Bazele politicii sociale

8/3/2019 Bazele politicii sociale

http://slidepdf.com/reader/full/bazele-politicii-sociale 1/50

Capitolul I.CONCEPTE

1. LOCUL PROBLEMELOR SOCIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI

ECONOMIC. RAPORTUL ECONOMIC-SOCIAL-POLITIC

Descifrarea semnificaţiilor acestor raporturi în cadrul relaţiilordintre economic şi social precum şi a rolului asupra individului şicolectivităţii este foarte necesară deoarece în ultima perioadă s-auprodus mutaţii considerabile în atitudinea ştiinţifică de abordare şicercetare a acestui raport.

Interesul general în România ultimilor 20 de ani s-a concentrataproape în exclusivitate asupra economicului datorită atracţiei vădite

manifestate la nivel mondial pentru problematica creşterii economice,a echilibrului economic, a relaţiei dintre economie şi risipă etc.Treptat, odată cu adâncirea inegalităţii apărute în nivelele de

dezvoltare a ţărilor, a diferenţelor tot mai accentuate între categoriilesociale, dar mai ales odată cu manifestarea sărăciei ca fenomenmultidimensional şi ca mod de viaţă, are loc reconsiderarea socialuluica importanţă şi ca mijloc fundamental de realizare a economicului şia politicului.

Determinarea economică manifestată prin intermediul unor

multiple procese şi fenomene articulate concret în practicileeconomice apare în ultimă instanţă ca mjloc de existenţă şi evoluţiesocială, dar şi dependentă de social.

Abordarea socialului se realizează în două sensuri:1. În sensul cel mai larg, socialul grupează tot ceea ce priveştesocietatea în ansamblul ei, incluzând astfel atât latura economică, câtşi pe cea politică2. În sens restrâns, cel mai adesea termenul se referă la condiţiilecare contribuie şi favorizează dezvoltarea intelectuală, materială şi

morală a indivizilor. În acest sens se vorbeşte de multe ori despreproblema socială.

2. CE ESTE POLITICA SOCIALĂ?

La întrebarea „Ce este politica socială?" răspunsurile sunt diferite însă pornesc de la un set de criterii care iau în consideraţie anumiteelemente caracterizante conceptului de politică socială, astfel: unuldintre răspunsuri încearcă să ilustreze politica socială prinsuprafeţele sau domeniile în care funcţionează politică publica pe careo consideră inclusă în politica socială. O altă variantă de răspuns

1



porneşte de la definirea propoziţiei sau dimensiunii politicii socialeexplicând ce o face deosebită faţă de alte tipuri de politici.

Pentru a putea defini „Ce este politica socială?" este necesar înprealabil să fie identificate elementele din care se compune.Identificarea şi separarea domeniilor reprezintă problemele majore

ale ariei de cuprindere a politicii sociale.În general se includ în categorii de politici sociale 3 domenii largila care, în esenţă se referă la individ şi anume: siguranţa socială,serviciile sociale cu caracter personal şi sănătate.

Se observă în acest sens de abordare primordialitatea intereseuluiindividual care raportează politica socială la propriile necesităţi.

Existenţa unor departamente guvernamentale specializate pegrupe de probleme şi activităţi nu exclude formularea unei concepţiiunitare generalizate la nivelul întregii societăţi despre politica socială.

Trebuie cunoscut şi faptul că alături de stat, care preia grijasocialului, întreprinderile prin functiile lor sociale aduc o contribuţie încompletare.

Identificarea şi separarea domeniilor reprezintă problemele majoreale ariei de cuprindere a politicii sociale.

Se pot da aici ca exemple:1. Politica locuinţei, considerată în multe studii ca fiind una dincomponentele politicii sociale deşi face parte din sectorul privat alpieţii. În legatură cu acest exemplu sunt formulate numeroase

întrebari referitoate la măsura în care piaţa liberă poate opera înraport cu sectorul privat şi măsura în care autorităţile care deciddestinaţia locuinţelor publice vor acţiona în scopul satisfacerii unornevoi sociale încălcând sau nu sectorul afacerilor particulare culocuinţe.2. Politica educaţională, care prin obiectivele sale se înscrie ca "ceamai socială dintre politicile sociale". Totuşi, unii autori considerăpentru că domeniul educaţional este unul dintre sectoarele caresolicită cele mai mari cheltuieli publice, cu mult peste serviciile

considerate a contribui la bunăstarea publică, politica educaţionalămerită mai mult sau mai puţin a fi inclusă în politicile sociale.Se impune o clarificare în ceea ce priveşte continutul termenului

de „politici sociale". Este necesară deci diferenţierea dintre conţinutulpoliticilor sociale şi factorii determinanţi ai bunăstării. Aceastadeoarece nu orice politică socială conduce la bunăstare iar bunăstareaanalizată la nivel individual nu este neapărat rezultatul unei anumitepolitici sociale, adică politica socială poate conduce în anumite

împrejurări la bunăstare, dar aceasta din urma are adesea şi altecoordonate diferite de obiectivele politicii sociale.

Evidenţa istorică subliniază faptul că tipurile de înţelegeri,angajamente de politică socială sunt cu preponderenţă iniţiate în

2



perioadele de stopări sau dezordini civile produse de şomajul în masă,fiind apoi abolite sau reduse când stabilitatea politică sereinstaurează. Acesta este punctul de vedere împărtăşit în general demasele populare, care consideră că în perioadele de frământăripolitice politica socială a guvernului devine progresiv mai

responsabilă, mai umană şi mai generoasă.De aceea, necesitatea de politică socială nu trebuie interpretatănici în termenii unei evoluţii continue a statului bunăstării inspirat deidealuri umanitariste, nici de către conspiraţia manipulării maselorpopulare lipsite de putere selectiv decizională.

Discuţiile privind definirea politicii sociale comportă trei aspecte:1. Politicile identificate a fi sociale nu trebuie să fie interpretate ca şicum ar fi concepute şi implementate în termenii obişnuiţi desprebunăstare

2. Alte politici identificate neconvenţional ca politici sociale pot ficomparate sau îşi pot aduce contribuţia la obtinerea bunăstării3. Politica publică va fi privită ca un întreg în care politicile socialesunt interrelaţionate cu alte politici publice segmentare carecontribuie la realizarea bunăstării colective. Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate, adicătoţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un stoc minim debunuri şi servicii considerat a fi decent, normal şi minimal.

Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea

unei bunăstări colective. Ea a devenit o valoare centrală dezirabilăcare orientează întreaga activitate a colectivităţilor prezente. Aparastfel şi alte coordonate ale sistemului integrativ al politicii sociale.

În acest context, politica socială se adresează mai multor nivelurişi anume:- nivelul naţional, unde se precizează priorităţile, determinându-segradul de eficienţă prin constituirea alocaţiilor materiale şi financiare- nivelul de administraţie locală (regională sau teritorială), unde sefixează priorităţile specifice; dificultatea la acest nivel rezultă din

încercarea de menţinere şi de racordare a deciziilor locale cu politicasocială naţională- nivelul individului, unde apar obiective şi ţeluri subiective deviate demulte ori de la tendinţa generală a politicii sociale

Totuşi, aprecierea corectă sau evaluarea finală a politicii socialenu poate fi facută decât de către individ sau societate în intregulacesteia.

În concluzie, problematica politicii sociale identifică şase grupemari de componente:1. Raportul cost-beneficiu2. Grupurile de interese (potenţialii suporteri sau oponenţi ai politiciisociale)

3



3. Tehnicile de implementare a politicii sociale4. Schimbarea politicii sociale (direcţiile probabile şi contextul unorcircumstanţe relevante care modifică câmpul de acţiune al politiciisociale: inflaţia, şomajul etc)5. Atitudinea şi mentalitatea individului

6. Evaluarea programelor sociale şi aprecierea progresului social (cinebeneficiază, care sunt beneficiile, cine sunt non-beneficiarii).

3. RAPORTUL DINTRE POLITICA ECONOMICĂ ŞI POLITICASOCIALĂ

Interesul pentru o politică socială izvorăşte din convingereaeconomiştilor şi a altor specialişti în domeniu că factorul social înansamblul său este nu doar o consecinţă ci şi o premiză a creşterii

economice.În multe studii se evidenţiază faptul că scopul dezvoltării este atâtcreşterea producţiei, cât şi modificarea nivelului, structurii şi repartiţiaacestei producţii astfel încât să devină posibilă ameliorarea condiţiilorde viaţă prezente şi viitoare ale colectivităţii în ansamblul său.

Un studiu recent al Institutului ONU pentru cercetări în domeniulproblemelor dezvoltării sociale menţionează că progresul dindomeniul dezvoltării sociale la nivel mondial în ultimii 50 de ani estecontradictoriu.

Astfel, ne găsim într-un proces în care confruntarea problemelorglobale economice şi sociale capătă dimensiuni fără precedent.

Specialiştii apreciază că dezvoltarea socială este în strânsălegatură cu cea economică în sensul că aceasta din urmă sprijinăemanciparea socială, rezolvă unele dintre problemele sociale iardezvoltarea socială contribuie astfel la sporirea eficienţei economice.

În 1972 conferinţa la nivel european a miniştrilor responsabili cubunăstarea socială evidenţiau următoarele: „Una dintre preocupărilefundamentale ale ţărilor Europei, azi, este de a asigura o maiechitabilă distribuţie a venitului şi resurselor între indivizi, grupurisociale şi variate categorii din societate."

Si mai departe recomanda: „Criteriul trebuie să fie stabilit astfel încât să permită o selecţie a beneficiilor şi serviciilor sociale înfavoarea acelor grupuri de populaţie cu nevoi speciale şi pentrumodificarea gradată a avantajelor celor care dispun, menţinându-se

însă totdeauna principiul universalităţii bunăstării sociale."Obiectivele de politică socială şi cele de creştere economică nu

sunt ireconciliabile. Instituirea unei politici sociale corespunzătoareprin care să se asigure protecţie socială şi deci securitate socialătuturor membrilor societăţii influentează pozitiv dezvoltarea deansamblu a economiei.

4



Sintetic, aceste influenţe pozitive se referă la:1. Crearea unui suport puternic educaţional pentru asigurarea uneiforţe de muncă înalt calificate cu performanţe în activitate2. Concomitent cu motivaţia performanţelor legate de veniturilepersonale apare şi se amplifică motivaţia presocială

3. Inhibarea procesului delicvenţei, economisindu-se resurseeconomice legate de acest proces4. Promovarea unui climat social destins, de evitare a tensinilor şiconflictelor sociale

În acelaşi timp, politica socială atunci când nu este corectelaborată (adică se urmăresc prin intermediul ei în principal efectepopuliste sau de tip electoral), poate avea şi un revers, de cele maimulte ori negativ, împiedicând dezvoltarea economică.

De exemplu:

1. Aplicarea unui regim de taxe şi impozite ridicate limitează volumulinvestiţiilor, demotivând individul2. Elaborarea unui sistem de asigurări de şomaj sau fixarea unuisalariu minim la un asemenea nivel care contribuie la eliminarea /creşterea interesului individului pentru căutarea unui loc de muncăsau pentru creşterea, schimbarea calificării3. Practicarea unor tranşe de impozite negative pe venituri pornind dela un nivel ridicat de venituri4. Atragerea forţei de muncă în sectoare dificile de muncă prin

avantaje anexe necorelate cu posibilităţile ramurii sau sferei deactivitate (în scopul atragerii simpatiei şi susţinerii forţei sindicatelor)

Concluzia practică care s-a impus pe plan mondial este că politicasocială judicios elaborată şi dimensionată corespunzător potenţialuluieconomic oferit de societate este de natură să stimuleze creştereaeconomică mult mai mult decât riscă să o frâneze atunci când estenecorespunzător elaborată.

Politicile sociale specifice necesită a fi înţelese în termenii relaţiei

lor cu politicile economice. Analiza raportului dintre politica economicăşi politica socială se realizează prin intermediul a 4 aspecte:1. Componente2. Scop3. Mijlloace4. Mecanisme

Analiza componentelor evidentiază faptul că între cele douăpolitici, economică şi socială, există o relaţie de corespondenţă. Scopul politicii economice se regăseşte în scopul politicii socialeprin politica de reconversie profesională, prin dezvoltarea sectoruluiterţiar (serviciile), prin modificarea programelor de consum etc.

5



Mijloacele utilizate de politica economică sub formainstrumentelor preţ, taxe, impozite, vor lua forma specifică a politiciisociale: compensaţii, asigurări, transferuri universale financiare sau înnatură, impozit negativ pe venit etc.

Analiza mecanismelor utilizate pornind de la realitatea economică

(libertatea economică, libera iniţiativă, raţionalitatea, concurenţa) vaevidenţia etica deciziei sociale, eficienţa socială, justiţia socială camodalităţi de funcţionare a socialului şi ca răspuns la provocareaeconomică.

Este necesară aprecierea dezvoltării politicii sociale separatde politica economică. Problema se pune în special în legatură cufinanţarea obiectivelor sociale adică în ce măsură vor fi limitatecheltuielile publice cu tendinţă de creştere, ce impact are o astfel delimitare şi din partea cui se manifestă tendinţa de limitare.

Cheia deciziilor privind resursele sectorului de politici sociale va ficonsiderată ca o decizie de politică economică. Toate politicile care sereferă la distribuirea resurselor şi a oportunităţilor comunităţii precumşi căile prin care se poate modifica această distribuţie reprezintănevoile esenţiale care stau la baza determinării standardului de viaţăcare diferă de la ţară la ţară sub influenţa unor factori specifici care ţinatât de nivelul de dezvoltare economică cât şi de tradiţia în elaborareapoliticilor sociale, de cadrul politic, de concepţia despre social, precumşi de disputa dintre ideologie şi teoria economică.

4. POLITICA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A POLITICII DE STAT

Conceptul de politică socială a statului reprezintă un ansamblude scopuri şi instrumente de analiză prin care puterea publicărealizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuiriiveniturilor în perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. În concepţia statului politica socială reprezintă un element dereglare a conflictelor economice, sociale şi politice.

Conceptul poate fi caracterizat prin obiectivele sale, câmpul deacţiune, natura precisă a măsurilor adoptate, precum şiefectele şi amploarea acestora. "Suprafaţa" politicii sociale astatului cuprinde aria marilor probleme sociale (sănătate, educaţie,locuinţe), dar mai poate fi apreciata şi prin intervenţiile statului înmaterie socială pe categorii de beneficiari: familii cu mulţi copii fărăsusţinere economică, lucrători străini, persoane cu dizabilitaţi,persoane de vârsta a treia etc. De aceea, politica socială a statului se referă la o sferă largă deactivităţi care au ca obiectiv modificarea într-un sens specific acaracteristicilor vieţii sociale ale unei colectivitati. Statul se manifestăprin intermediul obiectivelor sociale în sfere precum cea culturală,

6



educaţională, a populaţiei, a minorităţilor naţionale, a sexelor, amediului înconjurător în scopul creării unor mecanisme propriicapabile să asigure egalizarea oportunităţilor membrilor colectivităţii.

Politica socială a statului nu are ca obiectiv întregul sistem

social ci doar acele puncte pe care actorii politici le consideră demodificat faţă de starea rezultată din mecanismele complexe şispontane ale genezei vieţii sociale.

Din punct de vedere al obiectivelor politicii sociale a statuluidistingem:1. Promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructurăurbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă.2. Protecţia socială a segmentelor de populaţie care dintr-un motivsau altul sunt în dificultate. Aceasta are în vedere două componente

relativ distincte şi anume: sistemul asigurărilor sociale şi sistemulasistenţei sociale.3. Dezvoltarea socială regională. La acest nivel, politica socialăformulează obiective de asigurare a unor condiţii sociale considerateimportante global pentru colectivitate, în procesul de dezvoltare aştiinţei şi culturii, a sistemului de educatie, de difuzare a informaţiei,de promovare şi ingrijire a copilului, de creştere a solidarităţii socialeşi a responsabilităţilor.

Politica socială este o reacţie la problemele politice ale fiecărei ţări,

fiind elaborată prin mecanismele politice specific national.

Capitolul II.BUNĂSTAREA SOCIALĂ

5. BAZELE TEORETICE ALE BUNĂSTĂRII SOCIALE. CONCEPTE.

În lucrarea sa tratând problematica politicii sociale, T.H. Marshall,

considera că scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea, curezerva că se impune o distincţie netă între politica socială şi încercările de a o eticheta cu atributele bunăstării.

A caracteriza preocupările provenite din domeniul politicii socialeca fiind subordonate în exclusivitate bunăstării implică acceptareaopiniilor referitoare la statul bunăstării aşa cum rezultă din orientărilediferiţilor autori consacraţi în domeniul acesta: Barr N., T. H. Marshall,Spicker P., H. Wilensky, R.M. Titmuss.

În completare, trebuie avut în vedere că aşa cum au demonstratstudiile recente, politicile bunăstării sunt izvorâte nu atât dinpreocuparea umanitară de a răspunde nevoilor populaţiei ci mai ales

7



ca urmare a modificărilor sociale contemporane care necesităinstrumente de atenuare a conflictelor sociale.

Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul destandard de viaţă normal, decent, la nivelul unei colectivităţi. De aicidecurg două precizări:

1. Conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi se referăla o stare a aspiraţiilor respectivei colectivităţi, modelate în modspecial de disponibilităţile interne, dar şi de cele externe, de sistemulde valori al acesteia.

El este mai degrabă un concept care se referă la o stare difuză, cuposibilităţi mari de variaţii. Asupra standardului de viaţă considerat canormal / dezirabil de o colectivitate acţionează doi factori în sensuriopuse:

a) pe de o parte, noile bunuri şi servicii inventate, care deşi nu sunt

disponibile la nivel de masă, generează aspiraţii (dorinţa de a intra înposesia lor),b) pe de altă parte, raritatea resurselor care acţionează în sens

invers, în direcţia moderării acestor aspiraţii, apropiindu-le deposibilităţile existente (constrângerile bugetare). 2. Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip deegalitate: toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un volumminim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal, minimal.

Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea

unei bunăstări colective. Cu alte cuvinte, bunăstarea colectivă adevenit o valoare centrală, dezirabilă, care orientează întreaga activitate a colectivităţilor actuale.

În secolul XX s-au confruntat două modele radical distincte, privindproducerea bunăstării colective:

a) statul capitalist al bunăstării dezvoltat în occident, pe bazăunei economii de piaţă (ca o reacţie sau ca dezvoltarea inevitabilă asocietăţii capitaliste din secolul XIX);

b) statul socialist al bunăstării apărut ca o replică a economiei

de tip socialist la provocările „societăţii abundenţei".În secolul trecut, bunăstarea occidentală s-a constituit aproapeexclusiv pe mecanismele economiei de piaţă. Nu întâmplător estefaptul că economia apare definită ca o modalitate unică de alocare aresurselor rare ale unei colectivităţi, urmărind atât sfera producţiei,cât şi a distribuţiei. Ambele modele ale statului bunăstării constituie oreacţie la limitele economiei de piaţă, scopul fiind o bunăstarecolectivă.

Prin urmare, politica socială are ca produs modern, statulbunăstării sociale, aceste două concepte urmăresc activităţispecifice referitoare la condiţiile de viaţă ale populaţiei atât pe termenscurt, cât şi cu deschideri de perspectivă.

8



„Leacurile" pentru cele cinci probleme sociale uriaşe,identificate de lordul Beveridge în raportul său din 1942 - sărăcia,mizeria, boala, ignoranţa, şomajul - se dovedesc încă necesareinclusiv în societatea abundenţei imaginate, fiind deocamdată, însfera unei politici sociale de amploare, asumată de stat şi concretizată

în acest „welfare state" (termenul englez pentru statul bunăstării).Modelul pieţei libere se fundamentează pe o serie de presupoziţiiteoretice. Cu alte cuvinte el implică în argumentarea sa o grupare deaspecte referitoare la comportamentul diferitelor elemente intrate însistemul pieţei.

În această direcţie se pot desprinde trei importante teorii pecare se construiesc abordările teoretice ale economiei de piaţă caproducător optim al bunăstării colective: teoria naturii umane, teoriacomportamentului decizional şi teoria privind rolul negătiv al statului.

Aceste teorii apar cu mare importanţă în constituirea edificiuluipoliticilor sociale.1) Teoria naturii umane, se rezumă la următorul aspect: omul

este o fiinţă caracterizată printrăsăturile sale fundamental economice interesat de realizareascopului individual.

El răspunde la motivaţia câştigului sau a pierderii pe tot parcursulvieţii şi activităţii sale creatoare. 2) Teoria comportamentului decizional se bazează pe:

a) alegerea individuală care presupune:• identificarea corectă a nevoilor individului şi familiei sale precumşi construirea unei scale a nevoilor,

• dimensionarea ofertei care conduce la aprecierea, corectă acantităţii şi calităţii produselor în conformitate cu nevoile de consum,

• alegerea optimă, adică, corelarea nevoii cu constrângereabugetară - individuală — sau aprecierea costului de oportunitate înprocesul consumului;

b) responsabilitatea individului faţă de propria sa bunăstare şi a

dimensiunilor condiţiei sale de viaţă, se concentrează aici, într- oviziune unitară, nuanţa economică şi cea de ordin filozofic privindmotivaţia interesului. 3) Teoria rolului negativ al statului asupra comportamentuluide consum individual. Această concepţie evidenţiază faptul căintervenţia statului distruge personalitatea individuală şi capacitateaproprie de decizie; el creează o dependenţă a individului decolectivitate şi demotivează iniţiativa şi efortul individual. Se creeazăceea ce se numeşte o cultură a dependenţei şi prin generalizare, ocultură a inhibiţiei sau tăcerii (Elena Zamfir, 1994).

În producearea bunăstării, economia de piaţă acţionează prinurmătoarele mecanisme:

9



a) alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei cătrecerere,

b) stabilirea unui câştig individual suficient de ridicat ca motivaţiepentru performanţă, productivitate şi creşterea calităţii muncii,

c) distribuirea veniturilor şi redistribuirea ulterioară a veniturilor,

d) orientarea şi mobilizarea forţei de muncă în căutarea unui loc demuncă cât mai performant.În prezent, în societăţile industriale avansate, guvernele sunt

angajate într-o competiţie pe cât de strânsă pe atât de intensă.Această competiţie se poartă pentru atingerea stadiului de bunăstareşi priveşte următoarele direcţii:

1. satisfacerea cererii publice în creştere şi diversificare, carevizează o bunăstare înalt calitativă;

2.satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelelor de

fiscalitate;3.menţinerea ritmului înalt de creştere economică;4. creşterea şanselor electorale prin formularea unor obiective de

politică socială promiţătoare.Esenţa bunăstării este asigurată prin caracterul de „prevedere" al

serviciilor publice, iar suprafaţa de întindere a bunăstării se realizazăprin finanţarea serviciilor publice.

Dacă în sistemul socialist bunăstarea colectivă era produsă încadrul unui complex economic-politic (statul orienta întreaga

producţie în aşa fel încât obiectivele sale politice să fie prioritarrealizate), în sistemul economiei de piaţă, diferenţierea dintreeconomic şi politic în producerea bunăstării colective este deosebit detranşantă. În aceste societăţi bunăstarea colectivă este produsă,printr-un sistem combinat de mecanisme. .

Se poate vorbi de două mecanisme distincte de producere abunăstării, unul primar, prin intermediul economiei de piaţă, şi altulsecundar, prin mecanismele politicii sociale. 1. Distribuţia primară a bunăstării se realizează în cadrul şi

prin piaţa economică care reprezintă producătorul principal albunăstării.În cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obţinute prin eforturi

personale în sfera activităţii economice; cele mai multe bunuri şiservicii sunt achiziţionate de către fiecare persoană, prin piaţă, princumpărare.

Pentru a înţelege mai bine modul de creare a bunăstării princanalul veniturilor primare şi secundare şi pentru a caracterizatotodată configuraţia statului bunăstării este nevoie de indicatori, claripentru măsurarea diferitelor tipuri şi forme de venituri.

• Veniturile primare absolute sunt venituri brute provenite dinsalarii, profituri, proprietăţi înainte de impozitare. Ele sunt venituri

10



pre-impozit şi pre-transfer. Configuraţia lor presupune o situaţieidealizată, cea a unei societăţi în care funcţionează doar economia depiaţă fără existenţa presantă a unui stat care prin fiscalitate preia oparte din venituri pe care le transferă apoi secundar la nivelulpopulaţiei aflate în nevoie.

Aceste venituri pot fi calculate individual, la nivel de familie, grupsau nivel naţional.• Venituri primare post-impozitare, sunt veniturile din salarii,

profituri sau proprietăţi după ce au fost aplicate diferite impozite şitaxe; ele sunt apreciate ca venituri primare nete.

• Veniturile provenite din transfer, sunt acelea pe care ofamilie sau individ le primeşte în urma diferitelor tipuri de transfer:pensii, ajutoare de şomaj, ajutoare de boală, alocaţii pentru copii,reduceri de impozite din diferite motive, burse şcolare etc.

De regiilă aceste tipuri de venituri nu sunt impozitate. La nivelindividual forma financiară a veniturilor este uşor detectabilă. Ele potfi determinate de către fiecare persoană şi familie în parte.Transferurile indirecte provenite din diferite tipuri de gratuităţi saudin consumul diferitelor bunuri subvenţionate sunt variabile şi uneorichiar imposibil de determinat.

Care este costul fiecărui tratament medical, cât costă educaţia, lacât se ridică consumul cultural subvenţionat, cum se evalueazăconsumul diferitelor bunuri publice — ca de exemplu: siguranţa

colectivă şi individuală, mediul înconjurător „curat", peisajul urban„estetic", sunt doar câteva dintre întrebările care apar în legătură cuponderea transferurilor în totalul cheltuielilor sociale de la buget.

Din acest motiv la nivel individual, de regulă se iau în calcul doartransferurile financiare (directe) care pot fi uşor măsurate.

La nivel naţional apare însă posibilitatea de a determina cuclaritate volumul total al transferurilor, fie ele financiare directe, fieindirecte, prin subvenţionarea consumului. De aceea la nivelnaţional ele nu vor fi niciodată echivalente cu cele realizate la nivel

individual.Datorită faptului că, transferurile se pot desfăşura după „reţete"diferite de la o ţară la alta, există anumite dificultăţi de comparare: înunele ţări anumite transferuri directe nu sunt luate în calcul la nivelindividual în timp ce în alte ţări respectivele transferuri suntconsiderate ca directe-financiare, fiind incluse în calculul veniturilorindividuale.

• Veniturile totale nete sau reale sunt veniturile individualepost-impozitate şi post-transfer.

Veniturile primare sunt consumate de către indivizi prinmecanismele pieţei, fapt care generează primul nivel al bunăstăriicolective.

11



La nivel naţional caracterizarea politicii sociale a bunăstăriiutilizează următorii indicatori:

- produsul intern brut, prin care se evaluează activitateaeconomică a unei ţări, aproximând nivelul ei de dezvoltare economică,resursele economice de care dispune la un moment dat. De aceea, cei

mai mulţi indicatori, în special cei referitori la cheltuieli sociale seraportează la PIB;- bugetul naţional, prin care se exprimă resursele din care statul

dispune în mod direct la orientarea destinaţiilor cheltuielilor sociale.Pentru a asigura comparabilitatea internaţională, adesea la bugetulnaţional se adaugă o sursă complementară: bugetul (bugetele) deasigurări sociale de stat;

- cheltuielile publice, exprimă volumul total al cheltuielilorefectuate de stat pe diferite destinaţii. Raportarea la PIB reprezintă

amploarea poziţiei statului la nivelul societăţii, gradul de dezvoltare afuncţiilor statului, puterea sa economică şi socială în raport cu sectorulprivat;

- cheltuielile publice sociale sunt dedicate diferitelor activităţisociale: educaţie, sănătate, pensii, alocaţii pentru copii, ajutor deşomaj, asistenţă socială.

Raportarea acestui tip de cheltuieli la PIB explică nivelul şi gradulde dezvoltare al statului bunăstării, politica de transfer, prin diferiteforme a resurselor statului către populaţie.

2. Redistribuirea bunăstării se realizează prin acţiunilesociale corective care iau în principal două forme:• politica socială propriu-zisă, sau mecanismele statale (la nivel

naţional sau local) cu caracter social;• activităţi voluntare (non-guvernamentale) care pot fi şi ele

organizate la nivel naţional (uneori chiar internaţional) sau local.Ambele tipuri de activităţi au un element comun: nu sunt activităţi

de tip economic (orientate spre profit), ci organizate în jurul unorobiective sociale, utilizând pentru atingerea lor nu resurse primare, ci

secundare, provenite din redistribuirea resurselor primare.Cele două sisteme, deşi distincte ca structură şi modalitate dereglementae, prezintă multe interferenţe. Unele obiective ale politiciisociale guvernamentale pot fi atinse şi cu sprijinul organizaţiilor non-guvernamentale (NGO-uri), prin colaborare sau prin preluarearespectivelor obiective şi sprijinirea lor materială. La nivel local,autorităţile pot organiza activitatea colectivităţii pentru soluţionareaproblemelor, realizând un mixt statal/voluntar.

Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme: 1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate înformele sale specifice) a bunurilor publice sau de interes public:cheltuielile urbanistice, de protecţie a naturii (depoluare),

12



infrastructura vieţii urbane şi economice (şosele, sisteme decomunicaţii), ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie. De bunurile publicebeneficiază în mod colectiv toţi membrii colectivităţii. De educaţie,cultură, sănătate beneficiază indivizii, dar acest consum esteconsiderat de către societate a fi deosebit de important, fapt care

generează sprijinul său social şi susţinerea materială.Consumul individual de bunuri, de interes social, este sprijinit pediferite căi de către colectivitate. În general căile de sprijiniresunt:

a. Gratuitatea, bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficiagratuiţ - educaţie, sănătate, mese pentru şcolari, tabere etc.

b. Subvenţia - statul sau alte instanţe acoperă o parte din costulrespectivelor bunuri. Consumatorul va trebui să plătească înconsecinţă doar o parte din preţ, fapt care duce la creşterea şi

încurajarea consumului,c. Alte forme de susţinere a consumului: reducerea de taxe /impozite pentru consumul respectivului bun (cazul reducerii deimpozite în situaţia construirii de locuinţe sau cumpărarea de asigurăriprivate de bătrâneţe). 2. Transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe şi maimari la cei cu resurse mai puţine (aflaţi în nevoie). Veniturilesecundare sunt rezultatul transferului. Statul (sau uneori şiorganismele nestatale) preiau o parte din veniturile primare ale

indivizilor şi le transferă celor care le solicită.Există două tipuri de transferuri:a. Transferuri băneşti: când indivizii primesc o sumă de bani pe

care o pot utiliza aşa cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor deboală, alocaţii familiale, asistenţă socială.

b. Transferul în natură: bunuri şi servicii care se primesc gratuit:educaţie, îngrijire medicală, alimente (exemplu - bonuri de alimentepentru cei săraci în SUA), tabere etc. În această, categorie intră sferalargă a asistenţei sociale: serviciile sociale oferite gratuit (sau în mare

măsură gratuit) persoanelor în situaţii de dificultate.În principal există trei mecanisme distincte de transfer financiar:• Asigurările sociale: transfer financiar contributoriu.• Transferuri universale (categoriale) non-contributorii• Asistenţă socială financiară: transfer financiar non- contributoriu

bazat pe testarea mijloacelor financiare.Între aceste trei forme există diferenţe atât ca mod de obţinere a

resurselor financiare, cât şi ca forme de ajutor. Deasemenea,observaţia preliminară atestă existenţa anumitor interferenţe întreprimele două, deşi ele sunt clar, distincte. Astfel:

- Asigurările sociale sunt forme de sprijin contributorii. Cea maiimportantă formă de asigurare socială o constituie pensiile. De regulă,

13



aceste forme de sprijin se acordă doar persoanelor care au adus oanumită contribuţie minimă la formarea respectivului fond, iarmărimea acestui sprijin se face în funcţie de mărimea contribuţiei(numărul de ani în care a contribuit şi mărimea anuală a respectiveicontribuţii).

- Transferurile universale (categoriale) non-contributorii. Înaceastă categorie intră o serie de transferuri care sunt determinatedoar de detectarea simplei nevoi, fără condiţia vreunei contribuţiioarecare şi nu pe măsura unei contribuţii prestabilite. De asemenea,aceste transferuri sunt în general nedeterminate de situaţia financiarăa beneficiarului. Cele mai importante transferuri sunt: alocaţii familiale- alocaţii pentru copii, pentru mame cu mai mulţi copii, pentru mamecare rămân să îngrijească copiii, - alocaţii pentru persoanelehandicapate, pentru invalizi de război etc. În această categorie poate

intra deasemenea şi educaţia gratuită, bursele pentru elevi şistudenţi, îngrijirea medicală. Uneori asemenea forme cuprind şielemente de testare a resurselor financiare. De exemplu, primireaunei burse şcolare este adesea condiţionată de nedepăşirea unuiplafon de venituri al părinţilor.

În multe ţări există o serie de servicii gratuite apreciate cu caracteruniversal: învăţământ, sănătate, forme de recreere şi de participare lacultură etc. - Asistenţa socială financiară se asigură celor aflaţi în nevoie

(pornind de la dimensiunile nevoii existente) şi pe baza testăriiresurselor financiare ale familiei care indică faptul că respectivapersoană nu-şi poate asigura prin efort propriu (muncă) resurselenecesare. Sprijinul este deci în raport cu nevoia. El nu este acordat înfuncţie de vreo contribuţie individuală la un fond social special, cieste, în limbaj tehnic, un sprijin non-contributorii. 3. Asistenţa socială.

Ea este acordată pe baza dimensionării resurselor individuale înprealabil, şi utilizează în mod special bugetul de stat.

În asistenţa socială sunt incluse trei mari tipuri de activităţi:1. Ajutor în bani sau în natură. Un asemenea ajutor se acordăfamiliilor sărace, aflate sub un anumit nivel de viaţă; burse pentrucopiii familiilor cu venituri scăzute, îngrijire sanitară gratuită (în ţările

în care ea nu este gratuită) pentru persoanele cu venituri scăzute,alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru copiii săraci etc.

2. Finanţarea unor instituţii care se ocupă depersoane ce necesită îngrijire specială permanentă: orfelinatepentru copii, instituţii pentru copii / maturi handicapaţi, instituţiipentru bătrâni etc.

3.Furnizarea de servicii specializate celor care le solicită:suport social şi psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau

14



adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure în situaţiidificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace lipsite deadăpost, diferite tipuri de consultaţii (educaţionale, maritale etc.).

Orice sprijin social are semnificaţia unei redistribuţii a veniturilor, aunui transfer de venituri, realizat prin mecanismele statului. Cu alte

cuvinte, statul produce un transfer de venituri de la persoanele activespre persoanele inactive, de la persoanele cu venituri primare mari, lapersoanele cu venituri reduse, de la persoane cu necesităţi mairestrânse, la persoane cu necesităţi mai mari (în asistenţă medicală,

îngrijire copii etc.). Transferurile se realizează în direcţii diferite şi după criteriicomplexe.

a) Transferuri (redistribuţie) de venituri pe verticală: resurselefinanciare sunt transferate de la cei cu venituri ridicate la persoane cu

venituri mai reduse. Cineva numea o asemenea procedură, opţiunepolitică „de tip Robin Hood": a lua de la cei bogaţi pentru a da celorsăraci. Uneori, redistribuţia pe verticală poate avea şi un sens invers:de la cei săraci la cei bogaţi.

b) Transferuri (redistribuţie) pe orizontală. Aici, redistribuţia nu seface în raport cu mărimea veniturilor, ci cu dimensiunile nevoilor: dela cei cu familii mai puţin numeroase la cei cufamilii mai numeroase, de la cei care au un loc de muncă la cei aflaţi

în şomaj etc. Desigur, unele transferuri pe orizontală pot fi

interpretate şi pe verticală. De multe oriele sunt mai degrabă omixtură între procesele pe verticală şi orizontală. Asigurările sociale prezintă o caracteristică aparte. Ele sefundamentează în marea lor majoritate, pe ideea de risc.

Riscul este asociat cu toţi participanţii la respectivul sistem deasigurări. Nu este nevoie însă ca unul sau altul să intre în situaţiadescrisă de risc: poţi să nu te îmbolnăveşti, să nu ai accidente care săte pună în imposibilitatea de a munci, să nu devii şomer. Toţi cei caresunt expuşi respectivului risc contribuie cu sume băneşti, însă vor

beneficia doar cei aflaţi efectiv în nevoie. Este un fel de solidaritate între toţi cei care au de înfruntat un risc.Sistemul de asigurări poate fi, la rândul său, de mai multe tipuri:

a. Asigurări bazate pe crearea unui fond din care seplăteşte asigurarea celui care o solicită. Acestea sunt asigurărilepure pe cate le găsim în mod special în cazul asigurărilor de tip privat:sisteme private de pensii, asigurări de bunuri şi persoane, împotrivaaccidentelor.

b. Asigurările în care plata se face din contribuţia actuală atuturor celor care se asigură. În engleză acest tip este denumit„pay-as-you-go". Îl găsim frecvent în sistemul de asigurări debătrâneţe (pensiile).

15



Pensiile actuale sunt plătite nu din fondurile acumulate princontribuţiile din trecut (sau în mod exclusiv din acestea), ci dincontribuţiile celor care cotizează în prezent. În acest caz există osolidaritate nu intrageneraţională, ca în primul caz (când dintretoţi cei care contribuie acum, beneficiază numai cei care au probleme

legate de motivaţia pentru care s-a realizat asigurarea), ci osolidaritate intergeneraţională: generaţiile active actuale susţingeneraţia vârstnică, urmând ca atunci când ea va ajunge la vârstapensionării să fie susţinută de generaţia activă din acel moment. Unasemenea pact se poate realiza doar în ipoteza că generaţiile viitoarevor accepta aranjamentul existent la un moment dat (ele însă îl potmodifica).

c.Sisteme cu surse mixte, când fondul de asigurare este realizatprin contribuţia beneficiarilor potenţiali şi prin contribuţia statului, de

la buget. În unele situaţii, statul contribuie de la buget cu o anumităparte la fondul de asigurări. Sau, ca în cazul fondului de şomaj de lanoi, bugetul se angajează să intervină doar în condiţiile în care fondulcolectat prin contribuţii se dovedeşte a fi insuficient.

d. Sisteme de asigurare voluntare (în general cele private), şisisteme de asigurare obligatorii (în general cele de stat). De regulă,asigurarea pentru pensie este obligatorie. La fel şi asigurarea deşomaj sau a riscului de accidente pentru unele ramuri industriale. Sistemele asigurărilor de stat sunt de regulă sisteme

obligatorii, stabilite prin lege; de asemenea, de cele mai multe ori elesunt garantate de bugetul de stat, în caz de dificultate, bugetulangajându- se să le sprijine. Sistemele private sunt absolutvoluntare. Pot, prin anumite mecanisme, să fie încurajate de stat (deexemplu cei care se asigură medical beneficiază de anumite reduceride taxe). Ele, nu sunt garantate de stat şi au un caracter mult maipuţin redistributiv decât cele de stat. De obicei, sistemele de asigurăriau un caracter redistributiv, care se pot plasa la unul sau laurmătoarele ambe niveluri:

a.Primul nivel este redistribuţia de la cei la care riscul nu sematerializează la cei la care riscul se materializează. De exemplu, dela cei care nu au accidente la cei cărora aceste evenimente li se pot

întâmpla; de la cei care mor mai devreme, la cei care trăiesc mai mult(în cazul pensiilor). În general, această redistribuţie este tipică pentruorice sistem de asigurare. Sistemele private se reduc la acest tip deasigurare.

b. Cel de al doilea nivel, se referă la o redistribuţie de la cei care aucotizat mai mult la cei care au cotizat mai puţin. Deşi beneficiul este

în funcţie de contribuţie, relaţia dintre cele două categorii nu estestrictă: persoanele care au contribuit mai mult tind să primească ceva

16



mai puţin, iar cei care au contribuit mai puţin tind să primească cevamai mult decât au contribuit.

Statul sau diferitele fonduri de stat angrenate în politica bunăstării îşi colectează fondurile prin următoarele mecanisme:

• Taxe/impozite,

• Contribuţii la diferite forme de asigurare• Împrumuturi externe sau interne• Emisiunea monetară.Impozitele~sunt de diferite tipuri:• directe, - pe diferitele tipuri de venituri: impozitul pe salarii, pe

profit, pe proprietate. Ele sunt extrem de vizibile pentru că se plătesc într-o anumită proporţie pe veniturile brute.

• indirecte, - nu pe venituri, ci pe consum. De exemplu, taxa pevaloarea adăugată TVA, care în Romania, se ridică la 18% din

valoarea finală a unui produs este un asemenea impozit indirect, sauaccizele (impozitele plătite pentru desfacerea unor produse pe carecolectivitatea vrea să le descurajeze: tutun, băuturi alcoolice) sau înunele cazuri pentru bunuri considerate a fi de lux.

Impozitele indirecte sunt mai puţin vizibile, ele intrând în costulproduselor cumpărate. La nivel individual este destul de dificil adetermina cuantumul acestor sustragerii indirecte din venituri.Impozitele indirecte sunt variabile în raport cu tipul de bunuricumpărate: TVA-ul variază în funcţie de produse (unele bunuri sunt

scutite sau au un TVA mai redus), numai unele bunuri sunt grevate deaccize. O determinare exactă a impozitelor pe care individul leplăteşte ar presupune determinarea exactă a structurii consumuluisău, ceea ce este extrem de dificil. Doar la nivel naţional se poatecalcula cuantumul acestor impozite, prin intrările lor la buget.

Taxele/impozitele formeză bugetul de stat. Acesta este folositpentru diferite obiective: apărare, finanţarea administraţiei de stat,asistenţa socială. Contribuţiile la asigurările sociale formează deregulă separat bugetul asigurărilor sociale. În România există, în

principal, două asemenea bugete: Bugetele de asigurări sociale şiFondul de şomaj.Sistemul de impozitare cuprinde adesea în el şi un mecanism de

transfer indirect. Veniturile unor persoane sau unele activităţieconomice considerate dezirabile social sunt scutite parţial sau totalde impozitare. În diferite ţări, impozitele pe venituri pentru persoanelecu copii, pentru handicapaţi, pentru cei care îşi construiesc locuinţesau se asigură în sisteme private, se pot reduce substanţial.

Un caz aparte îl constituie beneficiile-recompensă. Ele suntdestinate pentru a recompensa persoanele care au adus o contribuţiesocială deosebită sau pentru a plăti unele daune persoanelorsuferinde; în anumite situaţii există şi unele beneficii speciale:

17



reduceri de impozite pentru veteranii de război, pentru cei care auprimit medalii în semn de recunoaştere a unor merite deosebite,pentru Eroii Revoluţiei în ţară noastră, suplimente de pensii pentru ceicare au fost închişi din motive politice în timpul regimului comunistetc.

6. STRUCTURA BUNĂSTĂRII ÎN DIFERITE STATE

Raportul pe tema „Protecţiei sociale în statele membre aleComunităţii Europene" realizat pentru Comisia de specialitate şielaborat de Sistemul de Informaţie Mutuală pe probleme de protecţiesocială în Comunitate, MISSOC1, reprezintă în esenţă un bilanţcuprinzător (anual) privind situaţia detaliată la nivelurilor debunăstare (sistemele de prevederi sociale şi beneficiile - avantajele

resimţite de populaţie,constituind indicatori esenţiali de apreciere astructurii şi nivelului bunăstării colective).Capitolul de faţă îşi propune să prezinte modul în care este

concepută şi percepută bunăstarea la nivelul colectivităţii în diferiteţări cu tradiţie în politica socială a bunăstării precum şi suprafaţa de

întindere a bunăstării asupra populaţiei, grupurilor sau individului. El afost conceput după structura propusă de Linda Hantrais în lucrarea„Social Policy in the European Union", 1995.

Belgia, cu o populaţie de 10 milioane de locuitori beneficiar de

dreptul securităţii sociale care acoperă două destinaţii:− asigurarea socială;− asistenţa socială

Acestea se practică în patru planuri: la nivelul salariaţilor, lafuncţionarii publici şi lucrătorii serviciilor publice, la nivelul lucrătorilorliber profesionişti, şi la nivelul unei categorii reziduale de indiviziinactivi economic.

Protecţia socială ca element al bunăstării este organizată pe bazăocupaţională, iar la unele categorii - mineri şi comercianţi navigatori -

se practică asigurarea împotriva tuturor riscurilor.Responsabilitatea administrativă revine instituţiilor publice şiagenţiilor semi-publice care au şi autonomie în domeniu.

Ca şi în Germania şi Franţa patronatul belgian suportă cea maimare proporţie din fondurile de asigurări, restul fiind împărţit aproapeegal între salariaţi şi stat (acesta din urmă, subvenţionează aproapetoate fondurile de asigurare în afara celor privind accidenteleindustriale). În ce priveşte cheltuielile cu protecţia socială, Belgiaocupă o poziţie de mijloc care însă s-a deteriorat constant în ultimele

decenii.

1 Mutual Information System on Social Protection in the Community (MISSOC)

18



Franţa, la o populaţie de 57 milioane de locuitori, menţine câtevascheme statutare privind securitatea socială. Acestea sunt:

a) o schemă generală pentru toţi salariaţii din industrie şi servicii(în afara funcţionarilor publici) şi,

b) o schemă ocupaţională diferită acoperind grupuri sau

contingente sociale eterogene.Statul supraveghează şi autoadministrează totodată 3 fonduriseparate care acoperă: cazurile de boală, alocaţiile şi ajutoarelepentru familii aflate în nevoi diferite şi pensiile de bătrâneţe.

Şomajul neinclus în programul general de securitate sociala este„administrat" în comun de reprezentanţii patronatului şi ai salariaţilor.Societătile mutuale (Societes mutuelleş) oferă multiple şi generoaseavantaje membrilor lor, asigurând de pildă, o rată mai înaltă derambursare a cheltuielilor medicale.

Asistenţa socială, organizată la nivel local este acoperită înprincipal de „venitul minim de inserţie" (R.M.I.) — (revenu minimumd'insertion), program iniţiat şi introdus în 1990 pentru reintegrareaanumitor categorii de populaţie sărace în forţa de muncă. Mai există şialte programe care se adresează invalizilor, bătrânilor şi părinţilorcare nu sunt ajutaţi de copii. Patronatul contribuie cu mai mult de 50%din cheltuielile sociale pentru protecţie socială, ceea ce plaseazăFranţa pe primul loc între cele 6 state fondatoare ale Comunităţii. Încompletare, salariaţii contribuie cu mai puţin de 25%, iar statul doar

cu o mică proporţie. (Din punct de vedere al contribuţiei statului,Franţa oferă exemplul celui mai redus nivel de participaţie, în cadrulcomunităţii).

Până la începutul anilor '90 alocaţiile şi ajutoarele familiale eraususţinute doar din contribuţiile întreprinderilor. Începând din 1991,statul percepe o contribuţie suplimentară de peste 1% aplicată latoate sursele de venit (contribution sociale generalisee) în scopulsuplimentării veniturilor din asigurări. Din anii '80 cheltuielile cuprotecţia socială au crescut atât de mult încât plasează Franţa printre

ţările cu cele mai ridicate nivele de cheltuieli la acest capitol bugetar în raport cu PNB.Germania a cărei populaţie după unificare a ajuns la 80 milioane

locuitori, dispune de o securitate socială acoperită doar indirect delegislaţia corespunzătoare principiilor statului social(Sozialstaatsprinzip).

Construcţia sistemului german de securitate socială cuprinde treimari componente:

− asigurarea socială,−

compensaţie socială,− asistenţa socială.

19



Fondul de compensare socială a fost iniţial stabilit pentruvictimele de război dar s-a extins ulterior şi pentru despăgubireavictimelor neglijenţei sau violenţei criminale.

Asigurările sociale s-au dezvoltat de-a lungul anilor, acoperindsănătatea, accidentele şi şomajul. În 1995 s-a introdus o asigurare

obligatorie de tratament (Pflegerversicherung) care acoperă populaţiavârstnică sau invalidă.Cadrul legal al sistemului german este derivat din jurisprudenţa şi

doctrina legală, aşa cum este stabilit în art. 20 şi art. 28 aleConstituţiei. Drepturile germane sunt deasemenea înscrise înconstituţiile landurilor germane. Fondurile de asigurări socjj sunt auto-gestionate deşi ele sunt atent supravegheate şi îndeaproape verificate(ca destinaţii) de către stat.

Cu excepţia ajutoarelor pentru copii care sunt acoperite din

fondurile obţinute prin taxe, şi asistenţa socială care este finanţată deorganele locale şi de land, protecţia socială se bazează în primul rândpe contribuţia întreprinderilor şi a salariaţilor, iar subvenţiile de la statajung la aproape 25% din veniturile totale. Germania a fost una dintrepuţinele state membre comunitare care au redus cheltuielile deprotecţie socială în anii '80, aducându-le la nivelul mediei europene.

Italia, cu 57 milioane de locuitori, spre deosebire de celelalte statemembre fondatoare a Comunităţii Europene are un sistem deprotecţie socială deosebit, o combinaţie între asigurările salariale şi

prevederile sociale cu caracter universal, în care corporatismul şipatronatul continuă să joace un rol important.Procesul decizional centralizat se combină cu o implementare

fragmentară care împreună cu departajarea nord-sud producediferenţe mari în protecţie şi bunăstarea colectivă.

În plus, faţă de programele de asigurări sociale, acoperind situaţiilestandard şi care sunt administrate de consilii de guvernatori (undepatronatele au conform legii poziţia majorităţii) asistenţa socială şiserviciile sociale sunt acoperite prin activitatea autorităţilor locale.

Sistemul de protecţie socială italian este oarecum similar modeluluinordic-anglosaxon în care serviciile de îngrijire a sănătăţii suntasigurate de un serviciu de sănătate naţional, în conformitate cudrepturile sociale, înscrise în Constituţie.

Cheltuielile sociale se bazează pe contribuţiile percepute raportdirect cu mărimea salariului (similar în Franţa), întreprinderilesuportând peste 50%, iar Uniunea Salariaţilor doar o foarte micăproporţie din total. Italia a fost singura ţară dintre membrelefondatoare ale Comunităţii care în pofida unei creşteri economice îndeceniul precedent a redus cheltuielile cu protecţia socială din PNBsituându-le sub media europeană.

20



Luxemburg, cu o populaţie sub 400.000 locuitori a împrumutatsistemul de securitate socială de la modelul german. Influenţat delegislaţia germană, sistemul se bazează pe structura profesională(ocupaţională).

Schemele de asigurări sociale se diferenţiază pe destinaţii:

− boală− maternitate− bătrâneţe− accidente industriale− boli profesionale

Alte scheme sunt instituţionalizate separat fiind orientate cătrealocaţii familiale (bazate pe o combinaţie între contribuţii şi taxe) şiajutoare de şomaj (care au drept sursă o taxă specială).

Conceptul larg de securitate socială cuprinde două părţi: asistenţa

socială şi Fondul de Solidaritate Naţională.La fel ca în Franţa, societăţile naţionale oferă ajutoare multiple şi

substanţiale membrilor lor.Guvernul central este implicat îndeaproape în administrarea

programului de asigurări sociale şi subvenţionează sau contribuie laconstituirea diferitelor fonduri printr-un cuantum peste cel utilizat înalte state ale bunăstării continentale.

Spre deosebire de aceste ţări, statul luxemburghez contribuie maimult decât întreprinderile sau salariaţii, aceştia din urmă acoperind

mai puţin de 1/5 din totalul fondului pentru asigurări.Olanda, are o populaţie de 15 milioane locuitori şi un sistem de

protetie socială organizat în patru programe principale de psuritatesocială:

a. asigurări sociale ale salariaţilor - pentru toţi cei angajaţi saucei care se află în situaţia de a-şi pierde salariul (locul de muncă);

2. o schemă generală de asigurări, cuprinzând toţi rezidenţii şiavând ca destinaţii – boală, deces, maternitate, invaliditate şiasistenţă medicală;

3. servicii sociale suplimentare, incluzând asistenţă socialăfinanţată integral din impozitarea generală;4. o schemă specială pentru funcţionarii publici.Adiacente, sunt în vigoare scheme de asigurări private,

neobligatorii şi pentru pensii profesionale.Schema de asigurări ale întreprinderilor este administrată de

Consilii Industriale, compuse din reprezentanţi ai patronatului şisalariaţilor care sunt deasemenea reprezentanţi în banca de AsigurăriSociale, a cărei rol este administrarea ajutoarelor.

Spre deosebire de alte ţări, în Olanda, salariaţii sunt principaliicontributori la protecţia socială, suportând aproape 1/3 din cheltuieli(aceasta fiind cea mai mare proporţie de contribuţie din întreaga

21



Comunitate Europeană). Întreprinderile olandeze contribuie într-oproporţie mult mai mică comparativ cu alte ţări. La fel câ în Germania,alocaţiile familiale sunt finanţate în totalitate din fonduri publice. De-alungul întregului deceniu nouă, Olanda a rămas pe primul loc în cepriveşte nivelul cheltuielilor de protecţie socială.

Danemarca, stat al bunăstării de tip nordic-anglo-saxon, cu opopulaţie de 5 milioane de locuitori beneficiază de o protecţiesocială asigurată de o bază universală, cu ajutoare în proporţieegală. Sistemul danez nu face o demarcaţie precisă între ajutoarelesociale şi serviciile sociale.

Atât asigurările sociale cât şi asistenţa socială sunt finanţate dinimpozitarea generală şi sunt administrate la nivel local.

Accidentele de muncă rămân sub controlul companiilor private deasigurări, iar fondurile de şomaj sunt administrate de asociaţiile de

comercianţi. În schimb cheltuielile cu securitateasocială sunt suportate aproape în exclusivitate de către stat şiconducerea locală (care împreună contribuie cu 80% din total fonduri)situându-se în acest caz pe primele locuri în Europa.

La începutul anilor '90, Danemarca se plasa cu mult peste mediaeuropeană în ceea ce priveşte cheltuielile cu protecţia socială si pelocul 2 privind suma totală a acestor cheltuieli sociale.

Irlanda cu 3,5 milioane locuitori are o structură a bunăstării socialecolective care se bazează pe 3 categorii de scheme:

− asigurările sociale,− asistenţa sociala şi− o categorie reziduală de schemă privind menţinerea nivelului

venitului (pentru ajutorarea copiilor) precum şi suplimentareavenitului celor care au salariu mic.

La fel ca Marea Britanie, îngrijirea medicală este în afaraconceptului de asigurări sociale, dar accesul la serviciile gratuitese face numai în funcţie de mărimea venitului.

Constituţia irlandeză recunoaşte regulile fundamentale care se

subordonează politicii sociale şi servesc ca modele pentru deciziileparlamentare. Administrarea securităţii sociale este controlată întotalitate de stat, iar asistenţa socială este decisă la nivel regional.

Asistenţa socială şi schema reziduală sunt acoperite financiarde conducerea centrală şi locală. În afară de accidentele de muncă şibolile profesionale care sunt suportate prin finanţare totală de către

întreprindere, asigurările sociale sunt suportate integral de stat (deşila un nivel mai scăzut decât în Danemarca sau Marea Britanie).Ajutoarele pentru familii sunt suportate din impozite.

Contribuţia întreprinderilor pentru fondul de protecţie socială suntprintre cele mai mici din Europa, iar cele ale salariaţilor la acelaşi fond

22



sunt deasemenea cu mult mai reduse decât în majoritatea statelormembre ale Comunităţii, statul având ponderea substanţială.

La începutul anilor '90, Irlanda a fost printre statele cu cel maiscăzut nivel de cheltuieli de protecţie socială în raport cu PNB.

Marea Britanie, cu o populaţie de 58 milioane de locutori

beneficiază de un sistem de siguranţă socială care cuprinde 3 tipuri decomponente:− ajutoare contributorii (bazate pe principiul asigurărilor)− ajutoare universale non-contributorii (pentru anumite situaţii),− ajutoare în fază experimentală (sub forma ajutorului financiar şi

creditului familial).Atât sistemul de ajutoare care include asistenţa socială cât şi

îngrijirea sănătăţii sunt administrate de guvern, nivelul regional şilocal având responsabilităţi repartizate distinct. În schimb

reprezentanţii întreprinderilor şi ai salariaţilor au o implicare redusă.Ajutoarele contributorii sunt aproape integral acoperite din

contribuţiile întreprinderilor şi salariaţilor iar ajutoarele pentru copiiprovin din impozite.

Asistenţa medicală este asigurată pentru întreaga populaţie prinServiciul de Sănătate Naţională (National Health Service) finanţataproape în totalitate de stat. Ca şi în Danemarca statul esteprincipalul contributor la protecţia socială, dar numai la jumătate dinnivelul danez, contribuţia întreprinderilor fiind de sub 25% iar cea a

salariaţilor sub 15%.La începutul anilor '90 la fel ca Italia, Marea Britanie şi-a folosit maipuţin de 25% din PNB pentru cheltuielile de potecţie socială.

Grecia, cu o populaţie de 10 milioane de locuitori are un domeniual asigurărilor sociale care variază extrem de mult de la o zonă la alta.Statul are datoria constituţională să asigure protecţie socială pentrutoţi cetăţenii dar doctrina legată şi juridică lasă o largă sferă deacţiune pentru diversificarea protecţiei sociale.

În Grecia există 5 scheme principale de asigurări şi peste 300

de scheme (nestandardizate) privind grupuri profesionale specifice(sector bancar, presă etc., fiecare având propriile structuriadministrative publice sau private). Amplitudinea schemelor estemare de la o formă profesională la alta.

Asistenţa socială este relativ neimportantă şi subdezvoltatăcomparativ cu majoritatea celorlalte ţări. Finanţarea protecţiei socialeeste realizată în primul rând de întreprinderi şi salariaţi, statulcontribuind extrem de puţin la aceste fonduri. În ultimii zece ani,Grecia a avut unul dintre cele mai scăzute niveluri de cheltuieli cu

protecţia socială în cadrul Comunităţii europene.Portugalia are o populaţie de 10 milioane locuitori şi o concepţierelativ nouă privind securitatea socială şi bunăstarea.

23



Originile protecţiei sociale se plasează în 1978 şi acoperă toateschemele contributorii şi noncontributorii. Conform constituţiei,guvernul are responsabilitatea organizării, coordonării şisubvenţionării unui sistem de securitate socială unificat şidescentralizat; la acestea se pot adăuga şi alte instituţii private şi

nonprofit care sunt controlate de către stat.Asistenţa medicală este asigurată pe baze universale, gratuit şieste administrată de un serviciu naţional de sănătate. Începând cuanii '70 s-a întreprins un ansamblu de măsuri de integrare a tuturorschemelor de securitate socială, sistemul devenind mai unificat, maidescentralizat menţinând în acest timp principiul autonomiei dar şi cuparticiparea întreprinderilor, salariaţilor şi beneficiarilor.

Întreprinderile suportă partea cea mai importantă a costuluiprotecţiei sociale. Contribuţia salariaţilor reprezintă 1/5 din total, iar

cea a statului aproape 1/3. Guvernul Portugaliei nu participă laschemele contributorii, iar schema non-contributorie este finanţată întotalitate de stat.

La începutul anilor '90, cheltuielile cu asigurările sociale în raportcu PNB se situau sub media europeană.

Spania dispune de o populaţie de 39 milioane locuitori. Asigurărilesociale spaniole reprezintă o combinaţie de scheme generale şispeciale, profesionale şi categoriale. Deşi Constituţia din 1978 facereferiri la securitatea socială, articolele nu au statut de lege.

Conform Constituţiei, statul deţine controlul exclusiv asuprasecurităţii sociale, dar poate şi delega administraţia schemelorcomunităţilor autonome. Acest proces de trecere a sarcinilor privindprotecţia şi la alte nivele, se realizează gradual în toate domeniile cuexcepţia administrării resurselor.

Atât întreprinderile cât şi salariaţii sunt reprezentaţi în consiliile deadministraţie. Asistenţa medicală şi pensiile minime sunt universale şinoncontributorii.

La fel ca în Franţa şi Italia, finanţarea protecţiei sociale este

realizată în primul rând de către întrenprideri care cu peste50% din total, contribuie într-o proporţie mai mare decâtoricare alt stat membru al Comunităţii.

Contribuţia salariaţilor este sub media europeană în timp cecontribuţia statului se apropie de această medie. Cheltuielile cuprotecţia socială au crescut în cursul anilo '80 - '90 însă Spania arămas totuşi printre ţările cu nivelul cel mai redus de cheltuieli înraport cu P.N.B.

7. PERSPECTIVELE BUNĂSTĂRII

24



Capitolul prezent îşi propune prezentarea diferitelor abordăriteoretice referitoare la relaţia bunăstare-societate precum şi câtevaopinii privind modalitatea de maximizare a bunăstării în societateacontemporană.

Începând cu anii '70, politica socială se vede pusă în faţa unor noi

puncte de vedere formulate şi concentrate în jurul a patru mariaspecte:− punctul de vedere al Noii Drepte, cu tendinţe spre colectivisn,− opinia „poziţiei de stânga", sau statul bunăstării în viziune

marxistă,− problematica femeilor şi mişcarea feministă în cadrul bunăstării

colective,− mişcarea antirasistă care are în vedere relaţiile statului şi

atitudinea acestuia faţă de populaţia de culoare.

Aceste consideraţii noi dau o altă „coloratură", consistenţă dar şiorientare în politica bunăstării. Cum este şi firesc fiecare etapă dedezvoltare a societăţii este purtătoarea unor pachete de noi probleme,noi conflicte şi interese care se manifestă prin tendinţa de reorientare,modificare totală sau doar tangenţială a politicii sociale.

În acelaşi timp chiar în interiorul „doctrinei bunăstării" se observă otendinţă de fragmentare a opiniilor, în trei mai direcţii:

1. radicalii, fac o critică mai aspră din viziunea marxistă;2. tradiţionaliştii, care insistă cu precădere pe cunoaşterea

problemelor sociale, urmărind elaborarea de soluţii, susţinând înacelaşi timp idee a inegalităţii pieţei,3. pluraliştii, care optează pentru o abordare pragmatică a

problematicii asigurării bunăstării.În clasificarea diferitelor abordări a perspectivelor bunăstării

trebuie avute în vedere 2 direcţii majore:a) aria largă a similitudinilor existente în modul de abordare şi de

clasificare a bunăstării, în opinia autorilor şi specialiştilor din domeniulpoliticii sociale,

b) modul în care aceşti autori şi specialişti au gândit analiza, i-audat coordonatele de rigoare şi au clasificat diferitele perspective.Unele analize au evidenţiat perspectivele statului bunăstării pornind

de la valorile pe care diferitele viziuni le implică în practică şi de laimplicaţiile acestora asupra obiectivelor şi scopurilor bunăstării.

Abordarea „normativă" sau explicativă are în vedere modul încare sunt apreciate problemele referitoare la natura schimbărilor:sociale şi la problematica socială în general. În urma acestei abordărise conturează şi sintetizează câteva consideraţii privind perspectiva

bunăstării:a) anticolectivismul care se regăseşte sub forma diferitelorvariante ale liberalismului economic şi care accentuează minimizarea

25



intervenţiei statului în furnizarea bunăstării şi a rolului major al pieţei în distribuirea acesteia,

b) nonsocialismul,c) administrarea social-radicală şid) economia politică a bunăstării.

Acestea sunt puncte de vedere care urmăresc aspectele socialereformatoare fiind legate între ele de o trăsătură comună: abordareacritică a colectivismului. Aceia care cred cu tărie în intervenţia statuluica fiind singura cale de furnizare a bunăstării se încadrează în grupulpragmaticilor. Administrarea social-radicală este orientare de inspiraţiemarxistă şi pune accentul în special pe redistribuirea bunăstării prinplanificarea socială. Economia politică a bunăstării reuneşte practic teoriile politice

ale secolului nostru referitoare la sistemele de piaţă şi/sau centralizateprecum şi şansele acestora de a produce bunăstare. Ea încearcădeasemenea să explice antagonismele intereselor sociale şi conflictelesocio-economice. Critica feministă porneşte de la contradicţiile existente însocietate, prin care, pe de o parte statul bunăstării este singurasperanţă pentru îmbunătăţirea vieţii femeilor şi pe de altă parte, elalimentează discrepanţele privind diviziunea muncii şi continuadependenţă a femeii faţă de bărbat, a responsabilităţilor ei pentru şi

faţă de tineri, bolnavi, bătrâni.Revenind la abordarea normativă, aceasta urmăreşte sesizareavalorilor şi a filozofiei politice a unei anumite perspective prcum şimijloacele utilizate de aceasta pentru realizarea bunăstării sociale.

O clasificare bazată pe abordarea normativă, va încerca întotdeauna să răspundă următoarelor probleme:

- care sunt tradiţiile politicii bunăstării şi valorile acesteia,- cum este perceput statul în relaţia sa cu bunăstarea,- care sunt coordonatele principiului de distribuire a bunăstării,

- care este relaţia dintre politica economică şi socială. Anticolectiviştii cred că libertatea individului este limitată deintervenţia statului. În contrast, socialiştii iau ca valoare primordialăegalitatea pe care statul vine s-o susţină prin mijloacele de caredispune.

Există puncte de vedere după care o asemenea abordare de pepoziţii normative prezintă anumite deficienţe. În primul rând, este greu de identificat ce diferenţiază operspectivă de alta atât din punct de vedere al valorilor promovate şial scopurilor urmărite, dar mai ales al modului cum explică problemeleşi schimbările sociale. Perspectiva economică pare a fi versiuneafavorită a orientării socialiste şi administraţiei radical-sociale. (În fapt,

26



diferenţele reale dintre ele vizează tocmai modul de explicare alschimbărilor sociale).

În al doilea rând, abordarea normativă nu furnizează bazanecesară evaluării oportunităţii sub aspect teoretic şi strategic aldiferitelor perspective ale bunăstării.

Unii autori2

au identificat 4 tipuri principale de explicaţii (orientăriconceptuale) utilizate de specialiştii domeniului „bunăstare socială".Acestea sunt: 1. individualismul, care localizează cauzele problemelor sociale

în comportamentul inadecvat al individului şi identifică schimbărilesociale cu încercările individului de a-şi maximiza interesul.

Această explicaţie argumentează sărăcia ca fiind un fenomenprovocat de limitarea bugetului individului sau că bolile sunt cauzatede subnutriţie.

Se pierd însă din vedere aspecte cum ar fi: accesul diferenţiat lahrană, accesibilitatea diferită din punct de vedere al preţului laalimente, factorii de mediu etc.;

2. idealismul, identifică cauzele schimbării sociale cu acţiunileorganizaţiilor guvernamentale. În această opinie, este posibilăproducerea unei schimbări sociale doar prin discurs retoric, princonvingerea morală a maselor sau prin promovarea valorilor colective;

Atât idealismul cât şi individualismul pierd însă din vedere sausubestimează, condiţiile sociale obiective care influenţează

comportamentul individului.3. funcţionalismul, în schimb evidenţiază structura societăţii camodelator al comportamentului uman sau al schimbărilor de-a lunguldezvoltării bunăstării;

4. materialismul, identifică structurile capitalismului ca forţelecare modelează relaţiile sociale ale vieţii de zi cu zi dar în acelaşi timpaceste relaţii sunt bazate pe conflictul de interese. Apariţiaantagonismului conduce la conflicte între categoriile sociale şi în finalla schimbare socială.

Cei doi autori, Taylor-Gooby şi Dale sunt de acord în a sublinia căunul din criteriile de evaluare a oportunităţii miei teorii sau alta estedimensiunea până la care vieţile noastre sunt influenţate de forţelesociale.

Astfel individualismul recunoaşte rolul individului dar nu şi alstructurii din care el face parte; idealismul propune schimbări prinpreluarea la nivelul colectivităţii a unor valori superioare - fraternitate,egalitate - dar nu oferă mijloace de analiză a provenienţei acestorvalori. Funcţionalismul neglijează acţiunea umană, iarmaterialismul pune accentul pe lupta de clasă.

2 Taylor-Gooby şi Dale (Welfare and ideology, 1994)

27



Analiza succintă a perspectivelor privind bunăstarea socialăevidenţiază următoarele orientări:

• Non-socialiştii optează pentru menţinerea economiei de piaţă şia liberei iniţiative alături de libertatea individului.

Ei promovează practic modelul mixt al economiei bunăstării ca

fiind un rezultat atât al acţiunii statului cât şi a pieţei, comunităţii şifamiliei. Non-socialiştii nu critică natura statului bunăstării ci numaiunele aspecte birocratice ale ineficienţei acestuia.

Statul este văzut ca furnizor al.bunăstării (rolul său este redus doarla aceste funcţii). Resursele sale vor merge în schimb la susţinereagrupurilor şi familiei din care face parte individul.

Soluţia este descentralizarea puterii guvernamentale în centre maimici de decizie care să stimuleze participarea membrilor săi.

• Administraţia social-radicală oferă o abordare mai structurală

a problemelor sociale.Reprezentanţii acestei orientări aduc noua idee a dominaţieisocialului asupra economicului, politica socială provenind dinpolitica economică şi nefiind o simplă reacţie la aceasta.

Rădăcinile inegalităţii se găsesc în structura societăţii.Autori ca Alan Walker şi Mishra (1993) abordează această temă

prin optica umanitarismului dar nepierzând din vedere şi o oarecareexplicaţie structurală derivată din orientările de stânga. În concepţialui Walker, de pildă, socialul şi economicul sunt unite printr-un proces

de planificare socială în conformitate cu necesităţile.• Anticolectivismul ca doctrină orientativă a politicii debunăstare a cunoscut trei perioade de dezvoltare care coincind larândul lor cu 3 puncte de vedere diferite:

a) liberalismul clasic al lui Smith,b) neoliberalismul lui Hayek, şic) noua dreaptă.

Punctul comun al acestor abordări îl constituie libertateaindividului.

Dezvoltarea statului bunăstării este privită ca o fază trecătoare alcărei obiectiv este de a face pe oameni să se descurce singuri, fărăajutorul statului. Noua dreaptă critică statul bunăstării considerând că principaladeficienţă este faptul că inhibă libertatea individului prin taxe,planificare şi control legal ceea ce sufocă iniţiativa practică.

Monopolul statului asupra asigurării bunăstării este ineficient dinmoment ce el acţionează în condiţii neconcurenţiale.

• Concepţia socialistă pentru care umanismul, democraţia,cooperarea şi orientarea predominantă spre eliminarea sărăciei, esteesenţa doctrinei, consideră economia de piaţă (capitalismul caorânduire social-economică) fiind cauza tuturor problemelor sociale.

28



În concepţia socialistă, statul bunăstării promite egalitateaşanselor, armonia socială, redistribuirea bogăţiei. Mai mult decât atât,reprezentanţii acestui curent, critică natura statului bunăstării,tendinţele birocratice ce se manifstă şi faptul că soluţia nu trebuiecăutată în schimbarea poziţiei oamenilor în structura socialăcci mai

degrabă în justiţia egalitaristă a distribuirii bunăstării.

8. ANALIZA ECONOMICĂ A SERVICIILOR SOCIALE: CERERE-OFERTĂ, UTILITATE, ELASTICITATE, PREŢ.

Capitolul de faţă îşi propune abordarea şi analiza sistemului deservicii sociale în termenii mecanismului economiei de piaţă, precumşi evidenţierea modului în care teoria economică este aplicată politiciisociale.

Capitolul III.STATUL BUNĂSTĂRII ŞI POLITICA SOCIALĂ

9. ORIGINILE STATULUI BUNĂSTĂRII

Pentru majoritatea specialiştilor, statul bunăstării este un produs alperioadei imediat următoare celui de-al doilea război mondial.

În lumea anglo-saxonă el este des identificat cu implementareaparţială a recomandărilor din „Raportul privind asigurările sociale" - al

lui William Beveridge, realizat în primii ani ai guvernului laburist alMarii Britanii de după război (Beveridge, 1942). Termenul - statulbunăstării3 - este adesea asociat cu diferenţa pe care o face Temple

între statul puterii Germaniei naziste şi statul bunăstării care sedorea a fi ambiţia şi fagăduiala reconstrucţiei aliaţilor de după război.(Temple 1941, 1942; Zimmern, 1934).

Acest înţeles comun poate fi justificat cu atât mai mult cu câtlumea capitalistă dezvoltată a asistat la un,salt cantitativ şi în acelaşitimp calitativ privind asigurarea publică a bunăstării în cei 25 de ani

ce au urmat războiului. Chiar dacă lumea a fost profund marcată decele două războaie mondiale, au existat elemente importante detradiţie ale perioadei de bunăstare de dinainte de război în asigurareabunăstării publice post-belice.

Recent s-a recunoscut faptul că dacă vrem să înţelegemexperienţa „Epocii de aur a bunăstării statului" de după 1945 şiepoca „Crizei bunăstării statului" de după anii '70, atunci va trebui săconsiderăm că originile lor comune se află într-o perioadă mult maitimpurie de inovarea bunăstării publice. În acest context, prezentulcapitol doreşte să ofere cititorului o reconstrucţie a istoriei statului

3 Ashford (1986) atribuie utilizarea în premieră a termenului – statul bunăstării – lui A. Zimmen(1934). Unii consideră însă că, acest termen era deja frecvent folosit în Marea Britanie încă de lasfârşitul anilor ’30. Oricum ar fi tradiţia termenului, aparţine englezilor.

29



bunăstării, începând cu originile sale din ultimele trei decenii alesecolului al 19-lea până la perioada de dezvoltare, de după 1945.

De fapt, statele bunăstării au apărut acum aproape o sută de ani,fiind precedate de mişcările de masă social-democratice.

În mod semnificativ, statele bunăstării au avut tendinţa să apară în

societăţi în care capitalismul şi statul naţional erau deja bine definite,iar aceste formaţiuni statale şi economice timpurii: au conturatlimitele dezvoltării ulterioare a .acestui model de stat.

Capitalismul, în multiplele sale forme are o istorie relativ, lungă,care se întinde de-a lungul unei perioade lungi de timp, atingândaproape toate regiunile globului. Această longevitate omniprezentă acapitalismului a fost privită ca predominând bunăstarea administratăde stat, mai recentă şi mai restrânsă teritorial. În mod asemănătoreste privită şi relaţia dintre statul bunăstării şi formele statale

timpurii.Statul bunăstării a fost produsul statelor a căror existenţă erastrâns legată de dezvoltarea capitalismului. Ca atare, diferiteleelemente ale formării statale (teritorialitatea, monopolul asuprautilizării legitime a forţei şi asupra emiterii de legi) au fost adesea

întâlnite ca predominând chiar şi în cele mai dezvoltate state alebunăstării.

Chiar dacă cele mai multe state ale bunăstării au apărut în prezenţacapitalismul liberal şi a formelor sale statale corespunzătoare, aceasta

nu defineşte relaţia primară sau originară dintre stat, economie şibunăstare.Societăţile pre-capitaliste (însă non-capitaliste, cel puţin în ceea ce

priveşte ideologia) au aderat la diferite puncte de vedere privindresponsabilitatea pentru bunăstarea socială. De fapt, adepţiiteoriei privind apariţia capitalismului liberal au avut un succesconsiderabil susţinând faptul că legile capitalismului au corespunslegilor naturii şi s-au armonizat cu „instinctele naturale" ale oamenilor.(Smith 1776)

Trebuie totuşi să recunoaştem că, acest capitalism liberal nu a fost„dat" în mod natural ci creat cu timpul şi impus adesea dacă nuuniversal, măcar din punct de vedere istoric. Ţinând cont de acestargument, C.B. Macpherson insistă asupra faptului că noţiunile pre-moderne - de preţuri corecte salarii rezonabile şi distribuţie justă(susţinute de biserică sau de stat) au apărut ca o formă de apărare aordinii iniţiale împotriva „năvălirii" neobişnuite a relaţiilor de piaţă.

Ele au sprijinit subjugarea relaţiilor economice în scopuri politice şisociale, pentru care au militat toate societăţile umane anterioare. Înmod similar, ideea medievală a „datoriei creştine" pentru caritate (cea fost mai mult încălcată decât respectată), a reflectat un punct devedere privind bunăstarea, total diferit de principiul individualismului

30



susţinut de către adepţii capitalismului liberal. Mai mult, dacăanalizăm perioada de început a capitalismului, se poate observa căpunctul de vedere dominant în definirea statului, economiei şibunăstării a aparţinut mercantiliştilor, care au fost criticaţi de AdamSmith. Conform doctrinei mercantiliste, se consideră că statul are un

rol activ în promovarea prosperităţii naţionale şi o responsabilitatefaţă de muncitorii săraci - ca sursă principală a bunăstăriinaţionale. Astfel, de exemplu, reforma elibazetană şi legea săracilorsunt dovada orientării moderne spre control şi constrângere. Deasemenea, punctul de vedere liberal capitalist al unei extrem delimitate garantări a dreptului la bunăstare publică, nu s-a născutdin statul natural, ci a trebuit - aşa cum a observat Gaston Rimlingerşi înainte de acesta, Karl Polanyi - să fie creat şi consfinţit de„spărtura liberală" în practica statelor. (Rimlinger 1974, Polanyi

1944).Altfel spus, neamestecul statului în capitalismul liberal nu aavut drept origine statul natural, ci a fost în mod conştient creat caurmare a renunţării statului la modelele premergătoare aleintervenţiei sale în asigurarea bunăstării sociale (chiar dacă statulpremodern şi intervenţiile sale erau total diferite de echivalentul săumodem).

Nici „statul minimal" al secolului XIX nu a exclus implicarea îneconomie şi asigurarea bunăstării.

Epoca victoriană a Marii Britanii, descrisă ca esenţă a capitalismuluiliberal „laissez faire" şi a statului „paznic de noapte" a cunoscutimplementarea a numeroase măsuri de control a activităţii

întreprinderilor, a calităţii condiţiilor de locuit, de asigurare aserviciilor de sănătate şi învăţământ pentru populaţie şi de respectarea serviciilor de asigurare şi compensare în cazul accidentelor demuncă.

Chiar şi Statele Unite, în secolul al 19-lea, au creat fonduri federalenu doar pentru educaţia publică, dar şi pentru sprijinirea

nevăzătorilor, a surdo-muţilor, a celor cu dereglări mintale, a săracilorca şi pentru Asociaţiile de Sănătate Publică.Aceste state, cu un caracter tradiţional mai paternalist şi mai

profund activ, au cunoscut mult mai multe reglementări publice alebunăstării. Astfel, preludiul legiferării bunăstării inovate de Bismarck

în Germania unificată a fost o tradiţie a legiferării bunăstării din Prusiasecolului al 19-lea. De asemenea, statele ce nu au fost colonii aucunoscut o dezvoltare precoce în legislaţia bunăstării.

Aceasta explică în parte dezvoltarea rapidă a statului bunăstării înAustralia şi Noua Zeelandă (Castles 1985);

31



În realitate, marea majoritate a ţărilor capitaliste dezvoltate la cares-a făcut referire aveau acorduri instituţionale de asigurare abunăstării publice datând de câteva secole.

Multe dintre aceste state legiferaseră elemente din „Legeasăracilor", unde se specifica (în mod general) că autorităţile publice

erau însărcinate cu responsabilitatea constituirii şi alocării unorfonduri limitate pentru îndepărtarea sărăciei (adesea urmândsancţiuni civice pentru beneficiar). Aceste state ale bunăstării timpurii,urmăreau în principal, menţinerea ordinii publice, pedepsireavagabondajului şi conducerea pieţei muncii, mai degrabă decâtbunăstarea săracilor4. Odată cu răspândirea industrializării, o parte dinstatele secolului al 19-lea s-au arătat interesate de ocrotirea sănătăţiipublice, au susţinut reglementarea condiţiilor de angajare şi educaţiepublică limitată.

Abraham De Swaan a afirmat că „dezvoltarea unui sistem public deasigurări sociale" a fost o inovaţie politică şi administrativă de primămărime, comparabilă ca importanţă cu introducerea democraţiei. Însăchiar dacă a fost atât de importantă, ea a reprezentat o inovaţietreptată, mai puţin obişnuită şi sunt dificultăţi considerabile înstabilirea cu precizie a datelor la care statele bunăstării au apărut.

Implementarea unor măsuri de control public al bunăstăriireprezintă un criteriu insuficient pentru o astfel de definire şi puţinisunt aceia care ar dori să caracterizeze chiar şi cele mai dezvoltate

state capitaliste ale secolului al 19-lea, ca fiind state ale bunăstării.Dar identificarea unui moment de-a lungul procesului de creşterecontinuă a cheltuielilor publice, ca fiind punctul de plecare pentrustatul bunăstării are un caracter arbitrar.

Dificultatea mare constă în faptul că acele aprecieri tradiţionaleprin care „statul bunăstării" a devenit ceva comun au avut tendinţasă-l descrie în termenii intenţiilor acelui stat preocupat înprimul rând de realizarea aspiraţiilor la bunăstare alesubiecţilor săi. O obiecţie evidentă a acestei abordări este că o

astfel de aspiraţie nu poate fi considerată ca element definitoriupentru statul bunăstării.Fără să se ofere o soluţie sau o abordate unitară, originile statului

bunăstării sunt determinate pe baza a 3 mari criterii:

1.) Introducerea pentru prima dată a asigurărilor sociale.Acesta este un indicator des folosit în aprecierea nivelului satului

bunăstării.Deşi foarte modeste având în vedere standardele contemporane,

atât în ceea ce priveşte răspândirea cât şi modul lor de aplicare,acestea sunt programele din care s-au dezvoltat ulterior elementele

4 Aprecierea şi interpretările aparţin lui Christopher Pierson „Beyond the Welfare State” 1991.

32



instituţionale (şi financiare) ale statului bunăstării. Ele au atras dupăsine recunoaşterea faptului că incapacitatea de câştig pentruasigurarea unui trai decent în situaţii de bătrâneţe, boală sau şomajeste o condiţie normală în societăţile industrializate bazate pe piaţă şideci statului îi revine sarcina unor prevederi colective care să prevină

pierderea veniturilor în aceste împrejurări.

2) Extinderea drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti. Legitimizarea asigurării sociale reprezintă o schimbare a relaţiei

dintre stat şi cetăţean şi dintre acestea şi asigurarea bunăstăriipublice.

În primul rând, interesul statului pentru bunăstarea publică s-aextins dincolo de preocupările tradiţionale legate de eliminareasărăciei şi menţinerea ordinii publice (chiar dacă acestea rămân

elementele majore şi ale celor mai dezvoltate state ale bunăstării).În al doilea rând, asigurarea socială este văzută din ce în ce maimult ca o parte a sistemului de drepturi şi îndatoriri atât ale statuluicât şi ale cetăţenilor.

În al treilea rând, acceptarea bunăstării publice nu devine obarieră politică ci un beneficiu al cetăţeniei depline. Simplele indiciiale extinderii drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti reprezintă datelede „inaugurare a votului bărbaţilor" şi a „votului universal" şi data lacare acceptarea bunăstării publice înlătură orice barieră în calea

drepturilor cetăţeneşti.3) Creşterea cheltuielilor sociale.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale statului bunăstăriidezvoltat, este administrarea cheltuielilor publice.

În secolul XX (cel puţin până în anii ’70) statul bunăstării a impus unprocent de creştere rapidă a produsului naţional. Nu există o cifrăprag de la care se poate spune că statul bunăstării a pornit, darputem lua drept indicator al importantului aspect cantitativ al

dezvoltării statului bunăstării, cheltuielile sociale de 3% din PNB, caindicator naţional al'originii statului bunăstării. Ar fi util să secompare acest prag cu data la care cheltuielile sociale depăşeau 5%din PNB.

Dovezile privind apariţia statului bunăstării variază cuaproximaţie. De aceea, putem fi siguri numai într-o anumită măsurăde datele de extindere a votului şi ale introducerii pentru prima dată adiferitelor măsuri de asigurare socială. Totuşi, acestea din urmă facparte din programe cu mari variaţii în ceea ce priveşte domeniul,cheltuielile şi criteriile de finanţare, care pot masca diferenţeimportante în impactul social şi politic al iniţiatorilor în aparenţăidentice.

33



Referitor la aceste diferenţe, poate că cea mai importantă a fostaceea a finanţării asigurărilor din taxe sau din contribuţii.

Aceste elemente pot, de asemenea, să ascundă măsura în carepoliticile alternative (de exemplu, efectuarea lucrărilor publice saurecalificarea ca alternative ale compensaţiei pentru şomaj) reprezintă

o obligaţie a societăţii faţă de redresarea publică a consecinţelornefaste ale pieţei, prin alte mijloace. Totuşi, cu toate acesteavertismente, cifrele relevă un model istoric impresionant.

În cei 30 de ani de la introducerea asigurărilor de sănătate înGermania în 1883 până la izbucnirea războiului în 1914, toate ţările,cu excepţia Canadei şi Statelelor Unite, au introdus un sistem decompensare, a muncitorilor sponsorizat de stat.

Chiar şi în SUA au fost făcute progrese, spre sfârşitul acesteiperioade, în sensul prevederilor sociale.

În aceeaşi perioadă, 11 din cele 13 ţări europene au introdusmăsuri de asigurare a sănătăţii şi 9 dintre ele au legiferat acordareapensiilor pentru bătrâneţe (de exemplu, Australia şi Noua Zeelandă).

Deşi acordarea ajutorului de şomaj a fost în general ultima din cele4 măsuri iniţiale ce urmau să fie introduse, în 1920, 10 din ţărileeuropene au recunoscut responsabilitatea statului în asigurarea uneiprotecţii a şomerilor. Se poate observa, de asemenea, că pentru celemai multe ţări, alocaţiile familiale fac parte din „generaţia a 2-a" alegiferării bunăstării. Doar o treime din statele amintite legiferaseră

alocaţiile familiale în momentul izbucnirii celui de-al 2-lea RăzboiMondial.Revenind la expansiunea drepturilor cetăţeneşti, s-a constatat

că există o legătură puternică (deşi, aşa cum vom vedea, fără olegătură: cauzală directă) între, apariţia dreptului la vot universal albărbaţilor şi dezvoltarea timpurie a asigurării sociale. Între 1894 şi1920, în 11 din cele 17 ţări s-a acordat (cu mai multe sau mai puţinerestricţii) dreptul la vot universal persoanelor de sex masculin.

Este de remarcat faptul că acele ţări care au acordat mai devreme

acest drept (cum ar fi Germania, Franţa, Danemarca, Noua Zeelandă)au fost, de asemenea, printre primele inovatoare ale bunăstării.Astfel, Noua Zeelandă, care a extins cu o generaţie mai devremeacordarea dreptului de vot femeii (în timp ce acesta era limitat înEuropa), a introdus tot cu o generaţie mai devreme şi alocaţiilefamiliale.

Tot spre sfârşitul acestei perioade s-au abolit legile care îidezavantajau pe cei ce beneficiau de ajutorul public. Multe ţări careau extins dreptul la vot la începutul secolului al 20-lea, au anulathotărârea de excludere a săracilor. Acordarea dreptului la votsăracilor a fost făcută în această perioadă în ţări ca Marea Britanie(1918), Norvegia (1915) şi Suedia (1921).

34



Acesta este un indicator important al tranziţiei de labunăstarea publică — văzută ca alternativă a drepturilorcetăţeneşti - la bunăstarea publică privită ca un dreptcetăţenesc.

Aceste cifre nu justifică totuşi afirmaţia (nefondată) că

democratizarea a fost cea care a creat statul bunăstării.Datele privind creşterea cheltuielilor sociale din această perioadătimpurie trebuie analizate cu atenţie. Criteriile naţionale diferite dedefinire a „cheltuielilor sociale", diferenţele de calcul a venituluinaţional, dificultăţile de agregare a cheltuielilor locale şi naţionale,datele puţine dinaintea anului 1945 şi inexactitatea acestora justificăaproximarea acestor cheltuieli. Totuşi, pe total, datele creează oimagine convingătoare a creşterii moderate dar consistente acheltuielilor sociale de-a lungul acestei perioade.

Cu excepţia Germaniei şi Elveţiei, se pare că nici una din aceste ţărinu a atins iui nivel al cheltuielilor sociale de 3% în anii 1900. Însă prinanii 1920, mai mult de jumătate din ţările analizate au atins acestprag, iar din 1930 toate depăşiseră procentul.

Într-adevăr, cam o treime din acestea au depăşit nivelul de 5% înanii '20, iar majoritatea celorlalte l-au atins la începutul şi la mijloculanilor 30 (ani în care cererea mare de fonduri pentru asigurări socialetrebuia sa fie acoperită dintr-un produs naţional în scădere, în condiţiide depresiune economică).

10. ETAPE ÎN DEZVOLiAREA STATULUI BUNĂSTĂRII

Este posibil să ne gândim nu numai la un model secvenţial darşi la unul istoric extins în dezvoltarea statelor bunăstării alecapitalismului avansat. Sigur că acesta nu este un model uniform.Statele Unite au dus lipsă de fonduri federale pentru asigurareasocială până în 1935 şi încă mai lipsesc măsuri importante privind

îngrijirea sănătăţii şi acordarea alocaţiilor familiale. Unele state ale

bunăstării au apărut mai devreme apoi au stagnat (Australia), altele s-au dezvoltat mai devreme şi s-au extins înainte de 1940 (NouaZeelandă), în timp ce altele au fost slab dezvoltate înainte de cel de-aldoilea Război Mondial, dar s-au extins rapid după 1945 (de exemplu,Finlanda). Totuşi, se poate identifica un model istoric semnificativ.

11. CONCEPTUL DE STAT AL BUNĂSTĂRII. I TIPOLOGII ALESTATULUI BUNĂSTĂRII

Cercetătorii şi specialiştii consacraţi în domeniul problematiciisociale nu sunt concentraţi ca forţe ştiinţifice doar în ţările cu tradiţiea statului bunăstării.

35



În România, starea de lucruri de după 1989 a generat o orientarecercetării ştiinţifice economice cu reverberaţii sociale, care urmăreşteidentificarea aspectelor privitoare la tranziţia cu efecte în plan social,şi care înscrie pe o nouă direcţie preocuparea în acest domeniu; însăşiconceptul de dezvoltare umană necesită noi abordări în contextul

tranziţiei.Conceptul de „stat al bunăstării" (Frigioiu N, 1990) este apreciatpornind de la definiţiile existente în literatura de specialitate ca odoctrină bazată pe realizarea acelei împletiri înte tendinţa laburistă şisocial-democraţia. Acelaşi autor sublinia că această doctrină este maimult decât o simplă politică a prevederilor sociale şi că ea sintetizeazăelementele socialismului şi cele ale pieţei fiind „o primă încercareraţională din partea socialismului de a domina economia de piaţă fărăa o reprima". În completare este citat autorul englez Asa Briggs5

(1967).„Un stat al bunăstării este un stat în care puterea este angajată util(prin acţiunea politică şi prin cea administrativă) înr-un efort menit sămodifice jocul forţelor pieţei în cel puţin trei direcţii:

- în primul rând, garantând indivizilor şi familiilor un venit minim,independent de mărimea pieţei şi a proprietăţii lor

- în al doilea rând, prin dimunuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor să confrunte „contingentele sociale"determinate (de exemplu: boli, bătrâneţe şomaj)

- în al treilea rând, prin asigurarea ca toţi cetăţenii, fără deosebirede clasă şi de statut, să se bucure de standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii sociale."

„Obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului XX estebunăstarea" (T.H. Marshall, 1970). Orice stat are o politică socialăproprie, caracterizată prin anumite obiective specifice. Ceea ce aparenou însă în politica socială a societăţilor dezvoltate din ultimele 6-7decenii, cu rădăcini chiar la sfârşitul secolului trecut este plasareabunăstării ca un obiectiv central.

După ce de-al doilea răboi mondial, în Occidentul dezvoltat, s-alansat un nou concept în jurul căruia s-a constituit o întreagă literaturăşi ideologie: statul bunăstării (welfare state).

Deşi nou, conceptul se referea la un proces istoric început încă de lasfârşitul secolului XIX în ţările europene şi cele ale Americii de Nord,ţări intrate într-un ciclu rapid de dezvoltare industrială. Statul îşimodifioă substanţial funcţiile sale. Datorită unor factori specifici, el îşiasumă funcţii în asigurarea bunăstării colective

• Principala caracteristică a statului bunăstării sociale este aceea căstatul se implică nu doar în ajutarea săracilor, ci şi în asigurarea unui

5 Asa Briggs 1967, The Welfare State in Historical Perspective, - The Welfare State pg. 22-45,London; Harper

36



set de servicii sociale pentru întreaga populaţie sau numai pentruanumite categorii (grupuri) sau indivizi. Se promovează astfel unconcept de drepturi sociale sau de cetăţenie socială, după acelea denatură juridică şi politică (Mărgineanu I., 1994)6

• Contrar imaginii induse prin traducerea expresiei „stat al

bunăstării", nu este totuşi vorba de egalitarism, de faptul că întreagapopulaţie s-ar bucura de un înalt nivel de trai. Avem de-a face cu unproces de redistribuţie a veniturilor populaţiei, iar în acest proces, ceimai bogaţi vor fi contributori- net, iar cei mai săraci, dar şi o parte dincei din clasa mijlocie sunt primitori-net de venit, sub formă monetarăsau de bunuri şi servicii. Totuşi, statul bunăstării sociale nu este ooperă de binefacere în ansamblul sau. Aproape toţi cetăţeniicontribuie pe măşura posibilităţilor lor la funcţionarea sistemului. Deaici nevoia nu numai a simplului suport pentru politica statului

bunăstării sociale, ci şi de realizare a unui consens relativ înalt însocietate, ca turnare a unor interese mai generale de solidaritateumană, integrare socială, obţinerea păcii sociale, crearea unui sistemde datorii şi obligaţii cetăţeneşti, etc.

• „Se poate spune că statul bunăstării este un tip de acţiunecolectivă pentru procurarea de bunuri publice sau considerate deinteres public, chiar dacă el poate cuprinde la un moment dat şiobţinerea, parţial sau total, a unor bunuri care ar putea fi produse însitemul privat." (Acelaşi autor).

Complementar conceptului statului bunăstării, secolul XX a adus şiconceptul de bunăstare colectivă. Acest concept se referă laasigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesarerealizării unui mod de viaţă considerat a fi normal la nivelulrespectivei colectivităţi. Standardele normalităţii variază în funcţie decondiţiile respectivei colectivităţi (socio-culturale, climatice, de mediuetc.), de acumulările realizate în cadrul ei, cât şi la nivelul întregiiumanităţi.

Din punctul de vedere al structurii fundamentale, există o mare

similitudine între toate statele bunăstării dezvoltate ale secolului XX.După cum am văzut în subcapitolul precedent, făcând abstracţie departicularităţile generate de economia socialistă şi statul socialist albunăstării prezintă aproximativ aceeaşi configuraţie. Asemănărileprovin din situaţia structurală în care statele din ţările dezvoltate auevoluat: sistemul economiei de piaţă care genera acelaşi sistem deconstituire a veniturilor populaţiei (dominat de sursa salarială),aceleaşi probleme economice, şi sociale. Această situaţie comună aprodus şi o puternică înclinaţie spre a adopta aceleaşi tipuri de soluţii.

:

6 Mărgineanu Ion – „Politică socială şi economie de piaţă în România" , Institutul de Cercetare a calităţii vieţii, 1994,

pag. 22-23.

37



Elementele comune sunt:• Cetăţenia socială este ideea care stă la baza statului bunăstării

(T.H. Marshall, 1950). Individului i se garantează o serie de drepturisociale, în calitatea sa de cetăţean, fară nici o legătură cuperformanţa sa individuală în sistemul economiei de piaţă. De aici

decurg toate celelalte caracteristici:Ideea este reluată şi elegant argumentată ştiinţific de Ralf Dahrendorf 7. El motivează importanţa cetăţeniei sociale în cadruldrepturilor civile şi claselor sociale pornind de la analizabidimensională (drepturi şi îndatoriri) a şanselor de viaţă şi raportul lorcu bunăstarea.

Autorul citează în sprijinul acestei teze pe Timothy Garton Ash carea exprimat: „Trebuie să exisie forme de asociere, naţionale, regionale,locale, profesionale care să fie benevole, autentice, democratice şi în

primul şi în ultimul rând, să nu fie controlate sau manipulate de cătrepartid sau de către stat. Oamenii trebuie să se comporte„cetăţeneşte"; asta înseamnă politicos, tolerant şi

înainte de orice, neviolent. Cetăţeneşte şi civil. Ideea de drepturi civiletrebuie să fie luată în serios".

Acest paragraf poate fi interpretat şi sub aspect individual astfel:cetăţeanul nu se întreabă ce face altul (adică statul) pentru el, ci ceface el însuşi pentru sine.

În acelaşi sens Lawrence Mead8 subliniază că cetătenia socială

(Citizenship) a devenit un cuvânt la modă. Cu toate acestea el areconotaţii diferite în funcţie de culoarea politică sub care „defilează".Îndatoriririle predomină la dreapta; stânga accentuează cupredilecţie aspectul comunităţii sau solidarităţii. Îndreptăţirilerămân, în mod evident drepturile liberale:

- Un nivel ridicat de cheltuieli publice sociale- Accentul pe favorizarea unui consum considerat a fi social

important (educaţie, sănătate, etc.).• Redistribuirea veniturilor a cărei obiectiv este

diminuarea inegalităţilor sociale.Se foloseşte adesea conceptul de venit social care se referă latotalitatea veniturilor monetare obţinute de o persoană printransferuri controlate de către stat. Venitul social ocupă un locimportant în constituirea veniturilor individuale.

• Elemente structurale comune, prin intermediul cărora seprealizează obiectivele statului bunăstării: sistemul de asigurărisociale (bătrâneţe, şomaj etc), asistenţă socială, sprijin noncontributivuniversal (alocaţii pentru copii), servicii de asistenţă socială.

Acest capitol se va concentra însă prioritar asupra diferenţelor.

7 Dahrendorf Ralf. „Conflictul social modern" Humanitas, 1996, pag. 58-59.

8 Lawrence Mead - „Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship" (Free Press, New York 1986) şi

Lawrence & Wishart – 1991, lucrarea „Citizenship".

38



Dincolo de similitudinile structurale, între ţările dezvoltate există omulţime de diferenţe vizibile. Datorită faptului că nu există suficientde multe cazuri individuale şi nici o perioadă suficient de lungă deevoluţie (practic 4-5 decenii) este extrem de dificil a se separatrăsăturile conjuncturale de cele mai profunde care să formeze

configuraţii tipologice distincte şi care să fie asociate cu factorideterminanţi clari. Până nu demult (15-20 ani), literatura comparativă în acest domeniu era extrem de superficială. Ba reprezenta mai mult ocolecţie de similarităţi şi deosebiri, fiind greu de apreciat diferenţasuperficială, indusă de condiţiilg conjuncturale şi diferenţa destructură, cu efecte durabile. Analizele tipologice propriu-zise suntproduse ale ultimilor ani.

În ciuda acestei dificultăţi de principiu, pe baza literaturii apărute înultimele două decenii, vom încerca să sugerăm câteva tipologii care

par a se prefigura.O asemenea analiză are o importanţă pragmatică. Atât România câtşi alte ţări din Europa de Est se află într-un punct crucial adoptare aunor reforme profunde ale sistemelor sale de protecţie socială. Înacest moment este vital a se şti dacă există un singuir tip, cu variaţiide context, sau există mai multe tipuri, asociate cu factorideterminanţi specifici şi cu consecinţe distincte.

O analiză a diferenţelor existente la ora actuală este de natură a ne îmbogăţi capacitatea de a explora căile alternative de evoluţie.

În realitate, aceste criterii sunt, insuficiente pentru a defini chiar şio divizare de genul „stânga-dreapta" a regimurilor privind tipul de statal bunăstării.

Cu toate că este greu de imaginat un stat al bunăstării de stângacare să fie regresiv în redistribuirea sa, suportul beneficiilor pe măsuraveniturilor este posibil să se găsească atât într-un stat al bunăstării dedreapta (păstrând statutul existent/diferenţierea veniturilor), cât şi

într-un stat al bunăstării de stânga (asigurând un suport întins pentrustatul bunăstării, până dincolo de cei mai săraci şi militând împotriva

„rezidualismului").În mod similar, testarea mijloacelor (resurselor individuale) estedeseori privită ca o politică favorizată de aripa dreaptă, în sensulminimalizării costurilor bunăstării. Totuşi, când aceasta este îmbinatăcu subvenţionarea din impozitele generale progresive, este privită -spre exemplu, ca la instaurarea statului bunăstării australian - drept ostrategie de redistribuire efectivă a resurselor catre săraci.

De asemenea, o mulţime de comentatori au atras atenţia asupraasemănării dintre conţinutul reformelor de integrare a impozitării şisistemelor de beneficii atât de dreapta cât şi de stânga, şi dintreproiectele „stângii", de garantare a unui venit de bază şi propunereaunui impozit negativ pe venit de către Noua Dreaptă.

39



Din aceste cauze, criteriile generale prezentate trebuie să fieplasate într-un context strategic global.

Una dintre cele mai serioase încercări de a oferi o clasificare(îmbunătăţită o reprezintă cele trei modele de politică socială alelui Titmus (1974). Această tipologie este deosebit de atractivă

pentru că se referă la diferenţe nu de grad, ci de strategie aabordării bunăstării colective, bazându-se pe ideologii şi teoriisociale distincte. Ea stă şi la baza disputelor politice actuale. Dinaceste motive, este important să ne oprim mai pe larg asupra ei.

1. Modelul statului rezidual al bunăstării (minimal) secaracterizează prin faptul că îşi asumă responsabilitatea doar pentruun anumit segment delimitat al colectivităţii: grupurile cele maisărace.

Acest model se bazează pe premisa că există două canale„naturale" (sau „date social"), prin intermediul cărora nevoile unuiindivid sunt într-adevăr satisfăcute: economia de piaţă şi familia.Numai când acestea dispar, pot intra în funcţiune instituţiile protecţieisociale dar şi atunci, numai temporar.

În concluzie, statul intervine doar în situaţiile în care familia saueconomia de piaţă eşuează în producerea unui nivel acceptabil debunăstare. Politica socială nu are deci ca obiect întreagacolectivitate (nu este universală), ci doar un segment mar-

ginal, rezidual al ei. Acest tip de stat al bunăstării este caracterizatprin următoarele:• impozite scăzute pe venituri şi, complementar, cheltuieli publice

(în special cheltuieli sociale) reduse,• nu este orientat spre reducerea inegalităţilor sociale; în

consecinţă, transferul social este limitat doar la segmentul cel maisărac al colectivităţii,

• obiectivul său nu este promovarea unui nivel de bunăstaresatisfăcător la nivelul întregii colectivităţi, ci asigurarea unui minim de

subzistenţă celor săraci în mod absolut. Din acest motiv, pragurile desărăcie utilizate tind să fie scăzute, apropiate de pragul sărăcieiabsolute. Sărăcia relativă prezintă un interes mai redus în contextulacestei abordări.

• în centrul sistemului său stă asistenţa socială bazată petestarea mijloacelor materiale ale individului. Se consideră căeconomia de piaţă este capabilă să satisfacă necesităţile mariimajorităţi a populaţiei, asistenţa socială urmând să ofere un sprijinfocalizat, doar acolo unde economia de piaţă eşuează. Formeleuniversale de sprijin simt marginale sau complet inexistente. Cei carese califică pentru asistenţă socială pe baza testării mijloacelor,

40



primesc şi alte forme de sprijin în bunuri sau servicii: servicii medicale,ajutor pentru chiria şi întreţinerea locuinţei, alimente etc.

Astfel, în SUA în anii '80 (perioadă caracterizată printr-o puternicăorientare rezidualistă), mai mult de 20% din cheltuielile sociale eraudedicate asistenţei sociale bazate pe testarea mijloacelor, în timp ce

în Suedia, ţară tipică pentru o abordare universalistă, doar 1% eradedicat acestui sistem (Mishra, 1990);•servicii sociale reziduale oferite gratuit doar populaţiei sărace.

Ideea de serviciu social universal tinde să fie abandonată.• şomajul trebuie lăsat să evolueze normal până la punctul

determinat de dinamica economiei. Orice intervenţie publică esteconsiderată a fi în fapt contraproductivă.

Un asemenea tip de stat minimal al bunăstării îl găsim în ţărileanglo-saxone, cu o puternică tradiţie liberală: SUA, Canada, Australia,

Noua Zeelandă. De asemenea îl regăsim în centrul orientării neo-liberale care a dominat în anii '80 scena politică din SUA (Reagan) şiAnglia (Thatcher). Chile este deasemenea un exemplu în acest sens(prin constituirea unui guvern de uniune naţională în 1990, care a fost

însoţită de o relansare masivă a cheltuielilor sociale).

2. Modelul statului industrial de atingere a performanţelor(sau „servitor"), încorporează un rol semnificativ al instituţiilorbunăstării sociale ca ajutătoare economiei.

Acesta susţine ideea că nevoile sociale trebui satisfăcute în funcţiede merit, performanţă a muncii şi productivitate; bunăstarea estesubordonată structurii economice. Germania reprezintă un exemplupentru acest model.

3. Modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării(universalist), priveşte bunăstarea socială ca o instituţie majorăintegrată în societate, asigurând servicii universale în afara pieţei, peprincipiul necesităţilor.

Acesta se adresează întregii colectivităţi, fiind deci universalist.Universalitatea are aici două sensuri:a) sunt obiect al politicii de bunăstare toţi membrii colectivităţiib) toate sferele vieţii umane sunt puse sub semnul bunăstării.Acest tip de stat al bunăstării are următoarele caracteristici:• Obiectivul primordial nu este suportul celor în sărăcie absolută, ci

micşorarea inegalităţilor sociale. Proporţia transferurilor sociale de lacei bogaţi la cei săraci, este mai accentuată decât în statul minimal.

• Suport financiar pentru întreaga populaţie, în măsura în care onevoie specială apare: sistem de pensii, de asigurări de boală,incapacitate de muncă, alocaţii pentru copii etc.

41



• Servicii sociale universale: educaţie, asistenţă medicală; cultură,alte tipuri speciale de servicii sociale.

• Angajarea activă a statului în crearea de locuri de muncă. Setinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă.

• Angajament pentru asigurarea unui standard de viaţă decent

pentru întreaga colectivitate. Obiectivul este eliminarea sărăcieirelative, nu doar a celei absolute.• Împotriva sărăciei se utilizează un sistem de securitate socială

cu mai multe niveluri. La un prim nivel sunt diferitele forme desprijin social universal: pensii, ajutor de şomaj, alocaţii pentru copii,servicii sociale de diferite tipuri. La al doilea nivel, se plaseazăreţeaua ultimă de securitate socială bazată pe testarea mijloacelor.Dacă în statul minimal acest sistem este central, tinzând să absoarbă

în el toate celelalte forme de sprijin social, în sistemul universalist al

bunăstării colective asistenţa bazată pe testarea mijloacelor estemarginală şi se manifestă tendinţa de a-i reduce şi mai mult rolul.• Pentru a realiza obiectivele sale sociale, fiscalitatea este ridicată

şi în mod complementar, cheltuielile sociale publice sunt ridicate. Tărica Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Austria reprezintă exemplede astfel de state ale bunăstării.

Este dificil, însă clasificarea Franţei sau Israelului. Franţă împrumută elemente atât din modelul instituţional al bunăstări cât şidin modelul orientării către muncă. Israel cuprinde elemente puternice

atât din modelul instituţional, cât şi din modelul rezidual, chiar dacăacum înclină către direcţia celui din urmă.Aceste dificultăţi reflectă unele probleme generale ale abordării lui

Titmuss. Bunăstarea de tip instituţional nu este angajată, în modnecesar către o redistribuţie progresivă; aceasta poate fi, deasemenea, în mod special preocupată de protecţia socială, careacoperă indivizi pe diferite niveluri. Nici modelul „stat al bunăstăriidupă performanţele economice" nu exclude posibilitatea aplicării, înacelaşi timp, a principiilor aparţinând modelului rezidual sau celui

instituţional.Clasificarea lui Titmuss este folositoare, însă ca tipologie astatului bunăstării este criticată deoarece statele bunăstăriiactuale cuprind elemente din toate cele trei modele; înpractică această clasificare este utilizată pentru a sprijinipărerile „privind evoluţia statului bunăstării pornind de lamodelul rezidual, trecând printr-unul industrial al atingeriiperformanţelor către unul de tip instituţional.

Palme (1990) modifică abordarea lui Titmuss, făcând o distincţiecuadruplă între diferitele feluri de sisteme; într-un mod confuz, elutilizează termeni similari, prezentaţi însă puţin diferit.

Clasificarea sa cuprinde următoarele sisteme:

42



1) Sistemul instituţional, care impune atât satisfacerea nevoilorde bază cât şi existenţa unui anumit grad de redistribuţie.

2) Sistemul rezidual, preocupat numai de nevoile de bază.3) Sistemul cetăţenesc, preocupat de siguranţa fundamentală a

tuturor cetăţenilor.

4) Sistemul „meritului în muncă", după care beneficiile suntlegate de statutul profesional şi a rezultatelor obţinute.În funcţie de această structură, Palme clasifică sistemul pensiilor

din Suedia drept un sistem „instituţional", Germania - ca pe un sistemde tipul „meritului în muncă", iar Franţa, Marea Britanie şi SUA suntconsiderate sisteme de tip „rezidual". Australia, unde pensiile suntfundamentate pe un control al venitului şi Danemarca - care prezintămulte asemănări cu Suedia, sunt clasificate drept exemple alemodelului ,,cetăţenesc".

Aceasta este o interpretare cât se poate de particulară (am putea,de pildă, clasifica Franţa şi Anglia drept exemple ale modelului„cetăţenesc") — însă ea ajută la ilustrarea ambiguităţilor considerabilece se ivesc în interpretarea sistemelor.

Ca şi în cazul schemei lui Titmuss, există unele nelămuririconceptuale în legătură cu termenii lui Palme: „Meritul în muncă",asemenea modelului „stat al bunăstării după performanţe", nuexclude principiile reziduale, iar definiţia pentru modelul „cetăţenesc"confundă reţeaua de siguranţă pentru persoane inapte să şi-o procure

— care este asociată modelului „rezidual", cu principiul că oricinetrebuie ajutat - principiu care este în mod obişnuit asociat modelului„instituţional".

Dacă problema constă numai în faptul că termenii nu corespundsituaţiilor, este posibil să fie găsiţi alţii, care să se potrivească maibine. Din nefericire, această concluzie nu este uşor de soluţionat.Orice clasificare cuprinzătoare poate ascunde sub un înveliş înşelătordiferenţe semnificative. Nu este convingător de exemplu să aşezămIsraelul, care se bizuie pe suportul mutual al mişcării sindicatelor, în

aceeaşi categorie cu SUA sau Franţa - care au un sistem pluralist,fragmentat, de uniuni diferite - sau, în aceeaşi categorie cu Anglia;aceasta este consecinţa încrederii în descrieri simpliste de genul„rezidual" sau „instituţional".

Putem considera două tipologii contemporane care caută săredreseze neajunsurile celor anterioare.

Goran Therbon, în studiul său asupra statului bunăstării, considerăcă există diferenţe importante în cadrul statelor bunăstării moderne,pe care configuraţia statului Keynesian al bunăstării şi prosperitateagenerală a anilor '60 le-au mascat.

Therbon organizează clasificarea statelor bunăstării, având învedere două dimensiuni:

43



1) nivelul garantării drepturilor sociale, şi2) orientările către piaţa forţei de muncă şi ocuparea deplină.

De aici rezultă 4 categorii de state:1. State ale bunăstării puternic intervenţioniste: (politică socială

extinsă, angajamentul puternic de ocupare deplină) – Suedia,Norvegia, Austria, Finlanda

2..State ale unei slabe bunăstări de tip compensatoriu (drepturisociale generoase, angajamente reduse privind ocuparea deplină) –Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia

3. State ale bunăstării reduse, orientate însă către ocupareadeplină: (drepturi sociale limitate, dar un angajament instituţional

către ocuparea deplină) – Elveţia, Japonia

4. State ale bunăstării reduse, orientarea către piaţă: (drepturi socialelimitate, angajament scăzut către ocuparea deplină) – Austria,Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Noua Zeelandă,

Sursa: Christopher Pierson (1991)

Clasificarea lui Gosta Esping-Andersen (1990) se opune celei

anterioare prin organizarea „grupărilor pe regim" a statelorbunăstării. Dar fiindcă o astfel de abordare consideră toate statelecapitalismului dezvoltat drept state ale bunăstării, trebuie precizatclar că ele sunt foarte diferite. Astfel de diferenţe nu sunt însă liniardistribuite între statele puţin cheltuitoare şi cele mult cheltuitoare, sau

între modelele reziduale şi cele instituţionale. Pe bună dreptate,nivelul cheltuielilor sociale nu poate fi indicator sigur al caracteruluiunui stat al bunăstării.

Luând în considerare o serie de caracteristici structurale ale statului

bunăstării - gradul de acces universal la beneficii, gradul dediferenţiere a beneficiilor sociale pentru diferitele grupuri, raportuldintre sistemul de pensii privat şi public Esping-Andersen grupeazădiferitele state ale bunăstării în jurul a 3 tipuri de regimuri ideale,standard:

1) Statul liberal al bunăstării dominat de logica pieţei.Sistemul „stigmatizant" al asistenţei sociale, bazat pe testarea

mijloacelor, are un rol central; beneficiile asigurărilor sociale suntmodeste; sistemele private de asigurări sunt sprijinite puternica decătre stat.

Regimurile liberale sunt caracterizate printr-o absenţă relativă amobilizării politice atât de stânga (mobilizarea politică a clasei

44



muncitoare), cât şi de dreapta (mobilizarea social-politică de tipcatolic sau absolutist).

Exemple tipice: SUA, Canada, Australia, Japonia, Elveţia.2) Statul conservator/,,corporatist" al bunăstării; organizarea

corporatistă şi etatismul sunt puternic accentuate; asigurările sociale

sunt promovate atât în raport cu asistenţa socială bazată pe testarearesurselor individuale, cât şi cu beneficiile private, însă într-omodalitate care menţine diferenţele de clasă şi de statut social; înconsecinţă, redistribuţia prin sistemul beneficiilor sociale este redusă.Aceste regiuni se caracterizează printr-o tradiţie catolicăconservatoare sau printr-o tradiţie a statului autoritar.

Astfel, în multe cazuri, regimurile corporatiste sunt modelate debiserică, iar acest fapt determină atitudinea lor conservatoare faţă defamilie (avantajele diferenţierii între sexe, ce susţin forma tradiţională

a familiei dominată de către bărbat) şi susţinerea principiului desubsidiaritate (în care statul ar trebui să suporte şi să ofere numaiacele forme de bunăstare pe care alte instituţii intermediare - înspecial biserica - sunt incapabile să le asigure).

Exemple tipice: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia.3) Statul social-democratic al bunăstării (socialist) este

caracterizat prin universalism şi subminarea pieţei. De asemenea esteconsiderat un stat al bunăstării care ar putea promova o egalitate acelor mai înalte standarde, mai degrabă decât o egalitate a nevoilor

minime. Beneficiile sunt divizate în raport cu câştigurile, însă ceastaeste o cale de garantare a suportului universal de participare printr-unsistem de asigurare universal. Spre deosebire de alte regimuri, statulnu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principalde respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Acestaeste, din necesitate, ataşat principiului ocupării depline, de vreme cecosturile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării solidar,universalist, pot fi optimizate numai prin implicarea în muncă amajorităţii populaţiei, existând cât mai puţine posibilităţi de trai în

afara transferurilor sociale.În consecinţă, fară a elimina structura de clasă a societăţiioccidentale, acest regim promovează un înalt grad de egalitatesocială. Acest tip de stat este caracterizat printr-o mobilizareimportantă a salariaţilor şi prin implicarea activă a partidelor social-democratice în guvernare, pe baza unor largi coaliţii.

Exemple tipice: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda.Analiza cantitativă a condiţiilor construirii acestor trei regimuri

sugerează că singurii factori determinaţi importanţi sunt: mobilizareapolitica a clasei salariate (reprezentată de partide social-dermocratice cu rol decisiv în guvernare), tradiţia istorică catolică

45



şi dimensiunea statului autoritar. Nivelul economic de dezvoltarenu pare a juca un rol explicativ efectiv.

12. MODELE ALE STATULUI BUNĂSTĂRII

Statul bunăstării a început să se contureze la sfârşitul secoluluitrecut în societăţile industriale intrate într-un proces rapid dedezvoltare.

Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstări:statul capitalist (mai exact statul bunăstării bazat pe economia depiaţă) şi statul socialist. Dincolo de rezonanţele ideologice aletermenilor şi de diferenţele de succes istoric, cele două tipuri de stateale bunăstării au fiincţionat, s-au confruntat şi, probabil, s-au stimulatreciproc. Ele prezintă atât trăsături distincte cât şi comune.

Termenul de stat socialist al bunăstării poate să inducă în eroare.În unele ţări occidentale s-a dezvoltat, sub influenţa unei ideologiisocialiste, un amplu stat al bunăstării, fondat pe economia| de piaţă,cu unele componente de tip socialist. Suedia este exemplul cel maievident. Specific statului din fostele ţări socialiste este faptul că, pelângă opţiunea sa socialistă în ceea ce priveşte bunăstarea colectivă,el este întemeiat pe o economie de tip socialist. Diferenţele şi asemănările dintre cele două tipuri de stateale bunăstării provin mai degrabă din diferenţele şiasemănările tipurilor de economie. Există opinia că între celedouă state ale bunăstării nu există multe diferenţe de structură. Multedintre elementele fundamentale enumerate în cazul statului bunăstării:fundamentat pe economia de piaţă pot fi găsite şi în cazul statuluisocialist al bunăstării, cu unele modificări însă. Această similitudineprovine din faptul că cele două economii au unele caracteristiciapropiate mai puţin din punctul de vedere al organizării producţiei şimai mult din cel al veniturilor şi consumului.

Din punctul de vedere al sistemului de protecţie socială, deci,schimbările care au avut loc în fostele ţări socialiste nu au fost atât dedramatice ca în domeniul organizării economiei.

În momentul de faţă, cu câteva excepţii minore, (Cuba şi Coreea deNord), statul socialist albunăstării a dispărut istoric. Acest fapt esteinteresant pentru analiză deoarece reprezintă moştenirea de la carese porneşte în reforma sistemului de protecţie socială.

13. ANALIZA COPARATIVĂ A POLITICII SOCIALE A BUNĂSTĂRII,ÎN CONTEXT EST-EUROPEAN

Odată cu depăşirea perioadei de criză a tranziţiei de la economiacentralizată planificată la economia de piaţă, par să se formuleze

46



numeroase întrebări referitoare la sistemele de bunăstare şiperspectivele lor.

• Ce regim de bunăstare este posibil să se instituie în Europa deest şi în ţările din fosta Uniune Sovietică?

• Cum pot fi comparate caracteristicile sistemelor de bunăstare

nou apărute (probabil foarte diverse) cu modelele existente alesistemului de bunăstare bazat pe economia de piaţă?• Estul va copia, pur şi simplu, vestul, sau vor apărea noi variante

ale strategiilor de politică socială şi economică?Abordarea noastră cu privire la politicile sociale în context

comparativ s-a focalizat asupra modelelor de bunăstare din Europa deVest şi America de Nord.

Deşi este posibil ca variante ale acestor modele să apară şi înEuropa de Est, se poate argumenta că preţul dezvoltării de tip

economie de piaţă, în Europa de Est ar putea fi pierderea pluralismuluidemocratic. Regimurile autoritare liberale (Chile - de exemplu) sauautoritare populiste (Peru) pot apărea ca singurele modalităţi de

îndeplinire a necesităţilor în această nouă situaţie — nevoia deprivatizare rapidă; în timp ce aşteptările de bunăstare ale oamenilornu sunt confirmate şi activitatea politică liberă nu este îngăduită.

În acest subcapitol ne-am propus să analizăm evoluţiile din Europade est, în contextul tipologiei lui Esping-Anderson, având însă învedere limitele acestei tipologii şi reservele faţă de aceasta.

Clasificarea lui Esping-Andersen cuprinde trei feluri de regim destat al bunăstării:- statul liberal al bunăstării- statul conservator/corporatist al bunăstării- statul social democratic al bunăstării.

Pentru a ajunge la o astfel de analiză este nevoie să ne ghidăm nunumai după actuala politică din aceste societăţi, ci şi după actorii cedetermină variaţia sistemelor existente de bunăstare în statelecapitaliste dezvoltate. În acest sens, puterea explicativă a factorilor

economici, demografici, politici şi culturali este deja demonstrată; deaceea, mai important este impactul acestor variabile în societătile post-comuniste din Europa de Est şi fosta UniuneSovietică.

Factorii invocaţi ca având o asemenea capacitate explicativă înceea ce priveşte efortul de bunăstare includ:

• gradul de consolidare a clasei muncitoare• gradul de omogenitate a populaţiei• gradul de centralizare a autorităţii statului• gradul şi natura religiei• gradul de mobilitate socială• factorii demografici

47



• diferenţele istorico-culturale• impactul diferenţiat al factorilor externi• opţiunile politice

• ideologia politică şi partidul conducător.Analizând aceşti factori, Esping-Andersen a demonstrat puterea

câtorva variabile în explicarea divergenţelor dintre tipurile de regimliberal, conservator-corporatist şi social-democratic.Însă nici structura populaţiei, nici rata de creştere a PIB nu au

fost semnificative în explicarea variaţiei dintre stateledezvoltate ale bunăstării. Puterea lor explicativă a fost folosită înprima generaţie de studii care au comparat ţările subdezvoltate încurs de dezvoltare cu cele dezvoltate.

Tipul de regim de bunăstare conservator/corporatist a fostposibil să se instaureze acolo unde a existat o influenţă combinată a

catolicismului şi a moştenirii statului autoritar.Tipul de regim de bunăstare liberal a fost posibil să seinstaureze acolo unde reprezentarea partidului politic de stânga a fostscăzută şi unde, în acelaşi timp, creşterea economică a fost ridicată.

Tipul de regim de bunăstare social-democratic a fost posibilsă se instaureze numai acolo unde puterea politică a aripii de stânga afost ridicată, iar influenţa catolicismului scăzută. (După Esping-Andersen, 1990).

Pe lângă problemele legate de interpretarea şi măsurarea acestor

variabile în noile împrejurări, s-ar putea adăuga importanţa altorfactori, care lipsesc din modelul Esping-Andersen, şi care au un rolimportant în conturarea trăsăturilor de politică socială aleEuropei de Est:

1. natura şi caracterul revoluţiilor din 1989;2. impactul politic direct şi indirect al organizaţiilor internaţionale

(FMI, Comunitatea Europeană şi Banca Mondială);3. experienţa celorlalte ţări. (Noii actori politici din Europa de Est

vor fi influenţaţi în alegerea lor de strategiile de politică socială deja

existente).Impactul politic şi influenţa condiţiilor internaţionale au fost arătatepe larg la începutul capitolului, prin prezentarea condiţiilor de evoluţiea politicilor din Europa de Est.

Capitolul IV.PROTECŢIE ŞI SIGURANŢĂ SOCIALĂ 14. PROTECŢIA SOCIALĂ ŞI PERSPECTIVELE SALE DE

DEZVOLTARE

În ultimii zece ani, ca urmare a intensificării manifestării

48



evenimentelor de ordin economic-social (şomaj, migraţia forţei demuncă, inflaţie, marginalizare socială etc.) a căror implicaţii se resimtla nivelul societăţii şi cauzează tensiuni sociale, conflicte de interesematerializate în stare de nemulţumiri explozive (în cele mai multecazuri), se formulează tot mai accentuat şi presant două întrebări:

Care este rolul protecţiei sociale în lumea de azi?Care sunt perspectivele sale de dezvoltare?Fundamentarea concepţiilor de creştere economică durabilă şi

dezvoltare economică-socială (umană) ridică pe primele poziţii aleierarhiei obiectivelor, factorul uman.

Prin urmare întreaga concepţie a orientării politicii economicei vaavea ca punct de referinţă dimensiunea socială. Este capabilăsocietatea să ofere siguranţă socială tuturor membrilor săi?

15. PROTECŢIA ŞOMERILOR ŞI REINTEGRAREA PROFESIONALĂ

Educaţia şi formarea profesională a factorului uman, ca mecanismde elasticizare a ofertei de forţă de muncă, au constituit de-a lungulanilor obiectul unor ample abordări şi confruntări de ordin teoretic şipractic.

În condiţiile perioadei de tranziţie în care piaţa muncii (în formare)este zguduită de puternice seisme şi, într-un anumit sens întreagapopulaţie, înainte de toate cea ocupată, este supusă unui proces de

„restructurare'' în plan spiritual, ocupaţional-profesional şicomportamental, educaţia, formarea profesională şi recalificarea /reconversia profesională, în legătura lor nemijlocită cu ocuparea,reocuparea şi reintrarea profesională, tind să capete o valoaredeosebită.

Recalificarea şi reocupare forţei de muncă, prin dimensiuni, cost,efect de antrenare şi propagare, tind să devină una din problemelemajore ale tranziţiei, o verigă nu întotdeauna suficient de bineevidenţiată şi recunoscută, a reducerii costului social al reformei şi

accelerării proceselor tranziţiei.Pe de altă parte, trebuie să se înţeleagă că reconversia profesionalărespectiv perfecţionarea profesională nu constituie terapii miraculoasecare soluţionează sigur, de la sine, problemele majore ale pieţeimuncii. Succesul lor în planul ocupării şi reocupării forţei de muncă, alfuncţionării pieţei muncii rămâne dependent de asigurarea unuiansamblu de condiţii înainte, în timpul şi după derularea acestora.

Astfel, riscă să se transforme în acţiuni în sine, formale, fără olegătură puternică cu procesele din economie.

Reconversia profesională a forţei de muncă nu trebuie privită doarca un mijloc de a scăpa de ameninţarea şomajului, ci aşa cum seprocedează în ţările dezvoltate, ca un mijloc de a obţine o calificare

49



mai înaltă, un loc de muncă mai bun şi toate avantajele care decurgdin aceasta.

Documents

Bazele politicii sociale