiv sau stroma irisului în care se găsesc celule

pigmentare şi fibre musculare netede, tapetat de un epiteliu anterior simplu şi de un epiteliu posterior (pigmentar) ce se continuă cu epiteliul proceselor cili-are.

Retina (fig. 6) tunica internă a globului ocular: • are rol fotoreceptor, • căptuşeşte la interior coroida şi este formată din două porţiuni:

o retina vizuală, cu rol fotoreceptor, ce se întinde de la papila nervului optic până la ora serrata, anterior: ⇒ în partea posterioară a retinei vizuale se află pata galbenă sau macula

lutea, cu o mică depresiune, fovea centralis, regiunea cu cea mai mare acuitate vizuală,

o retina oarbă, fără rol fotoreceptor, ce tapetează posterior irisul şi pro-cesele ciliare.

15

• este alcătuită din următoarele tipuri de celule: o pigmentare, o fotoreceptoare, o nervoase: celulele bipolare, celule-

le ganglionare, celulele orizontale şi celulele amacrine,

o de susţinere: astrocitele şi celulele Müller.

Fig. 6. Retina – microfotografie.

Celulele fotoreceptoare sunt celule nervoase alcătuite din:

• corpul celular ce conţine nucleul, • două prelungiri.

o externă, cu rol de dendrită, formată dintr-un segment extern sub formă de con sau bastonaş şi unul intern, unite între ele printr-o piesă intermediară cu structură de cil:

segmentul extern este format din 600-1000 de discuri suprapuse în care se găseşte pigmentul vizual, care se distrug şi se refac continuu,

segmentul intern conţine numeroase mitocondrii, granule de glicogen şi poliribozomi implicaţi în sinteza proteinelor ce vor fi încorporate în discurile segmentului extern,

o internă cu semnificaţie de axon, ce se termină printr-o porţiune ramificată ce formează sinapse cu dendritele celulelor bipolare, în stratul plexiform extern.

Principalele diferenţe dintre bastonaşe şi conuri. Bastonaşele Conurile număr 130 milioane 6 milioane discurile segmentului extern

independente de membrana plas-matică a celulei

provin din invaginarea membranei plasmatice a celulei

segmentul intern mai lung mai scurt, conţine mitocondrii alun-gite

nucleul mai mic, rotund, intens colorat mare, oval, mai palid pigmentul sintetizat rodopsina iodopsina funcţie adaptate pentru vederea nocturnă adaptate pentru vederea diurnă

Celulele bipolare sunt neuroni bipolari: • reprezintă al doilea neuron din calea optică, • prezintă două prelungiri:

o dendritică ce face sinapsă fie cu axonul unei celule cu con, fie cu axonii mai multor celule cu bastonaş,

16

o axonică ce face sinapsă cu o celulă ganglionară, în stratul plexiform in-tern.

Celulele ganglionare sunt neuroni multipolari:

• cu nucleii rotunzi, clari, • ai căror axoni vor forma fibrele optice (amielinice), care după ce părăsesc reti-

na vor constitui nervul optic. Celulele orizontale şi celulele amacrine sunt neuroni:

• cu prelungiri interpuse: o între celulele fotoreceptoare şi celulele bipolare, în cazul celor orizontale, o între celulele bipolare şi celulele ganglionare, în cazul celor amacrine,

• au rolul de a modula transmiterea impulsurilor nervoase.

Celulele Müller sunt celule de susţinere ale retinei: • participă la formarea membranei limitante externe, • au funcţie de susţinere şi rol trofic asemănător celulelor gliale.

Cu metode histologice clasice de colorare, retina vizuală apare formată din

zece straturi, care dinspre coroidă, înspre interiorul globului ocular sunt: • stratul pigmentar alcătuit din celule poliedrice:

o dispuse pe un singur rând, o cu prelungiri în formă de franjuri, ce se interpun printre conurile şi bas-

tonaşele celulelor vizuale, o cu granule de pigment în corpul celulelor, precum şi în prelungirile lor,

• stratul conurilor şi bastonaşelor: o format din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri şi basto-

naşe: sunt înalt specializate pentru transformarea energiei radiante în im-

pulsuri nervoase. • membrana limitantă externă:

o este o falsă membrană o este o zonă de joncţiuni între prelungirile celulelor de suport Müller,

• stratul granular extern format din 5-10 rânduri de nuclei: o ai celulelor cu conuri situaţi mai extern, foarte numeroşi la nivelul foveei

centrale, o ai celulelor cu bastonaşe situaţi mai intern,

nu există caractere morfologice care să-i distingă pe unii de alţii, • stratul plexiform extern marchează sinapsele dintre primul neuron (celulele

fotoreceptoare cu conuri şi bastonaşe) şi al doilea neuron (neuronii bipolari din stratul şase),

• stratul granular intern, format din: o nucleii celulelor nervoase bipolare dispuse pe mai multe rânduri, o nucleii celulelor nervoase orizontale, o nucleii celulelor amacrine, o nucleii celulelor de susţinere,

17

• stratul plexiform intern, ce cuprinde fibre şi sinapsele dintre axonii celulelor bipolare (neuronul al doilea) şi dendritele celulelor multipolare (neuronul al treilea),

• stratul celulelor ganglionare, constituit din 1-2 rânduri de neuroni multipolari (al treilea neuron) şi nevroglii,

• stratul fibrelor nervului optic format din prelungirile centrale ale celulelor gan-glionare, care trec prin papila optică şi intră în nervul optic,

• membrana limitantă internă, o membrană bazală situată la interfaţa dintre reti-nă şi corpul vitros. Mediile transparente ale ochiului sunt:

• corneea, • umoarea apoasă, • cristalinul, cu funcţie de lentilă biconvexă, • corpul vitros.

Ochiul este un organ a cărui funcţie de bază este recepţionarea stimulilor

vizuali. Razele luminoase străbat mediile transparente şi ajung la nivelul retinei unde vor stimula celulele fotoreceptoare. Se va forma o imagine micşorată, reală şi răsturnată a obiectelor examinate. Bastonaşele au o acuitate vizuală mai redusă şi au rol în vederea nocturnă. Conurile asigură o acuitate vizuală mai mare şi sunt receptorii vederii cromatice. În zona cu acuitate vizuală maximă, fovea centralis, există exclusiv celule cu conuri.

5. URECHEA

Urechea: • adăposteşte organul auditiv şi organul echilibrului, • din punct de vedere anatomic este împărţită în:

o urechea externă, ce primeşte vibraţiile aerului, o urechea medie, care transmite aceste vibraţii, o urechea internă, ce transformă vibraţiile în impulsuri nervoase.

Urechea externă cuprinde:

• pavilionul urechii: o prezintă un schelet cartilaginos elastic, acoperit de piele, în unele zone se

interpun mici muşchi striaţi, o are rolul de a capta undele sonore din mediul exterior,

• conductul auditiv extern: o se întinde de la pavilionul urechii până la urechea mijlocie de care este

despărţit prin timpan, o este căptuşit de piele:

în jumătatea externă a conductului conţine păr şi glandele ceruminoase care sunt glande sudoripare modificate, al căror canal excretor se deschide de obi-

18

cei în teaca foliculului pilos apropiat, împreună cu canalul glandei sebacee anexată firului de păr.

Urechea medie numită casa timpanului este o cavitate plină cu aer:

• dispusă în osul temporal: o peretele lateral este constituit de membrana timpanică, o peretele median de urechea internă, o tavanul osos o separă de fosa craniană mijlocie şi de lobul temporal al

creierului, o podeaua o separă de aria retrofaringeală, o peretele posterior se deschide într-o altă cameră numită şi antrul tim-

panic, în care se deschid numeroase cavităţi aeriene mastoide, o peretele anterior este parţial deficitar datorită deschiderii faringo-timpa-

nice (tuba auditivă). • comunică cu nazofaringele prin trompa lui Eustachio, • este tapetată impreună cu fiecare structură pe care o conţine de un epiteliu:

o pavimentos sau cubic scund pe majoritatea suprafeţei, o prismatic ciliat, anterior, la locul de deschidere al tubei auditive.

Timpanul este o membrană care:

• închide lateral urechea medie, • este căptuşit:

o pe partea internă de mucoasa urechii medii care prezintă: un epiteliu simplu pavimentos, un corion subţire,

o pe partea externă de pielea răsfrântă de pe pereţii conductului auditiv ex-tern,

• prezintă între mucoasă şi piele fascicule fibroase ce alcătuiesc membrana propriu-zisă sau lamina propria a timpanului.

Vibraţiile membranei timpanice sunt transmise urechii interne prin intermediul

a trei oscioare: ciocanul, nicovala şi scăriţa: • ciocanul este ataşat la membrana timpanică, iar capul lui se articulează pe cor-

pul nicovalei, • nicovala se articulează mai departe cu capul scăriţei, • baza scăriţei se fixează la fereastra ovală cu ajutorul unui arc de fibre elastice.

Oscioarele auditive sunt:

• alcătuite din ţesut osos compact, • solidarizate de pereţii timpanului prin intermediul a doi muşchi striaţi cu

acţiune antagonică: o muşchiul tensor al timpanului, o muşchiul scăriţei,

⇒ aceştia protejază urechea internă de vibraţiile nocive, cu frecvenţă prea mare.

19

Fereastra ovală din peretele median al casei timpanului, pe care se aşază talpa scăriţei, separă cavitatea timpanică de perilimfa din rampa vestibulară a cohleei. Astfel, vibraţiile membranei timpanice sunt transmise prin lanţul format din cele trei oscioare la perilimfa din urechea internă.

Urechea internă este situată în stânca temporalului şi într-un ansamblu de ca-

vităţi osoase care constituie labirintul osos, cuprinde: • organul auditiv (melcul), • organul echilibrului (sacula, utricula şi canalele semicirculare).

Labirintul osos este căptuşit la interior de o formaţiune membranoasă, numită labirint membranos şi care se mulează aproximativ după pereţii cavităţilor osoase ale labirintului osos. Ambele cavităţi sunt umplute cu lichid. Lichidul ce umple spaţiul dintre labirintul osos şi cel membranos se numeşte perilimfă, iar lichidul din interiorul labirintului membranos endolimfă.

ORGANUL ECHILIBRULUI

Elementele senzoriale ale organului echilibrului ce se găsesc în saculă, utriculă şi dilataţiile canalelor semicirculare formează:

• macule sau pete acustice în saculă şi utriculă, • crestele acustice în ampula canalelor semicirculare.

Maculele şi crestele acustice prezintă:

• un epiteliu înalt, alcătuit din celule senzoriale ciliate, între care se găsesc celu-le de susţinere,

• un strat de ţesut conjunctiv pe care este aşezat epiteliul, o în crestele acustice ia aspectul de creastă,

• un strat de substanţă mucoasă care acoperă epiteliul, mult mai gros la nivelul crestelor acustice: o în această substanţă, la macule se găseşte un nisip fin format din otolite,

care impresionează celulele senzoriale la fiecare mişcare a capului.

De la celulele senzoriale informaţiile cu privire la poziţia în spaţiu a capului şi corpului ajung ca impulsuri la ganglionul lui Scarpa de unde apoi sunt conduse prin nervul vestibular la sistemul nervos central.

ORGANUL AUZULUI

Organul auzului este adăpostit în porţiunea de labirint numită melc, care: • este o formaţiune osoasă, • are forma unei spirale ce parcurge două ture şi jumătate în jurul unui stâlp osos

numit columelă. o în marginea acesteia se găseşte ganglionul lui Corti, o bandă de ţesut ner-

vos care urmează spiralele melcului.

20

Melcul membranos (canalul cohlear) şi toate formaţiunile care se găsesc în el, inclusiv organul lui Corti sunt de asemenea dispuse spiralat.

Periostul cohlear (al melcului osos) se îngroaşă zonal şi formează ligamentul spiral de care este ataşată o membrană numită membrana bazilară. O membrană se-cundară numită membrana vestibulară Reissner se desprinde de la nivelul lamei spirale, fiind orientată de-a curmezişul, către peretele extern al cohleei osoase.

Cele două membrane care traversează de la un perete la altul delimitează la nivelul canalului spiral trei cavităţi:

• cavitatea superioară numită rampa vestibulară: o are pereţii osoşi tapetaţi de ţesut periostal subţire acoperit de un epiteliu

simplu pavimentos, o conţine perilimfă,

• cavitatea inferioară numită rampa timpanică: o cu pereţii osoşi căptuşiţi de ţesut periostal subţire acoperit de un epiteliu

simplu pavimentos, o conţine perilimfă,

• cavitatea intermediară, denumită canal cohlear: o este căptuşit de un epiteliu friabil, care în funcţie de localizare este:

pavimentos şi uneori pigmentat la nivelul membranei vestibulare, prismatic scund aşezat pe un ţesut conjunctiv care conţine multe ca-

pilare, lateral; această regiune este denumită stria vasculară şi este considerată a fi locul de secreţie al endolimfei,

înalt specializat şi formează organul lui Corti la suprafaţa membranei bazilare.

Organul lui Corti este format din:

• celule de susţinere înalte, prismatice, împărţite în funcţie de poziţia faţă de tu-nelul Corti în: o interne reprezentate de celulele marginale şi celulele falangiene interne, o externe, reprezentate de celulele Deiters, celulele lui Hensen şi celulele

lui Claudius, • celulele epiteliului senzorial, care:

o sunt dispuse de o parte şi de alta a tunelului lui Corti, un spaţiu triun-ghiular pe secţiune delimitat bazal de membrana bazilară şi lateral de ce-lule de susţinere înalte, numite stâlpii lui Corti,

o se împart în raport cu poziţia lor faţă de tunelul Corti în : celulele auditive interne aşezate într-un singur şir, celulele auditive externe dispuse într-un număr variabil de şiruri (3,4

sau 5), o ocupă partea superioară a epiteliului, nu ajung la membrana bazală, ci se

sprijină pe celulele de susţinere, o sunt prevăzute cu stereocili la polul apical.

Membrana tectoria este o bandă gelatinoasă care se întinde peste organul lui

Corti, de la creasta spirală până la celulele Hensen.

21

Undele sonore sunt captate de urechea externă şi conduse până la membrana timpanică care le transformă în vibraţii. Aceste vibraţii sunt transmise prin cele trei oscioare către membrana ferestrei ovale, producând vibraţii ale perilimfei de la nivelul vestibulului şi vibraţii ale perilimfei din rampa vestibulară şi apoi din rampa tim-panică. Membrana timpanică secundară de la nivelul ferestrei rotunde se mişcă liber, pasiv, ea funcţionând ca o valvulă de siguranţă la mişcarea lichidelor. În cursul acestor mişcări ale perilimfei sunt induse mişcări ale membranei bazilare şi astfel se creează forţe între stereocilii celulelor cu peri şi membrana tectoria, ceea ce determină sti-mularea celulelor cu peri. S-ar părea că membrana bazilară de la baza cohleei este sensibilă la sunetele cu frecvenţă înaltă, sunetele cu frecvenţă joasă fiind percepute la nivelul celorlalte zone ale ductului cohlear.