Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara Bucuresti

BIOSECURITATEA PE FILIERA PRODUSELOR DE ORIGINE VEGETALA

2015

Biosecuritatea pe filiera produselor de origine vegetala

Prin biosecuritate se înţelege complexul de măsuri organizatorice şi tehnice, ce trebuie aplicat in orice punct pe filiera produselor vegetale pentru prevenirea introducerii şi răspîndirii de agenţi patogeni, astfel încît să fie prevenită apariţia bolilor transmisibile.

Biosecuritatea este un concept polivalent, managerial şi profesional, extrem de important pentru protecţia sănătăţii animalelor şi umana.

Biosecuritatea este reprezentată de un spectru larg de măsuri (politici de biosecuritate, regim de reglementări, măsuri ştiinţifice şi tehnice) aplicate într-un cadru organizat, necesar minimalizării riscurilor potenţiale pe care biotehnologia modernă le poate aduce asupra echilibrului natural al mediului înconjurător şi sănătaţii umane.

Domeniul biosecuritaţii este indisolubil legat de cercetarea fundamentală şi aplicativă impunându-se orientarea rapidă şi eficientă a politicii de cercetare spre dezvoltarea capacităţilor de cercetare în domeniul biotehnologiilor moderne (resurse umane, management performant, alocare de fonduri, sprijinirea prin programe guvernamentale).

Termenul de biosecuritate descrie rezultatul eforturilor de reducere sau eliminare a riscurilor potenţiale care pot apărea ca o consecinţă a utilizării biotehnologiei moderene şi a produselor lor.

Biosecuritatea, garanţia calităţii şi securităţii producţiei

Biosecuritatea reprezintă o garanţie a calităţii şi securităţii producţiei şi, în mod deosebit, un mijloc de asigurare a salubrităţii produselor alimentare de origine vegetala şi a protecţiei sănătăţii publice.

Ignorarea măsurilor de biosecuritate este, de regulă, urmată de creşterea costurilor de producţie, ca urmare a cheltuielilor cu combaterea infecţiilor şi a infestaţiilor posibile. Acest aspectul este important nu numai pentru fermierii şi producătorii de produse vegetale, dar şi pentru economia naţională, deoarece apariţia bolilor transmisibile provoacă perturbări importante în zonă, prin măsurile de carantină şi prin restricţiile de circulaţie a oamenilor şi a vehiculelor, ce se impun pentru prevenirea extinderii bolilor epizootice. Din aceste motive, legislaţia tuturor ţărilor prevede responsabilităţi importante privind biosecuritatea nu numai pentru fermieri, dar şi pentru furnizorii de furaje, pentru vecini şi alţi cetăţeni sau unităţi comerciale, de producţie şi chiar instituţii, care prin activitatea lor pot favoriza apariţia şi extinderea unor boli.

Conceptul de biosecuritate

Conceptul de biosecuritate este relativ nou şi nu a pătruns încă în dicţionare, dar este prezent în numeroase publicaţii de specialitate. Necunoaşterea acestui concept de către fermieri şi în general de către populaţie se datorează faptului că în ţara noastră crescătorii de animale au fost obişnuiţi cu ideea că prevenirea bolilor transmisibile la animale reprezintă obligaţia serviciului veterinar de stat, care trebuie să efectueze vaccinările şi tratamentele preventive obligatorii, să planifice dezinfecţiile, dezinsecţiile şi deratizările, să impună restricţiile de circulaţie necesare etc. Tot serviciului veterinar îi reveneau şi răspunderile privind sănătatea consumatorilor de produse de origine animală.

Trecerea la economia de piaţă, privatizarea unităţilor vegetale, au produs schimbări importante în strategia şi tactica prevenirii şi combaterii bolilor, însoţite de un transfer de răspundere dinspre stat spre fermieri. În acest fel, fermierii devin nu numai interesaţi economic să cultive produse vegetale sănătoase şi să producă alimente lipsite de risc, dar sunt şi răspunzători legal de managementul sănătăţii animalelor (pentru produsele care ajung in alimentatia animalelor) şi de protecţia sănătăţii publice.

Biosecuritatea reprezintă totalitatea măsurilor luate pentru a reduce sau elimina riscurile potenţiale ce pot apărea ca o consecinţă a utilizării organismelor modificate genetic (OMG), care ar putea avea efecte adverse asupra sănătăţii umane şi asupra conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice.

Organismele vii modificate genetic sunt organisme care deţin o combinaţie de material genetic, obţinută prin intermediul biotehnologiei moderne şi capabile de reproducere (multiplicare). Cele mai frecvente OVMG sunt plantele de cultură modificate genetic (porumb, bumbac, soia), modificarea genetică având ca scop obţinerea unei productivităţi superioare sau biosinteza de noi compuşi.

Cadrul instituţional

În România cadrul instituţional în domeniul biosecurităţii este asigurat de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Comisia pentru Securitate Biologică şi alte autorităţi publice centrale.

Principalele măsuri de biosecuritate

Biosecuritatea fermelor vegetale şi fabricilor de procesare ale acestora au la bază trei principii de bază: izolarea fermelor, controlul circulaţiei şi igiena unitatilor, în raport cu riscul principal din zona în care se află ferma. Prezentarea tuturor măsurilor de biosecuritate este imposibilă, deoarece acestea trebuie elaborate pentru fiecare fermă în parte, în funcţie de specie, tehnologia de creştere şi alte condiţii concrete.

În continuare sunt prezentate zece măsuri mai importante, care reprezintă un fel de decalog al biosecurităţii:

1) Pentru asigurarea protecţiei antiinfecţioase, este necesară o delimitare în cadrul unităţii de procesare a două zone distincte: zona administrativă şi zona de producţie. Zona administrativă include construcţiile cu caracter auxiliar, cum sunt: birourile, parcul de maşini, staţia pentru dezinfecţia vehiculelor etc. Zona de producţie cuprinde hale, depozite, secţia de producţie, depozitarea furajelor, construcţiile pentru stocarea şi prelucrarea primară a produselor obţinute.

2) Zona de producţie trebuie să fie împrejmuită cu gard, în aşa fel încît contactul dintre personalul celor două zone (administrativă şi de producţie) şi introducerea diferitelor materiale să fie, pe cît posibil, excluse. În cadrul zonei de producţie, se pot delimita sectoare.

3) Distanţa dintre zona murdară şi zona curată trebuie să asigure prevenirea transmiterii unor boli prin sistemele de ventilaţie, ape reziduale, deşeuri, etc. Această distanţa, derivată din cerinţele de ordin igienic, este suficientă şi pentru protecţia contra incendiilor, în cazul construcţiilor din materiale rezistente la foc.

4) Trebuie să se ia măsuri pentru prevenirea accesului dăunătorilor: rozătoarelor, insectelor şi a păsărilor.

5) Zona de producţie este necesar să aibă o singură intrare, astfel încît circulaţia oamenilor şi a vehiculelor să poată fi supravegheată permanent. Pentru vehicule, pe drumul de acces al acestora, este necesară amenajarea unui dezinfector rutier. Vehiculele trebuie să treacă prin dezinfector, astfel încît întreaga circumferinţă a roţilor să fie umectată cu soluţie dezinfectantă.

6) Toate unitatile trebuie să fie dotate cu un vestiar dotat corespunzător, încît să împiedice "circulaţia" agenţilor patogeni. Vestiarul este bine să aibă cel puţin trei compartimente: camera pentru echipamentul de stradă, camera pentru duşuri şi decontaminare şi camera pentru echipamentul de lucru. Atât la intrarea, cît şi la ieşirea din vestiar se amenajează dezinfectoare pentru încălţăminte. El trebuie să fie dotat cu materiale de protecţie (cizme, halate, bonete etc.), săpun, substanţe dezinfectante etc.

7) În principiu, trebuie interzis accesul persoanelor străine în fabrică. Aprobarea vizitei trebuie să fie temeinic motivată şi de măsuri severe de protecţie: duş, echipament de protecţie, decontaminarea cizmelor şi a mîinilor etc.

8) Dezinsecţia este obligatorie ori de cîte ori se constată prezenţa în unitate a insectelor şi/sau acarienilor paraziţi sau transmiţători de boli. Metodele de dezinsecţie trebuie alese în funcţie de speciile combătute (muşte, gîndaci, acarieni etc.). În unele cazuri, dezinsecţia poate fi mai dificilă şi mai riscantă decît dezinfecţia, de aceea trebuie efectuată de către echipe specializate.

9) Combaterea rozătoarelor trebuie avută în vedere încă din faza de proiectare şi de construcţie. Limitarea accesului rozătoarelor la hrană şi la apă este importantă, foarte eficientă şi economicoasă. Utilizarea de generatoare de ultrasunete poate fi, de asemenea, eficientă, dar numai pe termen scurt. Combaterea rozătoarelor trebuie să se desfăşoare simultan în toată unitatea.

10) Evitarea fluxurilor încrucişate şi respectarea principiului FIFO (First in First out)

Sisteme de calitate în procesarea produselor agricole de origine vegetală

Sistemul calităţii are drept scop integrarea tuturor elementelor care influenţează calitatea unui produs sau serviciu oferit de o unitate comercială. Pentru a obţine calitate trebuie să depui eforturi considerabile. O mare parte a efortului se îndreaptă către activităţile de verificare şi remediere a defectelor şi a rebuturilor în timpul fabricaţiei.

Pentru a se ajunge la un sistem de calitate cât mai performant s-au parcurs cinci paşi importanţi menţionaţi în cele ce urmează.

Primul pas a fost elaborarea de către Comisia Codex Alimentarius, din cadrul FAO/OMS, în 1969 a Codului internaţional de practică recomandată privind principiile generale de igienă a alimentelor [CAC/RCP 1-1969]. Pe baza regulilor generale stabilite în acest document au fost elaborate ghidurile de bune practici, indiferent de sectorul din lanţul agroalimentar căruia i se adresează. Ele au un caracter de lege şi se aplică în toate unităţile care produc produse alimentare. Toate persoanele care produc şi distribuie produse alimentare trebuie să înveţe şi să aplice în practică aceste reglementări în scopul asigurării calităţii şi deci, a salubrităţii acestor produse.

Ghidul de bune practici de igienă reprezintă o procedură scrisă şi adoptată la nivelul întreprinderilor care se referă la gradul de igienă ce trebuie asigurat în întreprindere şi la

angajamentul în menţinerea igienei la un nivel definit şi adecvat. Pentru aplicarea procedurilor de igienă şi pentru a le controla este util să clasificăm produsele şi ingredientele în funcţie de magnitudinea şi frecvenţa pericolului. Astfel se vor considera: produse cu risc mare, mediu şi mic.

Utilizarea unor practici bune de lucru (GMP), cuplată cu efectuarea unor analize de laborator ale produsului finit, nu dau întotdeauna rezultatele dorite. Problema siguranţei pentru consum a produselor finite poate fi rezolvată complet doar prin aplicarea sistemului HACCP, care permite identificarea şi menţinerea sub control a pericolelor potentiale.

Al doilea pas l-a constituit apariţia conceptului HACCP, un sistem care identifică, evaluează şi controlează pericolele semnificative pentru siguranţa alimentului pe tot parcursul lanţului agroalimentar, conform conceptului „de la furcă la furculiţă”.

HACCP (Hazard Analysis Critical Control Points) este o metodă sistematică de identificare, evaluare şi control a pericolelor asociate produselor alimentare.

Industria alimentară poate obţine mai multe beneficii prin aplicarea metodei HACCP, principalul fiind acela că această metodă reprezintă instrumentul de management cel mai eficient, chiar din punct de vedere al costurilor, pentru producerea unor alimente cât mai sigure pentru consum cu tehnologia existentă.

Planul HACCP nu se elaborează pentru a înlocui norme şi directive curente sau programele existente în unitate. El trebuie să se concentreze pe prevenirea pericolelor pentru protejarea sănătăţii publice, să minimalizeze aceste pericole sau, dacă este posibil, să le elimine.

O mare problemă ce poate să apară în industria alimentară este atunci când unitatea încearcă să includă toate procedurile standard de lucru într-un plan HACCP. O a doua problemă majoră apare atunci când clienţii solicită ca toate cerinţele lor să fie incluse în planul HACCP al furnizorului.

În unităţile din Uniunea Europeană şi în alte ţări există două programe esenţiale aplicate: codurile de bune practici de lucru (GMP) şi programele de igienizare (GHP). Ambele programe fac parte efectivă din orice plan HACCP, fără a-l substitui însă, implicit din SR EN ISO 22000:2005.

Al treilea pas ISO a adoptat în 2000, standardul internaţional 9001, privind cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de management al calităţii. ISO 9001:2000 aduce o nouă viziune asupra conceptelor specifice calităţii. Calitatea este definită aici ca: „măsura în care un ansamblu de caracteristici implicite satisface cerinţele”.

Inconvenientul acestui standard este că are caracter general, nefiind specific lanţului agroalimentar. Astfel că, pentru aplicarea specifică a ISO 9001 pentru unităţile din cadrul lanţului agroalimentar, în 2000 ISO a elaborat standardul internaţional 15161 – Ghid pentru aplicarea ISO 9001:2000 în industria alimentară. ISO a revizuit familia de standarde ISO 9001:2000, în prezent fiind în vigoare ISO 9001:2008.

Al patrulea pas a fost adoptarea documentului Carta albă. Cu toate că existau atâtea sisteme de calitate, tot mai existau proleme serioase generate de toxiinfectii alimentare cu Salmonella şi ale microorganisme patogene, dioxină, melamină şi alţi agenţi. Aceste incidente au dus la scăderea încrederii populaţiei în produsele alimentare.

Pentru recâştigarea încrederii opiniei publice în produsele alimentare, în ştiinţa alimentelor, în legislaţia alimentară şi în sistemele de control a alimentelor, UE a asociat un nou concept privind „siguranţa alimentară”, şi a elaborat „Carta albă a siguranţei produselor alimentare” (Bruxelles, 2000).

„Carta albă” conţine propuneri care transformă politica alimentară într-un instrument prospectiv, dinamic, coerent şi complet, bazat pe următoarele principii generale:

abordare globală, integrată; definirea clară a responsabilităţilor; trasabilitatea produselor alimentare; coerenţă, eficienţă, dinamism şi transparenţă; analiza riscurilor; independenţă, excelenţă şi transparenţa avizelor ştiinţifice; principiul precauţiei.

Al cincile pas Numai că, între timp, a apărut necesitatea reunirii celor două sisteme (HACCP şi ISO 9001) în cadrul unui singur sistem. Ca urmare a acestui fapt, în 2005, ISO a elaborat standardul 22000 privind sistemele de management pentru siguranţa alimentului, cuprinzând cerinţele pentru orice organizaţie din cadrul lanţului alimentar. În acest standard, în anexe, se face o paralelă între ISO 9001 şi ISO 22000 şi între ISO 22000 şi documentul Codex de referinţă [CAC/RCP 1-1969].

Un beneficiu major este că SR EN ISO 22000:2005:

facilitează implementarea sistemului de igienă alimentară Codex, HACCP (Analiza pericolelor. Punctelor critice de control), în mod armonizat, în cadrul organizaţiilor din lumea întreagă, incluzând principiile HACCP şi acoperind cerinţele din standardele-cheie într-un singur document;

permite, tuturor tipurilor de organizaţii din industria alimentară să-şi implementeze un sistem de management al siguranţei alimentelor;

armonizează cerinţele şi monitorizarea sistematică a siguranţei în domeniul alimentar şi oferă o soluţie unică pentru o bună practică la nivel global;

extinde cu succes abordarea sistemului de management al calităţii ISO 9001:2000, şi aceasta pentru ca dezvoltarea SR EN ISO 22000 s-a bazat pe presupunerea că cele mai eficiente sisteme de securitate alimentară sunt proiectate, implementate şi continuu îmbunătăţite într-un cadru integrat al sistemului de management structurat şi incorporat în totalitatea activităţilor de management a organizaţiei.

Etapele implementării SR EN ISO 20000:2005

1. Angajamentul managementului faţă de dezvoltarea şi implementarea sistemului de management al siguranţei alimentelor;

2. Constituirea şi instruirea echipei de sistemului de management al siguranţei alimentelor;

3. Analiza managementului;4. Procedurile preliminare (PRP);5. Caracteristicile produsului;6. Utilizare preconizată;7. Diagrame de flux, etape de proces şi măsuri de control;8. Stabilirea limitelor critice;9. Stabilirea unui sistem de monitorizare a controlului în CCP;10.Stabilirea acţiunilor corective;11.Planificare verificare;

12.Sistem de trasabilitate;13.Control neconformitate;14.Validarea, verificarea şi îmbunătăţirea sistemului de management al siguranţei

alimentului;15.Stabilirea documentaţiei şi menţinerea înregistrărilor;

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un aliment pentru a fi considerat sigur

Siguranţa alimentară este o componentă a securităţii alimentare şi a nutriţiei umane referindu-se la 3 aspecte pe care trebuie să le îndeplinească un produs alimentar şi anume:

1) Să aibă valoare nutritivă intrinsecă care este exprimată prin calitatea şi cantitatea principalilor nutrenţi (proteine, lipide şi glucide) care sunt în acelaşi timp şi furnizori de energie. De asemenea, important este şi conţinutul în compuşi biominerali, vitamine şi alte substanţe biologic active.

Funcţiile nutrienţilor în organismul uman sunt următoarele:

- asigură energia necesară organismului şi cerinţele nutritive ale acestuia- au rol plastic, fiziologic şi fizico-chimic- sunt substanţe indispensabile vieţii intervenind la nivel celular şi asigurând dezvoltarea şi

menţinerea normală a sănătăţii organismului.

2) Să aibă o valoare nutritivă biodisponibilă cât mai ridicată.

Biodisponibilitatea alimentelor se referă la măsura în care nutrienţii, biomineralele, vitaminele şi substanţele biologic active sunt utilizate de organismul uman, această biodisponibilitate fiind cuantificată după:

Nivelul de substanţe nutritive şi sunstanţe biologic active aflate în tractul intestinal, nivel apt de a fi absorbit de către organism

Viteza de absorbţie a substanţelor rezultate din digestie Cantitatea de substanţe reţinute de organism

Biodisponibilitatea este influenţată de o serie de factori precum:

Starea fiziologică a organismului Natura produsuui Prezenţa substanţelor cu caracter antinutritiv Modalitatea de procesare a materiei prime Interacţiunile de tip sinergism, antagonism sau asociativ între nutrienţi şi biominerale sau nutrienţi şi vitamine

3) Să aibă inocuitate adică:

Să fie salubru Să nu pună în pericol consumatorul normal sănătos

Inocuitatea/calitatea igienică este parte integrată a calităţii globale şi este influenţată de:

a) Substanţele cu caracter toxic care se găsesc în mod natural în materiile prime sau în produsele finite (aminoacizi cu seleniu, alcaloizi, amine biogene,etc)

b) Substanţele cu caracter antinutritiv din materiile prime agroalimentare (hemaglutinine sau lectine, inhibitorii tripsinici, antivitaminele, antimineralizantele, blocanţii diferitelor enzime etc)

c) Aditivii – acei aditivi care se folosesc în producţia de alimente fără respectarea legislaţiei în vigoare cu referire la destinatie, doze etc.

d) Contaminanţi chimici de tipul metalelor grele, pesticidelor, micotoxinelor.e) Substanţele chimice care se pot forma în timpul procesării de tipul nitrozaminelor,

hidrocarburilor policiclice aromatice ori a polimerilor de oxidare termică a grasimilorf) Substanţele care pot migra din ambalajele plastice în produsul alimentar (pigmenţi,

stabilizatori, monomeri cu masă moleculara redusă etc.)g) Microorganisme patogene care pot produce fie intoxicaţii prin toxinele elaborate în

document, fie infecţii prin multiplicarea acestor organisme în organismul umanh) Agenţi biologici care pot infesta alimentele (paraziţi, insecte, protozoare, larve etc.)i) Virusuri care pot contamina materiile prime şi produsele atât de origine vegetală cât şi

de origine animală.

Calitatea igienică a alimentelor este realizată dacă se respectă următoarele reguli:

Folosirea de materii prime proaspete; Aplicarea de tratamente termice de inactivare a substantelor antinutritive; Procesarea minimă pentru evitarea formării de substante nocive şi păstrarea calităţii

nutrienţilor şi substante biologic active; Conservarea corespunzatoare pentru evitarea alterării microbiologice; Utilizarea aditivilor cu destinaţia şi în dozele prescrise; Folosirea raţională şi strict controlată a îngrăşămintelor, pesticidelor şi antibioticelor; Păstrarea perfectă a igienei în unităţile de procesare în spaţiile de depozitare în cazul

echipamentelor, utilajelor şi ustensilelor de lucru; Educarea consumatorului pentru a respecta regulile de igienă pe durata preparării

culinare şi a păstrării produselor obţinute.

Conceptul de aliment sigur şi hrănitor înglobează o multitudine de elemente diverse. Este vorba despre un aliment care conţine toţi nutrienţii şi substanţele biologic active de catre omul care are nevoie pentru menţinerea sănătăţii şi pentru prevenirea apariţiei bolilor cronice în plus, este vorba despre un aliment lipsit de toxine, de pesticide, de contaminanţi chimici, de contaminanţi fizici şi de agenţi patogeni de tipul bacteriilor şi virusurilor care pot provoca îmbolnăviri.

Trasabilitatea - rol în siguranţa alimentelor

Conform Comisiei Codex Alimentarius, prin trasabilitate se înţelege capacitatea de a urmări deplasarea unui produs alimentar în diferite etape specifice ale producţiei, prelucrării şi distribuţiei. Trasabilitatea permite urmărirea unui produs, mergând pe traseul acestuia de la materia primă până la expunerea în vederea comercializării, inclusiv la consumator. Consumatorul percepe trasabilitatea ca pe o însuşire ce permite parcurgerea fluxului unui produs alimentar "de la fermă la masa consumatorului" sau "de la furcă la furculiţă", fiind vorba despre o politică de identificare şi urmărire cu ajutorul documentelor.

Sistemele de trasabilitate sunt utile pentru consumatori deoarece:

Fac posibilă evitarea cu uşurinţă a unor alimente specifice şi ingrediente alimentare care pot produce alergii, intoleranţă alimentară, respectiv a celor care nu corespund unui anumit stil de viaţă;

Fac posibilă ca alegerea să fie exercitată între diferite alimente fabricate în diferite feluri;

Fac posibilă protejarea siguranţei alimentare prin recunoaşterea produsului, în caz de necesitate.

Prin urmare, sistemul de trasabilitate permite consumatorului să cumpere numai alimentele sigure din punct de vedere al salubrităţii acestora.

Sistemele de trasabilitate sunt parte a sistemelor care fac ca producătorii şi procesatorii:

să respecte legislaţia în vigoare în domeniu;să ia măsuri prompte de a îndepărta de pe piaţă produsele de calitate inferioară şi

care nu îndeplinesc condiţiile de siguranţă alimentară, apărându-se în acest fel reputaţia brand-ului;

să minimalizeze cantitatea produselor retrase de piaţă, prin urmare să minimalizeze costurile de recuperare, lichidare, recondiţionare a produselor retrase de pe piaţă;

să diagnosticheze problemele de producţie care au condus la produse de calitate slabă sau nesigure şi să ia măsurile de remediere;

să minimalizeze răspândirea bolilor la animale şi păsări;să protejeze lanţul alimentar de efectele bolilor animalelor;să creeze produse diferite pentru piaţă prin modul în care acestea sunt fabricate.

Sistemele de trasabilitate sunt de interes deosebit şi pentru guverne, ca parte a sistemului care:

o protejează sănătatea publică prin retragerea produselor alimentare de la vânzareo ajută la prevenirea fraudelor atunci când analizele nu pot fi folosite pentru autentificare

(de exemplu, alimente organice)o controlează bolile zoonotice cum ar fi tuberculoza, salmoneloza, encefalopatia

spongiformă bovină prin Direcţia de Sănătate Animală a ANSVSA (Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor);

o face posibil controlul cu privire la sănătatea oamenilor şi animalelor în cazuri de urgenţe; ( de exemplu, contaminarea solului, a materiilor prime);

o facilitează controlul epizootic şi enzootic al bolilor şeptelului prin identificarea rapidă a surselor de boli şi contactelor periculoase;

o monitorizează/controlează numărul de animale în vederea acordării de subvenţii.

Trasabilitatea este diferenţiată în:

trasabilitatea internă, reprezentată de informaţiile ce permit urmărirea produsului în cadrul unei întreprinderi sau companii; trasabilitatea internă are loc atunci când partenerii trasabilităţii primesc una sau mai multe materii şi ingrediente care sunt supuse procesării interne (în cadrul companiei, întreprinderii).

trasabilitatea externă, reprezentată de informaţiile pe care compania (întreprinderea) le primeşte sau furnizează altor membri ai lanţului alimentar, cu privire la un anumit produs;

trasabilitatea lanţului alimentar, respectiv trasabilitatea dintre legăturile lanţului, atenţia fiind îndreptată asupra informaţiilor care însoţesc produsul de la un punct al lanţului la alt punct al acestuia, astfel încât trasabilitatea este extinsă pentru orice produs, în toate etapele producţiei, prelucrării şi distribuţiei.

Factorii cheie pentru implementarea cu succes a unui sistem de trasabilitate în industria alimentară sunt:

a) obţinerea, de la furnizori, a detaliilor despre materii prime şi ingrediente;b) identificarea loturilor individuale prin coduri de produs, ce se vor folosi în timpul cât acestea se găsesc în fabrică;c) păstrarea separată a loturilor atât la prelucrare, cât şi în depozite;d) asocierea codurilor de lot cu înregistrările de prelucrare.