TITEL NEGRU

ASIGURĂRI. Teorie şi metodologie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Negru, Titel

Asigurări: teorie şi metodologie / Titel Negru – Bucureşti:

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

304 p., 20,5 cm.

Bibliogr. ISBN 973-725-294-2

368(075.8)

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Maria CERNEA

Tehnoredactor: Cornelia PRODAN Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 30.I.2006; Coli tipar: 19 Format: 16/70x100

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83

Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

TITEL NEGRU

ASIGURĂRI Teorie şi metodologie

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

5

CUPRINS

Introducere ..........................……….............................…...............….. 11

1. ESENŢA ŞI ROLUL ASIGURĂRILOR

1.1. Conceptul de asigurare .....................…..….......................... 13 1.2. Funcţiile asigurărilor ............................................................ 16 1.3. Clasificarea asigurărilor .....................................….............. 17 1.4. Elementele de bază ale asigurării ........................................ 21

1.4.1. Riscul – condiţie a asigurării ................….................... 21 1.4.2. Suma asigurată ............................................................. 26 1.4.3. Prima de asigurare ....................................................... 27 1.4.4. Paguba sau dauna, despăgubirea de asigurare,

perioada de asigurare şi teritoriul acoperit .................

29 1.5. Evenimentele asigurate.......................................................... 30

2. CONTRACTUL DE ASIGURARE

2.1. Fundamentele juridice ale contractului de asigurare …… 34 2.1.1. Caracteristicile contractului de asigurare ....…........... 34 2.1.2. Principiile pe baza cărora se încheie şi se derulează

contractele de asigurare................................................

35 2.1.3. Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare... 37 2.1.4. Drepturi şi obligaţii prevăzute în contractul de asigurare.. 38 2.1.5. Calitatea de asigurat, menţionată în poliţa de asigurare … 40 2.1.6. Încheierea şi încetarea asigurării ................…..........… 42

3. ASIGURĂRILE DE BUNURI

3.1. Condiţii generale .....................…........................….............. 46 3.2. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva pagubelor produse de incendiu şi alte calamităţi .........………..……...……………….....................

51 3.3. Asigurări de bunuri, altele decât construcţiile ......……..... 54 3.4. Asigurarea banilor şi a altor valori ..........................…....... 56 3.5. Evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la asigu- rarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora ..

57

3.6. Determinarea cuantumului despăgubirilor şi a tarifelor de prime la asigurările de bunuri ........................................

61

3.6.1. Principii de bază aplicate la acoperirea pagubelor…... 61 3.6.2. Indicele mediu anual de despăgubire............................ 63

6

3.6.3. Deteminarea primei nete............................................... 64 3.6.4. Determinarea gradului de stabilitate financiară …..….. 65

4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE

4.1. Asigurările de persoane, ca modalitate de transfer al riscului 70 4.2. Tipuri reprezentative ale asigurărilor de viaţă ...…........... 75

4.2.1. Asigurarea de supravieţuire ......................................... 76 4.2.2. Asigurarea de deces cu acumulare de capital............... 77 4.2.3. Asigurarea de viaţă pe termen limitat, respectiv, nelimitat 77 4.2.4. Asigurarea mixtă de viaţă ............................................. 78 4.2.5. Asigurarea de rentă....................................................... 80 4.2.6. Asigurarea tip dotă........................................................ 82

4.3. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă .......…..... 82 4.3.1. Asigurarea medicală ..............................….................... 82 4.3.2. Asigurarea de accidente .....................................…....... 84 4.3.3. Asigurarea de călătorie .............................…..……....... 85

4.4. Clauze adiţionale ................................................................... 86 4.5. Determinarea primei de asigurare la asigurările de viaţă .…. 86

4.5.1. Caracteristici definitorii ................................................ 86 4.5.2. Funcţiile biometrice...............................…..................... 90 4.5.3. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale

de supravieţuire cu plata unică a sumei asigurate .........

91 4.5.4. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale

de supravieţuire, cu plăţi eşalonate viagere, a sumelor asigurate ..................................………………..............

92 4.5.5. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale

de deces ....................….................................................

95 4.5.6. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale

mixte ............………......................................................

97 4.5.7. Calcularea primei nete la asigurările individuale de

pensii. ………………………………………………...

98 4.5.8. Calcularea primei nete unice la asigurările de

supravieţuire şi de deces pentru două sau mai multe persoane interdependente .......................……………..

99 4.5.9. Determinarea primei brute ........................…….…….… 101

4.6. Determinarea rezervei matematice ...................................... 103 4.7. Determinarea momentului critic al asigurării şi a riscului

mediu (riscul matematic) ……………………………………………..

107

7

5. ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

5.1. Trăsăturile definitorii ale asigurărilor de răspundere civilă .. 110 5.2. Asigurările de răspundere civilă în transportul rutier ...... 112

5.2.1. Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului pentru mărfurile transportate ........................…………

112

5.2.2. Condiţiile generale de asigurare a mărfurilor pe parcursul transportului rutier ………………………...

114

5.2.3. Asigurarea de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule ..................……………...........................

115

5.2.4. Reglementări legale privind asigurarea de răspundere civilă auto pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, pe teritoriul României ……………….....

121

5.2.5. Asigurarea de răspundere civilă auto – sistemul „Carte Verde” ………………………………………...

129

5.3. Asigurările de răspundere civilă, altele decât auto. ........... 133 5.3.1. Asigurarea de răspundere civilă profesională ............... 133 5.3.2. Asigurarea de răspundere civilă a angajatorului, a

producătorului şi a managerului ........…....................... 135

5.3.3. Asigurarea privind răspunderea publică ........................ 135

6. ASIGURĂRILE DE RISCURI FINANCIARE

6.1. Asigurarea creditelor interne şi a creditelor de export ..... 138 6.2. Asigurarea creditelor de consum, de investiţii, de

cauţiune şi de fidelitate ..………………………….……… 142

6.3. Rolul Băncii de Export-Import a României (EXIMBANK-

S.A.) în asigurarea şi reasigurarea creditelor de comerţ exterior …………………...…………....................................

147

6.4. Atribuţiile şi competenţele Comitetului Interministerial de

Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior în asigurarea şi reasigurarea creditelor de comerţ exterior ......…….............

150

7. ASIGURĂRILE MARITIME ŞI FLUVIALE

7.1. Conceptul de avarie ............................................................... 151 7.2. Asigurarea navelor maritime şi fluviale (CASCO) ............ 154 7.3. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului

maritim şi fluvial (CARGO) .....…………………………….. 156

7.4. Asigurarea reciprocă a răspunderii armatorilor ....…....... 158

8

8. ASIGURĂRILE DE AVIAŢIE

8.1. Specificul asigurărilor în aviaţie ..........…............................ 160 8.2. Asigurarea aparatelor de zbor ............................................. 162 8.3. Asigurarea de răspundere civilă în aviaţie ......................... 166

8.3.1. Asigurarea de răspundere civilă a proprietarului sau a utilizatorului unei aeronave .....................................…..

166

8.3.2. Asigurarea de răspundere civilă pentru aeroporturi ……... 168 8.4. Convenţii şi organizaţii internaţionale ...…………………. 169

9. ASIGURĂRILE LA CULTURI VEGETALE ŞI LA ANIMALE

9.1. Asigurarea culturilor agricole, pomicole şi viticole ....…… 171 9.2. Asigurarea animalelor …............................................…….. 175

10. REASIGURAREA

10.1. Esenţa economică a reasigurării ..........………………….. 181 10.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative şi

contractuale ……………………..………………………... 183

10.2.1. Reasigurarea facultativă ............................................ 183 10.2.2. Reasigurarea contractuală ...............…...................... 184

10.3. Tipuri de reasigurări obligatorii proporţionale ............... 185 10.3.1. Prezentare generală ..................……………………. 185 10.3.2. Reasigurarea cotă-parte ……………......................... 187 10.3.3. Reasigurarea excedent de sumă asigurată ................. 188 10.3.4. Pool-urile de reasigurare ................................…....... 188

10.4. Tipuri de reasigurări obligatorii neproporţionale ......…. 189 10.4.1. Caracteristici .................................………................ 189 10.4.2. Reasigurarea excedent de daună .................….......... 189 10.4.3. Reasigurarea oprire de daună ......................….......... 192

11. PIAŢA ASIGURĂRILOR ŞI SPECIFICUL MARKETINGULUI ÎN ASIGURĂRI

11.1. Caracteristicile, dimensiunea şi structura pieţei asigurărilor 193 11.2. Intermedierea în asigurări şi reasigurări …...................... 199 11.3. Firmele care oferă servicii specializate, asociate activităţii

de asigurare ...….................................................................. 206

11.4. Piaţa asigurărilor din România ..............…....................... 207 11.5. Piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor ....... 208

11.5.1. Piaţa internaţională a asigurărilor .............................. 208

9

11.5.2. Caracteristicile pieţei internaţionale a reasigurărilor …. 211 11.5.3. Rolul brokerilor în reasigurarea internaţională ...….. 215

11.6. Specificul marketingului în domeniul asigurărilor …..... 215 11.7. Dinamica pieţei asigurărilor şi incidenţa asigurărilor

asupra economiei .... ………………………….………..... 218

12. ASPECTE SPECIFICE CONTABILITĂŢII DIN DOMENIUL ASIGURĂRILOR, ARMONIZATE CU DIRECTIVELE

EUROPENE ŞI CU STANDARDELE INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE

12.1. Principii aplicate în activitatea financiar-contabilă ...….. 220 12.2. Forma şi conţinutul situaţiilor financiare întocmite la

societăţile din domeniul asigurărilor ….………………...... 223

12.2.1. Bilanţul ..................…………...…………….............. 223 12.2.2. Contul de profit şi pierdere ........………………........ 226 12.2.3. Situaţia modificărilor capitalului propriu ........…...... 231 12.2.4. Situaţia fluxurilor de trezorerie .................................. 231 12.2.5. Politicile contabile şi notele explicative la situaţiile

financiare .………………………………………….. 233

12.3. Particularităţi ale contabilităţii din domeniul asigu- rărilor ……………………………………………………..

237

12.3.1. Reglementări privind elementele de activ şi de pasiv .........…………………………………….........

237

12.3.2. Contabilitatea cheltuielilor, veniturilor şi a rezultatelor 241

13. MANAGEMENTUL ÎN ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

13.1. Structura organizatorică la o societate de asigurare …... 246 13.2. Particularităţile managementului în asigurări şi reasigurări 248 13.3. Supravegherea, solvabilitatea şi eficienţa în domeniul

asigurărilor şi reasigurărilor ............................................. 251

13.3.1. Activitatea de supraveghere a asigurărilor şi reasigurărilor .…………………………………......

251

13.3.2. Solvabilitatea în asigurări şi reasigurări ....……...... 254 13.3.3. Eficienţa activităţilor de asigurare şi reasigurare ….. 258

13.4. Sistemul informaţional din sfera asigurărilor ........…...... 263 13.5. Crearea şi promovarea unui comportament etic în

asigurări şi reasigurări ..………..….………………….... 266

14. ASIGURĂRILE SOCIALE DE STAT DIN ROMÂNIA

14.1. Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale 268 14.1.1. Sistemul public de pensii ........…………….............. 268

10

14.1.2. Alte drepturi de asigurări sociale ..…….................... 278 14.1.3. Bugetul asigurărilor sociale de stat ........................... 282

14.2. Sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă ...................................................

284

14.2.1. Sistemul asigurărilor pentru şomaj .......................... 284 14.2.2. Bugetul asigurărilor pentru şomaj ............................ 287 14.2.3. Indemnizaţia de şomaj ................…......................... 289

14.3. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate .........…............. 290

Bibliografie .........……...............................…....................................... 296

ANEXE ................................................................................................. 301

11

INTRODUCERE

Dezvoltarea pieţei asigurărilor are multiple valenţe, cu implicaţii în plan

social, dar mai ales economic. În cadrul economiei de piaţă, asigurările reprezintă un segment al serviciilor din ce în ce mai solicitat. Pe lângă rolul fundamental de protejare a bunurilor şi persoanelor împotriva diferitelor riscuri, asigurările îndeplinesc şi funcţii economice, de genul: contribuţia la crearea produsului intern brut, participarea în calitate de ofertant pe piaţa capitalului de împrumut, realizarea de plasamente pe piaţa înscrisurilor de valoare.

În condiţiile unei pieţe de capital, bulversată şi plină de neprevăzut, societăţile de asigurări din România sunt nevoite să rezolve atât problemele aferente câştigării segmentelor de piaţă, cât şi pe cele generate de fructificarea prudentă a resurselor de capital.

Asigurările din România, pentru a funcţiona cu maximă eficacitate, trebuie să dispună de un personal foarte bine pregătit profesional, deoarece activitatea acestora se reflectă cu precădere în calitatea serviciilor oferite de către societăţile de asigurări şi reasigurări. Pregătirea de specialitate a celor ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul asigurărilor poate fi concepută şi pe forme şi categorii de asigurări.

Prin conţinutul său, această lucrare cuprinde teme necesare sub aspect teoretic şi conceptual privind categoriile de asigurări practicate, metodologia aferentă acestora, managementul societăţii de asigurări, solvabilitatea şi eficienţa asigurătorilor. Toate acestea sunt necesare, deoarece oferă managerului din sfera economicului posibilitatea să analizeze şi să sintetizeze fenomenele economice complexe, specifice economiei de piaţă. Astfel, decizia economică va fi cu atât mai potrivită, cu cât managerul va putea să cunoască mai bine fenomenele şi procesele economice, contribuind în acest mod cât mai mult posibil la diminuarea riscului şi incertitudinii.

Dimensiunea fundamentală a lucrării de faţă o reprezintă cunoaşterea şi rezolvarea problemelor specifice domeniului asigurărilor. Cartea se adresează în egală măsură studenţilor de la învăţământul economic şi celor dornici să se specializeze şi să se perfecţioneze în domeniul asigurărilor.

12

Pentru cei care studiază şi aprofundează problematica financiar- contabilă, indiferent dacă sunt studenţi, cadre didactice, cercetători sau practicieni din domeniul economic, asigurările prezintă un interes deosebit, atât în ceea ce priveşte teoria, cât şi, mai ales, practica asigurărilor. În pregătirea unui specialist în asigurări, sunt vizate patru aspecte fundamentale: economico-financiar, matematic, juridic şi psihologic.

Având în vedere exigenţele de ordin profesional, precum şi dorinţa de a oferi studenţilor o pregătire de specialitate corespunzătoare, lucrarea a fost astfel structurată, încât să cuprindă integral aparatul teoretic, conceptual şi metodologic al asigurărilor.

Autorul

13

1. ESENŢA ŞI ROLUL ASIGURĂRILOR

1.1. Conceptul de asigurare

Asigurarea este o activitate economico-socială, care constă în

protecţia persoanelor fizice şi juridice, în calitate de asiguraţi, împotriva diverselor riscuri şi este realizată de către societăţi specializate, în calitate de asigurători.

Asigurătorii preiau anumite riscuri, în schimbul plăţii de către asiguraţi a unei sume de bani, numită primă de asigurare. Astfel, în cazul producerii unor evenimente sau fenomene supuse asigurării, asigurătorul urmează să-l despăgubească pe asigurat pentru pierderile suferite.

Prin definiţie, asigurarea reprezintă un acord de voinţă (sub formă de contract) între asigurat şi asigurător, prin care asigurătorul oferă asiguratului contravaloarea daunelor (sau suma asigurată) în cazul producerii riscurilor, în schimbul plăţii de către asiguraţi a primei de asigurare.

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu o sumă (primă de asigurare), relativ modestă, la crearea fondului de asigurare, din care sunt acoperite daunele suferite.

Plătind asigurătorului o sumă relativ mică în raport cu nevoile sale de protecţie, asiguratul va primi în schimb garanţia că va fi despăgubit în condiţiile producerii unei pagube. Întrucât nu toţi asiguraţii suportă pierderi, este posibilă acoperirea daunelor.

Principiul mutualităţii este aplicabil, deoarece, la rândul său, se bazează pe acţiunea legii numerelor mari (este o lege statistică care are următorul enunţ: cu cât este mai mare numărul de unităţi de expunere la risc, cu atât probabilitatea daunelor produse se va apropia de valoarea probabilităţii daunelor estimate).

Esenţa economică a asigurării o reprezintă acoperirea daunelor dintr-un fond central, creat din colectarea primelor de asigurare plătite de către asiguraţi. Destinaţia acestui fond este următoarea:

− plata daunelor; − crearea unui fond de rezervă (din care se vor achita daunele mari); − acoperirea cheltuielilor administrative ale societăţii.

14

Trebuie subliniat faptul că fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de evenimente viitoare şi nesigure, deci aceste fonduri nu acoperă pierderi cauzate de utilizarea normală a unor bunuri sau de diminuarea valorii lor din diverse motive.

Esenţa activităţii de asigurare o reprezintă: − existenţa comunităţii de risc; − mutualitatea în suportarea pagubelor; − împărţirea, respectiv, dispersia riscului. Asigurarea oferă avantajul că membrii comunităţii afectaţi de

producerea riscului asigurat primesc din fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţie (despăgubire), sume care pot depăşi de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv.

Potenţialii asiguraţi recurg la asigurare numai dacă prima de asigurare pe care ar trebui să o achite este suficient de redusă, comparativ cu mărimea pagubei pe care ar trebui să o suporte, dacă s-ar produce fenomenul (evenimentul) respectiv. În cazul în care prima este prea ridicată, asigurarea îşi pierde atractivitatea pentru potenţialii clienţi.

Asigurarea se bazează pe împărţirea riscului, prin participarea cu sume mici (cote minime) la acoperirea daunelor suferite de către asiguraţi. Esenţa activităţii de asigurare o reprezintă împărţirea, respectiv, dispersia riscului. Astfel, ca forme de protecţie împotriva riscurilor, practicate de-a lungul timpului, se întâlnesc:

− autoasigurarea; − asigurarea propriu-zisă; − coasigurarea; − reasigurarea; − retrocedarea (retrocesiunea). Autoasigurarea este o metodă de creare autonomă, descentralizată

şi independentă a unor fonduri de rezervă de către persoane fizice şi juridice. Ca metodă, este foarte rar utilizată, deoarece nu poate fi eficientă decât în cazul în care capacitatea financiară a firmei este foarte mare, iar frecvenţa riscurilor este foarte redusă.

Autoasigurarea nu respectă principiul fundamental al asigurării, care este principiul mutualităţii. Deşi este bazată pe prevedere, autoasigurarea ca formă de protecţie este neeconomică, dificil de realizat şi în cea mai mare parte, insuficientă. Paguba poate interveni într-un moment în care rezervele constituite sunt precare. Rezerve semnificative nu-şi pot constitui nici măcar agenţii economici puternici. Pe de altă parte, sumele imobilizate în rezervele respective nu pot fi utilizate în activitatea economică, ceea ce îi afectează eficienţa.

15

Asigurarea propriu-zisă este diferită de autoasigurare, deoarece presupune existenţa comunităţii de risc şi mutualitatea în compensarea daunelor, a prejudiciilor şi a răspunderii faţă de terţele persoane care au suferit prejudicii.

În sfera asigurărilor directe, pe lângă asigurarea propriu-zisă intră şi coasigurarea, care acoperă situaţia în care, dat fiind valoarea bunurilor asigurabile precum şi numărul lor, riscurile vizate fiind greu de asumat de către o singură societate de asigurări, asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi, care participă la acoperire fiecare în cotă parte, pentru aceeaşi perioadă.

Cu alte cuvinte, coasigurarea presupune încheierea mai multor contracte de asigurare între asigurat şi mai multe societăţi de asigurare (asigurători), urmând ca, în condiţiile producerii evenimentului asigurat, fiecare asigurător să contribuie la acoperirea daunei proporţional cu contribuţia la acoperirea riscului. Ca formă de protecţie împotriva riscurilor, coasigurarea se utilizează în mod deosebit atunci când valoarea bunului asigurat este foarte mare şi, în consecinţă, nici o societate de asigurare nu poate să-şi asume răspunderea preluării în întregime, pe contul său, a întregului risc.

În cazul coasigurării se remarcă următoarele aspecte: a) asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare decât

prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului; b) între asigurat şi fiecare asigurător există raporturi de asigurare

distincte; c) între asigurători nu se practică solidaritatea convenţională. Datorită existenţei unor bunuri de valori imense, care depăşesc

cu mult capacitatea financiară a unor societăţi de asigurare, acestea nu doresc să preia în contul lor riscuri enorme. De aceea, la rândul lor, caută să obţină protecţie prin încheierea unor contracte de reasigurare. De fapt, reasigurarea este un contract încheiat între asigurătorul iniţial, care devine reasigurat, şi o societate de reasigurare, care devine reasigurător. În acest caz, reasigurătorul cedează o parte din prima de asigurare iniţială, respectiv o parte din riscurile iniţiale, urmând ca, în situaţia producerii riscurilor asigurate, reasigurătorul să plătească o parte din despăgubire asigurătorului iniţial. În realitate, asigurătorii încheie mai multe contracte de reasigurare.

Reasigurătorul doreşte şi el să obţină o protecţie pentru portofoliul său de afaceri, printr-un contract de retrocedare. În această nouă relaţie contractuală, reasigurătorul este supranumit retrocedent, iar societatea ce

16

preia riscurile de la el este supranumită retrocesionar (societate de asigurare, reasigurare). Prin retrocesiune se cedează o parte din prime, din risc şi din cuantumul despăgubirilor.

De reţinut că, atunci când activitatea de asigurare se bazează pe o dispersie cât mai mare a riscului, acoperirea pagubei este suportată de un număr mare de persoane fizice sau juridice, în cote foarte mici în comparaţie cu dimensiunea pagubei.

1.2. Funcţiile asigurărilor

Cea mai importantă funcţie a asigurărilor este cea de compensare financiară a pagubelor, datorate producerii evenimentelor sau riscurilor asigurate. Astfel, în cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă, asigurătorul efectuează plata unor sume asigurate. Această funcţie a stat la baza dezvoltării şi aplicării asigurărilor pe plan naţional şi internaţional. Potrivit acestei funcţii, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse şi la recuperarea unor prejudicii de către asiguraţi.

Prevenirea daunelor este o altă funcţie importantă a asigurărilor, care implică stabilirea în cadrul companiilor de asigurări şi a agenţiilor de brokeraj a unui plan de măsuri de diminuare a riscurilor, având ca scop:

− reducerea posibilelor pagube; − obţinerea unor cotaţii de primă mai mici, datorită diminuării

riscurilor. Tot în scop preventiv, se practică de către asigurători franşiza.

Aceasta constă din scăderea din drepturile de asigurare a unei sume determinate, care înseamnă participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă. Scopul aplicării franşizei este dublu: în primul rând, îl obligă pe asigurat să adopte o conduită preventivă, să aibă grijă să întreţină bunul asigurat; în al doilea rând, se urmăreşte să nu se încarce cheltuielile societăţii de asigurare la un nivel mare, deoarece, de multe ori, cheltuielile cu gestionarea şi administrarea pagubelor pot să depăşească paguba însăşi.

Funcţia financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca rezultat producerea riscurilor, iar pe de altă parte, de decalajul, în timp, între momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor. Ca atare, societăţile de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilităţile existente.

La asigurările de viaţă, există posibilitatea economisirii, care reprezintă de fapt o altă funcţie a asigurărilor. Astfel, asiguraţii, prin poliţele de asigurare, au posibilitatea ca, alături de protecţie, să

17

beneficieze la expirarea contractului de asigurare, de suma asigurată şi, în plus, pot să participe la profitul obţinut din sumele investite.

Din punct de vedere economic, asigurarea înseamnă consti-tuirea de fonduri băneşti necesare în cazul producerii diverselor pagube. Din spirit de prevedere, populaţia şi unele unităţi economice îşi constituie fonduri băneşti de rezervă, având rol de autoprotecţie sau de autoasigurare. Numai atunci când fondurile de autoasigurare sunt suficient de mari, populaţia şi unităţile economice sunt în măsură să-şi refacă bunurile materiale distruse de accidente sau fenomene naturale imprevizibile. Un fond suficient de mare se constituie în decursul unei perioade îndelungate de timp şi poate afecta ritmul dezvoltării economice a unităţii respective. Pe lângă capacitatea limitată de constituire a fondului de autoprotecţie, apare inconvenientul imobili-zării unor mijloace necesare pentru acoperirea pagubelor.

Constituirea unui fond de rezervă generează costuri suplimentare pentru o unitate economică. Aceasta, deoarece fondul de rezervă trebuie să aibă un grad ridicat de lichiditate, pentru a putea fi folosit imediat în caz de necesitate. În concluzie, costul autoprotecţiei este mai ridicat decât cel al unei asigurări propriu-zise.

Economistul elveţian Henri Louberge, referindu-se la eficienţa autoasigurării, ca metodă de protecţie practicată de o firmă, exprimă ideea că „autoasigurarea nu reprezintă niciodată un optim pentru o unitate economică izolată, ea fiind mai degrabă adecvată pentru un grup industrial, constituit din mai multe unităţi de producţie suficient de independente. În acest caz, probabilitatea producerii unui sinistru tinde spre 1, prin adiţionarea probabilităţilor individuale. De aceea, un fond de autoasigurare organizat la nivelul grupului poate să se dovedească mai avantajos decât asigurarea comercială, deoarece permite să se economisească acea parte a cheltuielilor de administraţie ale companiei de asigurări, pe care asiguratul o plăteşte că adaos la primă” [LOUBERGE, 1981, p. 124.].

1.3. Clasificarea asigurărilor

Evidenţierea formelor de asigurare se realizează pe baza următoa-relor criterii de clasificare:

a. După natura raporturilor juridice de asigurare, se deosebesc asigurarea prin efectul legii (obligatorie) şi asigurarea contractuală (facultativă).

18

Asigurarea prin efectul legii, sau obligatorie, nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice implicate. Ea se realizează automat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu privire la bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa asigurării şi are la bază anumite interese care vizează societatea în ansamblu.

Asigurarea contractuală sau facultativă se bazează pe acordul de voinţă al asigurătorului şi asiguratului, concretizat în contractul de asigurare. Fiind o formă de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii, corespunde mai bine necesităţilor şi intereselor asiguraţilor. Asigurarea facultativă se încheie numai la solicitarea asiguraţilor.

b. După natura obiectului asigurat, se disting: – asigurările de bunuri, care se referă la mărfuri, mijloace de

transport, clădiri etc.; – asigurări de persoane, grupate în asigurări de viaţă şi

asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă (de accidente, de călătorie etc.);

– asigurările de răspundere civilă, îndeosebi pentru pagube produse prin accidente de autovehicule sau în cazul conducătorilor auto profesionişti, pentru pagube produse prin accidente cu autovehicule aparţinând societăţilor comerciale;

– asigurările de riscuri financiare (de exemplu: asigurare pentru credite, asigurare de pierdere a profitului etc.).

c. După natura riscurilor, asigurările pot fi clasificate în: – asigurări pentru riscuri din calamităţi (inundaţii, cutremure,

alunecări de teren, trăsnet etc.); – asigurări pentru riscuri cu caracter social-politic (război, greve

etc.); – asigurări pentru riscuri ce provin din natura mărfurilor

(spargere, mucegăire, alterare etc.). d. După teritoriul sau zona geografică în care se încheie sau se

derulează contractele de asigurare, există: – asigurările interne, când toate elementele contractului

(asigurat, asigurător, risc, obiect) sunt în graniţele unei ţări; – asigurările externe – sunt cele care conţin cel puţin un

element aflat în exteriorul ţării respective. Conform Legii nr. 403/ 2004 pentru modificarea şi completarea

Legii nr. 32/ 2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, clasele de asigurări aferente categoriilor asigurări de viaţă şi asigurări generale sunt stabilite astfel:

19

A. Asigurări de viaţă Tipuri de asigurări care au o bază contractuală: a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de

supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de supra-vieţuire şi de deces, mixtă de viaţă, asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;

b) anuităţi; c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident,

asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;

d) asigurări permanente de sănătate. Conform legii menţionate mai sus clasele de asigurări de viaţă

cuprind : I. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare; II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere; III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de

investiţii; IV.Asigurări permanente sănătate. B. Asigurări generale Clasele de asigurări generale: 1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi

bolile profesionale), pentru care se acordă: − despăgubiri financiare; − despăgubiri în natură; − despăgubiri mixte (financiare şi în natură); − despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în

timpul transportului. 2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: − despăgubiri financiare; − despăgubiri în natură; − despăgubiri mixte (financiare şi în natură); 3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât

feroviare), care acoperă: − daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; − daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele

decât cele cu motor.

20

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă: − daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se

deplasează sau transportă mărfuri ori persoane. 5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă: − daune survenite la mijloacele de transport aerian. 6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial,

care acoperă: − daune survenite la mijloace de transport fluvial; − daune survenite la mijloace de transport lacustru; − daune survenite la mijloace de transport maritim. 7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă: − daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate. 8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă: − daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile

menţionate mai sus), cauzate de: − incendiu; − explozie; − furtună; − alte fenomene naturale în afara furtunii; − energie nucleară; − surpare de teren. 9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă: − daune suferite de proprietăţi şi bunuri atunci când aceste

daune sunt cauzate de grindină, îngheţ sau furt. 10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule care

acoperă: − daune rezultate din folosirea autovehiculelor terestre

(inclusiv răspunderea transportatorului ). 11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport

aerian, care acoperă: − daune rezultate din folosirea mijloacelor de transport aerian

(inclusiv răspunderea transportatorului). 12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport

maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă: – daune rezultate din folosirea mijloacelor de transport maritim,

lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului). 13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă: – daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele

menţionate anterior. 14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: − insolvabilitate;

21

− credit de export; − vânzare în rate; − credit ipotecar; − credit agricol. 15. Asigurări de garanţii pentru: − garanţii directe; − garanţii indirecte. 16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă: – riscuri de şomaj; – insuficienţa veniturilor; – pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile; − nerealizarea beneficiilor; − riscuri aferente cheltuielilor curente; − cheltuielile comerciale neprevăzute; − deprecierea valorii de piaţă; − pierderile de rentă sau alte venituri similare; − pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate

anterior; − pierderile financiare necomerciale; – alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de

asigurare. 17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă: − cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: − recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură

civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.

18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.

1.4. Elementele de bază ale asigurării

1.4.1. Riscul – condiţie a asigurării

Riscul este o condiţie a asigurării.Dacă nu ar exista riscuri, nu ar exista nici asigurări. De aceea, riscul reprezintă un element specific asigurării, fiind obiectul oricărui contract de asigurare. Încercând o definire a riscului, putem spune că „riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi protecţie” [CIUREL, 2000, p. 32].

22

În sens larg, riscul este considerat ca o întâmplare nedorită. Din punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele evenimente prin a căror producere pot apărea pierderi.

Riscul apare în asigurări ca un element obligatoriu, esenţial, deoarece:

− este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt supuse bunurile, patrimoniul, viaţa sau sănătatea unei persoane;

− producerea lui nu se realizează prin fapta intenţionată a asiguratului;

− fără acest element nu poate exista un raport de asigurare valabil. Pentru ca un eveniment să poată fi considerat risc asigurabil,

acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: − să existe posibilitatea producerii lui cu o probabilitate

cuprinsă între 0 şi 1; − să prezinte un anumit grad de periculozitate pentru asigurat; − să fie independent de voinţa asiguratului sau a persoanelor

care trăiesc şi convieţuiesc împreună cu acesta; − să fie suportabil, ca mărime şi frecvenţă, din punct de vedere

financiar de către asigurător; − să fie incert, adică asupra momentului şi intensităţii lui să

planeze incertitudinea. Prin risc asigurat se înţelege evenimentul la producerea căruia

societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare (suma asigurată).

Pentru ca un fenomen (eveniment) generator de pagube să poată constitui un risc asigurat, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– producerea fenomenului (evenimentului), pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu este ameninţat de nici un fel de risc, asigurarea acestuia nu devine necesară;

– fenomenul (evenimentul) trebuie sa aibă în toate cazurile un caracter întâmplător;

– producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării;

– acţiunea fenomenului (evenimentului) trebuie să poată fi înregistrată în evidenţa statistică, astfel încât datele din evidenţa statistică referitoare la un anumit fenomen (eveniment) trebuie să permită stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii producerii acestuia.

23

Atunci când se confruntă cu un risc, indivizii reacţionează diferit. Astfel, există persoane cu aversiune faţă de risc, ele preferând un câştig modic dar sigur, persoane indiferente la risc (categorie care cuprinde marea majoritate a indivizilor) şi persoane cu înclinaţie pentru risc, respectiv acele persoane care ar risca oricât din dorinţa obţinerii unui câştig.

Existenţa riscului sub toate formele sale atrage după sine necesitatea asigurărilor, care au rolul de a permite oamenilor, dacă nu evitarea riscului, măcar diminuarea sau înlăturarea consecinţelor sale.

Asigurarea este o operaţiune economico-financiară, prin care o parte denumită asigurător despăgubeşte, în cazul producerii unui eveniment nefast, o altă parte, denumită asigurat, în schimbul unei sume de bani (prima de asigurare).

Un risc, pentru a putea fi acoperit prin asigurare, trebuie să îndeplinească, în primul rând, trei condiţii, şi anume:

� obiectul asigurării să fie real; � asigurarea contra respectivului risc să fie convenabilă şi

eficientă pentru asiguraţi; � cauza asigurării trebuie să fie licită, respectiv, să nu

contravină ordinii publice. În al doilea rând, un risc, pentru a putea fi preluat în asigurare,

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: � producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se

încheie asigurarea să fie posibilă, pentru ca asigurarea bunului (persoanei) să aibă o justificare. De precizat că evenimentele inevitabile nu sunt cuprinse în asigurare;

� posibilitatea producerii evenimentului să fie reală, respectiv, să prezinte o ameninţare pentru persoana asigurată;

� producerea evenimentului întrucât nu depinde de voinţa asiguratului, beneficiarului asigurării sau a asigurătorului, trebuie să fie o urmare a hazardului;

� apariţia evenimentului să se producă cu o anumită frecvenţă, respectiv, să aibă o anumită regularitate;

� fenomenul să fie evaluabil, cuantificabil, preferându-se exprimarea sa valorică.

Pentru o mai bună înţelegere a mecanismului asigurării cu privire la risc, trebuie evidenţiate două aspecte importante:

– clasificarea riscurilor; – managementul riscurilor.

24

1. Clasificarea riscurilor se poate realiza după următoarele criterii:

a. În funcţie de natura evenimentului care le-a provocat, există: Riscuri provocate de forţele naturii, care pot fi accidentale (de

exemplu: furtuna, grindina etc.) sau permanente (de exemplu, uzura). Riscuri provocate de acţiunile umane, fie ca urmare a intereselor

individuale deosebite, fie ca o consecinţă a progresului tehnic. b. După gradul de asigurabilitate, se deosebesc riscuri pure şi

riscuri speculative. Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoacă

numai pierderi şi niciodată câştig. Acestea sunt de fapt riscurile pentru care asigurătorii oferă protecţie în majoritatea cazurilor. Pentru acest gen de riscuri sunt tipice: incendiul, explozia, accidentele, naufragiul, decesul, furtuna, furtul.

Riscurile speculative se bazează tot pe evenimente incerte, dar prin producerea lor se poate înregistra o pierdere sau se poate obţine un câştig. Ele au o anumită doză de atractivitate şi în această categorie sunt incluse riscurile comerciale, pariurile şi jocurile de noroc. Aceste riscuri nu sunt asigurabile. În mod similar, riscul valutar, din care se pot înregistra pierderi, dar se pot obţine şi câştiguri, nu poate fi asigurat.

c. După gradul de cuprindere, există riscuri fundamentale şi riscuri particulare.

Riscurile fundamentale, prin efectele producerii lor, preju-diciază o mare parte a societăţii sau a lumii şi nu numai anumite persoane. Astfel, un risc fundamental presupune producerea unei catastrofe, cum ar fi: războiul, foametea, cutremurul, poluarea etc. Atunci când riscurile fundamentale au un potenţial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al asigurătorilor. Dată fiind amplitudinea efectelor lor, atât în spaţiu cât şi în timp, se consideră că ele sunt probleme ale întregii societăţi, care trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau la nivel internaţional.

Având în vedere că raţiunea de a fi a asigurătorilor este aceea de a obţine profituri pe termen lung, ei nu pot fi obligaţi să accepte preluarea unor riscuri, care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot să genereze câştiguri.

Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mai mic de persoane.

25

d. Având în vedere impactul asupra asigurabilităţii, riscurile se împart în: riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile (excluse).

Riscurile asigurabile sunt acelea pe care asigurătorii le preiau şi pentru care oferă protecţie asiguraţilor. La rândul lor, ele se subîmpart în: riscuri generale şi riscuri speciale.

De regulă, riscurile generale, sunt incluse în aşa-numitele condiţii generale de asigurare şi cuprind: incendiul, explozia, cutremurul de pământ, erupţia vulcanică, naufragiul, eşuarea, coliziunea, răsturnarea navei sau a ambarcaţiunii, prăbuşirea aeronavei etc.

Riscurile speciale sunt cele care se asigură separat, la solicitarea expresă a asiguraţilor, contra unei prime de asigurare suplimentară, de regulă, individual, pentru fiecare risc. Ele nu sunt, deci, incluse în condiţiile generale prezentate mai sus. Se pot produce ca urmare a acţiunii oamenilor (război, grevă, revoluţie, insurecţie, închidere de fabrici etc.) sau ţin de natura mărfurilor.

Riscurile neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care asigurătorii nu le acceptă, fiind evenimente a căror producere este certă, se apropie de certitudine, sau sunt cauzate de către asigurat, cunoscute de către acesta şi ascunse asigurătorului. Ca exemplu, în acest caz, pot fi considerate următoarele: viciile ascunse ale bunului asigurat, faptele săvârşite cu intenţie, consecinţele energiei atomice, uzura normală a bunului asigurat etc.

În funcţie de natura bunurilor asigurate şi de riscurile incluse în asigurare, riscurile sunt grupate şi oferite de cele mai multe ori în pachet sub forma condiţiilor de asigurare. Fiecare societate de asigurări are libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru asiguraţi şi pentru ea însăşi. Totodată, includerea unui anumit risc într-una din categoriile menţionate (general, special, exclus) nu are neapărat un caracter permanent. În funcţie de criteriile de asigurabilitate menţionate, de dimensiunea posibilă a daunei şi de politica de subscriere a asigurătorului, este posibilă trecerea riscului dintr-o categorie în alta.

Condiţiile de asigurare practicate de către societăţile de asigurări din ţările cu experienţă în domeniu sunt publicate, fiind la îndemâna oricui şi pot fi folosite ca documente de referinţă de către alte societăţi. Astfel, pe piaţa londoneză, una dintre cele mai mari şi mai reprezentative pieţe de asigurări din lume, sub egida Institutului Asigurătorilor din Londra şi a companiei Lloyd’s, se publică anual „Condiţiile de asigurare pentru marfă şi navă”. Ele servesc drept model şi sursă de inspiraţie pentru multe societăţi de asigurare din lume, mai ales că piaţa londoneză absoarbe o mare parte a reasigurărilor, ceea ce impune uniformitatea condiţiilor.

26

2. Managementul riscului constă în adoptarea tuturor măsurilor de prevenire a pagubelor şi de limitare a acestora în vederea asigurării. Astfel, asiguratul poate beneficia de prime de asigurare reduse, iar asigurătorul poate lua toate măsurile necesare pentru limitarea pierderilor financiare care ar putea să apară.

Societăţile de asigurări aplică un management al riscului prin care să realizeze un echilibru optim între veniturile din prime şi valoarea totală a indemnizaţiilor (despăgubirilor) şi sumelor asigurate plătite, deoarece cotaţiile de prime se stabilesc pe baza riscurilor medii şi nu a riscurilor de vârf. Astfel, se evită o concentrare a cererii de asigurare în zona riscurilor cu probabilitate crescută de manifestare, deci nefavorabilă pentru asigurător.

Etapele pe care le parcurge o societate de asigurări pentru realizarea unui management performant sunt:

a. Identificarea riscului. Un manager bun este cel care prevede şi identifică posibilitatea apariţiei riscului.

b. Cuantificarea riscului – presupune analizarea efectului imediat în urma pagubelor produse, dar, în plus, trebuie urmărite efectele şi în viitor.

c. Luarea unor măsuri impuse de imperativele momentului. În cazul producerii evenimentului, plata trebuie efectuată la timp şi la valoarea reală. Aceasta poate avea efecte benefice în viitor, în sensul că societăţile de asigurări vor deveni mai atractive.

1.4.2. Suma asigurată

Reprezintă partea din valoarea de asigurare (supusă riscului), pe care asigurătorul urmează să o plătească în cazul producerii fenomenului (evenimentului) şi pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat, în condiţiile în care s-a încheiat asigurarea.

În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată constituie limita maximă a răspunderii asigurătorului, fiind unul dintre elementele pe baza cărora se stabileşte prima de asigurare. Suma asigurată nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat. Ea poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Asigurarea este concepută de o asemenea manieră, încât să nu permită, sub nici o formă, acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de asiguraţi: în acest mod se evită supraasigurarea unui bun.

27

Suma asigurată se stabileşte în mod diferit, după cum sunt asigurările, obligatorii sau facultative. La asigurările obligatorii, suma asigurată are un cuantum, de regulă fix, stabilit prin lege. La asigurările facultative, ea se stabileşte pe baza propunerii asiguratului şi în limita prevederilor legale.

În cazul asigurărilor obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de asigurare.

Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat. De exemplu, la clădiri, norma de asigurare poate fi stabilită pe metru pătrat de suprafaţă construită, cuantumul ei fiind fixat diferenţiat pe mediu rural sau urban şi în funcţie de destinaţia construcţiei asigurate. La culturile agricole, norma de asigurare se poate stabili la hectar, în funcţie de felul culturilor.

Totodată, la asigurările de bunuri, suma asigurată, ca limită maximă a despăgubirilor, se poate stabili pe baza valorii bunului, rezultată în urma evaluării, în cazul în care există documente din care să reiasă valoarea sa.

La asigurările de răspundere civilă şi de persoane, suma asigurată se stabileşte de comun acord între cele două părţi contractante, dar mai frecvent de către asigurător, conform prevederilor legale. În anumite cazuri, se acceptă înscrierea în poliţa de asigurare a unor valori declarate de asiguraţi, dar acestea trebuie agreate de către asigurători.

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea includerii lor în asigurare.

1.4.3. Prima de asigurare

Ca element esenţial al contractului de asigurare, prima de

asigurare constituie principala obligaţie a asiguratului şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asigurătorul de la asigurat în schimbul protecţiei pentru riscurile asumate. La stabilirea cuantumului primei de asigurare se ţine cont de influenţa următorilor factori:

− tipul şi natura riscurilor asigurate; − numărul, mărimea, intensitatea şi gradul de dispersie al riscurilor; − durata asigurării şi teritoriul acoperit; − suma asigurată, nivelul franşizei şi modalitatea de plată a

primei (în tranşă unică sau eşalonată în rate periodice); − evaluarea posibilelor daune pe baza istoricului acestora, pe

un anumit număr de ani (de regulă 5, 10 ani);

28

− gradul de obiectivitate, respectiv de subiectivism al asigu-rătorului;

− conjunctura pieţei şi dimensiunea afacerii (pentru sume mari se pot negocia reduceri);

− vârsta, sexul, starea de sănătate şi durata asigurării la asigurările de persoane;

− gradul de întreţinere al bunului la asigurările de bunuri; − limita răspunderii la asigurarea de răspundere civilă. Calculul primelor se efectuează ştiinţific, pe baza datelor

statistice şi a matematicii actuariale. Prima de asigurare se determină prin aplicarea unei cote procentuale la valoarea asigurării, respectiv a sumei asigurate, conform relaţiei:

Prima de asigurare = suma asigurată * cota de primă Prima plătită de asigurat reprezintă prima brută (tarifară), fiind

alcătuită din prima netă (pură, teoretică, cota de bază) şi adaosul de primă (suplimentul sau încărcătura primei) care acoperă cheltuielile generale de achiziţie şi administrare ale asigurătorului şi determină obţinerea unui profit. Prima netă este destinată acoperirii despăgubirilor şi sumelor asigurate. Astfel:

Prima brută = Prima netă + Adaosul de primă Calculul primei nete ţine seama de natura riscului, privit ca

probabilitate şi intensitate. Probabilitatea se bazează pe calcule statistice. Astfel, ţinând cont de legile statisticii, prima de asigurare este cu atât mai bine determinată, cu cât au existat un număr mai mare de cazuri pe baza cărora ea s-a determinat.

Intensitatea variabilă a riscului se reflectă corespunzător în nivelul primei. Astfel, în situaţia în care, pe parcursul contractului, riscul este variabil, prima se poate modifica în aceeaşi proporţie.

La anumite tipuri de asigurări, pentru a putea acoperi riscurile solicitate, prima de asigurare este foarte mare, fiind situaţii când aceasta poate ajunge până la 30% din valoarea asigurării. În asemenea cazuri, asigurătorul restituie de regulă o parte din primă asiguratului, care poate ajunge până la jumătate din prima plătită iniţial, dacă în perioada asigurării nu au avut loc evenimente nedorite.

Pe o perioadă de timp determinată, de obicei un an, asigurătorul îşi elaborează propriile tarife de prime. Dacă prima se plăteşte într-o tranşă unică, asigurătorul poate să ofere o reducere. Există astfel, prima unică, care se plăteşte o singură dată, şi prima periodică, care se plăteşte la anumite intervale de timp, în funcţie de perioada de asigurare. Pe parcursul derulării contractului de asigurare, mărimea primei nu se recalculează şi deci nu se modifică.

29

O dată încasată de către asigurător, prima de asigurare se utilizează pentru:

− constituirea fondului de rezervă, din care se achită despăgubirile la asigurările de bunuri şi sumele asigurate în cazul asigurărilor de persoane;

− crearea fondului de rezervă destinat acoperirii despăgubirilor din anii defavorabili;

− plata cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor şi obţinerea unui beneficiu;

− finanţarea diferitelor acţiuni de prevenire a daunelor. În practica asigurărilor, se utilizează şi alte expresii legate de

primă cum ar fi: − prima curentă sau efectivă, referitoare la perioada anului în

curs; − prima fixă, ce reprezintă prima pe unitate de sumă asigurată; − tarifele de prime – sunt prime fixate pe feluri de asigurări,

riscuri etc.; − discount-ul de primă, care constă în diminuarea primei cu o

anumită sumă, în funcţie de: frecvenţa de plată a primei, mărimea primei, inexistenţa daunei în perioada anterioară etc.

1.4.4. Paguba sau dauna, despăgubirea de asigurare,

perioada de asigurare şi teritoriul acoperit

Paguba sau dauna reprezintă pierderea evaluabilă în bani, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Caracterul aleatoriu al daunelor este dat de faptul că volumul daunelor nu se poate cunoaşte dinainte, dar se poate aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor.

Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului, în vederea acoperirii pagubei produse de riscul asigurat, fiind în limita sumei asigurate, egală sau mai mică decât paguba.

Asigurările de pagube (daune), având esenţialmente caracter de despăgubire, reunesc asigurările de bunuri şi de răspundere civilă şi au ca scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului.

Indemnizaţia de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului atunci când survine cazul asigurat.

Perioada de asigurare, respectiv durata asigurării, reprezintă intervalul de timp pentru care s-a stabilit prima de asigurare şi depinde de natura asigurării. Durata asigurării este perioada de timp în care rămân

30

valabile raporturile de asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Totodată, perioada de asigurare înseamnă şi intervalul de timp în decursul căruia asigurătorul suportă riscul asigurării. Se pot încheia asigurări pe o durată determinată, respectiv nedeterminată, sau pe timpul desfăşurării unei activităţi (de exemplu, pe timpul efectuării unui transport de marfă).

În general, atunci când se încheie asigurări pe o perioadă determinată, la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, perioada este scurtă, de regulă un an. Însă, se pot întâlni şi asigurări încheiate pe durate foarte scurte. De exemplu, poliţa cargo, ce acoperă mărfurile pe durata transportului, poate avea o perioadă de asigurare de o singură zi. Asigurările de viaţă se încheie pe perioade lungi, de minimum 5 ani, caz în care prima se exprimă anual, dar trebuie plătită pe toată durata în care asigurătorul este supus riscului.

Dacă perioada pentru care s-a încheiat asigurarea este un an şi evenimentul asigurat s-a produs în prima jumătate a anului, se consideră că probabilitatea de producere a riscului s-a stabilit pe întreaga perioadă de asigurare, ceea ce face irelevant momentul în care s-a produs evenimentul asigurat.

Uneori, poliţa de asigurare este emisă pe o perioadă de timp neobişnuită, de exemplu 8 luni, pentru a expira la aceeaşi dată cu celelalte poliţe. Astfel, o societate comercială poate cumpăra o asigurare împotriva furtului în luna mai, cu o dată de expirare în octombrie, când expiră şi restul poliţelor societăţii, moment în care toate poliţele vor fi probabil, reînnoite pentru un alt an.

Teritoriul acoperit prezintă în detaliu graniţele geografice în afara cărora nu se aplică acoperirea. În funcţie de caracteristicile obiectului asigurat, teritoriul acoperit poate fi restrâns sau extins. De exemplu, o proprietate imobilă poate fi acoperită numai la adresa specificată, iar mijloacele de transport pot fi acoperite doar în cadrul razei lor de acţiune descrisă în poliţă.

Dacă teritoriul acoperit de asigurare cuprinde mai multe state, prevederile legale specifice acestor state pot modifica acoperirea.

1.5. Evenimentele asigurate

Asigurătorul este obligat la plata unei despăgubiri numai atunci

când are loc un anumit eveniment care este menţionat în poliţa de asigurare ca fiind asigurat. Dacă evenimentul asigurat nu are loc, asigurătorul nu va fi obligat să plătească. Cazul asigurat, sau sinistrul, reprezintă fenomenul (evenimentul) asigurat care s-a produs

31

deja, iar pentru înlăturarea consecinţelor lui s-a încheiat asigurarea. Pentru ca un eveniment să fie considerat asigurat, trebuie să întrunească existenţa a şase elemente şi anume:

a) obiect sau activitate acoperită; b) risc acoperit; c) consecinţe acoperite; d) amplasament acoperit; e) circumstanţe acoperite f) perioadă de timp acoperită. Dacă un singur element lipseşte, din cele enumerate mai sus,

evenimentul în cauză nu mai este considerat ca fiind asigurat, chiar dacă partea asigurată a suferit o pagubă ca urmare a unui eveniment nedorit. De exemplu, o pagubă care nu se datorează unui risc acoperit nu implică un eveniment asigurat, chiar dacă se constată existenţa celorlalte cinci elemente.

a. Obiectul sau activitatea acoperită sunt specificate într-o anumită secţiune a poliţei de asigurare. În anumite situaţii, obiectele supuse acoperirii sunt inventariate amănunţit. Totuşi, majoritatea poliţelor nu menţionează fiecare articol supus acoperirii, ci descriu într-o manieră generală elementele domeniului acoperit. În scopul înlăturării oricăror confuzii, în poliţa de asigurare, pe lângă obiectele sau activităţile acoperite, sunt specificate şi cele care nu sunt supuse acoperirii.

b. Riscul acoperit implică o anumită conceptualizare. Conceptul riscuri specificate. Când o poliţă enumeră sau

precizează pericolele pe care le asigură, se consideră că utilizează „metoda riscurilor specificate”, înlesnind asiguratului sarcina de a face dovada. Astfel, pentru a obţine o despăgubire, asiguratul trebuie să dovedească că paguba este rezultatul unui risc acoperit. Dacă asiguratul nu poate să ofere o astfel de dovadă, asigurătorul nu este obligat în mod legal la plata despăgubirii. În cele mai multe situaţii, cauza pagubei este evidentă. Totuşi, sunt cazuri când este foarte dificil să se dovedească cauza pagubei, mai ales dacă partea care are sarcina de a o dovedi nu reuşeşte să o facă.

Conceptul toate riscurile. Asigurarea „toate riscurile” este concepută ca o acoperire împotriva tuturor pericolelor, cu excepţia celor care sunt în mod special excluse.

Conceptul diferenţe între condiţii se referă la poliţele care acoperă doar acele pericole care nu sunt acoperite prin altă poliţă.

32

c. Consecinţe acoperite. Este necesar să cunoaştem consecinţele avarierii unui bun în urma producerii unui anumit risc. Acestea pot cuprinde: reducerea valorii bunului, costuri suplimentare de înlocuire, pierderea venitului, cheltuieli suplimentare de utilizare şi altele.

Reducerea valorii bunului. Reducerea valorii unui bun tangibil ca urmare a unei avarieri este denumită uneori „pagubă directă”. Clauzele de despăgubire din cadrul poliţei arată că acoperirea se aplică valorii rămase a bunului, la momentul pagubei. Valoarea rămasă reprezintă valoarea de înlocuire, mai puţin deprecierea. De asemenea, este posibil ca un eveniment să determine diminuarea sau pierderea totală a unei valori intangibile. De exemplu, sustragerea unor informaţii valoroase privind societatea diminuează valoarea acestora.

Costurile suplimentare de înlocuire reprezintă o consecinţă a pagubei care se suportă atunci când cheltuielile de înlocuire a bunurilor deteriorate sau distruse sunt mai mari decât valoarea rămasă. Costurile suplimentare de înlocuire intervin atunci când asigurarea este concepută pe baza costului de înlocuire şi nu pe baza valorii rămase.

Astfel, în asigurarea gospodăriei, se obişnuieşte să se acopere clădirea locuinţă la valoarea de înlocuire, iar bunurile personale la valoarea lor rămasă. Autovehiculele şi alte bunuri, care în mod normal sunt supuse unor deprecieri rapide, nu sunt asigurate pe baza costului de înlocuire.

Pierderea venitului prin închiderea totală sau parţială a unei firme, ca urmare a avarierii bunurilor acoperite, poate fi asigurată printr-o varietate de poliţe.

Cheltuielile suplimentare de exploatare sunt suportate de către asigurat în perioada în care bunul deteriorat sau distrus este reparat sau înlocuit. Asiguratul poate suporta costuri suplimentare pentru a reduce durata de întrerupere a activităţii sau pentru a-şi continua activitatea în situaţia avarierii bunului (de exemplu, prin închirierea unor utilaje). Cheltuielile suplimentare suportate de asigurat sunt consecinţe ale pagubei şi deci pot fi acoperite prin asigurare.

d. Amplasament acoperit. Un eveniment, pe lângă un bun acoperit, un risc sau o consecinţă asigurată, trebuie să implice de asemenea şi o amplasare acoperită. Aceasta înseamnă că evenimentul trebuie să se producă în aria geografică sau teritorială a acoperirii asigurate de poliţa în cauză. Teritoriul acoperit variază de la o zonă restrânsă, precis definită, până la una nelimitată, variind în funcţie de natura poliţei de asigurare.

33

e. Circumstanţe acoperite. Un eveniment asigurat trebuie să se producă în circumstanţe acoperite. Circumstanţele asociate pagubei sunt în mod normal acoperite cu excepţia cazului în care poliţa conţine prevederi contrare.

Sunt considerate circumstanţe neacoperite următoarele situaţii: − suspendarea automată a acoperirii pe perioada ce implică

un risc crescut. De exemplu, la asigurarea auto casco, folosirea autoturismului ca taxi sau ca vehicul de transport comercial. Aceasta implică o utilizare intensivă, care măreşte probabilitatea de producere a daunelor. Deoarece pentru o astfel de utilizare se solicită prime mult mai mari, asigurarea este suspendată pe perioada cât vehiculul este utilizat în transportul public sau cu scop comercial.

− suspendarea acoperirii din iniţiativa asigurătorului, atunci când se descoperă situaţia unei asigurări cu probabilitate mare de risc, de către un reprezentant al asigurătorului (în general un inspector specializat). Dacă este suspendată, acoperirea poate fi restabilită cu acordul scris al asigurătorului, printr-un act adiţional.

Perioada de timp acoperită. Un eveniment este considerat asigurat numai dacă producerea lui se încadrează în perioada de timp acoperită prin contractul de asigurare.

34

2. CONTRACTUL DE ASIGURARE

2.1. Fundamentele juridice ale contractului de asigurare

2.1.1. Caracteristicile contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, care, la rândul său, se obligă să-şi asume riscul ca, în cazul producerii unui anumit eveniment, să plătească asiguratului sau unei terţe persoane (beneficiar) o indemnizaţie de asigurare (despăgubire sau suma asigurată) în limitele stabilite şi în termenele convenite.

Din punct de vedere juridic, contractul de asigurare prezintă o serie de caracteristici definitorii, printre care:

a. Caracterul consensual – este relevat de faptul că acesta se încheie numai prin consimţământul părţilor.

b. Caracterul sinalagmatic – este dat de faptul că părţile contractante îşi asumă reciproc anumite obligaţii. În principal, asiguratul se obligă să facă declaraţii exacte şi să-şi achite primele, iar asigurătorul se obligă să plătească indemnizaţia cuvenită după producerea evenimentului asigurat.

c. Caracterul aleatoriu – este determinat de faptul că părţile contractante nu cunosc, în momentul încheierii contractului, efectele acestuia, respectiv beneficiile sau pierderile ce vor rezulta din contract. Atât obligaţiile asigurătorului, cât şi ale asiguratului depind de un eveniment viitor şi, ca atare, incert. Astfel, la asigurarea de bunuri, asigurătorul are obligaţia de a plăti despăgubirea numai în cazul producerii riscului asigurat. Dacă riscul se produce, iar valoarea despăgubirii depăşeşte valoarea primelor plătite de asigurat, acesta din urmă obţine un beneficiu de pe urma asigurării. Dacă riscul nu se produce, atunci beneficiul este de partea asigurătorului, acesta păstrând primele de asigurare aferente.

35

d. Caracterul succesiv – este relevat de eşalonarea în timp a prestaţiilor prevăzute în contract. Asiguratul este obligat să plătească primele la termenele stabilite, iar asigurătorul să ofere permanent protecţie prin asigurare. Deoarece derularea contractului se întinde pe o perioadă lungă de timp, există posibilitatea eşalonării plăţii primelor, ceea ce denotă caracterul succesiv al realizării contractului.

e. Caracterul de adeziune – este evidenţiat de faptul că forma şi clauzele contractului sunt stabilite de către societatea de asigurări, potenţialul asigurat având posibilitatea de a adera la acest contract sau de a-l respinge. Majoritatea contractelor de asigurare cuprind condiţii contractuale standard cu privire la perioada de asigurare, cota de primă, riscuri asigurate etc. Totuşi, în cazul contractelor importante, de valoare mare, conţinutul contractului este supus negocierilor între părţi.

f. Caracterul oneros – rezultă din faptul că fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj, sau a unei contraprestaţii, în urma serviciului pe care îl face în favoarea celeilalte părţi. Avantajul asiguratului constă în faptul că, pentru prima de asigurare, el obţine o protecţie pentru sume mai mari pe toată durata contractului, asigurându-şi în acest mod stabilitatea financiară. Pentru asigurător, avantajul rezidă în posibilitatea fructificării fondurilor de primă prin investiţiile efectuate.

2.1.2. Principiile pe baza cărora se încheie şi se derulează contractele

de asigurare

Contractele de asigurare se bazează pe aplicarea unor principii care, deşi nu sunt menţionate în contract, trebuie cunoscute şi respectate de cele două părţi. Dintre acestea, sunt demne de menţionat următoarele:

a. Principiul despăgubirii, conform căruia contractele de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de un asigurat, întrucât se consideră că o persoană nu trebuie să profite din pagubele asigurate. Corespunzător acestui principiu, asigurarea nu presupune despăgubirea completă a asiguratului. Ca urmare, despă-gubirea va fi mai mică decât valoarea asigurată, datorită deducerii franşizei sau impunerii altor limitări privind despăgubirea.

Aplicarea acestui principiu serveşte atingerii a două obiective: − împiedică asiguraţii să profite din asigurare; − reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea interesului pentru profit. Riscul subiectiv apare în acea împrejurare în care o persoană

provoacă în mod intenţionat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor

36

produse. Termenul de „risc subiectiv ” se referă la defecte sau slăbiciuni ale caracterului uman, fiind consecinţa unei supraasigurări sau a unor circumstanţe care pot tenta oamenii să cauzeze sau să exagereze pagubele asigurate, pentru a obţine un profit.

b. Principiul interesului asigurabil. O persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus asigurării ar putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu. Deşi pot exista mai multe persoane cu interes asigurabil, doar persoanele asigurate sunt despăgubite.

Pentru a fi asigurabil, un interes trebuie să fie economic, evaluabil în bani şi, bineînţeles, să existe în momentul încheierii contractului.

c. Principiul subrogaţiei. Operaţiunea juridică prin care toate drepturile creditorului se transmit asupra celui care plăteşte şi care este terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor poartă numele de subrogaţie (înlocuire).

Conform acestui principiu „asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării, contra celor răspunzători de producerea pagubei în limita despăgubirii plătite” [CIUREL, 2000, p. 191].

Subrogarea se aplică numai la contractele de indemnizare. Prin subrogare, asigurătorul exercită acţiunea în nume propriu, ca titular al dreptului asupra creanţei, respectiv acţiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o împotriva autorului pagubei. Asigurătorul va baneficia de toate avantajele, putând opune terţilor mijloacele de apărare sau excepţiile ce ar fi fost invocate de asigurat.

Asigurătorul, fiind subrogat în drepturile asiguratului, are sarcina de a proba culpa terţului în producerea pagubei. Dacă asiguratul a intentat acţiune judiciară contra terţului vinovat, asigurătorul se poate substitui asiguratului în orice fază a procesului.

Dacă indemnizaţia plătită de asigurător este mai mică decât valoarea prejudiciului, există posibilitatea ca asiguratul să recupereze contravaloarea pagubei atât de la asigurător, cât şi de la terţul răspunzător.

d. Principiul bunei credinţe. La contractarea unei asigurări, asiguratul poate cunoaşte în detaliu condiţiile de asigurare, înainte de a încheia asigurarea, în timp ce asigurătorul este dezavantajat, neputând cunoaşte şi analiza toate aspectele materiale privind riscurile la care este expus obiectul supus asigurării. Numai cel ce solicită asigurarea este în măsură să cunoască toate datele relevante despre risc.

37

Asigurătorul poate să obţină doar un raport pe baza căruia va face evaluarea riscului. Se consideră, astfel, că încrederea şi cinstea sunt fundamentale în asigurare. De aceea, este de datoria asiguratului să-l informeze pe asigurător, nu neapărat la solicitarea acestuia, despre toate circumstanţele materiale privind riscul.

Există anumite fapte care sunt presupuse a fi cunoscute de asigurător şi, ca atare, nu intră în categoria celor ce trebuie aduse în mod special la cunoştinţa asigurătorului. Printre acestea sunt:

− reglementările legale, ştiindu-se că în nici o circumstanţă nu se poate invoca necunoaşterea legilor;

− fapte de notorietate, pe care asigurătorul se presupune că le cunoaşte;

– fapte care diminuează riscul (dotarea cu sisteme de alarmă a unui magazin sau locuinţa ce se asigură);

– fapte materiale, vizibile în mod clar sau pe care orice evaluator de risc le-ar fi cunoscut;

– fapte acoperite de condiţiile de asigurare; – fapte pe care asiguratul nu are posibilitatea să le cunoască. Totodată, asigurătorului nu i se permite să ascundă, cu intenţie

frauduloasă anumite informaţii. Aceeaşi obligaţie de a informa asigurătorii o au şi intermediarii.

2.1.3. Condiţiile de validitate ale contractului

de asigurare

Codul civil roman prevede următoarele condiţii de validitate ale contractului de asigurare:

a. Capacitatea părţilor de a contracta. Conform dispoziţiilor art. 949 din Codul civil, orice persoană poate contracta, dacă nu este declarată incapabilă de lege. Persoanele juridice pot încheia contracte de asigurare în mod direct sau prin reprezentanţi. În cazul persoanelor fizice, acestea pot încheia asigurări numai dacă au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. Totuşi, dacă s-a făcut excepţie de la această regulă, poliţele încheiate rămân valabile atâta timp cât cei în cauză sau reprezentanţii lor nu cer anularea. Minorii cu vârste între 14 şi 18 ani au capacitate restrânsă şi pot încheia acte juridice personale, dar numai cu încuviinţarea părintelui sau tutorelui.

b. Consimţământul părţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 953 din Codul civil „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol (acţiune făcută cu

38

rea-credinţă pentru a convinge pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract) ”.

Se poate întâmpla ca asiguratul să ofere asigurătorului informaţii inexacte sau incomplete, referitoare la risc, cu sau fără rea-credinţă. În acest caz, contractul poate fi anulat pe motiv că dacă asigurătorul ar fi cunoscut de la început situaţia reală nu ar mai fi încheiat contractul.

2.1.4. Drepturi şi obligaţii prevăzute în contractul

de asigurare

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi şi obligaţii între părţi, care pot fi delimitate în două perioade: până la producerea evenimentului asigurat şi după producerea acestuia.

A. Drepturile şi obligaţiile asiguratului a. Drepturile asiguratului Dreptul de execuţie a contractului; asiguratul este protejat prin

poliţă şi îndreptăţit la plata despăgubirii conform condiţiilor poliţei. Dreptul de apărare în justiţie; dacă i se intentează un proces ca

urmare a unui incident, calificat ca eveniment asigurat, asiguratul este îndreptăţit la o apărare legală de către asigurător.

Dreptul la returnarea primelor; dacă poliţa de asigurare se reziliază, asiguratul este îndreptăţit la o rambursare a primelor aferente perioadei rămase.

Dreptul de a solicita modificarea poliţei; asiguratul poate solicita asigurătorului, printr-o cerere, modificarea poliţei, printr-un act adiţional care să conţină schimbările intervenite (de exemplu, schimbarea numelui beneficiarului asigurării sau modul de plată pentru primele încasate în rate).

Dreptul la preaviz în caz de reziliere; asiguratul este îndreptăţit la un preaviz, dacă asigurătorul se decide să rezilieze acoperirea.

Alte drepturi. Asiguratul are dreptul să solicite o expertiză atunci când apar dezacorduri asupra valorii despăgubirii. Dacă bunul furat este recuperat după ce s-a efectuat plata despăgubirii, asiguratul are dreptul fie să păstreze despăgubirea, cedând bunul asigurătorului, fie să păstreze bunul şi să ramburseze despăgubirea.

b. Obligaţiile asiguratului − plata primei de asigurare; − obligaţia de a-l informa pe asigurător în privinţa modificării

circumstanţelor care agravează riscul; − obligaţia de a întreţine bunul asigurat în condiţii optime.

39

După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al asiguratului este de a încasa indemnizaţia de asigurare. În această etapă, obligaţiile asiguratului sunt:

− combaterea efectivă a urmărilor calamităţilor pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilor asigurate, păstrarea şi paza bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;

− înştiinţarea asigurătorului, în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare, cu privire la producerea evenimentului asigurat;

− participarea la constatarea evenimentului produs şi a pagubei rezultate;

− furnizarea de documente şi date referitoare la evenimentul asigurat;

− acordarea întregului sprijin pentru constatarea şi evaluarea daunelor.

B. Drepturile şi obligaţiile asigurătorului Fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului. Pe timpul derulării contractului, până la

producerea evenimentului asigurat, asigurătorul are următoarele drepturi şi obligaţii:

a. Drepturi – dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului

în care acesta este întreţinut; – dreptul de a aplică sancţiuni corespunzătoare, atunci când

asiguratul a încălcat obligaţiile privind întreţinerea, folosirea şi paza bunurilor asigurate.

b. Obligaţii − obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de

asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original; − obligaţia de a elibera, la cererea asiguraţilor, certificate de

confirmare a asigurărilor. După producerea evenimentului asigurat, principala obligaţie a

asigurătorului constă în acordarea indemnizaţiei cuvenite asiguratului. Mai întâi, asigurătorul constată producerea evenimentului asigurat, evaluează pagubele şi apoi stabileşte plata indemnizaţiei de asigurare. Pentru aceasta, este necesar să verifice:

– dacă asigurarea era în vigoare la data producerii evenimentului asigurat;

– dacă primele de asigurare au fost plătite şi perioada de timp pentru care au fost achitate;

40

– dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare; – dacă evenimentul în urma căruia s-a produs paguba s-a datorat unui risc, împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

2.1.5. Calitatea de asigurat menţionată în poliţa de asigurare

În general, asiguraţii de diferite tipuri sunt consideraţi ca fiind:

− asiguraţi identificaţi prin nume; − asiguraţi identificaţi în raport cu alt asigurat; − asiguraţi adiţionali. Asiguraţii identificaţi prin nume includ: asiguraţii principali,

cesionarii şi creditorii. Asiguratul principal reprezintă persoana fizică sau juridică,

menţionată în poliţa de asigurare. El este cel care solicită asigurarea, fiind îndreptăţit să pretindă despăgubiri în baza poliţei de asigurare. Are calitatea de proprietar sau deţinător al poliţei de asigurare. Totodată, asiguratul principal este responsabil pentru plata primelor, fiind singurul autorizat să primească preavizul de reziliere dacă asigurătorul reziliază poliţa, să aducă modificări poliţei cu consimţământul asigurătorului, să obţină informaţii de la asigurător referitor la evenimentul asigurat şi la despăgubiri şi să primească primele rambursate.

Ceilalţi asiguraţi menţionaţi în poliţa de asigurare, fie au un interes asigurabil faţă de bunul asigurat, fie sunt expuşi riscului de răspundere civilă.

Cesionarii. Cesiunea este transferul unui drept de proprietate de la o persoană la alta. Partea care cedează dreptul de proprietate este numită cedent, iar partea căreia îi este transferat dreptul de proprietate este numită cesionar.

Un contract de asigurare nu poate fi transferat unei alte persoane fără consimţământul asigurătorului. Dreptul la despăgubire poate fi cedat după producerea pagubei. Însă dreptul deţinătorului poliţei de a fi protejat împotriva viitoarelor pagube nu poate fi cesionat, deoarece se consideră că cesiunea poliţei de asigurare, înainte de producerea pagubei, are efectul de a schimba asiguratul. În practică, cesiunea poliţelor este întâlnită rar, întrucât majoritatea oamenilor preferă să obţină o asigurare proprie, decât să accepte o poliţă negociată de altcineva.

Creditorii. Dacă un debitor a pus gaj o anumită proprietate pentru a garanta un împrumut, atunci creditorul are un interes asigurabil faţă de acea proprietate şi poate opta pentru una din variante:

41

– asigurarea proprie a creditorului; – asigurarea creditorului prin poliţa debitorului. Asigurarea proprie creditorului este varianta aleasă de acesta,

atunci când el preferă asigurători sau agenţi cu renume şi cu putere financiară. Anumiţi creditori doresc să cumpere asigurarea de la firme care au depuneri în instituţia lor. În plus, cumpărarea directă a poliţei asigură creditorul că asigurarea sa nu va fi invalidată de actele sau omisiunile debitorilor săi. De asemenea, aceste poliţe pot cuprinde clauze speciale care să-l intereseze pe creditor în mod deosebit.

Principalul dezavantaj al creditorului care cumpără o asigurare proprie este acela că trebuie să plătească prime. Însă creditorul are posibilitatea de a transfera costurile asigurării în seama debitorului sub forma unor dobânzi mai ridicate.

Asigurarea creditorului prin poliţa debitorului este o modalitate prin care creditorii insistă ca fiecare debitor să cumpere o poliţă de asigurare, care să conţină o clauză specială, că, în caz de daună, creditorul să fie despăgubit până la limita interesului său asigurabil, respectiv până la valoarea creditului restant.

Asiguraţii identificaţi în raport cu un alt asigurat. Majoritatea contractelor de asigurare de bunuri şi de răspundere civilă acoperă un asigurat ce poate fi identificat în raport cu asiguratul principal sau cu un alt asigurat (cedent sau creditor). Există persoane care obţin calitatea de asigurat în condiţiile în care fac parte dintr-o categorie generală menţionată în poliţă. Un exemplu edificator este soţul asiguratului principal din poliţa proprietarilor de locuinţe sau din poliţa auto personală. În această poliţă, asiguratul cuprinde atât asiguratul principal, cât şi soţul (soţia) acestuia dacă au un domiciliu comun.

Printre asiguraţii identificaţi în raport cu un alt asigurat, se află: – membrii de familie având aceeaşi reşedinţă cu cea a

asiguratului principal; – angajaţii asiguratului principal care acţionează în interes de

serviciu; de exemplu, un patron care este responsabil din punct de vedere legal pentru faptele unui angajat al cărui autovehicul este asigurat prin poliţă;

– administratorul activelor fizice ce aparţin asiguratului principal; – persoana care conduce vehiculul asiguratului principal pe un

drum public, cu permisiunea asiguratului; – reprezentanţii legali, în cazul decesului asiguratului principal; – persoana care deţine custodia temporară a bunurilor asigu-

ratului, în cazul decesului asiguratului principal.

42

Asiguraţii adiţionali reprezintă persoanele menţionate printr-un act adiţional la poliţa de asigurare, atunci când apar următoarele probleme care trebuie rezolvate:

a. Micşorarea limitei de asigurare. Prin adăugarea şi a altor persoane pe lângă asiguratul principal al poliţei, limitele de asigurare pentru fiecare eveniment se vor împărţi între asiguraţi, micşorându-se astfel limitele de asigurare pentru asiguratul principal.

b. Conflicte privind apărarea în justiţie. Atunci când apar conflicte de interese între asiguratul principal şi cei adiţionali, asigurătorul este pus în situaţia de a apăra atât asiguratul principal, cât şi pe cei adiţionali. Aceste probleme se rezolvă prin angajarea unor avocaţi independenţi unul de altul, pe cheltuiala asigurătorului.

c. Asigurarea unei acoperiri a asiguratului adiţional, pentru anumite riscuri, şi pe care asiguratul principal nu o doreşte.

d. Dubla asigurare a asiguratului adiţional. În cazul în care asiguratul adiţional este asigurat atât prin poliţa sa proprie, cât şi prin poliţa asiguratului principal, poliţele respective trebuie să conţină clauze prin care să se soluţioneze cazurile de dublă acoperire, mai precis repartizarea răspunderii asigurătorilor în cazul producerii pagubei.

2.1.6. Încheierea şi încetarea asigurării

Încheierea asigurării, care înseamnă de fapt contractarea asigurării, implică parcurgerea următoarelor etape:

a. Se completează declaraţia (cererea) de asigurare, care conţine: − date privind identificarea asiguratului (nume, prenume, adresă

etc.); − obiectul de activitate; − durata asigurării solicitate; − detalii privind bunul asigurat; − suma asigurată; − franşiza; − beneficiarul asigurării; − condiţiile de asigurare solicitate; − în cazul asigurărilor de viaţă: starea de sănătate, antecedente

medicale etc.; − în cazul asigurărilor de accidente, se specifică mediul de lucru etc. Declarantul îşi asumă răspunderea cu privire la exactitatea datelor şi

informarea asigurătorului asupra tuturor elementelor care pot influenţa asigurarea. Pe baza acestor informaţii, asigurătorul recurge la evaluarea riscului, pentru a stabili corect prima de asigurare.

43

La majoritatea asigurărilor de persoane, precum şi la unele asigurări externe sau de bunuri care se încheie cu persoanele juridice, cererea de asigurare se redactează separat şi anterior contractului de asigurare, fiind necesar un anumit interval de timp pentru evaluarea riscului. La celelalte asigurări, declaraţia se întocmeşte concomitent cu contractul de asigurare.

Ca act unilateral de voinţă, declaraţia de asigurare, nu produce efecte juridice, decât după acceptarea de către asigurător şi odată cu semnarea contractului (poliţei) de asigurare. În caz de neacceptare, declaraţia nu este obligatorie şi poate fi revocată expres sau tacit.

b. Se efectuează analiza declaraţiei (cererii) de asigurare. Pe baza acesteia se evaluează riscul, de către asigurător. În vederea încheierii asigurării, asigurătorii fac constatări şi analizează împrejurări la faţa locului.

De multe ori, asigurătorii preiau în asigurare riscuri pentru bunuri aflate la mare distanţă de ei sau de împuterniciţii lor, nefiind posibilă o evaluare „pe viu” a riscului. De aceea, buna credinţă, ca principiu de bază al asigurărilor, trebuie să fie unanim respectată, întrucât evaluarea se face numai pe baza informaţiilor puse la dispoziţie de asigurat sau de agentul acestuia.

Momentul încheierii contractului. Contractul se consideră încheiat odată cu plata primelor şi emiterea documentului de asigurare. Contractul poate avea forma poliţei de asigurare, la asigurările de persoane şi la unele tipuri de asigurări de bunuri sau a certificatului de asigurare, la asigurările de bunuri în general sau de răspundere civilă. În practică, denumirea de poliţă de asigurare este generică şi, astfel, fiind utilizată cel mai frecvent.

În cele mai multe cazuri, emiterea poliţei se realizează în acelaşi timp cu plata primei. În unele situaţii, cum ar fi cazul asigurărilor de viaţă, plata primei se face odată cu completarea şi semnarea cererii de asigurare, urmând ca documentul de asigurare să fie emis de asigurător după evaluarea riscului.

Un caz aparte îl constituie încheierea contractului de asigurare între absenţi. Astfel, contractul se consideră încheiat din momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare, luându-se în considerare data primirii poliţei sau contractului. Încheierea contractului de asigurare între absenţi se practică mai ales în asigurările maritime, de aviaţie sau auto. Cererea de asigurare este înaintată prin intermediari (brokeri), care devin mandatari ai

44

asiguraţilor şi agenţi ai asigurătorului. În acest caz, contractul între absenţi se perfectează şi poliţa este considerată acceptată dacă într-un anumit interval de timp (de regulă, două zile lucrătoare de la înmânare) asiguratul nu ridică obiecţiuni.

În sistemul transmiterii declaraţiei, contractul de asigurare se consideră încheiat de la data specificată în declaraţia (cererea) de asigurare, dacă asigurătorul o confirmă în scris. Astfel, există două momente distincte, şi anume: cel al încheierii contractului şi cel al intrării în vigoare, ulterior datei perfectării lui.

Obligaţiile ce revin părţilor contractante pot fi raportate la o dată ulterioară, stabilindu-se ordinea în care trebuie executate. Intrarea în vigoare a asigurărilor poate să nu coincidă cu începutul răspunderii asigurătorului. În astfel de situaţii, diferenţierea este în funcţie nu numai de plata primei, ci şi de natura riscului.

Încetarea contractului de asigurare. În mod obişnuit, contractul de asigurare cu durată determinată încetează atunci când ajunge la termen, respectiv, expiră perioada pentru care a fost încheiat. Un alt mod de încetare a contractului este producerea evenimentului asigurat, întâlnită în asigurarea de viaţă şi de accidente a persoanelor, când survine decesul celui asigurat. După plata sumei asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea automată a contractului.

În afară celor două cazuri prezentate, un contract de asigurare poate înceta prin:

− denunţare; − reziliere; − anulare. Denunţarea este o modalitate unilaterală de încetare a

contractului de asigurare, din motive prevăzute de lege. Asigurătorul poate denunţa contractul în următoarele situaţii:

– dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările intervenite în perioada derulării contractului, care, potrivit condiţiilor de asigurare, exclud menţinerea contractului;

– dacă se dovedeşte că asiguratul a fost de rea-credinţă; – atunci când constată neîndeplinirea de către asigurat a

obligaţiei de întreţinere corespunzătoare a bunurilor, ceea ce duce la creşterea şanselor de producere a evenimentului asigurat.

Contractul de asigurare, fiind cu executare succesivă, denunţarea acestuia produce efecte numai în viitor. Astfel, reţinerea primelor pentru perioada în care contractul a fost în vigoare este normală.

45

Rezilierea reprezintă încetarea contractului de asigurare, datorită neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi din cauze care i se pot imputa. În momentul rezilierii, creditorul are dreptul să ceară executarea silită a tuturor obligaţiilor scadente care nu fuseseră îndeplinite până la acea dată. De asemenea, el poate pretinde despăgubiri pentru prejudiciile ce i s-au adus ca urmare a neexecutării respectivelor prestaţii. De exemplu, rezilierea are loc atunci când riscul asigurat s-a produs înainte să înceapă răspunderea asigurătorului.

Anularea contractului de asigurare intervine atunci când contractul a fost încheiat fără respectarea condiţiilor esenţiale de valabilitate. Spre deosebire de denunţare şi de reziliere, anularea contractului de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor, readucând contractanţii la situaţia juridică avută la data încheierii asigurării. Recurgându-se la restituirea reciprocă a datoriilor, asigurătorul va restitui primele de asigurare încasate, iar asiguratul – indemnizaţia, dacă a fost plătită.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 172/2004, care modifică şi completează Legea nr. 136/1995 (privind asigurările şi reasigurările în România), sunt transpuse în practică prevederile directivelor U.E. în domeniul asigurărilor. Astfel, este desfiinţată obligaţia persoanelor fizice şi juridice române de a încheia contracte de asigurare în exclusivitate cu societăţile de asigurare stabilite în România. Practic, prin aceasta este deschisă libertatea asigurabililor români de a încheia contracte de asigurare cu asigurători străini, precum şi libertatea acestora din urmă de a presta servicii de asigurare către persoane fizice şi juridice române.

46

3. ASIGURĂRILE DE BUNURI

3.1. Condiţii generale

La asigurarea bunurilor, asigurătorul are obligaţia ca, în cazul

producerii riscului asigurat, să plătească asiguratului sau beneficiarului desemnat o despăgubire, cu condiţia ca asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. Astfel, în cazul asigurării de bunuri, interesul asigurării este reprezentat de dauna efectivă, evaluabilă în bani, pe care o poate suferi asiguratul în cazul pierderii sau degradării bunului. Reamintim că una din cerinţele de bază impuse la încheierea oricărui contract de asigurare este interesul asigurabil. La asigurările de bunuri, interesul asigurabil este reprezentat de valoarea pecuniară a bunului, expusă pierderii, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

În cazul asigurării unui bun, interesul asigurabil presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

– bunul menţionat în asigurare să constituie obiectul asigurării; – asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul

asigurat, în sensul că, asiguratul, fiind într-o relaţie directă, recunoscută legal, cu obiectul asigurării, poate să aibă de suferit în urma distrugerii obiectului asigurat;

– în situaţia pierderii sau degradării bunului, asiguratul să sufere o daună, ce poate fi evaluată în bani.

Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat. Interesul asigurabil decurge din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Însă, în afara proprietarului bunului, există şi alte persoane care pot avea un interes asigurabil, în situaţii cum ar fi:

a. Proprietate în comun. De exemplu, o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe persoane un imobil, are dreptul legal de a asigura imobilul respectiv la întreaga valoare. În caz de distrugere totală a imobilului asigurat, persoana respectivă va beneficia de despăgubire doar în limita dreptului său de proprietate. Dacă înca-sează valoarea totală a despăgubirii, va acţiona că agent al celorlalţi proprietari, fiind obligată să le ofere acestora partea ce li se cuvine din despăgubire.

47

b. Proprietate ipotecată. În cazul unui contract de ipotecă, au un interes asigurabil atât debitorul ipotecar, în calitate de proprietar, cât şi societatea ipotecară, în calitate de creditor. De obicei, în asemenea cazuri, se încheie o asigurare în numele ambelor părţi.

c. Proprietate închiriată. Chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare al proprietăţii închiriate. În cazul în care încheie o astfel de asigurare, el o face în numele şi în folosul proprietarului, neputând pretinde încasarea despăgubirilor în urma producerii unui risc asigurat. El poate doar să pretindă proprietarului restituirea primelor de asigurare.

d. Proprietate aflată în custodie. Custodele are un interes asigurabil în ceea ce priveşte proprietatea sau bunul pe care îl deţine în custodie, deoarece este responsabil, din punct de vedere legal, pentru orice daună produsă bunului respectiv.

e. Asiguratul face parte din familia proprietarului. Persoanele din familia proprietarului pot utiliza obiectul asigurării, ceea ce determină un interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.

În cazul asigurărilor facultative de bunuri, obiectul asigurării este reprezentat de următoarele categorii de bunuri:

a) bunurile aparţinând persoanelor fizice sau juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România;

b) bunurile primite în folosinţă sau păstrare, pentru reparare, prelucrare, curăţare, vopsire, vânzare, ori pentru a fi expuse în cadrul muzeelor sau expoziţiilor;

c) bunurile care fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune.

Nu se asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei.

Cu privire la riscurile asigurate, societăţile de asigurare acordă despăgubiri în caz de pierdere sau avariere a bunurilor asigurate, produse de: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă, căderea pe clădiri sau construcţii a unor corpuri, lovire a clădirii de către un autovehicul.

Pentru bunuri, în funcţie de riscurile acoperite, societăţile de asigurare pot să ofere:

− poliţa de asigurare împotriva incendiului;

48

− poliţa FLEXA, adică Fire Lightening Explosion and Aircraft, care include următoarele riscuri: incendiu, trăsnet, explozie, căderea aparatelor de zbor, părţi ale acestora şi obiecte transportate de acestea;

− poliţa de asigurare standard, care, în general, acoperă riscurile de incendiu, trăsnet, expozie şi căderi de corpuri;

− poliţa de asigurare extinsă, care, pe lângă riscurile prevăzute în poliţa standard, acoperă şi câteva riscuri suplimentare;

− poliţa de asigurare All Risks, adică „toate riscurile”, în care nu sunt numite riscurile acoperite, ci doar excluderile.

Există situaţii, prevăzute în contractul de asigurare ca excluderi, în care asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse bunurilor asigurate. În general, nu se acordă despăgubiri pentru pagube provocate de: război, invazie, insurecţie, revoluţie şi altele asemănătoare. Alte excluderi se referă la: uzura fizică, pagube rezultate în urma actelor intenţionate ale asiguratului, în urma radiaţiilor nucleare, sau din cauza unui viciu intern (de exemplu: oxidarea metalelor, putrezirea lemnului, deteriorarea cauciucului). Alte excluderi se referă la: confiscare, expropriere, naţionalizare, rechiziţionare, distrugere sau avariere din ordinul unei autorităţi de drept sau de fapt.

Suma la care sunt asigurate bunurile trebuie să corespundă valorii reale a acestora, întrucât supraevaluarea, respectiv subevaluarea pot avea consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat.

Astfel, supraevaluarea bunurilor poate duce la slăbirea preocupării asiguratului pentru prevenirea daunelor. Pe de altă parte, subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de daună, acordarea unei despăgubiri care să-i permită asiguratului compensarea în întregime a pierderii suferite. Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurări aplică „principiul răspunderii proporţionale”. Conform acestui principiu, în condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea acordată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului respectiv.

Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege: – la clădiri şi alte construcţii – valoarea de înlocuire; – la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din nou

a acestora (valoarea de înlocuire), din care s-a scăzut uzura, în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea bunurilor respective;

– la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele similare, preţul de cost sau preţul de achiziţie al acestora;

49

– la bunuri casabile – valoarea de înlocuire; – pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea

nominală; – pentru hârtii de valoare – preţul pieţei sau cotaţia la

închiderea bursei din ultima zi lucrătoare, înainte de data completării cererii de asigurare;

– pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii, perle, pietre preţioase şi altele asemănătoare – preţul pieţii;

– pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe bază de cataloage şi/sau expertize. Dacă avem în vedere limitele privind suma asigurată, în unele poliţe se specifică o sumă asigurată pentru fiecare bun asigurat („pe articol”), în timp ce în altele se prevăd sume asigurate „pe incident”. Limitele de sumă asigurată se pot aplică pe un singur articol (de exemplu, clădire) sau unei categorii de bunuri (de exemplu, bunurile personale). Bunurile personale, nefiind inventariate, aparţin categoriei de bunuri acoperite. De exemplu, la poliţa de asigurare a gospodăriei, se poate aplica o singură sumă asigurată pentru toate bunurile personale, fără a fi inventariat separat nici un obiect din cadrul gospodăriei.

În situaţia în care bunurile sunt identificate, întocmindu-se o listă în care fiecare obiect este inventariat prin descriere, număr de serie etc., se stabileşte suma asigurată pentru fiecare bun identificat.

Este posibil ca în cadrul aceleiaşi poliţe să fie acoperite atât bunurile identificate, cât şi cele neidentificate. Pentru fiecare bun identificat se stabileşte o sumă asigurată, iar pentru bunurile neidentificate se aplică o singură sumă, în mod global.

În caz de inflaţie, asigurătorii recurg la creşterea automată a sumelor asigurate şi a primelor la fiecare reînnoire anuală. Valoarea acestei creşteri este în funcţie de rata medie anuală a inflaţiei.

O altă metodă utilizată de societăţile de asigurare, utilizată pentru corelarea sumei asigurate cu valoarea reală a bunului, este indexarea, adică exprimarea sumei asigurate în funcţie de indicele preţurilor.

Prima de asigurare se stabileşte de către asigurător şi se achită fie anticipat şi integral, fie în rate subanuale, aplicându-se cota de primă la suma asigurată. În cazul asigurărilor de bunuri, cota de primă este diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor asigurate. Societăţile de asigurare diferenţiază bunurile asigurate pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă se stabileşte o cotă de primă specifică.

50

Franşiza, care reprezintă partea din valoarea fiecărei daune suportată de către persoana asigurată, are următoarele funcţii:

a. Stimulează măsurile de prevenire a riscului. De exemplu, un asigurat este stimulat să instaleze un sistem de alarmă contra spargerilor, deoarece este conştient că, în caz de furt, va trebui să suporte o parte din daună.

b. Reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea. În cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asigurătorului, efectuate în vederea soluţionării cazului de despăgubire, pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire. De aceea, franşiza are rolul de a reduce numărul cererilor de despăgubire pentru pagubele de mică valoare.

c. Reduce nivelul primei de asigurare pentru care asiguratul trebuie să o plătească. Deoarece franşiza reduce nivelul cheltuielilor efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea, aceasta determină reducerea valorii primelor plătite de asigurat.

Franşiza poate fi atinsă (simplă) sau deductibilă (absolută). În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei asigurate – ori de câte ori aceasta este mai mare decât franşiza. Altfel spus, în cazul franşizei atinse, asigurătorul se eliberează de răspunderea pentru acoperirea pagubelor în acele cazuri în care aceasta nu depăşeşte procentul de franşiză stabilit. Dacă paguba depăşeşte acest procent, asiguratul va plăti integral valoarea asigurată, fără deducerea franşizei. De exemplu, dacă dauna reprezintă 50% din valoarea asigurată a mărfii, în condiţiile unei franşize stabilite de 5%, asigurătorul va plăti integral valoarea de 50%. Dacă în cazul aceleiaşi franşize de 5%, paguba reprezintă numai 4% din valoarea asigurată, ea nu va fi acoperită de asigurător.

Franşiza deductibilă se scade din valoarea daunei, iar despăgubirea se acordă numai pentru partea de daună care depăşeşte franşiza. De pildă, dacă dauna reprezintă 2% din valoarea asigurată şi franşiza este de 3%, asigurătorul nu este obligat să acorde vreo despăgubire. Dacă dauna reprezintă 10% din valoarea asigurată, ea va fi acoperită printr-o despăgubire de 7%, restul de 3%, reprezentând franşiza, fiind suportată de asigurat.

Ca alte modalităţi de aplicare, franşiza se poate stabili pe eveniment sau ca sumă agregată pentru întreaga perioadă de asigurare. Franşiza pe eveniment se aplică fiecărei daune în parte, iar cea agregată se aplică pe o anumită perioadă de timp. De exemplu, un bun

51

asigurat la o valoare de 6 milioane u.m., cu o franşiză deductibilă de 600.000 u.m., înregistrează o pagubă în valoare de 400.000 u.m. şi după o anumită perioadă o pagubă de 450.000 u.m. Se constată că există două posibilităţi:

a) în cazul în care franşiza este stabilită pe eveniment, societatea de asigurări nu va plăti despăgubire în nici unul din cazuri;

b) dacă se stabileşte o franşiza agregată pe întreaga perioadă de asigurare, societatea de asigurare nu va plăti despăgubire în primul caz, iar în al doilea caz va plăti 250.000 u.m. (400.000 + 450.000 – 600.000). În cazul producerii altor daune, acestea se vor plăti în întregime de către societatea de asigurări.

La asigurările de bunuri, perioada pentru care se încheie o asigurare este de un an, însă la cerere se poate încheia şi pe perioade mai scurte.

3.2. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii

şi a conţinutului acestora împotriva pagubelor produse de incendiu şi alte calamităţi

O societate de asigurări poate încheia asigurări pentru clădiri şi

alte construcţii, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice. Poliţele încheiate pentru fiecare tip de asigurare precizează condiţiile specifice în care sunt acoperite evenimentele ce pot afecta obiectul asigurării.

În general, nu pot fi asigurate următoarele categorii de clădiri: a) clădiri realizate din materiale combustibile în cea mai mare

parte sau având numai acoperişul din materiale combustibile (carton asfaltat, şindrilă, stuf, paie etc.);

b). clădirile care prezintă instalaţii electrice sau de încălzire cu defecţiuni ce pot conduce la incendiu;

c) clădiri afectate de cutremur şi la care nu s-au efectuat lucrări de consolidare care să aducă construcţia respectivă la gradul de rezistenţă iniţial;

d) clădiri în care prezenţa simultană a unor materiale combustibile, uşor inflamabile şi a unor surse de iniţiere a incendiilor, creează situaţii de pericol sau în care se desfăşoară activităţi ce presupun lucrul cu substanţe uşor inflamabile (benzină, neofalină, alcool etc.) şi nu dispun de mijloacele corespunzătoare de prevenire şi stingere a incendiilor.

De regulă, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: a) construirea defectuoasă, cu materiale necorespunzătoare sau

proiectare greşită;

52

b) cheltuieli efectuate având ca destinaţie: trasformarea sau îmbunătăţirea stării clădirii/construcţiei asigurate; reparaţii curente şi periodice, repararea unor avarii sau distrugeri provocate de cauze necuprinse în asigurare, reparaţii, restaurări sau recondiţionări nereuşite.

În poliţele de asigurare a clădirilor şi a conţinutului acestora, unele societăţi stabilesc condiţii particulare de asigurare, în timp ce alte societăţi emit condiţii unice pentru: clădiri de locuit, anexe gospodăreşti, unităţi de alimentaţie publică, magazine şi depozite de mărfuri, unităţi de producţie, prestări de servicii, ateliere etc. Cotele de primă se diferenţiază în funcţie de felul şi destinaţia bunurilor respective.

Unele poliţe de asigurare acoperă toate riscurile ce pot afecta obiectul asigurării – atât riscul de incendiu, cât şi calamităţile naturale. Dacă asiguratul preferă să fie protejat doar împotriva unora dintre aceste riscuri, se va face o menţiune specială în poliţă, urmând ca prima să se reducă proporţional. Alte poliţe menţionează doar despăgubirea daunelor directe şi materiale produse bunurilor asigurate de incendiu. Alte riscuri decât incendiul – cum ar fi calamităţile naturale – sunt acoperite numai dacă în poliţa de asigurare s-au prevăzut clauze speciale cu privire la asemenea riscuri şi dacă s-a plătit în prealabil o primă de asigurare suplimentară. În general, clădirile/construcţiile se asigură la valorile declarate de asigurat şi agreate de asigurător. Suma asigurată nu trebuie să depăşească valoarea reală a clădirii/construcţiei în momentul încheierii asigurării. Valoarea reală reprezintă, de fapt, valoarea de înlocuire, din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de întreţinere a clădirii/construcţiei asigurate. Sunt poliţe care prevăd că valoarea reală trebuie să fie de cel puţin 50% din valoarea de înlocuire.

Valoarea de înlocuire reprezintă costul construirii sau achiziţionării clădirilor/construcţiilor respective sau a unora similare din punct de vedere al parametrilor funcţionali şi constructivi, la preţurile uzuale de pe piaţa locală.

Asigurarea clădirilor/construcţiilor, precum şi a conţinutului acestora se încheie pe baza cererii de asigurare, semnată de asigurat şi în urma efectuării inspecţiei de risc.

Inspecţia de risc reprezintă activitatea de verificare în teren, în vederea aprecierii calitative şi cantitative a riscurilor existente în locurile în care se găsesc clădirile, precum şi a celor din împrejurimi, care, în anumite condiţii, pot afecta clădirile respective, conducând la apariţia evenimentului asigurat.

53

La constatarea daunei, asigurătorul are dreptul ca, direct sau prin reprezentanţi, împreună cu asiguratul sau împuterniciţii acestuia, sau apelând la experţi, să verifice autenticitatea cauzelor şi mărimea daunei. Evaluarea daunei şi stabilirea despăgubirii se efectuează în raport cu starea clădirii/construcţiei din momentul producerii evenimentului asi-gurat. Despăgubirea plătită nu poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea clădirii în momentul producerii evenimentului asigurat.

Cuantumul pagubei reprezintă: a) în caz de daună totală: valoarea de înlocuire a construcţiei/

clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scad uzura şi valoarea la aceeaşi dată a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;

b) în caz de dauna parţială: costul reparaţiei din care se scad uzura şi valoarea la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.

Dauna totală reprezintă distrugerea clădirii/construcţiei asigurate, într-un asemenea grad, încât refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată.

Dauna parţială înseamnă distrugerea sau deprecierea parţială a clădirilor, în aşa fel încât, prin reparare sau restaurare, aceasta poate fi adusă la starea în care se afla înainte de producerea evenimentului asigurat.

Totodată, se acordă despăgubiri, în limita sumei asigurate, pentru: a) cheltuieli făcute în scopul limitării daunei; b) cheltuieli legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii

evenimentului asigurat; c) daune provocate clădirilor/construcţiilor, în urma unor măsuri

de salvare luate de asigurat, pentru limitarea consecinţelor producerii riscului asigurat.

Din cuantumul pagubei se scad: − franşiza prevăzută în poliţa de asigurare; − ratele de primă datorate până la sfârşitul perioadei asigurate. Dauna produsă unei clădiri/construcţii realizată în regie proprie

se evaluează la costul mediu de producţie. În cazul în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o

sumă inferioară valorii clădirii/construcţiei, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea clădirii/ construcţiei respective.

54

3.3. Asigurări de bunuri, altele decât construcţiile De regulă, în această categorie sunt incluse următoarele bunuri:

maşini, utilaje, instalaţii, aparate de măsură, control şi reglare, mobilier, aparatură birotică, electrotehnică, electronică şi audio-vizu-ală, articole foto, sport, turism, mijloace circulante etc.

Pe lângă riscurile cuprinse în cadrul condiţiilor generale, sunt prevăzute condiţiile specifice în care societatea de asigurare acordă despăgubiri pentru pagubele produse direct sau indirect de:

a) furtul prin efracţie al bunurilor înscrise în poliţa de asigurare şi aflate la adresa menţionată în poliţă;

b) furtul bunurilor înscrise în poliţa de asigurare care s-a săvârşit prin acte de violenţă sau ameninţări, în condiţiile prevăzute de Codul penal, asupra asiguratului sau asupra uneia sau mai multor persoane din serviciul asiguratului;

c) furtul comis prin întrebuinţarea cheilor originale, îndeosebi obţinute prin acte de tâlhărie;

d) spargerea sau deteriorarea cu prilejul furtului sau tentativei de furt prin efracţie, a pereţilor, acoperişurilor, tavanelor, uşilor, ferestrelor şi duşumelelor clădirilor sau altei construcţii aparţinând asiguratului, precum şi a mobilierului.

Termenul furt prin efracţie înseamnă furt comis prin înlăturarea violentă a obiectelor sau dispozitivelor ce se interpun între făptuitor şi bunul pe care acesta intenţionează să-l sustragă. Făptuitorul comite următoarele fapte:

− intră în clădire prin spargere; − forţează un seif, o nişă sau un alt spaţiu închis, de păstrare,

din clădire; − intră în clădire folosind chei originale obţinute prin sustragere

sau tâlhărie. Asigurătorul preia riscul de furt, numai în condiţiile în care, pentru

bunurile asigurate, sunt îndeplinite următoarele măsuri de siguranţă: uşile exterioare ale încăperilor în care se află bunurile asigurate să fie încuiate cu broaşte cu chei, lacăte, zăvoare, sau să fie prevăzute cu sisteme de alarmă; de asemenea, geamurile, în special cele de la parter, să fie prevăzute cu sisteme de alarmă, obloane sau grilaje încuiate.

Acceptarea în asigurare fără să existe sisteme de alarmă, sau de protecţie, poate fi făcută în condiţiile în care asiguratul declară în scris că are organizată pază permanentă şi calificată.

55

Societatea de asigurare nu acordă despăgubiri pentru pagubele provocate direct sau indirect de:

– foc deschis şi nesupravegheat; – folosirea sau manipularea produselor uşor inflamabile în ime-

diata apropiere a unor surse de foc; − fumatul în locuri interzise; − inundarea bunurilor asigurate, de apa provenită din locuinţele

învecinate; − acte de natura falsificării sau furtului, comise intenţionat sau

din neglijenţă gravă, de către asigurat sau apropiaţii săi; − pierderea inexplicabilă, lipsuri la inventar sau cauzate de

greşeli de contabilitate şi de numărare în timpul inventarului. În cazul în care bunurile furate nu au fost găsite, despăgubirile

se acordă numai dacă de la data înştiinţării au trecut 30 de zile calendaristice. Poliţia este cea care confirmă în scris furtul, inclusiv faptul că bunurile nu au fost găsite după cele 30 de zile prevăzute, iar dacă bunurile au fost găsite, starea în care acestea se află.

Dacă înainte de plata despăgubirii, bunurile furate au fost găsite, despăgubirea se acordă numai pentru eventualele pagube rezultate ca urmare a furtului prin efracţie sau tâlhăriei.

Dacă, după plata despăgubirii, bunurile au fost găsite neavariate şi în totalitate, asiguratul este obligat să înapoieze despăgubirea primită. În cazul în care bunurile au fost găsite, dar sunt avariate sau incomplete, asiguratul este obligat să restituie diferenţa dintre despăgubirea primită şi pagubele produse bunurilor respective. În cazul în care s-a găsit o parte din bunuri, asiguratul este obligat să restituie acea parte din despăgubirea primită, ce reprezintă valoarea bunurilor găsite.

În eventualitatea producerii furtului, asiguratul este obligat: a) să aibă grijă ca, la cercetarea faptelor, să rămână neatinse

toate urmele efracţiei, precum şi toate dovezile despre împrejurările producerii tâlhăriei, luând măsuri pentru păstrarea şi paza bunurilor rămase;

b) să trimită societăţii de asigurare şi poliţiei o listă care să cuprindă bunurile lipsă, distruse sau avariate;

c) să comunice societăţii de asigurare, în termenul prevăzut, găsirea bunurilor furate.

56

3.4. Asigurarea banilor şi a altor valori În general, societăţile de asigurare oferă, prin aceeaşi poliţă,

protecţie pentru bani în numerar şi alte valori (titluri de valoare, pietre preţioase, obiecte sau lingouri din metale preţioase, timbre etc.) în timpul cât se află în seifuri, precum şi în timpul transportului. Asigurarea este valabilă pe un anumit teritoriu specificat în poliţă.

Riscurile acoperite cuprind, de regulă, orice evenimente care pot cauza o pierdere în perioada de asigurare, cu condiţia ca seifurile şi alte locaşuri de siguranţă în care se păstrează valorile să fie încuiate. Cheile trebuie să fie păstrate de o anumită persoană desemnată de asigurat. Pentru ca asigurătorul să poată plăti despăgubirea, asiguratul trebuie să respecte anumite condiţii, cum ar fi:

− încărcarea, respectiv descărcarea valorilor din mijlocul de transport să se efectueze sub pază;

− transportul să se facă numai cu mijloace destinate şi omologate pentru acest scop şi cu respectarea normelor de siguranţă adecvate.

Societatea de asigurare nu acordă despăgubiri în cazul producerii următoarelor evenimente:

− fraudă; − lipsă de onestitate a angajaţilor, reprezentanţilor asiguratului

sau a companiilor angajate în transportul şi securitatea valorilor; − război, invazie, ocupaţie militară, greve, tulburări sociale,

acte de terorism sau sabotaj; − confiscare, naţionalizare; − lipsuri datorate omisiunilor sau erorilor; − pierderea banilor în localul asiguratului sau în alte încăperi

care nu sunt destinate şi amenajate pentru efectuarea de plăţi; − accidente de natura exploziilor nucleare şi contaminării

radioactive; − pierderea valorilor din vehicule nepăzite sau fără respectarea

normelor de securitate; − pierderi acoperite prin poliţe de fidelitate. Unele dintre evenimentele de mai sus pot fi asigurate separat

prin plata unei prime suplimentare. Pe perioada derulării contractului de asigurare, răspunderea

asigurătorului se modifică datorită faptului că asiguratul poate să manevreze sume mai mari sau mai mici de la o perioadă la alta. Acest fapt determină modificarea corespunzătoare a primelor plătite de

57

asigurat. Ca urmare, în cererea de asigurare se solicită diferite informaţii, pentru a putea evalua corect riscul şi pentru a stabili cât mai precis prima de asigurare. De exemplu, în cazul asigurării valorilor în timpul depozitării, sunt solicitate informaţii legate de locul depozitării, clădirea în care se afla valorile (tipul construcţiei, numărul etajelor şi al încăperilor, felul ferestrelor, tipul încuietorii), date privind seifurile şi tezaurul (tip, an, construcţie etc.), descrierea uşilor, sisteme de blocare şi de alarmă, poziţionarea detectoarelor, localizarea unităţii de control. Deseori, pe lângă descrierile de acest gen, sunt cerute şi schiţe care însoţesc declaraţiile asiguratului.

Asiguratul este răspunzător pentru declaraţiile făcute şi pentru eventualele omisiuni sau erori în furnizarea informaţiilor cerute. În cazul în care se constată incorectitudine din partea asiguratului, asigurătorul este absolvit de orice răspundere.

3.5. Evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor

la asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora

Pentru acoperirea daunelor produse clădirilor şi bunurilor în

general, în timp, s-au introdus şi s-au dezvoltat mai multe metode, dintre care mai importante sunt următoarele:

− metoda costului de înlocuire; − metoda preţului de vânzare la producător; − metoda evaluării funcţionale a clădirii; − metoda evaluării funcţionale a bunurilor. Metoda costului de înlocuire În principiu, metoda constă în despăgubirea costului de înlocuire

a proprietăţii distruse, fără să se ţină seama de uzura fizică. Companiile de asigurări au constatat faptul că asiguratul care a suferit pierderea unui bun nu poate să se refacă complet, chiar dacă a fost despăgubit cu o sumă de bani echivalentă cu costul de înlocuire al bunului. Pentru a-şi reface complet bunul, este necesar ca acesta să fie adus la starea funcţională şi la parametrii anteriori producerii daunei. De aceea este necesar să se încheie asigurări la valoarea de înlocuire, chiar dacă aceasta înseamnă, în ultimă instanţă, să se ofere asiguratului un bun nou în locul celui vechi. Astfel, prin aplicarea metodei costului de înlocuire, asiguratul primeşte o sumă de bani echivalentă cu costul de înlocuire a proprietăţii distruse, fără nici un fel de reducere corespunzătoare uzurii fizice sau morale.

58

Dintre bunurile care nu se asigură prin metoda costului de înlocuire sunt menţionate:

− bunurile care aparţin unor terţe persoane; − conţinutul unei locuinţe; − manuscrisele; − opere de artă, antichităţi, tablouri, statui, bibelouri, lucrări în

marmură şi bronz sau metale rare. La stabilirea valorii despăgubirii, pentru ca persoana asigurată să

obţină suma de bani corespunzătoare costului de înlocuire, ea trebuie să repare sau să înlocuiască efectiv bunul distrus, cât mai curând posibil. Societatea de asigurări nu este obligată să plătească despăgubirea stabilită prin metoda costului de înlocuire, până când nu s-a procedat la înlocuire.

Dacă o persoană asigurată doreşte să încaseze mai repede despăgubirea, ea poate solicita aceasta, pe baza valorii reale (valoare de piaţă sau valoare de circulaţie). De asemenea, dacă persoana asigurată nu repară sau nu înlocuieşte bunul distrus, atunci valoarea despăgubirii se stabileşte tot prin metoda valorii reale. În cazul în care asiguratul reuşeşte să repare sau să înlocuiască bunul distrus, atunci valoarea despăgubirii se determină ca fiind cea mai mică dintre cele trei condiţii de asigurare:

− limita de asigurare a bunului pierdut sau distrus; − costul de înlocuire al bunului, în condiţiile folosirii unor

materiale de acelaşi tip sau a unor materiale comparabile calitativ; − suma de bani cheltuită efectiv pentru repararea sau înlocuirea

bunului. Prima condiţie reprezintă o restricţie care are ca scop limitarea

valorii despăgubirii la suma prevăzută în poliţa de asigurare. De exemplu, dacă limita prevăzută în poliţă este de 100.000 u.m., iar valoarea costului de înlocuire este de 110.000 u.m., societatea de asigurări nu va plăti mai mult de 100.000 u.m.

Cea de-a doua condiţie limitează despăgubirea la costul reparaţiilor sau înlocuirii bunului, având în vedere aceeaşi amplasare, aceeaşi funcţionalitate şi utilizarea aceloraşi materiale sau a unora comparabile. Se pleacă de la ipoteza că persoana asigurată va reconstitui exact bunul distrus. Dacă asiguratul va construi o altă clădire, într-un alt amplasament, în alte dimensiuni şi cu alte funcţiuni, el nu va primi ca despăgubire valoarea noii construcţii, ci a acelei construcţii ipotetice care ar fi înlocuit într-un mod cât mai adecvat clădirea distrusă.

Cea de-a treia condiţie arată că despăgubirea nu poate depăşi cheltuielile efective aferente reconstrucţiei bunului distrus. De exemplu,

59

limita prevăzută în poliţa de asigurare este de 500.000 u.m., iar costul de înlocuire al bunului, respectând amplasamentul şi funcţiunile lui, este de 480.000 u.m. Dacă persoana asigurată construieşte o nouă clădire, într-un alt loc, sau cu dimensiuni mai mici, cheltuind numai 300.000 u.m., atunci societatea de asigurări va plăti numai 300.000 u.m.

Aplicarea metodei costului de înlocuire impune ca înlocuirea să se efectueze cât mai repede posibil, de la producerea daunei. Există posibilitatea ca asiguratul să prefere despăgubirea stabilită pe baza valorii reale. În această situaţie, asiguratul poate solicita diferenţa până la costul de înlocuire prin notificarea societăţii de asigurări, într-un timp rezonabil, care să nu depăşească 180 de zile de la producerea daunei.

Metoda preţului de vânzare la producător Această metodă se aplică la evaluarea produselor finite,

indiferent dacă ele au fost vândute sau nu. Producătorul urmăreşte să se asigure împotriva unor pericole potenţiale care ar putea distruge stocul de produse finite, generând astfel pierderi de venituri. Societatea de asigurare poate despăgubi producătorul pentru pierderea de venituri datorată distrugerii produselor finite, aplicând metoda preţului de vânzare la producător.

Metoda evaluării funcţionale a clădirii Există clădiri care au un cost de înlocuire ce depăşeşte cu mult

valoarea lor de piaţă. De exemplu, o clădire veche, construită pe baza unor proiecte, tehnologii şi materiale care în prezent nu se mai folosesc. Pentru societăţile de asigurare, nu ar fi avantajos să asigure asemenea clădiri prin metoda costului de înlocuire. Aceasta cu atât mai mult cu cât clădirea ar putea fi reparată sau înlocuită cu costuri mai mici, folosind proiecte moderne şi materiale adecvate.

Evaluarea funcţională a clădirii oferă o modalitate de înlocuire oarecum inedită. În cazul unei distrugeri totale, poliţa de asigurare acoperă costul de înlocuire al clădirii vechi, cu o clădire nouă, mai puţin costisitoare, dar echivalentă din punct de vedere funcţional. Clădirea nouă se va clădi pe acelaşi amplasament ca şi cea veche, cu excepţia cazului în care, prin lege, se impune un alt amplasament. În cazul unei daune parţiale, societatea de asigurări va plăti reparaţia clădirii, solicitând folosirea unor materiale mai puţin costisitoare, dar cu respectarea stilului arhitectonic.

60

Societatea de asigurări urmărind pe cât posibil reducerea riscurilor subiective, în cazul în care constată că asiguratul nu începe reparaţiile în cel mult 180 de zile de la producerea pierderii, va dispune ca suma maximă de bani pe care o va încasa asiguratul să reprezinte minimum din următoarele valori posibile:

− limita sumei asigurate menţionată în poliţa de asigurare; − valoarea de piaţă a clădirii, exclusiv valoarea terenului pe

care se afla aceasta, înainte de a fi distrusă. − suma necesară pentru reparaţia sau înlocuirea clădirii pe

acelaşi amplasament, cu materiale de construcţie mai puţin costisitoare, dar care să păstreze acelaşi stil arhitectonic, din care se scade valoarea uzurii clădirii.

Metoda evaluării funcţionale a bunurilor Această metodă se aplică tuturor bunurilor, mai puţin titlurilor

de valoare şi acţiunilor, fiind utilizată în cazul maşinilor mai vechi sau echipamentelor care nu se mai produc şi care au fost depăşite de altele noi, mai performante şi, eventual, mai ieftine. De exemplu, un calculator mai vechi şi care nu se mai fabrică este înlocuit cu alte calculatoare, mai performante şi la preţuri mai mici.

Dacă asiguratul contractează reparaţia sau înlocuirea bunului asigurat în mai puţin de 180 de zile de la data producerii daunei, societatea de asigurări va plăti cea mai mică valoare dintre următoarele:

− limita de asigurare a contractului; − costul înlocuirii bunului distrus cu un altul echivalent; − suma necesară reparării sau înlocuirii bunului. Dacă în termen de 180 de zile, asiguratul nu solicită despă-

gubirea pentru reparaţie sau înlocuire, societatea de asigurări va plăti valoarea cea mai mică dintre următoarele:

– limita de asigurare a contractului; – valoarea de piaţă a bunului la momentul pierderii; – suma care ar fi necesară pentru repararea sau înlocuirea

bunului distrus, cu materiale similare, mai puţin uzura fizică şi morală a bunului.

Unele reglementări din domeniul asigurărilor prevăd, printre altele, includerea valorii agreate la asigurarea clădirilor şi a bunurilor, în general. Aceasta impune ca asiguratul să prezinte companiei de asigurări o valoare declarată, care reprezintă valoarea reală sau costul de înlocuire al bunului ce urmează a fi asigurat. Odată ce este

61

acceptată de asigurător, valoarea declarată devine valoare agreată a asigurării. Clauza valorii agreate este valabilă cel mult un an de zile, urmând a fi reactualizată prin prezentarea unei noi valori declarate societăţii de asigurare.

3.6. Determinarea cuantumului despăgubirilor

şi a tarifelor de prime la asigurările de bunuri

3.6.1. Principii de bază aplicate la acoperirea pagubelor

În cazul asigurărilor de bunuri, cea mai mare parte din valoarea primelor încasate de către asigurător se utilizează pentru plata despăgubirilor cuvenite asiguraţilor. De aceea, elementul principal în funcţie de care se stabileşte nivelul cotei de primă tarifară este mărimea probabilă a despăgubirilor pe care asigurătorul le va plăti asiguraţilor. Totodată, determinarea nivelului cotei de primă tarifară (pe baza căreia se stabileşte volumul primelor de asigurare care vor fi plătite de asiguraţi) dă posibilitatea asigurătorului să-şi constituie fondul de asigurare corespunzător răspunderilor asumate.

Partea din cota de primă tarifară destinată plăţii despăgubirilor se numeşte primă netă sau cotă de bază. La aceasta, dacă se adaugă sumele destinate să acopere cheltuielile pentru : constituirea şi administrarea fondului de asigurare, finanţarea unor măsuri de prevenire a pagubelor, constituirea fondurilor de rezervă şi realizarea de către asigurător a unui profit, se obţine cota de primă tarifară sau prima brută. La asigurările de bunuri, suma asigurată trebuie să fie mai mică sau egală cu valoarea reală a bunului asigurat.

Astfel, suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului, pentru acoperirea pagubei produse de riscul asigurat (despăgubirea poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba), este în funcţie de principiul răspunderii pe care asigurătorul l-a aplicat la acoperirea pagubei. Evident, partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată în întregime de asigurat. În practica asigurărilor de bunuri la acoperirea pagubelor, se aplică trei principii, şi anume:

a. Principiul răspunderii proporţionale, conform căruia despăgubirea de asigurare se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă ca şi cea în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. Utilizându-se notaţiile:

62

D – despăgubirea de asigurare; P – valoarea pagubei; S – suma asigurată; V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii

asigurării. Rezultă că:

V

SPD

V

S

P

D∗== ;

Raportul dintre suma asigurată şi valoarea reală a bunului în

momentul încheierii asigurării reprezintă gradul de acoperire prin asigurare.

În principiu, practicarea sistemului acoperirii proporţionale este aplicabilă la asigurarea facultativă a bunurilor şi prezintă importanţă numai în caz de pierdere parţială a bunului asigurat.

b. Principiul primului risc se aplică atunci când, la acoperirea pagubei, despăgubirea este egală cu paguba, însă fără a depăşi mărimea sumei asigurate. Aplicarea acestui principiu este mai avantajoasă pentru asiguraţi decât cea a principiului anterior, deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. Dar această compensare presupune totodată şi perceperea unor prime de asigurare mai mari, comparativ cu cele corespunzătoare altor sisteme de acoperire.

c. Principiul răspunderii limitate are în vedere faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită, fără ca aceasta să depăşească suma asigurată. Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului.

Reamintim că partea din valoarea pagubei, dinainte stabilită, care cade în sarcina asiguratului se numeşte franşiză, fiind de două feluri: atinsă (simplă) şi deductibilă (absolută).

Dacă, în cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei asigurate –, dacă aceasta este mai mare decât franşiza, în cazul franşizei deductibile, aceasta se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent de mărimea ei. De reţinut că, în cazul franşizei deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de pagubă care depăşeşte franşiza. Astfel, în cazul în care în contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă, valoarea despăgubirii reprezintă diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiză.

63

Nici în cazul franşizei atinse şi nici în cel al franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei.

3.6.2. Indicele mediu anual de despăgubire

Determinarea acestui indice este necesară atunci când se calculează prima netă şi volumul despăgubirilor plătite de către asigurător, pentru ca apoi să se poată constitui fondul de asigurare aferent răspunderii asigurătorului, în viitor.

Indicele de despăgubire ne arată cât reprezintă, în medie, desăgubirile plătite de asigurător la fiecare 1.000 u.m. sumă asigurată, într-o anumită perioadă şi la o anumită categorie de bunuri. Cunoscând despăgubirile plătite la 1.000 u.m. sumă asigurată, într-o perioadă trecută, se poate calcula prima netă la 1.000 de u. m. sumă asigurată, pentru o perioadă viitoare.

Indicele de despăgubire se determină pe baza datelor oferite de statistica asigurătorilor, iar numărul anilor pentru care acesta se calculează diferă în funcţie de natura bunurilor şi de felul riscurilor cuprinse în asigurare. Astfel, cu cât numărul anilor pentru care se calculează indicele de despăgubire este mai mare, cu atât creşte gradul de precizie la calcularea primei nete.

Pe baza practicii de asigurare, s-a ajuns la concluzia că „în cazul asigurării animalelor, numărul de ani care oferă suficientă garanţie în stabilirea indicelui de despăgubire este între 5 şi 7 ani, la clădiri şi alte construcţii, între 10 şi 15 ani, la culturi agricole, între 15 şi 20 de ani, iar pentru cutremur, între 30 şi 40 de ani”[ VĂCĂREL, BERCEA 1999, p. 300].

La calcularea indicelui mediu anual de despăgubire, se aplică formulele:

V

v

N

nI

VN

SI ∗=

∗= ; , în care:

I – indicele de despăgubire anual; S – suma totală a despăgubirilor plătite de către asigurător; N – numărul bunurilor (obiectelor) asigurate; V – valoarea medie a sumei asigurate;

64

n – numărul bunurilor (obiectelor) despăgubite; v – valoarea medie a despăgubirilor acordate pentru bunurile

asigurate. Pentru un bun asigurat pe o perioadă de T ani, indicele mediu

global de despăgubire reprezintă raportul dintre suma totală a despăgubirilor şi valoarea totală de asigurare a bunurilor de acelaşi tip, asigurate pe perioada respectivă. Se notează cu litera y şi se calculează cu ajutorul formulei de mai jos:

∑

∑

=

=

∗

=T

sss

T

ss

VN

S

J

1

1

3.6.3. Determinarea primei nete

La asigurările de bunuri, pe o perioadă de T ani, prima netă (PN) se calculează cu ajutorul formulei:

)1()1( σ+= MPN

M(1), datorită informaţiei globale pe care o conţine, este numit indice mediu anual agregat de despăgubire şi se calculează utilizând formula:

S

T

SS fIM *)1(

1∑=

=

SS

SSS VN

vnI

*

*= ;

∑=

=T

SS

SS

n

nf

1

; în care,

Sf – frecvenţa cu care apare indicele mediu de despăgubire

)( SI al unui bun în perioada dată (T).

Pentru ca încasările din primele de asigurare, obţinute de către un asigurător, să fie suficiente pentru acoperirea tuturor pagubelor produse de riscurile asigurate, indicele mediu de despăgubire se

65

corectează cu un adaos de risc notat cu )1(σ . Acest adaos trebuie calculat, întrucât se înregistrează abateri între indicii de despăgubire anuali şi indicele mediu de despăgubire. Prin corectarea indicelui mediu de despăgubire cu adaosul de risc, devine posibilă constituirea unui fond de asigurare care să-i permită asigurătorului onorarea obligaţiilor asumate.

Considerindu-se D2(1) ca fiind dispersia, atunci:

)1()1( 2D=σ [ ] S

T

SS fMID ∗−=∑

=

2

1

2 )1()1(

PN înseamnă prima netă unitară, respectiv suma plătită pentru asigurarea unui bun cu valoarea de asigurare de 1 u.m. Dacă bunul respectiv are o valoare S, atunci:

SPP NBUNN ∗=/

La această valoare obţinută, dacă se adună adaosul sau suplimentul la prima netă, se determină prima brută )( BP . Adaosul sau suplimentul la prima netă trebuie să acopere cheltuielile de funcţionare şi dezvoltare ale asigurătorului.

3.6.4. Determinarea gradului de stabilitate financiară

În cazul asigurărilor de bunuri, faţă de media multianuală a indicatorilor care se referă la risc (frecvenţă, intensitate etc.), adesea se înregistrează abateri. Atunci când abaterile sunt favorabile, acestea se reflectă în rezultate financiare mai bune, care duc la consolidarea echilibrului financiar. În situaţia inversă, pierderile înregistrate într-un an sau altul afectează capacitatea de plată a asigurătorului, ajungându-se la stări de dezechilibru financiar. Pentru a afla cât de mari sunt abaterile înregistrate de la media multianuală (respectiv a despăgubi-rilor plătite), se calculează abaterea medie pătratică, folosind formula:

)1( qqns −∗=σ

în care: σ – abaterea medie pătratică; s – suma asigurată a unui bun primit în asigurare; n – numărul bunurilor asigurate; q – probabilitatea daunei.

66

Pentru exemplificare, să presupunem că un asigurător a primit în asigurare 250 de bunuri dintr-o anumită grupă pentru suma de 100.000 u.m. fiecare, cu o cotă de primă netă de 1,5%.

Prima aferentă unui bun este 100.000*1,5/100 =1.500 u.m., iar pentru întreaga sumă asigurată, de 25.000.000 u.m., va însuma 375.000 u.m. Pornind de la acestea, probabilitatea daunelor se stabileşte astfel:

015,0000.100

500.1==q sau 015,0

000.000.25

000.375==q

Cu alte cuvinte, este posibil ca, în urma producerii riscului

asigurat, valoarea bunurilor asigurate să se diminueze cu 1,5%, iar din valoarea bunurilor asigurate să se păstreze 98,5%. Astfel spus, dacă probabilitatea distrugerii fiecărui bun asigurat este de 0,015, atunci probabilitatea păstrării acestuia este de 0,985.

Introducând în formula prin care se determină abaterea medie pătratică, datele exemplului de mai sus, obţinem:

3109191192015010150250000100 ,.),(,. =−∗=σ

Pentru a determina mărimea abaterii despăgubirii faţă de prima netă, raportăm abaterea medie pătratică la prima netă aferentă bunurilor asigurate din grupa considerată şi se obţine:

512,0000.375

3109,191.192K ==

Valoarea coeficientului K, în cazul nostru 0,512, sau 51,2%,

exprimă gradul de stabilitate al rezultatelor financiare ale asigurării. Dacă împărţim rezultatul obţinut la 2, respectiv 51,2:2 = =25,6%, este posibil ca la fiecare 3, 9 ani, unul să fie nerentabil pentru asigurător, adică 100:25,6=3,90. Această situaţie ar putea fi îmbunătăţită prin una din următoarele măsuri:

a. Prin majorarea numărului bunurilor acceptate în asigurare, în cazul nostru de la 250 la 500, fără modificarea sumei asigurate a acestora de 100.000 u.m. şi a cotei de primă netă de 1,5%, se ajunge la:

67

– prima netă 000750100

51000100500.

,.)P( =

∗∗= u.m.

– abaterea medie pătratică

5585,799.271)015,01(015,0500000.100)( =−∗=σ

– gradul de stabilitate al rezultatelor financiare

362,0000.750

5585,799.271==K

Aşadar, prin dublarea numărului bunurilor asigurate s-a redus

coeficientul K de la 0,512 la 0,362, adică cu 29,3%. Probabilitatea de a plăti despăgubiri mai mari decât prima netă este de 0,181 (jumătate din valoarea lui K, întrucât se consideră că şansele de a plăti despăgubiri mai mici decât prima sunt egale cu şansele de a plăti despăgubiri mai mari decât aceasta). Astfel, este posibil ca la fiecare 5,5 ani (100:18,1=5,5), unul să fie nerentabil.

b. Prin majorarea cotei de primă netă se ajunge, de asemenea, la reducerea coeficientului K. Ca atare, în condiţiile în care numărul bunurilor dintr-o anumită grupă, primite în asigurare, este cel iniţial de 250 şi pentru aceeaşi sumă asigurată a unui bun, de 100.000 u.m., dacă cota de primă netă creşte de la 1,5% la 2%, se obţine:

– prima cuvenită asigurătorului:

000500100

2000100250.

.P =

∗∗=

– probabilitatea daunei

02,0000.000.25

000.500q ==

– abaterea medie pătratică

4362,359.221)02,01(02,0250000.100 =−∗=σ

68

– gradul de stabilitate al rezultatelor financiare:

442,0000.500

4362,359.221K ==

Prin majorarea cotei de primă netă de la 1,5% la 2,0% se obţine, asemenea situaţiei anterioare, o îmbunătăţire a indicatorului K, de această dată cu 13,67%. Aceasta înseamnă că probabilitatea de a plăti despăgubiri mai mari decât prima netă este de 0,221 (jumătate din valoarea lui K). Ca urmare, posibilitatea încheierii cu pierdere a activităţii asigurătorului este de 1 la 4,5 ani (100: 22,1 = 4,5).

c. Prin reasigurare, realizându-se redistribuirea riscurilor de valori mari către alţi asigurători, respectiv reasigurători, asigurătorului iniţial îi poate creşte stabilitatea sa financiară.

Portofoliul unui asigurător cuprinde riscuri diferite ca mărime. Aşadar, indicatorul stabilităţii financiare trebuie să fie satisfăcător atât la fiecare din grupele de riscuri asigurate, cât şi pe ansamblul riscurilor. Suma asigurată maximă pentru un risc asigurat, pe care ar trebui să o păstreze asigurătorul, pentru a avea o stabilitate financiară corespun-zătoare, se determină cu ajutorul formulei:

x = 2K2*P În care: x – suma asigurată maximă pe un risc; K – coeficientul de stabilitate financiară, mediu pe

ansamblul risc P – prima netă anuală pe ansamblul riscurilor. Luăm, ca exemplu, structura portofoliul unei societăţi de asigurări,

care se prezintă astfel:

Grupa de risc

Numărul bunurilor asigurate (buc.)

Suma asigurată a unui bun (u.m.)

Suma asigurată

totală (u.m.)

Prima netă anuală

calculată cu 1,5%

I 500 10.000 5.000.000 75.000 a II-a 1.000 5.000 5.000.000 75.000 a III-a 2.500 2.500 6.250.000 93.750 Total 4.000 4.759,85 16.250.000 243.750

69

Pentru a determina suma asigurată a unui bun pe ansamblul celor trei grupe de risc, se aplică media pătratică ponderată:

∑∑

γ

γ=

2

Px

X

85,759.4500.2000.1500

500.2500.2000.1000.5500000.10X

222

P

_

=++

∗+∗+∗=

Calculâdu-se:

– probabilitatea daunei, 015000006251

750243,

..

.q ==

– abaterea medie pătratică

07,592.36)015,01(015,0000.485,759.4)q1(qns =−∗=−∗=σ

– coeficientul de stabilitate financiară,

150,0750.243

07,659.3K ==

Rezultă că suma maximă pe un risc asigurat, pe care ar trebui să o păstreze asigurătorul pentru a avea stabilitate financiară, este:

7596810750243150022 22 ,..,PKx =∗∗=∗= u.m.

Deci, asigurătorul poate primi în asigurare bunuri cu o valoare asigurată de 10.968,75 u.m. fiecare, fără ca prin aceasta să-i fie afectată stabilitatea sa financiară. Întrucât suma maximă asigurabilă de 10.968,75 u.m., întrece cea mai mare sumă asigurată din portofoliul existent, nu apare necesitatea cedării în reasigurare a vreunui risc. De aceea, pentru îmbunătăţirea stabilităţii sale financiare, societatea de asigurare nu trebuie să cedeze în reasigurare o parte din riscurile asumate de ea, ci să sporească numărul bunurilor primite în asigurare, care se încadrează în suma maximă de asigurare, de 10.968,75 u.m.

70

4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE

4.1. Asigurările de persoane ca modalitate de transfer al riscului

Asigurările de persoane au ca obiect acordarea unei sume de bani

(numită sumă asigurată) de către asigurător, în caz de supravieţuire şi în cazul producerii unui eveniment legat de integritatea fizică a asiguratului, cum ar fi: vătămare corporală, îmbolnăvire sau deces.

Dacă la asigurările de bunuri asiguratul are dreptul la o despăgubire limitată la valoarea pagubei înregistrate, fără însă ca aceasta să depăşească suma asigurată, la asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi de posibilităţile sale financiare. Totodată, asiguratul poate încheia mai multe contracte de asigurare, vizând acelaşi risc şi pentru sume diferite, la mai mulţi asigurători, fără nici o restricţie, urmând ca la producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării să încaseze drepturile cuvenite de la toţi asigurătorii. Aceasta, deoarece în acest caz nu mai este vorba de daună ca la asigurările de bunuri. De aceea, neavând caracter reparator (întrucât viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei nu sunt evaluabile în bani), asigurările de persoane nu sunt supuse la restricţiile la care sunt supuse asigurările de bunuri.

În cazul asigurărilor de persoane, societatea de asigurare acordă indemnizaţii băneşti pentru producerea unor riscuri care afectează viaţa persoanei, sănătatea sau integritatea fizică.

La asigurările de persoane, privind constatarea şi evaluarea consecinţelor producerii riscului asigurat, nu apare ca fiind necesară existenţa unui compartiment distinct.

În funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane se împart în două categorii:

– asigurări de viaţă (acoperă riscul de deces); – asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă (acoperă

integritatea corporală sau sănătatea persoanei). Totodată, considerând drept criteriu riscul care se asigură, asigurările

de persoane pot fi împărţite în următoarele categorii principale:

71

− asigurări de supravieţuire; − asigurări de deces; − asigurări mixte de viaţă; − asigurări de boală; − asigurări de accidente. După scopul asigurării, asigurările de persoane se pot clasifica

astfel: − asigurări de persoane pe termen limitat; − asigurări de persoane pe termen nelimitat; − asigurări mixte de persoane, cu capitalizare; − asigurări de pensii. Indiferent de criteriile de clasificare, există o multitudine de

variante ale tipurilor de asigurări pe care societăţile de asigurări le oferă clienţilor lor, adaptate nevoilor şi scopurilor acestora. Oferta poate fi extrem de diversificată şi constă în combinaţii dintre cele mai ingenioase între asigurări şi alte produse financiare. Un exemplu elocvent îl constituie poliţele de asigurări de viaţă, care oferă nu numai protecţie împotriva riscului de deces, ci şi posibilităţi de investire.

Asigurările „tradiţionale”, ale sistemului de asigurări de viaţă cuprind: asigurarea pe termen, asigurarea permanentă (viageră) şi asigurarea dotală. Celelalte tipuri de poliţe de asigurare, elaborate de societăţile de asigurare, pot fi considerate combinaţii ale acestora. În prezent, piaţa asigurărilor de viaţă este orientată spre investiţii. Astfel, tipurile de asigurări practicate prezintă următoarele caracteristici de bază: prime de asigurare variabile, posibilităţi nelimitate de economisire şi oportunităţi de investire cât mai atractive, toate având scopul de a optimiza condiţiile de compensare a persoanelor asigurate.

Conceptual vorbind, din punct de vedere al societăţii de asigurări, asigurarea de viaţă reprezintă o modalitate de transfer a riscului financiar legat de pierderea vieţii sau sănătăţii unui individ, asupra unui grup de indivizi, expuşi aceluiaşi risc.

Transferul riscului se face de la individ către grup şi, astfel, fiecare membru al grupului participă la constituirea fondului din care se vor plăti sumele asigurate (despăgubirile) printr-o cotă de participare, reprezentată de prima de asigurare.

Asigurarea de viaţă se bazează pe încheierea unui contract de asigurare (poliţa de asigurare), prin care asigurătorul se obligă să plătească beneficiarului asigurării o anumită sumă de bani (suma asigurată), în schimbul plăţii de către contractantul asigurării a unei

72

prime de asigurare. Aceasta din urmă reprezintă preţul protecţiei oferite asiguratului de către asigurător. La asigurările de viaţă, protecţia oferită, prin poliţa de asigurare, beneficiarului poliţei, diferă în funcţie de tipul de poliţă.

La asigurarea de viaţă riscul acoperit este riscul de deces. Deşi decesul unei persoane constituie un eveniment cert, incertitudinea este dată de momentul în care survine decesul. Elementele de bază ale contractului sau poliţei de asigurare sunt:

− asigurătorul – societatea de asigurare; − asiguratul – persoana a cărei viaţă se asigură; − contractantul asigurării – persoana care încheie contractul

de asigurare şi care plăteşte prima de asigurare. De cele mai multe ori, contractantul este aceeaşi persoană cu asiguratul. În caz contrar, asiguratul trebuie să fie de acord cu încheierea contractului;

− beneficiarul – persoana care va încasa suma asigurată în urma decesului asiguratului.

Primele de asigurare se stabilesc prin calcule actuariale bazate pe statistici demografice (tabela de mortalitate etc.) şi pe date proprii fiecărui individ în parte. Din primele de asigurare încasate se creează rezervele matematice, care, valorificate prin investire, sporesc fondul din care se plătesc sumele asigurate.

Dacă asigurările generale (non-viaţă) sunt bazate pe despăgubire, în asigurările de viaţă aceasta nu poate fi valabilă, deoarece viaţa, sănătatea sau integritatea nu pot fi evaluate în bani. Privind propria persoană, interesul asigurabil este nelimitat. Însă modul în care o persoana îşi determină suma asigurată depinde de puterea sa financiară şi de nivelul de protecţie de care are nevoie.

Pentru a fi eficiente atât pentru asigurat, cât şi pentru asigurător, asigurările de viaţă se încheie pe un număr mai mare de ani (5, 10, 15, 20 de ani). Acestea, de obicei, sunt asigurări pe termen mediu sau lung (de la 5 la 25 sau chiar până la 80 de ani), spre deosebire de asigurările generale, care au o durată redusă (un an, o lună, o călătorie etc.). Dată fiind această caracteristică, asigurarea de viaţă implică o seriozitate deosebită din partea contractantului asigurării privind plata primelor, atât sub aspectul regularităţii, cât şi al perioadei de asigurare. Plata primei se poate face o singură dată sau în rate (anuale, semestriale, trimestriale şi, mai rar, lunare). De regulă, atunci când plata primei este unică, cu scop stimulativ, societatea de asigurare acordă o reducere.

73

Concomitent cu condiţiile impuse asiguratului, şi asigurătorul, la rândul său, pe lângă seriozitate, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de bază:

− să fie solid din punct de vedere financiar; − să garanteze că va plăti; − să garanteze că va exista şi în momentul când va trebui să

plătească; − să garanteze că banii clienţilor săi sunt în siguranţă. În ceea ce priveşte indemnizaţia de asigurare, atunci când aceasta

este acordată, într-o singură tranşă, se consideră că asigurarea este de capital. Indemnizaţiile periodice se practică în sistemul asigurărilor de rentă (anuităţi).

La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de posibilităţile sale financiare şi de interesul avut în asigurare. Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare pentru acoperirea aceluiaşi risc şi pentru sume diferite. La producerea riscului asigurat, asiguratul, respectiv beneficiarul asigurării, poate încasa drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii, deoarece în acest caz nu mai este vorba de daună, ca la asigurările de bunuri. Neavând caracter reparator, o asigurare de persoane nu suportă restricţiile la care sunt supuse asigurarea de bunuri şi asigurarea de răspundere civilă. În această situaţie, nu se aplică principiul despăgubirii, întrucât viaţa şi sănătatea oamenilor nu pot fi evaluate în bani.

Asigurările de persoane, ca măsuri de prevedere şi de economisire, pentru persoanele fizice şi familiile lor, au rolul de a diminua efectele financiare ale pierderii totale sau parţiale a capacităţii de muncă datorate unei boli, a unui accident sau atingerii unei anumite limite de vârstă. Sumele asigurate sau indemnizaţiile care se acordă în asigurarea de persoane suplimentează sumele oferite de asigurările sociale, permiţând asiguratului sau familiei acestuia să depăşească situaţiile de criză şi să-şi continue stilul de viaţă obişnuit.

Dacă în urma producerii riscului asigurat, asiguratul a suferit o vătămare corporală sau a contractat o maladie care i-a afectat puterea de muncă, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare, care să-i refacă situaţia financiară existentă înaintea producerii accidentului sau contractării bolii.

În asigurările de persoane, referitor la încheierea unui contract de asigurare, este demn de menţionat că riscul trebuie determinat cu precizie, pentru ca asigurătorul să poată aprecia corect posibilitatea acoperirii

74

riscului şi cuantumul primei. Pentru ca societatea de asigurări să obţină toate datele necesare în legătură cu riscul, asiguratul trebuie să răspundă în scris la întrebările ce privesc împrejurările esenţiale referitoare la risc, formulate de către asigurător, în cererea (declaraţia) de asigurare. Aceasta se completează corect, cu date exacte, întocmindu-se întotdeauna pe propria răspundere a asiguratului şi în conformitate cu principiul bunei credinţe. Numai prin cunoaşterea naturii şi proporţiilor riscului, asigurătorul are posibilitatea să determine, cât mai exact, valoarea primei de asigurare. Dacă asiguratul fie că ascunde, fie că omite anumite informaţii, făcând astfel o declaraţie inexactă, aceasta, pe lângă faptul că influenţează precizia cu care este determinat riscul, are şi efecte juridice pentru asigurat. O declaraţie inexactă dată de asigurat la încheierea contractului de asigurare poate atrage nulitatea acestuia. Într-o astfel de împrejurare, asigurătorul îşi rezervă dreptul fie de a modifica sau denunţa contractul, fie de a refuza despăgubirea solicitată.

Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul trebuie să comunice în scris schimbarea, asigurătorului. Pentru a fi acoperit, riscul trebuie să fie independent de fapta intenţionată a asiguratului, a beneficiarului sau a altor persoane interesate. Legea prevede că asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei de asigurare în cazul sinuciderii asiguratului sau în cazul comiterii cu intenţie de către asigurat sau beneficiar a unor fapte grave stipulate în contractul de asigurare. Dacă un beneficiar a produs intenţionat decesul asiguratului, suma asigurată se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau moştenitorilor.

Ca şi la celelalte tipuri de asigurări, şi la asigurările de persoane, respectiv de viaţă, prima de asigurare se stabileşte pe un anumit interval de timp, numit perioadă de asigurare. Prima stabilită pentru perioada de asigurare este indivizibilă. De exemplu, dacă perioada de asigurare este de un an, iar evenimentul asigurat s-a produs în prima jumătate a anului, asiguratul nu poate pretinde rambursarea unei prime proporţionale, pentru intervalul de timp rămas. Aceasta, deoarece probabilitatea de daună se stabileşte pe întreaga perioadă de asigurare. Nu are relevanţă momentul în care se produce evenimentul asigurat sau dacă acesta nu se produce deloc în decursul perioadei. Asigurătorul utilizează totalul primelor aferente perioadei de asigurare pentru acoperirea comunităţii de riscuri.

În cazul rezilierii, anulării sau denunţării contractului de asigurare, prima se restituie, deoarece garanţia de asigurare încetează să mai existe. Aceasta, fiindcă prima de asigurare reprezintă o contraprestaţie a riscului

75

asumat. De asemenea, asiguratul este obligat să achite primele de asigurare la termenele stabilite de comun acord cu asigurătorul. În caz contrar, acesta din urmă are dreptul de a rezilia contractul. Pentru ca raporturile de asigurare să poată continua şi să se evite astfel rezilierea contractului de asigurare, în cele mai multe cazuri, societăţile de asigurare acordă un termen de graţie pentru achitarea ratelor de primă restante.

La asigurările de persoane şi pentru care se constituie rezerva de prime, asiguratul poate înceta plata primelor de asigurare, cu dreptul de a menţine în vigoare contractul de asigurare la o suma de asigurare redusă.

Deoarece asigurările de persoane nu sunt contracte de despăgubire, asigurătorul plăteşte suma asigurată, independent de orice prejudiciu. Deci, nu se pune problema existenţei unui raport între suma asigurată şi paguba suferită de asigurat.

4.2. Tipuri reprezentative ale asigurărilor de viaţă

4.2.1. Asigurarea de supravieţuire

În cazul asigurărilor de supravieţuire, asigurătorul se obligă să plătească asiguratului suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă la expirarea contractului de asigurare. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani aflată la dispoziţia asigurătorului, sumă de care poate dispune (integral sau eşalonat, sub formă de rentă) la expirarea contractului.

Dacă asiguratul a decedat înainte de termenul de expirare a contractului, asigurătorul se consideră exonerat de obligaţiile contrac-tuale, neavând nici o datorie faţă de moştenitorii asiguratului. Astfel, după decesul prematur al asiguratului, primele plătite de acesta pe parcursul valabilităţii contractului rămân de drept asigurătorului.

O formă a asigurării de supravieţuire este asigurarea de rentă, potrivit căreia suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unor plăţi periodice cu titlu de rentă. Fondul din care se suportă renta se constituie, fie pe seama unei prime unice plătite de către asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat (anual, semestrial, trimestrial sau lunar) de asigurat pe perioada valabilităţii contractului. Plata rentei se poate efectua în două moduri: fie începe imediat după încheierea contractului de asigurare, fie începe de la o dată ulterioară (de exemplu, după ieşirea la pensie a asiguratului). În practică, cel mai frecvent întâlnim situaţia în care o

76

perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, asiguratul varsă primele datorate asigurătorului, pentru constituirea fondului, din care acesta din urmă va suporta renta. Fiind cazul unei asigurări de supravieţuire la asigurarea de rentă, asigurătorul va plăti renta numai atunci când asiguratul va fi în viaţă la data expirării contractului. Şi în acest caz, decesul anterior al asiguratului, îl eliberează pe asigurător de orice obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului.

Asigurarea de supravieţuire, având drept consecinţă pierderea sumei asigurate, în cazul decesului asiguratului anterior expirării asigurării, nu stimulează spiritul de economisire. Ca urmare, unele societăţi de asigurare includ în contractul de asigurare clauza contraasigurării. Această clauză permite rambursarea unei părţi din primele plătite de asigurat (după ce asigurătorul a reţinut o anumită cotă), dacă asiguratul încetează din viaţă înainte de expirarea contractului.

4.2.2. Asigurarea de deces cu acumulare de capital

O variantă de asigurare mai atractivă pentru asigurat o constituie asigurarea de deces cu acumulare de capital în conturi bancare.

Astfel, după intrarea în vigoare a contractului de asigurare, societatea de asigurare garantează următoarele drepturi:

− pe perioada contractului de asigurare, în caz de deces al asiguratului, plăteşte suma asigurată, timp în care beneficiarii sumei de asigurare sunt scutiţi de plata restului de prime de asigurare;

− la expirarea contractului de asigurare, în cazul în care pe perioada asigurării nu intervine decesul persoanei asigurate, se plăteşte suma capitalizată asiguratului, sau persoanelor indicate în cererea de asigurare, din care se scad anual cheltuielile legate de gestionarea banilor.

Un exemplu de constituire a sumei capitalizate ar fi următorul: încă din primul an al asigurării, 30% din primele de asigurare anuale nete plătite de asigurat, conform tarifului complet de bază, vor fi depuse de către societatea de asigurare în conturi bancare. La depunerea integrală, anticipată, încă de la începutul contractului de asigurare, a primelor de asigurare corespunzătoare întregii perioade a contractului de asigurare, cota parte de 30% din primele de asigurare destinate capitalizării se va calcula conform tarifului complet de bază (diminuat cu rabatul de 20%, calculat la primele de asigurare tarifare, acordat asiguratului pentru plata integrală, anticipată a primelor de asigurare aferente întregii perioade a contractului de asigurare).

77

Societatea de asigurare este exonerată de plata sumei asigurate, în caz de deces al asiguratului, în perioada contractului de asigurare, dacă decesul a survenit în următoarele condiţii:

– în caz de război, indiferent de statutul de civil sau de militar al persoanei asigurate;

− în caz de tulburări sociale interne, război civil, manifestaţie, revoltă şi atunci când asiguratul a participat la ele de partea celor care le-au generat;

− în cazul în care în momentul decesului, persoana asigurată avea o alcoolemie peste limita legală stabilită;

− în caz de sinucidere a asiguratului. În primele două cazuri, societatea de asigurare se limitează la

plata sumelor depuse spre capitalizare în conturi (de exemplu, 30% din primele de asigurare) până în momentul decesului.

Pe perioada derulării contractului de asigurare, asiguratul are dreptul în orice moment să-şi schimbe hotărârea cu privire la persoanele fizice sau juridice care beneficiază de despăgubirile prevăzute în contractul de asigurare, cu excepţia cazurilor în care drepturile de despăgubire care îi revin asiguratului în contractul de asigurare au fost ipotecate. În cazul ipotecării drepturilor de despăgubire, orice schimbare a beneficiarilor despăgubirii necesită acordul beneficiarului ipotecii.

4.2.3. Asigurarea de viaţă pe termen limitat,

respectiv, nelimitat

Asigurarea de viaţă pe termen limitat se încheie pe o anumită perioadă de timp şi acoperă numai riscul de deces. Asiguratul plăteşte periodic prima de asigurare, în schimbul căreia beneficiarul, desemnat de asigurat, urmăreşte să încaseze suma asigurată la decesul acestuia din urmă, conform contractului încheiat. Dacă mediul economic este inflaţionist, suma asigurată poate fi protejată printr-o clauză specială împotriva inflaţiei, ceea ce implică adaptarea, în consecinţă, a primei de asigurare. Ca regulă, rămâne la latitudinea asiguratului să decidă cine este beneficiarul asigurării, care poate fi o persoană din cadrul familiei sau din afara acesteia.

Caracteristic pentru această poliţă este faptul că suma asigurată va fi plătită numai dacă decesul survine în perioada de valabilitate a contractului. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de orice răspundere privind plata sumei

78

asigurate. La expirarea contractului, asiguratul, respectiv beneficiarul asigurării, nu primeşte nimic. De aceea, prima de asigurare nu este mare în comparaţie cu celelalte tipuri de asigurări, dar va trebui plătită pe toată durata poliţei. Date fiind caracteristicile menţionate, rezultă clar că această asigurare oferă protecţie numai pentru riscul de deces şi nu implică o economisire sau capitalizare, datorită faptului că, la expirarea perioadei de asigurare, asigurătorul nu va plăti nimic.

Asigurarea de viaţă pe termen (aşa-zis) nelimitat acoperă riscul de deces pe o perioadă mai lungă de timp, respectiv până la o vârsta înaintată (de exemplu, 95 de ani) a asiguratului. Condiţia este ca asiguratul să plătească primele de asigurare până la data pensionării. Riscul de deces este acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii asigurării şi atingerea vârstei respective. Dacă asiguratul ajunge la această vârstă, el primeşte suma asigurată, actualizată. Deosebirea faţă de asigurarea de viaţă pe termen limitat constă în mărimea primei de asigurare şi nu în faptul că introduce un element nou, şi anume, rambursarea sumei la împlinirea vârstei respective a asiguratului.

4.2.4. Asigurarea mixtă de viaţă

Acest tip de asigurare este o asigurare cu capitalizare care se deosebeşte de cele prezentate anterior prin gradul de cuprindere. Faţă de asigurarea de viaţă tipică, prin care este acoperit numai riscul de deces, asigurarea mixtă de viaţă acoperă şi riscul de supravieţuire. Ca urmare, asigurătorul va plăti în orice condiţii asiguratului sau beneficiarului poliţei suma asigurată. Dacă asiguratul este în viată la expirarea poliţei, el primeşte personal suma asigurată, iar dacă încetează din viată în perioada de asigurare, suma asigurată revine beneficiarului asigurării desemnat de el şi menţionat în poliţa de asigurare. Ca produs complex, oferă protecţie dublă (atât în cazul decesului, cât şi al supravieţuirii, la sfârşitul perioadei de asigurare). Avantajul constă în faptul că sumele de bani plătite de asigurat, sub forma primelor de asigurare, reprezintă o modalitate de economisire şi sunt constituite într-un fond ce poate fi valorificat la expirarea perioadei de asigurare. Asiguratul are acces la fond, dar dacă doreşte retragerea banilor, atunci el renunţă la poliţă. Suma de bani primită înapoi de la societatea de asigurare se numeşte valoare (sumă) de răscumpărare. În primii ani ai asigurării, de obicei asigurătorii plătesc o valoare de răscumpărare a poliţei mult mai mică decât suma primelor plătite. După ce poliţa are o vechime de mai mulţi ani, dacă se întrerupe

79

asigurarea, există posibilitatea ca aceasta să fie transformată într-o asigurare cu sumă asigurată redusă. Astfel, în funcţie de primele plătite până atunci, acoperirea va mai exista, dar la o valoare mai mică. Clientul trebuie să ştie de la început că o poliţă de asigurări de viaţă se cumpără pentru un timp îndelungat. Dacă el se răzgândeşte, valoarea de răscumpărare este infimă. În Franţa, de exemplu, este prevăzută o perioadă de o lună în care cei ce au cumpărat o poliţă de asigurări de viaţă se pot răzgândi fără nici un cost.

Suma de răscumpărare reprezintă acea sumă de bani cuvenită asiguratului, după ce a trecut o anumită perioadă de timp în care asiguratul a achitat primele de asigurare, iar asigurătorul şi-a constituit rezerva de prime. Solicitarea sumei de răscumpărare atrage după sine încetarea valabilităţii contractului de asigurare. Totodată, după solicitarea sumei de răscumpărare de către unii asiguraţi, în portofoliul de asigurări rămas, creşte proporţia asiguraţilor la care decesul poate interveni, până la expirarea perioadei pentru care s-a încheiat asigurarea. Drept urmare, asigurătorul trebuie să-şi constituie fonduri băneşti suplimentare, absolut necesare pentru acoperirea riscurilor agravate. În acest scop, asigurătorul reţine o cotă (de maximum 5 %) din rezerva de prime a asiguraţilor care solicită plata sumei de răscumpărare şi implicit încetarea contractului de asigurare.

În cazul în care asiguratul a întrerupt pe o anumită perioadă de timp plata primelor de asigurare, există posibilitatea reactivării (reluării) asigurării. Reactivarea asigurării poate fi făcută numai dacă perioada care s-a scurs de la întreruperea plăţii primelor nu depăşeşte un anumit număr de ani (de exemplu, 3 ani), iar asiguratul acceptă să plătească sumele restante, într-un anumit număr de rate.

La asigurarea mixtă de viaţă, contractul se încheie pe un anumit număr de ani, cuprins între anumite limite (de exemplu, între 12 şi 30 de ani), cu condiţia ca asiguratul să nu depăşească o anumită vârstă (de obicei, 75 de ani) la expirarea acestei perioade. Cu cât perioada de asigurare este mai mare, cu atât este mai avantajos atât pentru client, cât şi pentru societatea de asigurare.

Primele de asigurare se stabilesc în funcţie de suma asigurată şi se achită fie anticipat şi integral pentru întreaga perioadă asigurată, fie în rate anuale.

La expirarea perioadei asigurate, asiguratul poate opta pentru plata indemnizaţiei de supravieţuire, fie integral, fie sub formă de rentă anuală, în variantele următoare:

80

a) renta fixă pe o perioadă determinată; b) renta viageră. Dacă asiguratul decedează în perioada de plată a rentei, plata

acesteia încetează. La asigurarea mixtă redusă, este posibilă rambursarea primelor

aferente riscului de supravieţuire, rămânând la dispoziţia asigurătorului numai prima aferentă riscului de deces. În cazul în care, la expirarea perioadei de asigurare, asiguratul este în viaţă, el beneficiază de suma asigurată, iar dacă el încetează din viaţă, asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la momentul decesului, la care, de regulă, se adaugă şi cota corespunzătoare participării la profit pentru partea din rezervele matematice investite de asigurător.

4.2.5. Asigurarea de rentă

În cazul asigurării de rentă, asigurătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. În funcţie de modul de aplicare, asigurarea de rentă poate fi:

a. Rentă viageră. Se acordă sub formă de indemnizaţie periodică (trimestrială sau lunară) până la decesul asiguratului. Primul trimestru considerat de la data intrării în vigoare a rentei are denumirea de primul termen-limită al rentei. Dacă la primul termen-limită se constată că asiguratul a decedat, nu se acordă renta, situaţie cunoscută şi sub denumirea de fără indemnizaţie finală. Există posibilitatea ca renta viageră să se acorde anual sau o dată la şase luni, influenţând astfel valoarea rentei viagere, deoarece asigurătorul dispune de bani o perioadă mai îndelungată şi poate obţine profituri mari din investiţii. În plus, are mai puţine cheltuieli administrative. În cazul termenelor lunare, lucrurile sunt inversate.

La asigurările de rentă viageră cu rambursare, în cazul decesului asiguratului, se rambursează primele de asigurare deja plătite. În mod evident, primele pentru renta cu rambursare sunt mai mari decât cele plătite în cazul unei rente viagere fără rambursare. Astfel de asigurări de rentă viageră sunt pentru o singură persoană şi se încheie pentru pensie de bătrâneţe sau pentru alocaţie provizorie până la pensie (rentă temporară).

În cazul pensiei de bătrâneţe sau al pensiei de urmaş (pentru soţ sau soţie), se foloseşte, în mod special, asigurarea de rentă viageră pentru două persoane, situaţie în care se acordă o indemnizaţie periodică în condiţii de supravieţuire sau de deces al primului asigurat.

81

Aceasta poate fi comparată cu asigurările mixte de viaţă şi prezintă la rândul ei următoarele forme specifice de asigurare:

− renta viagera pe toata durata vieţii, cu aplicare imediată pentru două persoane şi cu transferare integrală în beneficiul ultimului supravieţuitor;

− renta viageră temporară, cu aplicare imediată pentru două persoane şi cu transferare integrală în beneficiul ultimului supravieţuitor.

b. Renta temporară se acordă până la o anumită dată stabilită sau până la decesul asiguratului, în cazul în care acesta survine înaintea datei respective.

c. Renta de supravieţuire se acordă sub formă de indemnizaţie periodică, după decesul asiguratului, în favoarea coasiguratului, dacă acesta este în viaţă. În acest caz, formele specifice mai des întâlnite sunt:

− renta temporară de supravieţuire; indemnizaţia se acordă până la data stabilită în prealabil în contract, sau până la data decesului coasiguratului, dacă aceasta survine mai devreme;

− renta viageră de supravieţuire; în cazul în care coasiguratul decedează înaintea primului asigurat, asigurarea expiră chiar înaintea acordării primei indemnizaţii;

d. Asigurarea de rentă pentru studii (asigurarea tip student). Acest tip de poliţă are ca scop economisirea unor sume de bani pentru perioada de studii a copiilor, îndeosebi în condiţiile în care plătitorul nu ar mai fi în viaţă la momentul începerii acestora. De regulă, asiguratul este părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul poliţei va fi copilul ajuns la vârsta începerii studiilor. De obicei, primele de asigurare vor fi plătite de către asigurat până la începerea studiilor, urmând ca beneficiarul (copilul) să intre în posesia rentelor la vârsta specificată în contract. Durata de plată a rentelor poate fi de 4 sau de 5 ani, după cum a preferat asiguratul. Totodată, asiguratul poate opta ca suma să fie plătită integral la împlinirea de către beneficiar a vârstei necesare începerii studiilor. Însă suma respectivă va fi plătită într-un procent mai mic de 100 % (90-95%) din suma totală a rentelor, datorită faptului că societatea de asigurări nu mai poate capitaliza sumele respective pe perioada care ar fi trecut până la expirarea duratei de 4 sau 5 ani şi în care s-ar fi plătit eşalonat. Societatea de asigurare va plăti chiar dacă una din părţi (asigurat sau beneficiar) va deceda, asumându-şi obligaţiile de plată a rentelor în cazul decesului asiguratului pe parcursul duratei de asigurare. De asemenea, poliţa se

82

poate transforma într-o poliţă mixtă de viaţă în cazul în care beneficiarul decedează pe perioada de plată a primelor. Dacă decesul acestuia survine în perioada plăţii rentelor, ele vor fi încasate de către asigurat ca o suma forfetară sau periodic. O astfel de poliţă se poate încheia pe o perioadă minimă stabilită de societatea de asigurare (9 sau 10 ani), în funcţie de numărul de ani ales pentru plata rentelor (4 sau 5 ani). Primele de asigurare trebuie plătite, indiferent de nivelul sumei asigurate, într-un interval de cel puţin 5 ani.

4.2.6. Asigurarea tip dotă

Este o formă de asigurare prin care părinţii pot oferi drept zestre o sumă de bani, în momentul în care copilul se căsătoreşte sau doreşte să devină independent financiar. Este o asigurare de viaţă prin care se oferă protecţie faţă de riscul de deces al persoanei asigurate (părintele sau tutorele copilului). Beneficiarul (copilul) primeşte suma asigurată, fie în momentul căsătoriei, fie la împlinirea unei anumite vârste ( 20, 25 ani etc.). Este un produs de asigurare asemănător celui pentru studii, cu deosebirea că suma asigurată se plăteşte integral şi nu eşalonat. În cazul decesului beneficiarului, poliţa devine, ca şi la asigurarea tip student, o poliţă de asigurare mixtă de viaţă.

4.3. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă

Din această categorie a asigurărilor de persoane fac parte aşa-

numitele asigurări non-viaţă, deoarece principalele riscuri acoperite nu se referă la riscul de deces, ci la riscuri care creează persoanelor suferinţe fizice sau de altă natură. Aici sunt incluse: asigurările medicale, asigurările de accidente şi asigurările de călătorie.

4.3.1. Asigurarea medicală

Este o formă de asigurare destinată pentru: − acoperirea în caz de boală sau compensarea veniturilor pe

perioada de boală; − acoperirea totală sau parţială a costurilor de spitalizare, dacă

spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile consecutive (de obicei, 3 sau 5);

83

Acoperirea costurilor tratamentului medical, ca rezultat al unei boli sau vătămări corporale în perioada asigurată.

De menţionat că riscul de deces nu este asigurat. Primele de asigurare sunt diferite pentru bărbaţi şi pentru femei.

Nivelul acestora, datorită riscurilor diferite, are în vedere şi categoriile ocupaţionale.

Sumele asigurate plătite pot reprezenta: − sume fixe, forfetare, reprezentând o indemnizaţie pe zi de

spitalizare sau sumă fixă pentru intervenţii chirurgicale; − compensarea cheltuielilor de spitalizare sub forma unor

indemnizaţii pentru servicii de spitalizare private, tratament medical/ chirurgical.

Asemenea altor tipuri de asigurări de sănătate, şi la asigurarea medicală se stabileşte o perioadă de aşteptare, după a cărei expirare acoperirea devine efectivă; aceasta poate fi de 3-6 luni.

Costurile acoperite pot fi: de spitalizare, de convalescenţă, de tratament la domiciliu după externare, indemnizaţie pentru mater-nitate, taxe pentru consultaţii şi diagnostic la medicul generalist sau la specialişti (radiologie, ecografie etc.), intervenţii chirurgicale, servicii private de ambulanţă, costuri de repatriere etc.

Pentru boli incurabile, asigurarea medicală poate cuprinde o clauză adiţională cu referire la suma asigurată, şi anume:

− plata unei sume la momentul diagnosticării bolii. Sumele pot fi unice sau diferenţiate în funcţie de diagnostic;

− plata sumei se efectuează în doua tranşe: una la momentul diagnosticării bolii (de exemplu 50%) şi a doua, după survenirea decesului.

La asigurarea medicală, stabilirea primei de asigurare ţine cont de următorii factori:

− frecvenţa apariţiei unor boli, la anumite intervale de vârstă. De exemplu bărbaţii sunt mai expuşi la atacuri de cord între 40 şi 50 de ani;

− vârsta maximă de intrare sau ieşire din risc; − dacă persoana respectivă este fumătoare sau nu; − informaţii de natură statistică privind cauzele deceselor; − sistemul internaţional de clasificare a bolilor, conform

metodologiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Pentru intervenţii chirurgicale, asigurarea poate fi un produs

distinct sau o clauză adiţională la un produs deja existent. Suma

84

asigurată plătită, în situaţia în care asiguratul suportă o intervenţie chirurgicală, este fixă şi se stabileşte în funcţie de natura intervenţiei chirurgicale. Clientul poate hotărî nivelul acestor sume între anumite limite minime şi maxime. Asigurătorul se pronunţă asupra acestor limite, pe baza datelor statistice privind costurile intervenţiilor chirurgicale. Intervenţia chirurgicală trebuie aprobată şi efectuată de către un medic specialist într-un spital autorizat.

4.3.2. Asigurarea de accidente

În cadrul asigurărilor de persoane, altele decât cele de viaţă, asigurarea de accidente prezintă următoarele caracteristici:

− acoperă doar riscul de accident, nu şi riscul de deces; − nefiind asigurări pe termen lung, se încheie pe perioade mai

mici (un an sau sub un an); − sumele asigurate se plătesc asiguratului proporţional cu gradul

de invaliditate şi conform condiţiilor prevăzute în poliţă. De cele mai multe ori, companiile care activează în domenii care

presupun riscuri oferă angajaţilor asigurări de accidente. Pentru a se înlătura orice dubii legate de interpretarea unor

clauze contractuale, poliţa de asigurare trebuie să definească clar şi să precizeze următorii termeni:

a. Accidentul – reprezintă un eveniment nedorit, datorat unor cauze exterioare, violente şi neaşteptate, într-o conjunctură nefericită, independent de voinţa asiguratului şi care provoacă pagube, răniri sau chiar deces. Nu sunt considerate accidente acele evenimente cu urmări grave, care au o cauză internă şi nu una externă.

b. Invaliditate permanentă – reprezintă o vătămare corporală gravă, ca urmare a unui accident, ivită în decurs de cel mult un an de la data accidentului şi nefiind şanse de ameliorare.

c. Incapacitatea temporară de muncă, survenită ca urmare a unui accident, îl împiedică pe asigurat să efectueze o muncă, pe o perioadă limitată de timp.

d. Suma asigurată. De obicei societăţile de asigurare prevăd o anumită limită la suma asigurată, până la care se poate încheia poliţa de asigurare.

e. Riscurile acoperite de către societăţile de asigurare. În general, acestea sunt accidente: de circulaţie, din practicarea sporturilor, provocate de funcţionarea maşinilor, aparatelor, uneltelor, din insolaţii, degerături,

85

asfixieri, înec, explozie, prăbuşiri de teren, trăsnet, electrocutare, lovire, înţepare, cădere, tăiere, arsuri, atac efectuat de o altă persoană sau de un animal şi ca urmare a mânuirii armelor.

f. Riscurile excluse – sunt cele care se datorează unor acţiuni iresponsabile, cum ar fi: „accidente produse de asigurat, fiind în stare de ebrietate, intoxicaţie ca urmare a abuzului de alcool, medicamente sau droguri, vătămări produse de acţiunea proprie a asiguratului, riscuri de război, revoluţie, explozie atomică şi altele.

În funcţie de gravitatea efectelor accidentului, asiguratul primeşte o anumită sumă de bani, conform unei scheme propuse de asigurător şi acceptate de el, care se regăseşte în conţinutul contractului de asigurare. Plata sumelor asigurate se face pe bază de documente, inclusiv medicale şi a unor investigaţii pe care asigurătorul are dreptul să le efectueze.

Asigurarea de accidente poate fi încheiată ca asigurare individuală sau de grup ( colectivă). Aceasta din urmă se poate încheia nominal sau pentru toţi angajaţii (luaţi ca număr total), pe profesii sau indiferent de profesie.

4.3.3. Asigurarea de călătorie

Această formă de asigurare acoperă accidentele sau îmbolnăvirile ce pot să apară pe parcursul unei călătorii anume, de obicei în străinătate. În unele cazuri se acoperă şi riscul de deces.

În cazul producerii unei îmbolnăviri sau a unui accident, asigurătorul, printr-un împuternicit al său, va face tot posibilul pentru a acorda ajutorul necesar în situaţia critică respectivă. Una din măsurile întreprinse este transportul la una din unităţile medicale cele mai apropiate, care să dispună de condiţii de tratament adecvate. Pe toată durata călătoriei, asigurătorul va plăti pentru asigurat sumele ce reprezintă cheltuielile normale, fireşti în situaţia respectivă.

În cazul în care nu are loc spitalizarea şi asiguratul achită el însuşi anumite cheltuieli, el poate solicita asigurătorului rambursarea cheltuielilor medicale pe baza unor documente solicitate de acesta din urma. De regulă, nu se rambursează cheltuielile efectuate fără respectarea condiţiilor poliţei, care nu se încadrează în limitele geografice delimitate sau care implică anumite tratamente sau intervenţii, pentru boli avute anterior călătoriei. Pentru evenimentele excluse, poliţa cuprinde un capitol separat.

86

Important de remarcat este faptul că asigurările, în special cele de viaţă, nu sunt standard; ele trebuie alcătuite după nevoile individuale ale clienţilor, găsindu-se combinaţiile optime pentru fiecare client.

4.4. Clauze adiţionale

Societăţile de asigurări pot oferi posibilitatea obţinerii unor avantaje constând în protecţii suplimentare, în schimbul plăţii unor sume de bani foarte mici. Astfel, în schimbul unor sume modice, se pot include clauze adiţionale de genul următor:

a. Protecţia împotriva inflaţiei – reprezintă o clauză adiţională absolut necesară în ţările care prezintă un nivel semnificativ al ratei inflaţiei. Având în vedere că o asigurare de viaţă se încheie pe termen lung, este necesară menţionarea valorii reale a sumei asigurate. Aceasta necesită corelarea în permanenţă a sumei asigurate şi a primelor de asigurare, cu rata inflaţiei şi se aplică numai la primele plătite în mod eşalonat. Evident, corelarea implică şi creşterea continuă a primei de asigurare. În cazul contractelor cu plată unică a primei de asigurare, aceasta trebuie să se justifice şi ca atare nu se aplică.

b. Clauza de scutire de plată a primelor – presupune posibilitatea de încetare a plăţii primelor de asigurare, având drept cauză o invaliditate survenită ca urmare a unui accident produs după data intrării în vigoare a poliţei de asigurare. Această clauză este acceptată numai dacă asiguratul nu mai poate munci pentru a obţine venituri din care să plătească primele de asigurare.

4.5. Determinarea primei de asigurare

la asigurările de viaţă

4.5.1. Caracteristici definitorii

La asigurările de viaţă, drepturile şi obligaţiile prevăzute în contract depind de probabilitatea de supravieţuire a asiguratului. Asigurările de viaţă se bazează pe calcule actuariale fundamentate, pentru determinarea primei de asigurare, a rezervelor matematice, a valorii de răscumpărare a produselor cu capitalizare şi pe calcule prin care se determină rata tehnică a dobânzii.

Calcularea primelor de asigurare se bazează pe tabelele de mortalitate întocmite de către Comisia Naţională de Statistică, care

87

indică numărul de persoane încă în viaţă şi probabilitatea de deces. Punctul de plecare îl constituie un grup determinat de persoane (100.000) care se nasc. Tabelele de mortalitate, realizate pe baza datelor statistice, nu ţin seama de catastrofe naturale, război etc., care pot influenţa mortalitatea în afara cauzelor naturale.

La asigurările de viaţă, întrucât sunt asigurări pe termen mediu sau lung, riscul de deces creşte de la un an la altul datorită îmbătrânirii naturale. Aceasta înseamnă că societatea de asigurare trebuie să perceapă în fiecare an o primă de asigurare din ce în ce mai mare, denumită primă de risc. Aceasta reprezintă valoarea probabilă a riscului asumat de-a lungul fiecărui an de asigurare. Acest aspect este dificil pentru asigurător şi nu este nici convenabil pentru asigurat. De aceea, se calculează o primă anuală constantă, pe toată perioada asigurării, numită primă nivelată, care are aceeaşi valoare pe toată durata de plată a primelor, situându-se între valorile extreme ale primei de risc. Astfel, asigurătorul va încasa în primii ani ai perioadei de asigurare o primă mai mare decât cea necesară pentru acoperirea riscului. Ulterior, datorită înaintării în vârstă a asiguratului, asigurătorul va încasa o primă mai mică decât cea corespunzătoare riscului. Asigurătorul colectează anumite sume din primele de asigurare neutilizate un timp şi care, împreună cu dobânzile aferente, vor fi utilizate atunci când primele nivelate nu vor mai fi suficiente pentru acoperirea riscului asiguratului.

Plata primei de asigurare, în asigurările de viaţă, se poate efectua o singură dată sub forma primei unice sau în mod eşalonat.

Prima unică este astfel calculată încât să acopere riscul pe întreaga perioadă asigurată. Astfel, asigurătorul va beneficia de întreaga sumă de bani de la început, pentru toată durata. Prima unică încasată, la care se adaugă venitul încasat din investirea ei, va fi utilizată pentru plata sumei asigurate, atunci când intervine decesul asiguratului sau la expirarea contractului. Această modalitate de plată este foarte puţin utilizată în practică, fiind mai frecventă la asigurările de viaţă pe termen limitat.

Plata eşalonată a primei este cea mai des utilizată, în special în cazul unei asigurări pe termen lung, deoarece suma ce ar reprezenta prima unică ar constitui un efort financiar prea mare pentru contractantul asigurării. Sub aspectul nivelului, asigurătorul poate accepta încasarea aceleiaşi prime, eşalonată în timp, deşi riscul de deces este diferit de la un an la altul datorită îmbătrânirii persoanei asigurate.

88

Atunci când se calculează prima netă, la asigurarea de viaţă, se iau în considerare următoarele elemente:

− probabilitatea producerii evenimentului asigurat; − vârsta şi sexul persoanei asigurate; − valoarea actuală a primelor; − valoarea actuală a sumei asigurate; − dobânda tehnică; − rentabilitatea societăţii de asigurări. Trebuie menţionat că în calculul primei nete nu se iau în

considerare cheltuielile asigurătorului. Acestea sunt acoperite prin adău-garea unui supliment (adaos) de primă la prima netă, obţinându-se prima brută, care este prima efectiv plătită de către asigurat.

Cheltuielile societăţii de asigurare, luate în calculul primei de asigurare, pot fi iniţiale sau permanente. Cheltuielile iniţiale se efectuează numai la încheierea unui contract de asigurare şi sunt mai mari, în timp ce cheltuielile permanente se efectuează în fiecare an, având un nivel redus.

Suplimentul de primă include următoarele elemente: − cheltuieli de achiziţie a poliţei de asigurare, care se fac la

încheierea contractului şi cuprind: salariile, respectiv comisioanele agenţilor de vânzări şi cheltuielile pentru o evaluare corectă a riscului;

− cheltuieli cu reclama, publicitatea şi tipăriturile, ce reprezintă o anumită cotă procentuală din primele de asigurare;

− cheltuieli de încasare a primei de asigurare şi cu gestio-narea, care se stabilesc sub forma unei cote procentuale din prima netă;

− cheltuieli cu comisioanele de reînnoire a poliţelor; − cheltuieli de automatizare; − cheltuieli administrative şi gospodăreşti ale asigurătorului:

întreţinere, chirie, telefon etc., precum şi cheltuielile de reprezentare. Acestea se eşalonează pe toată perioada de valabilitate a asigurării. Depozitul pentru cheltuieli este destinat acoperirii cheltuielilor

iniţiale şi celor permanente. Astfel, asiguratul plăteşte la fiecare primă o parte din suma ce constituie cheltuielile iniţiale, la care se adaugă sumele ce reprezintă cheltuielile permanente pentru perioada respectivă.

Asigurătorul poate oferi reduceri de primă, care sunt de două feluri:

– reduceri de frecvenţă, acordate atunci când plata primelor de asigurare se face la intervale mai mari de timp (prima unică, anuală,

89

semestrială). Societatea de asigurare beneficiază de sume mai mari, plătite în avans, pe o perioadă mai lungă, pe care poate să le investească, iar pe de altă parte, nu mai face cheltuieli pentru colectarea ratelor de primă la intervale mai mici de timp;

– reduceri de mărime, care încurajează asiguraţii pentru încheierea unor poliţe de valori mari. În general, ele se acordă atunci când primele de asigurare anuale depăşesc un anumit nivel stabilit de către asigurător.

Ambele tipuri de reduceri sunt stabilite în mod unilateral de către asigurător, care, în funcţie de conjunctura pieţei, are dreptul să le modifice periodic, notificând acest lucru clienţilor la aniversarea contractului. Reducerile de primă se aplică asupra primelor brute de asigurare, la care se adaugă şi primele suplimentare pentru clauzele adiţionale.

Societatea de asigurare constituie o rezervă din primele de asigurare, pentru a putea plăti sumele asigurate, indiferent de momentul în care se produce evenimentul asigurat. Aceasta reprezintă rezerva matematică, care poate fi determinată prin diferite metode de calcul ce ţin seama de cheltuielile iniţiale. Cea mai cunoscută şi cea mai frecvent folosită este metoda Zillmer. Rezerva matematică calculată prin metoda Zillmer este egală cu valoarea actualizată a sumelor asigurate viitoare, din care se scade valoarea actualizată a viitoarelor prime.

Dacă asiguratul, dintr-un motiv sau altul, nu-şi mai poate plăti primele în continuare şi doreşte să întrerupă contractul înainte de data expirării acestuia, are dreptul să i se ramburseze o anumită sumă, denumită valoare de răscumpărare. Aceasta se calculează numai pentru contractele cu plata eşalonată, prin aplicarea unei cote procentuale asupra rezervei matematice. Acest procent este diferit, în funcţie de momentul rezilierii contractului. Rezilierea din primii ani de existenţă ai contractului se concretizează în valori de răscumpărare reduse, datorită nivelului ridicat al cheltuielilor efectuate de asigurător în această perioadă. Asiguratul are dreptul să rezilieze contractul în orice moment. De aceea, în calculul primelor de asigurare, trebuie să se ţină seama de procentul persoanelor care se aşteaptă să rezilieze poliţa de asigurare în fiecare an.

Din primele încasate, asigurătorul creează un fond care va fi investit mai departe, obţinându-se un venit suplimentar, sub formă de dobândă. În domeniul asigurărilor, termenul de dobândă reprezintă veniturile provenite din investiţii financiare. Deoarece societatea de asigurări nu poate cunoaşte dinainte cât mai exact ce dobândă se va obţine din banii investiţi de-a lungul timpului, este absolut necesar să se utilizeze în calcul o rată a dobânzii realistă, în funcţie de situaţia

90

concretă a ţării şi a posibilităţilor de investire. Această rată a dobânzii prin care se poate estima dobânda viitoare se numeşte rată tehnică a dobânzii. În acest fel, valoarea poliţei creşte în fiecare an cu cota de participare la profit corespunzătoare dobânzii obţinute de asigurător din investirea rezervelor matematice.

4.5.2. Funcţiile biometrice

Practica asigurărilor de viaţă are la bază datele cuprinse în tabela de mortalitate (Anexa nr. 1) a unei ţări, care este întocmită în urma prelucrării informaţiilor oferite de recensământul populaţiei din ţara respectivă. În tabela de mortalitate sunt trecute, în coloane distincte, următoarele valori:

− vârsta x, de la 0 la 100 de ani; − funcţia de supravieţuire lx – arată câte persoane dintr-o

generaţie ipotetică de 100.000 născuţi vii, mai sunt în viaţă la împlinirea vârstei de x ani;

− numărul persoanelor ce vor deceda în intervalul cuprins între x şi x+1 ani, notat cu dx;

− probabilitatea de deces, qx, respectiv probabilitatea ca o persoană care a împlinit x+1 ani să fi decedat la vârsta cuprinsă între x şi x+1 ani. Formula de calcul a acesteia este:

x

xx l

dq =

– probabilitatea de supravieţuire px – arată şansele pe care le are

o persoană care a împlinit vârsta x să fie în viaţă la împlinirea vârstei de x + t ani; aceasta este dată de relaţia:

x

1xx l

lP +=

Astfel, probabilitatea ca o persoană de x ani să supravieţuiască la vârsta de x + t ani este dată de relaţia:

x

txxt l

lP +=

91

– numărul mediu al supravieţuitorilor cuprinşi în intervalul de vârstă de la x la x+1 ani; aceasta se notează cu lm(x).

Considerându-se că lx este funcţia de supravieţuire şi n este un anumit număr de ani, viaţa medie Ex reprezintă parametrul care exprimă media numărului de ani pe care poate să-i trăiască o persoană în vârstă de x ani şi se determină aplicând formula:

Dacă se adună px cu qx se obţine relaţia: Px + qx = 1

4.5.3. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale de supravieţuire

cu plata unică a sumei asigurate În acest caz, se consideră o persoană oarecare în vârstă de x ani,

care încheie o asigurare de supravieţuire în valoare de S u.m., urmând ca peste n ani, respectiv la momentul x + n, să încaseze suma S, dacă

va fi în viaţă, eveniment ce are loc cu probabilitatea .l

lP

x

nxxn

+=

Relaţii de calcul:

,l

lE;ESP n

x

nxxnXnN υ∗=∗= + în care:

PN – prima netă unică pe care trebuie să o plătească asiguratul, pentru a putea încasa, la momentul scadenţei, suma asigurată S;

nEx – prima netă unică unitară;

n

n

)i( +=υ

1

1, i fiind procentul mediu anual al pieţei

financiare pe durata celor n ani.

x

nnx

x

nxxxx l

l

l

lllE

∑=

++++ +=

++++=

100

021

2

1...

2

1

92

O sumă de bani S0, care este plasată pe termen lung, are valoarea finală:

Sn = S0* (1+i)n , dacă procentul mediu anual al pieţei financiare

pe durata celor n ani (i) este unic, sau :

∏=

+∗=n

1jj0n ),i1(SS dacă procentul respectiv este variabil..

Utilizându-se numerele de comutaţie, se aplică formula:

x

nxxn D

DE +=

În cadrul asigurărilor de viaţă, numerele de comutaţie sunt determinate la un anumit nivel al dobânzii pe an, având rolul de a permite simplificarea calculelor. Valorile acestora sunt obţinute din tabelul numerelor de comutaţie (Anexa 2) şi este întocmit pe baza tabelei de mortalitate a populaţiei unei ţări.

4.5.4. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale de

supravieţuire, cu plăţi eşalonate viagere, a sumelor asigurate

În acest caz, problema este de a stabili valoarea primei nete unice pe care un asigurat trebuie să o achite la data semnării contractului de asigurare, pentru ca apoi, pe o anumită durată de timp, sau pe toată viaţa, să primească, periodic, din partea asigurătorului, o anumită sumă de bani, care este stipulată în contract.

Atunci când asigurătorul plăteşte periodic asiguratului, în contul sumei asigurate, anumite sume de bani, spunem că el efectuează plăţi eşalonate viagere.

Dacă plăţile respective sunt anuale, ele se numesc anuităţi viagere, care, la rândul lor, sunt:

– anuităţi viagere imediate (anticipate sau posticipate); – anuităţi viagere amânate (anticipate sau posticipate). În ambele cazuri, durata operaţiunii este egală cu durata de viaţă

rămasă a asiguratului sau este limitată la un anumit număr de ani. Anuităţile plătite de către asigurător la începutul fiecărui an sunt

denumite anticipate, iar cele achitate la sfârşitul anului se numesc posticipate.

93

Date fiind numerele de comutaţie Nx şi Dx şi notându-se cu ax prima netă unică unitară plătită de asiguratul în vârstă de x ani, la calcularea primei nete unice, în cazul plăţilor eşalonate a sumei asigurate viagere, se utilizează formulele următoare pentru:

A. Anuităţi viagere constante: Anuităţi viagere imediate şi nelimitate

a) anticipate: ;x

xx D

Na = b) posticipate:

x

1xx D

Na +=

Anuităţi viagere imediate şi limitate la n ani

a) anticipate: x

nxxxn D

NNa +−

=

b) posticipate: x

1nx1xxn D

NNa +++ −

=

Anuităţi viagere amânate n ani şi nelimitate

a) anticipate: x

nxxn D

Na += ; b) posticipate:

x

1nxxn D

Na ++=

Anuităţi viagere, amânate r ani şi limitate la n ani

a) anticipate: xD

r/ nrxrxxn

NNa +++ −

=

b) posticipate: x

1nrx1rxxn D

NNar/

+++++ −=

B. Anuităţi viagere variabile în progresie aritmetică Reamintim că o progresie aritmetică este perfect determinată,

dacă se cunosc: – primul termen, a1; – ultimul termen, an; – numărul termenilor, n; – raţia, r; – suma progresiei, Sn.. În principal, între valorile numerice de mai sus există

următoarele relaţii: an= a1+( n – 1) r;

94

an+1= an+r=a1+(n – 1) r +r= a1+nr;

Sn=a1+a2+....+an ;

2

n)aa(S n1n

+=

Revenind la cazul nostru, dacă α este prima unitate şi β este raţia progresiei, atunci putem întâlni următoarele cazuri:

Anuităţi viagere imediate şi nelimitate a) anticipate:

x

1xxx D

SNa +∗β+∗α

= , unde,

Sx+1= Nx+2+Nx+3+...+Nω

Anuităţi viagere imediate şi limitate la n ani a) anticipate:

x

nxnx1x

x

nxxxn D

N)1n(SS

D

NNa ++++ ∗−−−

∗β+−

∗α=

b) posticipate:

xD1nxN1)(n1nxS2xSβ

xD1nxN1xN

αxan++∗−−++−+∗+++−+∗=

Anuităţi viagere amânate n ani şi nelimitate a) anticipate:

x

1nxnxxn D

SNa +++ ∗β+∗α

=

b) posticipate:

x

2nx1nxxn D

SNa ++++ ∗β+∗α

=

Rente viagere fracţionate sau plăţi viagere fracţionate

Considerându-se anul împărţit în m fracţiuni, iar plata sumei asigurate efectuându-se la începutul sau la sfârşitul unei fracţiuni, calcularea primei nete unice necesită utilizarea fracţionalităţilor viagere constante, în următoarele variante:

95

Fracţionalităţi viagere imediate şi nelimitate

a) anticipate: m2

1m

D

Na

x

xx

−−=

b) posticipate: m2

1m

D

Na

x

1xx

−+= +

Fracţionalităţi viagere imediate şi limitate la n ani

a) anticipate: )D

D1(

m2

1m

D

NNa

x

nx

x

nxxxn

++ −∗−

−−

=

b) posticipate: )D

D1(

m2

1m

D

NNa

x

nx

x

1nx1xxn

++++ −∗−

+−

=

Fracţionalităţi viagere amânate n ani şi nelimitate

a) anticipate: x

nx

x

nxxn D

D

m2

1m

D

Na ++ ∗

−−=

b) posticipate: x

nx

x

1nxxn D

D

m2

1m

D

Na +++ ∗

−+=

4.5.5. Calcularea primei nete unice la asigurările

individuale de deces

Problema asigurării de deces o constituie determinarea primei pe care asiguratul în vârstă de x ani o plăteşte asigurătorului la data semnării contractului de asigurare, pentru ca asigurătorul să achite suma asigurată urmaşilor asiguratului (sau unei persoane desemnate de acesta), la data când survine decesul asiguratului. Date fiind nume-rele de comutaţie Mx şi Dx şi notându-se cu Ax prima netă unică unitară aferentă sumei asigurate şi plătită beneficiarului asigurării, la calcularea primei nete unice, se utilizează formulele următoare pentru:

1. Asigurarea de deces nelimitată sau pe viaţă

D

MA x

x =

2. Asigurarea de deces temporară sau limitată la n ani

x

nxxxn D

MMA +−

=

96

3. Asigurarea de deces amânată n ani

x

nxxn D

MA +=

4. Asigurarea de deces amânată n ani şi limitată la r ani

x

rnxnxxn/r D

MMA +++ −

=

De regulă, cele patru situaţii, prezentate mai sus, au în vedere plata sumei asigurate la mijlocul anului de deces al asiguratului. Dacă suma asigurată este plătită la sfârşitul fracţiunii de o lună, trimestru sau semestru din anul de deces al asiguratului, atunci prima netă unică

unitară Ax, aferentă sumei asigurate, se înmulţeşte cu mj

i, unde 1 an =

= m fracţiuni din an, i = dobânda anuală, iar ).1i1(mj mm −+∗=

De exemplu: )1i1(m

i

D

M

j

i

D

MA

mx

x

mx

xx

−+∗=∗=

Pentru suma asigurată plătită la momentul decesului asiguratului, prima netă unică unitară Ax, aferentă sumei asigurate, se înmulţeşte cu

)i1(l

i

n +, unde ln(1+i) este considerată dobânda instantanee.

De exemplu: )i1(l

i

D

MA

nx

nxxn +

∗= +

Dacă la asigurarea de deces, suma asigurată este variabilă în progresie aritmetică, la calcularea primei nete unice unitare se utilizează numărul de comutaţie Rx, dat de relaţia:

∑ω

=ω+ =+++=

1xx1xxx MM...MMR

Numărul de comutaţie Rx este aplicat în următoarele cazuri: Asigurarea de deces nelimitată şi cu sumă variabilă în

progresie aritmetică:

x

xx D

RA =

97

Asigurarea de deces nelimitată, amânată n ani şi cu sumă variabilă în progresie aritmetică:

x

nxxn D

RA +=

Asigurarea de deces imediată, limitată la n ani şi cu sumă variabilă în progresie aritmetică:

x

nxnxxxn D

nMRRA ++ −−

=

4.5.6. Calcularea primei nete unice la asigurările individuale mixte

Asigurarea mixtă are rol atât de asigurare de supravieţuire, cât şi de deces. Astfel, în cazul unei asigurări cu durata de n ani, asigurătorul plăteşte asiguratului suma asigurată, dacă el este în viaţă la expirarea acestui termen. Dacă asiguratul a decedat înaintea termenului respectiv, atunci asigurătorul plăteşte la data decesului suma asigurată, bene-ficiarului asigurării.

Cea mai simplă formă de asigurare mixtă este asigurarea mixtă generală, prin care se asigură o sumă pe termen fix, atât în caz de supravieţuire, cât şi în caz de deces, în cadrul aceluiaşi termen. Prima netă unică unitară, notată cu AM, este dată de relaţia:

x

nxx

x

nxxn D

MM

D

DAM ++ −

+=

La asigurarea mixtă cu sumă dublă, pentru calcularea primei nete unice unitare, se aplică formula:

x

xnxxxnxn D

MDAEAMD

+=+= =

Acest mod de asigurare garantează plata unei sume la termenul prevăzut în asigurare, dacă asiguratul este în viaţă, sau mai devreme, dacă el a decedat între timp. În plus, dacă asiguratul este în viaţă la termenul fixat în asigurare, atunci el poate primi un nou contract de asigurare, liber de orice prime şi care să prevadă plata aceleiaşi sume la moartea sa.

La asigurarea mixtă cu termen fix, asigurătorul plăteşte la momentul prevăzut în contract, de exemplu după n ani, o anumită sumă S asiguratului, dacă el este în viaţă, sau altei persoane, dacă asiguratul a decedat înainte de momentul fixat în contract pentru plata

98

sumei asigurate. În acest caz, în funcţie de calculul anticipat sau posticipat, se utilizează relaţiile:

nxnx aP υ=∗

a. anticipat:

n

nXx

x

xn

n

x NN

D

aP υ∗

−=

υ=

+

b. n

1nx1x

x

xn

n

x NN

D

aP υ∗

−=

υ=

+++

La asigurarea mixtă cu termen fix şi sumă dublă, asigurătorul este în situaţia de a plăti asiguratului suma S la termenul fix de n ani şi apoi de a plăti aceeaşi sumă urmaşilor asiguratului la data decesului său, indiferent când acesta se produce, fără ca asiguratul să mai plătească în plus alte prime, dacă a supravieţuit termenului prevăzut în contract. În acest caz, notându-se cu AMFD prima netă unică unitară , se aplică relaţia:

x

nxnxn

nxn D

MAAMFD ++υ=+υ=

Dacă în locul unei prime unice se preferă o primă anuală în cadrul termenului fixat, atunci, pentru determinarea primei unitare anuale, se aplică următoarea relaţie de echilibru financiar:

xnn

xnx AvaP +=∗

4.5.7. Calcularea primei nete la asigurările individuale de pensii

Asigurarea de pensie reprezintă un caz particular al asigurării de rentă viageră şi constă în determinarea primei nete pe care asiguratul o plăteşte o singură dată sau eşalonat viager până la un moment dat, anterior celui de la care începe să primească, anual sau pe fracţiuni de an, o pensie de la asigurător, în virtutea poliţei încheiate.

În cazul primei nete achitată în mod eşalonat, un asigurat în vârstă de x ani, pentru a putea să primească de la asigurator o sumă de bani S (pensie) de k ori pe an, după o perioadă de n ani, el trebuie să-i

99

plătească asigurătorului o sumă de bani P (prima netă), de m ori pe an, timp de r ani, conform relaţiei de echivalenţă:

xnxr aSkaPm ∗∗=∗∗

4.5.8. Calcularea primei nete unice la asigurările de supravieţuire şi de deces pentru două

sau mai multe persoane interdependente

Dacă asigurările individuale reprezintă o preocupare de prim rang în cadrul asigurărilor de viaţă, asigurările pentru două sau mai multe persoane interdependente se situează pe un plan secundar. Totuşi, ele pot reprezenta un interes atât pentru societăţile de asigurări, cât şi pentru asiguraţi. Asemenea asigurărilor individuale, şi asigurările pentru două sau mai multe persoane pot fi cu plăţi unice sau eşalonate a sumelor asigurate. Mai întâi, luăm ca exemplu cazul unui grup alcătuit din două persoane de vârste x şi y, la care probabilitatea de supravieţuire a grupului peste n ani este dată de relaţia:

y

ny

x

nxynxnxyn l

l

l

lPPP

++ ∗=∗=

Probabilitatea ca grupul respectiv să fi decedat înainte de anul n este:

( )( )ynxnynxnxyn P1P1qqq −−=∗=

La acelaşi grup, probabilitatea de a avea cel puţin un supravieţuitor este dată de relaţia:

( )( ) xynynxnynxnxy/1n PPPP1P11P −+=−−−=

În mod analog, la un grup format din trei persoane, de vârste x, y şi z, probabilitatea de a avea cel puţin un supravieţuitor este dată de relaţia:

( ) xyzPnyzPnxzPnxyPnzPnyPnxPn xyz

1Pn +++−++=

De asemenea, la grupul alcătuit din trei persoane, probabilitatea de supravieţuire a numai două persoane peste n ani se determină cu ajutorul relaţiei:

znynxnznynznxnynxn

znynxnznynxnznynxnxyz/2n

PPP3PPPPPP

PPqPqPqPPP

∗∗∗−∗+∗+∗=

=∗∗+∗∗+∗∗=

100

La asigurările de supravieţuire, calcularea primei nete unice pentru grupuri de persoane vizează, îndeosebi, grupuri alcătuite din două sau trei persoane.

La grupul compus din două persoane (n = 2), întâlnim următoarele situaţii de calcul a primei nete unice unitare:

a) dacă cel puţin un membru al grupului este în viaţă peste k ani:

2121

21

xxkxkxk

xx

)1(k EEEE −+=

b) dacă numai un membru al grupului este în viaţă peste k ani:

2121

21

xxkxkxk

xx

1k E2EEE −+=

c) dacă peste k ani sunt în viaţă ambii membri ai grupului:

21

21

xxk

xx

2k EE =

La grupul format din trei persoane (n = 3), putem întâlni următoarele cazuri:

a) dacă cel puţin un membru al grupului este în viaţă peste k ani:

3x2x1x323121321

321

EkxxEkxxEkxxEkxEkxEkxEk

xxx

)1(Ek +−−−++=

b) dacă numai un membru al grupului este în viaţă peste k ani:

3x2x1x323121321

321

E3)EEE(2EEEE kxxkxxkxxkxkxkxk

xxx

1k +++−++=

c) dacă peste k ani sunt în viaţă cel puţin doi membri ai grupului:

321323121

321

xxxkxxkxxkxxk

xxx

2k E2EEEE −++=

d) dacă numai doi membri ai grupului sunt în viaţă peste k ani:

321323121

321

xxxkxxkxxkxxk

xxx

2k E3EEEE −++=

e) dacă peste k ani sunt în viaţă toţi cei trei membri ai grupului:

321

321

xxxk

xxx

3k E3E =

101

La asigurările de deces pentru grupuri de persoane, mai frecvente sunt următoarele situaţii:

Când suma asigurată este plătită de asigurător la primul deces din grup, astfel:

a1. Pentru o asigurare de deces imediată şi nelimitată, prima netă unică unitară este dată de relaţia:

n21

n21n21

x....xx

x,...,x,xx...xx D

MA =

a2. Pentru o asigurare de deces amânată k ani şi nelimitată, prima

netă unică unitară este dată de relaţia:

n21

kn21n21

x....xx

x,...,kx,kxx...xx D

MA +++

=

a3. Pentru o asigurare de deces imediată şi limitată la k ani, prima netă unitară este dată de relaţia:

n21

kn21n21n21

x....xx

x,...,kx,kxx...xxx...xxk D

MMA +++−

=

b) Când suma asigurată este plătită de asigurător la ultimul deces din grup, pentru o asigurare de deces imediată şi nelimitată, prima netă unică unitară, în cazurile n = 2 şi n = 3, este dată de relaţiile:

b1. 212121 xxxxxx

AAAA −+=

b2. 321323121321321 xxxxxxxxxxxxxxxA)AAA(AAAA +++−++=

4.5.9. Determinarea primei brute

Primele brute (tarifare sau comerciale) includ, pe lângă primele nete, diferitele cheltuieli efectuate de asigurător, precum şi profitul acestuia.

În general, cheltuielile asigurătorului sunt împărţite în patru categorii, şi anume:

− cheltuieli de achiziţionare a contractelor, exprimate printr-o sumă α sau printr-un procent din suma asigurată (notat tot cu α);

− cheltuieli de încasare a primelor (comisionul încasatorului), exprimate printr-un procent β din suma încasată de către asigurător (prima tarifară);

102

− cheltuielile de administraţie, exprimate printr-o sumă γ sau printr-un procent din suma asigurată (notat tot cu γ );

− cheltuieli de reglementare a prestaţiilor (aşa-numitele „sarcini reglementare”), exprimate printr-un procent s din prima netă.

La o asigurare valabilă pe o durată de n ani, putem întâlni situaţiile: a) dacă α şi β sunt mărimi absolute (sume), iar plăţile sunt

anuale, pentru prima brută unică, avem următoarea formulă de calcul:

NxnBNB PsaγPβαPP ∗+∗+∗++=

Această formulă poate fi scrisă şi în forma de mai jos:

( )β−

∗γ+α+∗+=

1

aPs1P xnNB

b) dacă α şi β sunt sume, iar anul este fracţionat în k părţi egale şi poliţa se achită în r ani (r ≤n) prin prime brute (PB) anticipate egale, avem:

NPsxanxarBPKNPxarBPk ∗+∗γ+∗∗∗β+α+=∗∗ c) dacă α şi γ sunt procente din suma asigurată, iar plăţile sunt

anuale, avem relaţia:

NP∗+∗∗+∗+∗+= saSγPβSαPP xnBNB d) dacă α şi β sunt procente din suma asigurată, iar anul este

fracţionat în k părţi egale şi poliţa se achită în r ani (r ≤n), prin prime anticipate egale cu PB, atunci avem:

NxnxrBNxrB PsaSaPkSPaPk ∗+∗∗γ+∗∗∗β+∗α+=∗∗ La o asigurare pe termen nelimitat (valabilă pe viaţă), putem

întâlni situaţiile: a) dacă γ+α sunt mărimi absolute (sume), avem relaţia:

NxBNB PsaPPP ∗+∗+∗++= γβα

b) dacă α şi β sunt mărimi absolute (sume), iar anul este fracţionat în k părţi egale şi poliţa se achită în r ani ( r ≤ n), prin prime

anticipate egale cu PB, atunci avem relaţia:

NxxrBNxrB PsaSaPkSPaPk ∗+∗∗γ+∗∗∗β+∗α+=∗∗

c) dacă α şi γ sunt mărimi relative (procente) din suma asigurată, iar plăţile sunt anuale, avem relaţia:

NxBNB PsaSPSPP ∗+∗∗γ+∗β+∗α+=

103

d) dacă α şi β sunt procente din suma asigurată, iar anul este fracţionat în k părţi egale şi poliţa se achită în r ani (r ≤ n) prin prime anticipate egale, notate cu PB, atunci avem relaţia:

NxxrBNxrB PsaSaPkSPaPk ∗+∗∗γ+∗∗∗β+∗α+=∗∗

Pentru determinarea primei brute anuale (în cazul în care s = 0), se utilizează formula:

β−

∗γ+α

+

=1

a

a

aP

P xm

xn

xnNa

Ba ,

în care avem: PBa – reprezintă prima brută anuală; PNa – reprezintă prima netă anuală; n – este durata asigurării; m – este durata de plată a primelor. nax, ca sumă anticipată limitată pe n ani, se determină astfel:

x

nxxxn D

NNa +−

= şi, respectiv, x

mxxxm D

NNa +−

=

În cazul în care durata asigurării este aceeaşi cu durata plăţii primelor, adică m=n, atunci formula primei brute anuale se simplifică şi devine astfel:

β−

γ+α

+=

1

aP

P xnNa

Ba

4.6. Determinarea rezervei matematice

Rezerva matematică reprezintă diferenţa rezultată, la un moment dat, între primele încasate de asigurător (plus dobânzile aferente acestora) şi sumele plătite pentru acoperirea riscului.

Pentru a-şi putea onora obligaţiile asumate, asigurătorul trebuie să dispună în permanenţă de o sumă echivalentă cu rezerva matematică. Astfel, asigurătorul trebuie să poată ca din primele încasate să fie în măsură să acopere integral obligaţiile viitoare care decurg din contractele de asigurare încheiate.

104

La asigurările de viaţă, pentru calcularea rezervei matematice, se aplică mai frecvent două metode, şi anume:

– metoda prospectivă; – metoda retrospectivă. a) Conform metodei prospective, avem relaţia:

R(t) = D′(t) – D(t) în care : R(t) este rezerva matematică netă la momentul t; D(t) reprezintă obligaţia asigurătorului la momentul t; D(t) reprezintă obligaţia asiguratului la momentul t.

( )( ) txtrNa

txtn

aPtD

EStD

+−

+−

∗=

∗='

Rezultă: ( ) txtrNatxtn aPEStR +−+− ∗−∗=

b) Conform metodei retrospective:

( )

x

txxt

x

txXxt

xt

xtNa

D

DE;

D

NNa

E

aPtR

++ =−

=

∗=

Având în vedere notaţiile următoare: r – numărul de ani în care se achită poliţa; PBk – prima brută plătită de asigurat periodic de k ori pe ani; β – comisionul încasatorului;

γ – cheltuielile anuale de administraţie. În cazul primelor brute (tarifare), rezerva matematică brută (de

inventar) se determină astfel: 1. Dacă asigurarea este limitată la n ani, atunci: a) pentru t ≤ r y b) pentru r < t ≤ n

( ) ( ) txtnb at'DtR +−∗γ+= 2. Dacă asigurarea este pe viaţă (nelimitată), atunci: a) pentru t ≤ r

( ) ( ) txtrBktxtxtrBkb aPkaaPkt'DtR +−++− ∗∗−∗γ+∗∗β∗+=

105

b) pentru r < t ( ) ( ) txb at'DtR +∗γ+=

Dacă prima este plătită posticipat, relaţiile sunt analoage. La cumpărarea poliţei de asigurare, în momentul anterior încasării

primei de subscriere, rezerva matematică brută aferentă contractului încheiat, (RB) este 0. Dacă s-a plătit o primă brută (PB) şi s-au efectuat unele cheltuieli de subscriere (CS), atunci, imediat după subscriere, RB = PB – CS, având, în mod normal, o valoare strict pozitivă. În general, rezerva matematică brută are o variaţie continuă. Totuşi, există momente de discontinuitate, datorate fie plăţii unei prime, fie plăţii unei rente.

La un moment dat, este posibil ca rezerva matematică să aibă o valoare negativă, aceasta întâmplându-se la contractele cu primă de asigurare periodică, simultană cu perioada plăţilor efectuate de către asigurător. Acest fapt implică din partea asigurătorului un anumit grad de prudenţă, în ceea ce priveşte modul de evaluare a tuturor cheltuielilor sale, pentru a nu fi în nici un moment descoperit, din punct de vedere financiar.

Dacă avem în vedere cele două componente ale rezervei matematice: prima de economie şi prima de risc, pentru un anumit moment t, se pot determina: rezerva Zillmer şi rezerva cheltuielilor de administrare.

Exemplu: O persoană în vârstă de 33 de ani încheie o asigurare de

supravieţuire pe o durată de 20 de ani, prin care urmează să primească la scadenţa poliţei suma de 46.000 euro. Poliţa este achitată de către asigurat în timp de nouă ani, prin prime anuale anticipate egale.

Cunoscându-se: – numerele de comutaţie: D33 = 4.031,40484; D39 = 2.225,

92.039; D53 = 517,10998; N33 = 41.070,97001; N39 = 21.896,12322; N42 = 15.836,47569; N53 = 4.460,22448; – cheltuielile de achiziţie (α ) = 24 euro; – comisionul încasatorului ( β ) = 3,75%;

– cheltuieli anuale de administrare (γ ) = 13 euro. Să se calculeze pentru momentul t = 6 ani: a) rezerva Zillmer; b) rezerva cheltuielilor de administrare.

106

Rezolvare: a. În condiţiile în care: x = 33 ani, n = 20 ani şi k = 9 ani, avem:

( )( )

( )( )

( )( )

( )( )

=−−

∗

∗+∗−∗=

=∗−∗−

∗−−−∗

∗−∗=

∗−∗−

∗−−∗−∗

∗−∗=

∗−∗∗−∗=

++

++

++

+++

+

+

+−+−+−

4233

4239

39

33

39

53

39

53

394233

334239

423339

423953

39

53Z

txkxx

xkxtx

kxxtx

kxtxnx

tx

nxZ

xk

txtktxtk

xk

XntxtnZ

NN

NN

D

Dα

D

DS

D

DS

DNN

DNNα

NND

NNDS

D

DS(6)R

DNN

DNNα

NND

NNDS

D

DS(t)R

a

aαa

a

ESES(t)R

euro 793823,109.8

47569,836.1597001,070.41

47569,836.1512322,896.21*

92039,225.2

40484,031.424

92039,225.2

10998,517000.46

92039,225.2

10998,517000.46

=

=−−

∗+

+∗−∗=

b.

( ) ( )( )

( ) ( )( )

( ) ( )( )

euro48591067,50

47569,836.1597001,070.4192039,225.2

22448,460.497001,070.4147569,836.1512322,896.21

92039,225.2

22448,460.412322,896.2113

NND

NNNN

D

NN13)6(R

NND

NNNN

D

NN

a

aaa)t(R

423339

53334239

39

5339a

kxxtx

nxxkxtx

tx

nxtx

xk

xntxtktxtna

=

=

−∗−∗−

−

−

−∗=

=

−∗

−∗−−

−∗=

−∗

−∗−−

−∗γ=

=

∗−∗γ=

++

+++

+

++

+−+−

107

4.7. Determinarea momentului critic al asigurării şi al riscului mediu (riscul matematic)

Orice asigurător are drept scop ca plăţile pe care le efectuează să

nu depăşească un anumit prag sau nivel maxim de atenţie. Pentru aceasta el trebuie să determine momentul critic al asigurării, precum şi câştigul părţilor (după caz).

Exemplu O persoană în vârstă de 50 de ani încheie o asigurare de deces

temporară, respectiv limitată la 20 de ani, prin care, în perioada de valabilitate a asigurării, în cazul în care survine decesul, urmaşii săi să poată încasa, la momentul decesului său, suma de 18.000 euro.

Cunoscându-se: – numerele de comutaţie: D50 = 50,34286; M50 = 5,39606; M70 = 0,47035; – procentul tehnic utilizat = 16%. Să se determine: a) momentul critic al asigurării; b) câştigul părţilor (după caz).

Rezolvare: a. Notându-se cu θ – momentul critic, avem:

( )

( ) ( ) 480724017,916,1;589176,898.1

000.1816,1

0589176,898.116,01

1000.18

euro589176,898.116,1ln

16,0

34286,50

47035,039606,5000.18

16,1ln

16,0

D

MM000.18

16,1ln

16,0AS

i1ln

iASP

0Pi1

1S

50

7050

5020xnN

N

θ

==

=−

+

=∗−

∗=

=∗−

∗=

=∗∗=+

∗∗=

=−

+

∗

θθ

θ

108

( )( ).16;1515470024,15 ;480724017,9ln16,1ln

480724017,9ln16,1ln

∈⇒==

=

θθθ

θ

Ca urmare, momentul critic al asigurării este cuprins între 65 şi 66 de ani.

b. Avem: 0 ≤ t < 15,15470024 Câştigul beneficiarului (t) = S – PN(1+i)

t Cbenef.(t)=18.000 – 1.898,589176(1,16)

15,15470024 = 18.000 –18.000 = 0

Concluzie Pentru ca urmaşii asiguratului, în calitate de beneficiari ai

asigurării să iasă în câştig, decesul asiguratului trebuie să survină până la vârsta de 65 de ani, iar dacă decesul survine peste vârsta de 65,15470024, iese în câştig societatea de asigurări.

Câştigul societăţii de asigurări (t) = PN(1+i)t – S

De exemplu, dacă decesul survine la momentul t=16 Csoc.(t) = 1.898,589176(1,16)

16 – 18.000 = 2.406,044445 euro Există posibilitatea ca pe o anumită durată de timp unul din

parteneri să fie în câştig, iar celălalt să fie în pierdere. Evident, nu se poate preciza durata unei astfel de situaţii, fapt care determină evaluarea riscului mediu (riscul matematic), pe care şi-l asumă fiecare dintre parteneri (de a pierde sau de a câştiga anumite sume de bani).

Exemplu: O persoană în vârstă de 35 de ani încheie o asigurare de deces în

valoare de 100.000 euro, pe care urmaşii săi să o încaseze la decesul acesteia şi pentru care plăteşte o primă unică.

Cunoscându-se : – numerele de comutaţie: D35 = 15.608; M35=3011; N69=

=15.724,9; – procentul tehnic utilizat = 5%. Să se calculeze: – prima netă unică; – riscul mediu; – câştigul beneficiarului la momentul t = 20 de ani; – câştigul asigurătorului la momentul t = 35 de ani.

109

Rezolvare: a.

euro38903,291.1919291389,0000.100

608.15

011.3000.100

D

M000.100

D

M000.100ASP

35

35

x

xxN

=∗=

=∗=∗=∗=∗=

b. Pentru o asigurare de deces cu primă unică, riscul mediu sau riscul matematic este dat de relaţia:

( ) 19291389,0ln952380952,0ln;05,1

119291389,0

vA

D

1NviR

2/12/1

2/1x

x

x2/1m

=

=

=

+θ+∗∗=

+θ+θ

+θ

( )

049160465,0

15608

9,15724975900072,005,0

05,1

105,0

22629276,33 ;72629276,33952380952,0ln

19291389,0ln2/1

19291389,0ln952380952,0ln2/1

35

69

2/1

=

=∗∗=∗

=

===+

=+

D

NRm

θθ

θ

Riscul mediu al sumei asigurate:

Rm(S) = 100.000 x 0,049160465 = 4.916,0465 euro

c. Câştigul beneficiarului la momentul t = 20 ani.

Cbenef.(20) = 100.000-19291,38 x (1,05)20 = 100.000 –51.185,77428 =

=48.814,22572 euro

d. Câştigul asigurătorului la momentul t = 35 de ani

Csoc.(35) = 19.291,38903 x (1,05)35 – 100.000 = 6.411,598352 u.m.

110

5. ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

5.1. Trăsăturile definitorii ale asigurărilor de răspundere civilă

Atunci când vorbim de răspundere civilă, avem în vedere faptul că, în toate împrejurările, orice persoană răspunde pentru faptele sale, ori de câte ori acestea au ca urmare producerea unor prejudicii altor persoane.

În cadrul asigurărilor facultative, asigurarea de răspundere civilă constituie, de fapt, o asigurare împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţele persoane prejudiciate prin fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă a asiguratului. Obiectul asigurării de răspundere civilă îl reprezintă valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce ar trebui plătite de asigurat, ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane şi pentru care răspunde potrivit legii civile.

De regulă, prin asigurările de răspundere civilă, sunt acoperite numai acele prejudicii, produse de asigurat unor terţe persoane, ca urmare a unui accident. În toate cazurile, este vorba de prejudicii produse în anumite împrejurări şi pentru care o persoană fizică sau juridică răspunde în faţa legii.

Terţa persoană poate să fie orice persoană fizică sau juridică prejudiciată de către asigurat. De menţionat că persoanele cuprinse în asigurare nu au calitatea de terţi, ele având calitatea de beneficiar al asigurării.

Spre deosebire de asigurările de bunuri şi de persoane, în asigurările de răspundere civilă, pe lângă asigurător şi asigurat, mai intervine şi o a treia persoană, respectiv terţul păgubit. Asigurarea de răspundere civilă oferă posibilitatea, pe de o parte, ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de altă parte, ca patrimoniul asiguratului să rămână neatins. Aceasta deoarece în schimbul primelor de asigurare plătite, asiguratul nu mai poate fi urmărit în justiţie pentru paguba produsă.

Asigurările de răspundere civilă, pe lângă faptul că protejează patrimoniul asiguratului, au şi un important rol social, deoarece persoanele care au avut de suferit de pe urma diferitelor accidente sunt

111

despăgubite prompt şi integral, de către societatea de asigurări. Astfel, persoanele păgubite nu mai aşteaptă până când autorul faptei va fi în măsură să achite despăgubirea sau până va fi descoperit, dacă nu a fost identificat imediat.

În cadrul asigurărilor de răspundere civilă, pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terţe persoane, care, în anumite condiţii, sunt îndeplinite în mod cumulativ. Acestea sunt:

− fapta săvârşită de către asigurat contravine normelor legale; − trebuie să se poată dovedi existenţa unui prejudiciu, respectiv

a unei pagube produse de asigurat unei terţe persoane; − trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a

asiguratului şi prejudiciul adus terţei persoane; − este absolut necesar să se poată demonstra vinovăţia

asiguratului care a comis fapta ilicită respectivă. Dacă numai una din condiţiile enumerate mai sus nu este

îndeplinită, înseamnă că de fapt nu sunt întrunite elementele ce definesc răspunderea civilă, ce pot permite acoperirea pagubelor.

Pornind de la condiţiile ce constituie baza asigurărilor de răspundere civilă, avem în vedere următoarele particularităţi ale acestora:

– obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă prejudiciul produs unor terţe persoane de către asigurat, prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri şi alte construcţii, exercitarea unei anumite activităţi etc.;

– dacă la asigurările de bunuri şi la cele de persoane, vinovăţia asiguraţilor în producerea riscului duce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, culpa asiguratului este una din condiţiile de bază ce trebuie îndeplinită pentru ca asigurătorul să poată plăti despăgubirea cuvenită terţilor păgubiţi;

– spre deosebire de asigurările de persoane, în asigurările de răspundere civilă, ca beneficiari apar numai terţe persoane, necunoscute în momentul încheierii asigurării;

– dacă la asigurările de bunuri, cuantumul despăgubirii de asigurare nu poate depăşi suma asigurată, la asigurările de răspundere civilă, despăgubirea de asigurare poate atinge nivelul maxim al sumei asigurate şi pot apărea situaţii când asigurătorul plăteşte despăgubiri al căror total întrece cuantumul sumei asigurate.

Asigurarea de răspundere civilă acoperă prejudicii pentru care asiguratul datorează despăgubirea cuvenită terţelor persoane păgubite. Fundamentul juridic al achitării despăgubirilor este tocmai răspunderea

112

pe care asiguratul o are în calitatea sa de deţinător al unor bunuri, a căror utilizare poate duce la accidente. Dacă asiguratul însuşi este victima accidentului (sau acesta afectează bunurile sale), el nu are dreptul să încaseze vreo despăgubire de la asigurător în temeiul asigurărilor de răspundere civilă, ci numai în cadrul asigurărilor de persoane sau bunuri.

Ca urmare, asiguratul, prin plata primelor de asigurare, este dinainte scutit de obligaţia achitării unor eventuale despăgubiri cuvenite terţelor persoane păgubite sau vătămate şi al căror volum nu se cunoaşte, dar se poate estima pe baza calculului probabilităţilor.

5.2. Asigurările de răspundere civilă în transportul rutier

5.2.1. Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului

pentru mărfurile transportate

Prin aceasta formă de asigurare, asigurătorul acoperă răspunderea transportatorului (persoană fizică sau juridică) care efectuează transporturi de mărfuri cu autovehicule aflate în proprietatea sa, închiriate sau luate în locaţie de gestiune, pentru pagubele la mărfurile transportate, potrivit Convenţiei referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele.

Asigurarea este valabilă pe un anumit teritoriu, pe o anumită perioadă de timp sau pe durata unei anumite călătorii. Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, cu privire la transportator, conţine următoarele reglementări:

a.Transportatorul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, sau pentru degradarea produselor în intervalul de timp scurs de la primirea mărfii la transport, până la predarea acesteia, precum şi pentru depăşirea termenului de livrare.

b.Transportatorul este scutit de răspundere atunci când pierderea sau vătămarea mărfii se datorează următoarelor cauze:

− utilizarea autovehiculelor descoperite sau fără prelată, dacă acest mod de utilizare nu a fost menţionat în mod expres în contract, precum şi în documentele însoţitoare de transport ale mărfurilor;

− lipsa sau defecţiunea ambalajului pentru mărfurile expuse prin natura lor la stricăciuni sau vătămări, atunci când nu sunt ambalate sau sunt ambalate necorespunzător;

113

− încărcarea, respectiv, descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar sau de către persoane care au acţionat în numele expeditorului sau destinatarului;

− degradarea completă sau parţială a mărfurilor transportate datorită fie unor proprietăţi ce ţin de natura mărfurilor şi care pot cauza ruperea, spargerea, uscarea, evaporarea etc., fie unor vicii ascunse, sau acţiunii insectelor şi rozătoare;

− erori de numărare a coletelor; − transportul animalelor vii. Dacă transportatorul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a

mărfii, mărimea sumei ce urmează a fi plătită ca despăgubire se determină pe baza costului mărfii în locul şi la momentul primirii acesteia pentru transport. Potrivit Convenţiei, cuantumul despăgubirii nu poate depăşi limita maximă prevăzută. Totodată, se restituie: taxa de transport, taxele vamale şi cheltuielile aferente transportului mărfii, fie complet (în caz de pierdere totală), fie proporţional (în caz de pierdere parţială).

În cazul în care prin depăşirea termenului de livrare s-au produs daune, transportatorul este obligat să plătească despăgubiri până la un anumit nivel maxim al taxelor de transport.

Prin această formă de asigurare nu sunt acoperite: – pagubele indirecte, cum ar fi, de exemplu, scăderea preţurilor

la mărfuri; – pagube produse în timp de război sau în urma unor tulburări

sociale, etc.; – cheltuielile efectuate pentru transportarea bunurilor şi care nu

sunt cuprinse în asigurare. Societăţile comerciale care au incluse în obiectul lor de activitate

transporturile internaţionale de mărfuri pot beneficia din partea asigurătorilor de un pachet de asigurări, care include mai multe tipuri de asigurări, mai frecvente fiind:

– asigurarea mărfii pe timpul transportului rutier; – asigurarea autovehiculelor; – asigurarea de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule. La asigurarea mărfurilor pe timpul transportului rutier, suma

asigurată este dată de valoarea mărfii inclusă în contractul de asigurare şi care este agreată de asigurător, fiind compusă din:

a) valoarea mărfii conform facturii sau valoarea de piaţă la locul expedierii în momentul încheierii asigurării;

b) costul transportului;

114

c) costul asigurării; d) taxe şi comisioane vamale, precum şi orice alte cheltuieli

ocazionate de transportul mărfii; e) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului, pentru acoperirea

cheltuielilor care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării (exceptând amenzile şi penalităţile).

La asigurarea mărfii pe timpul transportului rutier, riscurile pentru care asigurătorii acordă protecţie se împart în doua categorii: riscuri generale şi riscuri speciale.

5.2.2. Condiţiile generale de asigurare a mărfurilor

pe parcursul transportului rutier

La fel ca în asigurările maritime, şi în cele rutiere se practică aceleaşi trei condiţii de asigurare, şi anume: A, B şi C.

Condiţia A, fiind cea mai cuprinzătoare, acoperă toate riscurile de pierdere şi/sau avariere, cu excepţia excluderilor, care sunt menţionate separat. De aceea, condiţia de asigurare A este şi cea mai costisitoare.

Condiţia B – acoperă un număr mai mic de riscuri, respectiv pierderile şi/sau avariile produse bunurilor în timpul transportului, cauzate de:

− incendiu sau explozie; − răsturnarea, deraierea, prăbuşirea sau coliziunea mijlocului de

transport; − cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet; − pătrunderea apei în mijlocul de transport, containere sau loc

de depozitare; − căderea coletelor în timpul încărcării sau descărcării. Evident, la această condiţie, prima de asigurare este mai mică

decât în cazul condiţiei de asigurare A. Condiţia C, faţă de condiţiile anterioare, acoperă şi mai puţine

riscuri, şi anume, cele cauzate de: – incendiu sau explozie; – răsturnarea, deraierea, prăbuşirea sau coliziunea mijlocului de

transport. Oricare dintre condiţiile de mai sus poate fi extinsă, în schimbul

plăţii unei prime suplimentare, pentru a acoperi şi riscurile speciale, cauzate de: furt, jaf, nelivrare, grevă sau cele ce ţin de natura mărfii.

115

Pe parcursul transportului rutier şi al depozitării, din condiţiile generale de asigurare a mărfurilor sunt excluse următoarele riscuri, pentru care asigurătorul nu acordă protecţie:

− comportarea asiguratului care să aibă drept consecinţe: amenzi, confiscări, puneri sub sechestru etc.;

− pierderi provocate de întârzierea în expedierea sau primirea mărfii şi pierderea profitului scontat;

− pierderi rezultate din diferenţe de curs valutar; − pierderi cauzate de natura mărfurilor: evaporare, uscare,

uzura normală etc., precum şi de vicii ascunse; − influenţa temperaturii atmosferice asupra mărfurilor transportate; − ambalarea necorespunzătoare a bunurilor asigurate; − pierderi cauzate de măsuri sanitare: dezinfecţie, carantină etc.; − prohibirea exportului sau importului de către autorităţi; − insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de

către proprietarii, administratorii sau operatorii mijlocului de transport; − accidente sau incidente de natură radioactivă, cum ar fi, de

exemplu, contaminarea radioactivă; – acţiunea intenţionată a oricărei persoane asupra bunurilor

supuse asigurării. Anumite mărfuri nu reprezintă obiectul asigurărilor de mărfuri

în general, ci al unor asigurări speciale. Este vorba de: − transporturi de bilete de bancă, cupoane, titluri, monede,

colecţii de numismatică, metale preţioase, perle, pietre preţioase, bijuterii, argintărie, opere de artă;

− mărfuri periculoase, perisabile congelate; − colete poştale; − seruri, vaccinuri, sânge; − animale vii şi altele. Din condiţiile generale de asigurare sunt excluse şi riscurile de

război, greve, furt, jaf şi nelivrare, care pot face obiectul condiţiilor speciale de asigurare a mărfurilor în schimbul plăţii unei prime suplimentare.

5.2.3. Asigurarea de răspundere civilă a deţinătorilor

de autovehicule

Prin această formă de asigurare pot fi compensate pagubele produse de asigurat unor terţe persoane, însă numai atunci când sunt îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiţii:

116

a) fapta săvârşită de către asigurat trebuie să fie ilicită (de exemplu, un conducător auto produce un accident de autovehicul datorită nerespectării regulilor de circulaţie; astfel, producerea pagubei s-a datorat exclusiv conducătorului autovehiculului asigurat.);

b) trebuie să existe un prejudiciu, respectiv o pagubă produsă de către asigurat terţei persoane accidentate;

c) între fapta ilicită a asiguratului care a produs accidentul şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite trebuie să existe un raport de cauzalitate;

d) este necesar să se constate culpa asiguratului care prin săvârşirea faptei ilicite a produs accidentul.

În practica internaţională la asigurarea autovehiculelor, clasificarea riscurilor asigurabile ţine seama de tipurile de vehicule care se asigură. Tipurile întâlnite sunt:

− autovehicule proprietate privată; − motociclete; − autovehicule comerciale – pentru transportul mărfurilor şi

pasagerilor; − vehicule agricole şi forestiere; − autovehicule speciale: macarale, tractoare, ambulanţe, buldozere,

excavatoare, echipament pentru extracţii şi transport minier etc. Asigurarea autovehiculelor este cea mai frecvent utilizată în

asigurările non-viaţă. În practica societăţilor de asigurare, pentru stabilirea primelor de

asigurare, se au în vedere următorii factori: − statistici privind accidentele de circulaţie şi furturi; − tipul autovehiculului şi marca; − valoarea autovehiculului; − capacitatea cilindrică; − performanţele tehnice; − uşurinţa reparaţiilor, disponibilitatea şi accesibilitatea pieselor

de schimb; − costul reparaţiilor; − vechimea maşinii; − riscurile asigurate; − vârsta şi experienţa conducătorului auto; − istoricul daunelor solicitantului; − atracţia pentru hoţi;

117

− starea drumurilor şi sistemelor de semnalizare rutieră în ţara în care circulă cel mai mult autovehiculul.

De aceea, ca o măsură de management al riscurilor cu care se confruntă în general asigurările auto, o modalitate foarte mult utilizată în practicile naţionale constă în participarea societăţilor de asigurare la finanţarea unor lucrări de amenajare a drumurilor publice.

Deşi fiecare societate de asigurări îşi stabileşte singură politica privind riscurile pentru care oferă protecţie, totuşi există anumite riscuri pentru care se acordă protecţie la majoritatea societăţilor de asigurări. Printre acestea se numără:

− avarii accidentale produse ca urmare a impactului cu alte vehicule sau corpuri, răsturnări, derapări, căderi etc.;

− incendiu, trăsnet, explozie; − ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan,

cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşe etc.;

− căderea unor corpuri pe construcţia în care se află autovehiculul. Producerea acestor riscuri implică cheltuieli suplimentare pentru

asigurat şi pe care compania de asigurări de asemenea le despăgubeşte. Astfel de cheltuieli sunt:

− cheltuieli cu transportul autovehiculului la atelierul de reparaţii autorizat, cel mai apropiat de locul accidentului;

− pagube produse autovehiculului asigurat în timpul operaţiu-nilor de salvare a acestuia;

− cheltuieli efectuate în vederea limitării pagubelor produse din cauze cuprinse în asigurare.

Pentru a se evita orice interpretări eronate, condiţiile de asigurare conţin riscuri excluse pentru care nu se acordă despăgubiri, şi anume:

– daune rezultate direct sau indirect din operaţiuni militare sau paramilitare, greve, tulburări sociale, acţiuni teroriste, vandalism şi sabotaj;

– daune rezultate din: • competiţii sportive sau antrenamente pentru competiţii

sportive; • accidente sau incidente nucleare sau ca urmare a măsurilor

luate în scopul eliminării efectului nociv al radiaţiilor (acestea fac obiectul asigurărilor practicate de pool-ul nuclear);

118

• incendiu sau explozie, fie ca urmare a nerespectării normelor de prevenire a incendiilor, fie datorită transformărilor neau-torizate efectuate la autovehicul;

• supraîncărcarea sau suprasolicitarea autovehiculului; – pagube cauzate de: • întreruperea utilizării autovehiculului; • utilizarea pieselor sau a instalaţiilor electrice defecte; • acţiunea nocivă a acizilor sau a oricăror alte substanţe chimice.

Contractul de asigurare prevede clauze referitoare la întinderea teritorială a acoperirii, perioada de acoperire (6 luni, un an etc.), momentul intrării în risc, franşiza, reducerea primelor de asigurare prin acordarea unui bonus în situaţia în care în perioada anterioară nu s-au înregistrat pagube. În legătură cu acesta din urmă, se aplică clauza no claim discount [CIUREL, 2000, p. 312], care reprezintă un bonus acordat de asigurător, foarte frecvent folosit în asigurările de autovehicule. Constă în acordarea unor reduceri ale primei de asigurare, în momentul reînnoirii contractului pe o nouă perioadă, în cazul în care asiguratul nu a făcut nici o cerere de despăgubire în perioada anterioară.

Suma asigurată are în vedere valoarea reală a autovehiculului la data încheierii contractului. Această valoare se obţine ca diferenţă între valoarea din nou a acestuia şi uzura calculată în funcţie de vechime. În practica societăţilor de asigurări din România, valoarea din nou se calculează diferit în funcţie de provenienţă (românească sau străină).

Toate obligaţiile şi drepturile părţilor contractante sunt aceleaşi ca şi în cazul altor tipuri de contracte de asigurare. În scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate, asiguratul are obligaţia să întreţină în bune condiţii autovehiculele asigurate, iar asigurătorul are dreptul de a verifica modul în care sunt întreţinute acestea.

În cazul producerii evenimentului asigurat, asiguratul, pentru a putea să încaseze despăgubirea, este obligat să prezinte asigurătorului documente doveditoare cu privire la evenimentul produs. În acest scop, asiguratul este obligat să parcurgă următoarele etape:

a) să anunţe imediat organele de poliţie, pentru a i se întocmi actele necesare cu privire la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la pagubele produse;

b) să întreprindă măsuri imediate pentru limitarea pagubelor, păstrarea şi paza bunurilor rămase şi prevenirea degradării ulterioare;

c) să pună la dispoziţia companiei de asigurări toate docu-mentele necesare cu privire la asigurarea respectivă.

119

Asigurarea pentru riscul de furt la autovehicule oferă acoperire pentru:

− furtul autovehiculului sau al unor părţi componente şi accesorii din dotarea acestora, prin efracţie sau prin acte de violenţă;

− pagube produse autovehiculului ca urmare a furtului sau a tentativei de furt.

La această condiţie de asigurare sunt prevăzute excluderi în următoarele situaţii:

− organele de poliţie nu confirmă furtul sau tentativa de furt sau dacă nu s-a înregistrat o reclamaţie în legătură cu furtul sau tentativa de furt;

− la comiterea furtului sau a tentativei de furt, au luat parte persoane din familia asiguratului sau din serviciul acestuia;

− în momentul furtului, autovehiculul avea cheia în contact şi uşile neîncuiate, exceptând cazul când autovehiculul se află într-o încăpere încuiată;

− asiguratul nu a luat măsurile necesare de prevenire a furtului; − dacă, după comiterea furtului sau a tentativei de furt, paguba

s-a mărit prin neluarea intenţionată de către asigurat a măsurilor pentru limitarea ei.

În cazul în care s-a produs furtul sau tentativa de furt, asiguratul este obligat:

− să înştiinţeze imediat în scris organele de poliţie din raza cărora s-a produs evenimentul asigurat;

− să păstreze neatinse toate urmele furtului sau tentativei de furt până la sosirea organelor de anchetă;

− să ia măsuri, potrivit împrejurărilor, de limitare a pagubei; − să furnizeze celor în drept orice informaţii care ar putea duce

la găsirea obiectelor furate şi să facă demersurile necesare pentru redobândirea acestora, chiar după ce a primit despăgubirea;

− să comunice imediat companiei de asigurări găsirea autovehi-culului, a părţilor componente sau a pieselor acestuia care au fost furate.

În cazul neîndeplinirii obligaţiilor, compania de asigurări are dreptul să refuze asiguratului plata despăgubirii, dacă din acest motiv nu a putut determină cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.

Prin asigurarea de răspundere civilă auto, se acoperă prejudi-ciile create de asigurat unor terţe persoane, pentru care acesta este răspunzător conform legii.

120

Referindu-ne la practica asigurărilor de răspundere civilă din diferite ţări, un exemplu relevant este cazul Marii Britanii, unde tipurile standard de acoperiri prin contractele de asigurare auto sunt:

a) asigurări care oferă o minimă acoperire; b) asigurarea de răspundere civilă prin care se acoperă răspun-

derea faţă terţi pentru vătămare corporală şi pagube materiale produse acestora;

c) asigurarea de răspundere civilă pentru incendiu şi furt, prin care se asigură şi riscurile de incendiu şi furt aferente autovehiculului asiguratului;

d) asigurarea completă, prin care se asigură toate riscurile de răspundere faţă de terţi şi cele privind autovehiculul asigurat. Aceasta include: asigurarea de accidente – persoane (suma asigurată în caz de deces sau invaliditate), cheltuieli medicale (pentru o anumită sumă plătită fiecărui pasager), despăgubirea pentru obiectele personale pierdute sau avariate în cazul unui accident. Evident, sunt excluse riscuri precum uzura şi scăderea valorii autovehiculului etc.

Reglementările Uniunii Europene în domeniu au evoluat în timp. Astfel, conform primei directive privind asigurarea auto, toţi asigurătorii de autovehicule trebuie să ofere cel puţin asigurarea de răspundere pentru vătămări corporale. Cea de-a doua directivă impune şi asigurarea de răspundere pentru pagube materiale produse terţilor, în timp ce a treia directivă prevede, alături de cele de mai sus, şi obligativitatea asigurării de răspundere pentru toţi pasagerii.

În cele mai multe ţări, s-au creat fonduri centrale, având ca scop protecţia victimelor accidentelor de circulaţie. De exemplu, în Marea Britanie, crearea fondului central are ca scop compensarea celor vătămaţi sau păgubiţi în cazul în care sumele respective nu pot fi recuperate, din diverse motive, de la asigurător sau de la cel ce a produs accidentul. Situaţiile în care se apelează la acest fond sunt: conducătorul autovehiculului nu are asigurare; contractul de asigurare are unele deficienţe, astfel încât asigurătorul poate să îşi decline răspunderea în baza poliţei; vătămările au fost cauzate de un conducător auto care, după producerea accidentului, a fugit de la locul faptei, rămânând neidentificat.

121

5.2.4. Reglementări legale privind asigurarea de răspundere

civilă auto pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, pe teritoriul României

În România, asigurarea de răspundere civilă auto pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule este singura formă de asigurare obligatorie. Prin aceasta, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în faţa legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Datorită caracterului obligatoriu, unicităţii condiţiilor de asigurare şi primelor de asigurare practicate în acest caz, nu se încheie contract de asigurare, ci se eliberează numai un certificat prin care se confirmă plata primei de asigurare. Asigurarea de răspundere civilă auto este practicată numai de către asigurătorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

În conformitate cu legea nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule include toate persoanele fizice şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării şi folosite pe drumurile publice.

Prin Legea nr. 172/2004, este instituită obligativitatea asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule, atât pe teritoriul României, cât şi în afara ei. La acest capitol, o cerinţă care trebuie îndeplinită este majorarea limitelor de răspundere, întrucât directivele prevăd limite maxime de despăgubire de 100.000 euro pentru daune materiale şi 350.000 euro/persoană pentru vătămări corporale. În acest sens, ţările membre trebuie să prevadă în legislaţia naţională aplicabilă acestei asigurări, sume de despăgubire cel puţin egale cu aceste sume.

Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care au fost produse accidentele de autovehicule, atât în timpul mersului, cât şi în timpul staţionării.

De asemenea, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească în caz de vătămare corporală sau deces şi pentru avarierea sau distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane, precum şi în caz de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului rămâne neidentificat.

122

Conform Normelor tehnice cu privire la aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule emise de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi aflate în vigoare, asigurătorii R.C.A. acordă despăgubiri:

a) indiferent de locul în care a fost produs accidentul de autovehicul (pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri), atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării autovehiculului asigurat;

b) pentru pagubele produse de dispozitivele sau instalaţiile cu care au fost echipate autovehiculele, precum şi pentru pagubele cauzate de remorci, semiremorci sau ataşe, dar numai în timpul în care acestea sunt ataşate unui autovehicul asigurat, inclusiv pentru pagubele produse din cauza desprinderii accidentale a acestora de autovehicule;

c) dacă paguba a fost produsă din culpa conducătorului autovehicu-lului, inclusiv în cazurile în care conducătorul autovehiculului, la data accidentului:

– a condus autovehiculul fără consimţământul explicit sau implicit al asiguratului;

– nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă autovehicululul respectiv;

– nu a respectat obligaţiile legale de ordin tehnic cu privire la starea şi siguranţa autovehiculului respectiv;

d) dacă paguba a fost produsă prin fapta autovehiculului (când paguba îşi are cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea autovehi-culului), prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea autove-hiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor, materialelor sau a obiectelor transportate;

e) în cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru vătămări corporale sunt membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident de autovehicule.

În situaţia în care cel păgubit a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea pagubei, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din pagubă care îi este imputabilă (culpa comună). În astfel de situaţii, întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea rezultată din acte. În situaţia în care din acte nu rezultă întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzător de producerea accidentului.

123

Asigurătorii R.C.A. nu acordă despăgubiri pentru: a) cazurile în care proprietarul sau conducătorul autovehiculului

vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: − dintr-un caz de forţă majoră; − din culpa exclusivă a persoanei păgubite; − din culpa exclusivă a unei terţe persoane; b) pagubele produse bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau

juridice, dacă au fost provocate de un autovehicul asigurat R.C.A. ce se află în proprietate ori este utilizat de aceeaşi persoană fizică sau juridică şi este condus de un prepus al aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică;

c) pagubele cauzate în situaţiile în care proprietarul autovehiculului nu face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării obligatorii R.C.A. sau asigurătorul R.C.A. nu are răspundere;

d) pagubele situate sub limita minimă a despăgubirilor de asigurare prevăzute în actul normativ în vigoare la data producerii accidentului pentru avarierea ori distrugerea bunurilor în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei pentru daunele produse pe teritoriul României;

e) partea din prejudiciu care depăşeşte limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare stabilite anual prin norme de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei pentru daunele produse pe teritoriul României;

f) amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei, precum şi cheltuielile de executare a hotărârilor penale privind plata despăgubirilor;

g) cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utiliza-torul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă în cadrul procesului s-a soluţionat şi latura civilă;

h) sumele pe care conducătorul autovehiculului, răspunzător de producerea pagubei, este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului căruia i-a încredinţat autovehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui autovehicul;

124

i) pagubele produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul, utilizatorul autovehiculului care a produs accidentul sau conducătorul auto răspunzător şi persoanele păgubite a existat un raport contractual;

j) pagubele produse persoanelor sau bunurilor aflate în autovehiculul care a produs accidentul, dacă asigurătorul R.C.A. poate dovedi că autovehiculul respectiv era furat;

k) pagubele produse la locul de muncă de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe autovehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori ca instalaţii de lucru;

l) pagubele produse prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;

m) pagubele produse ca urmare a transportului de produse periculoase (radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile), care au determinat sau au agravat producerea pagubei;

n) pretenţiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparaţie.

Pentru recuperarea pagubelor produse ca urmare a accidentelor de autovehicule, persoanele păgubite se vor adresa societăţii de asigurare cu care proprietarul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului a încheiat asigurarea obligatorie R.C.A. După efectuarea constatării, asigurătorul R.C.A. este obligat să elibereze păgubitului o copie de pe procesul-verbal de constatare a pagubelor sau o notă de constatare, prin care să indice numărul de dosar deschis, piesele constatate ca avariate în accident şi soluţiile tehnice adoptate (înlocuire sau reparaţie), precum şi lista documentelor necesare a fi depuse de către păgubit pentru finali-zarea dosarului de daună şi efectuarea plăţii.

Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător R.C.A. ori în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în România.

Despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea autovehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă, precum nici limita maximă a despăgubirilor stabilită anual prin norme emise de C.S.A. De la data aderării României la Uniunea Europeană, limitele de despăgubire vor fi cele prevăzute în Directivele U. E.

Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se stabileşte scăzându-se din valoarea de nou a acestuia uzura valorică.

125

Prin valoarea de nou a autovehiculelor avariate se înţelege preţul de comercializare practicat de unităţile de specialitate din România la data producerii accidentului.

Pentru autovehiculele care nu se comercializează în România, preţul corespunzător este cel din cataloagele de specialitate, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data producerii accidentului.

Pentru tipurile de autovehicule la care nu există preţuri stabilite sau pentru tipuri ori modele care nu se mai fabrică, valoarea este stabilită prin asimilare cu preţul de vânzare, practicat la data accidentului, al unor autovehicule care au design şi caracteristici tehnice similare din producţia internă sau externă.

În lipsa acestor preţuri, se pot avea în vedere preţurile corespunzătoare din cataloagele de specialitate.

Prin uzură valorică se înţelege acea parte din valoarea autovehiculului ce se pierde prin vechime, întrebuinţare sau stare de întreţinere. Uzura valorică se calculează prin aplicarea unui coeficient de uzură asupra valorii de nou a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat. Coeficientul de uzură se stabileşte în funcţie de gradul de întrebuinţare (parcurs) a autovehiculului, exprimat în kilometri, precum şi de vechimea în exploatare, exprimată în unităţi de timp şi diferenţiată pe categorii de autovehicule, potrivit tabelelor coeficienţilor de uzură. Cunoscându-se data introducerii în exploatare de nou şi starea sa de întreţinere justificată tehnic, pentru stabilirea coeficientului de uzură a autovehiculului avariat se caută în tabelul coeficienţilor de uzură linia orizontală corespunzătoare vechimii în exploatare (în ani) a acestuia şi se stabileşte un coeficient de uzură cuprins între cei corespunzători stării de întreţinere bună şi satisfăcătoare.

Starea de întreţinere a unui autovehicul se clasifică în: bună, medie şi satisfăcătoare.

Starea de întreţinere bună. Autovehiculul prezintă: integritatea elementelor caroseriei, barelor de protecţie şi capacelor de roţi; vopseaua intactă, fără exfolieri sau urme aparente de rugină a tablei; tapiţeria fără pete, urme de uzură prematură sau rupturi; cauciucuri uzate uniform, fără să prezinte uzuri accentuate pe flancuri, ca urmare a unui reglaj necorespunzător al direcţiei; motorul fără scurgeri de ulei pe părţile laterale sau pe capotajele interioare ale spaţiului afectat acestuia.

Stare de întreţinere medie. Autovehiculul prezintă: deformări ale caroseriei, barelor de protecţie sau capacelor de roţi până la 10 dm2

126

însumat pe întreaga suprafaţă exterioară; degradări ale vopselei în ceea ce priveşte luciul, cu urme de rugină aparentă pe o suprafaţă totală până la 10 dm2, cu exfolieri pe o suprafaţă totală până la 0,5 cm2 sau orice alte zgârieturi; pete pe tapiţeria scaunelor.

Stare de întreţinere satisfăcătoare. Autovehiculul prezintă: deformări ale caroseriei, barelor de protecţie şi capacelor de roţi mai mari de 10 dm2 însumat pe întreaga suprafaţă exterioară; degradări ale vopselei, pierderea totală a luciului, cu exfolieri pe o suprafaţă totală mai mare de 0,5 cm2, cu urme pronunţate de rugină aparentă şi zgârieturi; tapiţeria deteriorată şi murdară; cauciucurile uzate neuniform, cu accentuări pe unul dintre flancuri, ca urmare a unui reglaj necorespunzător al direcţiei; motorul cu urme de ulei pe părţile superioare şi laterale ca urmare a scurgerilor la capacul distribuţiei, al chiulasei sau pe lângă garniturile de etanşare; joc mare la volanul direcţiei.

Pentru autovehiculele care aveau executate înainte de data producerii evenimentului asigurat reparaţii curente, inclusiv înlocuiri ale părţilor componente sau ale pieselor originale, stabilirea coeficientului de uzură se face pe baza relaţiei:

Ur = U*K, în care: Ur = coeficientul de uzură recalculat al autovehiculului; U = coeficientul de uzură rezultat din tabelele coeficienţilor de

uzură, în baza datelor menţionate mai sus; K = coeficientul de corecţie a uzurii, dat de relaţia: K= (A–a)/A, în care A reprezintă valoarea de nou a autovehiculului

avariat, iar a este = costul total al reparaţiilor curente, inclusiv al înlocuirilor de părţi componente sau de piese originale executate înainte de data producerii evenimentului asigurat, exclusiv cele efectuate ca urmare a unor accidente sau a unor defecte de fabricaţie, pentru menţinerea sau îmbunătăţirea stării tehnice corespunzătoare a autovehicu-lului, în baza documentaţiilor privind costul efectiv al acestora. Nu se pot lua în calcul coeficienţii de uzură (U) inferiori coeficienţilor minimali sau superiori celor maximali, pentru vechimea în exploatare, parcursul realizat şi starea de întreţinere a autovehiculului avariat, prevăzuţi în tabelele coeficienţilor de uzură.

În cazul vătămării corporale sau al decesului persoanelor, ca urmare a accidentelor de autovehicule produse pe teritoriul României, la stabilirea despăgubirilor (pe baza convenţiei dintre asiguraţi, persoanele păgubite şi asigurătorii R.C.A.), se au în vedere următoarele:

127

a. În caz de vătămare corporală: – diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate şi

indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical;

– venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de către persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

– salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor vătămate aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

– eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale), probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

– cheltuieli cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de muncă, dacă prin certificat medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult de salariul de bază minim brut pe economie;

– daune morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România;

b. În caz de deces: – cheltuielile de înmormântare, inclusiv piatra funerară, precum

şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

– cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

– veniturile nete nerealizate şi eventuale alte cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

– daune morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în străinătate sunt considerate asigurate, numai dacă îndeplinesc una din următoarele condiţii:

– posedă documente internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul României;

128

– numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării potrivit convenţiei bilaterale încheiate între Biroul asigurătorilor de autovehicule din România şi Biroul asigurătorilor de autovehicule din ţara de origine. Fac excepţie persoanele fizice şi juridice, care pe timpul utilizării autovehiculului pentru întreceri, curse, raliuri sau antrenamente, se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri.

Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător sau, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească pronunţată în România. Ele se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de creditorii asiguratului.

Asigurătorul poate să pretindă recuperarea sumelor plătite drept despăgubiri, de la persoana vinovată de producerea pagubei, în următoarele situaţii:

− accidentul a fost produs cu intenţie; − accidentul a fost produs prin comiterea unor fapte incriminate

de legea privind circulaţia pe drumurile publice; − accidentul a fost produs în timpul unei încercări de sustragere

de la urmărire; − persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus

autovehiculul fără consimţământul asiguratului. De menţionat că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazul în

care accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei păgubite sau a unei terţe persoane.

Societăţile de asigurări şi reasigurări, care au ca obiect de activitate asigurările auto, constituie împreună Biroul Asigurătorilor de Autovehicule, care reprezintă aceste companii în relaţiile lor interne şi internaţionale.

Nivelul primelor de asigurare, limita maximă a despăgubirilor de asigurare, termenele de plată, sancţiunile şi alte elemente, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice. Astfel, primele de asigurare sunt practicate la acelaşi nivel de către toate societăţile care încheie aceste asigurări. Societăţile de asigurare nu sunt lăsate să-şi stabilească singure nivelul primelor de asigurare, deoarece asigurarea de răspundere civilă trebuie plătită de către toţi cei care deţin autovehicule. Totodată, aceasta reprezintă o măsură de protecţie acordată populaţiei şi bunurilor acestora, precum şi persoanelor juridice, ce pot fi prejudiciate în accidente de circulaţie. Primele de asigurare se stabilesc

129

anual, datorită inflaţiei şi creşterii cheltuielilor cu reparaţiile autovehi-culelor, cu tratamentele medicale etc. Nivelul primelor de asigurare se stabileşte anual în funcţie de tipul autovehiculului şi capacitatea cilindrică, fiind diferenţiat pentru persoane fizice şi persoane juridice.

Asemenea legislaţiilor altor ţări, şi legea română prevede crearea şi funcţionarea fondurilor de protecţie. Aceste fonduri se creează în vederea ajutorării victimelor accidentelor de circulaţie auto, soldate cu vătămări corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat, iar autovehiculul este neasigurat.

5.2.5. Asigurarea de răspundere civilă auto

– sistemul „Carte Verde”

Asigurarea de răspundere civilă auto, pentru cei ce se deplasează în afara graniţelor ţării respective cu mijloace de transport rutiere, este reglementată prin hotărâri adoptate de comun acord, la nivel internaţional. Conform acestora, în ţara vizitată este valabilă asigurarea încheiată la asigurătorii din ţara de origine. Astfel, asigurarea este valabilă şi în baza legii de asigurare auto obligatorie din ţara vizitată.

Ca urmare, în fiecare ţară semnatară a acordurilor internaţionale ce vizează acest aspect, s-a înfiinţat un birou al asigurătorilor de autovehicule, ca organism special desemnat de către societăţile de asigurare din ţara respectivă. Acesta are dreptul să elibereze asiguratului un certificat de asigurare, cunoscut sub denumirea de Cartea internaţională de asigurare auto sau pe scurt, Cartea Verde, care constituie dovada că proprietarul autovehiculului a încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă. Acesta acoperă răspunderea asiguratului, în limitele prevăzute de legea asigurării obligatorii a autovehiculelor din ţara vizitată şi unde s-a produs accidentul. Biroul asigurătorilor de autovehicule din ţara vizitată are rolul de a constata, evalua şi lichida daunele faţă de terţul prejudiciat. Despăgubirile plătite urmează să fie recuperate de la biroul emitent, din ţara de provenienţă a asiguratului, la care se adaugă şi o sumă de bani pentru serviciile prestate.

În situaţia în care, în ţara vizitată, asigurarea de răspundere civilă nu este obligatorie, biroul de asigurări din acea ţară, după o consultare prealabilă cu biroul emitent, lichidează daunele produse terţilor de către asigurat în accident, recuperându-le apoi de la asigurător.

Biroul asigurătorilor de autovehicule, înfiinţat în fiecare ţară, ca reprezentant al asigurătorilor din ţara respectivă, are rolul:

− de a reprezenta societăţile membre din ţară, în relaţiile cu birourile similare din alte ţări;

130

− de a supraveghea aplicarea de către societăţile de asigurare a obligaţiilor ce le revin din participarea la acest sistem.

Biroul unei ţări aflate în Europa în sistemul „Carte Verde” are statut de membru cu drepturi depline, în timp ce biroul unei ţări situate în afara teritoriului european al sistemului „Carte Verde” are statut de membru afiliat.

Pentru a atesta existenţa asigurării, asigurătorul eliberează în fiecare an şi pentru fiecare autovehicul documentul internaţional „Cartea Verde”, în care sunt înscrişi corespondenţii din străinătate ai companiei de asigurări, care garantează în contul lor, plata eventualelor despăgubiri civile, ca urmare a accidentelor produse de autovehiculele asigurate. Atunci când lipseşte „Cartea Verde”, pe durata vizitei este necesară încheierea unei asigurări cu un asigurător din ţara vizitată.

În asigurarea „Cartea Verde” nu se stabilesc sume asigurate, iar în caz de pagube materiale, deces sau vătămare corporală produse terţilor, se acordă despăgubiri în conformitate cu legislaţia de răspun-dere civilă din ţara în care s-a produs accidentul. Sumele datorate se stabilesc prin înţelegere cu persoanele păgubite şi conform cu legislaţia de răspundere civilă din ţara respectivă.

Răspunderea companiei de asigurări începe din momentul ieşirii autovehiculului de pe teritoriul ţării respective şi încetează în momentul reintrării pe teritoriul acelei ţări.

Constatarea, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor se fac, în conformitate cu acordurile internaţionale tip „Carte Verde”, de către asigurătorul din ţara de origine prin reprezentanţii săi din ţara în care s-a produs accidentul.

Despăgubirile se acordă pentru pagubele produse ca urmare a: − vătămării corporale sau decesului persoanelor; − avarierii sau distrugerii bunurilor care se aflau în afara

autovehiculului asigurat care a produs accidentul. Totodată, se acordă despăgubiri şi pentru pagubele produse ca

urmare a vătămării sau decesului persoanelor transportate în autovehiculul asigurat care a produs accidentul, ca urmare a avarierii sau distrugerii îmbrăcămintei şi încălţămintei purtate de acele persoane.

Despăgubirile acordate în baza certificatului de asigurare „Cartea Verde” reprezintă:

a) sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească terţelor persoane prejudiciate printr-un accident produs de autovehiculul asigurat, ca urmare a vătămării corporale sau decesului, precum şi avarierii sau distrugerii unor bunuri;

131

b) cheltuieli suportate de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la plata despăgubirilor. În aceste cheltuieli sunt incluse: cheltuieli cu onorariul avocatului, cheltuieli de expertiză şi cheltuielile de transport ale asiguratului, dovedite cu acte.

Nu se acordă despăgubiri pentru sume care reprezintă: a) amenzile şi orice fel de cheltuieli de natură penală, pe care ar

trebui să le suporte asiguratul, precum şi cheltuielile de executare a hotărârilor privind plata despăgubirilor;

b) pagube produse terţilor în cazul în care evenimentul asigurat s-a datorat operaţiunilor militare în timp de război, greve, tulburări sociale şi acţiuni de diversiune, sabotaj sau terorism.

În România, asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse în accidente de autovehicule cu valabilitate numai în afara teritoriului ţării poate fi încheiată numai de autovehiculele înmatri-culate în ţară şi care aparţin unor persoane fizice sau juridice care se deplasează în străinătate. Asiguraţii sunt protejaţi faţă de consecinţele financiare ale prejudiciilor cauzate unor terţe persoane, vătămări corporale sau decese survenite în accidente de autovehicule produse pe teritoriul altor ţări.

Primele de asigurare practicate de asigurătorii români se stabilesc pe grupe de ţări, nivelul primei de asigurare fiind diferenţiat pe feluri de autovehicule şi pe categorii de asiguraţi (persoane fizice sau juridice).

În România, dreptul de a elibera cărţi verzi îl au numai societăţile de asigurări care sunt autorizate de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule (BAAR),datorită răspunderilor deosebite pe care acestea şi le asumă în faţa terţilor străini prejudiciaţi. În acest sens, BAAR a elaborat un set de criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru obţinerea autorizaţiei de eliberare a acestor documente. Criteriile sunt de ordin cantitativ şi calitativ şi reprezintă garanţii impuse în special pentru seriozitatea asigurătorilor. Calitatea de membru BAAR cu drepturi depline de cel puţin un an este condiţia primordială. Totodată, asigurătorii respectivi trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

− să dispună de un capital social minimum prevăzut de normele în vigoare;

− să practice asigurări de autovehicule de minimum doi ani; − să aibă personal tehnic cu experienţă în lichidarea daunelor

sau să realizeze acest lucru printr-o societate specializată autorizată de BAAR;

132

− să aibă o evidenţă computerizată a documentelor tip „Carte Verde”;

− să participe la constituirea fondului de garanţie; − să constituie şi să menţină o rezervă de daune; − să nu practice tarife sub nivelul celor minime stabilite de

BAAR; − să respecte convenţiile stabilite conform convenţiilor

interbirouri şi regulamentului BAAR; − să pună la dispoziţia BAAR orice documente solicitate de

acesta. Pentru ca Biroul Asigurătorilor de Autovehicule să acorde autori-

zaţie unei societăţi de asigurări, de a elibera Cărţi Verzi, aceasta trebuie să respecte regulamentul, să plătească cotizaţia şi să participe la crearea fondului comun, inclusiv pentru fonduri suplimentare. Retragerea autorizaţiei de eliberare a cărţilor verzi poate avea loc în următoarele cazuri:

− societatea respectivă nu mai încheie asigurări de răspundere civilă auto;

− se retrage din BAAR; − nu respectă angajamentele asumate privind plata despăgu-

birilor; − nu are o evidenţă strictă a Cărţilor Verzi emise. Dacă într-un accident de circulaţie produs pe teritoriul României

sunt avariate sau distruse autovehicule înmatriculate în străinătate aparţinând persoanelor străine, la stabilirea despăgubirii se ţine cont de următoarele aspecte: valoarea despăgubirilor nu poate depăşi diferenţa dintre valoarea autovehiculelor în momentul producerii accidentului şi valoarea rămasă.

Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se stabileşte în funcţie de preţurile de vânzare practicate în ţara în care este înmatriculat autovehiculul ori în ţara unde a fost fabricat.

Când lipsesc aceste preţuri, se apelează la valorile din cataloage. Valoarea rămasă se stabileşte pe baza valorii acelor părţi din

autovehicul rămase neavariate. Valoarea rămasă astfel stabilită nu poate fi mai mare de 20 % din valoarea autovehiculului în momentul accidentului.

Dacă autovehiculele avariate în România nu se pot deplasa prin forţă proprie, se acordă despăgubiri de 75% din cheltuielile de transport.

133

Calcularea în valută a despăgubirilor cuvenite persoanelor străine se va face în baza cursului de schimb valutar practicat la data producerii accidentului.

Dacă bunurile avariate sau distruse aparţinând terţilor au fost asigurate separat de deţinătorii lor, asigurătorul acordă despăgubiri în limita diferenţei dintre cuantumul pagubei şi despăgubirile plătite la asigurările facultative ale bunurilor respective.

Sumele asigurate la care terţa persoană păgubită are dreptul în baza unei asigurări facultative de persoane se plătesc independent de despăgubirile ce se acordă de asigurător în baza asigurării de răspundere civilă legală.

În cazul în care accidentul provocat de asigurat se soldează cu vătămare corporală sau decesul unor terţe persoane, la stabilirea despăgubirii, pe baza convenţiei dintre părţi, se iau drept bază de calcul pretenţiile emise de persoanele păgubite.

Potrivit acestora, pe lângă repararea integrală a prejudiciilor materiale, trebuie acoperite şi pagubele provenite din nerealizarea de venituri din cauza accidentului.

Prin plata despăgubirii pe bază de convenţie sau prin hotărâre judecătorească, se sting orice pretenţii ale persoanelor păgubite (pentru prejudiciul material cauzat prin accidentul respectiv) faţă de asigurat şi, de asemenea, ale asiguratului faţă de asigurător.

5.3. Asigurări de răspundere civilă, altele decât auto

5.3.1. Asigurarea de răspundere civilă profesională

Acest tip de asigurare are rolul de a proteja asiguratul, persoană fizică sau juridică, împotriva prejudiciilor pe care le poate produce unor terţe persoane, ca urmare a practicării unei profesii. Asigurările de răspundere civilă profesională vizează îndeosebi următoarele categorii de profesii: constructorii, arhitecţii, medicii, experţii tehnici, contabilii, evaluatorii etc. şi, în general, acele profesii care implică o activitate de mare răspundere. Prin activitatea lor, din eroare sau neglijenţă, ei pot aduce prejudicii terţelor persoane. Ca urmare, asigurarea de răspundere civilă profesională garantează repararea prejudiciilor, evident dacă pretenţiile formulate în legătură cu acestea se încadrează în condiţiile de asigurare prevăzute în contract. Sunt ţări în care acest tip de asigurare este obligatoriu, fiind o condiţie impusă în practicarea unei anumite meserii sau profesii.

134

Pentru acest tip de asigurare, despăgubirile se acordă în general pentru:

– daune materiale produse din culpa asiguratului, precum şi din culpa acelor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii;

– cheltuieli suportate de asigurat în procesul civil; – cheltuieli de judecată suportate de terţ, ca parte vătămată

pentru demersuri legale întreprinse în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor;

– despăgubiri la care este obligat asiguratul, ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării unor documente, furt prin efracţie etc.;

– pretenţii emise împotriva asiguratului, privind activitatea desfăşurată de el sau de către persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii.

Referitor la aspectele analizate, un exemplu elocvent este cazul asigurării de răspundere profesională a contabililor, experţilor contabili sau inspectorilor financiari. Ei pot fi asiguraţi pentru prestarea următoarelor activităţi:

− întocmirea, supravegherea, certificarea sau controlul contabili-tăţii, respectiv a bilanţului contabil;

− efectuarea de analize economico-financiare şi de control financiar-contabil;

− efectuarea de evaluări patrimoniale; − întocmirea unor lucrări de organizare administrativa şi

informatică; − efectuarea de expertize contabile; − executarea de lucrări cu caracter fiscal; − consultanţă economico-financiară şi contabilă; − sarcini îndeplinite în calitate de cenzor la societăţi comerciale. De regulă, asiguratul nu are dreptul să accepte răspunderea, să

negocieze sau să efectueze o plată, fără acceptul scris al asigurătorului, care are dreptul să preia în numele asiguratului rezolvarea oricărei cereri de despăgubire.

Situaţiile pentru care asigurătorul nu este răspunzător faţă de asigurat sunt:

− activităţi desfăşurate de asigurat în afara unui contract încheiat cu clientul său;

− pagubele au fost create cu intenţie de către asigurat, bene-ficiarul asigurării sau o altă persoană apropiată asiguratului;

135

− pagube produse prin dispariţia sau distrugerea hârtiilor de valoare, a documentelor, manuscriselor, obiectelor cu valoare artistică, ştiinţifică sau istorică, mărcilor poştale, pietrelor preţioase sau banilor.

În afara unor condiţii generale, fiecare tip de poliţă de răspundere civilă profesională, pentru oricare din profesiile specificate anterior, cuprinde şi condiţii specifice la fiecare activitate în parte, de exemplu erori de proiectare, în cazul arhitecţilor, erori de execuţie în cazul constructorilor, tratamente greşite prescrise, în cazul medicilor, pierderea oportunităţilor de afaceri sau de profit din cauza unor recomandări greşite date de către consultanţi etc.

Ca în orice contract de asigurare, este menţionată despăgubirea maximă pe care o va suporta asigurătorul. Acoperirea oferită este limitată la o sumă totală în orice perioadă a asigurării. Pentru această asigurare, primele tind să fie foarte mari. De aceea este o piaţa restrictivă, deşi există scheme de acoperire pentru majoritatea profesiilor.

5.3.2. Asigurarea de răspundere civilă a angajatorului, a

producătorului şi a managerului

Prin asigurarea de răspundere civilă a angajatorului se oferă protecţie pentru asiguraţi, atunci când au loc pierderi, respectiv îmbolnăviri, determinate de neglijenţa angajatorului şi sunt necesare cheltuieli cu stabilirea despăgubirilor. De regulă, deteriorarea îmbrăcă-mintei nu este acoperită chiar dacă angajatorul este răspunzător de aceasta. În unele ţări, legislaţia îl obligă pe angajator şi la răspundere faţă de dependenţi, în caz de deces al angajatului.

În legătură cu acest tip de asigurare, se constată unele neajunsuri. Astfel, asigurătorii consideră că li se pot solicita foarte uşor compensaţii de către clienţi, fără ca ei să poată dispune de suficiente instrumente de control al riscului. Totodată, aceasta poate avea drept consecinţă scăderea interesului şi răspunderii angajatorilor faţă de angajaţi, dat fiind că în urma asigurării se obţin sumele necesare pentru plata compensaţiilor ce trebuie plătite angajaţilor.

La acest tip de asigurare, printre măsurile de management al riscului, impuse de asigurător, sunt:

− dotarea cu echipament şi asigurarea unui loc de muncă adecvat;

− pregătirea profesională necesară folosirii maşinilor şi instalaţiilor;

− supravegherea permanentă a procesului de muncă.

136

Asigurarea de răspundere civilă a producătorului a devenit o necesitate, deoarece se consideră că toţi cei care vând o marfă au o răspundere faţă de cei care o folosesc sau o consumă. Utilizarea unei mărfi poate produce îmbolnăvire, rănire sau chiar deces şi poate cauza o pierdere materială.

Asigurarea de răspundere civilă a producătorului se face prin poliţe separate şi limitate ca sume pentru fiecare perioadă de asigurare.

În ţările dezvoltate, legislaţia oferă o protecţie puternică consuma-torilor şi de aceea limitele de răspundere sunt ridicate. De cele mai multe ori, tribunalele acordă câştig de cauză consumatorilor. Ca atare, primele de asigurare au valori mari, corespunzătoare limitelor răspunderii şi experienţelor anterioare. În acest sens, un exemplu relevant îl constituie Marea Britanie, unde legislaţia prevede că dacă un produs este defect, răspunderea pentru daunele provocate revine producătorului sau importa-torului. Dacă nici unul dintre aceştia nu poate fi identificat, atunci răspunderea este a furnizorului. Pentru a fi considerate necorespunzătoare, mărfurile trebuie să fie sub standardele în vigoare la momentul respectiv.

În practica asigurărilor, se folosesc poliţe combinate, prin care se acoperă, în secţiuni separate, răspunderea angajatorului, răspunderea producătorului, răspunderea managerului şi răspunderea publică.

Asigurarea de răspundere civilă a managerului acoperă răspunderea acestuia şi a membrilor consiliului de administraţie pentru erori şi neglijenţă în conducerea unei companii. Nu se pot elabora condiţii standard de acoperire pentru răspunderea managerilor, deoarece este foarte dificil de evaluat asigurarea de răspundere civilă a acestora. Printre elementele luate în calcul la evaluarea corectă a riscului sunt:

− definirea clară a responsabilităţilor; − refuzul managerilor şi funcţionarilor de a informa asigurătorul

în legătură cu răspunderea fiecărui asigurat în parte; − informarea asigurătorului cu privire la structura firmei sau

grupului; − actualizarea informaţiilor la reînnoirea contractelor; − extinderea acoperirii pentru cei noi investiţi în funcţii. Primele de asigurare sunt foarte mari, iar determinarea lor nu se

bazează pe date statistice, întrucât nu sunt relevante. La acest tip de asigurare, experienţa trecută nu poate reprezenta un element de referinţă pentru viitor.

137

Asigurătorii elaborează condiţii specifice fiecărui client, în funcţie de nevoile acestuia, pe criterii de activitate, nivel de răspundere, aria răspunderii şi altele. Poliţa oferă acoperire şi pentru cheltuielile cu apărarea într-un viitor proces, dar şi pentru compensaţiile financiare pe care managerul ar trebui să le plătească.

5.3.3. Asigurarea privind răspunderea publică

Acest tip de asigurare constă în plata unor sume asiguratului, pentru ca acesta să poată compensa o terţă persoană, în calitate de public, în cazul vătămării corporale sau pagubelor materiale provocate de neglijenţa sa sau a angajaţilor săi. De exemplu: pardoselile alunecoase, mărfuri care cad de pe rafturi, defecţiuni la lifturi sau scări rulante etc.

În baza acestei asigurări, asigurătorii nu plătesc pentru defectele de fabricaţie ale produselor utilizate, ci pentru pagubele rezultate în urma utilizării lor necorespunzătoare şi prin care au fost prejudiciate terţe persoane. Astfel, poliţele exclud răspunderea pentru produsele defecte care pot fi asigurate în baza unei asigurări de răspundere a producătorului. Separat, se pot încheia poliţe pentru neglijenţă profesională.

138

6. ASIGURĂRILE DE RISCURI FINANCIARE

6.1. Asigurarea creditelor interne şi a creditelor de export

Asigurările financiare sunt diferite de garanţiile bancare. Prin asigurările financiare se preiau riscurile numai în anumite condiţii, în timp ce garanţiile bancare implică asumarea necondiţionată a tuturor obligaţiilor. În cadrul asigurărilor financiare, asigurarea de credit reprezintă un atribut al lumii afacerilor contemporane, având rolul de a proteja comercianţii şi producătorii faţă de riscul de neplată a celor ce cumpără sau închiriază bunuri sau sunt beneficiari ai unor credite avantajoase. Asigurarea de credit a apărut ca o necesitate a faptului că marea majoritate a contractelor de comerţ se încheie în condiţiile în care plata se face după livrarea bunurilor. Asigurarea de credit înlătură temerea vânzătorului, la vânzarea pe credit, cu privire la neplată de către cumpărător a contravalorii mărfurilor. Astfel, ea oferă protecţie pentru riscul de neplată apărut, fie ca urmare a falimentului cumpărătorului, fie, în cazul exportului, datorită situaţiei din ţara importatorului (război, naţionalizare etc.). Asigurarea de credite, fiind o formă de protecţie directă a vânzătorilor faţă de riscul de neîncasare, este în acelaşi timp o garanţie faţă de bancă, oferind astfel posibilitatea de acces la finanţare.

Asigurarea se poate face pe un singur credit sau pe cifra de afaceri.

În concluzie „scopul asigurărilor de credite este acela de a oferi protecţie în cazul pierderilor financiare rezultate din neplată, incapacitatea de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor ce au achiziţionat bunuri pe credit, sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit” [CIUREL, 2000, p.417]. Astfel, prin poliţele de asigurări de credite sunt protejate încasările din activitatea comercială, prin transferarea riscurilor de neîncasare asupra asigurătorului. În consecinţă, se poate mări astfel cifra de afaceri.

Fiind considerată o asigurare de lux, asigurarea creditelor este caracteristică economiilor de piaţă cu un sistem de credite stabil şi bine dezvoltat. Cele mai multe asigurări de credite se practică în ţări dezvoltate. Aceasta, deoarece, cu cât sunt implicate riscuri mai mari, în

139

comerţul cu alte ţări, cu atât ele se asigură la nivel guvernamental, prin organisme special constituite. În unele ţări, aceste organisme apar ca agenţii guvernamentale, în altele sunt companii de asigurare (de stat sau private), dar care colaborează îndeaproape cu autorităţile guvernamentale. Companiile de asigurare, menţionate anterior, au de regulă o activitate preponderentă de asigurare, la care se adaugă garantarea, în numele guvernului ţării respective, a unor credite, promovând, astfel, exportul comercianţilor naţionali.

De regulă, asigurătorii de credite oferă o gamă largă de servicii pe lângă cele de asigurare, de exemplu: studii de piaţă, consultanţă, training, asistenţă tehnică, studii de fezabilitate, investigarea şi supravegherea creditelor. Investigarea creditelor începe din momentul evaluării riscului şi presupune cunoaşterea statutului debitorului, precum şi verificarea periodică a acestuia, privind capacitatea de plată. Deşi asigurările împotriva riscurilor financiare sunt disponibile pe pieţele naţionale şi internaţionale de asigurări, în întreaga lume, numai un număr relativ redus de comercianţi apelează la ele.

Prin asigurarea creditelor interne, asiguratul se protejează împotriva riscurilor de neplată prelungită de către cumpărător sau a insolvabilităţii acestuia pe durata cuprinsă între producţie şi distribuţie, de regulă, înainte de vânzarea finală către consumator. În acest caz, există mai multe poliţe de asigurare:

a. Poliţa pentru o singură tranzacţie; b. Poliţa pe o anumită durată, pe baza cifrei de afaceri. O

astfel de asigurare este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă. De aceea, se foloseşte cu precădere la tranzacţii de valori mari (echipamente industriale, lucrări de construcţii, instalaţii şi altele);

c. Poliţa pentru un număr de tranzacţii; d. Poliţa pentru unul sau mai mulţi cumpărători. Se încheie

pe o perioadă determinată, de obicei 12 luni; e. Poliţa pentru cifra de afaceri pe credit. Este utilizată mai

des şi asigură toate afacerile vânzătorului, cu unul sau mai mulţi cumpărători, pe o durată determinată, de obicei 12 luni;

f. Poliţa pentru mai multe conturi ale unui asigurat. Acoperirea este limitată la acei clienţi care depăşesc un anumit nivel determinat al datoriilor şi a căror neplată prelungită va avea un impact mare asupra disponibilităţilor băneşti din contul asiguratului.

140

Asigurătorul, înainte de a încheia un contract de asigurare a creditelor interne, va pretinde solicitantului asigurării să-i ofere detalii privind activitatea sa financiară. Acestea privesc lista clienţilor, precum şi limitele de credit pe fiecare client în parte. Asigurătorul verifică clienţii solicitantului asigurării, în legătură cu solvabilitatea şi bonitatea lor. În funcţie de situaţia acestora, societatea de asigurări îşi rezervă dreptul de a exclude din asigurare anumiţi cumpărători sau de a diminua plafonul de credit acordat acestora.

La asigurarea creditelor de export, riscurile asigurabile sunt cele rezultate din vânzarea bunurilor sau prestarea de servicii pe credit, în afara ţării. Un risc care poate afecta situaţia financiară a asiguratului îl reprezintă riscul de neplată prelungită. Acesta intervine atunci când debitorul sau garantul nu a plătit partea din datorie o anumită perioadă convenită, de regulă 6 luni de la scadenţa stabilită prin contract. În general, riscurile incluse şi cele excluse rămân la latitudinea asigurătorului. În principiu, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:

– reclamaţii privind livrările de bunuri sau prestări de servicii necorespunzătoare;

− amenzi de orice fel; − pierderi rezultate din diferenţe de curs valutar; − pierderi survenite ca urmare a evenimentelor politice,

tulburărilor sociale, actelor de sabotaj sau a altor evenimente asemănă-toare;

− pierderi intervenite ca urmare a unor calamităţi naturale, dacă mijloacele tehnice disponibile pentru lupta cu astfel de calamităţi nu s-au putut folosi sau au fost ineficiente;

− pierderi provocate de calamităţi naturale. La asigurarea creditelor de export, poliţa cea mai frecvent

folosită este poliţa generală pe cifra de afaceri şi se referă la importatorii care cumpără pe credit.

Poliţa de asigurare a creditelor de export prezintă importante avantaje, printre care:

– contribuie la reducerea costurilor, ce se pot obţine prin asigurare, spre deosebire de garanţia bancară; astfel, rezervele ce se constituie pentru pierderi din creanţe sunt mai mari decât prima de asigurare şi, ca urmare a gestionării creanţelor externe de către asigurător, are loc diminuarea costurilor;

– oferă posibilitatea desfăşurării normale a activităţii, dată fiind înlăturarea riscului privind reducerea activităţii sau chiar a opririi ei datorită neîncasării contravalorii mărfurilor la export;

141

– oferă posibilitatea pătrunderii pe pieţe noi, chiar având risc comercial sau politic;

– oferă sprijin în alegerea partenerilor de afaceri şi la încheierea tranzacţiilor comerciale;

– vine în sprijinul planificării financiare şi al menţinerii unui nivel optim al lichidităţilor.

Cu privire la asigurarea exportului pe credit pe termen scurt, menţionăm că acesta se efectuează pe o perioadă determinată de maximum un an. Asigurarea are în vedere îndeosebi riscuri comerciale de genul: insolvabilitatea cumpărătorului, incapacitatea de plată pe un anumit timp şi refuzul mărfurilor importate.

La exportul pe termen mediu şi lung, obiectul asigurării îl reprezintă exportul de bunuri de capital de valori mari, care se livrează eşalonat şi care implică plăţi în tranşe pe perioade îndelungate de timp, ce pot fi cuprinse între 5, 10 sau chiar 20 de ani. Asigurarea oferă protecţie pentru riscul de neplată din cauze comerciale sau politice. Pot beneficia de acoperire băncile sau instituţiile financiare care creditează operaţiuni comerciale. Despăgubirea va cuprinde şi dobânda la creditul acordat debitorului. Dacă avem în vedere riscurile politice, asigurarea creditelor de export vizează îndeosebi protecţia oferită împotriva următoarelor evenimente:

− impunerea de restricţii la import; − refuzul admiterii pe teritoriul ţării a anumitor produse; − neplata la termen a sumelor datorate de debitorii publici. − În categoria riscurilor valutare sau economice sunt incluse: − riscul fluctuaţiei ratei dobânzii; − riscul de schimb valutar; − riscul creşterii costurilor de fabricaţie. Riscurile investiţionale mai frecvent întâlnite sunt: − riscul de devalorizare a investiţiei; − riscul de lichiditate al unei investiţii; − riscul de supraevaluare a investiţiei; − riscul dobânzilor. Nivelul primei de asigurare este stabilit în funcţie de: valoarea

asigurării, perioada asigurată, natura cumpărătorului (public sau privat), ţara acestuia (riscul de ţară), modalitatea de plată şi eventuale garanţii prevăzute în contract. Odată cu încheierea poliţei de asigurare, prima se stabileşte în tranşă unică sau în tranşe periodice, după cum au convenit părţile.

142

La asigurarea creditelor de export, există anumite reglementări internaţionale, care se referă în mod expres la contractele pe termen mediu şi lung, care au un risc ridicat de neplată. Astfel, conform cerinţelor prevăzute în acordurile OECD şi reglementărilor Uniunii de la Berna, contractele externe pe termen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

− 15 % din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării (5% la intrarea în vigoare a contractului, iar restul de 10%, la livrare), astfel încât vânzarea pe credit să nu poată depăşi 85 %;

− partea de 85%, care reprezintă vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe egale semestriale, începând, cel mai târziu, la 6 luni de la livrare;

− perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor; de exemplu, pentru bunurile de capital, perioada maximă este în general de 5 ani, iar pentru proiectele de dimensiuni mari, poate fi acceptată o perioadă de credit de până la 10 ani;

− perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei; de exemplu, valoarea unui credit de până la 3 ani să fie de minim 75.000 $, a unui credit de până la 4 ani, de minim 150.000 $, iar a unui credit până la 5 ani, de minimum 300.000 $.

Pe lângă protecţia necesară exportatorilor pentru riscurile ce pot afecta tranzacţiile pe termen mediu şi lung, poliţa de asigurare deschide accesul la finanţare, constituindu-se într-o garanţie pentru banca finanţatoare şi eliminând o parte importantă din riscuri.

O caracteristică comună tuturor asigurărilor de credite este aceea că niciodată ele nu acoperă pierderea în proporţie de 100 %.

Prin prevederile poliţei, asiguratul este obligat să suporte până la 20-25% din pagubă.

6.2. Asigurarea creditelor de consum, de investiţii, de cauţiune şi

de fidelitate Asigurarea creditelor de consum reprezintă, de fapt, o

asigurare a riscului de neplată a ratelor de credit pentru consum şi a dobânzilor aferente.

În funcţie de natura afacerilor asiguratului, de lege şi uzanţele din fiecare ţară, se utilizează următoarele variante de poliţe de asigurare a creditelor de consum:

143

a. Poliţa de tranzacţie (tip T). În acest caz, asigurarea se încheie pentru o singură tranzacţie, cu unul sau mai mulţi clienţi şi la o anumită dată. Suma asigurată este dată de valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat la momentul acordării creditului. Datoria netă cuprinde valoarea totală a creditului, inclusiv dobânda aferentă, din care se scad, după caz: avansul achitat de client, garanţiile puse la dispoziţia asigurătorului (depozite bancare, scrisori de garanţie bancară) pentru garantarea rambursării creditului, ratele de credit încasate de la clienţi.

Prima de asigurare se stabileşte prin aplicarea cotei de primă prevăzută în tarif la această sumă. Ea poate fi plătită integral la începutul perioadei sau în rate lunare, trimestriale sau semestriale.

Asigurarea intră în vigoare la momentul acordării împrumutului şi încetează odată cu plata la scadenţa ultimei rate prevăzute în contractul de credit. Se practică la tranzacţii de valori mari, de exemplu, echipamente de construcţii. Prezintă dezavantajul că administrarea este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă.

b. Poliţa pe flux continuu de afaceri (tip F). De data aceasta, asigurarea se încheie pentru un număr nedeterminat de tranzacţii cu unul sau mai mulţi clienţi. Suma asigurată este dată de valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat, la momentul încheierii primei tranzacţii, şi reprezintă plafonul maxim pe care îl poate atinge această datorie, atâta timp cât poliţa este valabilă. În cazul în care asiguratul constată că datoriile nete totale ale clientului depăşesc, la un moment dat, limita stabilită iniţial, acesta va trebui să plătească asigurătorului o primă suplimentară corespunzătoare. Calculul primei de asigurare se face prin aplicarea cotei de primă prevăzută în tarif, la suma asigurată. Prima se plăteşte integral la începutul perioadei sau în rate subanuale. Perioada de asigurare este nedeterminată, poliţa fiind continuă şi valabilă fără reînnoire, cu condiţia plăţii primei de asigurare. Asigurarea începe la data solicitată de asigurat, care trebuie să coincidă cu data primei tranzacţii efectuate de client.

c. Poliţa pe cifra de afaceri (tip C). În această situaţie asigurarea se încheie pentru toate creditele acordate de asigurat într-o anumită perioadă de timp. Suma asigurată este dată de volumul cifrei de afaceri pe credit estimat. Pe baza cifrei de afaceri preliminate pentru anul de asigurare, asiguratul va plăti o primă minimă de depozit, calculată la cifra de afaceri estimată pentru perioada de asigurare.

144

La sfârşitul perioadei de asigurare, se va efectua operaţiunea de regularizare, prin recalcularea primei, în funcţie de cifra de afaceri efectiv realizată, comunicată de asigurat. În cazul în care suma rezultată din calculul ajustării este mai mare decât prima minimă de depozit, asiguratul va achita diferenţa de primă corespunzătoare. Dacă, dimpotrivă, suma este mai mică, diferenţa va fi considerată primă achitată în avans, pentru anul următor de asigurare. Poliţa tip C este valabilă, de regulă, pe o perioadă de 12 luni.

Răspunderea asigurătorului începe la ora zero a zilei menţionate în poliţă ca dată de început a asigurării. Înainte de a emite acest tip de poliţă, societatea de asigurări solicită de la asigurat informaţii privind eventualele debite neplătite sau litigii în care a fost implicat. În general, asigurarea creditelor de consum nu oferă acoperire pentru următoarele riscuri:

− penalităţi sau dobânzi datorate de debitori asiguratului pentru întârzierile la plata ratelor scadente;

− pierderile datorate fluctuaţiei cursului valutar şi devalorizării leului;

− daune provocate de întreruperea activităţii, ca urmare a producerii unui risc asigurat: fraudă, bancrută frauduloasă şi reaua-credinţă a beneficiarului contractului de credit;

− pierderi financiare datorate riscurilor produse înainte de intrarea în vigoare a poliţei;

− riscuri politice: război civil, revoluţie, greve, tulburări sociale;

− pierderi rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienţii care nu au fost cuprinşi în asigurare, precum şi din acordarea de credite peste plafonul de credit stabilit.

La încheierea contractului de credit, asiguratul trebuie să ia următoarele măsuri de prevedere:

– verificarea juridică a clienţilor, instituirea garanţiilor şi ipotecilor în favoarea sa, verificarea solvabilităţii clienţilor şi giranţilor etc;

– să impună clienţilor obligaţia acestora de a comunica, într-un anumit termen, orice modificare a condiţiilor iniţiale;

− să înştiinţeze imediat asigurătorul atunci când obţine informaţii privind imposibilitatea de plată, respectiv insolvabilitatea de plată, respectiv insolvabilitatea iminentă a clientului debitor;

145

− să aducă la cunoştinţa asigurătorului orice amânări sau modificări ale scadenţelor de plată a ratelor de credit sau a termenelor de graţie convenite cu clienţii.

Asigurarea creditelor de investiţii garantează plata furnizorilor de bunuri de investiţii, de către clienţi, conform unui anumit plan de rambursare. Este o asigurare care se încheie pe termen mediu şi lung (în general, până la 60 de luni). Poliţa cea mai utilizată este poliţa generală pe cifra de afaceri. Tranzacţiile individuale se utilizează mai rar. Acest tip de asigurare se foloseşte atât la asigurarea exporturilor de bunuri, cât şi al exportului de capital, sub formă de împrumuturi sau investiţii de capital. În această direcţie, o importantă dezvoltare a cunoscut-o asigurarea tranzacţiilor de leasing. În anumite ţări, această formă de garanţie cade în sarcina unor organisme guvernamentale.

Asigurarea de cauţiune este o formă de protecţie prin care societatea de asigurări garantează că debitorul îşi va îndeplini obligaţiile legale sau contractuale pe care le are faţă de creditor. De fapt, cauţiunea este un serviciu similar cu cel oferit de bănci, când acestea garantează pentru clienţii lor.

Asigurarea de cauţiune prezintă următoarele particularităţi: creditorul este beneficiarul cauţiunii, fiind cel protejat, iar debitorul (asiguratul) este responsabil de îndeplinirea obligaţiilor dintre el şi creditor, obligaţiile fiind garantate prin cauţiune; societatea de asigurări preia sarcina debitorului, atunci când garantează faţă de beneficiar îndeplinirea de către asigurat a obligaţiunilor sale. Poliţa de cauţiune reprezintă un document accesoriu al unui contract principal, care leagă debitorul de creditor.

Între asigurările de credite şi cele de cauţiune există similitudini şi diferenţieri, astfel:

− ambele poliţe reprezintă un mod de protecţie împotriva neexecutării unor obligaţii contractuale;

− în cazul asigurării de credite, asiguratul este creditorul, fiind protejat împotriva riscului de nerambursare a creditului de către debitor, creditorul fiind de fapt şi beneficiarul asigurării;

− la asigurarea de cauţiune, care de fapt este o garanţie, asiguratul este debitorul (împreună cu asigurătorul are obligaţia să ramburseze împrumutul acordat de creditor), creditorul fiind beneficiarul cauţiunii;

− poliţa de asigurare a creditelor se încheie în baza Legii asigurărilor;

– poliţa de cauţiune este reglementată de prevederile Codului Civil.

146

Tipuri de asigurări de cauţiune

a. Garanţia executării contractului în bune condiţiuni. Garantează beneficiarului îndeplinirea la termen de către asigurat a contractului, conform clauzelor contractuale; se utilizează, de obicei, în domeniul construcţiilor.

b.Garanţia efectuării corecte a plăţilor. Se referă la plăţile pe care asigurătorul va trebui să le efectueze unor subantreprenori sau furnizori pentru plata forţei de muncă sau livrarea unor produse, în cazul în care antreprenorul principal al construcţiei se află, de exemplu, în imposibilitatea de a realiza aceste plăţi.

c. Garanţia participării la licitaţie. În acest caz, se garantează că debitorul, în cazul în care câştigă licitaţia, va semna contractul pentru care a licitat şi va pune la dispoziţia beneficiarului garanţiile de executare în bune condiţiuni a contractului şi de efectuare a plăţilor.

d. Garanţia pentru restituirea avansului. Este practicată în situaţiile în care creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans, de fapt se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate.

e. Garanţia pentru asigurarea serviciilor de întreţinere. Asigură protecţie în cazul unei execuţii defectuoase sau al utilizării unor materiale necorespunzătoare.

Aceste tipuri de asigurări de cauţiune se încadrează în categoria cauţiunilor contractuale. În afara acestora, se practică şi asigurări de cauţiune noncontractuale, în care obligaţiile debitorului faţă de beneficiar, a căror îndeplinire este garantată prin cauţiune, nu sunt de natură contractuală. De exemplu: garanţiile pentru organele judecătoreşti, garanţiile pentru obţinerea de autorizaţii sau garanţii pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de diverse autorităţi publice.

Asigurarea de fidelitate reprezintă asigurarea drepturilor sau intereselor patrimoniale, fiind încadrate în categoria asigurărilor patrimoniale. Această asigurare are ca scop acordarea protecţiei unei societăţi, în calitate de asigurat împotriva unor prejudicii aduse activelor sale, ca urmare a actelor necinstite sau frauduloase ale personalului, sau care administrează o parte a acestora. Asigurarea de fidelitate are ca scop compensarea unui angajator pentru pierderile cauzate de necinstea angajaţilor. Exemple elocvente în acest caz pot fi: casierul care sustrage bani din casieria societăţii, vânzătorii care sustrag sau deteriorează marfa din magazine etc.

147

Prin asigurarea de fidelitate, se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi pierderile de consecinţă sau costurile efectuate de către asigurător pentru determinarea nivelului pierderii propriu-zise. Poliţele de asigurare se pot emite individual sau pentru toţi angajaţii unei societăţi. Se extinde tot mai mult în domeniu practica prin care asigurătorii acceptă ca într-o poliţă să fie inclus întregul personal al asiguratului, pentru o sumă globală. Aceste poliţe se numesc floating insurance, deoarece suma este acoperitoare pentru întregul grup. De regulă, sunt acoperite toate pierderile ivite pe perioada asigurării.

Pentru încheierea asigurării individuale, angajaţii completează cererea de asigurare, la care vor ataşa şi o fişă specială individuală, în care se specifică datele personale de stare civilă, proprietăţile pe care le posedă, salariul, locul de muncă anterior, situaţia financiară (datorii, falimente, asigurări de viaţă). Din partea angajatorului sunt necesare detalii privind modul de recrutare şi selecţia personalului, referinţele cerute pentru recrutare şi verificarea acestora.

Poliţele generale sunt practicate îndeosebi pentru asigurarea instituţiilor financiare (bănci comerciale, uniuni de credit etc.), dar şi pentru companii din alte domenii. În unele instituţii financiare, garanţiile de fidelitate sunt obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de fraudă, furt, înşelăciune, falsificarea bancnotelor etc.

6.3. Rolul Băncii de Export-Import a României (EXIMBANK-

S.A.) în asigurarea şi reasigurarea creditelor de comerţ exterior

Banca de Export-Import a României EXIMBANK-S.A. este o

instituţie specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului exterior românesc prin instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice.

EXIMBANK-S.A. îşi desfăşoară activitatea în numele şi în contul statului, precum şi în nume şi în cont propriu, realizând pentru persoane juridice pe lângă operaţiuni bancare specifice, asigurări şi reasigurări ale operaţiunilor de comerţ exterior românesc.

Printre obiectivele generale ale activităţii EXIMBANK-S.A. se enumeră:

– asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, care nu pot fi asigurate pe piaţa privată, constituită din cel puţin două societăţi de asigurare, persoane juridice străine şi o societate persoană juridică română;

148

− asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen mediu şi lung împotriva riscurilor comerciale şi de ţară;

− garantarea şi/sau asigurarea şi reasigurarea investiţiilor româneşti în străinătate;

− asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru export împotriva riscurilor politice şi comerciale;

− asigurarea garanţiilor de export şi a operaţiunilor de export în leasing;

− efectuarea diverselor operaţiuni specifice activităţii de asigurare şi reasigurare de credite, garanţii şi investiţii pentru sprijinirea activităţii de export.

Operaţiunile de garantare, asigurare şi reasigurare, desfăşurate în numele şi în contul statului, se acordă, de regulă, în limita a 85% din valoarea contractelor de export. În funcţie de obiectivele politicii de comerţ exterior, prin hotărâre a Guvernului, acest procent poate fi majorat.

În legătură cu activitatea de asigurare, pentru sprijinirea exporturilor româneşti în numele şi în contul statului, la EXIMBANK -S.A. se constituie următoarele fonduri:

a. fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export, a garanţiilor de export, a operaţiunilor de export în leasing şi a investiţiilor româneşti în străinătate;

b. fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor obţinute în vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului.

Fondurile menţionate sunt utilizate pentru plata despăgubirilor privind angajamentele asumate, pe riscul statului, de către EXIMBANK-S.A., precum şi pentru acoperirea costurilor de recuperare, în conformitate cu prevederile contractelor de asigurare şi ale procedurilor aprobate de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.

Sursele financiare de alimentare a fondurilor prevăzute mai sus sunt:

− sumele nete care provin din primele de asigurare; − sumele recuperate din asigurarea creditelor; − sumele recuperate de la persoana juridică garantată; − dobânda încasată din fructificarea sumelor disponibile ale

fondurilor; − alte surse. Asigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung,

asigurarea investiţiilor româneşti în străinătate şi a garanţiilor de export se

149

vor face în cadrul plafoanelor valorice, pe ţări, stabilite de către EXIMBANK-S.A. şi aprobate de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, în funcţie de politica Guvernului de promovare şi susţinere a exportului şi a investiţiilor pe diferite pieţe. Cu precădere, EXIMBANK-S.A. reasigură, pe piaţa internaţională , riscurile preluate.

Pe baza normelor proprii aprobate de consiliul de administraţie, EXIMBANK-S.A. poate realiza şi alte operaţiuni de asigurări şi reasigurări de credite în contul propriu.

Orice exportator român se poate asigura la EXIMBANK-S.A. Sunt primite în asigurare creanţe rezultate atât din exportul de mărfuri, cât şi din executarea de lucrări în străinătate.

În funcţie de dimensiunea protecţiei pe care o oferă asiguratului, EXIMBANK-S.A. utilizează diferite tipuri de poliţe. Atunci când asigurarea protejează creditul pentru un singur cumpărător sau o singura tranzacţie, asigurătorul emite o poliţă specifică. Dacă livrările sunt permanente şi se menţin la un anumit nivel, se foloseşte poliţa tip revolving. Dacă asigurarea cuprinde toate creditele acordate de un asigurat cumpărătorilor săi externi, atunci asigurătorul utilizează poliţa globală.

La EXIMBANK-S.A., asigurarea se încheie pe baza cererii de asigurare, semnată de asigurat şi care se depune cu cel puţin 30 de zile înaintea datei la care urmează să înceapă riscul asigurat. Prin data începerii riscului se înţelege data semnării contractului, respectiv data transmiterii proprietăţii. Dacă, în urma examinării cererii de asigurare, asigurătorul ajunge la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru acceptarea asigurării, el poate să-şi asume angaja-mentul de a emite în numele şi în contul statului poliţa de asigurare, pe măsură ce sunt îndeplinite condiţiile stabilite iniţial.

În general, acest tip de asigurare se încheie pentru contractele de export ce au ca obiect exporturi complexe, de produse cu ciclu lung de fabricaţie.

La EXIMBANK-S.A., nivelul primei de asigurare este diferenţiat în funcţie de:

− ţara cumpărătorului; − statutul juridic al cumpărătorului; − garanţiile disponibile; − durata fabricaţiei; − durata creditului; − condiţii de plată; − procentul asigurat.

150

6.4. Atribuţiile şi competenţele Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior în asigurarea şi reasigurarea creditelor de comerţ exterior

Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 844 din 20 decembrie 1991, este organismul care examinează şi aprobă operaţiunile de asigurare şi reasigurare a creditelor de comerţ exterior în numele şi în contul statului.

Riscurile ce vor fi acoperite prin asigurare sunt: a. Riscuri politice, cauzate de: – dificultăţi şi întârzieri (mai mari de 180 de zile) în transferul

banilor din ţara cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu general, privitor la datoria externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau de guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia plata trebuie efectuată;

− orice alte acţiuni ale guvernelor străine, ce împiedică îndeplinirea contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor;

− război, război civil şi alte evenimente asimilate, în afara României, ce împiedică îndeplinirea contractului de export;

− retragerea sau nereînnoirea licenţei de export sau impunerea unor restricţii la export după data începerii riscului;

− toate riscurile privind cumpărătorii publici (prin cumpărători publici sunt înţelese acele entităţi ce nu pot fi declarate în stare de faliment);

− toate pierderile rezultate din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara cumpărătorului.

b. Toate riscurile privind cumpărătorii (altele decât cele prezen-tate mai sus), rezultând din tranzacţii care nu fac obiectul asigurării de credite pe termen scurt de către reasiguratori privaţi, dar pe care Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior le acceptă individual pentru asigurarea în numele şi în contul statului.

c. Riscurile de tipul catastrofelor naturale, în ţara cumpărătorului şi care determină neîndeplinirea contractului de export.

d. Alte riscuri, care nu sunt reasigurate de către reasigurători privaţi. Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ

Exterior stabileşte plafoane valorice, în cadrul cărora se vor desfăşura şi aproba operaţiunile în numerar şi în contul statului, pe baza clasamentelor de risc de ţară, elaborate de către Banca de Export-Import a României (EXIMBANK- S.A.).

151

7. ASIGURĂRILE MARITIME ŞI FLUVIALE

7.1. Conceptul de avarie

Ca ramură a asigurărilor de bunuri, asigurările maritime şi fluviale au rolul de a asigura protecţie pentru: nave şi celelalte ambarcaţiuni, încărcăturile acestora şi instalaţiile folosite în porturi. În timpul operaţiunilor de încărcare, descărcare, trasbordare şi transport, precum şi în timpul staţionărilor intermediare, există riscul producerii unor pagube generate de: uragan, incendiu, furtună, explozii la bordul navei, naufragiu, eşuare, ciocnire între două nave (abordaj) şi ciocnirea navei cu un corp fix sau plutitor, altul decât o navă (coliziune). Aceste evenimente sunt provocate de cauze independente de voinţa oamenilor, respectiv, de forţă majoră. Însă, pot apărea pagube la navă şi încărcătură din cauza neglijenţei echipajului navei sau ca urmare a fraudelor săvârşite de comandant sau de echipaj, precum şi alte acte ilegale comise fără încuviinţarea armatorului. În sfârşit, pot surveni pagube care sunt determinate de persoane străine de nava respectivă. Pagubele înregistrate în urma producerii unor astfel de evenimente sunt denumite avarii.

Prin avarie se înţelege o pierdere materială sau o degradare a unui obiect, indiferent de mărimea şi de cauza acesteia. Avaria poate să fie:

a. totală – în cazul scufundării unei nave sau al aruncării în mare a încărcăturii;

b. parţială – în cazul deteriorării unor instalaţii de pe navă, al luării de către valuri a unor obiecte aflate la bord, deteriorarea unei părţi din încărcătură în urma pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii unui incendiu pe navă etc.

În noţiunea de avarie, sunt incluse şi cheltuielile efectuate pentru salvarea navei şi a încărcăturii. Aşadar, se disting: avarii-pagube (pierderi) şi avarii-cheltuieli. Din punct de vedere al asigurărilor, se face distincţie între avaria particulară şi avaria comună sau generală.

Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu, eşuare etc.), a unei greşeli de navigaţie (abordaj, coliziune etc.), a viciilor proprii bunurilor respective (de exemplu, autoaprinderea).

152

Avaria particulară are un caracter accidental şi nu deliberat, fiind efectul unor riscuri produse independent de voinţa oamenilor.

Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba reprezintă un sacrificiu sau o cheltuială excepţională efectuată de comandantul navei, în mod intenţionat şi raţional, pentru salvarea de la pericolul care ameninţă interesele tuturor celor ce participă la expediţia maritimă. Avaria comună se referă exclusiv la transportul maritim, nu şi la cel aerian sau pe uscat.

Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie considerată avarie comună, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) paguba (sacrificiul) sau cheltuiala excepţională să fie rezultatul unei acţiuni intenţionate a comandantului, iar măsura luată să fie raţională;

b) acţiunea să aibă ca scop salvarea atât a navei, cât şi a încărcăturii acesteia;

c) acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională şi nu în condiţii normale de navigabilitate;

d) sacrificiul să fie real, respectiv să nu fie aruncate peste bord obiecte considerate ca fiind lipsite de valoare.

Pierderea suferită va fi considerată avarie comună numai dacă este rezultatul direct al măsurilor luate de comandant şi nu al unor factori independenţi de voinţa acestuia. Totodată, măsurile întreprinse de comandant trebuie să fie raţionale şi pe deplin justificate. Astfel, cheltuielile antrenate se decontează numai în condiţiile adoptării soluţiei celei mai raţionale.

Stabilirea avariei dacă este particulară sau comună prezintă importanţă deoarece decontarea pagubelor se efectuează în funcţie de natura avariei.

În afară riscurilor obişnuite cuprinse în asigurare, care pot provoca pierderea navei sau a încărcăturii, sunt riscuri a căror cuprindere în asigurare necesită o primă suplimentară. În această situaţie sunt pierderile provocate de confiscarea mărfurilor sau a navei de către autorităţile unui stat, război, conflicte sociale, acţiuni de piraterie etc. şi, în general, acele pagube care nu au fost provocate de naufragiu sau de accidente petrecute în timpul transportului. Nu se acordă despăgubiri în cazuri de furt, autoincendiere şi luarea de valuri a încărcăturii aflate pe punte. În afară de acestea, există riscuri neasigurabile, chiar cu o primă suplimentară. Din această categorie fac parte pierderile provocate de: natura mărfii (fermentare, râncezire), dol, neglijenţă crasă a asiguratului sau a reprezentanţilor săi, acţiunea

153

insectelor şi rozătoarelor, întârzieri în livrarea încărcăturii, scăderea preţurilor, pierderi normale în timpul transportului (de exemplu, uscare sau evaporare) etc.

Referitor la avaria comună, pe piaţa internaţională sunt unanim recunoscute Regulile York – Anvers 1974, care completează uzanţele şi legislaţiile naţionale (locale) şi care au un caracter general. Aceste reguli nu sunt obligatorii, fiind deci facultative. Ele devin norme obligatorii numai atunci când părţile unui contract de transport sau de asigurare au convenit astfel. „Regulile York-Anvers 1974” nu cuprind norme procedurale, nu stabilesc instanţele competente şi atribuţiile lor în această materie. De aceea, ce nu este reglementat de reguli se completează prin aplicarea legii locului (locus reget actum), unde se întocmeşte actul de avarie comună.

Avaria comună este reglementată în mod diferit de daunele provocate de evenimentele întâmplătoare, care pot surveni în cursul unui transport maritim. De aceea, riscul de a contribui la avaria comună este şi el asigurabil.

În asigurări, o avarie comună se prezintă sub formă de contribuţie la avaria comună. Spre deosebire de avariile particulare, care se despăgubesc indiferent de valoarea asigurată, contribuţia la avaria comună nu se acoperă decât în proporţie cu această valoare. De exemplu, dacă valoarea asigurată este egală sau superioară valorii contributive, asigurătorii despăgubesc contribuţia în întregime.

Contribuţia la acoperirea pagubelor şi a cheltuielilor efectuate în mod deliberat de către comandant, pentru salvarea atât a navei cât şi a încărcăturii, este consemnată în documentul Obligaţie/angajament de contribuţie la avaria comună. Acesta se solicită de comandantul navei, înainte de preluarea mărfurilor, şi prevede obligaţia depunerii unei garanţii de avarie comună, din care urmează să se acopere contribuţia încărcăturii la avaria comună. De regulă, dacă obligaţia de contribuţie este semnată şi de asigurătorul încărcăturii, armatorul renunţă la solicitarea garanţiei.

Estimarea pagubelor (sacrificiilor) şi a cheltuielilor admise în avaria comună, precum şi repartizarea acestora între părţile interesate se efectuează de către specialişti, experţi în materie, denumiţi dispaşori. Documentul de lichidare a avariei comune, întocmit de aceşti experţi, se numeşte dispaşă.

În transporturile maritime, pierderea vizează atât nava, cât şi încărcătura şi poate să fie parţială sau totală. Pierderea totală poate să fie reală sau prezumată. Pierderea totală reală este considerată atunci când o navă este dispărută, complet distrusă sau atât de avariată, încât

154

costul unei eventuale reparaţii ar depăşi valoarea comercială a navei. Pierderea totală prezumată este atunci când nava există şi poate fi salvată şi reparată, dar implică cheltuieli extrem de mari, care ar depăşi valoarea asigurată a navei.

În practica asigurărilor se foloseşte o clauză care prevede dreptul asiguratului de a considera nava pierdere totală prezumată, atunci când valoarea reparaţiilor depăşeşte 3/4 din valoarea reală sau din valoarea de asigurare a navei.

7.2. Asigurarea navelor maritime

şi fluviale (CASCO)

Această formă de asigurare, denumită şi „casco maritim”, cuprinde navele comerciale, navele de pescuit şi alte ambarcaţiuni, precum şi utilaje şi instalaţii plutitoare asimilate navelor, cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, şalupele, şlepurile etc.

Asigurarea se poate încheia în una din următoarele condiţii: a. Pierdere totală – acoperă pierderea totală a navei, cheltuielile

de salvare şi alte cheltuieli decurgând din aceasta. b. Pierdere totală şi avarii – acoperă pierderea totală a navei,

pierderile şi avariile la navă, precum şi contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare.

c. Pierdere totală şi avarie comună – acoperă pierderea totală a navei, precum şi contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare.

d. Pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni – acoperă pierderea totală a navei, contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi de salvare, răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalaţii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare şi cheltuielile decurgând din acestea.

e. Pierderea totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni – oferă cea mai largă protecţie asiguratului, acoperind: pierderea totală, pierderile şi avariile la navă, contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare, răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalaţii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare şi cheltuielile decurgând din acestea.

Asigurarea încheiată în una din aceste condiţii poate fi extinsă pentru a acoperi inventarul existent pe navă, cheltuielile de exploatarea navei, precum şi riscurile de război şi greve.

Despăgubirea. În baza asigurării încheiate în una din condiţiile de mai sus, asigurătorul acordă despăgubiri pentru:

− cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;

155

− incendiu, explozie; − piraterie, furt comis de către persoane din afara navei; − coliziune, abordaj; − accidente la încărcare, descărcare; − măsuri de prevenire sau de micşorare a pericolului, măsuri de

salvare; − cheltuieli reprezentând contribuţia la avaria comună etc.; Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: − uzura normală, defecte ascunse; − pagube produse de forţarea gheţii, cu excepţia spărgătoarelor

de gheaţă; − pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri; − pagube indirecte, cum ar fi pierderea venitului pentru întârzierea

transportului, chiar dacă sunt ca urmare a unui risc cuprins în asigurare; − pierderi şi avarii la inventarul navei. Suma asigurată. Nava se asigură pentru suma declarată de

asigurat şi agreată de asigurător. Aceasta nu trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a unei nave similare la data încheierii asigurării. Pentru cazul de pierdere totală, la suma asigurată a navei, se poate asigura suplimentar până la 25% din valoarea navei, din considerentul că potrivit conjuncturii pieţei, valoarea navei poate creşte între timp.

Asigurarea „casco maritim” se poate încheia pentru o singură călătorie bine precizată sau pentru toate călătoriile pe care urmează să le efectueze nava, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an. În general, se foloseşte ultima variantă.

Constatarea şi determinarea daunei se efectuează de către comisarii de avarie, când nava se afla în străinătate şi de către agenţii proprii, la înapoierea navei în ţară. Împrejurările în care s-a produs dauna rezultă din jurnalul de bord, în care sunt trecute cronologic toate situaţiile în care s-a aflat nava în timpul voiajului.

Răspunderea asigurătorului pentru fiecare pagubă la navă se limitează la suma asigurată.

În caz de pierdere totală reală sau constructivă, ori de dispariţie a navei, drept despăgubire se plăteşte suma asigurată a acesteia, precum şi suma asigurată suplimentar. Se consideră pierdere totală constructivă a navei atunci când costul repunerii navei în stare de folosinţă depăşeşte mai mult de 3/4 din suma asigurată a acesteia.

156

Nava se consideră dispărută, dacă, timp de 180 de zile de la ultima ştire primită de la aceasta, nu s-a mai obţinut nici o informaţie cu privire la existenţa ei.

În caz de avarie, drept despăgubire se plăteşte cuantumul pagubei, fără scăderea uzurii. Cuantumul pagubei este egal cu costul reparaţiilor la părţile sau piesele avariate sau cu costul de înlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor componente recuperate sau valorificate ca deşeuri.

La stabilirea despăgubirilor datorate de asigurător se aplică franşiza. Avariile navei se despăgubesc numai în cazul în care cuantumul pagubei depăşeşte franşiza deductibilă pe eveniment. Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte nave, instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare. Pentru astfel de pagube, răspunderea asigurătorului se limitează la 3/4 din suma asigurată pe eveniment.

7.3. Asigurarea bunurilor care fac obiectul

transportului maritim şi fluvial (CARGO) Asigurarea tip cargo cuprinde bunurile care fac obiectul

transportului extern şi se încheie pentru valoarea bunurilor respective, inclusiv cheltuieli de transport, vamale şi alte cheltuieli. Asigurarea „cargo” vizează despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a riscurilor întâmplătoare ale transportului. În funcţie de aceasta, în practica internaţională, se aplică condiţiile de asigurare A, B şi C.

Asigurarea încheiată în condiţia A acoperă, cu unele excepţii, toate riscurile de pierdere şi avariere a bunului asigurat.

Asigurarea încheiată în condiţia B acoperă, cu aceleaşi excepţii de mai sus, pierderile şi avariile bunurilor asigurate, cauzate de:

− cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet; − incendiu sau explozie; − coliziunea, eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei; − sacrificiul în avarie comună; − luarea de valuri, intrarea apei în navă; − descărcarea mărfii într-un port de refugiu. Asigurarea încheiată în condiţia C acoperă pierderile şi avariile

la bunurile asigurate, cauzate de: − incendiu sau explozie; − coliziunea, eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei; − sacrificiul în avarie comună; − descărcarea mărfii într-un port de refugiu.

157

Pe lângă asigurarea impusă de una din condiţiile A, B sau C, contractul de asigurare tip „cargo” mai poate să prevadă suplimentar următoarele condiţii: „riscuri de furt, jaf şi nelivrare”, „riscuri de depozitare”, „riscuri de război”, şi „riscuri de greve”. Cu toate acestea, asigurarea nu acoperă pierderile, avariile şi cheltuielile cauzate de:

− comportarea voit necorespunzătoare a asiguratului; − uzura normală; − pierderea normală de bunuri asigurate; − întârzieri, chiar dacă acestea sunt determinate de un risc asigurat; − insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de

către proprietari, administratori, navlositori sau operatori ai navei. Suma asigurată cuprinde: a) valoarea bunurilor trecută în factură sau, în lipsa acesteia,

valoarea de piaţă a bunurilor în momentul încheierii asigurării la locul de expediere;

b) costul transportului, al asigurării, precum şi alte costuri necuprinse în valoarea facturii;

c) taxe şi cheltuieli vamale; d) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului, pentru acoperirea

acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării. Durata asigurării. Potrivit clauzelor internaţionale, operează

principiul „duratei transportului de la depozit la depozit”. Aceasta înseamnă că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul sau magazia din localitatea de expediţie, menţionată în contract, şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor, până când sunt descărcate de pe navă în portul de destinaţie. Rezultă că răspunderea asigurătorului începe în momentul în care bunul asigurat părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare, pentru a fi transportat, şi încetează atunci când bunul transportat este livrat la depozitul destinatarului.

Locul asigurării este oriunde se află bunul asigurat, pe toată durata asigurării.

Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurător ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute de asigurător în momentul încheierii asigurării, cum ar fi: schimbarea rutei, a locului de trans-bordare sau de destinaţie, întârzieri în expedierea încărcăturii, încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare etc.

Contractul este lovit de nulitate, în cazul în care asiguratul a ascuns o serie de elemente pe care, dacă le-ar fi cunoscut, asigurătorul nu ar fi acceptat asigurarea respectivă sau ar fi stabilit condiţii de asigurare limitative.

158

Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente: − valoarea bunurilor distruse în întregime; − volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor

avariate parţial; − volumul cheltuielilor efectuate pentru salvarea bunurilor şi

păstrarea celor rămase. Din suma acestora se scad: − valoarea bunurilor recuperate şi care mai pot fi valorificate; − franşiza stabilită potrivit condiţiilor de asigurare. Pentru acordarea despăgubirii, dauna trebuie să fie constatată,

stabilindu-se cauzele şi mărimea acesteia. Constatarea daunei se face de către comisarul de avarie, care întocmeşte un raport de expertiză denumit certificat de avarie. Acesta specifică atât detaliile transpor-tului, cât şi cauza şi mărimea daunei.

Pretenţiile pentru despăgubire se emit pe baza documentului de constatare a daunei, iar dreptul de încasare a despăgubirii se obţine pe baza prezentării documentului de transport (conosament), a facturii şi poliţei de asigurare. Drepturile şi obligaţiile menţionate în poliţa de asigurare pot fi transmise altei persoane prin andosare.

7.4. Asigurarea reciprocă a răspunderii armatorilor

În asigurările maritime, aceasta reprezintă o formă a asigurării

reciproce sau mutuale, prin care asiguraţii (armatorii) constituie un fond comun din cotizaţiile pe care le plătesc în calitate de membri ai unei asociaţii de asigurare mutuală, numită Club P&I. Din acest fond se acoperă daunele suferite de membrii asociaţiei respective.

Protecţia oferită de un „Club P&I” este mutuală, adică membrii săi sunt în acelaşi timp şi asiguraţi şi asigurători. Fiecare armator, membru al unui astfel de club, contribuie la acoperirea daunelor suferite de alţi membri ai clubului şi, la rândul său, beneficiază de contribuţiile celorlalţi membri, la acoperirea propriilor daune.

În cadrul clubului P&I, contribuţia iniţială a membrilor asociaţi este revizuibilă. Dacă la sfârşitul anului se dovedeşte că această contribuţie este subdimensionată, membrii clubului achită o contribuţie suplimentară. Cluburile utilizează veniturile realizate (din cotizaţii, plasamente şi din reasigurări acceptate) pentru acoperirea cheltuielilor lor (despăgubiri, cedări în reasigurare, cheltuieli de administraţie).

159

Dacă protecţia oferită de societăţile de asigurare este limitată ca valoare, protecţia oferită de clubul P&I este nelimitată (exceptând acoperirea în caz de poluare cu ţiţei, care este limitată la 500 milioane USD).

Cluburile P&I acoperă riscurile care nu sunt acceptate de socie-tăţile de asigurare, şi anume:

− lipsuri şi avarii constatate la descărcarea mărfurilor de pe navă; − contribuţia mărfii la avaria comună, atunci când aceasta nu

s-a putut încasa de la proprietarii mărfurilor; − amenzi aplicate navei pentru încălcările legilor vamale; − daune cauzate obiectelor şi instalaţiilor portuare fixe sau

plutitoare; − cheltuieli pentru ridicarea epavei şi care intră în obligaţia

armatorului; − cheltuieli de carantină; − franşizele avariilor particulare rămase în sarcina armatorului; − contaminarea mărfurilor; − accidente de muncă, spitalizare, decese şi funeralii. Cluburile efectuează investigaţii privind: navlu, contrastalii, cheltuieli

de salvare, reparaţii necorespunzătoare, furnizare de combustibil de calitate inferioară, abuzuri săvârşite de autorităţile portuare etc.

Fiecare membru al clubului plăteşte cotizaţia în avans, pentru acoperirea daunelor obişnuite, şi cotizaţii suplimentare, pentru acope-rirea daunelor excepţionale. Cotizaţiile sunt stabilite în funcţie de felul navei.

Metoda de calcul a cotizaţiei în avans este metoda costului arderii, conform căreia se stabileşte valoarea fiecărei flote, ce daune s-au plătit în fiecare an, pe o perioadă de cinci ani. La totalul daunelor plătite în ultimii cinci ani se adaugă:

− totalul daunelor în suspensie, potrivit estimărilor; − un procent pentru inflaţie; − un procent pentru cheltuielile generale ale clubului. Totalul obţinut se împarte la numărul de tone (tonajul tuturor

navelor înscrise în club) şi se obţine costul mediu pe fiecare tonă, care se ia în calcul la stabilirea cotizaţiei în avans pe anul următor. În cazul în care cotizaţia în avans nu este suficientă pentru plata daunelor, se calculează cotizaţia suplimentară.

Dreptul de a primi despăgubiri de la un club P&I îl are numai armatorul membru al clubului respectiv, după ce el însuşi a achitat suma respectivă celui păgubit.

160

8. ASIGURĂRILE DE AVIAŢIE

8.1. Specificul asigurărilor în aviaţie

În aviaţie, la fiecare contract de asigurare, se examinează calităţile pilotului, tipul aparatului de zbor, dotarea electronică de la bord, aspectele geografice ale zborurilor, precum şi scopul folosirii aparatului de zbor.

Aparatele de zbor şi riscurile implicate, luate fiecare în parte, sunt unice, dar nici unul nu este atât de important ca expunerea permanentă la riscul de catastrofă. În evaluarea acestui risc, un rol important îl au caracteristicile fizice ale avionului. Dată fiind natura zborului, avionul este un aparat de construcţie uşoară, robustă şi foarte sofisticată. Ingineria aviatică este deosebit de complexă, având în vedere concepţia, construcţia şi condiţiile de funcţionare. Se poate constata că avioanele sunt mult mai susceptibile la pierderi catastro-fice decât orice alt vehicul terestru sau navă maritimă. Accidentele aviatice au demonstrat cât de predispuse sunt avioanele la daune totale şi cât de rapid, unele accidente, pot deveni catastrofe. Pe măsură ce creşte capacitatea de transport şi se îmbunătăţesc parametrii de zbor (viteză şi altitudine), creşte frecvenţa accidentelor majore.

Societăţile de asigurare se confruntă cu o situaţie mai complicată decât cazul pierderii catastrofice, şi anume, numărul limitat de unităţi expuse riscului. Numărul avioanelor expuse la pierderi este relativ mic, în comparaţie cu alte tipuri de bunuri (autoturisme, case etc.). De aceea, societăţile de asigurare pentru aviaţie nu dispun, pentru anumite clase de risc, de suficiente unităţi expuse la risc, pentru a permite calcule statistice corecte, pe baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului. Ca şi în cazul asigurărilor maritime, societăţile de asigurări trebuie să se bazeze mai mult pe raţionamente logice, decât pe o bază de date statistice.

Societăţilor de asigurări le-ar fi mai uşor dacă aparatele de zbor ar fi tipizate şi uşor clasificabile pe categorii de risc. Chiar şi atunci când două avioane sunt asemănătoare, varietatea factorilor de risc la care sunt expuse face ca asigurarea lor să fie particularizată. Valoarea contractelor de asigurare este diferită de la un avion la altul, în funcţie de echipamentele electronice de bord şi de sistemele de ghidare instalate.

Valoarea contractelor de asigurare depinde foarte mult de abilitatea experţilor societăţii de asigurări de a evalua cât mai corect

161

probabilitatea producerii riscului. Cele patru criterii majore de evaluare a riscului sunt:

− caracteristicile aparatului de zbor care urmează să fie asigurat; − abilităţile pilotului; − considerente geografice; − scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor. De regulă, valoarea contractului de asigurare este determinată în

funcţie de tipul aparatului de zbor şi numărul de persoane care pot zbura în calitate de pasageri sau membri ai echipajului. Probabilitatea daunei totale depinde de vechimea aparatului, caracteristicile constructive şi configuraţia generală.

Vechimea aparatului de zbor priveşte atât deteriorarea structurii sale, cât şi uzura motoarelor. Fiecare aparat de zbor are propria lui durată de viaţă proiectată, ce poate varia de la câţiva ani la câteva decenii.

Cunoaşterea caracteristicilor constructive ale unui aparat de zbor este importantă nu numai în stabilirea probabilităţii de daună, dar şi în evaluarea reparaţiilor necesare după o eventuală avarie a aparatului. În industria aviatică, diversitatea de tipuri constructive este mai mare decât în industria de automobile. De aceea, fiecare aparat reprezintă un unicat din punct de vedere al reparaţiilor. La avioane cu structuri mai sofisticate, daune relativ minore pot necesita înlocuirea unui element structural ce implică costuri deosebite. Din acest motiv se preferă să se declare o pierdere totală a aparatului de zbor, în cazul în care cheltuielile pentru reparaţii devin excesiv de mari.

Configuraţia aparatelor de zbor determină modul de manevrare a aeronavelor. Practic, fiecare aparat de zbor prezintă propriile sale riscuri generate de specificul configuraţiei sale.

Faptul că peste 70 % din accidentele produse în aviaţia generală implică erori de pilotaj demonstrează importanţa deosebită a piloţilor. Acest procent justifică existenţa societăţii de asigurări la încheierea contractelor de asigurare. Societatea de asigurări ia în calcul vârsta pilotului, starea sănătăţii sale, experienţa, precum şi istoricul accidentelor anterioare. Astfel, privind vârsta pilotului, atât celor foarte tineri, cât şi celor mai în vârstă, li se vor solicita prime mai mari. În legătură cu starea de sănătate a pilotului, este importantă data ultimului control medical. De asemenea, cu cât examinările medicale sunt mai recente, cu atât ele sunt mai semnificative pentru societatea de asigurări. Având în vedere experienţa pilotului, în cazul în care un pilot schimbă aparatul de zbor cu unul nou, mult mai sofisticat, el

162

trebuie reatestat. Dacă pilotul nu este reatestat imediat pentru noul aparat, atunci societatea de asigurări va impune limite de asigurare asupra numărului de ore de zbor sau poate limita acoperirea la zborurile efectuate numai ziua şi pe timp favorabil.

Elementele de referinţă foarte importante în evaluarea expunerilor la daune sunt reprezentate de condiţiile de teren, condiţiile atmosferice şi alţi parametri geografici, ce impun amplasarea aeroporturilor şi frecvenţa de zbor. În acest sens, amplasarea aeroportului are o semnificaţie deosebită. Fiecare avion are o distanţă minimă necesară de rulare, atât la decolare cât şi la aterizare. Această distanţă se stabileşte pentru un aeroport convenţional, situat la nivelul mării, la o temperatură a aerului la sol de 15ºC. Pentru un aeroport situat la o anumită altitudine faţă de nivelul mării, cu o temperatură a aerului la sol mai mare, distanţa minimă de rulare se modifică.

Alţi factori de influenţă sunt fenomene atmosferice, cum ar fi: furtunile foarte puternice, tornadele, furtunile de nisip sau ploile cu grindină. Toţi aceşti factori contribuie la creşterea riscului de avarie a aparatelor de zbor.

8.2. Asigurarea aparatelor de zbor

În funcţie de scopurile pentru care sunt utilizate, aparatele de zbor se clasifică în cinci categorii:

Aeronave ale liniilor de transport aeriene. Acestea pot fi internaţionale, naţionale sau regionale. Această categorie este singura care oferă societăţilor de asigurare baze de date credibile privind accidentele aviatice şi cauzele care le-au generat. Totodată, acest sector al aviaţiei dispune de un sistem de control exigent, ceea ce lipseşte în general altor sectoare. Aceste controale caută să elimine cât mai multe riscuri de daună şi să reducă frecvenţa de producere a pierderilor.

Aeronave proprietate personală. Sunt folosite pentru rezolvarea unor probleme curente ale proprietarului, fie de afaceri, fie pentru agrement. La avioanele din această categorie, riscurile mai semnificative sunt: piloţi cu experienţă de zbor redusă, echipare tehnică modestă, aparate de zbor ieftine, folosirea unor aeroporturi de dimensiuni relativ mici şi care nu au dotările tehnice performante ale marilor aeroporturi.

Aeronave proprietate comercială. În această categorie intră avioanele care sunt în proprietatea marilor corporaţii şi care au două caracteristici comune:

163

− sunt folosite pentru a transporta angajaţi, asociaţi şi persoane din conducerea companiei;

− sunt pilotate de profesionişti, angajaţi de către corporaţia care deţine aceste avioane.

Piloţii sunt autorizaţi pentru aviaţia civilă şi zboară regulat, însumând mai multe ore de zbor pe lună. Corporaţia care deţine avioanele exercită un control aproape total asupra zborurilor. În consecinţă, pentru societăţile de asigurări, aparatele de zbor proprie-tate comercială prezintă un interes deosebit. Statisticile privind accidentele la această categorie de aparate de zbor sunt comparabile cu cele care aparţin liniilor de transport aeriene. Ca urmare, primele de asigurare sunt mai mici decât pentru avioanele proprietate personală.

Aeronavele de închiriat. Aceste aparate au un scop comercial şi sunt folosite pentru curse charter, ca taxiuri aeriene, pentru fotografieri la mare altitudine şi alte activităţi care au la bază obţinerea de profit. Tot din această categorie fac parte aparatele de zbor care pot fi închiriate de către piloţi şi cele destinate instruirii.

Aparatele utilizate în scop comercial sunt folosite mai intens decât aparatele de zbor din celelalte categorii. Orele de zbor suplimentare contribuie la uzura mai accentuată a avioanelor şi, deci, la creşterea riscului de accident. Totodată, experienţa piloţilor variază de la profesionişti cu multă experienţă, angajaţi în curse charter pe distanţe mari, până la începători, care participă la cursuri de pilotaj. Experienţa pilotului are mare importanţă în stabilirea primelor de asigurare. În general, cotele primelor de asigurare pentru aparatele de zbor închiriate sunt mai mari decât pentru aparatele de zbor din celelalte categorii.

Aeronave speciale. În această categorie intră avioanele utilitare folosite pentru tratarea culturilor agricole cu insecticide, realizarea de fotografii de la mică altitudine, supravegherea conductelor de petrol, vânătoare, stingerea incendiilor declanşate în păduri etc.

În evaluarea contractelor de asigurare trebuie să se ţină seamă de specificul activităţii pentru care este folosit aparatul de zbor şi de probabilitatea de risc pe care o implică activitatea respectivă.

Ca şi navele maritime, aparatele de zbor pot avea valori extrem de mari, fiind susceptibile la daune generate de erori umane sau de condiţii meteorologice nefavorabile.

Cu privire la riscurile asigurate, se disting două categorii de asigurări: a.Toate riscurile, în timpul zborului, rulării la sol sau

staţionării la sol. Aceasta este cea mai cuprinzătoare asigurare,

164

oferind protecţie împotriva oricărui risc, indiferent dacă avionul se află la sol sau în aer. În poliţa de asigurare, timpul de zbor este prevăzut ca fiind perioada de timp în care avionul se află în aer, imediat după decolare. Se poate considera ca moment iniţial, cel în care au fost pornite motoarele avionului pentru decolare, iar momentul final, cel al opririi motoarelor după aterizarea avionului.

b. Toate riscurile în timpul staţionării la sol. Această asigurare preia riscurile care pot apărea la sol, atunci când avionul nu se află în mişcare sau când se mişcă prin alte mijloace decât prin propria forţă de propulsie (avionul este tractat sau împins de un vehicul atunci când este scos sau introdus în hangar).

Unele societăţi de asigurare preferă condiţia „Toate riscurile în afara timpului de zbor”.

În poliţa de asigurare se menţionează: − tipul aparatului de zbor; − sistemul de propulsie; − echipamentul de bord pentru navigare şi transmisiuni radio. O persoană sau o companie care deţine o poliţă de asigurare şi

obţine un alt avion beneficiază de continuarea asigurării, cu condiţia să anunţe această modificare, în termenul precizat de către societatea de asigurări.

Astfel, clauzele contractuale existente se extind şi asupra noului aparat de zbor. Suma de asigurare pentru noul aparat nu va depăşi valoarea reală a acestuia.

Privitor la excluderi în asigurare, se menţionează: a. Uzura (deteriorarea treptată). Poliţa de asigurare exclude

pierderea sau avarierea aparatului de zbor generate de uzura normală (deteriorare treptată ), îngheţ, defecţiuni ascunse ale părţilor mecanice şi electrice.

b. Roţile şi parbrizele. În asigurare, roţile sunt acoperite numai în cazuri de furt, vandalism sau alte evenimente care sunt prevăzute în contractul de asigurare. Societatea de asigurări nu va plăti pentru parbrizele care se sparg ca urmare a îngheţării lor şi nici pentru explozia anvelopelor roţilor ataşate trenului de aterizare. Totuşi, dacă în urma spargerii parbrizului se produce un accident soldat cu avarierea aparatului de zbor, societatea de asigurări va despăgubi pagubele produse, inclusiv parbrizul.

c. Deturnarea aeronavei. Asigurarea aeronavei nu acoperă cazul de deturnare sau furt al avionului de către o persoană care are

165

drept legal de utilizare, conform unui contract de închiriere, de vânzare condiţionată, de vânzare în rate sau alte înţelegeri legale.

d. Război, confiscare. Asigurarea aeronavei exclude orice pierdere sau avariere în caz de război declarat sau nedeclarat, de invazie, de rebeliune sau de capturare şi reţinere de către un guvern.

Pentru evaluarea daunelor, se folosesc metodele: − estimare în funcţie de valoarea agreată; − estimare în funcţie de valoarea reală. Valoarea agreată reprezintă valoarea asupra căreia au căzut de

comun acord cele două părţi ale contractului de asigurare. Aceasta valoare este menţionată în poliţa de asigurare, ca limită a daunelor care pot fi acoperite prin asigurarea respectivă.

Evaluarea pe baza valorii reale se caracterizează şi ea printr-o limită de asigurare. De această dată, societatea de asigurări nu este de acord ca limita de asigurare să fie reprezentată de valoarea reală a aparatului de zbor, ci de limita precizată în poliţa de asigurare pentru fiecare risc în parte.

În cazul producerii unei daune totale, despăgubirea depinde de metoda folosită pentru evaluare. Dacă asigurarea este încheiată pe baza valorii agreate, atunci despăgubirea se va face până la limita agreată, indiferent de valoarea de piaţă a aparatului de zbor în momentul producerii accidentului. Dacă asigurarea este încheiată pe baza valorii reale, atunci această valoare se stabileşte în momentul accidentului şi poate fi mai mică decât limita specificată în poliţa de asigurare.

În cazul producerii unei daune parţiale, se au în vedere situaţiile:

− situaţia în care reparaţiile sunt efectuate de către compania care are în proprietate avionul asigurat;

− situaţia în care reparaţiile sunt efectuate de către o altă companie.

Dacă reparaţiile sunt efectuate chiar de către asigurat, atunci societatea de asigurări plăteşte pentru materialele folosite şi pentru salariile lucrătorilor, însă fără a lua în considerare orele suplimentare.

Dacă reparaţiile sunt executate de către o altă companie, atunci se plăteşte costul efectiv al reparaţiilor (excluzându-se orele suplimentare) şi cheltuielile de transport. În acest fel, se achită în întregime nota de plată a reparaţiilor, mai puţin franşiza şi orele suplimentare.

Atunci când costul reparaţiilor depăşeşte valoarea aparatului de zbor, dauna se consideră pierdere totală constructivă. În anumite situaţii, când se

166

repară aparate de zbor vechi, pentru care nu există piese de schimb, costul reparaţiilor depăşeşte valoarea aparatului de zbor. În general, poliţele de asigurare conţin clauza prin care nu se acordă despăgubiri care depăşesc valoarea pierderii totale a aceluiaşi aparat de zbor.

Cheltuielile cu reparaţia aparatelor de zbor cu o anumită vechime sau ceva mai ieftine sunt practic imposibil de acoperit. Pentru a rezolva situaţia, se aplică despăgubirea părţilor componente, bazată pe valoarea relativă procentuală a componentelor respective. De exemplu, dacă repararea unui motor reprezintă 15% din costul total, atunci societatea de asigurări va plăti repararea lui cel mult 15% din valoarea totală asigurată pentru aparul de zbor.

În multe cazuri, poliţa de asigurare conţine o clauză care stipulează faptul că societatea de asigurări poate înlocui aparatul distrus cu unul similar, de aceeaşi calitate. Dacă aparatul de zbor a fost înlocuit sau dacă societatea de asigurări a plătit despăgubiri pentru pierderea totală, atunci societatea de asigurări are dreptul să preia ceea ce se mai poate recupera din aparatul distrus.

Franşiza aplicată la asigurarea aparatelor de zbor are o valoare fixă pentru pagubele produse la sol şi o valoare procentuală pentru pagubele produse în zbor. Franşizele pentru aeronavele închiriate sunt mai mari decât pentru aparatele de zbor proprietate personală. Aparatele de zbor mari, cu mai multe motoare şi care folosesc piloţi experimentaţi, se asigură fără a aplica franşiza. Reparaţiile la astfel de aeronave costă foarte mult şi nu s-ar obţine avantaje semnificative, dacă s-ar introduce franşize deductibile în poliţele de asigurare.

8.3. Asigurarea de răspundere civilă în aviaţie

8.3.1. Asigurarea de răspundere civilă a proprietarului sau a

utilizatorului unei aeronave

Răspunderea civilă a proprietarului sau operatorului unui aparat de zbor se determină în funcţie de legislaţia existentă în statul în care s-a produs accidentul şi în conformitate cu tratatele internaţionale care reglementează acest aspect.

Asigurarea de răspundere civilă în aviaţie oferă deţinătorului poliţei de asigurare protecţie împotriva reclamanţilor care au suferit vătămări corporale sau daune. Se practică următoarele tipuri de asigurări:

167

a. Asigurarea de răspundere civilă pentru vătămări corporale suferite de alte persoane decât pasagerii. Acest tip de asigurare oferă protecţie celui asigurat pentru răspunderea legală în cazul producerii unor vătămări corporale, îmbolnăviri, a stresului psihic sau decesului persoanelor aflate la bord, altele decât pasagerii. Acestea trebuie să fie rezultatul direct al accidentului aviatic pentru care sunt răspunzători proprietarii aparatului de zbor şi cei care îl exploatează şi întreţin.

b. Asigurarea de răspundere civilă pentru vătămări corporale suferite de pasageri. Se aplică pentru prejudicii aduse pasagerilor în caz de accident în timpul decolării avionului, în timpul zborului şi în momentul aterizării.

c. Asigurarea de răspundere civilă pentru avarierea bunurilor. Avarierea bunurilor trebuie să fie cauzată de un accident aviatic, de deţinerea în proprietate a unui aparat de zbor, de folosirea şi întreţinerea lui.

Există însă şi excluderi. Dintre acestea cele mai importante sunt:

− folosirea terenurilor de aterizare neautorizate, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;

− vătămări corporale intenţionate, cu excepţia cazului în care se încearcă prevenirea deturnării avionului.

În asigurarea de răspundere civilă, societatea de asigurări impune anumite limite, ce sunt stabilite pentru fiecare tip de pierdere în parte. De exemplu:

– vătămări corporale suferite de alte persoane decât pasagerii: • 500.000 UM/persoană; • 1.000.000 UM/eveniment;

− vătămări corporale aduse pasagerilor: • 500.000 UM/persoană; • 1.500.000 UM/eveniment;

− avarierea bunurilor: • 1.000.000 UM/eveniment.

Însă, se poate face un contract de asigurare care să conţină o singură limită, a cărei valoare se obţine prin cumularea valorilor limitelor individuale.

Datorită riscului de pierdere totală a aparatului de zbor, multe corporaţii, operatori şi linii aeriene de transport consideră o necesitate cumpărarea unor asigurări cu limite cât mai mari. În anumite situaţii, aceste limite se obţin prin adăugarea la contractele de asigurare de bază a unor contracte adiţionale.

168

Odată cu asigurările de aviaţie, se pot încheia şi unele asigurări complementare. Dintre acestea, cele mai importante sunt asigurarea medicală şi asigurarea de răspundere civilă asumată.

La asigurarea medicală, despăgubirile se acordă indiferent cine poartă răspunderea legală pentru accidentul aviatic. Pentru societatea de asigurări, asigurarea medicală este deosebit de utilă, deoarece persoanele care au suferit vătămări corporale într-un accident aviatic şi cărora li s-au plătit cheltuielile medicale nu mai au motiv să dea în judecată pe cei responsabili de producerea accidentului aviatic.

Asigurarea de răspundere civilă asumată este specifică asigurărilor aviatice. Astfel, în caz de accident aviatic, dacă o persoană îşi pierde viaţa, vederea sau membrele, societatea de asigurări va plăti supravieţuitorului sau însoţitorului o despăgubire, care nu depăşeşte limita stabilită prin contract. Aceasta impune, ca acela care primeşte despăgubirea să se angajeze, în scris, că nu va da în judecată asigurătorul.

8.3.2. Asigurarea de răspundere civilă

pentru aeroporturi

Aceasta este, de fapt, o asigurare standard de răspundere civilă, adaptată specificului activităţii unui aeroport. Totodată, ea vizează şi activitatea acelor firme care desfăşoară activităţi pe aeroport, legate de existenţa şi exploatarea aparatelor de zbor. Firmele în cauză sunt denumite prestatori de servicii aviatice şi efectuează activităţi, cum ar fi: vânzări de aparate de zbor, reparaţii şi întreţinere pentru aparate de zbor, închiriere de avioane pentru cursele charter, vânzare de piese de schimb şi combustibil, închirierea spatiilor din hangare.

Pe un aeroport, expunerile la risc sunt multiple. De exemplu, accidentele provocate de utilizarea ascensorului sau scării rulante şi accidentele produse de autovehiculele din zona aeroportului. Alte accidente pot fi cauzate de factori ce ţin de calitatea construcţiei aeroportului, de calitatea operaţiunilor ce se desfăşoară pe un aeroport şi de calitatea produselor oferite de bazele aeriene. Deoarece activităţile desfăşurate pe un aeroport pot conduce la numeroase şi variate accidente, pentru o acoperire cât mai completă, se folosesc următoarele categorii de poliţe de asigurare:

− asigurarea tip A – vătămări corporale şi răspundere civilă pentru avarierea bunurilor;

169

− asigurarea tip B – răspundere civilă pentru vătămări corporale;

− asigurarea tip C – cheltuieli medicale. Fiecare poliţă de asigurare de răspundere civilă a aeroporturilor

va conţine în mod explicit o clauză de limitare a răspunderii la activităţile de deservire a aeroportului. Activităţile de deservire a aeroportului reprezintă toate operaţiile de întreţinere sau exploatare care se efectuează în incinta unui aeroport sau heliport.

Pe lângă excluderile existente la o poliţă de asigurare standard de răspundere civilă, poliţele adaptate la specificul aeroporturilor conţin în plus următoarele excluderi:

− vătămări corporale sau avarieri ale bunurilor produse în timpul unor activităţi de antrenament efectuate în afara celor destinate membrilor echipajelor de zbor;

− prejudicii cauzate de zgomotul excesiv al avioanelor, mai ales în timpul decolărilor şi aterizărilor.

8.4. Convenţii şi organizaţii internaţionale

Transporturile aeriene şi asigurările de aviaţie fac obiectul unor

tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale, care se referă în principal la navigaţia şi siguranţa aeriană, precum şi la răspunderea operatorilor aerieni faţă de terţi.

La început, asigurările de aviaţie au fost considerate asigurări de accidente, dar, ulterior, datorită complexităţii lor şi a diversităţii nevoilor de protecţie, au devenit o categorie distinctă.

Cea mai importantă dintre convenţiile internaţionale privind transporturile aeriene internaţionale este Convenţia de la Chicago, din anul 1944, agreată de cele mai multe ţări şi prin care ţările semnatare se obligă să acorde dreptul de survol în anumite cazuri expres menţionate. Ca urmare a acestei convenţii a fost înfiinţată Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (International Civil Aviation Organisation) – pe scurt ICAO sau OACI.

De la început, scopul acesteia a fost supravegherea şi rezolvarea problemelor legate de traficul aerian internaţional. De-a lungul timpului, datorită interdependenţelor obiective dintre ţările participante la traficul aerian, fiecare şi-a adaptat legislaţia la normele internaţionale în materie. Astfel, în reglementările naţionale, se întâlnesc prevederi referitoare la dreptul de survol, siguranţa zborului etc.

170

Odată cu evoluţia din punct de vedere tehnic a aparatelor de zbor, precum şi cu creşterea standardelor privind securitatea zborurilor, Convenţia a fost revizuită periodic. În anul 1997, OACI a iniţiat un Plan Global pentru Siguranţa Zborurilor, cu scopul reducerii accidentelor aviatice printr-o activitate educaţională specifică intensă.

Preocupări similare au existat şi în domeniul asigurărilor pentru crearea unor organisme menite să uniformizeze practica asigurărilor în aviaţie, să colaboreze în domeniul statisticilor privind accidentele aviatice, al evaluării daunelor, răspunderilor şi altele.

La 4 iunie 1934, a luat fiinţă Uniunea Internaţională a Asigurătorilor de Aviaţie (International Union of Aviation Insurers – IUAI). Obiectivele acestei organizaţii au urmărit crearea unui punct de vedere comun privind interesele asigurătorilor internaţionali, în legătură cu asigurările şi reasigurările de aviaţie, de constituire a unui forum al membrilor care să analizeze problemele legate de aviaţie şi riscurile spaţiale şi de circulaţia informaţiilor între membri.

IUAI cuprinde societăţi de asigurare şi reasigurare, grupuri sau asociaţii de asigurători, pool-uri care practică asigurări de aviaţie, precum şi asociaţii profesionale implicate în asigurări directe sau reasigurări de aviaţie. La 1 ianuarie 1999, IUAI avea membri provenind din 34 de ţări, printre care şi România.

În activitatea sa, IUAI colaborează cu OACI (ICAO), cu preponderenţă în aspectele juridice intervenite în sfera aviaţiei.

171

9. ASIGURĂRILE LA CULTURI VEGETALE ŞI LA ANIMALE

9.1. Asigurarea culturilor agricole, pomicole şi viticole

În cazul culturilor agricole, persoanele fizice, asociaţiile agricole, precum şi societăţile comerciale din agricultură pot încheia contracte de asigurare pentru culturi agricole, pomicole şi viticole. Pentru riscuri generale, pot fi asigurate:

− culturile de cereale; − plantele tehnice; − culturile de legume şi cartofi; − plantele medicinale şi aromatice; − culturile furajere; − rodul viilor, pomilor fructiferi şi hameiului. Poliţa de asigurare acoperă următoarele riscuri: − incendiu, produs din cauze naturale (trăsnet); − ploi torenţiale; − efecte directe: spălarea solului din jurul plantelor şi dezve-

lirea seminţelor, dezrădăcinarea plantelor, ruperea sau culcarea plantelor în stadiu avansat de vegetaţie, fără redresarea ulterioară;

− efecte indirecte: acoperirea plantelor cu mâl provenit de pe versanţi;

− furtună sau uragan, având ca efecte ruperea tulpinilor, lăstarilor, florilor, scuturarea seminţelor, acoperirea plantelor în stadii incipiente de dezvoltare cu viituri de pământ sau nisip, resturi vegetale etc.;

− grindina, cauzând distrugerea aparatului vegetativ, ruperea sau îngenuncherea plantelor, scuturarea seminţelor, ca urmare a efectelor mecanice sau prin formarea unui strat de gheaţă la baza plantelor;

− alunecare/prăbuşire/surpare de teren, cu excepţia celor determinate de lucrări edilitare, gospodăreşti sau din lucrări de prospectare, explorare sau exploatare executate de unităţi specializate;

− îngheţ timpuriu de toamnă (înainte de 01 noiembrie) sau târziu de primăvară (după 20 aprilie).

172

Societatea acordă despăgubiri: − în caz de daună totală: cheltuielile de producţie efectuate

până la data daunei, respectiv, valoarea producţiei finale; − în caz de daună parţială: partea din cheltuielile de producţie

efectuate sau valoarea producţiei pierdute, corespunzător gradului de distrugere din riscuri asigurate.

Societăţile de asigurări nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:

− brumă, secetă, vânturi calde şi uscate; − dăunători agricoli şi agenţi fitopatogeni de orice fel; − nerăsărirea sau rărirea plantelor; − diminuarea producţiei din cauza nerespectării regulilor agro-

tehnice; − inundaţii provocate de: ploi de durată, revărsări de ape

provenite din topirea zăpezilor, infiltraţii şi ridicarea nivelului pânzei freatice; acumulări şi băltiri;

− operaţiuni militare în timp de război. Asigurarea acoperă pagubele la valoarea producţiei suferite prin

pierderi cantitative. La culturile de tutun, asigurarea acoperă şi pierderile calitative provocate de grindină.

Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul agricol în curs sau pentru anul calendaristic, în funcţie de opţiunea părţilor. Contractele pot fi încheiate pe perioade de un an sau pe trei ani. Astfel, la asigurarea pauşală a arabilului, contractul se încheie pe o perioadă de trei ani. În cazul asigurării obişnuite a culturilor agricole, pomicole şi viticole, contractul de asigurare se poate încheia fie pe o durată de un an, fie pe trei ani.

La asigurarea pauşală a terenului arabil, suma asigurată se stabileşte pe hectar. Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost stabilită la o valoare mai mare decât valoarea reală a unei culturi, despăgubirea va fi stabilită la nivelul pagubei reale şi nu la nivelul sumei asigurate.

La asigurarea obişnuită a culturilor agricole, suma asigurată se stabileşte de asigurat, în limitele agreate de asigurător. Acestea sunt diferenţiate, în funcţie de grupa tarifară în care se încadrează fiecare cultură.

În situaţia în care suma asigurată la o anumită cultură a fost stabilită la o valoare mai mică decât valoarea reală a acesteia, asigurătorul are obligaţia să acopere numai acea parte din paguba înregistrată care se înscrie în limitele sumei asigurate.

173

Prima tarifară la culturile agricole, pomicole şi viticole se stabileşte de asigurător, pe grupe tarifare şi pe categorii de judeţe în funcţie de specificul culturii, de gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc asiguraţi, de statistica daunelor înregistrate şi de felul asigurării.

La asigurarea pauşală a terenului arabil, suma asigurată, fiind fixă pe hectar, prima tarifară se stabileşte pe zone (indiferent de culturile agricole) şi, de asemenea, în sume fixe pe hectarul de teren arabil cuprins în asigurare.

La asigurarea obişnuită a culturilor agricole, în cazul contractelor multianuale, asigurătorul practică un sistem de prime bazat pe principiul Bonus-Malus. Potrivit acestuia, în primul an de asigurare, prima stabilită este integrală pentru cultura şi zona în cauză. Dacă la o poliţă de asigurare, asigurătorul nu a plătit despăgubiri timp de doi ani consecutivi, începând din cel de-al treilea an şi următorii, prima integrală se reduce cu câte o zecime. De exemplu, la un contract pe cinci ani, prima se poate reduce în ultimul an al contractului la 7/10. Dimpotrivă, dacă într-un an se înregistrează o daună ce trebuie despăgubită, prima pentru anul următor se majorează cu 1/10. În cazul daunelor repetate an de an, prima de asigurare poate ajunge la nivelul maxim de 14/10, faţă de prima de bază. Ca urmare, în anii în care asiguratul a beneficiat de reduceri de primă, s-a înregistrat bonus, iar în cei în care a suportat majorări, s-a înregistrat malus.

La asigurarea pauşală a terenului arabil, în cazul în care asiguratul, în perioada contractului (de minimum trei ani), nu a înregistrat daune pentru care să primească despăgubiri, asigurătorul îi acordă o primă pentru lipsa de daune de 10 % din prima de bază pentru primul an liber de daune, de 20 % pentru cel de-al doilea an şi până la 30 % pentru cel de-al treilea an şi următorii (liberi de daune). Dimpotrivă, dacă într-un an în perioada contractului, asiguratul înregistrează o daună, sistemul de reducere de prime se anulează, iar prima datorată pentru anul următor se stabileşte la nivelul integral.

Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea culturilor agricole şi a rodului pomilor şi viilor la momentul producerii riscului asigurat, precum şi în funcţie de valoarea estimată a pagubei; ea nu poate depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

Prin cuantumul pagubei se înţelege suma corespunzătoare gradului de distrugere la o valoare a producţiei probabile la hectar. Aceasta se stabileşte în cazul pagubelor totale la culturile de pe terenuri care au fost sau care urmează să fie reînsămânţate sau replantate cu aceleaşi culturi

174

sau cu altele, precum şi în cazul pagubelor parţiale la culturi. Valoarea producţiei probabile la hectar corespunzătoare gradului de distrugere se diminuează cu o cotă de 20% care reprezintă cheltuielile medii de recoltare neefectuate.

Valoarea producţiei probabile la hectar se stabileşte prin înmulţirea producţiei medii (realizate la ha în ultimii trei ani cu recolte normale) cu suma maximă ce se poate obţine pe kg.

La acordarea despăgubirilor se ia în considerare gradul de distru-gere numai pentru pagubele aferente riscurilor asigurate. Constatarea şi evaluarea pagubelor se efectuează de către inspectorul de daună, în prezenţa asiguratului sau a reprezentantului acestuia.

Asigurarea intră în vigoare după 5 zile de la plata primei şi întocmirea contractului de asigurare.

Răspunderea asigurătorului începe după intrarea în vigoare a asigurării, la date diferite şi în funcţie de momentul în care poate interveni paguba la bunul asigurat, astfel:

a) la culturile agricole însămânţate, în caz de pagube produse de ploaie torenţială (inclusiv efectele indirecte ale acesteia) şi de alunecare de teren – din momentul însămânţării lor; în caz de pagube produse de îngheţ, grindină, vânturi puternice şi incendiu – din momentul răsăririi lor;

b) la culturile agricole răsădite (plantate), în cazul pagubelor produse de toate riscurile cuprinse în asigurare – din momentul răsădirii lor;

c) pentru rodul pomilor, viilor şi hameiului, în cazul pagubelor produse de toate riscurile cuprinse în asigurare – din momentul înfloririi; la rodul viilor şi la hamei, cu un adaos de primă, pot fi acoperite de asigurător pagubele produse de toate riscurile asigurate de la apariţia inflorescenţei şi până la înflorire.

Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării. Asiguratul este obligat să-şi întreţină culturile în bune condiţii,

să respecte regulile agrotehnice, să ia măsuri de prevenire a distrugerii sau vătămării culturilor şi pentru limitarea pagubelor, prin salvarea culturilor rămase şi îngrijirea lor suplimentară.

Asiguratul trebuie să înştiinţeze în scris asigurătorul despre distrugerea sau vătămarea culturilor, în termen de cel mult 5 zile de la data producerii riscului asigurat.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, i se va aloca anual, prin bugetul de stat, o sumă destinată despăgubirii producătorilor agricoli şi

175

subvenţionării primelor de asigurare (într-un procent de 20%), ca urmare a efectelor negative ale fenomenelor naturale şi bolilor.

Suma astfel alocată va fi utilizată pentru despăgubirea daunelor produse în urma catastrofelor numai pentru agricultorii care vor avea contracte (poliţe) de asigurare a riscurilor standard la societăţile private specializate.

Conform normelor aferente Legii nr. 381/2002, despăgubirea pentru riscuri catastrofale se stabileşte având in vedere daunele la producţie, deoarece producţia este elementul de referinţă. Despă-gubirea propriu-zisă se acordă proporţional cu procentul de daună stabilit ca raport între producţia pierdută ca urmare a manifestării riscului catastrofal şi producţia ce ar fi urmat să se realizeze dacă acest risc nu ar fi produs, precum şi cheltuielile tehnologice efectuate până la momentul producerii evenimentului.

În ţările Uniunii Europene, legislaţia prevede ca în cazul în care dauna la culturi este mai mare de 30%, nivelul maxim al despăgubirii nu va depăşi 70% din cheltuielile tehnologice efectuate până la data producerii fenomenului. Astfel, la o pondere de sută la sută din producţie, nivelul maxim al despăgubirii va fi de 70%.

Indiferent de ponderea pe care asigurările agricole o deţin în portofoliul unei societăţi de asigurări, trebuie acordată importanţa cuvenită selecţiei riscurilor şi cotaţiilor care ar trebui să reflecte corect riscurile asumate. Dintre riscurile standard, grindina este riscul care provoacă cele mai mari pagube, având şi cea mai mare frecvenţă în comparaţie cu oricare alt risc. Chiar dacă se subvenţionează prima de asigurare la anumite culturi, tarifele de primă pentru riscurile standard trebuie să fie dimensionate proporţional cu riscul având cel mai mare impact din gama riscurilor standard asumate.

Cu privire la selecţia unui risc, principiul de bază îl constituie caracterul său întâmplător. De aceea riscul la care producerea lui se realizează cu o certitudine de peste 50% este un risc neasigurabil. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie seceta, care a afectat ani la rând culturile amplasate în zone predispuse producerii acestui risc.

9.2. Asigurarea animalelor

Asigurătorul primeşte în asigurare animale care aparţin persoanelor fizice şi juridice, precum şi animale luate în îngrijire de către persoanele fizice şi juridice, pe bază de contracte încheiate. Sunt primite în asigurare numai acele animale care îndeplinesc condiţiile de vârstă, greutate şi sănătate impuse de asigurător.

176

Nu pot fi asigurate animalele bolnave, subnutrite sau cu infirmităţi, precum şi cele aflate în carantină. Animalele se asigură pentru sumele propuse de asigurat şi agreate de asigurător. La animalele care aparţin persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor respective. În caz de daună, din despăgubiri, asigurătorul deduce franşiza stabilită procen-tual, în raport cu suma asigurată. De asemenea, la animalele de rasă comună care aparţin persoanelor juridice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor respective. Totodată, la animalele care aparţin persoanelor juridice şi sunt destinate sacrificării pentru consumul de carne, suma asigurată se stabileşte pe baza greutăţii medii a animalelor şi a preţului de achiziţie a cărnii în viu, practicat de către societăţile comerciale de industrializare a cărnii.

La animalele de reproducţie, procurate din import şi la cele de rasă, de provenienţă indigenă, asigurarea se încheie la valoarea de achiziţie sau la cea de inventar. Animalele dintr-o gospodărie se primesc în asigurare la aceeaşi sumă de fiecare animal, din aceeaşi grupă de vârsta şi de rasă.

Despăgubirea se acordă în cazurile de mortalitate a animalelor, ca urmare a bolilor cauzate de epizootii, a accidentelor şi a sacrificărilor fortuite. Pagubele produse în urma sacrificării animalelor se acoperă de către asigurător, dacă această măsură s-a luat datorită dispoziţiilor date de autorităţile publice competente în vederea prevenirii şi combaterii epizootiilor, în urma unor boli incurabile la animal şi în cazul în care animalul a suferit un accident ce necesită sacrificarea imediată a acestuia.

La asigurarea animalelor, riscurile asigurate sunt: Riscuri generale: incendiu, trăsnet, explozie, cădere pe clădiri a

unor corpuri (cu excepţia celor explozive), cutremur, inundaţie, furtună, uragan, grindină, vandalism, terorism, greve şi tulburări civile (confirmate de poliţie sau alte organe de cercetare), prăbuşirea/ alunecarea de teren, greutatea zăpezii şi/sau gheţii, avalanşă, urmările spargerii conductelor, izbirea de către vehicule (altele decât cele aparţinând asiguratului), furt şi urmări ale furtului sau tentativei de furt (prin efracţie şi/sau acte de tâlhărie), violenţă sau ameninţare săvârşite asupra proprietarilor, îngrijitorilor sau paznicilor, în condiţiile prevăzute de codul penal.

177

Accidente şi boli: loviri şi răniri, căderea animalelor sau căderea pe animale a unor corpuri, acţiunea curentului electric, insolaţie, asfixie, înec, îngheţ, leziuni interne provocate de înghiţirea unor obiecte (exceptând leziunile de reticulit sau pericardită traumatică), distocie (fătare grea);

− urmările castrării sau altor operaţii şi tratamente efectuate de către veterinari autorizaţi;

− atacul animalelor sălbatice sau al altor animale, muşcătura şerpilor, înţepătura insectelor veninoase;

− intoxicaţiile animalelor cu medicamente administrate în scop profilactic sau curativ de către autorităţile veterinare, dacă diagnosticul a fost stabilit de medicul veterinar sau de către un laborator autorizat, precum şi intoxicaţiile animalelor produse la păşune, dacă diagnosticul a fost supervizat de către autorităţile competente;

− otrăvirea (intoxicaţia) subită cu ierburi, cu substanţe toxice ori medicamentoase, umflarea (meteorizarea acută) din cauza furajelor, pe baza constatării medicului veterinar;

− bolile obstetreticale şi chirurgicale; accidentele produse sau favorizate de boli;

− sacrificarea de necesitate din dispoziţia autorităţilor sanitar-veterinare, în urma producerii unui risc asigurat care provoacă moartea iminentă a animalelor; combaterea anemiei infecţioase pe baza dispoziţiei autorităţilor în drept;

− accidentele sau bolile cauzate animalelor cu intenţie sau din culpa unor terţe persoane identificate (altele decât asiguratul sau persoane care au încheiat cu asiguratul un act privind administrarea, îngrijirea supravegherea sau paza animalelor asigurate), dacă intenţia sau culpa rezultă din acte încheiate de autorităţile în drept.

De asemenea, este luat în considerare şi accidentul care a provocat o îmbolnăvire ce a dus la moartea animalului în perioada asigurării. În cazul sacrificării unui animal ca urmare a bătrâneţii asociate cu diferite boli, se acordă despăgubiri numai dacă principala cauză a sacrificiului acestuia a fost o anumită boală.

Asiguratul primeşte despăgubiri: − în caz de daune totale (pieirea: moartea sau sacrificarea

animalelor fără recuperări), despăgubirile se acordă în limitele sumelor asigurate;

178

− în caz de daune parţiale, se acoperă pierderea netă în urma sacrificării şi/sau cheltuielile efectuate pentru reabilitare veterinară sau recuperare, pe bază de acte doveditoare.

Nu se acordă despăgubiri în cazurile în care: − animalele au murit de bătrâneţe, au fost tăiate din motive de

ordin gospodăresc din cauza lipsei de productivitate, a scăderii capacităţii de muncă ori de reproducţie sau din cauza că sunt bătrâne;

− animalele au fost sacrificate din iniţiativa asiguratului, fără ca acestea să fi prezentat semne de boală şi fără să fi existat o dispoziţie de sacrificare dată de autorităţi;

− animalele au murit din lipsă de furaje sau ca urmare a unei furajări insuficiente cantitativ şi calitativ;

− animalele au murit din cauza operaţiunilor militare în timp de război;

− cazurile de mortalitate nu au putut fi examinate, din diferite motive, de către persoanele în drept.

Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma la care s-a încheiat asigurarea, nici cuantumul pagubei şi nici valoarea animalului în momentul producerii riscului asigurat.

Prin cuantumul pagubei se înţelege valoarea animalului pentru care se acordă despăgubiri, din care s-a scăzut valoarea recuperărilor.

Valoarea animalului reprezintă: − valoarea la data producerii riscului asigurat, pe piaţa locală, a

unui animal sănătos din aceeaşi specie, rasă, sex, vârstă, stare de întreţinere şi productivitate;

− valoarea stabilită în funcţie de greutatea brută în viu şi de preţurile de contractare practicate.

La stabilirea cuantumului pagubei, se ţine seama de valoarea recuperărilor provenite din valorificarea cărnii, pielii, lânii etc. Cheltuielile suportate de asigurat pentru prevenirea sau micşorarea pagubei (plata medicului veterinar, medicamente etc.) nu se iau în considerare la calcularea despăgubirilor.

De asemenea, asigurătorul nu acordă despăgubiri şi în următoarele cazuri:

− la asigurările încheiate cu persoane juridice, paguba s-a produs din vina unei persoane cu funcţie de conducere;

− la asigurările încheiate cu persoane fizice, paguba s-a produs din vina asiguratului sau a oricărei persoane fizice majore, care, în mod obişnuit, locuieşte împreună cu asiguratul.

179

Se consideră culpă în producerea pagubei următoarele fapte: − omorârea intenţionată şi maltratarea animalelor; − furajarea necorespunzătoare şi păscutul cu bună ştiinţă pe

locurile interzise de autorităţi; − neefectuarea vaccinărilor şi tratamentelor necesare prevenirii

sau combaterii bolilor contagioase; − neanunţarea la timp a veterinarului în caz de boală sau

accident; − neaplicarea tratamentului impus de veterinar şi intervenţii la

animalele bolnave sau accidente efectuate de către nespecialişti; − adăpostirea necorespunzătoare a animalelor; − neexecutarea la timp a dispoziţiei de sacrificare. Primele de asigurare anuale sunt stabilite de asigurător în cote

procentuale aplicate la sumele asigurate în funcţie de specie, rasă şi grupa de vârstă.

Răspunderea asigurătorului începe la un interval de cinci zile de la încheierea contractului de asigurare şi plata primelor aferente şi încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.

În afara asigurării obişnuite a animalelor, la care ne-am referit până aici, se practică asigurarea facultativă globală la efectivele mari de animale deţinute de societăţile comerciale, societăţile agricole şi regiile autonome cu sectoare de creştere a animalelor. Asigurarea globală se încheie fără termen şi include toate animalele din aceeaşi specie, care au împlinit vârste de cuprindere în asigurare. Primele de asigurare sunt fixe, stabilite pe specii de animale şi grupe de vârstă şi se achită trimestrial, pe cap de animal, în funcţie de numărul animalelor existente la sfârşitul trimestrului precedent celui în care se face calcularea primelor.

În cazul în care numărul animalelor existente la sfârşitul trimestrului, prezintă modificări esenţiale faţă de cel prevăzut, se recurge la regularizarea primelor. În situaţia în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu au fost achitate la scadenţă şi nici în perioada de graţie acordată, contractul de asigurare se reziliază, fără restituirea primelor. Asigurătorul acordă despăgubiri numai în cazurile în care asiguraţii sunt cu primele la zi.

Având în vedere faptul că despăgubirile se acordă în limita sumelor asigurate, ţinând seama de rasa, sexul şi vârsta animalului la data producerii evenimentului asigurat, pentru aceeaşi specie de animale nu pot fi valabile în acelaşi timp atât asigurarea obişnuită, cât şi cea globală.

180

Asigurări facultative globale pot încheia crescătorii de animale, persoane fizice, numai pentru bovine, 2-10 capete, pe o perioadă de o lună sau un an, cu prime unice care se achită anticipat.

După fiecare caz de pagubă, suma totală asigurată se reduce cu suma acordată cu titlu de despăgubire. Bovinele rămase şi cele intrate în gospodărie, după producerea evenimentului asigurat, sunt asigurate în continuare, până la expirarea asigurării şi pentru suma totală asigurată astfel redusă.

Dacă un asigurat are încheiată o asigurare facultativă globală a bovinelor, acesta poate încheia şi asigurări obişnuite pentru bovinele existente în gospodărie, care depăşesc numărul prevăzut pentru asigurarea globală. De asemenea, suma totală asigurată, redusă cu despăgubirile acordate, poate fi completată printr-o asigurare obişnuită.

181

10. REASIGURAREA

10.1. Esenţa economică a reasigurării

Motivul pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia oferită asigurătorului în situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obţinute din primele de asigurare percepute, sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariţiei unor asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri foarte mari, care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte din risc sau, uneori, întregul risc. Această activitate este cunoscută sub denumirea de reasigurare.

Se poate afirma că rolul reasigurării este de a proteja asigurătorii direcţi împotriva insolvabilităţii sau reducerii capacităţii lor financiare. Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: componenta cedentă (reasigurat, asigurător direct) şi reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc). Acest acord se realizează în schimbul plăţii de către compania cedentă, reasigurătorului, a primei de reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima iniţială de asigurare.

În practica internaţională, de cele mai multe ori, companiile de asigurări efectuează şi operaţiuni de reasigurare. În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta, la rândul său, preia, conform acordului de reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul său.

În principiu, rolul reasigurătorului este de a oferi protecţie asigurătorului direct. Reasigurarea dă posibilitatea ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie dispersată şi suportată, astfel, de mai multe societăţi. În acest mod, asigurătorul direct are capacitatea de a acoperi riscurile pe care singur nu le poate suporta. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, care constă în încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.

Prin retrocedare sau retrocesiune, reasigurătorul, la rândul său, poate reasigura o parte din reasigurările acceptate de el (retrocedentul fiind compania cedentă, iar reasigurătorul fiind retrocesionarul).

182

Prin satisfacerea cerinţelor asigurătorului, reasigurarea îndeplineşte o serie de funcţii, şi anume:

1. Face posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a accepta mai multe riscuri decât în mod obişnuit.

2. Prin dispersarea pierderilor mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câţiva ani), asigurătorul poate să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei pierderilor.

3. Face să crească flexibilitatea asigurătorului privind dimen-siunile şi tipurile de riscuri, precum şi volumul activităţii pe care acesta poate să-l subscrie.

4. Oferă posibilitatea companiilor cedente să obţină servicii de la companiile de reasigurări şi de la brokerii de reasigurări care au o experienţă la nivel mondial în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. Printre altele, serviciile obţinute pot include: consultanţă în adminis-trarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în modalităţile de plată şi în domeniul pregătirii personalului.

Având în vedere importanţa economică a reasigurărilor, sintetic, acestea se reflectă prin:

− creşterea capacităţii de asigurare; − omogenizarea riscurilor; − stabilizare financiară. Creşterea capacităţii de primire în asigurare constituie

principalul motiv pentru care se recurge la reasigurare. Întrucât există riscuri care datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o singură companie de asigurări, aceste riscuri sunt asigurate prin repartizarea riscurilor între companiile de asigurări. Astfel, fiecare companie asigură atât cât îşi poate permite, iar restul este asigurat de către celelalte companii. Acest procedeu este denumit coasigurare.

Sunt situaţii în care companiile de asigurări acoperă iniţial întregul risc, după care cedează o parte din suma acceptată altor companii de asigurări şi reasigurări, păstrând pe cont propriu numai atât cât îşi pot permite să asigure. Dacă suma asigurată pentru unul sau mai multe riscuri depăşeşte limita reţinerii pe care şi-o poate permite o companie de asigurări, este necesar ca acea companie să recurgă la reasigurare.

Omogenizarea riscurilor reprezintă un alt motiv de utilizare a reasigurării. Oscilaţiile mari ale rezultatelor obţinute de o companie de asigurări pot afecta imaginea acesteia în lumea afacerilor şi pot genera îngrijorare în rândurile acţionarilor. Rezultatele fluctuează datorită acumulării într-o anumită perioadă de timp a unor pagube mari sau ca

183

urmare a producerii neaşteptate a unor pagube de dimensiuni catastrofale. Reasigurarea atenuează această fluctuaţie prin nivelarea rezultatelor obţinute de compania de asigurări pe o anumită perioadă de timp.

Stabilizarea financiară este dată de gradul de solvabilitate reprezentat de raportul dintre capital plus rezerve şi încasările din prime. Unei companii de asigurări nu-i este permis să funcţioneze sub un anumit procent minim de solvabilitate. Dacă cedează o parte din prime către reasigurător, compania are posibilitatea să-i crească rata solvabilităţii.

10.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative şi

contractuale

10.2.1. Reasigurarea facultativă

Reprezintă de fapt prima metodă de reasigurare aplicată. Actualmente se foloseşte pentru anumite categorii de riscuri individuale, ca: incendiu, accidente şi unele riscuri maritime. Ea constituie baza pe care s-a alcătuit şi s-a dezvoltat reasigurarea contractuală.

Conform dicţionarelor, reasigurarea facultativă este opţională, ceea ce implică posibilitatea unei alegeri libere de a acţiona. Astfel, compania cedentă şi viitorul reasigurător sunt liberi să cedeze şi, respectiv, să accepte sau să respingă oferta. Se creează astfel posibilitatea de a decide absolut liber încheierea tranzacţiei.

Reasigurarea facultativă aplică principiul dublei selecţii, şi anume, pe de o parte, selecţia pentru compania cedentă, care decide dacă reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecţia pentru reasigurător, care îşi rezervă dreptul de a accepta sau de a refuza ce i se propune.

În general, reasigurarea facultativă se foloseşte în următoarele circumstanţe:

− atunci când riscul cedat în reasigurare este în afara riscurilor incluse într-un contract, deoarece riscul asigurat nu se află în limitele geografice sau nu este inclus în clasa de riscuri (risc exclus sau risc special);

− riscul este de o asemenea manieră, încât compania cedentă nu vrea să-l cedeze prin contract datorită efectului său potenţial destabilizator;

− pentru a reduce expunerea în domenii în care, datorită acumulării riscurilor, compania cedentă este deja prea mult implicată;

− atunci când reasigurătorul îşi poate exercita dreptul de subscriere la mai multe riscuri individuale, beneficiind de dreptul de a accepta sau respinge orice risc oferit.

184

Reasigurarea facultativă prezintă unele dezavantaje care au dus la înlocuirea treptată a acesteia cu reasigurarea contractuală. Printre cele mai semnificative, menţionăm:

− cheltuieli administrative mari, care necesită un număr mare de personal şi implică, deci, costuri relativ ridicate de încheiere şi derulare a tranzacţiei pentru ambii parteneri; de asemenea, costurile tranzacţiei sunt ridicate şi datorită informaţiilor detaliate ce trebuie puse la dispoziţia reasigurătorului de către compania cedentă; acestea sunt studiate şi analizate de reasigurător pentru fiecare risc, atât la începutul reasigurării, cât şi la fiecare reînnoire;

− comisionul de reasigurare are un nivel procentual mai mic decât în cazul reasigurării contractuale, datorită cheltuielilor suplimentare pe care aceasta este nevoită să le suporte;

− apar întârzieri în plasarea reasigurării facultative, întrucât fiecare caz trebuie analizat şi negociat separat cu viitorul reasigurător; de cele mai multe ori, compania cedentă contractează mai mulţi reasigurători, fiecare putând prelua o parte din întregul risc;

− în unele situaţii, compania cedentă, având calitatea de asigurător direct, nu poate accepta imediat (sau poate refuza) solicitarea asiguratului pentru un anumit risc sau un grup de riscuri ce depăşesc propria capacitate de absorbţie.

Reasigurătorul plăteşte un comision companiei cedente pentru compensarea cheltuielilor suportate de aceasta la încheierea asigurării şi contribuie la cheltuielile de management ale asigurătorului. Mărimea comisionului, care variază în funcţie de ţara de origine şi de tipul de asigurare, este scăzută de către asigurător din prima datorată reasigurătorului. În general, cota de reţinere a companiei cedente diferă în funcţie de capacitatea sa, de natura şi dimensiunile riscului, precum şi de valoarea totală asigurată.

Răspunderea pentru stabilirea daunelor în asigurarea iniţială revine asigurătorului direct. El va înştiinţa reasigurătorul cu privire la toate pierderile ce se suportă indiferent de dimensiunea lor.

10.2.2. Reasigurarea contractuală

Această metodă, frecvent utilizată în asigurările internaţionale, este mult mai comodă, deoarece cheltuielile de administrare şi cantitatea de muncă sunt mult mai mici şi se pretează la toate categoriile de afaceri.

Conform acestei metode, reasigurătorul nu mai examinează separat fiecare risc individual şi nu are dreptul să refuze sau să evalueze un singur

185

risc, chiar dacă el nu este inclus în contract. Astfel, el este obligat să accepte, atât riscurile „bune”, cât şi pe cele „rele”. Odată ce contractul a fost încheiat, asigurătorul direct (sau reasigurătorul, în cazul unui contract de retrocesiune) poate obţine automat reasigurarea pentru riscurile acceptate, conform termenelor acordului.

În principiu, compania cedentă este obligată să acorde prioritate contractului reasigurătorului şi numai dacă protecţia cerută depăşeşte limitele contractului poate căuta plasarea surplusului în altă parte, contractul rămânând în vigoare. Pe de altă parte, reasigurătorul este obligat să accepte preluarea riscurilor în reasigurare, conform acordului.

Iniţial, metoda contractuală impunea ca reasigurătorii să fie informaţi detaliat de către compania cedentă asupra unor aspecte, ca: părţile din risc cedate, sumele reasigurate, reţinerea proprie, rata primei etc. Deoarece toate acestea implicau un volum sporit de muncă administrativă, respectiv costuri suplimentare, s-a renunţat la această practică. Aşadar, reasigurătorii trebuie să se bazeze pe încredere, principiul „celei mai bune credinţe” găsindu-şi aici o concretizare majoră. Contractele de reasigurare se înnoiesc automat şi, de aceea, operarea lor este mai uşoară şi mai ieftină, numărul operaţiunilor administrative fiind mai mic.

Metoda contractuală îl avantajează atât pe reasigurător, cât şi pe reasigurat. Astfel, reasigurătorul are siguranţa obţinerii unui volum substanţial de afaceri de la compania cedentă, indiferent de forma aleasă (proporţională sau neproporţională). La rândul său, asigurătorul direct poate oferi, în reasigurare, riscuri grupate în pachete, în forma şi în termenii contractuali cei mai potriviţi interesului său.

Dezavantajul reasigurătorului este că acesta îşi pierde dreptul de a-şi alege riscurile pentru reasigurare (drept pe care îl are la reasigurarea facultativă), fiind obligat să accepte global toate riscurile pe care doreşte să le cedeze compania de asigurări directe.

10.3. Tipuri de reasigurări obligatorii proporţionale

10.3.1. Prezentare generală

Reasigurarea obligatorie proporţională este un contract încheiat între un asigurător şi un reasigurător, prin care asigurătorul cedează şi reasigurătorul acceptă un procent din toate asigurările prevăzute în contract. În acest mod, reasigurătorul este obligat să accepte toate riscurile ce intră sub incidenţa contratului de reasigurare, iar

186

asigurătorul este obligat să cedeze riscurile în conformitate cu clauzele contractuale. Ca urmare, asigurătorul poate accepta propunerile de asigurare care se înscriu în limitele contractului.

La reasigurările obligatorii proporţionale sunt utilizaţi o serie de termeni specifici acestora şi care sunt prezentaţi în continuare.

Comisionul din profit. Reprezintă un procent din profitul obţinut de reasigurător, care se restituie companiei cedente la sfârşitul fiecărui an al contractului, fiind normal ca aceasta să obţină un profit din afacerile cedate reasigurătorului. Comisionul din profit se plăteşte suplimentar faţă de comisionul normal primit de compania cedentă (asigurătorul direct). Profitul net anual fiind diferenţa dintre venituri şi cheltuieli, comisionul din profit va fi egal cu un anumit procent din această valoare. Dacă într-un an cheltuielile depăşesc veniturile şi se înregistrează pierdere, atunci nu se datorează nici un comision din profit companiei cedente. În general, pierderile se reportează în anii următori, până ce acestea vor fi acoperite şi se va înregistra un profit. La anumite contracte, pierderea nu se mai reportează după un anumit număr de ani, de regulă 2, 3, sau 5 ani, chiar dacă nu a fost acoperită prin profit.

Comisionul din profit de plătit companiei cedente ( 15%) este egal cu 15 % din 25.000 de exemplu, respectiv 3.750.

În unele situaţii, în loc să se reporteze daunele timp de câţiva ani sau până la acoperirea acestora din profit, comisionul din profit se calculează asupra profitului mediu obţinut în ultimii 3 ani. În anumite contracte poate să lipsească comisionul din profit, dar să se aplice un comision variabil, în locul comisionului fix. De această dată, comisionul va fi invers proporţional cu rata daunei.

Rezerva pentru prime. Constituie un procent din primele datorate reasigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor reasigurătorului. Această practică s-a răspândit, deoarece, în cazul insolvabilităţii reasigurătorului, compania cedentă este protejată. Ca urmare, aceasta nu va suferi nici o pierdere în cazul imposibilităţii recuperării primelor de către reasigurător.

Rezerva pentru daune. Are ca scop realizarea siguranţei companiei cedente privitor la respectarea obligaţiilor de către reasigu-rători. Depozitele ce constituie rezervele aparţin de fapt reasigurăto-rului, dar sunt păstrate la compania cedentă. Banii, nefiind păstraţi de reasigurător, acesta nu-i mai poate investi. De aceea, el va primi o dobândă care să compenseze pierderea rezultată din faptul că nu-şi poate fructifica singur banii.

187

10.3.2. Reasigurarea cotă-parte

Reprezintă un acord prin care compania cedentă este obligată să cedeze şi reasigurătorul să accepte o anumită cotă din fiecare risc acceptat de compania cedentă. Astfel, reasigurătorul participă proporţional la toate daunele şi primeşte acelaşi procent din primele de asigurare, mai puţin comisionul.

De exemplu, o companie cedentă încheie un acord cotă-parte pentru un procent de 70%, care acoperă riscul de incendiu aferent tuturor asigurărilor încheiate de cedentă. Reţinerea companiei va fi de 30% din fiecare risc, iar cota cedată reasigurătorului este de 70%. Astfel, reasigurătorul va acoperi 70% din toate riscurile, va primi 70% din prime (mai puţin comisionul) şi va plăti 70% din toate daunele care intră sub incidenţa acordului.

Se obişnuieşte, însă, ca în acordul cotă-parte să se precizeze o limită valorică pentru fiecare risc. Peste această limită, reasigurătorul nu va accepta să plătească. În exemplul nostru, această limită poate fi exprimată astfel: „se acceptă 70% din fiecare risc asigurat, dar fără a se depăşi 700.000 u.m. pentru fiecare risc în parte”. Procentul de 30% va fi reţinut de compania cedentă în contul său şi nu va fi reasigurat.

Reasigurarea cotă-parte se potriveşte cel mai bine companiilor cedente nou înfiinţate sau companiilor care se lansează într-o nouă clasă de afaceri, sau într-o nouă zonă geografică. Totodată, aceasta prezintă unele avantaje atât pentru compania cedentă, cât şi pentru reasigurător.

a. Pentru compania cedentă, principalele avantaje sunt: – simplitatea operaţiunilor; odată ce acordul a fost încheiat,

eforturile de administrare sunt reduse; – acest acord este de regulă mai profitabil decât alte acorduri,

deoarece se pot obţine comisioane mai mari şi clauze mai avantajoase. b. Pentru reasigurător avantajele sunt: – deoarece este înlăturată selecţia riscurilor în defavoarea

reasigurătorului, acesta poate participa la afacerile subscrise de asigurător într-o măsură mai mare decât prin alte tipuri de reasigurări;

– se obţine un profit mai mare de la compania cedentă decât în oricare alt tip de contract de reasigurare.

Principalele dezavantaje ale unui acord cotă-parte sunt: – compania cedentă nu poate să-şi modifice reţinerea pentru

anumite riscuri şi astfel plăteşte prime şi pentru riscurile mici pe care ar fi putut să le păstreze în contul propriu;

188

– mărimea riscurilor reţinute de cedentă nu este omogenă atât timp cât aceasta păstrează un procent fix din toate riscurile subscrise, iar dimensiunile acestora fiind foarte diferite.

10.3.3. Reasigurarea excedent de sumă asigurată

Este o înţelegere prin care compania cedentă este obligată să cedeze, iar reasigurătorul este obligat să accepte excedentul de răspundere peste reţinerea companiei cedente.

Reasiguratul stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită plin de conservare. Tot ceea ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul până la limita maximă a sumei asigurate, este cedat reasigurătorului.

De exemplu, reţinerea companiei cedente pentru un anumit tip de risc este de 150.000 u.m., respectiv mărimea unui plin. Dacă a fost încheiat un contract „excedent de sumă” pentru 20 de plinuri, aceasta înseamnă că cedenta poate ceda prin acord sume care ajung până la de 20 de ori reţinerea pentru acel tip de risc, adică la 3.000 u.m.

Dacă, de exemplu, suma asigurată pentru un risc este de 2.000.000 u.m. răspunderea se împarte astfel:

– reţinere: 150.000 u.m.; – excedent de sumă: 1.850.000 u.m.; Primele de asigurare se repartizează în aceeaşi proporţie cu

sumele asigurate. Plinul reprezintă maximum pe care compania cedentă îl poate

reţine. Dar este posibil să păstreze chiar şi o sumă mai mică decât această limită. Compania cedentă poate să-şi stabilească mărimea reţinerii în funcţie de natura riscului acceptat. Dacă riscul acceptat este convenabil, atunci compania cedentă are o reţinere mare, decât dacă riscul subscris este mai mare. Deci, atunci când compania cedentă are o reţinere mare, se cedează o sumă mai mare prin contractul excedent de sumă, decât atunci când reţinerea este mai mică.

10.3.4. Pool-urile de reasigurare

În vederea acoperirii unor riscuri deosebite, mai multe societăţi de asigurări, de comun acord, creează un pool de reasigurare, în care toţi membrii acestuia colectează într-un fond comun toate primele sau numai o parte din ele. Profiturile, pierderile şi cheltuielile sunt împărţite între membrii pool-ului proporţional cu primele subscrise.

189

Pool-ul acţionează ca o companie de asigurare sau reasigurare creată de membrii săi, fără ca aceştia să posede capitalul necesar. Astfel, în cadrul unui pool sunt centralizate ofertele de reasigurare primite din partea societăţilor de asigurări şi sunt repartizate pe membrii pool-ului pe baza cotelor de subscriere, la care aceştia s-au angajat. Dacă membrii pool-ului nu au acoperit întreaga valoare a contractelor oferite în reasigurare, diferenţa se plasează în afara pool-ului.

Printre cauzele care au determinat crearea de pool-uri de reasigurare, putem menţiona următoarele:

a) necesitatea acoperirii unor riscuri speciale, de proporţii deosebit de mari, cu frecvenţă şi intensitate încă necunoscute: de exemplu, riscurile atomice şi nucleare;

b) existenţa unor riscuri care, prin cumul, ar putea provoca daune foarte mari, de exemplu, riscul de război.

10.4. Tipuri de reasigurări obligatorii

neproporţionale

10.4.1. Caracteristici

Reasigurarea neproporţională prezintă următoarele caracteristici: – repartizarea răspunderii între asigurător (devenit reasigurat sau

cedent) şi reasigurător se face în funcţie de volumul probabil al daunei şi nu proporţional cu suma asigurată;

– răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în sarcina resigurătorului cade partea de daună care depăşeşte răspunderea reasiguratului;

– prima cedată resigurătorului nu se calculează pe fiecare poliţă în parte, ci pe ansamblul portofoliului asigurătorului;

– prima cedată în reasigurare se determină cu anticipaţie; – asigurătorul nu participă la beneficiile reasigurătorului; – gestionarea contractelor reclamă cheltuieli reduse; – operaţiunile contabile sunt reduse la minimum, dar fiind mai

laborioase.

10.4.2. Reasigurarea excedent de daună

În acest caz, reasigurătorul acceptă să plătească reasiguratului toate daunele care depăşesc o anumită limită fixată pe fiecare risc în

190

parte sau pe eveniment. Astfel, răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel), denumit prioritate franşiză sau prag. Răspunderea reasigurătorului vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea, iar răspunderea reasiguratului este stabilită la o sumă fixă din dauna probabilă.

De exemplu, un reasigurat consideră că valoarea pagubei pe care o poate suporta în cazul producerii unui eveniment este de 200.000 u.m. El doreşte să se reasigure pentru toate daunele ce depăşesc 200.000 u.m. produse de un singur eveniment. Dacă reasiguratul înregistrează o daună de 300.000 u.m., el va trebui să suporte 200.000 u.m., iar reasigurătorul va plăti 100.000 u.m. Dimpotrivă, dacă dauna este de 175.000 u.m., reasiguratul o va acoperi în întregime, iar reasigurătorul nu va mai plăti nimic. Ca urmare, reasigurătorul plăteşte toate daunele care depăşesc reţinerea reasiguratului. Există, totuşi, o limită superioară peste care reasigurătorul nu va mai plăti. De exemplu, el poate conveni să plătească maximum 300.000 u.m. excedent peste 200.000 u.m. Dacă dauna este mai mare de 500.000 u.m., reasiguratul va trebui să suporte daunele peste aceasta limită, precum şi reţinerea proprie de 200.000 u.m. În situaţia în care reasiguratul nu este dispus să plătească daunele peste 500.000 u.m., el va solicita o acoperire excedent de daună pentru acele daune care depăşesc 500.000 u.m.

Atunci când se stabileşte o limită superioară deasupra căreia reasigurătorul nu va mai fi răspunzător, se intră într-o zonă care va fi cedată unui alt reasigurător, care, la rândul său, va răspunde în limitele respective. De exemplu, primul reasigurător va răspunde pentru daunele cuprinse între 200.000 u.m. şi 500.000 u.m., iar cel de-al doilea va răspunde pentru cele cuprinse între 500.000 u.m. şi 700.000 u.m.

În funcţie de mărimea priorităţii sau franşizei, reasigurarea „excedent de daună” este de două feluri:

a) reasigurare cu limită pentru prioritate redusă, în care atât compania cedentă, cât şi reasigurătorul acceptă riscuri şi daune obişnuite ca mărime, ce se manifestă cu o anumită regularitate; compania cedentă îşi va fixa prioritatea la un nivel scăzut, astfel că pentru fiecare risc sau daună oricât de mică vor fi răspunzători şi reasigurătorii;

b) reasigurare cu limită pentru prioritate ridicată sau pentru acoperiri catastrofă; aceasta oferă protecţie companiei cedente pentru riscul acumulării daunelor produse de o catastrofă (de exemplu, un cutremur care distruge un oraş). În acest caz, experienţa reasigurătorului este hotărâtoare.

191

Dacă avem în vedere faptul că reasigurarea „excedent de daună” este destinată reducerii răspunderii companiei cedente pentru anumite riscuri, variantele acesteia sunt:

– „exedent de daună” pe bază de risc; – „excedent de daună” pe bază de întâmplare. Prin protecţia „excedent de daună” pe bază de risc,

reasigurătorul va suporta toate daunele care rezultă dintr-un eveniment, calculate „risc cu risc” şi nu acele daune care rezultă dintr-un eveniment major, ce provoacă o acumulare de daune.

În cazul „excedentului de daună” pe bază de întâmplare, reasigurătorul plăteşte toate daunele ce rezultă dintr-un singur eveniment, indiferent de numărul de riscuri. Această formă de protecţie este mai cuprinzătoare decât cea pe bază de risc. Ea include acumulările de daune datorate unui singur eveniment, ce se extind şi asupra unor bunuri neacoperite prin contract. Această formă de reasigurare este indicată atunci când un cumul de riscuri, de natura unei catastrofe, poate să afecteze un număr mare de bunuri.

Reasigurarea „excedent de daună” se utilizează mai ales în ramurile în care, în urma producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube de dimensiuni neobişnuit de mari. De exemplu, răspunderea civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării şi a litoralului cu ţiţei, sau răspunderea ce revine unei centrale atomo-electrice care a suferit un accident grav etc.

Daunele care exced prioritatea sau franşiza rămân în sarcina reasigurătorului. Dacă, însă, are loc o creştere a frecvenţei riscurilor care produc daune de dimensiuni mai mici, reasiguratul se va afla în faţa unor obligaţii de plată (calculate prin însumarea daunelor de valori mici, ce se includ în prioritate) care pot depăşi capacitatea sa de plată. De aceea, reasiguratul, pentru a nu-şi afecta echilibrul financiar, trebuie să manifeste o atenţie deosebită la dimensionarea priorităţii. În schimb, reasigurătorii s-ar putea considera dezavantajaţi de acest tip de reasigurare, întrucât, pentru răspunderile mari pe care şi le asumă, reasiguratul le cedează o parte relativ redusă din primele încasate.

Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul pentru reasigurat că îi permite să limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli de administrare.

192

10.4.3. Reasigurarea oprire de daună

În acest caz, reasiguratul se angajează să acopere o parte din daunele produse în cursul anului, cu un anumit procent din volumul primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel. Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei depinde de raportul dintre daune şi primele de asigurare. Acest raport care se numeşte rata daunei înregistrate, este, de regulă subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuielile de administraţie.

Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent din dauna produsă, raportată la primele încasate. De exemplu, reasiguratul se angajează să acopere daunele produse în cursul unui an, în limita a 70% din primele încasate, urmând ca reasigurătorul să suporte daunele care depăşesc prioritatea. Dacă daunele înregistrate în anul respectiv reprezintă 125 % din totalul primelor încasate, diferenţa de 55% va fi acoperită de către reasigurător.

La încheierea contractului de reasigurare, reasiguratul trebuie să precizeze mărimea absolută a opririi de daună, nefiind suficientă numai menţionarea mărimii relative a acesteia în raport cu primele încasate. De exemplu, reasigurătorii vor suporta dauna care depăşeşte prioritatea (diferenţa dintre 125% şi 70 % din primele încasate), dar nu mai mult decât o anumită sumă cuvenită, să zicem 150.000 u.m. Ceea ce depăşeşte aceasta limită rămâne în sarcina reasiguratului.

La reasigurarea „oprire de daună”, buna credinţă a reasiguratului deţine un rol important în ceea ce priveşte informarea corectă a reasigurătorilor despre mărimea reală a primelor încasate şi a daunelor înregistrate.

La reasigurările neproporţionale, este importantă stabilirea primelor cuvenite reasigurătorilor. Aceasta, deoarece, posibilitatea producerii de daune majore este mult mai redusă decât posibilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân în totalitate în sarcina reasiguratului.

193

11. PIAŢA ASIGURĂRILOR ŞI SPECIFICUL MARKETINGULUI ÎN ASIGURĂRI

11.1. Caracteristicile, dimensiunea şi structura pieţei asigurărilor

În cadrul economiei de piaţă, indiferent de ţară şi de gradul de dezvoltare economică, atât numărul ofertanţilor cât şi cel al solicitanţilor este într-o continuă modificare. Aceasta este valabilă şi pe piaţa asigurărilor. Astfel, apariţia pe piaţă de noi societăţi de asigurare, asociaţii mutuale ori a altor tipuri de organizaţii, are loc concomitent cu ieşirea (lichidarea, fuziunea altora). Aceste fluctuaţii permanente demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în continuă mişcare şi transformare.

Schematic, piaţa asigurărilor se prezintă astfel:

194

Piaţa asigurărilor, fiind dată de totalitatea operaţiilor de asigurare efectuate de către societăţile de asigurări, are două componente de bază:

Cererea de asigurare, venită din partea persoanelor fizice şi juridice, care doresc să încheie diferite tipuri de asigurări;

Oferta de asigurare. În calitatate de ofertanţi există societăţi specializate, de natura

celor de mai jos: – gestionarii riscului: asigurătorii şi reasigurătorii; – intermediarii: agenţii de asigurare şi brokerii de asigurare; – firme care oferă servicii asociate activităţii de asigurare, cum

ar fi, de exemplu: constatare, evaluare, lichidare de daune, consultanţă în domeniul managementului riscului etc.

În calitate de asiguratori şi reasigurători, pe piaţă sunt: A. Societăţile comerciale de asigurare. Indiferent de forma de

proprietate, acestea îşi desfăşoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate:

a) să se încadreze în prevederile legale referitoare la: – mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat; – mărimea obligaţiunilor pe care şi le pot asuma; – rezervele de prime şi/sau daune pe care trebuie să le constituie; – modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate; – forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere , care trebuie

întocmite şi publicate etc.; b) să respecte normele emise de către autoritatea însărcinată cu

supravegherea asigurărilor. B. Reasigurătorii, ca societăţi specializate, fie de stat, fie private,

apar în calitate de ofertanţi ai tranzacţiilor de reasigurare. Atunci când efectuează operaţiuni de retrocedare, ei apar şi în calitate de cumpărători de reasigurare.

La societăţile comerciale de asigurare, operaţiunea de reasigurare se efectuează:

a) fie printr-un departament specializat sau chiar o sucursală care se ocupă de primiri sau cedări în reasigurare;

b) fie prin metoda subcontractării, prin agenţiile de subscriere, respectiv brokeraj, în cazul companiilor de asigurări mici sau mijlocii.

Pentru activităţile de cedare de riscuri în reasigurare, companiile de stat pot apărea ca unici cumpărători de reasigurare din ţările lor, încercând astfel:

195

– să controleze fluxurile ieşirilor pe piaţa internaţională de asigurare;

– să exercite o influenţă mai mare decât cea a societăţilor individuale private.

În ceea ce priveşte atât reasigurarea cât şi retrocesiunea, companiile de stat de reasigurare urmăresc cu precădere:

– limitarea sumei reasigurărilor cumpărate, cedate în străinătate; – obligativitatea reasigurării anumitor riscuri la societăţile din

ţară etc. De exemplu, în ţările Americii Latine, se întâlnesc două situaţii

de acest gen: – reasigurările interne sunt monopol de stat 100 %; – este obligatorie reasigurarea externă numai la o anumită

societate sau pe o piaţă anume. C. Societăţile captive de asigurare şi/sau reasigurare reprezintă

o forma de „autoasigurare oficializată”. Acestea sunt companii (societăţi de asigurare şi/sau reasigurare) deţinute sau controlate de o societate, cu o altă activitate decât cea de asigurări. Ele sunt create în principal pentru a asigura sau reasigura riscurile societăţii mamă sau ale filialelor acesteia.

Societăţile captive au apărut din cel puţin trei motive: – necesitatea contracarării unor dificultăţi ivite în plasarea

riscurilor pe pieţele convenţionale de asigurări directe; – interesul manifestat în controlarea costurilor cu asigurările; – necesitatea unor forme de asigurare cu scheme de plată a

primelor mai flexibile. Întrucât societăţile captive generează economii considerabile, cele

mai multe companii transnaţionale şi-au creat propriile lor captive, pentru a beneficia nu doar de concesii fiscale, dar şi de reglementări mai suple.

În prezent, se estimează că în lume funcţionează circa 4.560 de astfel de companii.

Răspândirea şi dezvoltarea societăţilor captive are ca scop: – controlul direct al pragului de asigurare; – extinderea protecţiei prin asigurare; – îmbunătăţirea mişcării fondurilor şi a eficienţei investiţiilor; – posibilitatea creşterii investiţiilor; – evitarea restricţiilor valutare; – plata unor impozite şi taxe mai mici. Recurgerea la societăţi de asigurare captive este întâlnită frecvent în

unele sectoare economice, ca: petrochimia, siderurgia, energetică, industria

196

farmaceutică, industria materialelor de construcţii, industria alimentară, industria extractivă, transporturi. Obiectul lor de activitate îl reprezintă asigurările şi reasigurările de bunuri. Ele au configuraţii şi dimensiuni diferite. Unele sunt organizate sub forma societăţilor mutuale şi altele sub forma societăţilor pe acţiuni. Cele mai multe dintre ele au toate caracteristicile unei companii clasice de asigurări, dar sunt administrate separat de societatea-mamă.

Captiva îndeplineşte toate funcţiile unei societăţi de asigurări: subscriere, documentaţie, funcţii juridice, vânzare poliţe, investiţii, gestionare daune. Totuşi, unele funcţii sunt transferate unor experţi sau consilieri externi.

Dacă avem în vedere sfera de cuprindere a activităţii desfăşurate, pe piaţă se întâlnesc două categorii de captive:

a) Societăţile captive private, care asigură numai riscurile proprietarilor lor. La rândul lor, acestea pot fi:

– exclusive, atunci când asigură numai riscurile singurei societăţi de care aparţin;

– de interes comun, atunci când asigură şi reasigură mai multe societăţi; au fost create de către asociaţii comerciale sau profesionale pentru a satisface necesităţile membrilor lor, legate de asigurări.

b) Societăţile captive mixte, care, pe lângă asigurarea riscurilor proprietarulului, efectuează asigurări şi pentru terţe părţi.

Dacă se are în vedere locul de implantare al captivelor în raport cu naţionalitatea şi sediul de care aparţin, există două categorii de societăţi captive:

a. Societăţile onshore, care sunt societăţi de drept, în ţara gazdă. Ele îşi desfăşoară activitatea în aceeaşi ţară cu cea a societăţii mamă şi sunt supuse regimului fiscal local. Reprezintă aproximativ 15% din totalul societăţilor captive, fiind situate în S.UA., Germania, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Hong-Cong, Norvegia, Marea Britanie şi Suedia.

b. Societăţile offshore, care îşi desfăşoară activitatea în alte ţări, dar în conformitate cu legislaţia din ţara gazdă. Ele reprezintă majoritatea covârşitoare a societăţilor captive, aproximativ 85% din total, fiind situate în ţările ce oferă facilităţi fiscale: impozite reduse sau chiar scutiri şi alte avantaje.

Cele mai multe societăţi captive offshore îşi au sediul în: Insulele Bermude (1336), Insulele Cayman (500), Guernsay (300), Bahamas, Seyshelles, care deţin împreună circa 75% din totalul societăţilor captive din toată lumea.

197

Celelalte sunt situate în Caraibe, Gibraltar, Insula Man, Chat Islands, Insulele Virgine Britanice, Nauru, Singapore, Vanuatu, Barbados.

La luarea deciziei de a înfiinţa o societate offshore, se ţine seama de oferirea unor condiţii favorabile, ca:

– stabilitate politică; – control minim al schimburilor; – regim fiscal favorabil; – condiţii optime pentru investiţii; – absenţa unor reglementări rigide în materie de asigurări; – comunicaţii internaţionale adecvate; – infrastructură bancară modernă; – asigurarea confidenţialităţii operaţiunilor. Pe piaţa internaţională a asigurărilor, poziţia acestor societăţi

este deosebit de importantă, întrucât prin activitatea lor pot influenţa decisiv tendinţe sau chiar le pot genera.

D. Asociaţiile mutuale. Acestea sunt societăţi de tip cooperatist, care, spre deosebire de societăţile de capital, nu sunt constituite în primul rând pentru a obţine profit. De fapt, asociaţiile mutuale reprezintă o formă de asociere a mai multor persoane care contribuie la crearea unui fond de asigurare, din care vor fi despăgubiţi cei ce vor suporta pagube. Ele, neavând capital, aparţin contractanţilor asigurărilor, care obţin avantajul de a primi acoperire prin asigurare, plătind sume minime.

Asociaţiile mutuale, efectuând operaţiuni de asigurare pentru membrii lor, urmăresc îndeosebi întrajutorarea acestora şi mai puţin obţinerea de profit. Orice nou contractant, devenind şi coproprietar al asociaţiei, are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător. În calitate de asigurat, fiecare membru al grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită. Din fondul astfel constituit, se acoperă daunele suferite la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă şi se achită sumele asigurate la asigurările de persoane. La sfârşitul anului, se regularizează contribuţiile, în funcţie de mărimea reală a daunelor, respectiv a sumelor asigurate, achitate ori rămase de plată, majorându-se sau diminuându-se după caz. Dacă în activitatea asociaţiilor statistica daunelor anterioare se dovedeşte a fi bună, contribuabilii nu vor primi nici un fel de venituri suplimentare, ci vor putea beneficia de rate de primă mai reduse. La începutul activităţii asociaţiilor mutuale, dacă fondurile create nu erau suficiente, asociaţiilor li se solicitau contribuţii suplimentare. Actualmente, nu mai există o regulă foarte strictă, fiecare asociaţie decizând singură care este strategia

198

adecvată (participare la profit, aplicarea unor prime reduse, acordarea de bonusuri etc.). În prezent, datorită nevoii de capital, se constată fenomenul de transformare a asociaţiilor mutuale în societăţi comerciale.

În unele ţări, în cazul în care anumite organizaţii mutuale (de exemplu, din domeniul agriculturii) nu îşi pot acoperi integral cheltuielile legate de asigurare pe seama propriilor lor contribuţii, în completarea acestora primesc subvenţii de la stat.

Un elocvent exemplu de organizaţii de asigurare de tip mutual ne oferă SUA. Astfel, primele asociaţii mutuale funcţionau pe baza contribuţiilor. Acestea colectau o primă de depozit mică, pentru acoperirea cheltuielilor şi solicitau membrilor lor o contribuţie suplimen-tară atunci când se produceau daunele. Unele asociaţii mutuale au renunţat ulterior la colectarea contribuţiilor şi a primelor viitoare, emiţând poliţe pe viaţă. Astfel, membrii acestora contribuiau de la început cu un depozit de prime mai mare, ca veniturile obţinute din investirea acestor depozite să acopere primele pentru următorii ani.

D. Pool-urile de subscriere sau de reasigurare. „Pool-ul de reasigurare este o formă de cooperare între mai multe instituţii şi societăţi de asigurare, în vederea acoperirii unor riscuri sau grupuri de riscuri din unele ramuri de asigurare”2. Pool-ul de reasigurare este administrat de un oficiu creat de membrii acestuia. Membrii pool-ului cedează oficiului riscurile ce intră sub incidenţa sa. Oficiul centralizează afacerile, iar apoi repartizează participările pe fiecare membru, în baza cotei de subscriere fixată de acesta. Dacă limita maximă de acoperire a pool-lui este depăşită, se recurge la plasarea surplusului unor reasiguratori din afara pool-ului. La baza activităţii pool-urilor de reasigurare se află principiul subscrierii independente şi răspunderii comune. Apariţia pool-urilor de reasigurare trebuie privită în strânsă legătură cu:

– necesitatea acoperirii unor riscuri speciale, de proporţii deosebite, apărute în epoca contemporană, a căror frecvenţă şi intensitate sunt necunoscute, fiindcă lipsesc datele statistice (de exemplu, riscul de război );

– evitarea cedării unui volum important de prime de asigurare din ţara sau zona în care acţionează pool-ul de reasigurare, datorită saturării pieţei respective de reasigurare.

2 Bistriceanu, Gh. D. (coord.), Dicţionar de asigurări, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 311.

199

Pe pieţele de asigurare şi reasigurare mai puţin dezvoltate, pool-urile de reasigurare permit o mai bună utilizare a resurselor financiare ale asigurătorilor respectivi, putând atenua consecinţele nefavorabile ale instabilităţii financiare.

11.2. Intermedierea în asigurări şi reasigurări

Intermediarii. În unele situaţii, asigurarea, respectiv reasigurarea, nu se încheie în mod direct între părţile contractante, ci prin intermediari. În asigurări, intermediarii sunt reprezentaţi de agenţii de asigurare şi de către brokeri.

În calitate de distribuitori, agenţii de asigurare sunt utilizaţi de către societăţile de asigurare pentru vânzarea poliţelor lor, în special către persoane fizice, pentru asigurări de viaţă, autovehicule şi bunuri. Dar pot fi implicaţi şi în activităţi legate de constatarea, evaluarea şi lichidarea daunelor.

În dicţionarul elaborat de Departament of Trade and Insurance din Marea Britanie, brokerul este definit ca fiind persoana sau firma care plasează riscuri la un asigurător şi acţionează frecvent ca agent al asiguratului şi nu al asigurătorului, deşi primeşte comision de la acesta din urmă. Datorită cunoştinţelor lor şi accesului la pieţele mondiale ale asigurărilor şi reasigurărilor, brokerii au un rol important în activitatea de subscriere în asigurare pentru riscuri mari şi specializate.

Pentru serviciile prestate, brokerii primesc un comision, denumit taxă de brokeraj. De exemplu, în cazul reasigurării, aceasta se calcu-lează prin aplicarea unei cote procentuale asupra primei de reasigurare plătite de client (companie cedentă sau reasigurător în cazul retrocedării), care variază în funcţie de tipul de contract, de durată şi de piaţă, între 1,5% şi 15 %. Cota este mai mică la contractele proporţionale şi mai mare la cele neproporţionale (în special la „excedent de daună”). În cazul asigurării, cota aplicată diferă în funcţie de tipul de asigurare.

În prezent, în lume, brokerii funcţionează fie ca filiale ale unor mari firme de intermediere (şi care predomină piaţa), fie ca organizaţii independente. Deoarece, în cea mai mare parte, brokerii îşi desfăşoară activitatea la scară internaţională, ei dispun de sucursale, birouri sau reprezentanţe în toate marile centre de asigurări şi reasigurări din lume. În general, firmele mari de asigurări şi reasigurări deţin birouri sau reprezentanţe prin care sunt în contact permanent cu brokerii corespondenţi de pe alte pieţe.

200

Brokerii cunosc foarte bine situaţia tuturor pieţelor de asigurări şi reasigurări, au legături permanente cu toate centrele mari şi deţin, în orice moment, informaţii referitoare la cererea şi oferta de asigurări şi reasigurări pentru fiecare tip de risc şi pentru fiecare clasă de asigurări. De asemenea, ei cunosc în permanenţă fiecare clasă de asigurări, precum şi datele privind evidenţa şi evoluţia indicatorilor de piaţă. De exemplu, un broker poate afla în orice moment nivelul primelor practicate pentru riscul de incendiu pe toate pieţele din lume.

Activitatea brokerilor de reasigurări diferă de cea a brokerilor de asigurări directe. Brokerii de reasigurare nu se ocupă de intermedierea sau încheierea de afaceri directe, ci de obţinerea celor mai bune contracte de reasigurare, prin stabilirea de contacte între părţile contractante.

Având cunoştinţe multiple privind pieţele, termenii şi condiţiile standard (diferite de la o ţară la alta), brokerul poate să garanteze o protecţie completă clientului şi o primă corespunzătoare pentru asigurător.

Brokerul poate să informeze compania cedentă în legătură cu: noile forme de protecţie, modificările intervenite pe piaţă, informaţiile privind managementul riscului şi sistemele de control.

Brokerii pot să-i avertizeze pe clienţi în situaţiile în care sunt tentaţi să încheie contracte ce se pot dovedi dezastruoase, pot să aplaneze diferendele apărute în perioada de derulare a contractului şi pot oferi asistenţă şi consultanţă.

Brokerul de asigurare şi reasigurare are următoarele atribuţii: a) acordă asistenţă clientului pentru elaborarea unui progam

adecvat de asigurări/reasigurări şi pentru îmbunătăţirea programului existent;

b) contactează asigurătorii/reasigurătorii potriviţi pentru obţinerea unor contracte corespunzătoare pe termen lung;

c) negociază termenii contractului de (re)asigurare şi pregăteşte textul acestuia sau verifică dacă textul propus de compania cedentă răspunde unei protecţii optime;

d) participă la plata primei de (re)asigurare şi la încasarea contra-valorii corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor;

e) participă la reînnoirea contractului de (re)asigurare ; f) asistă (re)asigurătorul la respectarea clauzelor contractuale. Sunt situaţii în care brokerii se ocupă chiar şi de unele activităţi

administrative de detaliu, cum ar fi: elaborarea proiectului de contract,

201

întocmirea documentului final, urmărirea derulării contractului şi a respectării obligaţiilor părţilor privind plata primelor datorate şi regularizarea daunelor.

Între brokeri există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte dimensiunea, localizarea geografică şi tipurile de afaceri pe care le intermediază. Există firme naţionale şi multinaţionale, companii mici şi companii mari cu sute de angajaţi, experţi strict specializaţi în anumite tipuri sau clase de afaceri (de exemplu: în domeniul petrolului, în aviaţie sau în domeniul maritim), precum există şi companii care se ocupă de toate categoriile de (re)asigurări.

Şi în cazul brokerilor se manifestă tendinţa de fuzionare a unor companii de intermediere, rezultând firme uriaşe, care domină piaţa.

Esenţial este faptul că atât agentul, cât şi brokerul sunt plătiţi de asigurător şi nu de asigurat. Agentul primeşte comisionul pentru că vinde asigurările celui pe care îl reprezintă, iar brokerul încasează brokerajul pentru că obţine afaceri pentru (re)asigurător.

Potrivit Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor (modificată şi completată prin Legea nr. 403/ 2004), activitatea de intermediere în asigurări şi reasigurări constă în:

a) iniţierea şi îndeplinirea unor activităţi preliminarii încheierii contractelor de asigurare/reasigurare;

b) oferirea de asistenţă pentru administrarea sau realizarea unor contracte, îndeosebi în cazul unor daune.

Nu vor fi considerate activităţi de intermediere în asigurări şi reasigurări, activităţile de natura celor menţionate anterior, care sunt îndeplinite de către un asigurător/reasigurător sau de către un angajat al acestuia care acţionează sub responsabilitatea asigurătorului/reasigură-torului.

Potrivit condiţiilor legale, intermediarii în asigurări sunt agenţii de asigurare şi brokerii de asigurare, iar intermediarii în reasigurări sunt brokerii de reasigurare.

Asigurătorii nu pot să exercite activităţi de asigurare prin intermediari neautorizaţi şi/sau neînregistraţi. Excepţie de la această prevedere fac cei care, având o activitate profesională alta decât intermedierea în asigurări, intermediază contracte de asigurare care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) contractul de asigurare intermediat necesită doar cunoştinţe referitoare la riscul acoperit prin acesta;

202

b) contractele de asigurare intermediate nu fac parte din categoria asigurărilor de viaţă şi nu acoperă riscuri de răspundere civilă;

c) contractele de asigurare intermediate sunt complementare altor produse sau servicii prestate de alt furnizor, atunci când acesta acoperă următoarele riscuri: întreruperea activităţii, pierderea sau deteriorarea mărfii acelui furnizor, deteriorarea sau pierderea bagajelor, alte riscuri legate de călătoria rezervată de acel furnizor, chiar dacă contractul de asigurare intermediat acoperă riscuri din categoria asigurărilor de viaţă sau de răspundere civilă, dacă acesta este un risc auxiliar al riscului principal legat de acea călătorie;

d) primele anuale nu depăşesc echivalentul în lei a 500 de euro şi durata contractului de asigurare intermediat, inclusiv orice reînnoire, nu depăşeşte 5 ani.

Înainte de încheierea, modificarea sau reînnoirea contractului de asigurare sau reasigurare, informaţii referitoare la: denumirea (numele) intermediarului, sediul (adresa) şi registrul în care a fost înscris (precum şi modalităţile prin care se poate verifica înscrierea), orice interes de participare a unei societăţi de asigurări privind drepturile de vot şi capitalul agentului de asigurări reprezintă modalităţile de soluţionare a eventualelor litigii existente între clienţi şi intermediar.

Primele de asigurare plătite de către clienţi prin intermediari în asigurări se consideră ca fiind transferate asigurătorului la momentul plăţii.

Despăgubirile sau sumele asigurate plătite de către asigurător prin intermediari se consideră ca fiind transferate clienţilor numai în momentul încasării efective de către aceştia a sumelor/despăgubirilor respective.

Conform reglementărilor în vigoare, o persoană fizică sau juridică poate desfăşura o activitate ca agent de asigurare, dacă deţine o autorizaţie din partea unui asigurător, denumită contract de agent, pentru a acţiona în numele acestuia.

Agentul de asigurare persoană fizică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să aibă pregătirea profesională de specialitate şi/sau compe-tenţele, cunoştinţele şi aptitudinile corespunzătoare exercitării acestei activităţi, în conformitate cu normele emise de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în acest sens;

b) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă profesională sau o garanţie echivalentă de la un asigurător, în numele căruia el lucrează sau al cărui împuternicit este. Documentul trebuie să fie valabil pe întregul teritoriu al Comunităţii Europene şi al statelor care aparţin Spaţiului Economic European;

203

c) să nu aibă cazier judiciar pentru infracţiuni contra patrimoniului sau pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia financiar-fiscală;

d) să îndeplinească condiţiile legale privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor;

e) să se bucure de o bună reputaţie. Agentul de asigurare persoană juridică trebuie să îndepli-

nească următoarele condiţii: a) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de agent de

asigurare, fiind autorizat şi înregistrat ca atare; b) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere

civilă, în conformitate cu cerinţele prevăzute în normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

c) să nu fi fost declarat anterior în faliment şi să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară şi/sau de faliment la data solicitării autorizării;

d) să se bucure de o bună reputaţie, iar denumirea agentului să cuprindă obligatoriu sintagma „agent de asigurare”;

e) asociaţii, acţionarii semnificativi, precum şi persoanele semni-ficative să nu aibă cazier judiciar pentru infracţiuni contra patrimoniului sau pentru infracţiuni prevăzute de legislaţia financiar-fiscală;

f) conducătorul executiv să îndeplinească condiţiile privind pregă-tirea şi experienţa necesare pentru a deţine această funcţie conform normelor emise de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Agenţii de asigurare, persoane fizice, au dreptul să se înre-gistreze la Camera de Muncă în a cărei rază teritorială domiciliază, pentru a beneficia de dispoziţiile legale privind vechimea în muncă, fondurile de pensii şi de asigurări sociale.

Un agent de asigurare persoană fizică sau juridică nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurări decât pentru un singur asigurător.

Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare.

Calitatea de agent de asigurare este incompatibilă cu cea de broker de asigurare şi/sau de reasigurare.

O persoană juridică poate desfăşura activitate de intermediere în asigurări şi/sau reasigurări în calitate de broker de asigurare şi/sau de reasigurare, dacă are o autorizaţie de funcţionare din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

204

În vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare, solicitantul va prezenta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor documente din care să rezulte că va respecta următoarele condiţii:

a) să fie persoană juridică, în a cărei denumire să fie cuprinsă obligatoriu sintagma ”broker de asigurare, broker de asigurare/ reasigurare sau broker de reasigurare”;

b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate fi mai mică de 150 milioane lei; această valoare va fi actualizată prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă valabil pe întregul teritoriu al Comunităţii Europene şi al statelor ce aparţin Spaţiului Economic European;

d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare şi/sau de reasigurare;

e) să nu fi fost declarat anterior în faliment şi să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară şi/sau de faliment la data solicitării autorizării;

f) asociaţii, acţionarii semnificativi, precum şi persoanele semnificative, să nu aibă cazier judiciar pentru infracţiuni contra patrimoniului sau infracţiuni prevăzute în legislaţia financiar-fiscală;

g) conducătorul executiv să îndeplinească condiţiile cerute privind pregătirea şi experienţa în conformitate cu normele elaborate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

h) numele solicitantului să nu inducă în eroare publicul. Un broker de asigurare şi/sau de reasigurare nu poate fi acţionar

semnificativ sau persoană semnificativă a unui asigurător şi/sau reasigurător.

Un asigurător şi/sau reasigurător nu poate fi acţionar sau administrator al unui broker de asigurare şi/sau de reasigurare.

Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare nu îşi pot desfăşura activitatea prin agenţi de asigurare.

Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare au dreptul să colecteze primele, să plătească despăgubirile, în moneda prevăzută în contractul de asigurare sau de reasigurare şi să emită documentele de asigurare sau de reasigurare în numele asigurătorului sau reasigurătorului.

Un broker de asigurare care solicită autorizarea, achită la depunerea cererii de autorizare o taxă de autorizare de 30 milioane lei; cuantumul taxelor de autorizare se actualizează periodic prin decizie a

205

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în funcţie de indicele preţurilor comunicat de Comisia Naţională pentru Statistică. În cazul respingerii cererii de autorizare taxa de autorizare nu se restituie.

Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare achită, din momentul acordării autorizaţiei de funcţionare pe durata valabilităţii acesteia, o taxă de funcţionare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de maximum 0,3% din veniturile din activitatea de brokeraj aferente perioadei pentru care sunt datorate. Pentru nevirarea la termen a taxei de funcţionare, se calculează majorări de întârziere, conform reglementărilor în vigoare privind colectarea creanţelor bugetare.

Intermediarii în asigurări şi/sau reasigurări autorizaţi pot să desfăşoare activităţi de intermediere pe teritoriul României sau pe teritoriul oricărui stat membru, cu condiţia informării prealabile a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în legătură cu:

a) structura sa organizatorică; b) adresa sediului său din statul membru gazdă de la care pot fi

obţinute şi la care pot fi transmise documente; c) numele, calificarea şi experienţa conducătorului executiv, care

are capacitatea să îl reprezinte în relaţiile cu terţii pe teritoriul statului membru respectiv, inclusiv dovada că acesta nu are cazier judiciar pentru infracţiuni contra patrimoniului sau pentru infracţiuni prevăzute de legislaţia financiar-fiscală.

La nivel naţional, brokerajul în asigurări este tutelat de către Uniunea Naţională a Societăţilor de Intermediere şi Consultanţă în Asigurări din România( UNSICAR). În luna iunie 2001, aceasta a fost admisă ca membru activ cu drepturi depline al Bureau International des Producteurs d'Assurances et de Reassurances (BIPAR), organizaţie internaţională înregistrată la Paris, dar cu sediul operaţional la Bruxelles.

BIPAR a fost înfiinţată în anul 1937, reunind în prezent asociaţiile profesionale ale intermediarilor în asigurări din 33 de ţări ale lumii, incluzând şi România. Practic, 80% din asociaţiile profesionale ale intermediarilor în asigurări din lume sunt membre ale BIPAR şi se estimează că membrii acestora gestionează peste 90% din primele de asigurare plasate în lume prin intermediari. Membrii afiliaţi ai BIPAR sunt exponenţii intereselor generale a peste 250.000 de consultanţi de asigurări, care operează în întreaga lume şi având peste un milion de angajaţi.

BIPAR oferă asociaţiilor naţionale ale intermediarilor în asigurări, membre ale sale, asistenţa necesară în îndeplinirea obiectivelor acestora prin:

– crearea mediului propice unui schimb de informaţii între asociaţiile membre din diverse ţări;

206

– crearea unor standarde profesionale în ceea ce priveşte interme-dierea în asigurări, care să constituie automat, pentru membrii săi, o garanţie suplimentară a calităţii şi seriozităţii serviciilor de consultanţă şi brocheraj în asigurări, cu efecte directe benefice asupra clienţilor, precum şi asupra activităţii de asigurări, în general.

Referitor la managementul riscului, principalele servicii puse la dispoziţia clienţilor de către brokeri sunt:

– identificarea riscurilor; – analiza şi evaluarea riscurilor; – emiterea de recomandări cu scopul reducerii expunerilor la risc; – prezentarea unui program de asigurare deja elaborat; – conceperea unui program de asigurări adecvat; – negocierea poliţelor de asigurare şi încheierea contractelor; – asistarea şi întocmirea dosarelor de daună şi obţinerea despă-

gubirilor; – gestionarea poliţelor şi adaptarea contractelor de asigurare la

dinamica afacerii clientului; – asistenţă pentru pregătirea profesională a personalului din

firma clientului responsabil cu asigurările sau, eventual, în scopul înfiinţării unui departament de management al riscului;

– furnizarea, la cerere, de informaţii privind piaţa de asigurări şi evoluţia ei.

11.3. Firmele care oferă servicii specializate, asociate activităţii de

asigurare

Datorită diversităţii şi complexităţii activităţilor legate de încheierea şi, mai ales, de derularea contractelor de asigurare, a apărut necesitatea efectuării unor servicii asociate activităţii de asigurare. Astfel, există firme de prestări de servicii în asigurări, care se ocupă cu: inspecţiile de risc, managementul riscului, constatarea, evaluarea şi lichidarea daunelor.

Pentru prestarea unor astfel de servicii, se utilizează tehnici specifice din diferite domenii, apelând la jurişti, ingineri, specialişti în calcule actuariale, management financiar şi investiţii. De regulă, cei care se ocupă de evaluări sunt ingineri experţi, specializaţi în tipurile de bunuri supuse evaluării. Clienţii lor sunt asigurătorii, care plătesc anumite tarife stabilite în funcţie de complexitatea daunelor ce trebuie evaluate, experienţa evaluatorului, timpul petrecut pentru evaluare şi în funcţie de dimensiunea pagubei.

207

Printre indicatorii care caracterizează piaţa asigurărilor se află: numărul contractelor încheiate într-o anumită ramură sau subramură a asigurărilor, volumul primelor de asigurare încasate, cuantumul obliga-ţiilor asumate de asigurători, volumul indemnizaţiilor achitate etc.

Indicatorul prime de asigurare încasate oferă o imagine conclu-dentă despre capacitatea de absorbţie a pieţei asigurărilor.

11.4. Piaţa asigurărilor din România

În urma aplicării H.G. nr. 1279/1990, s-a înlăturat monopolul de stat în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor prin desfiinţarea ADAS-ului şi transformarea acestuia în societăţi comerciale. Activele şi pasivele sale au fost preluate de către trei societăţi comerciale pe acţiuni: „S.C. Asigurarea Românească S.A. (ASIROM)”, „Astra S.A.-Societate de asigurare-reasigurare” şi „CAROM S.A.”, care au început să funcţioneze la 1 ianuarie 1991.

Pe ansamblu, obiectul de activitate al acestora cuprindea: − asigurări de bunuri şi răspundere civilă; − asigurări de persoane; − operaţiuni de reasigurări, inclusiv cele internaţionale; − constatarea daunelor; − stabilirea şi plata despăgubirilor în cazurile de daune produse

în România, când răspunderea revine unor asiguraţi la societăţile de asigurări din străinătate;

− stabilirea şi plata despăgubirilor în cazurile de pagube produse în străinătate automobiliştilor români asiguraţi în România;

− prestări de servicii din domeniul asigurărilor pentru societăţi de asigurări din ţară şi din străinătate.

Dacă avem în vedere oferta de asigurare actuală, piaţa românească prezintă în principal, următoarele caracteristici:

− capacitate financiară insuficientă, fapt care o situează sub standardele de securitate financiară impuse de ţările cu experienţă notorie în domeniu;

− un număr mic de societăţi de asigurare, respectiv reasigurare, concentrează cea mai mare parte a activităţii;

− se manifestă o tendinţă accentuată de diversificare a paletei produselor de asigurare, adaptate nevoilor clienţilor;

− pătrunderea societăţilor de asigurare cu capital străin, precum şi a brokerilor internaţionali, care oferă în special asigurătorilor noi tipuri de poliţe pentru clienţii lor.

208

Dintre societăţile de asigurare cunoscute în lume, care au pătruns pe piaţa României şi au înfiinţat societăţi cu capital străin, menţionăm cu deosebire următoarele: GENERALA, AIG, INTERAMERICAN şi ING.

Analizând cererea de asigurare, pe piaţa românească se constată câteva aspecte mai importante, şi anume :

− cererea efectivă este redusă datorită lipsei de bani şi de cunoaştere a tuturor avantajelor oferite de asigurări; totodată, se manifestă o insuficientă înţelegere din partea agenţilor economici şi a populaţiei privind necesitatea asigurării. Cererea este dispersată şi neuniformă sub aspectul categoriilor de asigurări solicitate, al distribuţiei geografice, al nivelului de dezvoltare a regiunii sau zonei respective şi al nivelului veniturilor. Deoarece este în mod decisiv influenţată de progresul eco-nomic, cererea este concentrată în zonele cu potenţial economic ridicat şi la grupele de populaţie cu venituri peste medie;

− cererea potenţială este mare, datorită numărului mare de proprietăţi existente, a populaţiei numeroase, precum şi datorită nevoilor reale de asigurare la nivelul economiei şi al populaţiei.

11.5. Piaţa internaţională a asigurărilor

şi reasigurărilor

11.5.1. Piaţa internaţională a asigurărilor

Pe piaţa asigurărilor din Europa, asigurările de persoane („viaţă” + „accidente” şi „sănătate”) se află în topul cererii, cu peste 60% din totalul primelor de asigurare, urmează asigurările de bunuri, cu aproape 28 % din total; asigurările de răspundere civilă, cu numai 3,3 %, ocupă un loc extrem de modest în cererea asiguraţilor.

De regulă, asigurările de viaţă sau „viaţă” + „accidente” şi „sănătate” înregistrează cele mai ridicate ponderi în totalul primelor (50-70%) în ţările care realizează un produs intern brut pe locuitor ridicat: Franţa, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Luxemburg etc. În unele ţări dezvoltate, ca Germania, Italia, Elveţia şi Belgia, primele de asigurare au ponderi ceva mai reduse la „viaţă”, dar peste media continentului la „vehicule cu motor” şi la „bunuri” .

Privind persoanele fizice, structura cererii pe piaţa asigurărilor depinde în mare măsură de gradul de dezvoltare economică a ţării, de veniturile pe care le realizează şi pe care sunt dispuse să le sacrifice pentru a-şi proteja viaţa, integritatea corporală, familia, bunurile agonisite sau responsabilitatea pe care o au după lege faţă de terţi. Aceasta mai

209

depinde de prioritatea pe care o atribuie fiecare persoană protecţiei prin asigurare, în comparaţie cu nevoile de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, cultură, distracţie etc.

La persoanele juridice, cererea de asigurare este influenţată de următorii factori: capacitatea de plată, frecvenţă, amploarea şi puterea de distrugere a riscurilor la care sunt expuse, de volumul şi structura activelor posedate şi, nu în ultimul rând, de convingerea că protecţia prin asigurare constituie un act indispensabil al oricărei gestiuni eficiente. Agenţii economici contractează asigurări de bunuri, de credite, de pierderi financiare, de răspundere civilă sau pentru protejarea angajaţilor, respectiv a clienţilor lor, deoarece costul asigurării este mai mic decât paguba pe care ar putea-o înregistra de pe urma unor calamităţi naturale, accidente sau a altor riscuri la care se expun.

Datorită creşterii numărului, dimensiunii şi complexităţii riscurilor asigurate, precum şi incapacităţii pieţelor naţionale de a oferi singure o protecţie corespunzătoare a riscurilor, pe plan mondial se constată o tendinţă de internaţionalizare a activităţii de asigurare-reasigurare.

Tranzacţiile internaţionale din domeniul asigurărilor sunt puternic marcate de reglementări juridice proprii fiecărei ţări.

Dispersia internaţională a riscurilor mari prin intermediul asigurării poate fi realizată prin: asigurare directă, respectiv, participarea asigurătorilor străini în calitate de coasigurători alături de societăţile naţionale, sau prin transferarea unei părţi a riscurilor asumate de asigurători naţionali, în reasigurare internaţională.

Astfel, asigurătorul, respectiv reasigurătorul străin, poate acţiona printr-o societate locală, poate împuternici un agent în străinătate (delegat prin contract) să subscrie afaceri în numele său sau să înfiinţeze propriile sale filiale în străinătate. De asemenea, asigurătorul/reasigurătorul poate exporta servicii de asigurare, prin subscrierea la sediul său a riscurilor asigurate care sunt localizate în alte ţări.

Piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor este dominată de companii de profil din Marea Britanie, Germania, Elveţia, Franţa, SUA, Japonia. În prezent, asistăm la fenomenul de globalizare a serviciilor financiare în general şi a serviciilor de asigurări în special. Acest fapt a condus la o concentrare puternică a comerţului interna-ţional cu aceste servicii. Astfel, în ultimii ani, dacă avem în vedere numai Europa, prin fuzionările care au avut loc între grupuri bancare şi de asigurări au rezultat adevăraţi coloşi financiari a căror valoare de piaţă creşte neîntrerupt.

Preocupările Uniunii Europene de a crea o piaţă unică a asigurărilor au menirea să aducă beneficii importante ţărilor membre

210

în această direcţie. De aceea, U.E. s-a angajat într-un proces de armonizare a legislaţiilor naţionale ale statelor membre, în aşa fel încât legea să fie aplicabilă tuturor contractelor de asigurare.

Din punct de vedere al asiguraţilor, armonizarea legislaţiilor poate face să crească posibilităţile de cumpărare a produselor de asigurare de la societatea care are sediul central în oricare din ţările membre U.E. Datorită faptului că această piaţă unică ar putea crea o ofertă mai mare de produse pentru asiguraţi, preţurile produselor de asigurare ar putea fi mai mici datorită unei concurenţe mai mari.

Tratatul de la Roma, semnat în 1957, prevedea „libertatea de mişcare a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi armonizarea legilor statelor membre”. Pornind de la acest tratat, obiectivele Uniunii Europene în domeniul asigurărilor sunt:

a) libertatea consumatorilor de a alege orice poliţă de asigurare de la orice asigurător autorizat în orice stat membru;

b) libertatea asigurătorilor autorizaţi în orice stat membru de a-şi comercializa produsele în cadrul U.E. în virtutea dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii;

c) asigurarea unei concurenţe loiale între asigurători privind preţul, produsele şi serviciile, cu desfiinţarea tuturor barierelor în calea liberei concurenţe.

Pentru definirea Pieţei Unice, Tratatul de la Roma invoca trei principii de bază:

1. Dreptul de stabilire, care permite oricărei persoane fizice sau juridice din cadrul U.E. să facă afaceri într-un stat membru, fără nici o discriminare. Aceasta implică faptul că orice asigurător din Uniunea Europeană va fi tratat în orice alt stat membru ca şi asigurătorii autohtoni. Dreptul de stabilire implică:

− posibilitatea începerii unei activităţi de asigurare într-un alt stat membru U.E. de către o companie care nu desfăşoară o activitate de acest gen în ţara de origine;

− extinderea activităţii unei companii de asigurare dintr-un stat membru U.E. în alt stat membru U.E.

2. Dreptul de desfăşurare a activităţii, care permite unei persoane fizice sau juridice din cadrul U.E. să facă afaceri într-un alt stat membru U.E., fără a avea domiciliul sau sediul în statul respectiv.

3. Libertatea mişcării capitalului, care permite oricărui cetăţean sau oricărei societăţi din U.E. să efectueze transferuri de capital în spaţiul comunitar şi să utilizeze instrumentele financiare oferite de ansamblul pieţelor din statele membre.

211

Ca orice piaţă, alcătuită din cerere şi ofertă, pe piaţa asigurărilor există, evident, clienţi şi ofertanţi. În calitate de clienţi pot fi persoane fizice sau juridice. Astfel, persoanele fizice solicită, îndeosebi, asigurări pentru autovehicule, locuinţe, bunuri personale, asigurări de viaţă, accidente, călătorie, răspundere faţă de terţi. Deşi asigurările încheiate de persoane fizice reprezintă o parte importantă a pieţei, cea mai mare parte a asigurărilor sunt încheiate de către persoane juridice, ale căror poliţe au, de regulă, valori mari sau foarte mari.

În cadrul pieţei internaţionale a asigurărilor şi reasigurărilor sunt importante următoarele elemente: stabilitatea pieţei, gradul de solvabilitate al societăţilor de asigurări şi reasigurări. De asemenea, este necesară menţinerea unui climat de încredere în rândul clienţilor, în ideea de protecţie prin asigurare, şi în asigurătorii de pe piaţă. Din punctul de vedere al clientului, siguranţa sa financiară reprezintă criteriul principal de apreciere sau evaluare privind asigurătorii şi reasigurătorii. Aceasta se reflectă, îndeosebi, în capacitatea de a face faţă obligaţiilor de plată asumate. Activitatea asigurătorilor este apreciată cu profesionalism de către agenţiile de rating. Dintre acestea, cele mai mari din lume şi evident cele mai cunoscute sunt agenţiile americane Standard and Poor’s, Moody’s şi AM Best. Aceasta din urmă este specializată în rating-ul societăţilor de asigurări.

Rating-ul exprimă, de fapt, capacitatea debitorului de a face faţă obligaţiilor de plată către creditori. Pentru aceasta, companiile de rating folosesc încadrarea unei societăţi comerciale într-o anumită clasă. Cu cât societatea este încadrată într-o clasă mai bună, cu atât este mai solidă sub aspect financiar, putând să facă faţă tuturor obligaţiilor contractuale. Din punctul de vedere al clienţilor societăţilor de asigurări, rating-ul exprimă capacitatea de a plăti daunele. Scala convenţională utilizată încadrează societăţile de asigurări în categoria celor sigure sau vulnerabile. Având în vedere evoluţia pieţelor şi activitatea asigurătorilor, rating-ul are un caracter dinamic şi sunt frecvente situaţiile în care rating-ul unei companii se schimbă de la un an la altul.

11.5.2. Caracteristicile pieţei internaţionale

a reasigurărilor Datorită existentei unei mari diversităţi a categoriilor de afaceri,

asigurările şi reasigurările se disting printr-un grad ridicat de eterogenitate, constatat şi verificat mai ales pe piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor.

212

Pieţele de reasigurări nu pot fi tratate separat, ci în strânsă corelaţie cu cele de asigurări, care împreună au înregistrat cea mai puternică creştere a activităţii în ultimele decenii. Această evoluţie rapidă a fost influenţată de o serie de factori, cum ar fi:

− creşterea economică fără precedent a ţărilor industrializate după cel de-al doilea război mondial, progresul tehnic şi dezvoltarea socio-umană sub toate aspectele, care au făcut să apară noi necesităţi ce trebuiau satisfăcute;

− schimbările intervenite în structura pieţelor de asigurări în mai multe zone ale lumii şi în special în ţările în curs de dezvoltare, în care s-au adoptat reglementări cu scopul de a exclude sau limita activitatea companiilor străine de asigurări pe teritoriul lor, instituind practic monopolul de stat în domeniul asigurărilor;

− îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor, pe de-o parte, şi creşterea relativ lentă sau chiar stagnarea nivelurilor veniturilor obţinute din primele de asigurări directe în comparaţie cu cea a reasigurării, pe de altă parte, au dus la situaţia ca mai mulţi asigurători şi instituţii financiare să investească în reasigurare din considerente economice.

Încă de la început, piaţa internaţională a reasigurărilor a fost dominată de reasigurătorii din Marea Britanie, Germania, Elveţia, Franţa şi S.U.A. Odată cu creşterea cererii de reasigurare s-a produs o explozie în numărul reasigurătorilor şi în alte ţări, apărând astfel pieţe noi, în special în zone libere şi în ţări ce oferă facilităţi fiscale. Totodată, au fost înfiinţate companii de reasigurare în unele ţări în curs de dezvoltare, care îşi desfăşoară activitatea pe plan naţional şi regional.

Cele mai reprezentative pieţe de reasigurare sunt concentrate în marile centre comerciale şi financiare ale lumii, unde se desfăşoară majoritatea covârşitoare a afacerilor de asigurări şi reasigurări internaţionale. Cea mai veche şi mai mare piaţă internaţională de reasigurări este la Londra. Ea deţine o poziţie de monopol şi influenţează mersul afacerilor, practica şi condiţiile de asigurare şi reasigurare pe toate celelalte pieţe din lume. Pe piaţa londoneză, cea mai puternică poziţie au deţinut-o şi o deţin şi în continuare asociaţiile de subscriitori „Lloyd's”, împreună cu sistemul lor foarte dezvoltat de brokeraj. Prin natura sa, piaţa londoneză a reasigurărilor este internaţională. Ea concentrează cea mai mare parte a reasigurărilor provenite de la companiile de asigurări din S.U.A., Japonia şi de la companiile naţionale de asigurări din ţările în curs de dezvoltare. Specific Londrei este faptul că sunt subscrise toate categoriile de reasigurări, în toate formele şi metodele cunoscute.

213

Comparativ cu alte pieţe, aici sunt concentrate cele mai multe tranzacţii pentru acoperirea riscului de catastrofă, îndeosebi pentru transporturi maritime şi aeriene. Piaţa londoneză denotă flexibilitate şi originalitate în abordarea a noi forme de acoperire şi a noi riscuri. Londra beneficiază de condiţii optime pentru a fi o piaţă internaţională, prin nivelul dezvoltării economice, prin moneda naţională puternică, prin reglementări favorabile privind controlul schimburilor şi tranzacţiilor de reasigurare internaţionale, prin sprijin acordat de către instituţii financiar-bancare experimentate, prin libertatea acordată de guvern la încheierea tranzacţiilor de asigurare şi reasigurare şi încurajarea înfiinţării la Londra de companii străine.

Pe continentul european, piaţa reasigurărilor este concentrată în principal în Germania (unde funcţionează prima companie de reasigurări din lume, Cologne Reinsurance, înfiinţată în anul 1846), Elveţia (Zürich) şi Franţa (Paris), celelalte ţări vest-europene desfăşurând activităţi de reasigurare de o intensitate mai mică în comparaţie cu cele de mai sus.

Evident, piaţa internaţională a reasigurărilor cuprinde: cumpărătorii, vânzătorii şi intermediarii de reasigurări.

Cumpărătorii de reasigurări sunt reprezentaţi de următoarele tipuri de companii întâlnite pe piaţa internaţională a reasigurărilor:

a. Companiile de asigurări (asigurătorii direcţi) – sunt principalii cumpărători de reasigurări pe piaţa internaţională a acestora. Ele grupează mai multe poliţe de asigurare, după natura şi mărimea riscului preluat de la asiguraţii săi şi cedează, sub forma unei singure oferte unei companii de reasigurare, o anumită cotă din riscul respectiv. Aceasta se înaintează, de obicei, mai multor reasigurători, fiecăruia propunându-i-se preluarea unei cote din risc, lăsând la latitudinea acestuia dacă acceptă sau nu.

b. Companiile captive de asigurări – sunt, de fapt, companii de asigurări sau reasigurări deţinute sau controlate de o societate cu altă activitate decât cea de asigurări. Ele au fost create, în principal, pentru a asigura sau reasigura riscurile „societăţii mamă” sau ale filialelor acesteia. Obiectul lor de activitate se rezumă în principal la asigurările şi reasigurările de bunuri.

c. Reasigurătorii – atunci când efectuează afaceri legate de retrocedarea unei părţi din tranzacţia iniţială de reasigurare, ei apar în calitate de cumpărători de reasigurare.

d. Companiile de stat de reasigurare – apar în postura de cumpărători de reasigurare atunci când preiau o parte din riscuri prin retrocesiune de la companii private de reasigurare, cu restricţiile impuse de legislaţia ţării de origine. De exemplu, în unele ţări reasigurările interne sunt monopol de stat, iar în altele este obligatorie reasigurarea numai la o anumită companie străină.

214

e. Pool-urile de subscriere. Rolul lor constă în mobilizarea capacităţilor de asigurare directă şi reasigurare a riscurilor mari, ce pot provoca pierderi uriaşe pentru membrii săi. Prin modul lor de funcţionare, ele reduc fluxul afacerilor internaţionale de reasigurări. Activitatea pool-urilor este coordonată de o companie agreată de toţi membrii săi, care îşi asumă rolul de leader.

Vânzătorii de reasigurări. Societăţile care apar pe piaţa internaţională a reasigurărilor în această postură sunt:

a. Companiile profesionale de reasigurări – sunt societăţi specializate în reasigurări, fiind categoria principală de reasigurători care acţionează pe piaţa internaţională. În Europa, cele mai mari societăţi de acest gen îşi au sediul în Germania (Munich Reinsurance Company, Cologne Reinsurance Company), Elveţia (Swiss Reinsurance Company), Franţa (Societé Comerciale de Réassurance), Marea Britanie (Mercantile & General Reinsurance Co.).

b. Companiile de asigurări directe. Cele de dimensiuni mari prevăd în structura lor organizatorică un departament specializat sau o sucursală care se ocupă de cedări (primiri) de reasigurări. Companiile de dimensiuni mici sau mijlocii folosesc de obicei metoda subcontractării acestei activităţi, prin agenţiile de subscriere sau, cel mai frecvent, apelează la brokeri.

c. Agenţiile de subscriere – realizează legătura dintre companiile cedente şi reasigurători. Ele apar în calitate de vânzători de reasigurare în măsura în care sunt solicitate de companiile cedente pentru a li se găsi cei mai potriviţi reasigurători pentru riscurile pe care ele doresc să le cedeze.

d. Corporaţiile de stat de asigurări şi reasigurări – se remarcă prin activitatea lor în unele ţări care se confruntă cu dificultăţi economice, apelarea la reasigurătorii internaţionali fiind exclusă, pentru a putea păstra rezervele valutare în ţară.

e. Pool-urile de asigurări şi reasigurări – s-au constituit ca vânzători de reasigurări pe bază locală şi regională, sub forma unor asociaţii conduse de unul dintre membri sau ca o companie separată de reasigurare, în care membrii săi sunt acţionari. Formarea de pool-uri cu caracter regional este considerată ca o modalitate eficientă de dezvoltare a unor pieţe în ţările în curs de dezvoltare şi de reducere a costurilor valutare determinate de operaţiunile de reasigurare de pe alte pieţe. În raport cu dimensiunile pieţei internaţionale a reasigurărilor, volumul afacerilor încheiate de pool-uri este mic.

215

11.5.3. Rolul brokerilor în reasigurarea internaţională

Piaţa internaţională actuală a asigurărilor şi reasigurărilor este practic de neconceput fără activitatea brokerilor. Ei sunt necesari datorită ritmului extrem de rapid al modificării condiţiilor economice, sociale şi politice în lume, datorită schimbărilor periodice intervenite în reglementarea juridică şi administrativă a activităţilor de asigurare şi reasigurare.

În prezent, în lume acţionează un număr impresionant de brokeri, fie ca filiale ale unor firme de intermediere predominante, fie ca organizaţii independente. Cei mai mulţi brokeri îşi desfăşoare activitatea pe scară internaţională şi cea mai mare parte a lor dispune de sucursale, oficii sau reprezentanţe în toate marile centre de asigurări şi reasigurări ale lumii.

Activitatea brokerilor de reasigurare este diferită de cea a brokerilor de asigurări directe. Faţă de aceştia din urmă, brokerii de reasigurare nu se ocupă de intermedierea sau încheierea de afaceri directe, ci de găsirea celor mai bune legături şi contracte de reasigurare. Cunoscând termenii şi condiţiile standard, foarte diferite de la o ţară la alta, brokerii oferă clienţilor posibilitatea plasării afacerilor în interesul ambilor parteneri. Astfel, ei informează companiile cedente cu privire la noile forme de protecţie, modificările intervenite pe piaţă, metodele informaţionale, de management şi de control. Brokerii avertizează companiile cedente în situaţiile în care sunt tentate să încheie contracte ce se pot dovedi dezastruoase şi aplanează diferendele apărute în perioada de derulare a contractului.

Brokerii desfăşoară şi activităţi administrative, cum ar fi: elaborarea proiectului de contract, avizarea lui de viitoarele părţi contractante, întocmirea documentului final şi semnarea lui, urmărirea derulării contractului şi a respectării obligaţiilor părţilor privind plata primelor datorate şi regularizarea daunelor.

11.6. Specificul marketingului în domeniul asigurărilor În domeniul asigurărilor, marketingul constă, în primul rând, în

identificarea persoanelor interesate să achiziţioneze produsele oferite de firmele şi agenţii de asigurări, iar în al doilea rând, marketingul înseamnă din punct de vedere al brokerilor, respectiv, al diferitelor tipuri de agenţi, găsirea acelor firme de asigurări, dispuse să le accepte ofertele.

Imaginea publică a unei firme de asigurări se bazează îndeosebi pe acţiunile sale în domeniul reclamei şi al relaţiilor publice, fiind legată de mixul de marketing al firmei. Acesta cuprinde ansamblul activităţilor

216

necesare furnizării unui produs de asigurare cumpărătorului, având patru componente majore: produsul, preţul, piaţa şi promovarea.

Privind produsul, sunt agenţi de asigurări care caută să ofere clienţilor un pachet complet de acoperiri, respectiv, să ofere cât mai multe forme de asigurări, astfel încât necesităţile clientului să fie complet satisfăcute. Agenţii pot opta între crearea propriilor pachete de asigurări, adaptate dorinţei clientului, şi vânzarea pachetelor de produse standard ale firmelor de asigurări.

A doua componentă a mixului de marketing, preţul, reprezintă, de fapt, pentru agenţia de asigurări, un preţ de bază, care este de obicei specificat într-un tabel cu cote de primă. Atunci când se impun modificări de preţ, acestea depind, printre altele, de condiţiile economice existente şi de disponibilitatea agenţiei de a renunţa la comisioane. În perioadele în care politica preţurilor este mai flexibilă, valorile din tabelul cotelor de primă reprezintă doar punctul de plecare de la care firmele de asigurări pot acorda reduceri.

În ceea ce priveşte piaţa, pentru o agenţie de asigurări se pune doar problema reţelei de distribuţie, aceasta fiind de obicei importantă pentru modul în care agenţia obţine acoperiri pentru clienţii săi şi nu pentru felul în care îşi distribuie produsele de asigurare clienţilor.

Cea mai mare parte a eforturilor de marketing ale majorităţii firmelor, este concentrată asupra comportamentului de promovare a mixului de marketing. Aceasta constă în prezentări personale, activităţi promoţionale speciale, publicitate şi relaţii cu publicul.

În activitatea de promovare, un rol deosebit de important îl are reclama. Pentru a fi eficientă, reclama trebuie să fie logică şi repetitivă. Mesajul transmis în cadrul reclamei trebuie să fie cât mai convingător şi să câştige un loc bine definit în minţile potenţialilor clienţi. Pentru aceasta este nevoie de o campanie de publicitate care să îndeplinească cu stricteţe următoarele cerinţe:

− conştientizarea publicului în ceea ce priveşte existenţa agenţiei de asigurări;

− acapararea unei anumite pieţe, bine conturată; − identificarea intereselor potenţialilor clienţi; − asocierea numelui agenţiei cu un asigurător mai mare şi mai

cunoscut; − prezentarea domeniului asigurărilor într-o lumină cât mai

favorabilă.

217

De reţinut că reclama nu vinde asigurări, ci doar pregăteşte publicul pentru a răspunde în mod favorabil eforturilor de vânzare ale firmei de asigurări. Pentru ca reclamele să ajungă sigur la anumiţi clienţi, acestea pot fi plasate în publicaţii specializate şi pentru a întreţine o corespondenţă specifică de marketing cu anumite persoane sau organizaţii.

Realizarea unei comunicări eficiente pe o piaţă ţintă se realizează prin publicarea de articole în presa de specialitate a pieţei respective, care să fie urmată de trimiterea unor pasaje semnificative din aceste articole unei audienţe şi mai mult filtrate. Acest procedeu măreşte credibilitatea firmei, mai ales în cadrul unei audienţe selecte. În general, asemenea campanii publicitare sunt utilizate de către agenţiile relativ mari, în special firmele mari de brokeraj. Firmele mai mici tind să fie mai puţin specializate şi de obicei nu îşi pot permite să cheltuiască pentru activităţi publicitare cu obiectiv restrâns.

În activitatea firmelor de asigurări, întâlnim situaţia în care o campanie de publicitate promoţională este orientată numai către clienţii existenţi, considerându-se că este mai puţin costisitor să păstrezi un client decât sa obţii unul nou. Mai mult chiar, în cazul asigurărilor pentru persoane juridice, majoritatea afacerilor noi sunt generate de recomandările unor clienţi satisfăcuţi. De fapt, recomandările sunt o sursă bună de viitori asiguraţi şi în cazul asigurărilor pentru persoane fizice, deşi nu cu aceeaşi pondere.

O componentă importantă a marketingului în asigurări o constituie managementul firmei şi managementul vânzărilor în asigurări. Acesta poate fi definit ca fiind „procesul prin care, într-un mediu de afaceri în continuă schimbare, sunt adoptate decizii referitoare la toate activităţile ce facilitează schimbul în scopul satisfacerii unui anumit segment de piaţă şi al îndeplinirii obiectivelor stabilite” [CONSTANTINESCU, 1999, p.505].

În principal, managementul vânzărilor înseamnă coordonarea tuturor activităţilor menite să pună agenţii de asigurare în legătură cu clienţii potriviţi, la momentul potrivit. Din partea agenţiei, aceasta implică îndeplinirea următoarelor funcţii: prospectarea pieţei, identificarea necesităţilor de asigurare ale clienţilor, pregătirea ofertelor, prezentarea ofertelor, încheierea contractului, prestarea de servicii iniţiale şi prestarea de servicii pe termen lung.

Pentru o agenţie de asigurări, strategiile de vânzare vizează volumul afacerilor, portofoliul de produse oferite şi specializarea. Strategiile legate de volumul de afaceri sunt proiectate în vederea dezvoltării agenţiei până

218

la un anumit nivel. Strategiile referitoare la portofoliul de produse implică un plan coerent de scădere a procentului de vânzări de poliţe dintr-o anumită categorie de asigurări şi de creştere a procentului de asigurări din altă categorie. Strategiile de specializare presupun perfecţionarea într-o anumită clasă de asigurări, cum ar fi categoria asigurărilor de răspundere profesională, sau specializarea în servirea unui anumit segment de piaţă. Pe măsură ce condiţiile de mediu se schimbă şi agenţia se dezvoltă, obiectivele şi strategiile trebuie să se modifice.

Pentru piaţa asigurărilor, marketingul prezintă importanţă şi după felul în care contribuie la înlăturarea unor aspecte negative, cum ar fi: majorările nejustificate de prime, acoperirile anulate şi despăgubirile neplătite sau plătite incomplet. Numai prin înlăturarea acestor manifestări se poate crea o imagine publică favorabilă a activităţilor de asigurare.

11.7. Dinamica pieţei asigurărilor şi incidenţa asigurărilor asupra

economiei Dinamica asigurărilor este reflectată cel mai bine de raportul

dintre primele de asigurare încasate şi produsul intern brut realizat. Astfel, pe măsură ce veniturile cresc şi trebuinţele de bază sunt satisfăcute, oamenii sunt dispuşi să aloce o parte din veniturile lor disponibile pentru procurarea unor bunuri şi servicii care nu sunt de primă necesitate. Printre acestea se numără şi contractarea de asigurări. Dezvoltarea asigurărilor şi îmbunătăţirea raportului dintre primele de asigurare şi produsul intern brut sunt rezultat al creşterii venitului mediu pe locuitor. În practica internaţională, s-a constatat că pe măsură ce creşte produsul intern brut pe locuitor, creşte şi mărimea primelor de asigurare ce revin pe un locuitor sau invers, cu cât este mai mic produsul intern brut pe locuitor, cu atât mai reduse sunt cheltuielile pentru asigurări ce revin în medie pe locuitor.

Pe ansamblu, primele de asigurare cresc atunci când sunt îndeplinite simultan două condiţii de bază:

− creşterea veniturilor persoanelor fizice şi juridice; − creşterea numărului acelor persoane conştiente de utilitatea

asigurării şi la care spiritul de prevedere este mai dezvoltat. Aşa se explică acele situaţii în care deşi se înregistrează venituri

mari, nu are loc o creştere în aceeaşi măsură a primelor de asigurare. În plan financiar, societăţile de asigurări exercită o influenţă

pozitivă. Acestea pun la dispoziţia autorităţilor publice, a societăţilor

219

comerciale de producţie şi a băncilor un volum însemnat de resurse financiare. Realizând o activitate de intermediere financiară, societăţile de asigurări atrag resurse băneşti în circuitul economic. Astfel, fondurile băneşti disponibile sunt reciclate şi orientate fie pentru creşterea capitalului productiv al societăţilor comerciale (direct sau prin mijlocirea băncilor), fie pentru acoperirea deficitului bugetar, la nivelul administraţiei centrale de stat sau al celei locale. Prin redistribuirea resurselor financiare, societăţile de asigurări contribuie atât la consoli-darea echilibrului monetar, cât şi la finanţarea deficitului bugetar.

Societăţile de asigurări pot influenţa pozitiv sau negativ balanţa de plăţi a ţării. Aceasta se întâmplă atunci când, pe lângă asigurări directe, societăţile de asigurări mai efectuează şi operaţiuni de reasigurare. Adică, cedează altor societăţi o parte din riscurile subscrise de ele şi primesc, în schimb, riscuri subscrise de alte societăţi. În măsura în care operaţiunile de reasigurare depăşesc cadrul naţional, apar fluxuri în valută între ţara respectivă şi ţările partenerilor societăţilor de asigurare şi reasigurare, constând din prime, comisioane, despăgubiri, participări la beneficii, primite sau plătite. Toate aceste sume se reflectă în balanţa de plăţi, influenţând soldul, pozitiv sau negativ, după caz.

220

12. ASPECTE SPECIFICE CONTABILITĂŢII DIN DOMENIUL ASIGURĂRILOR, ARMONIZATE CU DIRECTIVELE EUROPENE ŞI CU STANDARDELE INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE

12.1. Principii aplicate în activitatea

financiar-contabilă În Uniunea Europeană, contabilitatea specifică domeniului

asigurărilor se aplică în mod obligatoriu conform Directivelor europene emise în acest sens şi care sunt cunoscute sub denumirea de Insurance According Directives (IAD).

În România, pe data de 28.12.2001, Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor au emis Ordinul Comun nr. 2328/2390, privind Reglementările contabile specifice domeniului asigurărilor, care sunt armonizate cu Directivele europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. Aceste Reglementări au intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2002 şi permit societăţilor ce activează pe piaţa asigurărilor să comunice într-un limbaj internaţional, unanim recunoscut şi înţeles.

Potrivit Ordinului nr. 94/2001 al ministrului finanţelor publice, Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate se aplică împreună cu Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată.

În conformitate cu „Reglementările” mai sus amintite, întocmirea situaţiilor financiare ale unei societăţi trebuie să fie efectuată în acord cu următoarele principii:

a. Principiul continuităţii activităţii. Acesta presupune că societatea îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii societăţii au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua

221

activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele care au stat la baza deciziei conform căreia societatea nu îşi mai poate continua activitatea.

b. Principiul permanenţei metodelor. Acesta presupune continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.

Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile societăţii.

Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia:

− dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat; − care este efectul modificărilor asupra rezultatelor raportate ale

perioadei şi care este tendinţa reală a rezultatelor activităţii societăţii. Corespunzător Directivei a IV-a Europeană, modurile de evaluare a

elementelor patrimoniale nu pot fi modificate de la un exerciţiu financiar la altul. Astfel, aceleaşi metode de evaluare se aplică an de an. Dacă metodele de evaluare se modifică, această modificare se menţionează în anexa la bilanţ, fiind adusă la cunoştinţa celor interesaţi (Adunarea Generală a Acţionarilor, investitori etc.), împreună cu motivaţia aferentă şi cu precizarea impactului acestei schimbări asupra rezultatelor financiare ale societăţii. Totuşi, există evenimente economico-financiare care determină în mod obiectiv modificări şi completări ale modurilor de evaluare. Astfel de situaţii sunt:

− restructurarea societăţii, prin fuziune sau prin divizare; − schimbări de strategii economice, de marketing etc. În aceste cazuri, schimbarea modurilor de evaluare fiind

justificată, ea trebuie menţionată în anexa la bilanţ. c. Principiul prudenţei. Valoarea oricărui element trebuie să fie

determinată pe baza principiului prudenţei. În mod special vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

− se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data închiderii exerciţiului financiar;

222

– se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat naştere în decursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului;

– se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate depre- cierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere.

d. Principiul independenţei exerciţiului. Se vor lua în consi-derare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor.

Potrivit Legii Contabilităţii nr. 82/1991, republicată, exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, cu excepţia primului an de activitate, când acesta începe la data înfiinţării, respectiv înmatriculării.

e. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv. În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ, se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv, pentru a respecta cerinţa de „imagine fidelă” a poziţiei financiare, a performanţei, a modificărilor capitalului propriu şi a fluxurilor de trezorerie ale societăţii, pentru respectivul exerciţiu financiar.

f. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent.

g. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi pasive, admise de Standardele Internaţionale de Contabilitate.

h. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică.

i. Principiul pragului de semnificaţie. Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor finan-ciare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.

În consecinţă, la elaborarea situaţiilor financiare, efectele tranzac-ţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când acestea se produc (nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în evidenţa contabilă şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente.

223

12.2. Forma şi conţinutul situaţiilor financiare întocmite la societăţile din domeniul asigurărilor

Fiecare societate care îşi desfăşoară activitatea în domeniul asigu-

rărilor are obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, care cuprind: − bilanţul; − contul de profit şi pierdere; − situaţia modificărilor capitalului propriu; − situaţia fluxurilor de trezorerie; − politicile contabile şi notele explicative la situaţiile financiare.

12.2.1. Bilanţul Formatul cerut este următorul: BILANŢ ACTIV A. Active necorporale

1) cheltuieli de constituire; 2) cheltuieli de dezvoltare; 3) concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare şi alte imobilizări necorporale dacă au fost: a) achiziţionate contra unei plăţi; b) create de societate, în cazul în care reglementările permit înscrierea acestora ca active;

4) fondul comercial, în cazul în care a fost achiziţionat; 5) avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie; 6) alte imobilizări necorporale.

B. Plasamente I. Terenuri şi construcţii: 1) terenuri şi construcţii; 2) avansuri, terenuri şi construcţii în curs de execuţie. II. Plasamente deţinute la societăţile din cadrul grupului şi sub formă de interese de participare şi alte plasamente în imobilizări financiare: 1) titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul

grupului; 2) titluri de creanţă şi împrumuturi acordate societăţilor

din cadrul grupului;

224

3) participări la societăţile în care există interese de participare;

4) titluri de creanţă şi împrumuturi acordate societăţilor în care există interese de participare;

5) alte plasamente în imobilizării financiare. III. Alte plasamente financiare: 1) acţiuni, alte titluri cu venit variabil şi unităţi la

fondurile comune de plasament; 2) obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix; 3) părţi în fonduri comune de investiţii; 4) împrumuturi ipotecare; 5) alte împrumuturi; 6) depozite la instituţiile de credit; 7) alte plasamente financiare.

IV. Depozite la societăţi cedente. C. Plasamente aferente contractelor în unităţi de cont D. Partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate

în reasigurare 1) partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare la asigurările generale; 2) partea din rezervele tehnice aferente contractelor

cedate în reasigurare la asigurări de viaţă; 3) partea din rezervele tehnice aferente contractelor în unităţi de cont cedate în reasigurare.

E. Creanţe (cu prezentarea distinctă a sumelor de încasat de la societăţile din cadrul grupului şi a celor din interese de participare)

I. Creanţe provenite din operaţiuni de asigurare directă: 1) asiguraţi; 2) intermediari în asigurări; 3) alte creanţe provenite din operaţiuni de asigurare directă.

II. Creanţe provenite din operaţiuni de reasigurare III. Alte creanţe IV. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat.

F. Alte elemente de activ I. Imobilizări corporale şi stocuri II. Casa şi conturi la bănci III. Acţiuni proprii (cu indicarea valorii nominale) IV. Alte elemente de activ

G. Cheltuieli în avans I. Dobânzi şi chirii înregistrate în avans

225

II. Cheltuieli de achiziţie reportate III. Alte cheltuieli în avans

PASIV A. Capital şi rezerve

I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat şi cel nevărsat)

II. Prime de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve V. Rezultatul reportat VI. Rezultatul exerciţiului financiar

B. Datorii subordonate C. Rezerve tehnice

1) rezerva de prime; 2) rezerve tehnice privind asigurările de viaţă, din

care: a) rezerve matematice; b) rezerva pentru participare la beneficii şi

risturnuri; c) alte rezerve tehnice.

3) rezerva pentru participare la beneficii şi risturnuri privind asigurările generale;

4) rezerva de daune privind asigurările generale; 5) rezerva de daune privind asigurările de viaţă; 6) rezerva de egalizare; 7) alte rezerve tehnice pentru asigurările generale, din

care: a) rezerva pentru riscuri neexpirate; b) rezerva de catastrofă; c) alte rezerve tehnice.

D. Rezerve tehnice aferente contractelor în unităţi de cont E. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

1. provizioane pentru pensii şi alte obligaţiuni similare; 2. provizioane pentru impozite; 3. alte provizioane.

F. Depozite primite de la reasigurători G. Datorii (cu prezentarea distinctă a datoriilor privind socie-tăţile din cadrul grupului şi a celor privind interesele de partici-pare)

226

I. Datorii provenite din operaţiuni de asigurare directă II. Datorii provenite din operaţiuni de reasigurare III. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezen-

tându-se separat împrumuturile în monede convertibile IV. Sume datorate instituţiilor de credit V. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru

asigurările sociale H. Venituri în avans

12.2.2. Contul de profit şi pierdere

Atât la asigurările generale, cât şi la asigurările de viaţă, contul se va întocmi pentru domeniile de asigurare directă şi domeniile corespunzătoare de reasigurare.

Pentru contul tehnic al asigurării generale, formatul cerut este următorul:

I. Contul tehnic al asigurării generale 1. Venituri din prime nete de reasigurare a) venituri din prime brute subscris (+); b) prime cedate în reasigurare (–); c) variaţia rezervei de prime, cedate în reasigurare ( +/-).

2. Cota din venitul net (diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile din plasamente) al plasamentelor, transferată din contul netehnic (+) 3. Alte venituri tehnice, nete reasigurare (+) 4. Cheltuieli cu daunele, nete de reasigurare

a) daune plătite: − sume brute; − partea reasigurătorilor;

b) variaţia rezervei de daune, netă de reasigurare ( +/-). 5. Variaţia altor rezerve tehnice, nete de reasigurare, din care:

a) variaţia rezervei pentru riscuri neexprimate (+/–); b) variaţia rezervei de catastrofă (+/–); c) variaţia altor rezerve tehnice (+/–).

6. Variaţia rezervei pentru participare la beneficii şi risturnuri (+/-)

7. Cheltuieli de exploatare nete a) cheltuieli de achiziţie; b) variaţia sumei cheltuielilor de achiziţie reportate (+/–);

227

c) cheltuieli de administrare; d) comisioane primite de la reasigurători şi participări la beneficii (–).

8. Alte cheltuieli tehnice, nete de reasigurare 9. Variaţia rezervei de egalizare ( +/–)

– suma brută; – partea reasigurătorilor (–).

10. Rezultatul tehnic al asigurării generale La asigurările de viaţă, formatul cerut pentru contul tehnic este

următorul: II. Contul tehnic al asigurării de viaţă 1. Venituri din prime nete de reasigurare: a) venituri din prime brute subscrise (+); b) prime cedate în reasigurare (–).

2. Venituri din plasamente: a) venituri din participări la societăţile în care există

interese de participare, cu prezentarea distinctă a venitu-rilor din plasamente la societăţile din cadrul grupului;

b) venituri din alte plasamente, cu prezentarea distinctă a veniturilor din plasamente la societăţile din cadrul grupului: venituri provenind din terenuri şi construcţii, venituri provenind din alte plasamente;

c) venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor cu plasamentele;

d) venit net provenind din realizarea plasamentelor. 3. Plusvalori nerealizate din plasamente 4. Alte venituri tehnice, nete de reasigurare 5. Cheltuieli cu daunele nete de reasigurare a) sume plătite:

− sume brute; − partea reasigurătorilor (+);

b) variaţia rezervei de daune (+/–) − suma brută; − partea reasigurătorilor.

6. Variaţia rezervelor tehnice privind asigurările de viaţă (+/–): a) variaţia rezervei matematice: − suma brută; − partea reasigurătorilor (–);

228

b) variaţia rezervei pentru participare la beneficii şi risturnuri: − suma brută; − partea reasigurătorilor (–);

c) variaţia altor rezerve tehnice (+/–); d) suma brută:

− partea reasigurătorilor (–). 7. Variaţia rezervelor tehnice privind contractele în unităţi

de cont (+/–): − suma brută; − partea reasigurătorilor (–).

8. Chetuieli de exploatare nete: a) cheltuieli de achiziţii; b) variaţia sumei cheltuielilor de achiziţii reportate

(+/–); c) cheltuieli de administrare; d) comisioane primite de la reasigurători şi

participările la beneficii (–). 9. Cheltuieli cu plasamentele: a) cheltuieli de gestionare a plasamentelor , inclusiv

cheltuielile cu dobânzile; b) cheltuieli privind constituirea provizioanelor

pentru plasamente; c) pierderi provenind din realizarea plasamentelor;

10. Minusuri de valoare nerealizate din plasamente 11. Alte cheltuieli tehnice nete de reasigurare 12. Cota din venitul net al plasamentelor transferată în

contul netehnic 13. Rezultatul tehnic al asigurării de viaţă

Pentru contul netehnic, formatul cerut este următorul:

III. Contul netehnic 1. Rezultatul tehnic al asigurării generale 2. Rezultatul tehnic al asigurării de viaţă 3. Venituri din plasamente: a) venituri din participări la societăţile în care există

interese de participare, cu prezentarea distinctă a veniturilor din plasamente la societăţile din cadrul grupului;

229

b) venituri din alte plasamente, cu prezentarea distinctă a veniturilor din plasamente la societăţile din cadrul grupului: venituri provenind din terenuri şi construcţii, venituri provenind din alte plasamente;

c) venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor cu plasamentele;

d) venituri provenind din realizarea plasamentelor. 4. Cota din venitul net al plasamentelor transferată din

contul tehnic al asigurării de viaţă 5. Cheltuieli cu plasamentele: a) cheltuieli de gestionare a plasamentelor, inclusiv

cheltuielile cu dobânzile; b) cheltuieli privind constituirea de provizioane pentru

plasamente; c) pierderi provenind din realizarea plasamentelor.

6. Cota din venitul net al plasamentelor transferată în contul tehnic al asigurările generale

7. Alte venituri netehnice 8. Alte cheltuieli netehnice 9. Rezultatul curent: − profit; − pierdere.

10. Venituri extraordinare 11. Cheltuieli extraordinare 12. Rezultatul extraordinar:

− profit; − pierderi.

13. Venituri totale 14.Cheltuieli totale 15. Rezultatul brut:

– profit; – pierderi.

16. Impozit pe profit. 17. Alte impozite (care nu figurează la poziţiile precedente). 18. Rezultatul net al exerciţiului.

– profit; – pierderi.

230

Sintetic, contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri netă, veniturile şi cheltuielile exerciţiului (profit sau pierdere).

În asigurări, cifra de afaceri este dată de primele brute subscrise din asigurarea directă, coasigurare şi reasigurare – acceptări în cursul exerciţiului financiar, plus variaţia rezervelor de prime rezultată ca diferenţă între rezervele de la începutul perioadei şi rezervele de la sfârşitul perioadei.

În cursul unui exerciţiu financiar, rezultatul subscrierii = prime încasate – daune apărute – cheltuieli apărute + modificarea cheltuielilor de achiziţii amânate.

Rezultatul asigurării = rezultatul subscrierii + veniturile financiare obţinute din investirea rezervelor tehnice.

De fapt, performanţa financiară a unei societăţi din domeniul asigurărilor, este dată de ecuaţia:

Rezultatul asigurării = Prime încasate – Daune apărute – Cheltuieli apărute.

19. Venituri financiare

20. Primele încasate reprezintă: Prime subscrise brute – prime plătite pentru reasigurări = prime

subscrise nete + rezerva pentru prime neîncasate la începutul anului (netă de reasigurări) – rezerva pentru prime neîncasate, la sfârşitul anului (netă de reasigurare) = prime încasate nete.

21. Daunele apărute, se obţin din: Daune plătite brute – Reasigurări şi alte sume de încasat +

Rezerva pentru daune nelichidate, la sfârşitul anului (netă de reasigurări) – Rezerva pentru daune nelichidate, la începutul anului (netă de reasigurări) = Daune apărute nete.

Cheltuieli apărute – sunt date de : Comisioane plătite + Cheltuieli efectuate – Comisioane de

reasigurare primite = Cheltuieli nete

22. Modificarea cheltuielilor de achiziţie amânate este reprezentată de:

Cheltuielile de achiziţie amânate la sfârşitul anului – Cheltuielile de achiziţie amânate, la începutul anului.

231

12.2.3. Situaţia modificărilor capitalului propriu

În practica economică, capitalul propriu, denumit şi fonduri proprii sau resurse proprii, se constituie iniţial la înfiinţarea unei societăţi comerciale (şi fără de care aceasta nu poate funcţiona), fiind format din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul de risc şi beneficiu, mai puţin participaţiile societăţii comerciale la alte societăţi.

Din punct de vedere financiar, capitalul propriu reprezintă dreptul acţionarilor (interesul rezidual) în activele societăţii, după deducerea tuturor datoriilor acesteia.

Situaţia modificărilor capitalului propriu este ca o componentă separată a situaţiilor financiare, care să evidenţieze:

a) profitul net sau pierderea netă a perioadei; b) fiecare element de venit şi cheltuială, câştig sau pierdere,

care, aşa cum este cerut de un standard, este recunoscut direct în capitalul propriu şi totalul acestor elemente;

c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile şi corecţia erorilor fundamentale.

În plus, societăţile trebuie să prezinte fie în situaţia modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative:

− tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuţiile către aceştia;

− soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei şi la data bilanţului şi modificările pe parcursul perioadei;

− o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul şi la sfârşitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.

12.2.4. Situaţia fluxurilor de trezorerie

Atât pentru asigurările generale, cât şi pentru asigurările de viaţă, se poate prezenta, de exemplu :

SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE La data de 31 decembrie…..............

a. Metoda directă Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare: − încasările în numerar din primele brute; − plăţile în numerar privind primele de reasigurare; − plăţile în numerar privind daunele;

232

− încasările în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii; − plăţile în numerar privind comisioanele către agenţi de

asigurare şi brokeri de asigurare. Numerar net din activităţi de exploatare (A) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii − plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri, construcţii

şi alte active corporale şi necorporale pe termen lung; − încasările în numerar din vânzarea de terenuri, construcţii şi

alte active corporale şi necorporale pe termen lung; − plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital

propriu şi de creanţă ale altor societăţi; − avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte

părţi; − încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi

împrumuturilor efectuate de către alte părţi; − încasările în numerar din dividende, dobânzi şi asimilate; − încasări din câştiguri, plasamente (investiţii). Numerar net din activităţi de investiţii (B) Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare − veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte

instrumente de capital propriu; − plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau

răscumpăra acţiunile societăţii; − veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite,

ipoteci şi alte împrumuturi; − rambursările în numerar ale unor sume împrumutate; − plăţile în numerar a dividendelor acţionarilor. Numerar net din activităţi de finanţare (C) Creşterea netă a numerarului şi a echivalentelor de numerar

(A+B+C)

b. Metoda indirectă Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare: − rezultat net; − modificările pe parcursul perioadei a capitalului circulant; − ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente

incluse la activităţile de investiţii sau de finanţare. Numerar net din activităţi de exploatare (A) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:

233

− plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri, construcţii şi alte active corporale şi necorporale pe termen lung;

− încasările în numerar din vânzarea de terenuri, construcţii şi alte active corporale şi necorporale pe termen lung;

− plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor societăţi;

− avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi; − încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi

împrumuturilor efectuate către alte părţi; − încasările în numerar din dividente, dobânzi şi asimilate. Numerar net din activităţi de investiţii (B) Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare − veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte

instrumente de capital propriu; − plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau

răscumpăra acţiunile societăţii; − veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite,

ipoteci şi alte împrumuturi; − rambursările în numerar ale unor sume împrumutate; − plăţile în numerar a dividendelor acţionarilor. Numerar net din activităţi de finanţare (C) Creşterea netă a numerarului şi a echivalentelor de numerar

(A+B +C)

12.2.5. Politicile contabile şi notele explicative la situaţiile financiare

Politicile contabile reprezintă setul de proceduri stabilite de către conducerea fiecărei persoane juridice, pentru toate operaţiunile derulate, pornind de la întocmirea documentelor justificative şi până la întocmirea situaţiilor financiare anuale simplificate. Procedurile sunt elaborate de către specialişti din domeniul economic, carte ţin seama de specificul activităţii şi de strategia adoptată de persoana juridică.

Politicile contabile trebuie să asigure ca informaţiile furnizate în situaţiile financiare anuale să fie:

a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor; b) credibile în sensul că: − reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a persoanei

juridice;

234

− sunt neutre; − sunt prudente; − sunt complete sub toate aspectele semnificative. Notele explicative conţin informaţii suplimentare care sunt

relevante pentru necesităţile utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele obţinute.

În general, la întocmirea situaţiilor financiare anuale, notele explicative se referă la:

1. Active imobilizate, şi anume, dacă imobilizările sunt incluse în situaţiile financiare la costul istoric, la valoarea reevaluată sau la valoarea ajustată la inflaţie. Pentru cheltuielile de dezvoltare se vor prezenta motivele imobilizării şi perioada de amortizare cu justificarea acesteia.

2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli. În notele explicative vor fi prezentate îndeosebi:

a) valoarea provizioanelor , atât la începutul cât şi la sfârşitul exerciţiului financiar;

a) sumele transferate la sau de la provizioane în timpul exerciţiului financiar.

3. Repartizarea (destinaţia) profitului, care este următoarea: Profit net de repartizat: − rezerva legală; − acoperirea pierderii contabile; − dividende; − alte repartizări. Profit nerepartizat. 4. Capitalul social, în legătură cu care se va menţiona: a) capitalul social subscris; b) tipurile şi numărul de acţiuni emise de către societate în timpul exerciţiului financiar, valoarea lor nominală totală, precum şi valoarea încasată de societate la distribuirea lor.

5. Datoriile, garanţiile şi orice alte obligaţii financiare, la care trebuie menţionate:

− clauzele legate de achitarea sau rambursarea datoriilor, precum şi ratele dobânzilor aferente;

− valoarea totală a datoriilor pentru care societatea a depus garanţii sau a gajat – ipotecat – active proprii pentru garantarea unor obligaţii în favoarea unui terţ, precum şi valoarea acestora.

235

6. Anumite elemente de cheltuieli, care se vor prezenta separat: a) cheltuielile cu chiriile şi ratele care sunt achitate în cadrul

unui contract de leasing operaţional ; b) onorariile plătite auditorilor financiari; c) profitul sau pierderea aferentă ieşirilor de mijloace fixe

(vânzare, casare etc.). 7. Detalii privind impozitul pe profit, care să evidenţieze

proporţia în care impozitul pe profit revine rezultatului activităţii curente, respectiv, rezultatul activităţii extraordinare.

8. Asigurările generale, la care se specifică sumele următoare: − primele brute subscrise; − primele brute încasate; − cheltuieli brute încasate; − cheltuieli brute cu daunele; − cheltuieli de exploatare brute; − soldul de reasigurare.

Aceste sume trebuie prezentate separat pentru asigurarea directă şi acceptările în reasigurare, atunci când valorile reprezintă cel puţin 10% din suma totală a primelor brute suscrise.

În plus, în cadrul asigurării directe, se vor prezenta următoarele categorii de asigurări:

− asigurări de accidente şi boală; − asigurări de sănătate; − asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele

feroviare; − asigurări de mijloace de transport feroviar; − asigurări de mijloace de transport aeriene; − asigurări de mijloace de transport navale; − asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate,

bagaje şi orice alte bunuri; − asigurări de incendiu şi calamităţi naturale; − asigurări de daune la proprietăţi; − asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor; − asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport aerian; − asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport naval; − asigurări de răspundere civilă generală; − asigurări de credite şi garanţii; − asigurări de pierderi financiare; − asigurări de protecţie juridică; − asigurări de asistenţă turistică.

236

Prezentarea distinctă a categoriilor de asigurări din domeniul asigurării directe nu este necesară atunci când suma primelor brute subscrise în asigurarea directă pentru categoriile indicate nu depăşeşte 10 milioane de EURO. Societăţile sunt obligate totuşi să indice sumele referitoare la trei categorii de asigurări care deţin ponderea cea mai mare în activitatea acestora.

9. Asigurările de viaţă, la care se indică următoarele sume: a) primele brute subscrise, separat pentru asigurarea directă şi

acceptările în reasigurare, atunci când aceste acceptări reprezintă cel puţin 10% din suma totală a primelor brute. În cadrul asigurării directe, sunt menţionate elementele:

− prime individuale; − prime cu titlu de contract de grup; − prime periodice; − prime unice; − prime de contract fără participare la beneficii; − prime de contract cu participare la beneficii; − prime de contract atunci când riscul din plasamente este

suportat de către asiguraţi; b) soldul de reasigurare. 10. Detalii privind salarizarea administratorilor şi directorilor,

respectiv salarii plătite sau care urmează a fi plătite acestora, pe parcursul exerciţiului financiar. De asemenea, se vor menţiona distinct:

− obligaţiile societăţii cu privire la plata pensiilor către foştii directori şi administratori;

− valoarea avansurilor şi creditelor acordate de către societate, directorilor şi administratorilor săi în timpul exerciţiului financiar, indicându-se rata dobânzii aplicate, principalele clauze ale creditului şi suma rambursată până la acea dată.

11. Detalii privind salariaţii, respectiv: a) numărul mediu de salariaţi angajaţi în cursul exerciţiului

financiar; b) numărul mediu de salariaţi pentru fiecare categorie de

personal; c) sumele totale privind:

− salariile plătite sau de plătit aferente acestui exerciţiu financiar;

− cheltuielile cu asigurările sociale suportate de societate.

237

12.3. Particularităţi ale contabilităţii din domeniul asigurărilor

12.3.1. Reglementări privind elementele

de activ şi de pasiv

Conform prevederilor referitoare la bilanţ, „activul necorporal este un activ fără suport material, care trebuie recunoscut în bilanţ dacă se estimează că va genera beneficii economice pentru persoana juridică şi costul activului poate fi evaluat în mod credibil”2.

Cheltuielile de constituire sunt ocazionate de înfiinţarea sau modificarea activităţii societăţii şi implică:

− taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; − cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni; − cheltuieli de prospectare a pieţei, de publicitate şi alte

cheltuieli de acestă natură; − cheltuieli legate de înfiinţarea şi modificarea activităţii. Cheltuielile de constituire se amortizează într-o perioadă de cel

mult cinci ani. Elementele înscrise la postul „Cheltuieli de constituire” se vor

prezenta detaliat în notele explicative. Cheltuielile de dezvoltare sunt atribuite direct activităţii de

dezvoltare şi trebuie alocate acesteia în mod raţional. Pentru valoarea înscrisă în bilanţ la postul „Cheltuieli de dezvoltare”,

în notele explicative, trebuie prezentate următoarele informaţii: − perioada pe parcursul căreia valoarea cheltuielilor imobili-

zate este sau urmează a fi amortizată (cel mult cinci ani); − motivele care au determinat imobilizarea respectivelor cheltuieli. Activele imobilizate în concesiuni, brevete, licenţe, mărci şi alte

drepturi şi valori similare se înregistrează în conturile de imobilizări necorporale la valoarea de achiziţie, respectiv la costul dobândirii lor, după caz, se amortizează pe durata prevăzută pentru utilizarea lor de către societatea care le deţine, dar nu mai mult de cinci ani.

Ca urmare a achiziţiei de către o societate a acţiunilor altei societăţi, în situaţiile financiare consolidate, fondul comercial este

2 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 306/2002, pentru aprobarea

Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene.

238

inclus în bilanţul societăţii ca activ. Valoarea acestuia trebuie amortizată sistematic, astfel încât perioada de amortizare nu trebuie să depăşească durata de utilizare a fondului comercial respectiv şi în nici un caz nu poate depăşi 20 de ani de la data achiziţiei. În notele explicative, se vor prezenta:

− perioada aleasă pentru amortizare; − motivele care au dus la determinarea acelei perioade. Avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie

reprezintă imobilizările necorporale până la sfârşitul perioadei, fiind evaluate la costul de producţie, respectiv, costul de achiziţie.

La alte imobilizări necorporale, se înregistrează programele informatice create de societate sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare, evaluate la costul de producţie, respectiv, la valoarea de achiziţie.

Valoarea programelor informatice se amortizează în funcţie de durata probabilă de utilizare, care nu poate depăşi o perioadă de 5 ani.

Un activ necorporal se prezintă în bilanţ, la cost, mai puţin amortizarea şi provizioanele cumulate din depreciere. Valoarea amortizabilă a unui activ necorporal trebuie să fie alocată sistematic de-a lungul duratei sale de viaţă utilă.

Un activ necorporal este scos din evidenţă la cerere sau casare, atunci când nici un beneficiu economic viitor nu mai este aşteptat din utilizarea sa ulterioară.

Contabilitatea plasamentelor ţine evidenţa existenţei şi mişcării plasamentelor pe termen lung efectuate de societăţi în terenuri, construcţii şi imobilizări financiare, precum şi a plasamentelor pe termen scurt. Asigurătorii pot investi în bunuri imobiliare, îndeosebi clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii, şi în bunuri mobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participare şi depozite bancare.

Plasamentele în bunuri imobiliare de natura terenurilor şi construcţiilor sunt evidenţiate în contabilitate distinct, fiind evaluate la costul de achiziţie sau de producţie.

În cazul terenurilor şi construcţiilor, valoarea actuală este valoarea de piaţă la data evaluării. Valoarea de piaţă este preţul la care ar putea fi vândute terenurile şi construcţiile la data evaluării şi, evident, bunul respectiv a făcut obiectul unei oferte publice pe piaţă. Atunci când nu este posibil să se determine valoarea de piaţă a unui teren sau a unei

239

construcţii, valoarea determinată pe baza principiului costului de achiziţie sau costului de producţie este considerată a fi valoarea actuală.

Plasamenatele în imobilizări financiare cuprind titluri de participare, interesele de participare, titluri puse în echivalenţă, alte titluri şi creanţe imobilizate.

Împrumuturile ipotecare, precum şi alte împrumuturi reprezintă împrumuturile acordate asiguraţilor, în condiţiile în care contractul de asigurare este garanţia principală.

La asigurarea de viaţă, plasamentele aferente contractelor în unităţi de cont cuprind:

− plasamentele aferente contractelor de asigurare asociate la un fond de investiţii;

− plasamentele destinate acoperirii angajamentelor şi care sunt determinate prin referinţă la un indice;

− plasamentele deţinute în contul membrilor unei asociaţii şi destinate a fi repartizate între ei.

În categoria altor plasamente financiare pe termen scurt, sunt incluse în funcţie de veniturile pe care le generează, titlurile cu venit variabil şi titlurile cu venit fix.

Titlurile cu venit variabil includ în principal acţiunile cotate şi necotate.

Titlurile cu venit fix sunt considerate titluri cu rată fixă a dobânzii, cum sunt obligaţiunile, certificatele de trezorerie şi alte titluri cu venit fix. Sunt asimilate obligaţiunilor şi altor titluri cu venit fix, titlurile cu dobândă, care variază în funcţie de anumiţi factori specifici, ca, de exemplu, rata dobânzii pe piaţa interbancară sau pe piaţa europeană.

Părţile în fondurile comune de plasament cuprind părţile deţinute de societăţi în plasamentele comune constituite de mai multe societăţi sau fonduri de pensii, a căror gestiune a fost încredinţată uneia dintre aceste societăţi sau fonduri de pensii.

Contabilitatea rezervelor tehnice. Sumele transferate rezervelor tehnice reprezintă obligaţii ale asigurătorului şi se deduc din veniturile acestuia, în vederea determinării profitului.

Rezervele tehnice constituite şi menţinute în valută se înregisterază în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operaţiunilor.

Rezervele tehnice se inventariază şi se evaluează la sfârşitul fiecărei perioade. Metodele de evaluare a rezervelor tehnice adopate de către

240

societate (prorata temporis, statistice etc.), trebuie să fie aceleaşi în tot cursul exerciţiului financiar, precum şi de la un exerciţiu la altul.

Contabilitatea terţilor ţine evidenţa creanţelor şi datoriilor societăţii în relaţiile acesteia cu persoane fizice şi/sau juridice şi care sunt înregistrate în contabilitate la valoarea lor nominală. Creanţele şi datoriile în valută se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare, la data efectuării operaţiunilor. Diferenţele de curs valutar, între data înregistrării creanţelor şi datoriilor în valută şi data încasării lor, respectiv plăţii lor, se înregistrează în contabilitate ca venituri sau cheltuieli financiare, după caz.

În conturile de cheltuieli sau venituri în avans, în principal, se înregistrează următoarele:

− chirii şi dobânzi înregistrate în avans; − cheltuieli de achiziţie reportate; − cheltuieli pentru reparaţii; − abonamente efectuate anticipat; − cheltuieli cu daunele plătite ce intră în sarcina reasigurătorului; − alte venituri aferente perioadelor sau exerciţiilor următoare. Cheltuielile de achiziţie reportate reprezintă cheltuielile ocazionate

de încheierea contractelor de asigurare, comisioane de achiziţie, cheltuieli de deschidere a dosarului sau de admitere a contractelor de portofoliu şi alte cheltuieli administrative (publicitate, întocmirea contractelor de asigurare etc.).

Pentru deprecierea creanţelor societăţii, decontări în cadrul grupului şi debitori diverşi, de regulă, se constituie provizioane.

Contabilitatea altor elemente de activ. În cadrul imobilizărilor corporale de exploatare se cuprind mijloacele fixe, exclusiv construcţiile şi terenurile. Sunt considerate mijloace fixe obiectul sau complexul de obiecte care se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

− are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a guvernului, care poate fi actualizată anual în funcţie de indicele de inflaţie;

− are o durată normală de utilizare mai mare de 1 an. Contabilitatea mijloacelor fixe se ţine pe următoarele categorii: − echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru); − aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; − mijloace de transport; − mobilier; − aparatură birotică; − echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi

alte active corporale.

241

Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe şi se calculează pe baza unui plan de amortizare, de la data punerii acestora în funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor normale de funcţionare şi condiţiilor de utilizare a acestora.

Societăţile de asigurări amortizează mijloacele fixe, utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:

a) amortizarea liniară, care se realizează prin includerea uniformă în cheltuielilele de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normale de utilizare a mijloacelor fixe;

b) amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare lineară cu coeficienţii prevăzuţi de lege;

c) amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul în care mijloacele fixe intră în activul societăţii, a unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare, amortizarea se calculează după regimul amortizării lineare. Amortizarea aferentă mijloacelor fixe se înregistrează distinct în conta-bilitate, pe categorii şi obiecte de evidenţă. Prin deducerea amortizării din valoarea de intrare se obţine valoarea contabilă netă a mijloacelor fixe.

Reevaluarea activelor imobilizate se efectuează la valoarea justă a acestora, care se determină pe baza unor evaluări făcute, de regulă, de evaluatori autorizaţi.

12.3.2. Contabilitatea cheltuielilor, veniturilor

şi a rezultatelor La societăţile de asigurări, cheltuielile reprezintă sumele sau

valorile plătite sau de plătit pentru: − daune şi prestaţii; − cheltuieli cu personalul; − cheltuieli de achiziţie privind contractele de asigurare; − executarea unor obligaţii legale sau contractuale; − consumurile, lucrările executate şi serviciile prestate de care

beneficiază societatea; − cheltuieli cu plasamentele şi alte cheltuieli. În cadrul cheltuielilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului

financiar se cuprind, de asemenea: − cheltuielile privind rezervele tehnice; − amortizările şi provizioanele constituite;

242

− valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau constatate lipsă.

Contabilitatea cheltuielilor se ţine distinct, pentru activitatea de asigurări generale, pe feluri de cheltuieli, după natura şi destinaţia lor, astfel:

1. După natura cheltuielilor a. Cheltuielile de exploatare, care cuprind:

− cheltuieli privind daunele şi prestaţiile (anuităţile, răscum-părările, recuperările şi alte cheltuieli privind daunele şi prestaţiile suportate de societatea de asigurări);

− cheltuieli privind rezervele tehnice; − cheltuieli cu presonalul (salarii şi alte drepturi de personal,

asigurările şi protecţia socială, contribuţia unităţilor la asigurările sociale şi pentru ajutorul de şomaj, cheltuieli cu pregătirea şi perfecţionarea profesională şi alte cheltuieli suportate de societatea de asigurare);

− cheltuieli privind comisioanele de reasigurare; − cheltuieli privind consumurile de materiale consumabile,

combustibil, piese de schimb, materiale de natura obiectelor de inventar; − cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi (întreţinere,

reparaţii), redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, studii şi cercetări, cheltuieli cu alte servicii executate de terţi (colaboratori, comisioane, cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, transportul de bunuri şi personal, deplasări, detaşări şi transferări, poştă şi taxe de telecomunicaţii, servicii bancare şi altele);

− pierderi din creanţe, cheltuieli privind despăgubiri, amenzi, penalităţi, donaţii şi subvenţii acordate, cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital.

b. Cheltuielile cu plasamentele şi alte cheltuieli, care cuprind: − pierderi din creanţe legate de participaţii; − cheltuieli privind plasamentele cedate; − cheltuieli financiare privind amortizarea primelor de

rambursare a obligaţiunilor; − cheltuieli din diferenţe de curs valutar; − cheltuieli privind dobânzile; − cheltuieli privind sconturile acordate; − alte cheltuieli similare. c. Cheltuielile extraordinare – reprezintă acele cheltuieli

care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a societăţii (cheltuieli cu calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

243

d. Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele, care cuprind: − amortizarea imobilizărilor corporale şi în curs, de natura

plasamentelor; − amortizarea imobilizărilor de natura altor active; − amortizarea primelor de rambursare a obligaţiunilor; − provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; − provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor; provizioane

pentru deprecierea imobilizărilor; - provizioane pentru deprecierea altor elemente de activ; − provizioane privind plasamentele; − cheltuieli privind ajustarea la inflaţie. e. Cheltuieli cu impozitul pe profit calculat potrivit legii. 2. Cheltuieli pe destinaţii: − cheltuieli de achiziţie (cheltuieli ocazionate de achiziţio-

narea contractelor de asigurare, cheltuieli de deschidere a dosarelor, cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu informatica, etc.);

− cheltuieli de administrare a contractelor (cheltuieli cu încasarea primelor, cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu informatica, etc.);

− cheltuieli cu gestionarea daunelor (cheltuieli cu perso-nalul, cheltuieli cu informatica, cheltuieli cu seviciile de daune etc.);

− cheltuieli cu administrarea plasamentelor. Cheltuieli care pot fi direct atribuite unei destinaţii – înregistrarea

acestora pe destinaţii trebuie efectuată individual, fără aplicarea cheilor forfetare.

În cazul în care o cheltuială are mai multe destinaţii sau nu poate fi direct atribuită, atunci ea este repartizată pe destinaţii, prin aplicarea unei chei de repartiţie fundamentată, cel puţin la închiderea exerciţiului financiar.

Cheile utilizate trebuie să fie fondate pe criterii cantitative, obiective, controlabile şi în legătură directă cu natura cheltuielii.

Procedurile de repartizare a cheltuielilor după natură, în conturi de cheltuieli pe destinaţie, după cum şi modalităţile de calcul care stau la baza cheilor de repartiţie, trebuie să facă parte integrantă din programul informatic şi să fie definite într-o manieră explicită în documentele interne ale societăţii, în aşa fel încât oricând să poată fi controlabile.

Cheltuielile privind sumele plătite pentru contractele de cercetare care se includ în costuri, comisioanele plătite agenţilor economici cu activitate de comerţ exterior, taxa pentru folosirea terenurilor, taxa asupra

244

mijloacelor de transport, cotele prevăzute de lege pentru constituirea fondului de protejare a asiguraţilor, cheltuielile cu pregătirea şi perfecţionarea profesională, prelevările şi donaţiile făcute în scopuri umanitare şi pentru sprijinirea activităţii sociale, culturale şi sportive, precum şi alte cheltuieli, se înregistrează distinct în conturi analitice, în cadrul conturilor respective de cheltuieli.

În cadrul categoriilor de cheltuieli după natura lor, acestea se pot dezvolta în analitice în funcţie de necesităţile impuse de anumite reglementări sau potrivit nevoilor proprii.

Principalele elemente care formează veniturile societăţii sunt sumele sau valorile încasate sau de încasat din:

− executarea obligaţiilor contractuale privind asiguraţii; − avantaje pe care societatea de asigurări a consimţit să le

primească; − executarea unor obligaţii legale sau contractuale privind terţii; − venituri extraordinare. În cadrul veniturilor, pentru determinarea rezultatului se cuprind,

de asemenea, veniturile din: − producţia imobilizată; − eliberarea rezervelor tehnice; − plasamente; − diminuarea sau anularea provizioanelor; − cedarea activelor; − alte venituri. Cifra de afaceri reprezintă primele brute subscrise din asigurarea

directă, coasigurare şi reasigurare – acceptări în cursul exerciţiului financiar –, plus variaţia rezervelor de prime rezultată ca diferenţă între rezervele de la începutul perioadei şi rezervele de la sfârşitul perioadei.

Contabilitatea veniturilor se ţine pe categorii de venituri, care se grupează astfel:

a) venituri din exploatare care cuprind: – venituri din prime subscrise; În contabilitate, se înregistrează primele încasate şi de încasat,

inclusiv primele de reasigurare încasate şi de încasat, aferente tuturor contractelor de asigurare şi reasigurare, care intră în vigoare în perioada de referinţă, înainte de deducerea oricăror sume din acestea.

− venituri din servicii prestate; − venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii; − venituri din eliberarea rezervelor tehnice;

245

− venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şi cheltuielilor efectuate de societate pentru ea însăşi, care se înregistrează ca active imobilizate corporale şi necorporale;

− venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând finanţări de care beneficiază societatea, acordate de stat sau de alte societăţi;

− alte venituri de exploatare, cuprinzând veniturile din recuperări aferente asigurărilor generale, venituri din creanţe reactivate şi alte venituri netehnice.

b) venituri din plasamente, cuprinzând venituri din titluri de participare, venituri din creanţe imobilizate, venituri din plasamente cedate, venituri din diferenţe de curs valutar, venituri din dobânzi, venituri din sconturi obţinute şi alte venituri similare;

c) venituri extraordinare, reprezentând acele venituri care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a societăţii de asigurare;

d) venituri din provizioane şi ajustarea la inflaţie, cuprinzând venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, din provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor şi a altor elemente de activ, venitul din fondul comercial negativ, venituri din provizioane privind plasamentele.

Diminuarea sau anularea provizioanelor constituite se înregistrează la venituri în cazul în care nu se mai justifică menţinerea provizioanelor constituite, respectiv, are loc realizarea riscului sau cheltuiala devine exigibilă.

Cheltuielile şi veniturile determinate de operaţiunile asocierilor în participaţie se contabilizează distinct de către unul dintre asociaţi, conform prevederilor contractului de asociere. La sfârşitul perioadei de raportare, cheltuielile şi veniturile înregistrate pe naturi se transmit pe bază de decont fiecărui asociat în vederea înregistrării acestora în contabilitatea proprie.

În conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în contabilitate, profitul sau pierderea se stabilesc lunar, cumulat de la începutul anului.

246

13. MANAGEMENTUL ÎN ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

13.1. Structura organizatorică la o societate de asigurare

Structura organizatorică a unei societăţi de asigurări diferă în funcţie de tipurile de asigurări pe care societatea respectivă le practică şi în funcţie de contextul economic în care acţionează.

O societate de asigurări este condusă de către Adunarea Generală a Acţionarilor, care ia decizii asupra activităţii acesteia şi stabileşte coordonatele politicii pe plan economic şi comercial.

Administrarea societăţii de asigurări se exercită de către Consiliul de Administraţie, a cărui componenţă este stabilită de către Adunarea Generală a Acţionarilor. Consiliul de Administraţie are în principal atribuţii privind angajarea şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor personalului, repartizarea acestuia pe compartimente, stabilirea strate-giilor şi tacticilor de marketing, aprobarea condiţiilor şi tarifelor privind asigurările facultative şi programele de reasigurare.

Consiliul de Administraţie are latitudinea de a delega Comitetului de Direcţie o parte din problemele de care el răspunde. Acest comitet este compus din membri aleşi din cadrul Consiliului de Administraţie.

În teritoriu, societăţile de asigurări pot avea sucursale la nivelul fiecărui judeţ, precum şi filiale şi agenţii în alte localităţi decât reşedinţa de judeţ.

La stabilirea pe compartimente a unei societăţi de asigurări trebuie să se ţină seama de complexitatea procesului de decizie şi responsabilităţile pe care acesta le implică. Realizarea principalelor funcţiuni ale unui asigurător impune ca fiind obligatorii următoarele compartimente: marketing, contracte, despăgubiri, controlul daunelor, reasigurări, calcul actuarial, investiţii, contabilitate, auditul primei, procesare date, resurse umane, juridic şi training.

Deşi fiecare compartiment al unui asigurător trebuie să aibă o anumită autonomie pentru a-şi desfăşura activitatea, acestea trebuie să coopereze în permanenţă pentru ca asigurătorul să funcţioneze eficient.

247

Grafic, structura unei societăţi de asigurări este reflectată de către organigrama acesteia, care, în general, diferă de la o societate de asigurări la alta, în funcţie de strategia de acţiune a fiecăreia. Orientativ, structura pe compartimente a unei societăţi de asigurări se prezintă astfel:

248

13.2. Particularităţile managementului în asigurări şi reasigurări

Managementul activităţii de asigurare are particularităţile sale

specifice ce derivă din faptul că această activitate economică apare, pe de o parte, ca o relaţie de repartiţie în formă bănească, iar pe de altă parte ca o prestare de servicii de un gen deosebit care se efectuează în baza contractului de asigurare.

Managementul societăţilor de asigurări, pe lângă factorii comuni tuturor domeniilor de activitate, depinde şi de influenţa factorilor specifici, şi anume:

− caracterul aleatoriu al daunelor; − forma juridică a asigurărilor (prin efectul legii sau facultativă); − tipul de asigurare (de bunuri, de persoane sau de răspundere

civilă); − cuprinderea în profil teritorial a asigurării (asigurări interne

sau externe şi reasigurări); − dimensiunea fondurilor pe care le poate constitui o societate

de asigurări etc. Caracterul aleatoriu al daunelor rezultă din faptul că volumul

acestor daune nu se poate cunoaşte cu exactitate, ci se poate doar aproxima, prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. De aceea, se impune existenţa unui sistem informaţional cât mai complet, care să cuprindă date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai îndelungate. Pe baza acestui sistem informaţional se pot efectua calcule privind evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, se poate stabili nivelul primelor de asigurare şi se pot adopta decizii legate de normele de funcţionare şi de structura organizatorică a societăţii de asigurări.

Organizarea şi conducerea activităţii de asigurare sunt diferite în cazul asigurării prin efectul legii faţă de asigurarea facultativă (contractuală). Managementul asigurărilor prin efectul legii se limitează doar la crearea condiţiilor necesare încasării primelor de asigurare la termenul prevăzut de lege, ca şi evaluarea pagubelor, respectiv, stabilirea şi plata despăgubirilor (sau a sumelor asigurate) să se efectueze pe baze reale şi cât mai rapid. În cazul asigurărilor facultative, este necesar ca managementul să aibă în vedere:

− maximizarea gradului de cuprindere în asigurare pentru realizarea unei dispersii optime a riscurilor;

249

− perfecţionarea continuă a activităţii de contractare a asigurării şi de încasare a primelor de asigurare;

− efectuarea promptă şi corectă a operaţiunilor de constatare, evaluare a daunelor şi de stabilire a despăgubirilor.

Tipul de asigurare impune ca fiind necesară prezenţa specialiştilor care să se ocupe cu constatarea şi evaluarea daunelor. De asemenea, este indispensabil un sistem eficient de înregistrare a datelor privind situaţia fiecărui asigurat. Astfel, pe baza evidenţelor existente se poate cunoaşte volumul primelor de asigurare achitate până la un moment dat, eventualele sume răscumpărate, sumele asigurate reduse şi împrumuturile primite de la asigurător.

Sfera de cuprindere în profil teritorial vizează două aspecte: a) în cazul asigurărilor interne, la adoptarea cadrului organizatoric

şi managerial trebuie să se ţină seama de specificul ţării şi de cerinţele de ordin economic, financiar şi social al potenţialilor asiguraţi;

b) la asigurările externe, ce au ca obiect bunuri sau persoane care ies în afara graniţelor ţării, precum şi bunuri aparţinând unui stat şi aflate pe teritoriul altor state, o importanţă deosebită o are cunoaşterea posibi- lităţilor oferite de piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor. De asemenea, este necesară cunoaşterea politicii economice a statului în domeniul comerţului exterior şi al relaţiilor internaţionale. Prospectarea directă, permanentă şi sistematică a pieţei externe de asigurări şi reasigurări se poate efectua prin intermediul unor agenţii proprii, create pe cele mai importante pieţe de asigurări din lume, prin trimiterea periodică a unor reprezentanţi ai societăţii de asigurare pentru documentare la faţă locului.

În practica asigurărilor din Uniunea Europeană3, în ceea ce priveşte managementul societăţilor de asigurări, se constată existenţa unei serii de probleme considerate a fi de natură tehnică, investiţională sau de altă natură.

Problemele de natură tehnică, fiind legate direct de activitatea de asigurare, sunt generate de următoarele situaţii:

− tarifele de prime se dovedesc a fi insuficiente (neacoperitoare), datorită faptului că la fundamentarea acestora nu au existat suficiente date statistice care să permită o extrapolare cu privire la evoluţia riscului asigurat;

3 Studiu privind supravegherea în asigurări, uz intern, Oficiul de

supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Bucureşti, 1997, p. 4.

250

− pe parcursul desfăşurării activităţii de asigurare, se înregistrează o evoluţie a daunelor şi a costurilor activităţii de asigurare mult diferită de cele care au stat la baza calculării primelor. O astfel de evoluţie poate fi determinată de schimbări privind rata de mortalitate şi morbiditate, nivelul preţurilor şi al salariilor, rata şomajului, legislaţie, criminalitate, înregistrarea unei secvenţe şi intensităţi la unele calamităţi naturale cu mult peste media din perioadele precedente etc.;

− determinarea insuficient de riguroasă a rezervelor tehnice de prime, astfel încât acestea nu permit asigurătorului să acopere integral obligaţiile asumate prin contractele de asigurare încheiate;

− în cazul asigurărilor care se încheie pe termen lung (de exemplu, la asigurările de viaţă), elementele incluse în prima de asigurare, cu scopul acoperirii cheltuielilor de constituire şi administrare a fondului de asigurare, nu permit realizarea acestui lucru în viitor, datorită creşterii cheltuielilor curente de la un an la altul;

− în cazurile în care producerea unui număr excesiv de daune îi expune pe asigurători la plăţi de despăgubiri de un volum imens, aceasta le poate perturba serios echilibrul financiar;

− producerea unui singur eveniment (de exemplu: cutremur, uragan etc.) care poate conduce la o acumulare de daune, într-o anumită zonă geografică, în proporţii deosebit de mari, face ca asigurătorii să se confrunte cu dificultăţi financiare majore;

− atunci când fondurile unui asigurător nu sunt la nivelul obligaţiilor acestuia faţă de terţi, el este pus în situaţia încetării activităţii de asigurare.

Pentru rezolvarea problemelor de natura celor menţionate anterior, managerii din cadrul asigurărilor pot întreprinde o serie de măsuri, grupate astfel:

a. Privitor la tarifele de prime: − să se elimine practica primelor reduse, nejustificate din punct

de vedere tehnic, doar din dorinţa de a mări gradul de atractivitate faţă de asigurarea respectivă;

− să existe o anumită preocupare pentru introducerea, în cazuri deosebite, a unei clauze de modificare a primelor;

− să se introducă tarife suplimentare pentru riscuri agravante; − să se utilizeze bonificaţii care să stimuleze preocuparea

pentru prevenirea apariţiei daunelor.

251

b. Referitor la condiţiile de asigurare: − să fie stimulaţi asiguraţii în direcţia limitării şi prevenirii

pagubelor; − să se excludă riscurile cu frecvenţă mare care creează

probleme în realizarea echilibrului financiar; − să se specifice dreptul asigurătorului de a anula orice contract

în cazul în care, într-un fel sau altul, asiguratul a contribuit la provocarea unor daune.

c. Cu privire la încheierea contractelor de asigurare: − să existe o constantă a preocupărilor pentru selectarea

grupelor de risc; − să fie promovată politica de diversificare a riscurilor

acoperite printr-un singur contract; − să se acorde o atenţie deosebită dispersării optime a riscurilor. În ceea ce priveşte investiţiile, dificultăţile întâmpinate de către

asigurător sunt generate de următoarele riscuri: a) riscul de devalorizare; o anumită investiţie poate să

înregistreze o pierdere de valoare în urma schimbărilor intervenite între cererea şi oferta pe piaţa de capital sau pe piaţa bunurilor imobiliare. Alte cauze pot fi modificarea ratei de schimb valutar sau creşterea volumului sumelor de încasat de la diferiţi debitori;

b) riscul de supraevaluare iniţială a unei investiţii, ca urmare a efectuării unor analize şi calcule preliminare eronate.

13.3. Supravegherea, solvabilitatea şi eficienţa în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor

13.3.1. Activitatea de supraveghere a asigurărilor

şi reasigurărilor

Instituirea unui cadru legal de supraveghere a asigurărilor are ca scop prevenirea şi limitarea riscurilor. Prin activitatea de supraveghere, se urmăreşte ca un asigurător să fie în măsură, în orice moment, să-şi achite obligaţiile asumate faţă de asiguraţi prin contractele de asigurare.

În scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România, prin Legea nr, 32/2000 (modificată şi completată prin Legea nr. 403/2004) – privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, s-a hotărât înfiinţarea Comisiei de Supra-veghere a Asigurărilor ca „autoritate administrativă autonomă de

252

specialitate”, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi-a început activitatea în data de 2 iulie 2001, având rolul de supraveghere a stabilităţii pieţei asigurărilor şi de apărare a drepturilor asiguraţilor. C.S.A., din punct de vedere admi-nistrativ şi financiar, este autonomă, fiind subordonată direct Parlamentului.

Comisia de supraveghere a asigurărilor are următoarele atribuţii: a) elaborează şi/sau avizează proiectele de acte normative care

privesc domeniul asigurărilor sau care au implicaţii asupra acestui domeniu, inclusiv reglementările contabile specifice domeniului asigurărilor armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate;

b) avizează actele administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurare, după consultarea cu asociaţiile profesionale ale operatorilor din asigurări, iar în ceea ce priveşte reglementările contabile, şi după avizul/informarea Ministerului Finanţelor Publice;

c) autorizează asigurătorii, reasigurătorii şi brokerii de asigurare şi/sau reasigurare să desfăşoare activitate de asigurare, reasigurare ori intermediere în asigurări şi/sau reasigurări, după caz, şi avizează orice modificare a documentelor sau condiţiilor pe baza cărora s-a acordat această autorizare;

d) autorizează practicarea asigurărilor obligatorii stabilite prin lege şi încasează ca venituri proprii o contribuţie procentuală din valoarea primelor brute încasate, aferente asigurărilor respective, în vederea exercitării supravegherii şi controlului activităţii de asigurări obligatorii;

e) aprobă acţionarii semnificativi direcţi ori indirecţi, persoane fizice sau juridice, acceptă şi retrage aprobarea persoanelor semnificative ale asigurătorilor, reasigurătorilor, brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare. Prin acţionar semnificativ se înţelege „orice persoană, care nemijlocit şi singură ori prin intermediul sau în legătură cu alte persoane fizice ori juridice, exercită drepturi ce decurg din deţinerea unor acţiuni care, cumulate, reprezintă cel puţin 10% din capitalul social al unui asigurător/reasigurător ori îi conferă acesteia cel puţin 10% din totalul drepturilor de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor sau care dau posibilitatea să exercite o influenţă semnificativă asupra conducerii unui asigurător/reasigurător/broker de asigurare şi/sau de reasigurare”.

f) aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător/ reasigurător/ broker de asigurare şi/sau de reasigurare autorizat în România;

253

g) aprobă transferul de portofoliu (prin portofoliu de asigurări se înţelege totalitatea sau o parte din contractele de asigurări încheiate de un asigurător), inclusiv pentru sucursalele societăţilor de asigurări din România, aflate pe teritoriul altor state membre, către un alt asigurător român sau către un alt asigurător ori o sucursală stabilită pe teritoriul Uniunii Europene, după consultarea autorităţii competente a statului membru al sucursalei, precum şi pentru sucursalele din România ale asigurătorilor cu sediul social în afara Uniunii Europene;

h) aprobă suspendarea sau, după caz, încetarea activităţii asigură-torilor, reasigurătorilor şi brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, după verificarea situaţiei financiare a acestora, la cererea acestora;

i) supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor/ reasigură-torilor/ intermediarilor în asigurări şi în reasigurări, inclusiv a sucursalelor aflate pe teritoriul statelor membre (în conformitate cu dreptul de stabilire şi cu libertatea de a presta servicii), după consultarea autorităţii competente a statului membru al sucursalei. În vederea protejării intereselor asiguraţilor sau ale potenţialilor asiguraţi, dispune efectuarea de controale ale activităţii acestora;

j) asigură o supraveghere suplimentară a următoarelor entităţi: – orice societate de asigurare care este o societate participativă

în cel puţin o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate de asigurare dintr-un stat terţ;

− orice societate de asigurare a cărei societate-mamă este, după caz, un holding de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate de asigurare dintr-un stat terţ;

− orice societate de asigurare, a cărei societate-mamă este un holding mixt de asigurare;

k) solicită prezentarea de informaţii şi documente referitoare la activitatea de asigurare, atât de la asigurători, reasigurători, brokeri de asigurare şi/sau de reasigurare şi agenţi de asigurare, cât şi de la oricare altă persoană, fizică sau juridică, care are legătură, directă ori indirectă, cu activitatea acestora, inclusiv informaţii referitoare la bazele tehnice utilizate pentru calculul primelor de asigurare şi al rezervelor tehnice;

l) ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice;

m) aplică măsuri privind redresarea financiară, reorganizarea sau, după caz, falimentul asigurătorilor şi reasigurătorilor, precum şi a/al sucursalelor şi filialelor acestora;

n) aplică măsuri de sancţionare, inclusiv în legătură cu exercitarea unei influenţe directe sau indirecte, care este incompatibilă

254

cu principiile de conducere prudenţială a activităţii asigurătorilor, stabilite prin norme emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

o) primeşte şi răspunde sesizărilor şi reclamaţiilor privind activi- tatea asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurare şi reasigurare;

p) aprobă propriul buget de venituri şi cheltuieli; r) participă, în calitate de membru, la asociaţiile internaţionale ale

autorităţilor de supraveghere în asigurări şi reprezintă România la conferinţe şi întâlniri internaţionale referitoare la supravegherea în asigurări;

s) informează autorităţile competente din statele membre pe teritoriul cărora sunt sucursale ale asigurătorilor, reasigurătorilor, brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare ori a agenţilor de asigurare români sau unde se prestează de către aceştia servicii, despre orice măsuri sancţionatorii luate împotriva acestora, inclusiv despre retragerea autorizaţiei de funcţionare;

ş) deschide şi menţine Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări.

Sub aspect legislativ, condiţiile de autorizare şi funcţionare ale societăţilor de asigurări din România trebuie să fie apropiate de cele practicate în ţările U.E.

În România, conform Legii nr. 403/2004, care modifică şi completează Legea nr.32/2000, privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, „un asigurător care solicită autorizare achită la depunerea cererii de autorizare o taxă de autorizare de 75 milioane lei. Cuantumul taxei de autorizare se poate actualiza anual, prin decizie a Comisiei de Supraveghere Asigurărilor, în funcţie de indicele preţurilor comunicat de Comisia Naţională pentru Statistică. În cazul respingerii cererii de autorizare, taxa de autorizare nu se restituie. Din momentul acordării autorizaţiei de funcţionare, asigurătorul achită, pe durata valabilităţii acesteia, o taxă de funcţionare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de maximum 0,3% din primele brute încasate în perioada pentru care sunt datorate”.

13.3.2. Solvabilitatea în asigurări şi reasigurări

Atât cadrul legal, cât şi calitatea activităţilor desfăşurate de către

societăţile de asigurări impun ca acestea să fie în permanenţă solvabile. Astfel, în orice moment, societăţile de asigurări trebuie să fie în

măsură să-şi onoreze obligaţiile asumate prin contractele de asigurare

255

încheiate. Din punct de vedere tehnic, un asigurător este solvabil atunci când activele sale sunt mai mari sau cel puţin egale cu datoriile pe care acesta le are. Pentru menţinerea solvabilităţii unui asigurător, este necesar ca partea de active să includă un anumit surplus, numit marjă de solvabilitate. Aceasta reprezintă totodată un instrument de supraveghere a activităţii asigurătorilor, iar nivelul ei este stabilit prin lege. Ca atare, legislaţia specifică în domeniu solicită fiecărei societăţi de asigurări să-şi constituie o marjă de solvabilitate suficient de acoperitoare pentru ansamblul activităţii ei.

Pe durata unui exerciţiu financiar, marja de solvabilitate se poate determina utilizând următoarea formulă:

Ms = [ Vpa + Pr – ( Tpa + Tit ) ] Tdn / Tdb

în care: Ms = marja de solvabilitate; Vpa = volumul primelor de asigurare încasate; Pr = primele încasate din activitatea de reasigurare; Tpa = totalul primelor anulate în decursul ultimului exerciţiu

financiar; Tit = totalul impozitelor şi al taxelor aferente primelor de

asigurare incluse în calcul; Tdn = totalul daunelor nete, respectiv totalul daunelor din

ultimul exerciţiu financiar ce rămân în sarcina societăţii de asigurări, după cedările în reasigurare;

Tdb = totalul daunelor brute din ultimul exerciţiu financiar. Practica din diferite ţări europene confirmă faptul că solvabilitatea

minimă nu poate fi mai mică decât capitalul social vărsat, în cazul societăţilor de asigurări care practică numai asigurări generale (altele decât cele de viaţă). La societăţile care practică asigurări de viaţă, marja de solvabilitate care trebuie menţinută în permanenţă nu poate fi mai mică decât capitalul social vărsat, plus 4 % din rezerva matematică aferentă fondului asigurărilor de viaţă. Metodologia de calcul a marjei de solvabilitate, atât pentru asigurările generale, cât şi pentru asigurările de viaţă, se stabileşte prin norme elaborate de către autoritatea care exercită supravegherea activităţilor de asigurare. Astfel, calculul marjei de solvabilitate a fiecărei societăţi cuprinde următoarele elemente:

− capitalul social vărsat; − rezerva de capital;

256

− prime încasate din asigurări şi reasigurări; − prime cedate în reasigurare; − alte rezerve statutare, rezultate din situaţiile financiare

semestriale sau anuale şi din machetele de indicatori pe ramuri şi categorii de asigurări.

Nu în ultimul rând, solvabilitatea unui asigurător este dată de structura activelor sale, astfel încât, la nevoie, activele să poată fi transformate cu uşurinţă în lichidităţi.

În România, conform Legii nr. 32/2000 (modificată şi completată prin Legea nr. 403/2004), fiecare asigurător trebuie să menţină cumulativ:

a) capitalul social vărsat (fondul de rezervă liberă vărsat, în cazul unei societăţi mutuale);

b) marja de solvabilitate minimă; c) fondul de siguranţă. Capitalul social vărsat sau fondul de rezervă liberă vărsat este

integral vărsat numai la constituire. Odată stabilite prin norme emise de către Comisia de Supraveghere

a Asigurărilor, capitalul social vărsat şi fondul de rezervă liberă vărsat, se actualizează periodic.

În orice moment, asigurătorul trebuie să deţină o marjă de solvabilitate disponibilă, corespunzătoare activităţii desfăşurate de către acesta.

Ca indicator, marja de solvabilitate (transmisă anual la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor) este utilizată la determinarea gradului de solvabilitate al unui asigurător, pentru fiecare categorie de asigurare practicată şi reprezintă capacitatea financiară a unei societăţi de asigurare de a-şi acoperi în orice moment obligaţiile asumate prin contractele de asigurare.

Conform normelor emise de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, gradul de solvabilitate al unei societăţi se determină ca un raport între activul net şi marja de solvabilitate minimă. În cazul în care acest raport este subunitar sau egal cu 1, societatea este insolvabilă sau se află în pragul insolvabilităţii. În scopul prevenirii stării de insolvabilitate, conducerea societăţii de asigurări trebuie să monitorizeze permanent evaluarea riscurilor asumate, a activelor care trebuie să fie libere de sarcini, a rezervelor tehnice constituite, a ratei daunelor pe fiecare clasă de asigurări, a contractelor de reasigurare încheiate şi, nu în ultimul rând, a politicii de investiţii.

257

Fiecare asigurător este obligat să constituie un fond de siguranţă care reprezintă o treime din marja de solvabilitate minimă. În cazul societăţilor mutuale, fondul de siguranţă reprezintă cel putin ¾ din valoarea minimă a fondului de siguranţă stabilită pentru asigurător.

Rezultatele financiare ale societăţii de asigurări se reflectă, îndeosebi, în mărimea profitului brut, dată de diferenţa dintre totalul veniturilor şi cel al cheltuielilor. Experienţa în domeniul asigurărilor a demonstrat că profitul se calculează numai la nivelul societăţii de asigurări, deoarece, practic, acoperirea cheltuielilor din venituri nu este relevantă la nivelul sucursalelor. Aceasta se explică prin caracterul aleatoriu al cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate.

Existenţa unor diferenţieri mari în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor cu plata despăgubirilor, de la o sucursală la alta, justifică aplicarea gestiunii financiare numai la nivelul societăţii de asigurări.

Având în vedere caracterul aleatoriu al riscurilor, o societate de asigurări îşi construieşte, pe lângă fondul de rezervă, menţionat mai sus, fonduri care reprezintă rezervele tehnice.

Reglementările stabilite de Legea nr. 32/2000, precizează că „asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale, are obligaţia să constituie şi să menţină următoarele rezerve tehnice ”4:

a) rezerva de prime – se calculează lunar, prin însumarea cotelor părţi din primele nete subscrise, aferente perioadelor neex-pirate ale contractelor de asigurare, astfel încât, diferenţa dintre volumul primelor nete subscrise şi această rezervă să reflecte primele nete alocate părţii din riscurile expirate la data calculării;

b) rezerva de daune – se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor primite de asigurător, astfel încât, fondul creat să fie suficient pentru plata acestor daune. La încheierea exerciţiului financiar, aceasta se ajustează de către asigurător prin estimări bazate pe date statistice sau calcule actuariale.

c) rezerva de catastrofă – este destinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală; se creează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii sau 10 % din acumularea răspunderilor asumate prin contract;

d) rezerva pentru riscuri neexpirate – se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar,

4 Conform art. 21, din Legea 32/2000.

258

aferente contractelor de asigurare încheiate înainte de acea dată, în măsura în care valoarea estimată a acestora depăşeşte suma dată de diferenţa dintre rezerva de prime şi primele care urmează să se încaseze la aceste contracte;

e) rezerva de egalizare – se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezervele tehnice vor fi nefavorabile.

Pentru fondul asigurărilor de viaţă, asigurătorul are obligaţia să constituie şi să menţină rezerve tehnice, supranumite şi rezerve matematice. Acestea se stabilesc pe baza calculelor actuariale, se administrează separat de rezervele de prime pentru celelalte tipuri de asigurări şi reasigurări şi se constituie din cotele-părţi corespunzătoare riscurilor neexpirate în anul în care s-au încasat primele.

Fondul de rezervă al societăţii de asigurări este destinat să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor ori de câte ori volumul acestora depăşeşte fondurile stabilite în acest scop, din încasările curente. La fondul de rezervă se recurge doar în situaţiile în care frecvenţa şi intensitatea pagubelor înregistrează valori mai mari decât cele care au stat la baza stabilirii primei nete de asigurare.

În aceste condiţii, fondul de asigurare are două componente: − fondul curent, constituit prin alocarea unei părţi din primele

de asigurare încasate într-un an şi care serveşte la achitarea despăgubirilor din anul respectiv;

− fondul de rezervă, care se realizează prin alocarea unei părţi din profitul total.

13.3.3. Eficienţa activităţilor de asigurare

şi reasigurare

Ca scop şi rezultat al asigurărilor, eficienţa activităţii de asigurare trebuie privită atât din punct de vedere al asigurătorului, cât şi al asiguratului.

Privită prin prisma asigurătorului, activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă cu cât cheltuielile efectuate cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.

În cadrul unei societăţi de asigurări, fluxurile financiare sunt influenţate în mare măsură de faptul că evenimentele generatoare de pagube se produc aleator. De aceea, este indicat ca analiza eficienţei să se efectueze pe o perioadă de minim 5 ani, deoarece numai în acest mod concluziile desprinse vor fi corecte.

259

Din perspectiva asiguratului, eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare cu cât despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai mari, iar primele de asigurare mai mici. De asemenea, cu cât timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului de asigurare şi până la plata despăgubirii este mai scurt, cu atât activitatea de asigurare este mai eficientă.

Aprecierea activităţii de asigurare se face folosindu-se anumiţi indicatori care să reflecte atât rezultatele obţinute de asigurători, cât şi eficienţa din punctul de vedere al asiguratului. Prezentăm în continuare cei mai utilizaţi indicatori:

a. Rata daunei se exprimă ca raport între despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător şi primele de asigurare încasate conform relaţiei :

100∗=P

DRd

în care : − D – este totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite

de asigurător; − P – totalul primelor de asigurare încasate de asigurător. b. Costul relativ al activităţii de asigurare (Ca) – arată cât

reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din acestea şi se obţine ca raport între (C) totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (pentru: plata despăgubirilor şi sumelor asigurate, constituirea şi administrarea fondului de asigurare) şi (P) totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de asigurător, conform relaţiei:

100P

CCa ∗=

c. Rata venitului net – se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de obicei un an ) la totalul veniturilor. Formula de calcul este:

( )P

100CPR vn

∗−= ,

Unde Rvn reprezintă rata venitului net.

260

Rata venitului net arată, în procente, cât îi revine asigurătorului din fiecare 100 u.m. prime încasate.

d. Cheltuieli la 1 u.m. venit net – se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător pe parcursul unui an şi diferenţa dintre totalul veniturilor şi cheltuielilor. Formula de calcul se prezintă astfel:

CP

DC.)(C

−

−=1u.m

Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă pentru asigurător.

e. Gradul de cuprindere în asigurare – este un raport între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoa-nelor) asigurabile, şi se calculeză cu ajutorul formulei:

100∗=N

nGc

în care: Gc – gradul de cuprindere în asigurare; n – numărul bunurilor (persoanelor) asigurate; N – numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.

Cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai mare, cu atât există mai multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil între despăgubirile plătite şi primele încasate, dispersia riscului fiind optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate creşte, conform acţiunii legii numerelor mari. Ca urmare, cu ajutorul acestui indicator este apreciat nivelul de dezvoltare al asigurărilor facultative.

f. Gradul de acoperire prin asigurare – arată în ce raport se află suma asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat şi se determină utilizând formula:

100∗=V

SGaa

261

în care: Gaa – gradul de acoperire prin asigurare; S – suma asigurată; V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii

asigurării. Acest indicator se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare. g. Gradul de acoperire a daunei – arată raportul în care se află

despăgubirea faţă de valoarea pagubei produse şi se obţine aplicând relaţia:

100∗=P

DGad

în care: G ad – gradul de acoperire a daunei; D – despăgubirea acordată asiguratului; P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat.

h. Durata medie de lichidare a daunelor – se calculează ca un raport între numărul de zile trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate. În acest caz, se aplică formula:

N

t

N

tttD

n

ii

nm

∑==

+++= 121 ...

în care: DM – durata medie de lichidare a daunelor; t – numărul de zile trecute de la avizarea daunelor şi

până la soluţionarea acestora; N – numărul daunelor soluţionate. Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de

bunuri asigurate. În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a daunelor mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus.

Pentru aprecierea eficienţei activităţii personalului operativ din cadrul asigurărilor, se utilizează indicatorii :

a. Numărul mediu de asigurări contractate de un agent de intermediere – se determină ca un raport între numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită perioadă de timp şi numărul agenţilor de intermediere. Formula utilizată în acest scop este:

262

c

cac L

AN =

în care: Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un agent de

intermediere; Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă; Lc – numărul persoanelor care se ocupă cu încheierea de

asigurări. b. Suma medie asigurată – reprezintă raportul dintre totalul

sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate la asigurările facultative de viaţă. Pentru aceasta, se utilizează formula:

c

ama N

SS =

în care: Sma – suma medie asigurată; Sa – totalul sumelor asigurate. Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate la

asigurările facultative de viaţă. c. Prima medie încasată pe contract – se obţine raportând

totalul încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate, corespunzător formulei:

cm N

PP =

în care: Pm – prima medie încasată pe contract; P – totalul încasărilor din prime.

d. Productivitatea muncii unui angajat în asigurări – se obţine raportând încasările din primele de asigurare la numărul total de angajaţi, conform următoarei formule:

sL

PW =

în care: W – productivitatea medie a muncii pe un angajat; Ls – numărul total de angajaţi.

263

Trebuie menţionat că, din punctul de vedere al asiguraţilor, eficienţa poate fi apreciată cel mai bine pe baza următorilor indicatori: gradul de acoperire prin asigurare, gradul de acoperire a daunei şi durata medie de lichidare a daunelor.

13.4. Sistemul informaţional din sfera asigurărilor În activitatea de asigurare, sistemul informaţional presupune mai

întâi identificarea fiecărui tip de utilizator, şi anume: − furnizorii de asigurări: acţionarii, managerii, investitorii şi

creditorii; − clienţii, respectiv, cumpărătorii de asigurări; − agenţii care vând asigurări; − autorităţile financiare şi de supraveghere, care solicită

informaţii detaliate despre activităţile de asigurare; − comisiile de statistică, interesate în culegerea, analiza şi

transmiterea informaţiilor privind evoluţia activităţii de asigurare; − reasiguratorii; − asociaţiile profesionale ale asigurătorilor. Ca pârghie a managementului, sistemul informaţional din

asigurări, oferă informaţiile necesare desfăşurării operaţiunilor curente de asigurare. Are ca funcţie principală transformarea datelor financiare în informaţii utile, care să sprijine conducerea companiei în procesul de elaborare a deciziei.

Pentru contabilitate, sistemul informaţional culege, clasifică, prelucrează, analizează datele necesare şi comunică cele mai importante informaţii de natură financiară, având totodată capacitatea de a furniza în orice moment informaţiile solicitate.

În scopul obţinerii informaţiilor necesare, firmele recurg la procesarea electronică a datelor (PED). Astfel, diverse activităţi desfăşurate cu ajutorul computerului sunt atribuite departamentului PED, fiind denumite sisteme informaţionale. Elementele de bază ale unui sistem de procesare a informaţiei sunt prezentate schematic în figura de mai jos [CONSTANTINESCU, 1999, p. 539].

264

Pe scurt, intrările sunt reprezentate de date, care sunt supuse

procesării prin: clasificare, sortare, calculare, centralizare, cu scopul de a fi transformate în informaţii. Pentru a fi utilizate ulterior, datele sunt stocate în memorie. Ieşirile sunt reprezentate de rapoarte şi alte documente, care furnizează informaţiile necesare adoptării deciziilor. Feed-back-ul are un rol de control şi constă într-o serie de măsuri de protecţie şi verificări ale acurateţei datelor procesate, astfel ca rezultatele obţinute să fie corespunzătoare şi să servească scopurilor propuse. Feed-back-ul informaţional este necesar managerilor pentru ca aceştia să poată evalua stadiul de realizare a obiectivelor propuse. El este structurat pe trei categorii: informaţii referitoare la evidenţa societăţii, informaţii curente şi informaţii legate de procesul decizional.

Informaţiile referitoare la evidenţele societăţii descriu activitatea anterioară a acesteia şi sunt obţinute din rapoartele financiare, de exemplu, rapoartele de venituri şi balanţele contabile.

Informaţiile curente sunt oferite de raportările bugetare care furnizează situaţii comparative între nivelurile obiectivelor planificate şi cele realizate.

Planurile anuale şi cele strategice, care includ diferite estimări ale planificării financiare, reprezintă exemple de informaţii cu privire la procesul decizional.

Informatizarea activităţii de asigurare se realizează îndeosebi prin următoarele sisteme informaţionale:

− sistemul de subscriere; − sistemul de prelucrare a poliţelor; − sistemul de acordare a despăgubirilor. Funcţiile sistemului de subscriere a poliţelor de asigurare includ:

selectarea asiguraţilor, stabilirea cotelor de primă corespunzătoare, verificarea istoricului de daună al solicitantului, precum şi stabilirea termenelor şi a condiţiilor de asigurare.

265

Procesul de selecţie al asiguraţilor se efectuează în funcţie de acceptabilitatea riscului conform criteriilor de selecţie ale societăţii. Astfel, dacă un risc se încadrează în limitele acceptate de către societate, un subscriitor poate accepta cererea de asigurare. Dacă, dimpotrivă, riscul depăşeşte aceste limite, numai managerii de la nivelurile superioare pot decide asupra acceptabilităţii acestuia.

Necesitatea accelerării procesului de subscriere a impus automatizarea acestuia. În acest sens, un exemplu elocvent îl poate constitui prezentarea următorului model de subscriere automată: un agent de asigurări contactează un potenţial asigurat, persoană juridică, în postura unei societăţi comerciale de mărime medie. Agentul a venit cu un laptop sau o agendă electronică, care conţine soft-ul necesar colectării datelor. Agentul, prin completarea câmpurilor succesive din program, introduce informaţiile necesare asigurării. Informaţiile colectate pot fi preluate apoi automat în sistemul informatic al agenţiei. Cererea de subscriere este introdusă în procesul de prelucrare din cadrul compartimentului subscriere care a primit-o. Cererea trece apoi prin câteva analize preliminare de subscriere, efectuate de către un program, care evaluează nivelul de risc în funcţie de criteriile stabilite de societate. Potrivit acestor criterii, programul poate respinge sau accepta cererea.

Stabilirea cotelor de primă corespunzătoare este necesară pentru calcularea primelor care trebuie încasate de la asiguraţi. În urma stabilirii cotelor de primă, rezultă tabelele de cote de primă, care sunt esenţiale, deoarece pe baza acestora se calculează ulterior primele de asigurare. Deoarece cotele de primă nu trebuie să fie exagerate şi să fie corect împărţite, asigurătorii colectează şi utilizează date legate de despăgubiri, astfel încât cotele lor de primă să se bazeze pe cea mai largă structură statistică posibilă.

Sistemul de prelucrare a poliţelor constituie baza sistemului informatic al unei societăţi de asigurare şi utilizează în funcţie de necesităţi atât prelucrarea automată, cât şi cea manuală.

În cazul asigurărilor de persoane fizice, la unele societăţi de asigurare, poliţele sunt prelucrate încă manual din cauza volumului lor mic. La alte societăţi de asigurare, parţial informatizate, cotele de primă sunt calculate manual, iar prin sistemul informatic se obţin date statistice şi informaţii necesare emiterii poliţelor.

Prelucrarea asigurărilor pentru persoane juridice nu este informatizată precum cea pentru persoane fizice, deoarece adesea necesită mai multe cote şi poate implica modificarea limitelor poliţelor, respectiv a

266

franşizelor, pentru atingerea unui anumit nivel al primelor. În comparaţie cu asigurările pentru persoane fizice, asigurările pentru persoane juridice implică un înalt nivel de analiză şi de interpretare. Standardele de subscriere sunt mai flexibile, în funcţie de profitabilitatea fiecărui tip de asigurare şi de acţiunile de marketing ale concurenţei.

În general, societăţile de asigurare au informatizat mai întâi primele de asigurare uşor de prelucrat.

Sistemul de acordare a despăgubirilor implică efectuarea unor operaţiuni de investigare, evaluare şi soluţionare a cererilor de despăgubire, care fac posibilă îndeplinirea termenilor contractului de asigurare. Există societăţi de asigurări care deţin un sistem principal de înregistrare a cererilor de despăgubire, care poate înregistra şi oferi date legate de despăgubiri. Activităţile legate de despăgubiri urmărite de sistem includ stabilirea de noi rezerve şi prelucrarea sumelor de despăgubire, a cheltuielilor, a chitanţelor de decontare şi a modificării mărimii rezervelor. Aceste activităţi sunt salvate lunar într-un fişier, care este apoi prelucrat prin diverse subsisteme, pentru a întocmi rapoarte lunare, trimestriale, semestriale şi anuale utilizate de către conducere la nivelul administraţiei centrale sau la nivelul reprezentanţelor teritoriale.

Evident, practica din domeniul asigurărilor a impus utilizarea informaticii şi în activitatea de estimare a daunelor. De exemplu, un registru de daune, la asigurările de bunuri, complet informatizat, poate stoca date despre cererile de despăgubire a bunurilor asigurate. De fiecare dată când un inspector de daună întocmeşte un raport pentru o nouă cerere de despăgubire, sistemul compară automat informaţiile primite cu datele existente. Această verificare automată permite societăţii de asigurări să reconstituie istoricul de daună după un incident, de exemplu, un jaf sau un furt. De asemenea, o verificare poate descoperi dacă există mai multe poliţe ale asiguratului pentru acelaşi bun.

13.5. Crearea şi promovarea unui comportament etic în asigurări

şi reasigurări Mai mult decât celelalte activităţi, asigurările sunt bazate pe

încredere. Produsele de asigurare fiind intangibile, reprezintă de fapt o promisiune din partea societăţii de asigurare cu privire la despăgubirea asiguraţilor pentru eventualele pierderi financiare, dacă acestea sunt consecinţa evenimentului asigurat. Contractul dintre asigurător şi asigurat este îndeosebi un contract de bună credinţă, ce necesită onestitate şi încredere de ambele părţi.

267

În majoritatea culturilor lumii există stereotipuri negative ale agentului de vânzare/asigurări, insinuant şi necinstit, care manipulează şi nu are scrupule în a convinge oamenii să dea un preţ prea mare pentru produse de care, de fapt, nici nu au nevoie.

Un agent de succes este o persoană care inspiră încredere. Este recunoscut faptul că farmecul personal şi siguranţa de sine sunt atribute ale personalităţii care contribuie la câştigarea încrederii. Totuşi, aceste calităţi trebuie însoţite şi consolidate de o conduită deosebită. Aceasta înseamnă, printre altele, punctualitate, fiind cu atât mai importantă cu cât relaţia agent-client este într-o fază incipientă.

Un alt element important care contribuie la câştigarea încrederii îl reprezintă respectarea promisiunilor. În nici un caz, nu se fac promisiuni fără acoperire, doar pentru a obţine acceptul imediat al unui client la încheierea unei tranzacţii; există pericolul ca efectul să fie chiar contrar. De exemplu, nu trebuie să se promită unui potenţial client, care este interesat să-şi asigure locuinţa, o reducere de primă, fără a exista convingerea că sunt temeiuri suficiente în baza cărora societatea de asigurări acordă asemenea facilităţi.

Există trei principii pe care un agent de asigurări trebuie să le respecte, astfel încât să aibă un comportament etic:

a. Principiul utilitarist: să nu irosească resursele societăţii. De exemplu, acest principiu este încălcat de acel program publicitar care îndemnă oamenii săraci să achiziţioneze bilete de loterie, în locul bunurilor strict necesare familiei lor.

b. Principiul respectării drepturilor: profesioniştii din domeniul asigurărilor trebuie să îi trateze pe clienţii lor la modul în care ar dori şi ei să fie trataţi dacă rolurile s-ar inversa.

În tranzacţiile comerciale şi de piaţă, dreptul la libertate este deosebit de important. De exemplu, reclama mincinoasă şi practicile de marketing agresive violează libertatea clientului.

c. Principiul justiţiei: impune un tratament egal pentru toţi partenerii de afaceri. De aceea, nu trebuie speculată eventuala naivitate a unor potenţiali clienţi, doar de dragul încheierii unei tranzacţii.

268

14. ASIGURĂRILE SOCIALE DE STAT DIN ROMÂNIA

14.1. Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

14.1.1. Sistemul public de pensii

În conformitate cu reglementările de ordin juridic, dreptul la pensie este imprescriptibil. Ca atare, orice persoană, care îndeplineşte condiţiile impuse de lege privind dreptul la pensie, poate oricând să solicite acest drept, indiferent de timpul scurs de la data intrării în vigoare a drepturilor în cauză. De reţinut că plata pensiei nu se face retroactiv. Totodată, legea prevede că dreptul la pensie nu poate fi cedat total sau parţial altcuiva, fiind deci, incesionabil.

În România, prin Legea nr. 19/2000, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care este organizat şi funcţionează având ca principii de bază:

a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept;

b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscrimina-toriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;

c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;

d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public, dreptu-rile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;

e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;

269

f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii;

g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii.

În baza Legii nr.19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, în România funcţionează în prezent Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS). În subordinea acesteia se află Casele Judeţene de Pensii în fiecare municipiu-reşedinţă de judeţ, precum şi Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, denumite case teritoriale de pensii.

În sistemul public sunt asigurate persoanele fizice, având calitate de asiguraţi, care pot fi: cetăţeni români, cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România.

Prin efectul Legii nr. 19/2000, în sistemul public sunt asigurate obligatoriu:

1) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;

2) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului;

3) membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşu-găreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate cu ale persoanelor care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;

4) persoanele care beneficiază de ajutor de şomaj, ajutor de integrare profesională sau alocaţie de sprijin, ce se suportă din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj;

5) persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţii civile de prestări de servicii şi care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute pe economie.

6) persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute pe economie, şi care se află într-una dintre situaţiile următoare:

a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; b) administratori sau manageri care au încheiat contract de

administrare sau de management; c) membri ai asociaţiei familiale; d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;

270

e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora;

f) proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere;

g) persoane care desfăşoară activităţi agricole în cadrul gospodăriilor individuale sau activităţi private în domeniul forestier;

h) membri ai societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură;

i) persoane care desfăşoară activităţi în unităţile de cult recunos-cute potrivit legii şi care nu au încheiat contract individual de muncă;

7) persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic, echivalente cu cel puţin 3 salarii medii brute pe economie, şi care se regăsesc în două sau mai multe situaţii prevăzute la punctul 6.

Salariul mediu brut pe economie pentru anul următor se prognozează şi se face public de către CNPAS până la data de 31decembrie a anului curent.

Persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de convenţii civile de prestări de servicii au obligaţia să declare angajatorului, pe propria răspundere, dacă sunt încadrate cu contract individual de muncă la alt angajator.

Asigurările sociale se acordă sub formă de: pensii şi alte drepturi de asigurări sociale (indemnizaţii şi ajutoare), corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale.

În sistemul public, asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.

Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte. În sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat.

În sistemul public, se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite perioade asimilate, în care asiguratul:

a) a beneficiat sau beneficiază de drepturi de asigurări sociale, cu excepţia drepturilor de pensie prevăzute în sistemul public;

b) a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organi-zat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora;

271

c) a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.

Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare după cum urmează:

a) cu un an-- pentru 3 copii; b) cu doi ani---pentru 4 sau mai mulţi copii. În sistemul public, asigurările sociale reprezintă un venit de

înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului, denumite riscuri asigurate.

În sistemul public sunt contribuabili, după caz: a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări

sociale; b) angajatorii; c) persoanele juridice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii,

pe bază de contract individual de muncă; d) persoanele care au încheiat contract de asigurare; e) Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională care

administrează bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj. Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin

Legea bugetului asigurărilor sociale de stat, fiind diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă apreciate ca: normale, deosebite sau speciale.

Locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esnţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.

Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din: a) unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară

activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;

b) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii;

c) aviaţia civilă, pentru personalul navigant; d) activitatea artistică desfăşurată în profesiile prevăzute de lege. Pentru şomeri, contribuţia de asigurări sociale se suportă integral

din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj, la nivelul

272

cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă, cu excepţia plăţilor compensatorii şi a veniturilor de completare acordate salariaţilor din industria de apărare în perioada de reducere temporară a activităţii.

Contribuţia de asigurări sociale pentru persoane care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj, la nivelul unei treimi din cota stabilită pentru condiţii normale de muncă.

Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul asiguraţilor o constituie:

a) salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă şi/sau veniturile asiguraţilor;

b) venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau contractul de asigurare, care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar pe economie.

Stabilirea sistemului de pensii se bazează pe aplicarea principiului echităţii sociale. Astfel, mărimea pensiei acordate celui în drept este calculată în raport cu salariul obţinut în perioada activă. Sursele de constituire a fondurilor băneşti destinate plăţii pensiilor se realizează prin contribuţia salariaţilor, agenţilor economici, instituţiilor, întreprinzătorilor particulari şi a celor care folosesc personal casnic.

Potrivit legii, sarcina contribuţiei la fondul asigurărilor sociale de stat revine cu precădere angajatorului, aportul salariaţilor la alimentarea fondului fiind redus doar la pensia suplimentară şi ajutorul de şomaj. Plata contribuţiei la asigurări sociale datorate de persoanele juridice se face la data achitării drepturilor salariale pe luna expirată. Neplata contribuţiei la asigurări sociale de către persoanele juridice nu trebuie să afecteze drepturile de asigurări sociale cuvenite asiguraţilor. Contribuţia la asigurări sociale care cade în sarcina salariaţilor este virată la fondul de pensii suplimentare.

Este de menţionat faptul că oricine poate primi doar o singură pensie de bază. În cazul în care o persoană are dreptul să primească mai multe pensii de bază, ea este obligată să opteze pentru una dintre ele. Persoanele care au lucrat în sectorul de stat, precum şi în alte sectoare cu sisteme proprii de asigurare vor primi atât pensia de asigurări sociale de stat, cât şi cea care li se cuvine din sectoarele în care au activat, suma pensiilor cumulate neputând însă să depăşească nivelul pensiei care s-ar fi cuvenit persoanei respective în situaţia în care întreaga muncă depusă ar fi fost în sectorul de stat.

273

În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii: a. Pensia pentru limită de vârstă. Se acordă asiguraţilor care

îndeplinesc cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi.

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani.

Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi.

Pe lângă condiţiile impuse de lege privind vârsta şi vechimea în muncă, legea mai prevede anumite clauze legate de grupele I şi II de muncă, diferite categorii de personal, maternitate, particularităţi ale activităţii didactice universitare şi de cercetare ştiinţifică, existenţa de handicapuri fizice etc.

Atingerea vârstei standard de pensionare de 60 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru bărbaţi se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi.

Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea, total sau parţial, în condiţii deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare, conform tabelului de mai jos:

Stagiul de cotizare în condiţii

deosebite de muncă (ani împliniţi) Reducerea vârstelor standard de pensionare (ani împliniţi)

6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 28 30 32 35

1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 7,5 8,0

274

Conform tabelului, vârstele de pensionare reduse nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei şi de 55 de ani pentru bărbaţi.

Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea la locurile de muncă în condiţii speciale şi care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând cu vârsta de 45 de ani.

b. Pensia anticipată. Privind pensionarea anticipată, Legea nr.19/2000 stipulează că „asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare”. Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentru limită de vârstă.

c. Pensia anticipată parţială. Asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare, precum şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani. Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare conform tabelului de mai jos:

Stagiul de cotizare realizat

peste stagiul standard, complet de cotizare

Procentul de diminuare pentru fiecare lună de anticipare (%)

până la 1 an peste 1 an peste 2 ani peste 3 ani peste 4 ani peste 5 ani peste 6 ani peste 7 ani peste 8 ani

între 9 şi 10 ani

0,50 o,45 0,40 0,35 o,30 0,25 0,20 0,15 0,10 0,05

d. Pensia de invaliditate. Au dreptul la pensie de invaliditate

asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza:

a) accidentelor de muncă, conform legii; b) bolilor profesionale şi tuberculozei;

275

c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca. Au dreptul la pensie de invaliditate elevii, ucenicii şi studenţii

care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.

În caz de invaliditate, în funcţie de gravitatea situaţiei, o persoană se încadrează în una din cele trei grade de invaliditate astfel:

− gradul I, când are loc pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, individul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane;

− gradul II, când se constată pierderea totală a capacităţii de muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei persoane;

− gradul III, când individul suferă pierderea a mai mult de jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.

Încadrarea sau neîncadrarea în una din cele trei grupe de invaliditate se face prin decizie, emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă denumit medic expert al asigurărilor sociale:

Asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli obişnuite sau unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate, dacă îndeplinesc stagiul de cotizare necesar în raport cu vârsta, conform tabelului de mai jos:

Vârsta asiguratului în momentul

ivirii invalidităţii Stagiul de cotizare necesar (ani)

sub 25 de ani 25-31 ani 31-37 ani 37-43 ani 43-49 ani 49-55 ani peste 55 ani

5 8 11 14 18 22 25

Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, în

afara pensiei, la o indemnizaţie pentru însoţitor în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară.

276

În funcţie de afecţiune, pensionarii de invaliditate sunt supuşi revizuirii medicale, la intervale de 6-12 luni, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de casele teritoriale de pensii. După fiecare revizuire, medicul expert al asigurărilor sociale din cadrul casei teritoriale de pensii emite o nouă decizie prin care se stabileşte, după caz:

a) menţinerea în acelaşi grad de invaliditate; b) încadrarea în alt grad de invaliditate; c) încetarea calităţii de pensionar de invaliditate, ca urmare a

redobândirii capacităţii de muncă. Nu sunt supuşi revizuirii medicale periodice pensionarii de

invaliditate care: a) prezintă invalidităţi ce afectează ireversibil capacitatea de

muncă; b) au împlinit vârstele prevăzute de Legea nr. 19/2000 pentru

obţinerea pensiei pentru limită de vârstă; c) au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta standard de

pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare, conform prevederilor legale.

e) Pensia de urmaş. Au dreptul la pensie de urmaş copii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copii au dreptul la pensie de urmaş: a) până la vârsta de 16 ani; b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ

organizată potrivit legii, până la terminarea acestora fără a depăşi vârsta de 26 de ani.

c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau într-una dintre cele două situaţii anterioare.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani.

În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5 % pentru fiecare lună, respectiv 6,0 % pentru fiecare an de căsătorie în minus.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătorie a fost de cel puţin 1 an. De asemenea, soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârsta şi de durata căsătorie, dacă

277

decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de 1/4 din salariul mediu brut pe economie.

În funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte procentual, astfel:

a) pentru un singur urmaş------------------- 50% b) pentru 2 urmaşi ----------------------------75% c) pentru 3 sau mai mulţi urmaşi ----------100% În cazul orfanilor de ambii părinţi, cuantumul pensiei de urmaş,

reprezintă însumarea drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte. Soţul supravieţuitor, care are dreptul la o pensie proprie şi

îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat, poate opta pentru cea mai avantajoasă pensie.

Calculul pensiilor. În sistemul public de pensii „cuantumul pensiei la data înscrierii la pensie se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie din luna ieşirii la pensie. Punctajul mediu anual, realizat de asigurat în perioada de cotizare, se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare.

Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Comisia Naţională pentru Statistică”. Punctajul asiguratului, stabilit astfel, nu poate fi mai mare de 3 puncte într-un an calendaristic. Valoarea unui punct de pensie se calculează pe baza unui coeficient care nu poate fi mai mic de 30% şi mai mare de 50% din salariul mediu brut pe economie, utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

În situaţia în care într-o anumită perioadă se constată abateri mai mari de 10% între salariul mediu brut lunar pe economie realizat faţă de cel prognozat, CNPAS, de comun acord cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi cu Ministerul Finanţelor Publice, va recalcula valoarea punctului de pensie pe baza unei noi prognoze a salariului mediu brut lunar pe economie.

278

14.1.2. Alte drepturi de asigurări sociale

În afară de pensie, asiguraţii sistemului public au dreptul la: a) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată

de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă;

b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă;

c) indemnizaţie pentru maternitate; d) indemnizaţie pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului

bolnav; e) ajutor de deces. A. Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă

Beneficiari ai acesteia sunt asiguraţii care au un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului. Baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective. În situaţia în care stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, la asiguraţii de mai sus, baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale o constituie media veniturilor lunare la care s-a calculat contribuţia de asigurări sociale din lunile respective sau, după caz, venitul lunar din prima lună de activitate pentru care s-a stabilit să se plătească contribuţia de asigurări sociale. Pentru calculul indemnizaţiilor de asigurări sociale se utilizează numărul de zile lucrătoare din luna în care se acordă concediul medical sau, după caz, se solicită alte drepturi de asigurări sociale. La stabilirea numărului de zile lucrătoare din luna în care se acordă dreptul de asigurări sociale se au în vedere prevederile legii cu privire la zilele de sărbători legale în care nu se lucrează.

În sistemul public, asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat medical. În cazul bolilor profesionale sau accidentelor de muncă, certificatul medical se vizează în mod obligatoriu, prin grija angajatorului, de către Inspecto-ratul de Sănătate Publică, respectiv, de Inspectoratul teritorial de muncă în raza căruia se află sediul angajatorului sau domiciliul asiguratului.

279

Şomerii aflaţi la cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare sau, după caz, la alte forme de pregătire profesională, care, datorită acciden-telor survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale, suportă o incapacitate temporară de muncă mai mare de 3 zile, benefi-ciază de aceleaşi prevederi ca şi ceilalţi asiguraţi privind accidentul de muncă.

Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire. Începând cu a 90-a zi, concediul medical se poate prelungi până la 180 de zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale.

Asiguraţii a căror incapacitate temporară de muncă a survenit în timpul concediului de odihnă sau al concediului fără plată beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, concediile fiind întrerupte şi urmând ca zilele neefectuate să fie reprogramate.

De asemenea, beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi asiguraţi, pensionarii care realizează venituri dintr-o activitate profesională pentru care se calculează şi se plăteşte contribuţia de asigurări sociale.

Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se determină prin aplicarea unui procent de 75% la baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale. Pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boală profesională, accident de muncă sau asimilat acestuia, tuberculoză, SIDA, cancer de orice tip şi boală infectocontagioasă din grupa A, cuantumul indemnizaţiei este de 100% din baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale.

B. Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea

capacităţii de muncă

În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, în sistemul public asiguraţii pot beneficia de:

a) indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă; b) indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă; c) indemnizaţie pentru carantină; d) ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte

produse ortopedice, care nu sunt suportate de la asigurările sociale de sănătate;

e) tratament balnear care nu este suportat de la asigurările sociale de sănătate;

f) reabilitare profesională.

280

Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90 de zile, precum şi pensionarii de invaliditate pot beneficia de tratament balnear şi reabilitare profesională, conform prevederilor programului individual de recuperare.

Asiguraţii care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de muncă, nu mai pot lucra în condiţiile de la locul de muncă anterior producerii riscului pot trece temporar în altă muncă. Indemnizaţia pentru trecerea temporară în altă muncă se acordă, dacă la noul loc de muncă asiguratul realizează un venit salarial brut inferior mediei veniturilor lunare din ultimele 6 luni anterioare riscului, care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale în lunile respective.

Indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata normală se acordă asiguraţilor cu contract indi-vidual de muncă care, din motive de sănătate, nu mai pot realiza durata normală de muncă.

Cele două indemnizaţii menţionate anterior se acordă la propunerea medicului curant cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale pentru cel mult 90 de zile într-un an calendaristic, într-una sau mai multe etape. Cuantumul lunar al indemnizaţiilor respective este egal cu diferenţa dintre baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale (determinată ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni) şi venitul salarial brut realizat de asigurat la noul loc de muncă sau prin reducerea timpului normal de muncă, însă fără a depăşi 25% din baza de calcul.

Indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin certificatul eliberat de către Inspectoratul de sănătate publică. Cuantumul lunar al indemnizaţiei pentru carantină reprezintă 75% din baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale.

Asiguraţii şi pensionarii sistemului public pot beneficia de ajutoare şi indemnizaţii de la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru procurare de proteze, orteze şi de alte produse ortopedice, care nu sunt suportate de la asigurările sociale de sănătate.

Pentru tratamentul balnear care nu este suportat de la asigurările sociale de sănătate şi care este impus de programul individual de recu-perare, medicul expert al asigurărilor sociale întocmeşte programul individual de recuperare, în funcţie de natura, stadiul şi prognosticul bolii structurat pe etape. Programul individual de recuperare este obligatoriu.

Dreptul la prestaţii de asigurări sociale se suspendă în cazul în care asiguraţii nu urmează sau nu respectă programul individual de recuperare.

281

Durata tratamentului balnear este de 15-21 de zile, în funcţie de tipul afecţiunii şi de natura tratamentului. Pentru asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90 de zile, precum şi pentru pensionarii de invaliditate, contravaloarea biletelor de tratament se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Criteriile pe baza cărora se acordă bilete pentru tratament balnear, precum şi nivelul cotei de participare individuală a asiguraţilor se aprobă anual de către CNPAS.

C. Indemnizaţia de maternitate

Asiguratele au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, la concediu pentru sarcină şi lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizaţie de maternitate. De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care au încetat plata contribuţiei de asigurări sociale, dar care nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.

Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere. Concediile pentru sarcină şi lăuzie se compensează între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare.

Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.

În cazul în care copilul se naşte mort sau moare în perioada concediului de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată durata acestuia.

Cuantumul lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale. Indemnizaţia de maternitate se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.

D. Indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea

copilului bolnav

În acest caz, asiguraţii au dreptul la: a) indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea

vârstei de 2 ani şi, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;

b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

282

Cuantumul lunar al indemnizaţiilor menţionate la acest paragraf este de 85% din baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale.

E. Ajutorul de deces

În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de deces o singură persoană care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau în lipsa acesteia, persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.

Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcut public de către CNPAS.

Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui membru de familie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept propriu de asigurări sociale.

Se consideră membru de familie: a) soţul; b) copiii proprii, copiii adoptaţi, aflaţi în plasament familial sau

cei încredinţaţi spre creştere şi educare familiei în vârstă de până la 18 ani sau, dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta 26 de ani;

c) părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi. Ajutorul de deces cuvenit pentru un membru de familie

reprezintă jumătate din cuantumul ajutorului de deces stabilit anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Ajutorul de deces care este suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat se acordă, la cerere, pe baza certificatului de deces.

14.1.3. Bugetul asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public.

Fiind o componentă a bugetului public, alcătuit la nivel naţional, bugetul asigurărilor sociale de stat are la bază un plan financiar, întocmit anual, care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii sociale a salariaţilor, a pensionarilor, precum şi a membrilor familiilor acestora.

La capitolul venituri, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde: − contribuţia pentru asigurările sociale de stat;

283

− contribuţiile pentru fondul de ajutor de şomaj, alocaţia de sprijin şi ajutorul de integrare profesională;

− contribuţia parţială a personalului salariat pentru bilete de tratament balnear şi odihnă;

− contribuţia pensionarilor pentru bilete de tratament; − dobânzi pentru disponibilităţi în conturi; − alte venituri (sume obţinute din lichidarea debitelor din anii

anteriori, restituirea subvenţiilor acordate în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din eroare, pensii neachitate şi prescrise etc.);

– excedentul bugetului anului precedent care se reportează pe anul următor.

La capitolul cheltuieli, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde: − pensiile plătite prin oficii; − pensiile plătite prin întreprinderi; − indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă; − indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi

întărirea capacităţii de muncă; − indemnizaţii în caz de maternitate şi pentru îngrijirea

copilului bolnav; − ajutoare de deces; − ajutoare sociale; − contravaloarea biletelor de odihna şi tratament acordate; − cheltuieli cu plata taxelor poştale ocazionate de transmiterea

pensiilor; − diverse cheltuieli cu ocrotirea sănătăţii. În partea finală, bugetul cuprinde diferenţa dintre venituri şi

cheltuieli. Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din: − bugetul realizat la nivelul Ministerului Muncii şi Solidarităţii

Sociale, în care sunt cuprinse, centralizat, veniturile şi cheltuielile; − bugetele realizate la nivelul direcţiilor judeţene şi al

Municipiului Bucureşti, subordonate Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi sunt rezultate din concentrarea bugetelor întocmite de către întreprinderi, instituţii şi comune.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul administraţiei centrale de stat şi se aprobă de către Parlament odată cu acesta şi se elaborează, respectiv se administrează, de către

284

Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale prin Direcţia Generală a Asigurărilor Sociale şi Pensiilor. Ministerul Muncii şi Solidarităţi Sociale, cu avizul Ministerului Finanţelor, stabileşte metodologia elaborării, executării şi încheierii bugetului asigurărilor sociale de stat. Pe baza datelor proprii şi a celor primite de la direcţiile judeţene şi din Municipiul Bucureşti pentru probleme de muncă şi protecţie socială, elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul următor cu avizul prealabil al Ministerului Finanţelor. Proiectul de buget se depune la Guvern. Apoi, cu eventualele amendamente, proiectul de buget se înaintează Parlamentului, cel mai târziu, până la data de 30 noiembrie, pentru dezbatere şi adoptare.

După aprobare, veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se repartizează pe trimestre şi pe unităţile teritoriale ale Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale. Cheltuielile nu se pot înscrie în buget şi nu se pot aproba fără stabilirea surselor din care urmează să fie efectuate.

Atât în procesul elaborării, cât şi în cel al executării bugetului asigurărilor sociale de stat, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale urmăreşte realizarea unui echilibru între venituri şi cheltuieli.

14.2. Sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării

forţei de muncă

14.2.1. Sistemul asigurărilor pentru şomaj

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă defineşte şomerul ca fiind persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;

b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci;

c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni;

d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;

e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare.

285

Beneficiari ai ajutorului de şomaj sunt persoanele care caută un loc de muncă şi se află într-una dintre următoarele situaţii:

a) au devenit şomeri; b) nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei

instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar; c) ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc

schimbarea acestuia; d) au obţinut statut de refugiat sau o altă formă de protecţie

internaţională; e) sunt străini care au fost încadraţi în muncă sau au realizat

venituri în România; f) nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după

eliberarea din detenţie. Persoanele care au devenit şomeri se pot afla într-una dintre

următoarele situaţii: a) le-a încetat contractul individual de muncă din motive

neimputabile lor; b) le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor; c) le-a încetat mandatul pentru care au fost numiţi sau aleşi, dacă

anterior nu au fost încadraţi în muncă sau dacă reluarea activităţii nu mai este posibilă din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;

d) sunt militari angajaţi pe bază de contract, cărora li s-a desfăcut contractul înaintea expirării duratei pentru care a fost încheiat;

e) le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator, din motive neimputabile lor;

f) au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează venituri sau realizează venituri din activităţi autorizate mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce li s-ar fi cuvenit;

g) au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi care, în cazul recuperării capacităţii de muncă, nu mai pot fi reîncadrate în muncă din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului sau din lipsa unui post vacant, de natura celui ocupat anterior;

h) la încetarea concediului plătit pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap, şi nu a mai fost posibilă reluarea activităţii din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;

i) nu s-au putut reîncadra în muncă după efectuarea stagiului militar din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;

286

j) în urma unei hotărâri judecătoreşti, reintegrarea în muncă nu mai este posibilă la unităţile la care au fost încadrate în muncă anterior, din cauza încetării definitive a activităţii, sau la unităţile care au preluat patrimoniul acestora;

k) le-a încetat activitatea desfăşurată exclusiv pe baza convenţiei civile.

Persoanele care nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar sunt asimilate şomerilor, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

a) sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 18 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;

b) sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap sau sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de 16 ani, care, în cazuri justificate, sunt lipsite de susţinători legali sau ai căror susţinători legali dovedesc că sunt în imposibilitatea de a presta obligaţia legală de întreţinere datorată minorilor;

c) sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă şi care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării la vatră nu s-au putut încadra în muncă.

În sistemul asigurărilor pentru şomaj, asiguraţii pot fi: a) cetăţeni români care sunt încadraţi în muncă sau realizează

venituri în România; b) cetăţeni români care lucrează în străinătate; c) străini care, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în

România, sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri. În sistemul asigurărilor pentru şomaj, prin efectul legii, sunt

asigurate în mod obligatoriu: a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual

de muncă sau persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţie civilă de prestări de servicii şi care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu 9 salarii de bază minime brute pe ţară;

b) funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului de numire;

c) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;

d) militarii angajaţi pe bază de contract;

287

e) persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;

f) alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit legii.

În condiţiile Legii nr. 76/2002, de asemenea se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru şomaj următoarele persoane:

a) asociat unic, asociaţi; b) administratori care au încheiat contracte; c) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; d) membri ai asociaţiei familiale; e) cetăţeni români care lucrează în străinătate.

14.2.2. Bugetul asigurărilor pentru şomaj

Bugetul asigurărilor pentru şomaj se aprobă prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului asigurărilor pentru şomaj.

Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din: a) contribuţiile angajatorilor şi ale persoanelor juridice asimilate

angajatorului, la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii; b) contribuţiile individuale ale persoanelor asigurate în mod

obligatoriu, prin efectul legii; c) contribuţiile datorate de persoanele care încheie contract de

asigurare pentru şomaj; d) venituri din alte surse, inclusiv din finanţare externă. În cazul în care aceste surse nu acoperă finanţarea cheltuielilor,

deficitul bugetar va fi acoperit prin subvenţii de la bugetul de stat. Constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj se realizează prin trezoreria statului.

Angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotă de 5%, aplicată asupra fondului total de salarii brute lunare realizate de asiguraţi. Angajatorii care încheie cu persoane fizice convenţii civile de prestări de servicii pentru desfăşurarea unor activităţi nu au obligaţia de a contribui la bugetul asigurărilor pentru şomaj în raport cu drepturile băneşti plătite acestora din fondul de salarii, dacă acestea au încheiat şi un contract individual de muncă.

Angajatorii au obligaţia de a reţine şi de a vira lunar contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotă de 1%, aplicată asupra salariului de bază lunar brut.

288

Au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotă de 6%, aplicată asupra venitului lunar declarat, în contractul de asigurare pentru şomaj, următoarele persoane:

− asociat unic, asociaţi, administratori care au încheiat contracte potrivit legii, precum şi persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente;

− membrii asociaţiei familiale; − cetăţenii români care lucrează în străinătate. Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru şomaj

se constituie, în principal, din: dobânzi, majorări pentru neplata la termen a contribuţiilor, restituiri ale creditelor acordate în baza legii, taxe încasate de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă din activitatea de formare profesională, precum şi cele pentru acreditarea furnizorilor de servicii de ocupare, penalităţi, amenzi şi orice alte sume încasate la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Din sursele financiare constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru şomaj se acoperă, în principal, următoarele cheltuieli privind:

a) plata indemnizaţiilor de şomaj; b) plata contribuţiilor pentru asigurări sociale de stat şi a

contribuţiilor pentru asigurări sociale de sănătate pentru beneficiarii indemnizaţiilor de şomaj;

c) plăţile compensatorii acordate; d) taxe, comisioane şi alte cheltuieli ocazionate de efectuarea

plăţilor; e) finanţarea măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de

muncă, precum şi a măsurilor pentru prevenirea şomajului; f) finanţarea serviciilor de formare profesională pentru

persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă; g) finanţarea studiilor, rapoartelor şi analizelor privind piaţa

muncii, comandate instituţiilor de specialitate de către Comisia Naţională de Promovare a Ocupării Forţei de Muncă şi de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă;

h) organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, inclusiv relizarea de obiective de investiţii, dotări şi alte cheltuieli de natura cheltuielilor de capital, în limitele prevăzute de lege;

i) participarea la activitatea unor organizaţii internaţionale, inclusiv plata cotizaţiilor pentru afilierea la acestea;

j) aplicarea măsurilor în vederea recuperării debitelor;

289

k) cofinanţarea unor proiecte privind modernizarea serviciilor de ocupare şi formare profesională pe baza unor acorduri internaţionale;

l) cofinanţarea unor programe privind stimularea ocupării forţei de muncă;

m) rambursarea împrumuturilor contractate, precum şi plata de dobânzi şi comisioane aferente acestora;

n) alte cheltuieli. Nivelul cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj se

fundamentează de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, la propunerea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în funcţie de indicatorii sociali stabiliţi pe baza analizelor, studiilor şi prognozelor privind evoluţiile de pe piaţa muncii.

14.2.3. Indemnizaţia de şomaj

Beneficiază de indemnizaţie de şomaj şomerii, dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării cererii;

b) nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate, venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj;

c) nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, conform legii; d) sunt înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a

căror rază teritorială îşi au domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate.

Indemnizaţia de şomaj se acordă la cerere, în funcţie de caz, persoanelor, de la data:

a) încetării contractului individual de muncă; b) încetării raporturilor de serviciu; c) încetării mandatului pentru care au fost numite sau alese; d) desfacerii contractului militarilor angajaţi pe bază de contract; e) încetării calităţii de membru cooperator; f) încetării contractului de asigurare pentru şomaj; g) încetării motivului pentru care au fost pensionate; h) încetării concediului pentru creşterea copilului până la

împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv de 3 ani; i) încheierea efectuării stagiului militar; j) rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; k) încetării activităţii desfăşurate exclusiv pe baza convenţiei civile;

290

l) expirării perioadei de 60 de zile de la absolvire, pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ în vârstă de minimum 18 ani care nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;

m) absolvirii pentru absolvenţii şcolilor speciale pentru persoane cu handicap sau pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ în vârstă de 16 ani, care sunt lipsite de susţinători legali sau ai căror susţinători legali se află în imposibilitatea de a-i întreţine;

n) expirării perioadei de 30 de zile de la data lăsării la vatră, timp în care nu s-au putut încadra în muncă, pentru persoanele, care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă.

Indemnizaţia de şomaj se acordă la cerere de la data menţionată ca intrare în perioada de şomaj, dacă cererea este înregistrată la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, în termen de 30 de zile de la această dată, dar nu mai târziu de 12 luni. Termenul maxim de 12 luni este considerat ca termen de decădere din drepturi.

În funcţie de stagiul de cotizare, indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor, astfel:

a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu mai puţin de 1 an;

b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 10 ani;

c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.

Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, care se acordă lunar şi reprezintă 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acestuia.

Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor, situat la o distanţă de cel mult 50 km de localitatea de domiciliu, sau refuză participarea la servicii pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă. De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj absolvenţii care, la data solicitării dreptului, urmează o formă de învăţământ.

14.3. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate

În conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr.150 din 31 octombrie 2002, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate din România, asigurările sociale de sănătate unt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, pe baza următoarelor principii:

291

a) alegerea liberă a casei de asigurări de sănătate; b) solidaritate şi subsidiaritate în colectarea şi utilizarea fondurilor; c) alegerea liberă de către asiguraţi a medicului de familie, a

medicului specialist din ambulatoriu şi a unităţilor sanitare; d) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări

sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

e) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

f) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat;

g) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate este un fond special constituit, fiind alcătuit din contribuţia asiguraţilor (persoanele fizice şi persoanele juridice care angajează personal salariat), din subvenţii de la bugetul de stat, precum şi din alte surse – donaţii, sponso-rizări, dobânzi etc.

Administrarea fondului naţional unic de sănătate se face de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) şi prin casele de asigurări sociale de sănătate judeţene şi a Municipiului Bucureşti, inclusiv prin Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, denumite case de asigurări.

Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei:

a) toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la vârsta de 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;

b) soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;

c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin legi speciale (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordare unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 etc.);

292

d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse şi se află în îngrijirea familiei;

e) pensionarii de asigurări sociale, pensionarii militari, precum şi alte categorii de pensionari;

f) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte surse;

g) femeile însărcinate sau lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de bază minim brut pe ţară;

h) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat;

i) persoanele care se află în executarea unor măsuri prevăzute de Codul penal, precum şi cele aflate în perioada de amânare sau întrerupere a executării pedepsei privative de libertate, dacă nu au venituri.

Sunt asigurate cu plata contribuţiei din alte surse, persoanele aflate într-una dintre următoarele situaţii pe durata acesteia:

a) satisfac serviciul militar în termen; b) se află în concediu medical, în concediu medical pentru

sarcină şi lăuzie sau în concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani;

c) execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv;

d) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj. Asigurarea socială de sănătate este facultativă pentru

următoarele categorii de persoane: a) membrii misiunilor diplomatice acreditate în România; b) cetăţenii străini şi apatrizii care se află temporar în ţară; c) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care se află

temporar în ţară. După caz, obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale

de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care angajează persoane cu contract individual de muncă sau convenţie civilă, precum şi persoanelor fizice. Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt obligate să depună lunar la casele de asigurări declaraţii privind obligaţiile ce le revin faţă de Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Aceste obligaţii revin şi persoanelor care exercită profesii liberale sau celor care sunt autorizate să desfăşoare activităţi independente.

293

Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază care cuprinde servicii medicale, de îngrijire a sănătăţii, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.

Drepturile prevăzute pentru asiguraţi sunt stabilite pe baza contractului-cadru, care este elaborat de CNAS pe baza consultării Colegiului Medicilor din România, Colegiului Farmaciştilor din România şi Ordinului Asistenţilor Medicali din România. Contractul-cadru este avizat de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cu consultarea obligatorie a ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie şi este aprobat de guvern.

În principal, contractul-cadru reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, cu privire la:

a) pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate;

b) lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la domiciliu, a medicamentelor, dispozitivelor medicale etc.;

c) criteriile şi standardele calităţii pachetului de servicii; d) alocarea resurselor şi controlul costurilor sistemului de

asigurări sociale de sănătate; e) tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază,

modul de decontare şi actele necesare în acest scop; f) internarea şi externarea bolnavilor; g) criteriile de internare în spital; h) asigurarea tratamentului spitalicesc, măsuri de îngrijire la

domiciliu sau de recuperare; i) condiţiile generale de acordare a tratamentului ambulatoriu; j) prescrierea şi eliberarea medicamentelor, a materialelor

sanitare, a procedurilor terapeutice, a protezelor şi a ortezelor, a dispozitivelor de mers şi de autoservire;

k) modul de informare a asiguraţilor; l) coplata pentru unele servicii medicale. De asemenea, prin contractul-cadru sunt stabilite condiţiile

organizării licitaţiilor în vederea contractării unor servicii din pachetul de servicii de bază.

În caz de boală sau de accident asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare.

De asemenea, asiguraţii au următoarele drepturi: a) să aleagă medicul de familie, medicul specialist din ambulatoriu,

unitatea spitalicească ce le va acorda servicii medicale, precum şi casa de sănătate la care se asigură;

294

b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un medic din altă localitate;

c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 3 luni de la data înscrierii pe listele acestuia;

d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale în mod nediscriminatoriu;

e) să li se efectueze cel puţin un control profilactic în fiecare an, în funcţie de sex şi de grupa de vârstă căreia îi aparţin;

f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;

g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi spitale acreditate;

h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă stomatologică; j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare; k) să beneficieze de dispozitive medicale şi alte materiale

specifice; l) să beneficieze de servicii şi îngrijiri medicale la domiciliu. Pentru a beneficia de drepturile prevăzute, asiguraţii au următoarele

obligaţii: a) să se înscrie pe lista unui medic de familie acreditat; b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în

starea lor de sănătate; c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice stabilite

prin contractul-cadru; d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de

asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de asiguraţi;

e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului; f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar; g) să achite contribuţia datorată Fondului şi suma reprezentând

diferenţa dintre tarifele acceptate la plată de sistemul de asigurări sociale de sănătate şi cele practicate pe piaţă, cu plată, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;

h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative ce atestă calitatea de asigurat.

Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al

295

bolilor cu potenţial endemo-epidemic în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.

Din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate nu sunt suportate următoarele servicii medicale:

a) servicii de sănătate acordate în caz de boli profesionale, accidente de muncă şi sportive, asistenţă medicală la locul de muncă, asistenţa medicală asportivilor;

b) unele servicii medicale de înaltă performanţă; c) unele servicii de asistenţă stomatologică; d) servicii hoteliere cu grad înalt de confort; e) corecţii estetice efectuate persoanelor peste 18 ani; f) unele medicamente, materiale sanitare şi tipuri de transport; g) eliberarea actelor medicale solicitate de autorităţile care prin

activitatea lor au dreptul să cunoască starea de sănătate a asiguraţilor; h) fertilizare in vitro; i) transplantul de organe şi ţesuturi, cu excepţia cazurilor

prevăzute în contractul-cadru; j) asistenţă medicală la cerere; k) costul unor materiale necesare corectării văzului şi auzului:

baterii pentru aparatele auditive, ochelari de vedere; l) cota-parte din costul protezelor şi ortezelor; m) serviciile medicale legate de eliberarea actelor medicale

solicitate de asigurat; n) unele tratamente de recuperare şi de fizioterapie. Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma

unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: a) veniturilor din salarii care se supun impozitului pe venit; b) veniturilor din activităţi desfăşurate de persoane care exercită

profesii liberale sau autorizate să desfăşoare activităţi independente; c) veniturilor din agricultură şi silvicultură, stabilite potrivit

normelor de venit pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se încadrează în cele două situaţii anterioare;

d) indemnizaţiilor de şomaj şi alocaţiilor de sprijin; e) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din

dividende şi dobânzi, precum şi a altor venituri care se supun impozitului pe venit.

296

BIBLIOGRAFIE 1. Alexa, Constantin, Ciurel, Violeta, Sebe, Emil, Mihăescu, Ana

Maria, Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All, Bucureşti, 1992.

2. Alexa, Constantin, Ciurel, Violeta, Sută, Nicolae, Sebe, Emil, Transporturi şi asigurări, Editura Metropol, Bucureşti, 1994.

3. Aubert, Jean-Luc, L' assurance-vie et les assurances de personnes, Presses Universitaires de France, Paris, 1982.

4. Barrel, Geneviève, L'Assurance de crédits à l' exportation, Nathan- Economie, Paris, 1987.

5. Bennet, C., Dictionnary of Insurance, Pitman Publishing, London, 1996. 6. Bercea, Florian, Asigurările şi lumea afacerilor, „Tribuna

Economică”, nr. 37, 38 şi 43, din 1994. 7. Bistriceanu, Gh., Bercea, F., Macovei, E., Lexicon de protecţie

socială, asigurări şi reasigurări, Editura Karat, Bucureşti, 1997. 8. Bistriceanu, Gh., Finanţe şi credit, Editura Oscar, Bucureşti, 1999. 9. Burlacu, Veronica şi Cenuşă, Gheorghe, Bazele matematice ale

asigurărilor, Editura Teora, Bucureşti, 2000. 10. Caraiani, Gh., Tudor, Mihaela, Asigurările maritime, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 11. Căpăţână, Octavian, Contractul comercial de transport, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1995. 12. Cistelecan, Lazăr, Cistelecan, Rodica, Asigurări comerciale,

Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1997. 13. Ciumaş, Cristina, Modernizarea şi diversificarea în lumea

asigurărilor, „Tribuna Economică”, nr. 2-21, 1996. 14. Ciumaş, Cristina, Economia Asigurărilor, Editura Casa Cărţii de

Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003. 15. Ciurel, Violeta, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi

practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000. 16. Constantinescu, Dan Anghel, Dobrin, Marinică, Introducere în

asigurări, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998. 17. Constantinescu, Dan Anghel, Dobrin, Marinică, Asigurarea şi

managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.

297

18. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Asigurări şi reasigurări, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.

19. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Marketing în asigurări, Editura Brend, Bucureşti, 1998.

20. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Managementul societăţilor de asigurare, Editura Brend, Bucureşti, 1998.

21. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Sisteme informaţionale în asigurări, Editura Brend, Bucureşti, 1998.

22. Constantinescu, Dan Anghel, Dobrin, Marinică şi colectiv, Despăgubiri în asigurări, Editura Brend, Bucureşti, 1998.

23. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Managementul riscului în asigurări, Editura Semne '94, Bucureşti, 1999.

24. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Practica asigurărilor, Editura Semne '94, Bucureşti, 1999.

25. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Tratat de asigurări, Editura Semne '94, Bucureşti, 1999.

26. Constantinescu, Dan Anghel (coordonator), Dicţionar de asigurări, Editura Semne '94, Bucureşti, 1999.

27. Deak, Francisc, Contracte civile şi asigurări, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995.

28. Deak, Francisc, Tratat de drept civil (contracte speciale), Editura ACTAMI, Bucureşti, 1999.

29. Dobrin, Marinică, Ionescu, Luminiţa, Contabilitatea societăţilor de asigurări, Editura Semne '94, Bucureşti, 2000.

30. Dobrin, Marinică, Asigurări şi reasigurări, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

31. Dorion, Georges, Guionnet, André, La securité sociale, Pressses Universitaires de France, Paris, 1989.

32. Galiceanu, Ion, Asigurări (curs), Universitatea din Craiova, 1994. 33. Galiceanu, Ion, Economia asigurărilor, Editura Universitaria,

Craiova, 1996. 34. Gherasim, Alexandru, Asigurările în agricultură în condiţii de

risc şi incertitudine, curs ASE, Bucureşti, 1996. 35. Iancovici, Leon, Dreptul asigurărilor comerciale, Editura Horion,

Craiova, 1998. 36. Iosif, Gh., Tanăsescu, P. şi colectiv, Sistemul asigurărilor în

România, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1997. 37. Lambert-Faivre, Yvonne, Droit des assurances, Dalloz, Paris,

1985.

298

38. Loubergé, Henri, Économie et finance de l'assurance et de la réassurance, Dalloz, Paris, 1981.

39. Manole, Gh., Gălătescu, Em., Asigurările sociale de sănătate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.

40. Moldovan, Tudor, Introducere actuarială în asigurări generale, lucrare de uz intern, Bucureşti, 1999.

41. Moldoveanu, Nicolae, Instrumentarea dosarelor de daună în asigurări (strategii, metode, tehnici), Editura BREN, Bucureşti, 2004.

42. Moldoveanu, Nicolae, Combaterea fraudei în asigurări, Editura BREN, Bucureşti, 2002.

43. Negoiţă, Ion, Asigurări şi reasigurări în economie, vol. I, Editura POLSIB, Bucureşti, 1998.

44. Negoiţă, Ion, Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări, Editura ETAPE, Sibiu, 2001.

45. Negru, Titel, Economia asigurărilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

46. Negru, Titel, Asigurări şi reasigurări (sinteze şi aplicaţii), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

47. Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1996.

48. Petrescu, Eva-Cristina, Marketing în asigurări, Editura Uranus, Bucureşti, 2005.

49. Popescu, D., Macovei, E., Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi, 1982.

50. Purcaru, Ion, Mircea, Iulian, Lazăr, Gheorghe, Asigurări de persoane şi de bunuri – aplicaţii, cazuri, soluţii, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

51. Tănăsescu, Paul, Ionescu, Luminiţa, Asigurările sociale de sănătate din România, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.

52. Tudor, Mihaela, Asigurarea mărfurilor pentru transport, „Tribuna Economică”, nr. 6, din 1996.

53. Tufan, Constantin, Forme de asigurări sociale în România, Editura Şansa, Bucureşti, 1997.

54. Ţiclea, Alexandru, Tufan, Constantin, Pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale, Editura Şansa, Bucureşti, 1994.

55. Văcărel, Iulian, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

56. Văcărel, Iulian, Bercea, Florian, Asigurări şi reasigurări, ed. II-a, Editura Expert, Bucureşti, 1999.

299

57. Văcărel, Iulian, Bistriceanu, Gh. şi colectiv, Finanţe publice, ed. II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

58. Vulpoi, Ion, Asigurarea producţiei agricole în România împotriva riscului şi incertitudinii (curs ASE), Bucureşti, 1997.

59. * * * Codul civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995. 60. * * * H.G. nr. 1279 / 8.12.1990, privind înfiinţarea unor societăţi

comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor, publicata în M.O. nr. 145/17.12. 1990.

61. * * * H.G. nr. 189 / 22.03.1991, privind aprobarea înfiinţării Băncii de Export-Import a României – societate pe acţiuni – Romanian EXIMBANK, publicată în M.O. Nr. 293/ 1992, cu modificările aprobate prin H.G. nr. 293/ 1992, publicată în M.O. nr. 139 / 22.04.1992.

62. * * * H.G. nr. 844/ 20.12.1991, privind înfiinţarea Comitetului Internaţional de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, publicată în M.O. nr. 3/ 15.01.1992.

63. * * * H.G. nr.293 pentru „aprobarea atribuţiilor, competenţelor şi modului de funcţionare ale Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, precum şi a convenţiilor-cadru pentru derularea activităţii de finanţare şi asigurare a creditelor de comerţ exterior în numele şi în contul statului”, publicată în M.O. nr. 139, din 22.06.1992.

64. * * * Legea nr. 136 / 21.12.1995, privind asigurările şi reasigu-rările din România, publicată în M.O. nr. 303/ 29.12.1995.

65. * * * Legea nr. 19 / 17.03.2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în M.O. nr. 140/ 1.04.2000.

66. * * * Legea nr. 32 / 31.03.2000, privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, publicată în M.O. nr. 148/ 10.04.2000.

67. * * * Ordinul nr. 94 al ministrului finanţelor publice pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, publicat în M.O. nr. 85, din 20.02.2001.

68. * * * Ordinul nr. 340/ 4.05.2001 al Ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/ 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în M.O. nr. 237, din 10.05.2001.

69. * * * Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, publicată în M.O. nr. 103 din 6.02.2002.

300

70. *** O.U. a Guvernului nr.150, din 31.10.2002, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, publicată în M.O. nr. 838, din 20.11.2002.

71. *** Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, publicată în M.O. nr. 442, din 24.06.2002.

72. *** Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în M.O. nr. 473, din 26.05.2004.

73. *** Legea nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, publicată în M.O. nr. 976, din 25.10.2004.

74. *** Legea nr. 440/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK-S.A. şi instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior, publicată în M.O. nr. 985, din 26.10.2004.

75. *** Ordinul nr. 3108 al C.S.A. pentru punerea în aplicare a Normelor în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule, publicat în M.O. nr. 1214, din 17.12.2004.

301

Anexa 1

Tabela de mortalitate a populaţiei României – ambele sexe – perioada 1994-1996

302

303

Anexa 2

Tabelul numerelor de comutaţie întocmit pe baza tabelei de mortalitate a populaţiei României din anul 1996 (la o dobândă de 3,50% pe an)

304