Director: Ioan Pr\ji[teanu * An XIV, octombrie 2018, nr. 139 * Redactor [ef: Petru Scutelnicu

APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asocia]iaCultural\ „Octavian Voicu“Bac\u

În acest număr:

Răspunderea pentru opiniileexprimate revine în exclusivitate

autorilor

Bac

ăul d

e al

tăd

ată-

imag

ini d

in c

ole

cția

„MIH

AI C

EU

CĂ

”P

ano

ram

ă g

ener

ală

Revista PLUMB aparecu sprijinul Consiliului

Municipal Bacău și al Primăriei Bacău

pagina 3

ROMANUL ROMÂNESC, ÎNCOTRO?(Adrian Dinu Rachieru)

pagina 4

Rezistând falnicului nimicAdrian Lungu: Omul din ferestre

(Mioara Bahna)

pagina 5

Ana Ghilaș de la supraeu

la „discursul teatra

l”

(Victoria Fonari)

pagina 6

Un dascăl și amintirile sale

(Ioan Țicalo)

pagina 8-9

SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.

pagina 10Narcis în Agora

(Constantin Vorniceasa)

pagina 15

„AICI, EU FAC LEGEA...!”

(Eugen Verman)

pagina 12

Cel dintâi stareț medic al

Mănăstirii Neamț, fo

st director

al stațiunii Slănic- Moldova

(Romulus-Dan Busnea)

pagina 10

Îmi încep fiecare dimineaţă într-oexcelentă notă de optimism

(Oana Mihaela Savin)

pagina 2 revist\ de cultur\

PLUMB 139

Româncă UN SIMBOLNAŢIONAL

De unde să încep, fiindcă sunt atâtde multe de spus! Până mi se vor ordonagândurile şi ideile care să mă poartespre adevăr şi frumosul etern însoţit dedragoste filială cu însemne de „nu măuita”, despre care vreau să vă vorbesc,aleg să privesc două mâini cuprinse deneastâmpărul facerii. Sunt două mâini defemeie, agere, dibace şi nestăpânite cealeargă cu spor pe bucata de pânză albăca spuma laptelui, ce se va transformaîn tradiţionalul veşmânt numit ie. Pânzăpritocită pe piatra lucioasă a izvorului cese rostogoleşte zglobiu la margine dezăplaz. Între degetele palmelor, acul şifirul de lână colorată ce împlinesc, cumăiestrie, o părticică din universul nostruancestral. O ie. Nu mă intereseazăchipul de deasupra lor, ştiu că e al uneifemei ca atâtea altele, care împleteştedorul şi iubirea şi priceperea într-oadevărată operă de artă fără de ne-murire. Şi-mi redescopăr în minte unuldin marile adevăruri rostite cândva deilustrul nostru om de cultură TudorVianu: „Adevărata cultură constă întransformarea ideilor în sentimente”.Priviţi, deci, o ie tradiţională autentică şiveţi avea revelaţia acestui postulat.

Ideia acestor rânduri cu trimitere laveşnicia născută la sat, astfel cum a îno-bilat-o Lucian Blaga, mi-a fost sugeratăde o imagine pe cât de idilică, pe atât detonică, întâlnită într-o zi de duminică launa din bisericile de respectabilă vârstăale oraşului în care vieţuiesc - Precista,ctitoria lui Alexăndrel Vodă: o româncă şicei trei băieţi ai săi. Mama, încâ tânără.Băieţii, cam la două lungimi distanţă întreei, de pe la şase până spre un an. Celmic, în cărucior. Veniseră la sărbătoareade Sfânta Maria Mică, ziua AdormiriiMaicii Domnuluii. Cuminţi şi evlavioşi, ungrup maternal atrăgândatenţia admirativă acredincioşilor şi prin pildavestimentaţiei comune:mama şi copiii ei îmbrăcaţiîn frumoase cămăşi înflo-rate ţesute, nu era loc denici o îndoială, de mâinileromâncei noastre. Aceeaşicroială simplă şi elegantă,acelaşi model floral pefiecare. Am perceputmesajul lor ca pe unul dedăruire şi respect pentrutradiţie şi continuitate. Ungrup exponenţial, l-aşnumi mamă şi copii într-olecţie rostită prin dragoste,fantezie şi culoare, despreapartenenţa românească.În oceanul amalgamat alfăcăturilor vestimentare care ne inundădin cel Occident, zi de zi şi fără oprire,cu stridenţele lui stricătoare de bun gustşi tradiţie.

Cele patru cămăşi înflorate de omână de femeie-mamă reprezintă oadevărată oază de românitate oxigenatăşi readusă la statutul ei primoridal înacest an de Centenar. Confirmând,îndrăznesc să o spun, viziunea PoetuluiNaţional, care spunea: „Fără îndoială,există talente individuale, dar ele trebuiesă intre cu rădăcinile în pământul, înmodul de a fi al poporului lor, pentru aproduce ceva permanent”.

O mamă, una dintre multele mameromânce care le induc copiilor lor senti-mentul patriotic, aparţinător, al plaiuluinatal, îmbrăcându-i aşa cum a făcut-odintotdeauna. E, aş zice, o lecţie de isto-rie şi demnitate la purtător. Multiplicatăîn mii şi mii de secvenţe. Mergeţi într-una

dintre duminici, oricare, dar mai ales înzilele de sărbători religioase, în satele cese-nşiruie salbă pe valea Trotuşului, pevăîle Siretului şi-a Oituzului şi veţi avearevelaţia acestui adevăr. Într-o defilareinfinită de costume populare cu cămăşiînflorate cusute de mâini de românce. Lesocot a fi tot atâtea şcoli de „lucru ma-nual artistic” în care pânza de in, decânepă ori/şi de borangic semetamorfozează în chipuri înfloritoare şizâmbitoare sub vraja acului şi a firului delână colorată purtate ca într-un cântec dealintat copiii de mâinile mâiestre aleromâncelor cu care ne însoţimexistenţa. Pentru talentul şi dăruirea lor,eu le-aş încununa cu numele de înobi-lare al tradiţiei renăscute. Moderniştii arfi mai direcţi, catalogându-le drept brandde ţară. Un brand care, datorită acestuimiracol al reînvierii, s-a pornit săcucerească lumea. Pentru că suntnenumărate ţările lumii în care acestsimbol românesc este marcat prinmanifestări omagiale – festivaluri,expoziţii şi zile ale iei. Iată-l, aşadar,transformat în ambasador şi mesager alethosului nostru. Peste tot pe unde auajuns confraţii noştri în căutare de ori-zonturi mai luminoase şi promiţătoare.Dar păstrându-şi intact şi dorul româ-nesc în inimi. O româncă, RoxanaMărăcineanu, stabilită în urmă cu maibine de trei decenii la Paris, a fostnumită, recent, ministrul sporturilor înFranţa! Pentru care a cucerit, laolimpiada de la Sydney – 2000, argintulîntr-o probă de nataţie. Dar poate căelementul cel mai relevant în acestepisod este faptul că la ceremonia de in-stalare în fotoliul de ministru francez,românca noastră purta o frumoasă ieromânească. Şi mai aflu că în acest în-ceput de toamnă parizienii au luat cuasalt expoziţia organizază tot de oromâncă, având ca temă „Flori de ie”.Aşadar, putem spune că ia noastrăcucereşte lumea. Fiindcă nu este deloco întâmplare, iar dacă da, este una câtse poate de fericită, faptul că Primăriacapitalei americane, Washington, a con-sacrat ziua de 24 iunie ca ZiInternaţională a iei, în semn derecunoaştere şi afirmare a românilor-

americani în patria loradoptivă, dimpreună cutezaurul cultural autenticadus de ei. Aceeaşi zi încare, pe meleagurilenoastre, de Sânziene,este marcată ZiuaUniversală a iei ro-mâneşti. În bulversanta şineiertătoarea noastrălume a globalizării, careamalgamează culturile şitrece în plan secund spir-itul naţional, cu tradiţiile,datinille, obiceiurile şispecificităţile lui,mergând până la subli-mare, a regenera actulrealmente artistic şi cre-ator al iei nu este altcevadecât reconfirmarea spir-

itului nostru tradiţional şi identitar. Iar pemama băcăuancă şi cei trei băieţi ai săiaflaţi abia la vârstele întrebărilor şiînvăţării lecţiei de apartenenţă şimândire naţională nu o pot asemui decâtcu o pildă a simbolului perenităţii şipermanenţei. Oferită nouă şi acum, înanul Centenarului românesc. Şi tocmaipentru că este un simbol, şi nu unuloarecare, cred că iei i-ar sta foarte binealături de vestita frunză-brand ce s-adorit a fi, dar nu prea mai este, logo-ulturistic al României ca paşaport senti-mental şi identitar în călătoria sa pemeridianele lumii. Pe care deja a începutsă le cucerească. Spre bucuria şi mân-dria noastră, a tuturor, a celor ce încă nune-am pierdut speranţa în „...viitor deaur”. Parafrazându-l pe Poet: Ce-ţidoresc eu ţie/ Prea frumoasă ie,/ Să ne-mbraci mereu/ Fete şi feciori/ Dor desărbători/ Şi în orice zi/...

România sub aura Centenarului Unirii

Mih

ai B

uzn

ea

Unul dintre colaboratoriide prestigiu ai revistei „Ateneu“este, desigur, și Tudor George(1926–1992), poet și tradu-cător, publicist și autor al unorfoarte interesante și expresiveportrete și peisaje.

Numele său îl întâlnimdoar de câteva ori, atunci cândpublică niște poeme, cândopera sa este analizată de unuldintre confrați și când i se re-produce un excelent auto-portret.(1)

Într-o epistolă, recentdescoperită, trimisă poetului șiredactorului-șef al revistei„Ateneu“, Radu Cârneci, TudorGeorge cere, imperativ, drep-turile ce i se cuvin pentrupoezia Anii colindelor (2) ces-a publicat, de sărbători, în„Ateneu“, în decembrie 1969.

Epistola, deloc colegială,conține aprecieri și acuze laadresa lui Radu Cârneci și aechipei redacționale, precum șiamenințări greu suportabile.

Relațiile dintre scriitori, peatunci ca și acum, nu erau toc-mai de cea mai bună calitatespirituală și umană.

Exista și persistă, încă,ideea că un director de revistăliterară deține o anume forțămaterială, mai direct spus, oputere financiară de care dis-pune cum dorește. Or, lucrurilenu stau astfel.

Relațiile dintre cei doipoeți au intrat în normalitateodată cu trimiterea drepturilorde autor pe care Tudor Georgele solicitase.

*Buc[urești], 8 februarie

[1]970

Dragă Radule,

Drept să-ți spun, de la bunînceput, nici nu știu ce ton sădau rândurilor de față. Dincolode nemulțumirea mea, care ți-e desigur clară, simt o ne-dumerire care-mi clatină celemai simple și firești încrederi.

Cel puțin, în privința per-soanelor și caracterelor nuprea sunt obișnuit să mă-nșel,dacă nu la prima impresie, celpuțin la a doua.

Regret că, în legătură cuafirmațiile tale și probitatearedacției „Ateneului“ a trebuitsă mă declar înșelat,împărtășind deconcertantulpunct de vedere al altor cola-boratori, prieteni ai mei, ca depildă Romulus Vulpescu.

Prestigiul și creditul amia-bil acordat vouă se clatină. De-ranjamentele contabile șiadministrative vă privesc, dar o„revistă editată de Comitetuljudețean pentru Cultură și artăBacău“ n-are voie să rămânănerezolvabilă și incorectă fațăde nici un scriitor, necum fațăde acei solicitați la modul di-rect, ca în cazul subsemnatu-lui.

În prietenoasa ta epistolădatată 11 dec[embrie] 1969,

odată cu aprecieri elogioaseasupra materialului trimis, pen-tru care îți mulțumesc aparte,mă asigurai: „Așadar e bine!Va cuprinde o pagină întreagă,într-o paginație excelentă. Suntconvins că vei fi mulțumit dintoate punctele de vedere. Spercă înainte de Anul Nou să-țiplătesc și colaborarea“.

Aș fi vrut să cred că nu te-ai referit la Anul Nou 1971! Aniicolindelor, portpuriul evocator,a apărut, într-adevăr în cadrul„Ateneului“ festiv, de sărbători,dar retribuția cuvenită șianunțată n-a apărut nici pânăîn prezent.

Mă întreb, dacă astfelînțelegi tu prin „așadar, ebine“?! Or, poate inspirându-văde la titlul poemului meu, Aniicolindelor, considerați că-inecesar să vă colind cu aniipentru bolindețele și colacii decuviință?!

Dragă Radule, regret cătrebuie să mai jignesc hârtia cuasemeni rânduri, dar te previncă o simplă înjurătură decircumstanță, altfel flexibilă îngura mea, nu va încheiaaceastă „colaborare“.

Nici unul din noi n-are timpde pierdut și la sărăcia mea nu-mi arde să alerg cu lăcrămețiiși jalbe.

Atitudinea voastră e, cumștii, recidivistă. Cu un an înurmă ți-am înmânat 20(douăzeci) de reproduceridupă grafica mea, pentru capeste șapte luni, în urma întâl-nirii noastre întâmplătoare la„Restaurantul ziariștilor“, să-mitrimiți prin poștă 200 lei, ceeace nu acoperea nici plata fo-tografiilor.

Acum, n-am primit niciretribuția dactilografierii, pentruo întreagă pagină de versuri.

Nu știu ce fel de lentileaveți la ochelarii voștri, darasemenea lucruri eu nu le vădbine. Aștept, de la primirea decătre tine a prezentei, încă 10zile, în care timp socot că văveți îndeplini datoria de a-miexpedia mandatul cu drepturilede autor.

Într-altfel, mă veți fi silit săfiu reclamagiu, ca repetentulclasei, voi înștiința „Uniunea“noastră de necazurile mele șivoi consulta și „Comitetuljudețean pentru cultură și artăBacău“ în calitatea sa de edi-tor. Regret asemeni practicidar pare-mi-se că primul regretar trebui să fie al vostru, cei pecare v-am simpatizat spontan.Mă-ntreb ce-o fi-n mintea ta?Cum ți-ar fi mergând treburiletale de publicist și cum consi-deri această plagă a drepturilorde autor?

Aștept răspuns urgent șirezolvarea diferendului.

Ura!Tudor George

(Continuare în pag. 5)

Inscripții băcăuane

TUDOR GEORGE și REVISTA „ATENEU“

Nic

ola

e S

curt

u

PLUMB 139

pagina 3revistă de atitudine

Recomandând, pentru câtevadecenii, o improbabilă grevă lirică,junele Cioran ne asigura că doarproza impune o literatură în circuiteleglobalității. Evident, într-o culturăpoetocentrică (cum e, indubitabil, anoastră), sfatul nu putea fi urmat, chiardacă, în anii din urmă, năvala laroman, pe suportul grafomaniei înfloare, e un simptom vizibil. Toatălumea vrea să scrie roman și putemproba afirmația invocând, de pildă, nu-mele unor dezertori, faimoși poețioptzeciști (Vișniec, Cărtărescu,Gabriel Chifu etc.) cochetând cu„genul tărăgănat”; și cu bune rezul-tate, să recunoaștem. Încât un exa-men sociologic, cercetând contextul,ar fi binevenit, credem, deslușindtendințele și inventariind efectele.

Să observăm, fie și în treacăt, căromanul nu se iveşte într-un ghetouestetic. Presiunea contextuluiinfluenţează nu doar recepţia, ci şicreaţia. Soarta romanului în segmen-tul postbelic (comunizant), dupăeflorescenţa interbelică, e probatorie.Gestul scriptural suporta un şir derestricţii (mergând până laautocenzură / cenzura în amonte) şifuncţiona defulatoriu, prin esopism,„şopârle” etc., ca un „sistem de su-pape”. Epidemia romanescă a „ob-sedantului deceniu” era o producţie de„deconspirare”, căutată cu aviditate,prizată de marele public. ConcurentăIstoriei, defrişând spaţii necercetate,literatura justiţiară (proza „de curaj”) aconsacrat o reţetă, căzând în schema-tism: un conformism confortabil şi unepigonism productiv, întreţinând – înmulte cazuri – o deloc pioasă con-fuzie: cea care valoriza prompt succe-sul de piaţă, eclipsând literatura înaltă.Or, legile succesului transcend dese-ori factorul estetic, depinzând primej-dios de fluctuaţiile circumstanţelor, demeteorologia politică, îndeosebi.Situaţia aminteşte de elogiile umflatece au însoţit creşterea literaturii noas-tre „noi”, invalidate ulterior. Deosebirilesunt, însă, flagrante; impunitateaanilor ’50 desfigura perioadainterbelică, terorismul cultural al dog-matismului învederându-se prinrelevanţa unor studii de patologieliterară. Se căuta obsesiv MODELUL,sacralizat prin sancţiunea „centrului”,pus imediat în circulaţie şcolară; pre-siunea modelului canonic, imperme-abil, marginaliza valorile ne-canonice,„negative”, fără a supravieţui unuifoarte îngust segment temporar, cumari răsturnări pe harta literaturii, cumlesne se poate constata retrospectiv.Critica timpului a gândit şi ea pe ter-men scurt, rămânând documentulunei realităţi istorice şi estetice rapidperisabile. Vrem a spune, concluziv,că independenţa literaturii de un anu-mit spirit al epocii este iluzorie.

Romanul, fie el oportunist, sub-versiv, disident, evazionist (ca săpreluăm schema lui I. Simuţ), trebuiesă rămână credincios marilor teme.Să poarte coloratura de epocă şi săcapete, prin lectură / interpretare,sens, închegând un destin. Sau, cumspunea Virgil Tănase, sumedenia deîntâmplări să câştige un „gust denecesitate”, impunând prin verosimili-tate. Din păcate, două hibe (capitale)urmăresc, la noi, destinul acesteispecii majore: voluptatea stilului(metaforita), ispitind multe condeie şilocalismul (mulţumit a oferi cazierulepocii), lipsit de distanţa trebuitoarepentru a palpa marile teme. Pluspăgubosul maniheism. În pofida

strădaniilor (individuale, mai cuseamă), a eforturilor financiare(susţinând, vai, strategii de grup), tra-ducerile, câte sunt, raportate ca marisuccese, nu au ecoul scontat. IncisivulMihai Sin încerca o explicaţie (v.Marea miză, Ed. Nemira, 2008),supunând fenomenul epic autohtonunui veritabil rechizitoriu. El identificasimptomele: sincronizarea camimetism (la nivelul tehnicilor nara-tive), inautenticitatea, „dialogul subal-tern”, carenţa de Universalitate. Doarpromovarea în bloc, credem, ar puteareprezenta o cultură, nemulţumindu-ne cu succesele (izolate), zgomotosafișate, fără impact dincolo.Deocamdată, internaţionalizarea în-târzie. Dacă în „industria” filmului amdevenit vizibili, în roman, în pofidaînghesuielii, doar „expatriatul” MirceaCărtărescu şi-a tăiat, pare-se, vad. Săfie România „ţara cu un singur scri-itor”? Şi dacă fostul poet, considerat„locomotiva generaţiei” (cf. Dan C.Mihăilescu) a reușit, nu ar fi de doritsă „tragă” după sine şi alte nume, spri-jinindu-şi confraţii, ieşind din provin-cialism şi minorat? Chiar cultură micăfiind (un alibi de largă folosinţă, defapt), ambiţia de a scrie cărţi mari artrebui să rămână ţinta oricărui creator,descoperind pe cont propriu „zonelecu plancton” (vorba regretatului Al.Muşina). Ştiind că romanul este unteritoriu de cucerit, cum îndemna „pi-onierul” Liviu Rebreanu...

În rest, europenitatea noastră cunăbădăi, convoiul de frustrări şi ob-sesii în siajul „nobelabilităţii” (după for-mula lui Ion Simuţ), folcloristica decafenea umflând capricioasa listă a el-igibililor ş.c.l., întreţin zarva. Şiîmpiedică lucrul concret, palpabil,temeinic. Confirmându-l, peste ani, peD. Drăghicescu care ne aşezase sub„pecetea neisprăvitului”.

Până la urmă, întrebarea de neo-colit priveşte, însă, soarta cărţii. Înplină bulimie / asfixie informaţională,captivi ai societăţii mediatice, neputem chestiona, deloc inocent, cuimai comunică azi literatura. Iarrăspunsul (ştiut) e descurajant, „anal-fabetismul TV” fiind contagios.

*„Fractura” decembristă şi faliile

generaţioniste, întreţinând apetitul be-licos şi darwinismul cultural, pe supor-tul unei reale, totuşi, continuităţi (oricâtde contestată ar fi), obligă la opermanentă revalorizare. Chiar inter-valul comunizant poate fi (şi trebuie)etapizat; după o primă fază, a realis-mului socialist, a dogmatismului fe-roce, a urmat „mica liberalizare” şi,apoi, o eşuată autarhie triumfalistă.Poate fi literatura acestei perioaderefuzată „în bloc”, integral detestată,suportând un blam generalizat? Poatefi scrisă istoria ei fără o percepţiecontextuală? Putem prelua, inerţial,ierarhii osificate sau, acceptândfireasca declasare a valorilor,sinuozităţile recepţiei, cota fluctuantă,înghesuim în tomberoanele literare,fără necesara „revizitare”, fără putinţaunor analize totalizatoare, nume grelealtădată, autori culpabilizaţi, defăimaţi,retrogradaţi, „expiraţi” etc., unii„plecaţi” dintre noi şi uitaţi? Sunt valoridefinitiv scufundate? Să nu uităm că,în epocă, meritele unor scriitoriimportanţi, înfruntând vitregiacircumstanţelor, n-au fost doar lite-rare. Că, în comunismul „dinastic”, au„funcţionat” două ierarhii, iar „mitulsituaţiei ireversibile” părea a blocaorice şansă de primenire / radi-calizare, în condiţiile unui regim con-solidat pentru „eternitate” (vai,provizorie). În fine, dacă literaturareţine textul, nu contextul, opera poateizbăvi omul (credinţa lui G. Călinescu),făcându-i uitate păcatele ideologice şimorale? Sau măsluind adevărul bi-

ografic? Dintr-o literatură infectată,alterată ideologic, supusă dirijismului,cu tematici obsesive, de rază localistă,nu putem alege nimic? Doar „unmunte de deşeuri”, doar o gaurăneagră ar fi „recolta”? Iar epocapostdecembristă, atomizând viaţaculturală, ar fi „momentul zero”, startulunei noi literaturi, aruncând în neantzestrea, adică scriitori şi cărţi, prile-juind, altădată, o risipă adjectivală?

Evident, o discuţie onestă pre-supune / impune o înţelegereintegrativă a fenomenului literar,cercetând şi „viaţa externă” a operelor.Fiindcă metabolismul literaturii nupoate fi examinat ca istorie „pură”, înafara contextului ideatic (ideologie,mentalităţi, tradiţii), cu deosebire într-o realitate literară anormală, virusatăideologic. Şi în care literatura, de-venind o instituţie, îşi arogă, surdi-nizat, „rosturi compensatoare”,scriitorul fiind un cumulard de roluri.Nu doar legile misterioase ale creaţiei,ci însăşi comunismul ca epocă încă„misterioasă”, vehiculând ficţiuni ideo-logice până la a crea acea „suprarea-litate”, în termenii lui Alain Besançon,obligă la investigaţii „arheologice”, re-constituind ambientul politic şi de-scoperind cifrul epocii. E adevărat,presiunea politicului, prin bruiaj ideo-logic, tenace, eficace, cu mici pauze(relaxante), a impus replieri; dez-voltându-se reactiv, răspunzând lainterdicţii, organismul literaturii, pro-ductiv, defensiv şi inventiv a găsitstrategii de supravieţuire, chiar dacă,sesiza Mircea Martin, rolul Puterii(asupra textelor literare) a fostsupralicitat. Oricum, „duşmanulcomun” a consolidat solidaritateascriitoricească, precară, altminteri.Dar esteticul, observăm, rămâne ofuncţie de context. După furibunda şiprimitiva ideologizare, sub pecetea

maniheismului utopizant, reintrarea înestetic a condus, sub presiuneaautonomiştilor, la un alt exces, im-punând „valutarea estetică” (cf.Răzvan Voncu). G. Călinescu,admiţând, desigur, rolul criticului casubiect ordonator în câmpul axiologic,atrăgea atenţia că „o critică esteticăpură nu există”. Monica Lovinescu,din raţiuni politice, a împins maideparte raţionamentul, abandonândpreceptele lovinescianismului, consi-derând că autonomia esteticului ar fidoar „un concept leneş”, util demisio-narilor, explicând o rezistenţă„originală”. Doar că acea critică est-etică, preluată de la Timothy G. Ash(un „făuritor de formule fericite”,recunoştea), purtată „în tranşeeleexilului”, devenise o critică de front,degradând însuşi demersul critic.

La un examen retrospectiv,cercetând mişcarea prozei şi seismeleprozastice, dincolo de rolul istoric,constatăm că astfel de titluri, forţândmiza politică, s-au bucurat de unimens succes. O percepţie corectă arcere „refacerea contextelor” (reco-mandare stăruitor invocată şi, dinpăcate, rar urmată), judecând „la rece”dacă a fost vorba de o primiresupraapreciativă, de „abuz” axiologictacticizat şi dacă azi, discreditată,producţia romanescă în cauză,„expirată”, trebuie supusă deratizării,aruncată la coşul istoriei literare. Iarautorii, trataţi persiflator, împinşi într-un ritual al iconoclastiei, pentru a faceloc noilor veniţi. Negreşit, fenomenul

revizuirilor intră în normalitatea me-tabolismului cultural. Azi, însă, pres-tigiul literaturii s-a prăbuşit, piaţa esaturată, existând chiar – se plângînsuşi romancierii – „stocuri toxice”, in-teresul public a diminuat. În contextulacestui „dezinteres democratic”, maipot fi recuceriţi cititorii? În plus, dacăe să-l credem pe N. Manolescu, după2000 – spunea criticul într-o recentă„panoramare” – nu prea putem vorbidespre „o literatură adevărată”. Ex-ceptând „supra-viețuitorii”, marilenume întârzie, cultura de piață impunereconfigurarea canonului, standardelese schimbă, prezenteismul ne sufocă.

Deci cum stăm azi? Colocviile dela Alba Iulia ar oferi câteva piste pen-tru o discuţie aplicată. Radu Mareşparia pe nonficţional, vorbind de„suprasarcina non-ficţiunii”. Documen-tul, după Irina Petraş, rămâne„urzeala” pentru textura ficţionată. Înfine, cu alt prilej, Mihai Sin cerea o viz-iune credibilă şi un larg orizont prob-lematic, după ce, să recunoaştem,aruncat în fundătura textualizării, in-sensibil la tragic, romanul se devital-izase. N-ar trebui să uităm de „pactul”cu cititorii, lectura fiind, se ştie, înrecul, pe fundalul teletropismuluiepocii (videocultură). Totuşi, Pierre deBoisdeffre era ferm: caracterul de di-vertisment îi asigură un public. Sigurcă mecanismele identificării şiipostazierii intervin decisiv; dar dorinţade fabulaţie şi impulsul compensatoriunu pot explica, izolate, formbidabilacarieră a romanul modern. El este şiprodus de consum (comercial) şi mi-jloc de cunoaştere; o cunoaştereimplicită, derivată din natura intimă aoperei literare, aşa-numita cunoaştereproblematică. Să pomenim doar peBalzac, autorul Comediei umaneoferind – după o memorabilă formu-lare – „o istorie completă a societăţiifranceze”. Apoi, de multe ori, succesulunui autor se limitează la segmentultemporal când publicul său dominăconsumul literar; încât, observase Es-carpit, „supremaţia” depinde delongevitatea şi autoritatea unui anumitpublic receptor.

În privinţa modalităţilor şişanselor de „a ne răspândi în lume”îmi mărturisesc intratabilul scepticism.Pornind de la năravurile de-acasă(clasamente de cafenea, solidarităţide grup, găşti cimentate, cumetrii lit-erare, rivalităţi excomunicatorii) pânăla supremaţia criteriului relaţional,vidând voluptuos vecinătăţile. Deregulă, scriitorul român răzbate pecont propriu şi nu prea recunoaşte şialte nume competitive. Cu atât maipuţin să le propună. Oricum, sunt con-vins că doar un şoc politic ar trezi in-teresul altora. Noi am avut astfel deşanse (august '68, decembrie '89), dinpăcate ratate cu dezinvoltură. Aici, edrept, ar fi fost câştigătoare doar vari-anta implicării statale. Concret, măgândesc la o listă de 10-15 scriitori(din prima linie valorică), traduşi învreo 4-5 limbi prin efortul financiar alstatului român şi impuşi străinătăţii,exploatând o conjunctură favorabilă.Un astfel de eveniment, cu impact me-diatic (cum au fost şi, poate, vor maifi) ne-ar deschide un teribil culoar. Al-tfel, ne vom mângâia mereu cu gândulcă suntem mari şi neînţeleşi. Sau vomflutura teza complotului, „justificând”incapacitatea unui efort continuu, co-erent, pragmatizat.

În fond, dincolo de canibalismulliterar, scriitorii merituoşi „trec” prininterpretări succesive; aceleaşi cărţi,alte lecturi, îmbrăţişând alte piste in-terpretative, îmbogăţesc necurmatflora exegetică. Respectând estetici-tatea, vom readuce în atenţie, prin re-vizitare, nume mari şi mici,cunoscând, inevitabil, pe piaţapostumă, „mărirea şi decăderea”, înconexiune cu „rupturile” socio-politice,îndatorate conjuncturilor în prefacere:a lumii cititoare, a gustului epocii, darşi a meteorologiei politice.

ROMANUL ROMÂNESC, ÎNCOTRO?

Ad

rian

Din

u

Rac

hie

ru

PLUMB 139

pagina 4 revistă de cultură

Mergândîn zigzag, dinprezent în tre-cut și înapoi,s c r i i t o r u lAdrian Lunguaduce în prim-plan, în ro-

manul lui, „Omul din ferestre”(Editura Timpul, Iași, 2018), des-tinul unui personaj care trăieșteintens și cu îndârjire într-o lumesurprinsă în două epoci – înainteși după decembrie 1989 –, printremeandrele căreia caută să-și facăloc, în primul rând ca să poatăsupraviețui încercărilor la care îlsupune, dacă nu necontenit,măcar în fiecare etapă a vieții lui,luptându-se cu „falnicul nimic aliluziilor de fiecare clipă, digerategrăbit în nevoia voluptoasă șidisperată de a trăi”.

De-a lungul celor patru părțiale cărții („Fuga”, „Singur”, „Vi-novat” și „Tăcere”), prin inter-mediul câtorva naratori –identitatea unora dintre ei (care-șiexprimă opiniile, mai ales cuprivire la momente din viața per-sonajului central, uneori parcă încomplicitate cu naratorul auctorial,în general obiectiv), păstrândmereu, până la sfârșit, oapreciabilă doză de ambiguitate,care sporește cantitatea și așa su-ficient de mare de senzațional dinviața lui Tudor Florea, eroul ro-manului –, prin urmare, reliefândlumea din perspective diferite,scriitorul urmărește traseulexistențial al unui personaj care,mutatis mutandis, trăiește nu visulamerican, ci un vis românesc, nucu mult diferit de cel de pesteocean, doar că poartă inevitabilaamprentă a acestor locuri, cuvirtuțile, dar și cu scăderile lor.

Acțiunea nu se dezvoltăcronologic, așa cum arătam maisus, derularea ei fiind întreruptăde mai multe ori, pentru ca, prinflash-back, să se aducă frag-mente consistente din trecutulpersonajului ce-i justifică evoluția,sub toate aspectele. În felulacesta, după ce prima parte a ro-manului debutează cu enunțareaa o seamă de gânduri,aparținându-i, în egală măsură(fiindcă granița dintre cele douăinstanțe narative nu este precistrasată), naratorului auctorial șipersonajului, cu privire laexistență, timp etc., urmeazăevaluarea situației socio-profe-sionale a eroului, la un momentdat, cu tribulațiile-i din aceste sec-toare, care au în vedere atât viațaprivată, cât și pe cea publică acelui ce, fost profesor de liceu,ajunge, printr-o conjuncturăneașteptată și nici măcar dorită cuadevărat de el, directorul uneimari societăți, dar care, deși facesacrificii (în sensul că renunță la ocarieră științifică meritată și pentrucare ar fi avut vocație, pentru casoția lui, profesoară universitară,să poată să se dedice studiului),este nefericit. Personajul eșueazăatât în plan sentimental, într-ocăsnicie în care iubirea, dacă afost, dispare, cât și profesional,fiindcă nici la serviciu lucrurile nustau mai bine. Necazurilepostrevoluționare ale eroului,tipice pentru perioada respectivă,sunt inerente în viața cuiva cuasemenea personalitate, care-lface incapabil să se adapteze lastilul de acțiune al celor din jur(din structuri politice și de lainstituția pe care o conduce).Tudor respinge compromisurile șiîși atrage suspiciunea, disprețul,ura etc., din partea acestora, cu

care nu poate și nu vrea să seasocieze. Mai mult, contribuie, in-voluntar, la accidentul cerebralfatal al soției, indignată pestemăsură de amintita lui incapaci-tate de adaptare.

Concomitent cu existențapersonajului – prezentată rezu-mativ de narator –, scriitorul sur-prinde și fragmente din emoțiile,frământările, tulburările societățiiromânești, mai ales post-revoluționare, ale cărei convulsiise manifestă, cu mai mare saumai mică intensitate, în toate sec-toarele vieții, iar, pe acest fundal,romanul dezvăluie tentativele per-sonajului de a fugi de sine, de unregim politic sau de altul, de osoție de care se înstrăinează totmai mult, apoi de remușcările dedupă moartea ei și chiar de lumearomânească, în ansamblu, tulbureși tulburătoare, cu atât mai multcu cât el se dovedește mereu unins visător și chiar cu o oarecarecantitate de timiditate, în pofidarolurilor socio-profesionale pecare și le asumă ori spre care esteîmpins.

Abia partea a doua a cărții,mai întâi și mai mult decât cele-lalte, dar și următoarele, coborândîn copilăria personajului, dez-văluie mecanismele care, în primiiani de viață, i-au asigurat sau i-aupregătit traseul pe care avea să-lurmeze, însă naratorul, susținutsporadic de alte voci care seinsinuează intempestiv, de fiecaredată, în fluxul narativ, reveleazădoar câte puțin din datele care,adunându-se, scot la iveală, încele din urmă, mistere grave, alecăror consecințe, fie și parțial, s-au răsfrânt în evenimentele pecare le-a trăit, dar, în primul rând,asupra personalității lui. Așadar,cel prezentat, în prima parte a ro-manului, ca un adult implicat cutoată seriozitatea și cu pasiune întot ce întreprinde, cu principii (de-rivând dintr-o moralitate aproapefără fisură), pe care caută să leaplice și în viața de familie, dar șiîn societate, cu alte cuvinte, unmodel uman, însă fără nimicspectaculos, odată cu întoarcereanarațiunii la primii ani din viața lui,se dovedește a fi fost un copilatipic, în special pentru o familiede oameni simpli de la munte: deo fragilitate fizică aproapemaladivă, însă, prin compensație,extrem de preocupat deînvățătură, de cunoaștereteoretică, ocrotit excesiv demama, ale cărei trăsături lemoștenește, dar urât visceral defrații mai mari și de un tată domi-nat de instincte, alcoolic și de oviolență ce frizează demența. Caurmare, copilul, după o tentativăde crimă a tatălui, când sare însprijinul mamei, în timp ce frații,paralizați de spaimă nu fac nimicsă o salveze, se mută la buniciimaterni, cu atât mai mult cu cât

cea care-i dăduse viață moare.Alături de aceștia, are parte de oviață normală, fiindcă este iubit șisusținut în tot de către bunici, darși de învățătoarea lui și de profe-sorul de fizică, astfel că, la ter-minarea liceului, la îndemnul și cuajutorul acestuia din urmă, sepregătește și reușește să fieadmis la facultate. În fine, înaceastă perioadă, a studiilor, află,la un moment dat, de la fosta luiînvățătoare că profesorul,bărbatul vieții ei, a murit și, cuacest prilej, îi dezvăluie mareataină (sau una dintre ele) în careera acoperită nașterea lui, șianume că este copilul celui care îlsprijinise atât de mult și pe carechiar și l-ar fi dorit ca tată, fără săștie adevărul venirii lui pe lume.

Dar nebănuitul, la început,senzațional al vieții personajuluimai are să-și arate câtevaepisoade, fiindcă el descoperă,undeva la marginea unui oraș,ruina unei mari construcții care-lfascinează, până într-atât, încât ocumpără de la urmașa foarte învârstă a celor care au construit șiau stăpânit ceea ce ar fi fost de-mult un han renumit și căutat, de-venit victimă colaterală, într-oconfruntare dintre nemți și ruși,din timpul războiului al DoileaMondial, fiind distrus într-un bom-bardament. Pentru (încă) visătorulTudor Florea, ajuns la vârsta lacare – singur, prin moartea soțieiși stabilirea fiilor, după studii, înCanada – consideră că nu maiare prea multe de făcut, „broascațestoasă”, cum vede el ce arămas din fostul han, devine,aproape instantaneu, o gură deoxigen, drept care o cumpără casă o transforme într-un centru deagrement pentru tineri, însăacțiunea de reabilitare și chiarreconstrucție este complicată. Înplus, un investitor german cautăcu tot dinadinsul să răscumpereruina, oferind sume aproape exor-bitante, totuși, noul proprietarrămâne inflexibil în fața tentației.

Întâmplări incredibile serevarsă apoi peste fostul han:deghizați în fantome ce urmărescsă-l sperie pe țiganul fidelstăpânului, care păzește șantierulviitorului stabiliment, cei cevoiseră să răscumpere clădireasunt, până la urmă prinși depoliție, dar Tudor însuși este pepunctul de a-și pierde viața înhrubele vechi, unde însădescoperă o cantitate uriașă delingouri de aur, ascunse de foștiiproprietari, ceea ce explică dis-perarea neamțului de arăscumpăra ce a mai rămas dinvechea clădire. Bineînțeles căTudor, cetățean-model, așa cuma fost mereu, predă comoaraautorităților, contribuind substan-țial la creșterea rezervei valutarea țării. Închide ochii însă la „sub-tilizarea” unui lingou de cătrețiganul în mâna căruia și-a puspaza proprietății.

Șirul faptelor de senzație dinviața personajului central esteîncă și mai mare, iar secretelecare vin să i se etaleze seaglomerează spre sfârșitul cărții.

Așadar, romanul lui AdrianLungu, în care se regăsesc atâtinfluențe dinspre proza obiectivă,cât și date ale celei subiective,este cronica vieții unui om care,străbătând două regimuri politice,reușește să-și păstreze înălțimeamorală, rezistând tuturor încer-cărilor la care este supus șiavând, de fiecare dată, putereade a renaște și de a merge maideparte pe drumul său.

Rezistând falnicului nimic – Adrian Lungu: Omul din ferestre

Mio

ara

Bah

na

Interviu cu EUGEN SIMION

– Domnule Academician, în patria luiBacovia îl aniversăm pe Vasile Alecsandri.

Acad. Eugen Simion: – E foarte bine și suntîncântat în primul rând că am fost invitat și în aldoilea rând că am putut să ajung aici, în drumspre Fălniceni, unde vom vorbi despre un altmare moldovean, și anume criticul Eugen Lovi-nescu. Sunt 200 de ani, se pare, de când s-anăscut. Nu mă deranjează dacă data estenesigură. Oricum Alecsandri s-a născut într-omare generație, generația lui Kogălniceanu,Bălcescu, Ghica, Cuza și atâția alții care au făcutRomânia modernă, prima Unire din 1859.

– Ce reprezintă azi Vasile Alecsandri pentruliteratura română?

Acad. Eugen Simion: – Reprezintă enorm!El este cel care încheie formarea limbii literareromâne o dată; în al doilea rând, el a jucat un

rol foarte important înmișcarea de care am vor-bit. A fost, să nu uităm,între altele, ambasadorullui Cuza pe lângăNapoleon al III-lea și s-aachitat admirabil de misialui. Pe urmă este operalui, care începe cu volu-mul din 1852, „Poeziilepoporane”, pe care el le-a îndreptat puțin. (Uniispun că este creatorul; euspun că este doar cel

care a dat un veșmânt artistic frumos, cu careaceste splendide balade și poezii lirice au circu-lat.) Pe urmă este unul dintre creatorii teatruluiromânesc la propriu și la figurat; la propriu, pen-tru că l-a creat și la figurat, pentru că a înființatîmpreună cu alții instituția teatrului românesc șiatâtea altele. Spuneam cu 2-3 minute înainte căsunt bucuros nu numai că am venit aici și amvăzut această frumoasă statuie, acest portret allui Alecsandri, dar sunt bucuros că am avut odiscuție cu președintele Consiliului JudețeanBacău, care a acceptat propunerea făcută dinpartea Academiei Române și a FundațieiNaționale pentru Științe și Arte să scoatemîmpreună opera integrală a lui Alecsandri, într-o ediție de tip „Pléiade”. E un lucru foarte impor-tant ca în doi ani de zile noi să avem aceastăediție, care va fi un fel de ediție model pe care ovor folosi și ceilalți, în alte generații.

– Știți că în municipiul Bacău este și CasaMemorială „Vasile Alecsandri”, care nu se aflăîntr-o situație strălucită.

Acad. Eugen Simion: – Știu foarte bine șimai știu că nu departe de aici se află Mirceștiul,și conacul de acolo este într-o stare și maijalnică. Am vorbit cu președintele Consiliuluidumneavoastră; el mi-a spus, și pe bună drep-tate, că Mirceștiul nu aparține de Bacău, ci deIași. Ei, cu Iașiul nu știu cum ne înțelegem. Sperca noul președinte al Consiliului Județean Iași,pe care nu l-am cunoscut personal, să aibă învedere că Alecsandri este o mare figură agândirii, a literaturii și a politicii românești.

– Și ultima întrebare: ce ar spune aceastămare generație din care a făcut parte și VasileAlecsandri despre situația socială și politică deazi din România?

Acad. Eugen Simion: – Eu aș spune întâi căa fost o generație absolut extraordinară, cea maimare generație; mai este una, aceea care afăcut Unirea din 1918, și că mi-ar fi plăcut să facparte din această generație. Oricum, mesajul lornu s-a încheiat. Ce ar fi putut spune ei desprehărmălaia lumii noastre politice de astăzi nu potspune, dar nu cred că ar fi fost fericiți.

– Mulțumesc mult!

Interviu de Gabriel PopBacău, 14 iunie 2018

Transcriere: stud. Laura-Andreea Bot,Facultatea de Litere a Universităţii „VasileAlecsandri” din Bacău; activitate în cadrul prac-ticii de specialitate.

PLUMB 139

pagina 5revistă de atitudine

Secretar de redac]ie:NICOLAE MIHAI

Director economic:LOREDANA D|NIL|

Redactori:EmiliaN maRCUViOREl DiNESCU, DORU CiUCESCU,

ValERia maNTa-TĂiCUȚU

PETRUȘ aNDREi,DORU CiUCESCU,

GhEORGhE UNGUREaNU,

prezentare grafică:

IOAN BURLACU

Corectur\: MIHAI BUZNEA,EUGEN VERMAN

ADRESA: 22 Decembrie 38/B/7- Bac\u:

E-mail:revista_plumb@yahoo.co

mtelefon: 0234 578 602

ilustrații revistă: Radu mihaiCRISTINA ȘTEFAN - ad.SITE;

Distribuție-curierat: Toader Titi ROZNOVANU

Consiliul editorial:

Președinte:

membri:

CALISTRAT COSTINOVIDIU GENARUVIOREL SAVIN

GHEORGHE NEAGU GRIGORE CODRESCU ION TUDOR IOVIAN

Studiul Discursteatral – între text șicontexte (Chișinău,2017), semnat decercetătorul științific,coordonator AnaGhilaș, care acti-vează la Institutul Pat-rimoniului Cultural,reprofilează un traseu

de la explicarea textului literar cu termi-nologie preluată din psihanaliză la inves-tigarea artei dramatice. Monografiavizează cinci compartimente. Primul Textși discus în comunicarea teatrală seaxează asupra diferențierii și colaborăriidintre noțiunile text dramaturgic și dis-curs teatral. Din comunicarea artisticăspecifică, comunicarea teatrală în carese observă conexiunea dintre vocile celucrează în favoarea montării piesei pescena teatrului, ținând cont de „relațiacomplexă dintre activitatea creativă (întransmiterea unui mesaj) a dramaturgu-lui, regizorului, actorului, scenografului șia celorlalți membri ai echipei (comuni-carea intrascenică) și a spectatorului(comunicare extrascenică)”. Complexi-tatea lucrului realizat constituie decodifi-carea textului scris în mutațiile pe care lesuferă sau le intensifică în acțiuneascenică, în abordarea, care nu seidentifică, dar se coagulează, dintreopera literară și spectacol, încorespondența discursurilor, unul fiinddramaturgic, altul – teatral. Pentru aînțelege noțiunea de discurs teatral setrece în revistă noțiunea de text cu multereferințe la subsol.

În prezenta monografie autoarea vaține cont continuu de cele „două straturitextuale”. Este interesantă comparația eidintre muzică și teatru:„De aici și cei doi timpi aiteatrului, ca și al muzicii,asupra cărora indicăfilosoful francez HenriGouhier: textul creat osingură dată, scriptul șireprezentarea lui – discur-sul teatral, spectacolul demai multe ori re-creat,ceea ce implică și oanumită metodologie încercetarea acestui tip dedemers cultural-artistic”.Semiotica teatrului (cerc-etate din optica discursuluiteatral de Henri Gouhier,Cf. Patrice Pavis, Cf. AnneUbersfeld, DanielaR o v e n ț a - F r u m u ș a n i ,Miruna Runcan, Angelina Roșca, Cf. An-gelica Hobjilă) este un reper fundamen-tal la perceperea noțiunilor teoretice.

În monografie autoarea va ține contde cele „două straturi textuale”. Esteinteresantă comparația dintre muzică șiteatru: „De aici și cei doi timpi ai teatrului,ca și al muzicii, asupra cărora indicăfilosoful francez Henri Gouhier: textulcreat o singură dată, scriptul șireprezentarea lui – discursul teatral,spectacolul de mai multe ori re-creat,ceea ce implică și o anumită metodolo-gie în cercetarea acestui tip de demerscultural-artistic”. Semiotica teatrului(cercetate din optica discursului teatralde Henri Gouhier, Cf. Patrice Pavis, Cf.Anne Ubersfeld, Daniela Rovența-

Frumușani, Miruna Runcan, AngelinaRoșca, Cf. Angelica Hobjilă) este unreper fundamental la percepereanoțiunilor teoretice.

În compartimentul Textul dramatic allui Ion Druță: valențe ale structurii esteanalizat initial în contextul cultural-istoric.Se relatează situația teatrului și a cine-matografiei la sfârșitul anilor ‘50 – în-ceputul anilor ‘60 atât în Europa cât și înspațiul lagărului socialist. Textul didas-calic din piesele „Casa mare”, „Doina”,„Păsările tinereții noastre”, scrise de IonDruță, este analizat din optica trecerii dela tradițional la modern. Cronicile timpu-lui amplifică cum didascaliile au fost in-terpretate de diferiți regizori și jucate larândul lor de mai mulți actori. Elaborareaconcluziilor în urma selecției minuțioasea diferitor consemnări, inclusiv și în limbarusă, sunt traduse în limba română șisunt prezentate cititorilor de specialitate,studenților, profesorilor care cerceteazăteatrul ca un fenomen complex al culturii.

Intertextualitatea la piesele druțieneimprimă, după cum remarcă dr. conf.Ana Ghilaș, „valențe etno-etice,filosofice, psihologice, spirituale”,referindu-se la muzica dansului Perinițadin piesa „Casa mare”, analizând Baladalui Ciprian Porumbescu sau în altă mon-lare apare Balada pentru vioară și or-chestra de Eugen Doga în piesa„Păsările tinereții noastre”. O atențiedeosebită, dictată și de textul druțian, darși predilecția cadrului didactic Ana Ghilașreieșind din monografia anterioară undeinterpretează „Homo pastor”, constituieinteferențele cu textul biblic, abordeazărolul psalmilor în „Hramul înălțării”, cro-nica satului Căpriana în piesa „Horia”.

Un alt capitol în care termenii teo-retici servesc pentru a in-vestiga piesa „Pomul vieții”de Dumitru Matcovschi. Înacest capitol se lucreazăcu diferite straturi: a) con-textul social, drama lui Du-mitru Matcovschi și b)discursul teatral, relevândrelația dramaturg – regizor– actor. Menționează că laacest spectacol au colab-orat în anii ‘70-‘80 regi-zorul și actorul VeniaminApostol și regizorul și ac-torul Victor Ciutac, iar în2010 regizorul AlexandruCozub.

Măiestria actoruluiMihai Volontir este vizatăîn segmental Actorul în

cronotopul spectacolului – Mihai Volontir,cunoscut, în special, pentru rolurile dinfilme. Pentru investigație au fost alesespectacolele „Amurgul”, „Muntele”, „Ul-tima noapte a lui Socrate”, unde actorulși-a manifestat și calitățile regizorale.

În concluzie, specificăm că este olucrare importantă pentru cei caredoresc să persevereze în cunoașterealumii teatrale.

Autoarei i-a reușit să explice termi-nologia din diferite optici, făcând oconexiune dintre viziunile dintre culturilevestice și estice. Fiecare având școlilesale de performanță, de aici rezultăexperiența interpretativă, care uneori aretangențe comune, alteori relevându-seprin accente indite.

Ana Ghilaș de la supraeu la „discursul teatral”

Vic

tori

a F

on

ari

Vasile Ghica în ediţie bilingvă

Abia termi-nasem de lec-turat monografiasemnată de har-nicul scriitorPetre Isachi, Lacurţile Aforis-mului (EdituraA n d r e a s ,Bucureşti, 2018)

că o nouă surpriză - una plăcută şiademenitoare - mă încearcă odatăcu învolburata lume a cititorilor. Nuspun, desigur, că Ghica Vasile e sin-gurul, dar este unul dintre puţiniiscriitori în viaţă care se bucură deun tratament monografic, iar cartealui Petre Isachi este încă o dovadăcă tecuceanul nostru este pe val,bine cunoscut în lumea devălmăşităa scriitorilor şi la fel de apreciat înlumea literară. Nu ştiu dacă PetreIsachi a avut la dispoziţie toateediţiile autorului, dar ştiu c-a aflatdrumul care duce la esenţa dis-punerilor aforistice şi a ştiut să lesublinieze apăsat adâncimea, vari-etatea tematică şi spontaneitatealor indelebilă.

Căci dincolo de ademenitoarealor carcasă ironică aforismele luiVasile Ghica afirmă lucruri grave,înţelepte şi demne de înţelenit în în-dreptare de viaţă, în norme şi-nprincipii protocolare pentru conduitaşi comportamentul uman. Subforma unor expresii laconice, ase-meni proverbelor româneşti, aforis-mele conţin şi ele nişte poveţe, doarcă acestea nu condensează numaio observaţie ancestrală, o mitologiepopulară şi o reflecţie profilactică, înbundiţă şi iţari - autorul lor n-arămas cantonat la învăţăturile dinpsaltire şi din vechile calendare, cia trecut mai departe la mirările luiSchopenhauer şi Rochefoucauld s-a irizat de adâncimile întâlnite şi s-a intrigat de gravitatea gândului lorlabirintic şi sporitor. N-a rămas, ase-meni românului prototipal, cuprivirea pironită doar la poziţiarariţei de pe cer, ci a căutat Antare-sul, s-a intrigat de întregul cer înste-lat de deasupra şi de lumea moralădin noi şi i-a căutat temeiurile,noimele, fundamentele pe care le-afixat în formule stenice şi crocante.

Petre Isachi l-a înţeles bine peautor, l-a cercetat cu francheţe şi curigoare şi i-a decelat troliul din carese trag firele ce-i optimizeazăfarmecul de pudrieră fără capac. Aînţeles că importanţa unui aforismnu constă atât în ceea ce spune, câtîn ceea ce sugerează şi chiar atuncicând afirmă o banalitate - bineînveşmântată-n brocarturi şi

mătăsuri – de fapt prefigurează olume. Aforismul, chiar atunci cândbastonează ceva se suportă uşor,fiecare sperând că e vorba dealtcineva. Longevitatea gândiriiaforistice, precizează şi PetreIsachi, este asigurată de terţiul in-clus ce tinde să înlocuiască binari-tatea (p. 23). Lumea s-a dezobişnuitsă mai gândească dual, în alb-negru sau bine-rău, şi conferă gân-dului o anumită subtilitate aluzivă,ce reclamă terţiul, de regulă cel in-clus, diferit de cel aristotelic. Are dreptate. Deseori comparămaforismul cu o floare, dar uităm ade-sea să precizăm că la fel deimportantă, pentru punerea în va-

loare a ansamblului, este şi glastraîn care aşezăm buchetul deanemone. De regulă, aforismele luiVasile Ghica, a sesizat lucrul acestaşi A. G. Secară, prefaţatorul cărţii,redă nu gândul complet, ci ofrântură de gând, dar chiar şi înaceste condiţii poate prefigura unîntreg sistem de gândire, sau, mărog, poate căpăta orice altădesfăşurare, cum a şi dovedit-o aşade convingător George BernardShaw. În măsura în care aforismulnu reţine decât concluzia unui faptde viaţă, sau a unei experienţe per-sonale, am putea admite, vorba luiA.G.Secară, că prin panseurile saleVasile Ghica şi-a scris pur şi simpluromanul vieţii sale spirituale.

Îl felicit pe Petre Isachi pentruaceastă micromonografie patetică,în care monografistul şi mono-grafiatul concură deopotrivă la ilus-trarea unei abilităţi căreia VasileGhica i-a conferit excelenţă şi i-aconsacrat chiar un festival anual cucare prilej îşi dau întâlnire toţi cei cese încearcă în această ispravăliterară, unde sub masca uneiformulări laconice se irizează olume aşa cum într-un strop de rouăse reflectă întreg universul.

Ion

el N

ecu

la

TUDOR GEORGE (Continuare din pag. 2)

P.S.Într-altă ordine de idei, cea

convenabilă și într-adevăr prie-tenească, îți mulțumesc pentru altău Centaur îndrăgostit(3) și laapropiatele mele apariții în volumnu îți voi mai rămâne dator.

Ahoe! Tudor George

Note* Originalul acestei epistole,inedite, se află în biblioteca poetu-

lui Radu Cârneci din București.

1. Tudor George, Autoportret înAteneu, 7, nr. 3, martie 1970, p. 3.

2. Poezia nu a fost inclusă încartea doamnei Marilena Donea –Ateneu 40. Bibliografie 1964–2004.Volumul 1–2. Bacău [TipografiaNova Bistrița], 2004.

3. Radu Cârneci, Centaurîndrăgostit. Bucureşti, Editurapentru Literatură, 1969 (ColecţiaAlbatros).

PLUMB 139

pagina 6 revistă de cultură

Amintiri ce rămânpeste timp. Amintiri cemă duc înapoi. (…) Pemăsură ce mă afund întimp, oglinda din sufle-tul meu adună tot maimulte imagini. În mi-jlocul lor străjuiește

școala sub cer limpede și înalt, în curteacăreia glasurile de copii îmi sună calm șiademenitor ca într-o vacanță nesfârșită.

Emil Simion e un om bogat. Nunumai pentru că are peste zece cărți pub-licate, ci și pentru faptul de a fi în posesiaunei zestre de întâmplări cu o gamă largăde manifestare. A fost învățător de limbaromână, ca și mine (de-o vreme audispărut învățătorii, slujitorii școlii nu-mindu-se profesori, bieții de ei!) și, mulțiani, director coordonator la Udești. Cândsă ajungă și el la titulatura de manager, afăcut bine și s-a transferat la LiceulSportiv din Suceava, unde a fost coleg decatedră cu regretatul Ion Cozmei. Binepregătit profesional (valabil și pentrujumătatea sa – Elvira), dispunând decalități nebănuite de conducător, harnic șioptimist, intransigent, daromenos, prins adeseori întreciocanul obtuzității politrucilorși nicovala colectivului didac-tic, E. Simion a reușit, prininteligență și chiar un soi deșiretenie, să evite ori sădezamorseze situații tension-ate, ridicând prestigiul școliide la Udești. Iar aceasta nu s-ar fi putut întâmpla dacă direc-torul nu s-ar fi simțit solidarîntru omenie cu toți colegii debreaslă.

În esență, cam astarezultă din ultima sa carte, Măcheamă amintirile…, deapariția căreia s-a ocupat, în2018, Editura „George Tofan” dinSuceava, romanul șederii sale în comunabucovineană amintită, unde un fost elevl-a apreciat cum se cuvine, în mijloculunei lecții deschise: girectorul este fru-mos. E de la sine înțeles că aceeașipărere o aveau și colegele de muncă, înmajoritatea lor aflându-se la vârstaexuberanței. Interesant este că autorulreușește să facă pasul înțeleptului șipeste momentele nefaste, de obiceiprovocate de starea precară a moralitățiiunor indivizi teleportați în funcții de controlîn cadrul inspectoratului școlar. Un astfelde profesor, misteriosul Ibrăileanu alSucevei, s-a dat în spectacol la o lecție degramatică, umilind-o pe profesoară în fațaelevilor pe motiv că a luat un predicat ver-bal, despre care inspectorul „doxat”susținea că e nominal. A fost nevoie ca,până la concluziile brigăzii, profesoara săalerge la universitarul ConstantinPopescu, cel care a confirmat justețeaanalizei făcute de dăscăliță, inspectorulprimindu-și palma cuvenită tot în public.

Amintirile noastre comune nedestăinuie că, în cadrul brigăzilor dealtădată, pe lângă oameni de caracter segăseau de fiecare dată și unii inspectoriîn postură de jandarmi (a, nu lipseaunici…jandarmerițele!) pregătiți cu bas-toane și aflați în căutarea, mai întâi anodului în papură, apoi a unor spinări „vi-novate” de imaginare erori didactice saude altă natură. Era normal ca așteptareaconcluziilor să capete spectrul prezențeisabiei lui Damocles: La ședință emoțiilepluteau în valuri. Vizibil marcate, cadreledidactice așteptau aproape cu răsuflareatăiată sosirea prezidiului și anunțarea ver-dictului. (…) Număram secundele îngând. Timpul parcă se oprise în loc.Cartea conține referiri și la atitudineatovarășilor cu mapa de la județ, respons-abili pentru organizarea în forță a „barab-uliadei” și a altor vajnice competiții(„borcaniada”, „Daciada”, „CântareaRomâniei”), urmând ca, în ultima parte aanului școlar, să se facă… recapitulareamateriei. Unul din acești bravi slujitori aisocialismului victorios se distinge printr-o

inițiativă capabilă să revoluționezehrănirea animalelor. Dar să-i dăm cuvân-tul autorului: Tovarășului „arbore” îi veniseîntr-o toamnă „geniala” idee să ieșim șinoi cu elevii la îmbogățirea și diversifi-carea bazei furajere a CAP-ului, deșiintraserăm de vreo două zile în clasă,după o lungă perioadă de izolare pe tar-lalele comunei. Cine să se împotriveascăacestei inepții? Mai ales că era un anbogat și câmpul gemea de furaje. Proba-bil că îl atrăgeau tot mai mult frunzele,fiind legate de primul său nume…

Dincolo de asemenea momentevenite din afară, atmosfera din spațiulșcolii e destinsă, luminoasă și propicepentru o activitate laborioasă. Nu lipsescnici aspectele de tot hazul, când o colegă,pusă pe distracție periodică, îșiîmbrobodește bărbatul cu dovezi aleprezenței sale pe la diverse înmormântări:colacul, prosopul și lumânarea, soluțiaideală psiho-pedagogică de a întreține încasă conviețuirea pașnică. Altădată, douăînvățătoare s-au prezentat la primar pen-tru a rezolva termenii unei reclamații. Șiau făcut-o într-un stil cu totul original,după cum a recunoscut însuși

conducătorul comunei, preamulțumit pentru înfrângere:Feline, nu alta! Nu am maiputut să le fac față. Fru-moase, elegante, ispititoare,drăcoaicele! Eu spuneam ovorbă, ele, zece! Nici nu amreușit să le citesc conținutulreclamației. Oare nu au soțiacasă care să le maipotolească? Dau la om pre-cum câinii prin băț, vorbaaceea… De ce nu spuneținimic? m-a apostrofat cu unușor tremur în glas. Avețimulte specimene ca ele încomună? Volumul e presăratși cu alte întâmplări nostime,

cum e cea din noaptea Sfântului Andrei(când unei domnișoare bătrâne i s-aufurat porțile și i-au legat în loc un câinejigărit, fără o ureche și fără coadă, căruiai-au pus la gât un carton pe care scria:„Caut partener de viață”. A vuit satul îndelir. Râdea și domnișoara amuzându-secopios, după care a spus: „Începutul ebun.”), însă accentul cade pe figurile lu-minoase de educatori jertfelnici,preocupați permanent atât pentru propriaformare, cât și pe cea a școlarilor, cazul,pe lângă altele, al tatălui poetului LiviuPopescu.

„Girectorul” a trăit din plin eveni-mentele din Udești, a participat la celemai multe din ele cu entuziasm, ba a șiprovocat bună parte, în calitatea sa de re-sponsabil pentru bunul mers alînvățământului, întreținând o relație decorectitudine și de cordialitate și lăsând înșcoală o amprentă sigură și viabilă.Astăzi, nu e decât un nostalgic dar și unneastâmpărat, cartea fiindu-i mărturiaelocventă. Și nu e o mărturie seacă, într-o înlănțuire de evenimente fără nici onoimă.

Autorul dovedește încă o dată, dacămai era nevoie, reale calități de scriitor, iarlectura volumului e o adevărată încântare.Caracterul „personajelor” e surprins princâteva note definitorii (Pe o scară vecheapăruse bătrânul încă verde, cu zâmbetcald și primitor. Și-a scos căciula,aruncând-o pe un scaun. Cu fața înflorităcu vinișoare roșii și cu ochii ageri, o ful-gerase pe Luxița, îndreptându-se spreea), dialogul alert se apropie de ceea cenumim oralitate (Al dracului buco-vineancă! Ce fel de soț ai, doamnă? Așa-i de naiv sau se preface? Aș vrea să-lcunosc. Poate-i surdo-mut?), în vreme cepasajele descriptive sunt dovada unui su-flet sensibil, atent „la tot și la toate”: Albulimaculat al zăpezii, sărutat de razelesoarelui, crea privirii sclipiri diamantine.Brazii păreau îmbrăcați în imense cojoacede nea. Fumul slobozit pe coșurile caselorse înălța ca niște fuioare în spirale alb-gri.

Trenul gâfâia sacadat. Urca șerpuindspre punctul nostru de întâlnire.

Un dascăl și amintirile sale

Ioan

Țic

alo

O carte cât un internet: „PrimulRăzboi Mondialîntre realitate și

ficțiune”Se spune că internetul

acoperă toate necesitățile infor-mative în ziua de azi – ceea ceeste o afirmație falsă. Peserverele internetului seregăsește doar informația plasatăacolo de o ființă umană, conformintereselor și priorităților celui careplasează această informație.Lumea cărților va exista în contin-uare alături de lumea online –chiar aflându-se la temelia ei.

Volumul Gabrielei Gîrmacea”Primul Război Mondial între re-alitate și ficțiune” reușește sătranspună în format tipărit interac-tivitatea atât de lăudată a interne-tului și să aducă laolaltă într-oformă coerentă categorii deinformații dintre cele mai diverse:de la ziare, scrisori, documenteoficiale la fotografii, opere literareși memorialistice. Copiile fidele aleunor scrisori și ziare contempo-rane anilor în care a fost făurităprin război România Maretransformă lectura acestei cărțiîntr-o experiență tactilă, este rea-lizat un contact direct între omuldin ziua de azi și mărturiile docu-mentare din urmă cu un secol.

Este cunoscută în marepovestea tragică a lui Emil Rebre-anu, fratele mai mic al scriitoruluiLiviu Rebreanu, care a încercat sădezerteze din armata austro-ungară și să treacă în România,doar ca să fie prins și spânzurat.

Gabriela Gîrmacea a reușit învolumul ”Primul Război Mondialîntre realitate și ficțiune” săpună la un loc un adevărat dosaral cazului Emil Rebreanu: fo-tografii, scrisori de pe front,relatări ale martorilor oculari.Piesele de arhivă sunt reprodusecu fidelitate, ceea ce creeazădupă cum am spus deja oexperiență directă cu dovezileunei tragedii vechi de 100 de ani,cu zbaterea unui român din Tran-silvania silit să lupte împotrivafraților săi.

Cartea de care vă vorbesceste o realizare cu totul și cu totulspecială: pornind de la reflectareaîn literatura română a PrimuluiRăzboi Mondial, Gabriela Gîrma-cea s-a întors către arhive și a se-lectat mărturiile contemporanecare au stat la baza operelor deficțiune cunoscute. Comentariile

autoarei distilează materia primădin arhive și fac legătura cu scrier-ile literare: procesul transformăriiexperiențelor de viață în literaturădevine palpabil.

Și nu este vorba doar decazul Emil Rebreanu – volumul”Primul Război Mondial între re-alitate și ficțiune” parcurge toateetapele războiului și ilustrează cunenumărate exemple culese dinarhive dimensiunile catastroficeale primei conflagrații care acuprins întreaga planetă. Carteaîn sine este o experiențăsenzorială ieșită din comun: repro-ducerile de documente (de laziare și ordine militare scrise, lascrisori, jurnale de front și carnetede notițe) sunt realizate atât debine încât cufundă cititorul înlumea de acum 100 de ani, înexperiențele directe ale celor careau contribuit la realizareaRomâniei Mari.

Războiul văzut prin volumul”Primul Război Mondial între re-alitate și ficțiune” este o incursi-une în vestiarele istoriei, încamerele în care s-au plămăditevenimentele. Personajele is-torice nu mai apar încheiate la toținasturii, ci își dezvăluie motivațiileintime, gândurile și sentimentele.Experiența războiului nu se re-duce la marșuri triumfale și atacuriglorioase, cititorul are ocazia să seapropie de evenimentele curente,de problemele triviale ale oricăruiom, chiar și în vreme de război:unde doarme, ce mănâncă, cu cese îmbracă și ce face când îi esteafectată sănătatea.

Cartea de față este unadevărat dosar al anilor 1916-1918, o reconstituire realizată cuo precizie de criminalist. Pornindde la mărturiile literare, care autendința să înlocuiască înconștiința publicului amintirearealității, Gabriela Gîrmaceaadună piesă cu piesă mărturiilecontemporane și le asambleazăîntr-o mică enciclopedie a realitățiide acum 100 de ani. Reflecțiaeste una caleidoscopică: ele-mentele disparate fără o legăturăla o primă vedere își găsesc natu-ral locul și creionează o frescă aepocii. Spre deosebire de lumeavirtuală a internetului, volumul decare vorbesc își păstrează sensulși coerența – ceea ce constituieun avantaj clar. Cantitatea deinformație este copleșitoare, însăcititorul este ghidat prin vestiareleistorice de care aminteam, nu estelăsat să rătăcească precum înlumea paginilor electronice.

George Damian

La Tecuci, CocoţaConachi a fost urcată pe

soclul recunoştinţeinaţionale

În dimineaţa zilei de 5 oc-tombrie a.c., parcul “AlexandruIoan Cuza” fremăta de lume. Eraumulţi cercetaşi, elevi, profesori,funcţionari, pensionari. Printre eise aflau cca 50 de scriitori din ţarăşi din străinătate sosiţi pentru Fes-tivalul Internaţional al Aforismu-lui, care urma să-şi desfăşoarelucrările în după-amiaza aceleaşi

zile.După intonarea Imnului de

Stat al României, scriitorulV.Ghica, amfitrionul manifestării, aanunţat că cei prezenţi vor asistala propulsarea pe firmamentulspiritualităţii naţionale a uneipersonalităţi de prima mărime.D-l Constantin Cătălin Hurdubaeşi V. Ghica au coborât eşarfa depe monument şi a apărut, înaplauzele audienţei, chipul Eca-terinei (Cocuţa) Conachi Vo-goride. După oficierea unei scurteslujbe religioase, V. Ghica aadresat mulţumiri familiei Gina şi

Pintilie Bute, patroniifirmei S.C.Gifarm, care aasigurat fondurile nece-sare realizării acestuimonument. A mai trans-mis mulţumiri sculptoruluiDan Mateescu, Primăriei,Fundaţiei „Pelin” şi Bib-liotecii municipale „Şt.Petică” Tecuci.

Violeta Mândru(Continuare în pag.13)

pagina 7revistă de atitudine

PLUMB 139

Nu ne-am propus s\ facem unistoric al tiparului la Bac\u. Au f\cutacest lucru oameni competen]i, is-torici, care cu mult\ migal\ auadunat datele necesare, cum ar fi lu-crarea cunoscutului profesorb\c\uan Pavel Coroi, „Comoara deplumb.” Dar, vorbind despre carte,nu-i putem uita pe cei care [i-au l\satamprenta pe multe din capodopereleliteraturii universale [i române[ti.

Prin anii 1958-1960 nu putea fivorba de tip\rit carte la Bac\u.Poligrafia de atunci, care func]iona`n localul unei foste fabrici de s\punde pe str. Vasile Alecsandri nr. 63(existent [i ast\zi), tip\rea imprimateadministrative, afi[e pentru specta-colele de teatru, programe de sal\pentru diverse manifest\ri artistice [iconfec]iona maculatoare necesareelevilor. Condi]iile erau insalubre.Iarna, sursa de c\ldur\ era asigurat\de ni[te butoaie din tabl\ transfor-mate `n sobe, amplasate `n mijloculsec]iilor, cu un real pericol de in-cendii sau alte accidente. Ze]arii,c\rora le ̀ nghe]au mâinile pe literelede plumb, se adunau `n jurul sobeidin jum\tate `n jum\tate de or\ pen-tru a se `nc\lzi. De aer condi]ionatnici nu putea fi vorba. O schimbareradical\ survine `n via]a tipografilorodat\ cu venirea la conducereaunit\]ii a directorului Ilie Baran.Acest om a luptat pentru a scoate ti-pografia b\c\uan\ din anonimat,aliniind-o `n rândul `ntreprinderilormari din ]ar\. S-au ob]inut cu maregreutate fondurile necesare pentrurenovarea cl\dirii, introducerea`nc\lzirii centrale [i a instala]iilor deventila]ie.

54 de ani de la tip\rirea primei c\r]i la Bac\u

~n anul 1964 are loc prima

`ncercare. Sub egida Casei Re-gionale a Crea]iei Populare Bac\u,un grup de tineri prozatori, poe]i [icritici literari precum Radu Cârneci,Sergiu Adam, Vasile Sporici, GeorgeB\l\i]\ scoate de sub tipar lucrarea„Pagini literare”, ap\rut\ ̀ n condi]iigrafice destul de bune. Este o reu[it\.Oamenii prind curaj. La un an de latip\rirea primei c\r]i, `n anul 1965,Filiala din Ia[i a Academiei Românecomand\ un volum deteorie a matematicii. Esteprimul volum cules lalinotip. O contribu]ie`nsemnat\ la execu]ia aces-tei lucr\ri complexe a avut-o maistrul DumitruZaharia, un `mp\timit alc\r]ii, precum era [i IlieBaran. Doi ani mai târziu,cea dintâi carte premiat\„Baba iarna intr\-n sat”,de Otilia Cazimir, ap\rut\

sub egida Editurii Ion Creang\ [i re-marcat\ pentru prezentare grafic\ deexcep]ie.

Nichita provoac\ mae[triib\c\uani

~n anul 1974 vine mareaprovocare. La solicitarea Editurii„Junimea” din Ia[i, sunt tip\rite laBac\u primele trei volume din pres-tigioasa colec]ie „Eminesciana”,colec]ie ce va `nsuma peste 50 deediții, `ntr-un tiraj de circa 40-50 demii de exemplare fiecare. La 14 anide la prima carte tip\rit\ s-au realizatpeste 1840 de titluri, totalizand untiraj ce dep\[ea 15.000.000 deexemplare. Tipografii b\c\uani auprins gustul de carte. De unde acestgust? Din dorin]a de a se afirma pro-fesional pe plan na]ional, din or-goliul insuflat de cel ce purta cu elspiritul lui Eminescu (Ilie Baran eran\scut pe plaiuri eminesciene), omcare a condus destinele Tipografieidin Bac\u timp de peste 25 de ani.C\r]ile ie[ite din mâinile tipografilorb\c\uani erau tot maiapreciate. A[a se facec\ eram solicita]i de unnum\r tot mai mare deedituri. Colaboram cucele mai prestigioaseedituri din ]ar\: „Ju-nimea”, „Minerva”„Cartea Româneasc\”,„Ion Creang\”, „Emi-nescu”, „Medical\”,„Univers”. ~n anul1978, sub egida Edi-turii „Ion Creang\” setip\re[te la Bac\u„Epica Magna”, sem-nat\ de marele poet NichitaSt\nescu, lucrare pentru care aob]inut premiul Herder, iar ~ntre-prinderea Poligrafic\ b\c\uan\ Pre-miul special al juriului la TârgulInterna]ional al C\r]ii – edi]ia 1979,Leipzig.

Iat\ ce scria Nichita pe una dincoper]ile acelei c\r]i: „Dragii mei ti-pografi de la Bac\u, gândul meueste al\turi de gândul domniilorvoastre. Când v\ este greu de plumb,`mi este greu de plumb, dar când[paltul cel umed v\ r\core[te mâna,numai iarba mai este atât de fericit\de rou\ cum este spiritul meu.~ndr\znesc s\-l ̀ ngân pe marele nos-tru Eminescu urându-v\ nu s\n\tate,ci noroc”.

Cum s-a speriat Alexandrina G\inu[e

de cutremur

Marele volum de munc\, so-licit\rile tot mai mari ale editurilorimpuneau o preg\tire profesional\ridicat\ [i condi]ii avansate de lucru.Au fost trimi[i tineri la [colile demai[tri, la cele de specializare cumar fi: Ioan Pr\ji[teanu, Ion Moraru,Gh. Bulai, C. Romedea [i al]ii, a fostadus utilaj modern, dar cea maistringent\ problem\ r\mânea sediul.Era dep\[it. Se impunea construireaunui sediu nou, modern. Aprob\rile`ntârziau s\ vin\. Directorul IlieBaran a profitat de faptul c\ laconducerea jude]ului veniseAlexandrina G\inu[e [i a invitat-o s\viziteze tipografia. Plan[eele dintre

etaje erau amplasate pe bare de [in\de cale ferat\. Ze]\ria [i culegereamecanic\ erau la etajul doi. Când secircula cu c\rucioarele pline cupagini de plumb dintr-un loc `n altulplan[eul trepida. Ilie Baran a dat in-dica]ia ca toate c\rucioarele s\ fie`nc\rcate cu pagini de carte, iar `nmomentul ̀ n care va intra tovar\[a s\se circule care `ncotro. Rezultatul afost cel scontat. Când mai marelejude]ului a intrat `n sec]ie, a sim]itplan[eul trepidând [i, speriat\, a`ntrebat: „Ce se `ntâmpl\, estecutremur?” I s-a explicat motivultrepida]iilor [i c\ exist\ oricândriscul de a se pr\bu[i plan[eul. Avândrela]ii mari la nivel central, Alexan-drina G\inu[e a ob]inut toateaprob\rile necesare construirii unuisediu nou.

„Cetatea c\r]ii” la Bac\u

Se construiser\ deja `n ]ar\ ti-pografii moderne la Sibiu, Bra[ov,Oradea. Dar ambi]ia directorului IlieBaran era mare. A format o echip\

care s-a deplasat `n ]ar\la tipografiile noi, s\culeag\ impresii [i la`ntoarcere fiecare s\spun\ ce i-a pl\cut maimult. Dorea ca ti-pografia b\c\uan\,„Cetatea c\r]ii” cumavea s\ i se spun\, s\ le`ntreac\ pe toate. Lunaseptembrie a anului 1983tipografia `ncepea s\func]ioneze `n noullocal. Prima carte execu-tat\ aici la `nceputulanului 1984 a fost lu-

crarea monumental\ ap\rut\ subegida editurii „Minerva” `nsumând824 de pagini „Nicolae Iorga – Ovia]\ de om a[a cum a fost”.

Un mare avantaj l-a constituitfaptul c\ `ntre tipografie [i renumitafabric\ Letea exista o rela]ie dintrecele mai bune [i beneficia de hârtianecesar\ atât cantitativ dar mai cuseam\ calitativ. Tipografii b\c\uani`ncepuser\ s\-i tip\reasc\ pe Byron,Baudelaire, Esenin, Rousseau dar [ipe Alecsandri, Creang\, MarinPreda. Nu lipseau lucr\rile scriito-rilor b\c\uani: Radu Cârneci, SergiuAdam, George B\l\i]\, VasileSporici [imultora altorai. Aveau loc`ntâlniri permanente ̀ ntre autori [i ti-pografi. Se schimbau impresii, sed\deau calificative. Un singur scri-itor nu s-a deplasat la Bac\u. Deaceea lucrarea lui era neglijat\ [il\sat\ `n portofoliu. Apar]inea edi-turii „Minerva”. ~ntr-una din zile nise spune c\ autorul este pe moarte [iultima lui dorin]\ era s\-[i vad\cartea ie[it\ de sub tipar. S-au f\cuteforturi deosebite [i `n câteva zilecartea era gata. Era vorba de „Via]aca o corid\”, semnat\ de OctavianPaler. Autorul a mai tr\it ani buni deatunci. Litera de plumb a reprezen-tat cheia cu care erau deschise c\ilespre suflet [i con[tiin]\. Prin inter-mediul ei s-a vorbit de marile mo-mente ale istoriei trecute [i prezente.Evenimentele de dup\ 1989 au adustransform\ri uria[e `n via]a oame-nilor, deci [i a tipografilor. S-arenun]at la sistemul clasic intro-ducându-se computerizarea. Auap\rut multe tipografii cu un num\rmic de oameni dar cu o dotaretehnic\ de ultim moment.

***M-am ferit a da nume de oa-

meni. A[ fi ̀ ntrept\]it pe unii [i poatei-a[ fi uitat pe al]ii. Cu to]ii [i-aul\sat amprenta pe multe dincapodoperele literaturii române [iuniversale. De aceea l-a[ parafrazape Arghezi zicând „Carte frumoas\cinste cui te-a scris, [i cui te-atip\rit.”

Povestea c\r]ii tip\rite la Bac\u

Vio

rel R

om

an

Un debut aşteptat

În debutul stagiunii detoamnă a Clubului de IniţiativăLiterară (CIL), la finelesăptămânii trecute a avut loc, laPlanetariul USV, lansarea unuinou volum de povestiri fantasy,

„Şapte pene dintr-un vis”, apărut anul acesta laeditura Cygnus, sub semnătura Bianca-AlexandraHorbovanu, nimeni alta decât nepoata binecunos-cutului epigramist Constantin Horbovanu. Desprecarte a vorbit editorul şi moderatorul manifestării,George Sauciuc, secretarul CIL, care a citit dinprefaţa semnată de prof. Mircea Nanu Muntean:„Avem în faţă o mostră de literatură numită pentruadolescenţi, o fuziune dintre urbanfantasy şiîncercări moderne de omagiu adus literaturii clasice.Misterul intrigii, pitorescul personajelor, detaliilepastelate ale peisajelor şi ineditul răsturnărilor desituaţie şi al revelaţiilor recomandă povestirile din«Şapte pene dintr-un vis» oricărui pasionat deliteratură”. Şi, cum nu se putea ca de la o lansarede carte sub egida CIL să lipsească un momentumoristic dat de Constantin Horbovanu cu una din-tre epigramele sale bine plasate în context, ca şiunul artistic, surpriza muzicală a venit de la talentataRoua Dragotă, de numai nouă ani, care şi-a încân-tat audienţa cu două piese la chitară clasică. Ca de-obicei, lansările de carte CIL atrag un public rafinat,printre cei prezenţi acum numărându-se artistulplastic Constantin Severin, care ne-a anunţat că-şiva lansa o nouă carte, cât de curând, apoi universi-tarul Marius Eşi, Sorin Morhan de la Blijdorf –Suceava, jurnalistul Ciprian Chira şi, din îndepărtataBrazilie, un cetăţean naturalizat portughez. Dealtfel,nu este pentru prima dată când din diverse colţuriale planetei poposesc la şedinţele CIL aparţinătoriai diferitor naţii.

Dacă scriitorul irlandez Bram Stoker l-a inventatîn literatură pe Dracula, un conte misterios din Tran-silvania sfârşitului de secol XIX, promovând-o turis-tic fără să vrea, autoarea Bianca-AlexandraHorbovanu îşi imaginează într-una din povestirile in-serate în volum, „Vis etern”, o altă existenţă a unuivampir transilvan, tot într-un cadru de veac XIX.

Ad

rian

Po

po

vici

Totul pentru viață

Viața? Acest dar minunat ce ne-a fost dăruit deDumnezeu este bunul cel mai de preț din lume!Palatele de aur, cele mai luxoase vile sau mașini...banii. Sunt doar o amăgeală, o nimica toată când știică ai o boală incurabilă. Atunci la ce-ți ajutăfoloasele materiale! Dar nu toți gândesc la fel, cumnici oamenii nu sunt la fel! Am văzut recent la unpost tv. o doctoriță care i se destăinuia unei prietenece înseamnă, mai întâi, să devii medic. Nici maimult, nici mai puțin decât 12 ani de studiu. Mai ex-plicit 6 ani facultatea și 6 ani masteratul! O doamnădoctor de o modestie rară care declara partenereisale de dialog, cu nonșalanță, că deși la o vârstădestul de tânără luând în calcul anii de studențieadăugați acestora și oarece vechime profesională afăcut aproximativ mil-ioane de injecții!!!Incredibilă afirmație,însă fiind rostită de unmedic, deși uluit, a tre-buit s-o cred.

Dumneaei nu și-aspus în ce ramură amedicinii activeazăprobabil cu voie stre-curând discuției o aurăde mister care, pebune, m-a lăsat cugura căscată ca la dentist! Și mai ales, de o emoțiegreu de redat, deoarece doamna doctor, în gesturiși după felul cum vorbea, văzută de mine pe stradănu s-ar fi deosebit cu nimic de omul simplu! Am lu-crat la rându-mi 35 de ani cu zeci de medici, în pro-fesia de asistent medical, fapt ce m-a determinat,după vizionarea emisunii tv. să-mi întăresc convin-gerea că nu pot caracteriza misiunea unui doctor,care-și respectă menirea, ca aceluia de la emisi-unea tv., de a se dedica trup și suflet sănătății se-menilor săi: TOTUL PENTRU VIAȚĂ!

Dec

ebal

Ale

xan

dru

Seu

l

PLUMB 139

pagina 8 revistă de cultură

SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.

ŞTEFAN DINCESCU. Născut la22 septembrie 1954, în Carpen,judeţul Dolj. Studii: Facultatea deFilologie şi Istorie – Universitatea dinCraiova (1977–1981), Facultatea deLitere – Universitatea „Vasile Alec-sandri” din Bacău (2007–2009). Adebutat în Prier (CarteaRomânească, 1988). Membru al Uni-unii Scriitorilor din România – FilialaBacău. A tipărit: Turnir cuDemostene (Eminescu, 1991), Viaţăîn pielea goală (Plumb, 1993),Lancea lui Ahile (Amphion, 2002),Cel de pe urmă Laocoon (Amphion,2003), Ultimele rubaiate ale luiOmar Khayyãm în traducereimaginară de Ştefan Dincescu (Am-phion, 2004), Decesul trompetei(Amphion, 2005), Fiu al Maicii Lot(Amphion, 2005), Ieşirea din cetate(Amphion, 2005), Pandaliile fericitu-lui Iov (Amphion, 2006), Sespânzură condeiul! (Amphion,2007), Fiii alambicului (Amphion,2009), Clóţele Şeherezadei (Am-phion, 2009), Jelind mălinii viscoliţi.Serghei Esenin. Traducereimaginară (Amphion, 2010), Adio,Mister Bashô! (Amphion, 2010),Metaforă tăiată la gât (Amphion,2011), Licuricii din infern (Amphion,2013), Ultimul asalt (Amphion,2015).

DECESUL TROMPETEI

1

Cine dezmiardă puii tăi,pasăre zburândprintr-un cuţit?

2

Ai grijă!Călcâiele cosaşilorpisează greieri.

3

Poetul distilează în urciorhemoragia haitelor de îngeriizbiţi cu şişul între ochi.

4

Sperma tăceriiface viermiîn flautul unei păduri.

5

Pe colină cai de aurse scăldau în zeama ouălor de mierlă.

6Dansez pe sfârcul unui acîntre satârul tăuşi flegmele prostimii.

7

Sub pod un cerşetorşi-un câine jigăritling jegul din acelaşi blid.

8

Pe ghearele privighetoriiarde uleiulunui fulger.

9

Soare nasol se rupe din beznă, din ghiol,ca un porc din nămol.

10

Poemul îndrăcitîmbrăţişează viitorulca un ţăran fleşcăit ţapul râios.

11

Vai, haita mă urăşteşi mă vrea floare de tei în corn de taur!

12

– Să fii poet înseamnă robăcie!– Hei, Mister Valéry, poţi să decizi?Boul bunicii este geniu?

13

Aseară, la duhovnic, istoria intrând,poveştile, din straiţă, şi-a răsturnat:„Fui vrednică. V-am urinat!”

14

Nu mă găsiţi moimiţă în saloane.Nu mă găsiţi căţea într-un bordel.V-am fost Şeherezadă, asfodel.

15

Cu ţâţele muierea udă mărul.Adam o linge în buric.Pe prispă Dumnezeu se screme

pe oliţă.

16

Se-ndoaie veşnicia de muşte şi scaieţi.

Azi gloria, Musaios, în târguri se deşiră

ca ştrampii curvei în boscheţi!

17

Ţi-ai ucis, femeie, sufletul şi fiulşi-ai ajuns o mâţă de la blid la blid!Ne-ai tuflit destinul, mucegai, pe zid.

18

În toiul nopţii Universulîşi fierbe sâmburii, reversul.O stea îmi taie de la gleznă versul.

ȘT

EFA

N D

INC

ES

CU

Mireille de Liverpool

Ceasurile nopții stau pe trotuar ca niște felinare prăbușitedupă furtunădin taxi mi-am umflat plămâniicu aer politicoscât să mă țină măcar

o zi și-o noapterecepționera are codițe afro și cuvinte mici pe care

le ține în gură ca pe guma de mestecat de ce nu tragi perdeauaca să vezi cum Beatleșii cântăpe străzi prevestind furtunaMireille privește prin fereastramicăși-mi spune că putem păși

pe apele fluviului Merseyîn noaptea cu lună plinăcă trupurile noastre etericenu ne mai sunt de nici un folosatunciMireille e din Scoția așa-mispune la cafeaeu știu că e o franțuzoaică dinMontmartredar mă prefac că o credare un accent greu de ghicit înspatele cuvintelor nespuseeu sunt din Româniadintr-un orășel mic în careavem case mici și străzi miciși facem lucruri mici în fiecare zi mai mică decâttoate celelalteMireille râde bien sûr ma chérieștiam eu că râul Mersey nupoate fi profanat de picioarelenoastrecă nu suntem Iisus și nicimăcar Budhanici Beatleșii nu au călcatpeste apeși ei au oferit o dată fish andchips călătorilor din Liverpool!

Pâinile tatei

Tata cară pâine într-un rucsacsunt pâini mari rotunde

cu miros de rai și de dumnezeire

le așază cu rost pe masacuratăapoi își șterge fruntea

de sudoaremama apucă pâinile

cu mâini ușoareși scobește în ele cămări

de dormitîntr-una pune paturi și lăicerecu floriîntr-alta licăr de vorbă domoală într-o pâine ne culcăîntr-alta ne trimite la joacăîntr-una ne învață sămeșteșugim lumi noiîntr-alta să priveghem stelelede la streașina caseipe masa curată stau pâinilemari rotundecărate de tata în rucsacul tocitcare ne adăpostesc bucuriilemărunteuna singură rămâne neatinsăși pe când credeam că mamaa greșit la numărătoarene cheamă în ultima pâine săne rugămpășim după ea în miezul

de rugăciuneîn vârful picioarelorDumnezeu e acolo

și ne priveghează rugamama și tata stau în genunchiîn fața altarului și se roagă pentru noisă avem mereu pregătită

pe masăultima pâine

TIN

CU

ȚA

HO

RO

NC

EA

NU

-BE

RN

EV

IC

Bacău, 2012 (poezii pt copii)* Copilul furnică, Centrul pt Cultură, Istorie şi Educaţie, Bucureşti,2013 (roman)* 33 de poezii şoptite, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013* Proză scurtă. Punct, eLiteratura, 2016* Anotimpul păpușilor, Editura Singur, Târgoviște, 2017* Poezii pentru copii ca tine, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017* Când totul era verde, Editura Limes, Cluj Napoca, 2018, roman

Cărți publicate:

* Vitrina în care dorm mirii,Editura Fundaţiei CulturaleCancicov, Bacău, 2002,(poezie) * Poezii pentru Tudorel -carte de colorat, EdituraCasa Scriitorilor, Bacău,2006* Zâmbeşte, copilărie! poeziipentru copii, Editura Cd-Press, Bucureşti, 2009* Strigătul ca o punte, EdituraRovimed Publishers, Bacău,2010, (poezie)* Cartea bunicilor mei, Edi-tura Rovimed Publishers,

revistă de atitudine pagina 9

PLUMB 139

SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.

IOA

N C

UL

IȚĂ

 UȘ

UR

EL

U

RESPECTUL CĂRŢII

TATĂL: În cariera mea, sigur, m-au pa-sionat titanii culturii noastre. Printre ei,Nicolae Iorga ocupă un loc aparte în su-fletul şi mintea mea. El se adresa ironicromânilor: „Ai noştri s-au deprins cu cărţicare se cetesc singure”. Da, aceştia sunto parte din români, mai ales aceia bogaţi,care-şi cumpără cărţile, pe care le înve-lesc în pielea cea mai scumpă. Acestecărţi, ar putea fi deliciul spiritual pentru in-telectualul sărac. Sigur este că acel bogatnu se va uita vreodată în cărţile sale, deşibiblioteca îi este aurită…

FIUL: Parcă eşti prea aspru cubogaţii… Eu cunosc astfel de oameni,care se apleacă spre studiul filosofiei,literaturii… Deci, parcă exagerezi…Sau ofi vreo reminiscenţă a vremurilor trecute?

TATĂL: Nu, nu pot greşi atât de mult!Cred doar că astăzi nu mai este la modăcititul. Oricum, chiar dacă aceastătranziţie proverbială se va prelungi mult,într-o zi, când totul va reintra în normal,cartea va fi repusă în drepturi.Deocamdată asistăm la o evoluţie celpuţin periculoasă pentru cultura noastră.Toţi aleargă după mâncare, sex, maşiniluxoase, funcţii bănoase, averi nemu-ncite. Parcă ne este frică să nu ni se furetrupul şi atunci trăim fără să citim, fără săajutăm aproapele în suferinţă. Nimeni, separe, nu se mai gândeşte la spusele luiMiron Costin: “În vremuri vitrege, nu estetotuşi bucurie mai mare pentru om decâtdeschiderea unei cărţi!”

FIUL: Eu, cu experienţa de acum, deşide-abia am trecut de adolescenţă, credcă munca aceasta nobilă cu cartea ar tre-bui să înceapă de la o vârstă fragedă. Şinu consider, cum se procedează astăzi,că trebuie să laşi copilul să aleagă. Ceştie el, ce să aleagă el? Dacă ar fi fostdupă mine, aş fi ales doar joaca. Dar areşi joaca rostul ei! Aceasta este viaţanoastră? O joacă? Şi unde ajungem? Sănu ştim tabla înmulţirii în clasa a cincea,iar cititul să ne facă probleme până şi înliceu? Să aplicăm în orice situaţie step-bay-stepul?

TATĂL: Da, este o formă aînvăţământului nostru şi unii o acceptăpentru că acolo copiii stau şi după masă.În zilele noastre se uită, este adevărat,că, în ceea ce priveşte generaţia tânără,copilăria este vremea când se învaţăcartea şi respectul. N-am făcut educaţiala timp, ne vom trezi, cum se vede în ziareşi la televiziune, cu miliardari analfabeţi şicu politicieni săraci cu duhul. Unii ştiudoar să acumuleze, iar alţii doar să con-sume. Iar o cugetare arabă îmi continuăideea:

,,Nu va ajunge nici înţelept, nici învăţatanimalul încărcat cu câţiva saci de cărţi;cum va putea el afla, cum va ghici acestcap sec dacă pe el sunt lemne sau cărţi”?

FIUL: Am citit undeva că, la fel ca oa-menii, cărţile au acelaşi destin. Pentru căau şi aceiaşi duşmani: focul, umezeala,bestiile, timpul şi propriul conţinut …

TATĂL: Aşa este şi sunt mândru că ospui tu, fiul meu. Pe mine însă, fiindcă amcunoscut fel de fel de indivizi, mă sperieafirmaţia lui Thomas D’Aquino: ,,Mă tem

de omul unei singure cărţi. Acest om nuva accepta vreodată păreri diverse. El s-a oprit la bariera care înseamnă citireadoar a unei cărţi”. Indivizii aceştia suntatât de limitaţi, încăpăţânaţi şi fanatici,încât devin de temut pentru noi şi pentruei înşişi. Şi aici intervine rolul părinţilor şial profesorilor, care trebuie să îndemnecopiii şi adolescenţii să citească. Numaicitind vor şti ce se întâmplă în lume, vordeveni mai cultivaţi, mai buni, vor trăi cumse cuvine, vor respecta omul şi ţara încare locuiesc.

FIUL: Oricum, cultura copiilor nu seface la televizor, ci doar citind mult. Ei tre-buie să aibă de mici cultul cărţii. Dinpăcate, doar în antichitate a existat cuadevărat aşa ceva. Eşti de acord, tată?

TATĂL: Mai mult, în antichitateachinezească orice promovare în ierarhiasocial se făcea prin concurs, iar oameniide cultură şi de ştiinţă erau stimulaţi prinacordarea unor ranguri oficiale, care lepermiteau să aibă un trai îmbelşugat.

Statul era, aşa cum ar trebui să fie ori-unde şi oricând: un adevărat Mecena. Cauimirea noastră să ajungă la culme în faţaantichităţii chinezeşti, aflăm că la anga-jarea oricărui funcţionar se dădea şi oproba de … Poezie. Citind despre astfelde obiceiuri ni se pare că n-am înţelessau se povestesc fapte de pe altăplanetă, noi ştiind că dictatorii au tratatcultura generală, teatrul, literatura, casimple inutilităţi. Explicaţia împăratuluiYangdi, spre lauda lui, a fost că literaturaeste necesară în faţa agresivităţii tot maipronunţate a omului, a aristocraţiei mil-itare mai ales. Culmea culmilor, în timpulsău a existat un echilibru între Carte şiArme.

FIUL: Unde sunt acele ,,vremi”? Neîntrebăm cu durere astăzi, când avemteleviziuni care promovează inculturacrasă, când casele de filme produc doarfilme sexy sau porno, filme de groază, derăzboi, de teroare etc.?

TATĂL: Cum spun legile lui Murphy,,,când lucrurile merg foarte bine, trebuiesă apară şi ceva foarte rău”. Aşa că, înantichitatea din China, când Cartea era întriumf, a apărut un împărat, Shi Huangdi,care, în secolul al III-lea Î.H., a dat ordinsă fie arsă orice carte tipărită până şi-a în-ceput el domnia. El, care iubea, în fond,cultura, nu suporta tradiţia. Or, secunoaşte, o ţară fără tradiţie, piere. Prob-abil că a înţeles marea lui greşeală şiatunci a avut ideea construirii Marelui ZidChinezesc.

FIUL: Ce să mai apere cu Zidul? O ţarăfără tradiţie şi fără oameni culţi? Dupăcâte am aflat, China tot a fost devastată,ba chiar zidul a trebui să fie păzit şi sal-vat.

TATĂL: De către cine? Tocmai de cătreaceia care, după dispariţia lui ShiHuangdi, au reluat îmbogăţirea culturii şiştiinţei cu ajutorul cărţii. Sigur că aceastămare lecţie a antichităţii ar fi trebuit să deade gândit conducătorilor efemeri aistatelor, care, nerespectând cartea şi vi-itorul naţiunii, acordă un buget penibil cul-turii şi educaţiei. Dacă se continuă astfel,s-ar putea produce un dezastru cultural.Şi, din păcate, nu numai cultural…

*nu mai fac parte din timpul tăune-am domesticit aripile cu totul noapte, zi, un lung șir

de virgule ici - colo șchiopătează un cireș ultimul venit în viața mea îmidă să gust din tristețea lui cu stele uscate

*în seara aceasta voi râde un pulovăr de iarnă așteptând libertatea cuvintelor cu metacarpienele voi întinderitmic capcane și te vei preface că recunoști înpoezia mea vechi rime despre începuturi, mă voi zidi în tine întru am-intirea diamantelor foșnitoare ca în echinocțiul când ne-amcunoscut

* ninge bej cu jupoane de lună un vânt anacronic trece

prin oraș și prin Șcheii sufletului meu, caut să petrec o jumătate

de oră cu tine strânsoarea singurătății , apăs accelerația poate învingorașul acesta sălbatic de trist cu ecourigrăbite de provincie

* mai e lumină afară cât săbandajăm trandafirii mă strigi îmi spargi tâmplele, cu greu pot vorbi când

te apropii de mine într-o limbă necunoscută, harpa mea din păr ți-a rosmelancoliile te-a golit de lapte, în seara aceasta mai încercămo trecere prin toate cele cinci anotimpuri

*fericirea bate tobe în tâmple ești desculț și aprins, deschid fereastra să urli de dorpână dimineață când pașii tăi vor fi din nouploaie cu gândurile aprinse rămânândsă învăț pe de rost noaptea

*miercuri la radio și în buzunare muncitorii smulg

rădăcina teilor, degetele tale mângâie

curburi noi în privirea mea redescoperi

sunetul vântului știu buzele tale

mă vor închide apoi pentru totdeauna într-o

portieră de crin

*polenuri fluide fulgi de măduvă, ce parte a ta aromește lângămine atunci când țipă smaraldele și

se bifurcă trandafirii te despart în silabe când îțimângâi hiperboreea și Carpații măduvei, spinalii în care am pussămânță de castele și coapsele pe care coboarăcerbii la adăpătoare, ce suflet de-al tău este prins sub dogoarea sânilor mei caîntr-o piatră rară?

*tristețea și-a golit încărcătorulîn ceafa mea sunt zăpadă în orașul gol, liniştea de la suprafață e o mobilă incomodă cineva îmi strigă din când în când cuvinte mai bine singurătatea unei păduri de lupi

* la crama sânilor mei te pleci cu smerenie sângele e aproape noapte mai mult languros, măduvă de mugure în șoaptă îți respir lumina apoirămâi sălbaticși beat și atât de rar ca un

,,Paulownia Tomentosa”

* ca păsările oglindite în fereastră trece timpul tu mă plimbi pe brațe așa

cum ții ploaia ne atingem sufletul cu buzelee atât de liniște, numai clamele de păr zgârâietăcerea aproape fără să respir ne maiîmbrățișăm să murim o dată

*șobolanii lunii noiembrie roddin mine urme de cărbune pe strada beată umblu de acolo-colo printre grămezi de ploi mâiniletale de tergal inocent mă întorc cu o mângâiere azi trecutul e un labirint de vorbe calde

FLORENTINA STANCIU

Data nașterii 17.12.1972Profesor de limba franceză la ColegiulNațional ,,Ferdinand I” BacăuInspector de limba franceză/ limbi romanice/ limba germană la Inspectoratul Școlar BacăuTraducător și membru al Uniunii Scriitorilor din Români, filiala Bacăuladym_ladym78@yahoo.com

Volume de poeziii publicate:

<<Florentine >> Editura Casa Scriito-rilor Bacău,2004, <<Soare vândut lafiare vechi>>, Editura Ateneul Scriito-

rilor Bacău, 2008, <<Jurnal de șampanie>>, Editura Casei Cor-pului Didactic Bacău, 2012 „Poeme fără răspuns” - publicarevolum ca și câștigatoare a concursului de poezie al revisteiCervantes, Satu - Mare și al editurii Ispirescu din anul 2015

Născut în data de 05.10.1944– localitate: Odobeşti, jud. Vrancea– anul primirii în USR: 2007CĂRŢI PUBLICATE:„PROFESORII (SUPLININDAU DOBÂNDIT)-1997; „CERŞETORI ÎN LODEN”-1999; „MULTUM IN PARVO (MIC TRATAT DE-SPRE PERFECŢIUNE), 2001-eseuri; -„JOC ÎNTIMP” – teatru - 2002; „CONACUL DINTRE VII”,2005; „GENERAŢII-DIALOGURI NECESARE”,”2007;„IONEL BANDRABUR- OMUL ŞI SCRI-ITORUL”, 2010- Focşani; „CONVORBIRIESENŢIALE”, 2010; SCRIITORI CONTEMPO-RANI DIN VRANCEA-2012; JURNALUL UNUISINGURATIC”-2013; “COLOSUL DIN FOCȘANI(MĂRIREA ȘI DECĂDEREA)”-2014; /VRANCEALITERARĂ-Antologia scriitorilor vrânceni (vol. I șiII)-2016, 2017

PLUMB 139

pagina 10 revistă de cultură

Oana MihaelaSavin

Îmi începfiecare

dimineaţă într-o

excelentă notăde optimism

Perfect normal, aş zice, pentrucă, în general, mi se întâmplă lucruridintre cele mai agreabile.

De pildă, astăzi: Este 10 noiem-brie. Mă ridic din pat, îmi frec bucurosmâinile roşii, uşor îngheţate, îmi iaupaltonul şi sprinten mă îndrept cătrebucătărie. Am uitat să vă spun căprima zăpadă i-a luat un pic penepregătite pe domnii de la CET și,deci, întregul nostru cartier nubeneficiază încă de căldură.

Aprind aragazul, mă ghemuiescla picioarele lui, pe scăunelul șubred,din lemn de brad, deschid radioul şi,legănat de ritmuri de bluess, încep săvisez cu ochii deschişi. Este unul din-tre locurile în care mă simt cel maibine. Însă, în momentul în care odiscretă stare de vomă şi o lejerădurere de cap, - cauzate, probabil, degazul metan -, mă cuprind, hotărăscsă mă mut în sufragerie. Chiar la timpca să-mi salvez papagalul, primitcadou de la părinţi, din ghearele luiCoralie, pisica mea birmaneză.

Mă întind în fotoliu şi observsatisfăcut cum aerul rece, aproapeînghețat, îmi dă un sentiment teribil deforţă. Starea mea de spirit esteexcelentă şi mă distrez un timp con-templând aburii grei, lăptoși, produșide respirația mea profundă,conștientă.

Se face ora 11 şi mă gândesc sărevoc pedeapsa, un pic camhazardată, dată de mine, maiadineaori, blândului meu animal decasă: am lipsit-o de oul bătut cusmântână, gustarea ei favorită. Dar,apropiindu-mă cu mâncare, constatsurprins că i s-a modificat miorlăitul.Vocea pisicii mele seamănă cu cea aunui măgar care și-a folosit intenscorzile vocale. Mă învârt prin casăfără rost şi, în cele din urmă, sun laclinica veterinară PetVet, de undeprimesc o veste bună, care-mi redăoptimismul: în cazul în care este doaro simplă laringită, fără extindere spreplămâni, Coralie nu va necesita maimult de patru-cinci zile de tratamentambulatoriu: antibiotice, antiinflama-toare, vitamine, soluție expectorantă.Poate îi vor face și câteva analize delaborator... Încerc să diger rapid toateaceste informații, dar doamna de lacelălalt capăt al firului îmi explică,pierzându-și doar foarte puținrăbdarea, că, nefiind nevoie de spi-talizare, pot face o economieimportantă. Acest lucru mă linișteștepe deplin. Iau programare pentru ora15 și mă reîntorc, mulțumit, în fotoliu.

Gândul că în urmă cu douăsăptămâni fusesem concediat, pemotiv de „reorganizare” a societățiipentru care lucrasem timp dedouăzeci și unu de ani și, pentruprima oară după atâta vreme, pot sămă relaxez în voie, îmi ridică moralulpână la cote ameţitoare. Sunt, însfârșit, unicul meu stăpân: dacăvreau, citesc, dacă vreau mă plimb,aș putea oricând să mă culc şi estechiar mai bine că e frig în casă pentrucă, iată, câștig timp prețios, nemais-chimbându-mă în pijamale...

Îmi prepar un sandwich cu şuncăşi-l savurez satisfăcut. N-am găsit prinfrigider nici ketch-up, nici muştar, niciunt, nici maioneză, lucru care îmiconvine, ba chiar mă umple de entuzi-asm: minunat prilej de a vmădezobișnui de hrana totalnesănătoasă!

Spre orele amiezii, plictisit, optezpentru ideea somnului de întreţinereşi, îmbrăcat cu paltonul, mă strecor

sub cuvertura mițoasă din lână.Reușesc să adorm instant, legănatfiind de lătratul armonios al bulldo-gului de la II.

Mă trezesc, în sfârşit, după unsomn odihnitor de opt, poate chiarnouă minute, în urlete victorioase.

Din frânturile de fraze carestrăpung pereții subțiri, înțeleg cățevile caloriferelor noastre încep să sedezmorțească și bunii mei vecini,însuflețiți, sărbătoresc. Întredeschiduşa, cuprins de o bună-dispoziţiedebordantă şi, în scurt timp, sunt înmăsură să trag concluzii mai juste:într-adevăr, vine căldura, dar se parecă o țeavă de apă caldă a cedat şidouă apartamente sunt deja inundate.

Intru în casă şi pentru că, dinfericire, adormisem îmbrăcat, nu maitrebuie decât să mă încalţ cu opereche de cizme. Iau o mătură, niştecârpe şi, plin de avânt, urc în grabăsă-mi ajut vecinii. Prietenul meu bull-dogul stă într-un colț, pe hol, udleoarcă, iar apa se scurge în valuri pescări. Ochesc o uşă larg deschisă,intru şi, pe loc, mi se pune o găleatăîn mână. „Cârpele sunt pentrudoamne, tăntălăule!”, îmi strigă chiarproprietarul apartamentului cu pricina,dar nu mă supăr. Omul are perfectădreptate şi, ruşinat, scap cât mai re-pede de mătura mea de-acasă,aruncând-o pe geamul deschis.

În orice caz, mărturisesc cu jenă:faptul că dezastrul nu s-a produs peacelaşi tronson cu mine, mă umple deo bucurie secretă. A fost și singurullucru care, cumva, m-a consolat când,jumătate de oră mai târziu, urcând cuo găleată și un mop în mână, în dru-mul spre apartamentul inundat de laetajul IV, am alunecat pe scările lu-cioase și am căzut. Noroc că am re-flexe excelente, astfel că, izbutind săapuc în ultimul moment balustradasolidă, din oțel forjat, mi-am scrântitdoar glezna dreaptă.

Reușesc,cu greu, săcobor până lamine. Mă camdoare... Vecinii,obosiţi de efort,se relaxeazădeja cu câte-obere în faţatelevizorului.Îmi privesc cuun calmdesăvârșit pi-ciorul: începesă se umfle.Gheață nuam... Nici măcar un bandaj care să-mi imobilizeze încheietura. Mă simtun pic amețit și mă gândesc, totuși, sămerg la spital. Sun, insistent, lacâteva firme de taxi. Fiind oră de vârf,cu greu am reușit să găsesc omașină...

Printre înjurături și scrâșnete dindinți, taximetristul mă informează, lasosire, că un șofer, de la o firmăconcurentă, îi furase de sub nas clien-tul spre care tocmai se îndrepta și ast-fel avusesem norocul să-l prind liber.Mă simt de-a dreptul privilegiat, măbucur și-i arăt acest lucru. Glezna cupricina a devenit de nerecunoscut.

Drumul a fost cu peripeţii... L-amîncurcat puţin, la plecare, pentru căeram prea lent în mişcări şi el a pornitmaşina, crezând că m-am urcat.Aruncându-mă, cu greu, în taxi, în ul-timul moment, am apucat prea vig-uros spătarul scaunului său și i-amînfipt genunchii colțuroși în spate. Ațipat destul de tare și asta m-a desta-bilizat puțin. Am înțeles, mai apoi, cămai mult de surpriză. Mi-am cerutscuze, desigur, şi șoferul, amabil, n-aţinut supărarea. Atât că n-a mai vrutsă oprească atunci când, zărind-o pemaică-mea, încărcată cu douăsacoșe uriașe, ducându-se înspreapartamentul meu, l-am rugat politi-cos să o facă. De înțeles, căci îl în-târziasem deja destul de tare! Bine că

am dat părinților dublura cheilor. Îi voipovesti mai târziu mamei, la în-toarcere, toată întâmplarea și, cusiguranță, ne vom distra copiosîmpreună.La un moment dat, portierade care eram nevoit să mă sprijin, dincauza gleznei din ce în ce mai um-flate, a dat să se deschidă. „Trebuiasă vă desenez că nu aveți voie să oatingeți?, m-a certat șoferul. N-ațivăzut că e stricată? Eu sunt atent lacondus, domnule, eu n-am timp sădau explicații clienților...!” Omul aveaperfectă dreptate și i-am promis că ovoi ține cu mâna până la spital. Numi-a răspuns; de fapt, nu a mai vorbitcu mine până la destinație. Neștiindce să-i spun, am tăcut și eu, înțelept.Prea o făcusem lată!... Traficul era in-tens, iar căldura din interiorul taxiuluinu contribuia deloc la îmbunătățireastării lui de spirit. Partea bună, însă, afost că luatul curbelor în viteză, între-deschidea lejer ușa pe care, cu ul-timele puteri, mă străduiam să oimobilizez și aerul proaspăt carepătrundea, pe alocuri, dilua simțitormirosul pregnant de benzină.

În dreptul pieței centrale, șoferull-a zărit pe frate-său, - un tip mărunt,simpatic, un pic bâlbâit -, și a oprit petrecerea de pietoni ca să discute de-spre o problemă de familieimportantă. Se pare că sora lor, Tina,voia să se mărite în aprilie, la Ma-maia. „E sănătoasă la cap? În aprilie,băiatule? Și în august ce-o să facem?Ne întoarcem, din nou, pe litoral?Nunțile la mare se fac în plină vară!”Am fost și eu de-acord, căci fratelevorbăreț și bâlbâit mi-a cerut și miepărerea. Între timp, glezna meadreaptă se umflase ca un pepene devreo trei kilograme și durerea îmicauza transpirații pe față și pe șiraspinării. Am regretat deschis faptul dea nu fi luat un calmant la plecare, - șiei au fost de-acord -, căci începusemsă devin dezagreabil, participând la

c o n v e r s a ț i egrăbit, doardând din cap,într-o manierăaproape nepo-liticoasă...

F r a ț i iîncercau încăsă găsească osoluție potrivităpentru toțimembrii fami-liei lor, când untrecător inco-modat începusă vocife-reze.

„Mută, dom’le, mașina. Se poate așaceva? Te-ai așezat ca, știi tu cine, înmijlocul drumului?...” Șoferul taxiuluis-a supărat, firesc, foarte tare, dar celcare îndrăznise să-i vorbească pe unastfel de ton a dispărut, prudent, înclădirea de vis-à-vis, și bietul om arenunțat, în cele din urmă, să-laștepte.

Am ajuns la spital o dată culăsarea întunericului și acolo am avuto plăcută surpriză: taximetristul măiertase cu totul, căci mi-a făcut cuochiul când i-am întins, cu timiditate,banii. „Măcar cinșpe la sută bacșișpentru mine, șefu’. Păi, se poate?”,m-a admonestat blând și eu m-amscuzat, deschizând pe loc, portofelul.Îmi rămăseseră, ce-i drept, douăbancnote de zece lei, nu știu de ce numă gândisem... Dar... dar nici urmăde card de sănătate. Îl uitasem, prob-abil, din grabă, pe comoda dinsufragerie. Am făcut ochii mari, iarșoferul, care, printr-un noroc, încă nuplecase, a înțeles că se întâmplăceva. I-am spus despre ce era vorba,iar el, fără să ezite, mi-a împrumutat,contra unei modeste sume de bani,celularul ca să o sun pe maică-mea.A răspuns la al treilea apel și, caniciodată, i-am cerut cu un ton ușormodificat de nerăbdare să ajungă câtmai repede la spital.

Ascultând conversația, însă, noul

meu prieten nici nu a vrut să audă dealte aranjamente: „Eu ți-o aduc, eu oîntorc acasă. Ți-ai tras șofer personal,șmechere!”, m-a bătut el zdravăn peumăr, și am avut, dintr-o dată,senzația că ne cunoșteam de foartemult timp. Nu voiam să parnerecunoscător, așa că i-am zâmbitcu larghețe. „Și cât o să mă coste? Casă știu...” „Lasă, nene, că ne-omînțelege. Tarif normal, de urgență.

O să merg ca vântul... Și-apoi,nevastă-mea mă aștepta acasă, cusupă de găină...”

Am ridicat degetul mare în sus, aaprobare, strâmbându-mă insesizabildin pricina durerii pulsante, însă ex-trem de fericit că omul mă iertase, cuadevărat. Iar eu îmi făcusem calculemeschine, gândindu-mă că eram pusîn situația de a alege între tratamentullui Coralie și călătoriile cu taxiul...

Am fluturat mâna și i-am zâmbitașa cum se cuvine, urcându-mă, câtam putut de repede, pe trotuarul dinfața intrării principale a spitalului. „Cemă fac eu cu tine, omule?... Un pic dedinamism, ce sfântu’?, a pocnit el dindegete grăbit, dar aproape delocsupărat. Vrei să m-apuce miezulnopții?”... Mi-a zâmbit, totuși, larându-i, - probabil ca să-mi dea un picde curaj -, și a demarat în trombă.

Ziua se sfârșea așa cum înce-puse: într-o excelentă notă de opti-mism.

Nicolae MĂTCAȘ

UNA MAI HAIOASĂ

DECÂTALTA

(Competiție lagafe impardo-

nabile între persoane sus-puse)

Unei candidate la prezidențialecare, într-o emisiune TV, la între-barea moderatorului, a confundatregatul cu republica

N-avea pe ea niciun dinte,Doamna s-a cam șifonat.Cum să aibă președinte,Dacă țara e regat?!!

Unui prim-ministru care a con-fundat Câmpia Libetății de la Blaj (șiadunările naționale de la 1848, lacare românii revendicau Unirea cuȚara) cu Câmpul lui Horia de laAlba-Iulia (unde, la marea adunarenațională de la 1 Decembrie 1918,s-a înfăptuit Unirea)

Să te miri c'-un prim-ministruPrin istorii bate câmpiiCând trag sforile - sinistru -Impostori, dar și tâmpii?!!

Aceluiași, care, la o conferințăde la Podgorica cu președinteleMuntenegrului, a confundat capitalaacestei țări cu Priștina, centrulprovinciei Kosovo, nerecunoscutăca formațiune statală în afara Ser-biei de România și nici de alte stateale comunității internaționale

București sau Budapesta -O fi una pentru-apași,Dar să te lovească pestaCând te afli la doi pași!...

Aceluiași (de fapt, aceleiași), care,într-un dialog la TV, a confundatinundațiile cu irigațiile

Bieții oameni, sinistrații,Stinși, își plâng comândul, casa.Ea își laudă, gomoasa,Pompele de ... irigații.

PLUMB 139

revistă de atitudine pagina 11

Narcis în Agora

În sfera politicului,comportamentul umanse întemeiază pea f e c t i v i t a t e ,cunoaştere şi interes,adică pe un set de

nevoi care cer satisfacţie. Din combinareaacestor dimensiuni ale personalităţii, rezultăo constelaţie de factori determinanţi ai atitu-dinii politice. Fireşte, conduita persoaneiaparţinând unui anume context socio-culturalpoartă amprenta etno-culturală și se înscrieîn cadrul tradiţiei. Oamenii se comportă dupătipare moştenite filogenetic, proprii comunităţiicăreia îi sunt subordonaţi. Aşadar, laturaafectivă se intrică cu cea cognitivă în conduitacivică proprie fiecăruia. Tradiţia constituie fun-dalul, mentalitatea socială pe care segrefează mentalitatea individuală, întreaceste planuri existând relaţie de interferenţă.Punctul de intersecţie al planurilor social şi in-divi-dual ne reliefează stilul. De regulă,fiecare tip de comunitate umană are un stil alei care o detaşează din canavaua umanităţii.Se vorbeşte apoi de stil când se referă lapopulaţia unui continent care înglobează unnumăr de popoare, fiecare integrându-se cuspecificul său în concertul larg, policrom, almarilor culturi si civilizaţii: europeană,asiatică, americană, africană şi australiană. Însânul marilor culturi continentale se profileazăo ierarhie aproximativă a culturilor naţionale.De fapt, harta culturală a fiecărei naţiuni şicontinent apare ca un mozaic. Nu se poatevorbi de superioritate culturală absolută aunui popor în comparaţie cu celelalte, ci dediversitate valorică, de complementaritate.Ceea ce este general-uman constituie funda-mentul culturilor, lumea fiind unitară în diver-sitate, Esenţa umanului, luând expresieparticulară, fapt care dă farmec vieţii în soci-etate. Manifestarea omului în sfera politiculuiare, cum ziceam, un caracter afectiv întot-deauna dar nu în exclusivitate. Ar fi de obser-vat că popoarele meridionale exteriorizeazăexuberant atitudinile de ordin politic, tempera-mentul coleric având o pregnanţă deosebită.Desigur, aceasta nu îndreptăţeşte pre-supunerea că meridionalii nu conştientizeazăîndeajuns scopul acţiunii politice, că ar fi „su-perficiali“. E vorba doar de o expresietemperamentală mai vie, mai pregnantădecât la popoarele din emisfera boreală.Componenta cognitivă, de obicei, fluctueazăîn funcţie de nivelul intelectual propriudiferitelor clase şi categorii sociale. Se pare,la o primă vedere, că spiritul critic faţă defenomenul politic este mai accentuat în cazulintelectualităţii şi oarecum vag la muncitorimeşi ţărănime. Fără îndoială că fiecare categoriesocială îşi cunoaşte întrucâtva interesele, darse manifestă politic în chipuri diferite. Sobri-etatea, detaşarea intelectualilor în perioadaunei campanii electorale vădeşte în fond unspirit critic, poate şi susceptibiltate, cederutează muncitorimea. Când exigenţaintelectualilor faţă de politicieni sporeşte, în-treaga societate are de câștigat. În fond, pro-funzimea atitudinii politice nu este directproporţională cu agitaţia exterioară, cu eta-larea în piaţă a opiniilor. Fireşte, intelectualulîşi cenzurează conduita mai sever decât ne-gustorul bunăoară, în raport de liderul politic,datorită imaginii pe care o are despre breaslasa, scepticismul fiind o caracteristică a con-duitelor celor deprinşi cu munca preponderentspirituală. Statutul profesional îşi pune am-prenta pe comportamentul oamenilor, fiecarepersoană străduindu-se a fi la „înălţimea“ ran-gului său, căutând să nu frizeze ridicolul. Deaceea nu suntem obişnuiţi a vedea preoţifluierând la un miting electoral si nici muncitoriperorând în parabole. Fiecare categorieprofesională se va prezenta în public potrivitcanoanelor pe care le-a interiorizat printr-unproces de educaţie şi instruire specific. Spec-taculosul unei manifestaţii stradale nu estedat de intelectuali, iar toţi cetăţenii uneilocalităţi au „conştiinţă politică“. Practic, într-o societate nu există om normal sub raportpsiho-somatic care să nu aibă opinii politice,dar modul de exprimare diferă de la caz lacaz. Şi tăcerea vorbeşte iar abţinerea de laparticipare, făţişă, presupune fie dezorientareori decepţie faţă de situaţia concretă la mo-mentul respectiv. În orice campanie

electorală, oamenii sunt vrăjiţi de prezenţafizică, de farmecul personal al lideruluicare se etalează public, percepţia fiind ade-sea hotărâtoare în opţiune. Nu rareori auzimglasuri entuziaste care clamează „îl votez pecutare fiindcă îmi place cum arată“. Desigur,oratorii ştiu să farmece publicul prin zâmbet,gestică, vestimentaţie, ton şi adesea succesul„întâlnirii electorale“ este garantat tocmai subaceastă hipnoză comodă pentru toţi. Dacăoratorul vorbeşte într-un anume fel captivant,expresiv, nu mai are importanţă ce spune. Deobicei, politicienii versaţi îşi ajustează ţinutaîn funcţie de auditoriu, se străduie săcorespundă aşteptărilor mulţimii curioasecare se proiectează în model, doreşte să-isemene şi „uită“ că astfel se „predă“ pentruun timp acestuia. Dar, vai de liderul care îşidezamăgeşte suporterii peste limită !Decepţia mulţimii este cu atât mai adâncă şifuribundă cu cât şi-a investit mai multesperanţe în idol. Liderii politici caresupralicitează dorinţele mulţimii naive,promiţând peste posibilităţi, îşi asumă un riscpe măsură. E adevărat că nimeni nu reuşeştesă satisfacă doleanţele tuturor cetăţenilorcare îl susţin, dar principalele nevoi trebuiesă-şi afle soluţionarea, altfel sentimentul defrustrare declanşează opoziţie violentă. Debună seamă, majoritatea cetăţenilor sunt co-mozi, preferă să acorde credit moral lideruluicare este mai abil în duelul retoric susţinut cuadversarii politici. Prestigiul social, cultural, alpersonalităţii în cauză este, de asemeni unargument cu greutate în conştiinţa votanţilor.Fireşte că, în societăţile pluraliste înşelătorianu rezistă, opoziţia având rol de a veghea ac-tivitatea partidului aflat la vârf. Să nu nefacem iluzii, politicienii vor încerca oricând sămanevreze sentimentele oamenilor, pentruaceasta existând şi un aparat specializat în„munca de propagandă“. În ţările cu tradiţiedemocratică, cetăţenii nu pot fi lesne amăgiţi.Ce-i drept, în astfel de societăţi, organizarealaxă a sectoarelor principale permite oame-nilor să-şi realizeze fie şi parţial aspiraţiile,aşa că politicienii pot sta confortabil în fotoliilerâvnite. Situaţie aparte se constată în regimuritotalitare, care oprimă iniţiativa individuală,statul pretinzând că ştie mai bine decâtoricine ce trebuie să facă. Dar de regulă ten-siunile cresc până la explozie, lumearespectivă având o limită de suportare aasupririi după care se răscoală. Într-o soci-etate care se eliberează de structurile rigideale totalitarismului prin revoluţie, lumeaneavând suficientă experienţă de trai liber,traversează o perioadă paradoxală. Reacţiileafective predomină în comportament, campa-nia electorală având aspecte inedite. Depildă, întâlnirile noilor lideri cu publicul sedesfăşoară într-o atmosferă de suspiciune,fiecare tinzând să vadă un posibil tiran, unşarlatan în candidat. Trista experienţă din vre-mea despotismului lasă urme adânci în cuge-tul cetăţeanului, el suspectează fiecareafirmaţie a celui care se angajează săconducă. După crisparea îndelungată seobservă fie o exuberanţă vecină cu delirul lao parte din popor, faţă de liderii „simpatici“,care le zâmbesc fotogenic, o repulsieexagerată faţă de alţii, care nu au nici o vinădar sunt „străini“, adică au fost siliţi a trăiexpatriaţi un timp destul de lung ca să fie uitaţide compatrioţi. Oscilaţiile atitudinii cetăţenilorfaţă de ei se atenuează treptat, ca urmarefirească a familiarizării reciproce. Se pare căla femei stăruie componenta afectivă în jude-carea liderilor politici o perioadă mai lungă detimp decât în cazul bărbaţilor. Ele apreciazăîndeosebi sub unghi estetic persoana candi-datului în alegeri, îmbrăcându-i într-un halouafectiv de origine erotică. Le interesează maicu seamă cum apare, nu cum este acesta.Bineînţeles că aprecierea lor depinde denivelul de instruire pe care îl au, totuşi esteevident că preferă un lider tânăr, dinamic,elegant şi iscusit în discurs. Maturitateapolitică a unui popor se evidenţiază în capa-citatea de a fi lucid, de a discerne întreaparenţă şi esenţă cu prilejul campaniei elec-torale. Infantilismul publicului se dă în vileagîndeosebi prin manifestări zgomotoase,exces de afecţiune pro sau contra unui can-didat. Uneori asistăm la scene de isterie înmasă, exhibiţionism penibil. Fără îndoială căacesta este climatul psiho-moral prielnic as-censiunii politice a demagogilor, iarconsecinţele nefaste sunt inevitabile.

S-ar zice că liderii în cauză n-au niciovină dacă sunt „iubiţi“ astfel de popor.

Co

nst

anti

n

Vo

rnic

easa

Debut târziu (întârziat?!),Constantin DONEA, la aproape70 de ani (n. 1943) publică o cartede „poeme” - SOLSTIȚIUL DEIARNĂ (2011) - care recomandăun autor matur, încărcat de idei șisimboluri, un „cultural” aflat nurareori în răspăr cu lumea sa, cuistoria, cu sine însuși („Mă despartmai greu de lucrurile care nu au opoveste”; „M-ai pierdut, Doamne,precum, dintr-un buzunar, un bande argint”; „Chiar cu secureacălăului am tăiat azi, frunze lacâini”), om cu simţul umorului, darși romanţios, sentimental („Dragamea, ești neadevărat de frumoasăca să nu mai cred în povești”; „...dragostea este unica religie fărăatei“; „Pare curată lumea, de-ovezi prin geamuri cu flori degheață”; „Vai, mușcă timpul ca uncâine, cu trei colți: ieri, astăzi,mâine”; „... mi-a fost dat să trăiescviața pe datorie”) împănat deefuziuni civice șicanându-şi con-temporanii („... pare a fi grav, amaflat că ministerul sănătății estetot mai bolnav” / - / „de astăzi pemâine se va servi din belșug, cuciuperci, un gustos meniu politicpe pâine. Fiți optimiști, fițiascultători, fiţi amabili”); „La luptăvoinici, să apărați pământul sfântde sub unghii”...

După POEME ÎN ŞAPTE-SPREZECE SILABE (2012) hai-ginul Constantin Donea vine cuALTE POEME ÎN ŞAPTE-SPREZECE SILABE (2013) -două volume în prozodie niponăconcentrând pe scurt o experiențăde viață, mai exact o gâlceavă culumea și cu propria existență.Asemenea și ROSTUIRI (2015)ne dezvăluie un ins îndrăgostit devorba aleasă, condensată în „ros-tuiri”/ rostiri aromind esențe decugetare adâncă. La taifas cusinele propriu („Felurite măști ampurtat, să-mi știu chipul celadevărat”), Donea este un spiri-tual („Am promis că las viața sămă trăiască până la capăt”) în

exerciții grațioase de psihanaliză(„Slăbiciunile, câte au fost, mi le-am purtat cu eleganță”), rezonândbacovian („Să te naști, să mori,fără preț, într-un oraș trist de ne-gustori”) definindu-şi băcăuanacondiție lumească („A fi anonim -nesfârșita avere a celui sărac”);abundă reflecțiile în marginile firiişi nefirii, scepticul scăldându-se îndeziluziile vremurilor („Un înger îniad?... doar diavolul, oriunde pareacasă”); un dezgustat de viață, delume, de propria-i stare („Tu, su-flet sărac, doar necazul altuia temai bucură”!). Nu lipsesc oarecarireflexe sociologice, amintind de„activismul” din tinerețe al autoru-lui („chinezii muncind şi-ameri-canii visând să fie bogați”).

DEZGUSTAT PE ALOCURIDE NĂRAVURILE OMENIRII („Arămas ploaia să spele murdăriastrânsă în lume”; „Atroce lupte amdus cu inamicul nostru: Nimicul!”și „Suntem condamnați la opti-mism - o altă față-a răbdării”). Plinde farmec apare îndrăgostitul deieri și de azi („Unde te-aș putea

afla de câte ori pari dusădragoste” și „Iubito, ușor ai de-prins dăruirea de pom roditor”).

În ALTE POEME ÎNŞAPTESPREZECE SILABE(2013) haiginul îşi dezvoltă paletade texte pe motive dintre cele maiagreabile, cugetări care mai decare mai simpatice („Cariera înartă e grea, ca cea de piatră, desare…”; „Ţine-ţi alături prietenii -dușmanii și mai aproape”;„Aruncă răul în apă și binele sapă-l în piatră”), evocări ale unor anide demult („Pământul amar, tata îlîndulcea cu sfeclă de zahăr”),finețuri adesea foarte inspirate(„Să nu-mi fie frig, îmi înveleamochii cu pleoapele tale”; „Un flu-ture plăpând în zbor, pâlpâind...ce fragilă e frumusețea!”; „Tu încămai speri, temeinic, săconstruiești un crez din tăceri” ;„Dacă nu ești, mă sting, cum sân-gele rămas fără inimă”), elanuri debun creștin („Învață să uiți și dacănu poți uita, învață să ierți”;„Veșnic urâtul prin lume și, vai, totmai proaspăt în preajmă”), gân-duri despre țara mult dragă șinecăjită („Duios ne-ncearcăneputința, sentiment, azi,național”; „Nu mai avem, vai, locde exil - oriunde suntem acasă”;„Pământu-i rotund și noi totușitrăim la marginea lumii”). Poetulpare că se ia singur la rost („De lao vreme primesc răspunsuri, fărăsă pun întrebări”; „Fără tine suntca un copac rămas doar în grijafrunzei”; „Nimic nu-ncepe cu mine,așa că sunt dator tuturor”)prefațând cartea de după (ROS-TUIRI, 2015) în care va adânci„rostu(i)rile” pe planeta (ne)oame-nilor în aceeași prozodie de haiku,cu acorduri bacoviene („Deprindcuvinte să-mbumb: amurg violet,nervi de toamnă, plumb…”), de-scinzând fără ocolișuri în sineaproprie („Îmi curge viața după re-guli stricte cu multe excepții”; „şianii trec, trec, istovind o dorințănăscută eșec”), întru descifrarea

și degustarea unui„sâmbure de adevăr”în viața reală:„Trăiește clipa în plin,ieșind chiar și pe furișdin destin”. Minia-turile migălite deDONEA agonisescobservații de bunsimţ asupra lumii,cugetări diverse înacorduri cu miez filo-zofic („Întrebările -cârjele ostenelii noas-tre de a ști”; „bate

gând foarte, ca vântul, prin foi decărți - cărți, frunze moarte”) dar șicugetări despre dragostea lavârsta când „focurile” s-au camstins. („Dragostea – boală grea,de care mori doar când te vindecide ea”) ori unele asocieri inge-nioase de motive („De-ar fi să re-nasc, numiţi-mă Saul, să fac drumspre Damasc”!), de moralist per-fect vertical („Prostul – fericit!...Deşteptul pune totul la îndoială”;„Precum dulăul flocos, bogatuldoar lui îşi ţine de cald”), polemistde modă nouă („Politica? – fardpeste zbuciumul lumii prin haos,hazard”; „Patimi plebee scânteie,dar nu aprind nici o idee”; „Lacâte-ar mai fi de spus, lesne nu-isă faci rost de cuvinte”). „Rostui-rile” cărţii sunt un cântec alvârstelor intonat prin glasul curatal noului poet băcăuan: „Tânăr, cuteamă de moarte... Şi mi-a muritteama – sunt bătrân”! Cititoruluinu-i rămâne decât să ureze poe-tului „la mulţi ani”!

Calistrat COSTIN

CONSTANTIN DONEA… „TRĂIM LA MARGINEA LUMII”

pagina 12 revistă de cultură

PLUMB 139

MARI PERSONALITĂȚIVremea trece, vremea

vine... și astfel iată-neînmănuncheați sufletește înAnul Centenar al Marii Uniri,în parcursul căruia, deaceastă dată vă vom reamintialte câteva nume, datele,

viața și activitatea unor mari personalități românești,afară de cele despre care s-a făcut vorbire în paginileprecedente:

* Dimitrie Cantemir

În două rânduri domnitor al Moldovei, marecărturar al umanismului românesc, enciclopedist,etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzi-colog și compozitor, un erudit de faimăeuropeană, academician berlinez, prinț moscovit,autor al operelor „Descrierea Moldovei”, „Divanulsau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețulsufletului cu trupul”, „Icoana de nezugrăvit aștiinței sacrosante”, „Istoria ieroglifică”, „Istoriacreșterii și descreșterii Imperiului Otoman”,„Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”,„Cercetarea naturii monarhiilor”, „Sistema religieimahomedane”, „Cartea științei muzicii ”, „Istoriamoldo-vlahă”s.a., s-a născut la data de 26 oc-tombrie 1673, în localitatea Silișteni, Fălciu,astăzi comuna ce-i poartă numele în județulVaslui. A decedat la data de 21 august 1723, înlocalitatea Dmitrovsk, Rusia.

* Ciprian Porumbescu

Unul dintre cei mai faimoşi compozitori, diri-jor al corului „România Jună" din Viena; autor alpieselor reunite în „Colecţiune de cântece socialepentru studenţii români", creator al lucrărilor„Rapsodia română pentru orchestră", „Baladapentru vioară si orchestră, op. 29”, „Serenadă",„La malurile Prutului", „Altarul Mănăstirii Putna",„Inimă de român", „Gaudeamus Igitur", „Odăostaşilor români", „Cântecul gintei latine", aoperetei „Crai nou", a celebrului cântec „Pe-alnostru steag…”, s-a născut la data de 14 oc-tombrie 1853, în localitatea Sipotele Sucevei. Adecedat la data de 6 iunie 1883, în localitateaStupca, azi Ciprian Porumbescu, județulSuceava.

* Maria României

Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg șiGotha, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii șiIrlandei, soția regelui Ferdinand I, mama regeluiCarol al II-lea, personalitate complexă, iubitoareși colecționară de artă, autoarea unor scrierimemorialistice, povești și versuri pentru copii,s-a născut la data de 29 octombrie 1875, în East-well Park, Kent, Anglia. Pe timpul războiului și-aînsoțit partenerul regal în refugiul moldav, ac-tivând ca soră de caritate în spitalele militare,ceea ce a făcut să fie numită „mama răniților”.Dovedind reale calități diplomatice a participat lanumeroasele campanii pentru recunoaștereainternațională a statului român reîntregit, aurmărit constant întărirea legăturilor României cuțara sa de origine. S-a stins din viață la data de18 iulie 1938, în castelul Pelișor-Sinaia. Trupulsău a fost înhumat în biserica episcopală de laCurtea de Argeș.

*Ștefan Odobleja

Scriitor, filozof, medic militar și precursormondial al ciberneticii generalizate, pe care elînsuși a denumit-o „psihologia consonantistă”,membru post-mortem al Academiei Române,autor al studiilor „Metodă de transonanțătoracică”, „La phonoscopie”, „Psihologiaconsonantistă și cibernetica Psychologie conso-nantiste”, „Apariția ciberneticii pe pământ româ-nesc”, „Introducere în logica rezonanței” ș.a., s-anăscut la data de 13 octombrie 1902, în locali-tatea Valea Izvorului, Mehedinți. A decedat ladata 4 septembrie 1978, în municipiul Drobeta-Turnu Severin.

* Mihail SebastianRomancier, dramaturg și critic literar, Iosif

Hechter, cunoscut și sub pseudonimul VictorMincu, creatorul prozelor „Accidentul” , „Frag-mente dintr-un carnet găsit”, „Femei”, „Orașul cusalcâmi”, al pieselor de teatru „Jocul de-avacanța”, „Steaua fără nume” și „Ultima oră” s-anăscut la data de 18 octombrie 1907, în Brăila.A decedat la data de 29 mai 1945, în București.

Gh

eorg

he

Un

gu

rean

u

Ozana Kalmuski Zarea

Bacău,Capitala muzicii contemporane

Cum se ştie, nimeni nu-i pro-fet în ţara lui! Aurel Stroe,deţinător al Premiului Herder şi alOrdinului Chevalier des Arts et deLettre, a creat impozanta TrilogieOrestia, după Eschil, însă,această capodoperă lirică – dificilde pus în scenă a făcut ca OrestiaI să fie interpretată în 1983, Ores-tia II în 1978 şi Orestia III în 1985,toate în varianta de concert.

În Buşteni, Timişoara,Bucureşti, Cluj şi Suceava, în2014, saxofonistul francez DanielKientzy – colaborator fidel al Filar-monicii băcăuane - cântă la 4 sax-ofoane, acompaniat de o echipăde tineri artişti entuziaşti: baritonulCristian Ardelean, altista CosminaIvan, tenorul Nicolae Haţegan şiCorul Filarmonicii „Banatul” –Timişoara, dirijaţi de Cezar MihaiVerlan, în spectacolul Orestia III,Eumenidele. Spectacol - regizatde Vlad Dragomirescu, scenografMonica Stoian – ce s-a ţinut laSala Ateneu, în încheierea ediţieicu numărul 31 a FestivaluluiInternaţional "Zilele Muzicii Con-temporane".

Daniel Kientzy a participat laediţiile 1, 20, 23 şi 31 ale festiva-lului ZMC.

S-a născut la Périgueux –Franţa. A studiat la Conservatoruldin Limoges şi la ConservatorulNaţional Superior de Muzică dinParis, a inventat saxofonul contra-bas, a obţinut în 1982 şi 2002 pre-miul SACEM şi i-au fost dedicatenenumărate lucrări muzicale.

Ediţia din acest an a primuluiFestival de muzică nouă dinRomânia, ediţie dedicată memo-riei lui Liviu Dănceanu, se de-schide, în 3 octombrie, la Sala“Ateneu” cu Choephorele sauOrestia II. Lucrarea fusese pusăîn scenă în 1979 de Lucian Pintilieşi reprezentaţia a avut loc la Fes-tivalul de la Avignon. Cu sprijinulInstitutului Cultural Român de laMannheim, Choephorele au pututfi prezentate publicului din ţară, dela Paris şi Basel.

În 24 octombrie 2017, cudouă zile înainte de marea tre-cere, făceam neştiut schimb decărţi cu Liviu. Moartea îl va răpunedupă două zile şi nici acum nu ştiudacă i-am mulţumit îndeajunspentru privilegiul de a mă trimite,în anul 2002 la Buşteni, pentru arealiza un ciclu de interviuri cuAurel Stroe. Compozitorul,revenise temporar din Germaniaşi locuia în peisajul monumentalde la poalele Bucegilor într-o vilăcu imens spaţiu verde şi multălinişte. El urca pe munte, la pro-priu şi la figurat. Întâlnirea cuacest muzician mi-a desluşit taineale muzicii noi, tehnici componis-tice, viziuni de abordare şi resti-tuire a creaţiilor contemporane, pecare acest om le-a cunoscut înprofunzime.

Şi mereu, îmi vine în minteCrucea Eroilor Neamului, de peCaraiman, ridicată la iniţiativaReginei Maria, în memoria

soldaţilor căzuţi în luptele dinPrimul Război Mondial.

Iată, In hoc signo vinces, Subacest semn vei invinge! alături deimaginea lui Emanuel Elenescu,dar şi de versurile lui PetruCiobanu:“Fă să te avem în inimi, căciCristos pe tine moareZi de zi, când prin păcate, îlstrăpungem fiecare,Fă ca să simţim durerea cu Isuszăcând pe tine,Ca s-alegem partea bună, nu ce-irău, ci ce e bine.Te înalţă, sfântă Cruce, ca să-lvadă omenireaPe Izvorul de iubire ce ne-aducemântuirea,Să-l contemple fiecare şi în inimisă îl poarteCăci, murind Cristos pe tine, aînvins infama moarte”.

Oreste – Cristian Ardelean,Clitemnestra – Antonela Bârnat,Electra – Mihaela Ișpan, Egist –Iulian Iosip, Pilades – AntoniuMarc, Paznicul/ trombon / MirceaNeamţ;

Choeforele: Daniela Lelea,Oana Fārcaș, Cosmina Ivan,Co-rina Chetreanu, Cosmina Șerban;

Orchestra: Voichița Popa –oboi, Lucian Petrila – vioarā, Iu-liana Ambāruș – violā, DariusTereu – violoncel, Sorin Dogariu –clavecin, Sorin Petrescu – orgā,Doru Roman – percutie, DanielJumugă Cuibariu – percuție;

Figurație, scenografie: Con-stantin Spurcaciu, AlexandruVoinea;

Lumini: Grigore Golubeanu;Regie colectivă

Veniţi să vedeţi şi să ascultaţiOrestia II de Aurel Stroe, înBacău, Capitala muzicii contem-porane!

Să ne amintim

despre...

DIMITRIECANTEMIR

Iată că destinele se fac şise desfac undeva în locuri neum-blate de picior omenesc. „Primulestic devenit occidental” şi dupăspusele lui G. Călinescu „un eruditde faimă europeană, voievodmoldovean, academician berlinez,prinţ moscovit, un Lorenzo deMedici al nostru”, Dimitrie Can-temir a avut un tată (ConstantinCantemir, cel care l-a păgubit decap pe marele cronicar MironCostin) neştiutor de carte. Ce armai fi de spus? Modestul eseu de-spre Măria Sa ar putea fi mântuitaici. Doritorilor de amănunte le-aşputea indica bibliografia, dar nuvoi proceda deasemeneamanieră, pentru că nu se cade, iarsubsemnatul nu se dă în vântdupă mârlănisme. Şi cred că n-ofi cu supărare dacă vă voi maiplictisi „oleacă de timp”- vorbamoldoveanului!

Mare cărturar al umanis-mului românesc, enciclopedist,etnograf, filosof, istoric, geograf,lingvist, muzicolog şi compozitor,menţionat în EnciclopediaBritanică: „Dimitrie Cantemir a fostcunoscut ca unul dintre cei maimari lingvişti ai timpului său,vorbind şi scriind în 11 limbi...”.

Născut la 26 octombrie1673 la Silişteni în ţinutul Fălciului(astăzi comuna Dimitrie Can-temir), domn în două rânduri înMoldova (martie-aprilie 1693 şi1710-1711) a petrecut mult timp înImperiul Otoman, ba ca zălog laConstantinopol (1688-1691) pen-

tru ca tătal său să nu-i trădeze peturci, ba „capuchehaie” (garant alfidelităţii), pe vremea când era însuita marelui vizir Elmas Mehmedpaşa fiind martor la înfrângereaotomanilor în bătălia de la Zenta(1697), intuind de atunci cădereaImperiului Otoman.

După două luni de domnieîn 1693 se întoarce la Constan-tinopol pentru a studia geografia,anatomia, elena, latina, turca, per-sana şi araba unde îl are ca pro-fesor pe vestitul Es’ad Efendi. Înacelaşi timp se iniţiază în domeni-ile cultelor, literaturii, muzicii şi re-ligiei islamice. Din 1695 estereprezentantul domnitoruluiMoldovei, fratele său Antioh, laConstantinopol. În viaţa sa, camscurtă, a dat poporului român,literaturii şi istoriei universalescrieri de o profundă esenţă.

În 1698 publică la Iaşi „Di-vanul sau Gâlciava înţeleptului culumea sau Giudeţul sufletului cutrupul”, lucrare de teozofie(doctrină filosofico-religioasă caresusţine ideea pretinsei cunoaşterinemijlocite a Divinităţii pe calealegăturii cu aşa-numita lumetranscendentală) şi etică creştină,scriere alcătuită sub influenţadascălului său, Ieremia Cacave-las şi apărută în limbile română(româna vremii) şi greacă.Doi animai târziu vine la Iaşi pentru a seînsura cu fata fostului voievodŞerban Cantacuzino, Casandracare i-a dăruit şase copii, patrubăieţi, Matei, Constantin, Şerbanşi Antioh, (viitorul poet - consid-erat părintele poeziei ruseşti, scri-itor şi diplomat rus) şi două fete,Maria şi Smaranda.

În 1700 apare „Icoana denezugrăvit a ştiinţei sacrosante”,lucrare filosofică pe linia lui Fran-cis Bacon, apoi în 1705 apareprima încercare de roman politico-social, alegoric şi autobiografic„Istoria ieroglifică”. „Aşédară, a

marilor acestora împăraţi poruncătot deodată şi dându-să şiplinindu-se, toate jigănaiile uscat-ului şi passirile văzduhului în pripăadunară, şi fietecarea după chipulşi nemul său la ceata monarhiii

sale se alcătuiră...Deci, precum s-au pomenit, fietecarea cu ceatasa, în partea monarhului ă alegeaşi una după alaltă la orânduiala sasă alcătuia”.

Numit de Poartă domn alMoldovei în 1710, cu scopul de a-l supraveghe pe Constantin Brân-coveanu, Cantemir încheie elînsuşi tratat de alianţă (13 aprilie1711 la Luck) cu Imperiul Rus alui Petru I (născut în 1672), tratatcare se sfârşeşte cu pacea de laStănileşti, mituirea marelui vizir alturcilor de către mesagerul ţaruluiP.P.Şafirov cu 800 de pungi cubani, fiecare a câte 500 de talerişi instaurarea regimului fanariot înMoldova.Refugiat în Rusia dupăbătălia de la Stănileşti, în 1717 secăsătoreşte cu fiica principelui rusIvan Iurevici Trubeţkoi, AnastasiaIvanova Trubeţkaia.

(Continuare în pag. 13)

PLUMB 139

revistă de atitudine pagina 13

Preocupat de creaţei, urmează să scrie şi să defin-itiveze între anii 1714-1716 „Istoria Creşterii şiDescreşterii Imperiului Otoman”, redactată în latinăcu titlul „Historia Incrementorum atque Decremento-rum Aulae Othomanicae”. Lucrare este tradusă înlimba engleză în 1735 şi apare la Londra, în limbafranceză la Paris în 1743, iar doi mai târziu la Ham-burg, pentru ca abia după 135 de ani, în 1878 săapară la Bucureşti, tradusă în limba română.Urmează „ Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, iniţial în latină apoi în română (1719-1722),o cuprinzătoare istorie a românilor de la Traian şipână la întemierea principatelor. Extraordinar înaceastă lucrare este faptul că Dimitrie Cantemirsusţine ideea lui Miron Costin (pe care în raporturilecu tatăl său îl considera trădător şi pedepsit pedrept) privind originea comună a tuturor dialectelorromâneşti, precum şi originea romană a românilorşi unitatea neamului lor. Şi nu în ultimul rând scrieDescriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), pevremea când era în Rusia la cererea Academiei dinBerlin a cărui membru devenise în 14 iulie 1714.

Iată cum îi descrie Cantemir pe moldoveni:„Sunt glumeţi şi veseli, iar inima nu o au prea de-parte de gură, dar aşa cum uită lesne duşmăniile,tot astfel nu păstrează prea mult prieteniile. De beţienici nu se dau în lături, nici nu se prăpădesc dupăea; plăcerea lor cea mare este totuşi să întindămese de la a şasea oră din zi până la trei noaptea,uneori chiar până în zorii zilei, şi să se îndoape cuvin până ce varsă. Totuşi nu fac asta în fiecare zi, cinumai în zilele de sărbătoare sau pe timp urât deiarnă, când frigul închide pe locuitori între pereţiiodăilor şi-i îndeamnă să –şi încălzească mădularelecu vin. Rachiul nu le place decât oştenilor; ceilalţinu beau decât o singură ceaşcă, şi aceasta mică,înainte de prânz. Sunt mai mult iubitori de vin, în-deosebi cei din Moldova de Jos şi de la hotarele cuValahia. Odată s-a făcut o întrecere între moldovenişi valahi, ca să se alegă care sunt mai straşnicibăutori; campionii, duşi pe podul de la Focşani , careeste hotarul între Moldova şi Valahia, s-au luptatatâta golind cu rândul paharele, până ce valahul amurit, nemaiputând răsufla de mult vin ce băuse; carăsplată a victoriei moldoveanul a fost dăruit dedomnul său cu titlul de boier.Trag foarte bine cusăgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar treabă maibună au făcut întotdeauna cu sabia; de puşcă nu sefolosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu estelucru de cinste să întrebuinţezi o armă la folosireacăreia nu se cere niciun fel de îndemânare şi niciovitejie...Nu cunosc nicio măsură: când le mergebine, se îngâmfă; când le merge rău, sedescurajează. La prima vedere nimic nu le paregreu; dacă se iveşte cea mai mică greutate, setulbură, nu ştiu ce să facă şi în sfârşit, dacă văd căîncercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinşi decăinţă, târzie însă, de ce-au făcut. Lucrurile stândastfel, nu se poate atribui decât deosebitei şinegrăitei providenţe divine faptul că ImperiulOtoman, atât de mare şi de înfricoşător, după ce arăsturnat prin lupte întreaga stăpânire a romanilor înAsia şi într-o bună parte a Europei, după ce a supuscu sabia Ungaria, Serbia, Bulgaria şi nenumăratealte regate şi după ce a subjugat cu forţa neamul celpreaînţelept al grecilor, n-a putut să silească unpopor atât de necultivat şi de slab a primi supunereacu sabia şi, deşi acesta a îndrăznit de-atâtea ori săscuture jugul primit de bună voie, ei i-au lăsatneatinse şi nevătămate rânduielile politice şi reli-gioase. Pe de altă parte moldovenii nu numai că nuiubesc învăţătura, dar aproape toţi o urăsc...Ei credcă învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă în aşamăsură încât, atunci când vor să laude ştiinţa cuiva,spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură”.

Apoi, după o viaţă tumultoasă închinatăîndeobşte studiului, într-un gustar arzător, ca şimintea sa, în ziua de 21, la numai 50 de ani, Can-temir Dimitrie se duce la cele veşnice. La BisericaTrei Ierarhi din Iaşi se odihnesc osemintele mareluicărturar, iar pe lespedea raclei sale stă scrisurmătorul text: „Aici, întors din lunga şi pre greauapribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale,odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

Cantemir rămâne în istoria umantăţii ca omare personalitate culturală, de asemenea fiul săuAntioh Dimitrievici Cantemir, îşi găseşte loc în istoriefiind considerat părintele poeziei Rusiei, poezie carea evoluat spectaculos de la Aleksandr Puşkin fonda-torul literaturii ruse moderne, apoi la Mihail Lermon-tov, Serghei Esenin, Vladimir Maiakovski „copilulsecolului”, la Iosif Aleksandrovici Brodski, laureat alPremiului Nobel pentru Literatură, şi până laEvgheni Evtuşenko „apărătorul libertăţilor indivi-duale” într-o Uniune Sovietică comunistă şinecruţătoare în cenzură...

DIMITRIE CANTEMIR...(Continuare din pag. 12)

Unul dintre cei peste 150 destareţi care au avut o importantăcontribuţie la susţinerea și în-florirea Mănăstirii Neamț a fost șipărintele arhimandrit medicIrineu (Ioan) Cheorbeja*, con-silier patriarhal, apocrisiarh alPatriarhiei Române pe lângă Pa-triarhia Ierusalimului şi stareţ alMănăstirii Neamţ, fire con-secventă, plină de talent și untămăduitor al bolilor omeneşti.

Provenit dintr-o familienumeroasă, cu 13 fraţi, neam dincare mulţi au îmbrățișat viațamonahală, face primii pași înținutul Neamțului, comunaFărcașa, unde a copilărit și amers la școală. Încă de tânăr s-aînchinoviat la Schitul Tarcău, iarla vârsta de 19 ani era egumenal acestui schit. Starețul deatunci al Mănăstirii Bistrița-Neamț, arhimandritul GhenadieCaraza, care era și unchiul său,l-a propus pentru a primi voturilemonahale, iar IPS IrineuM i h ă l c e s c u , M i t r o p o l i t u lMoldovei si Sucevei, l-a luat submantie, dându-i numele său.Datorită resurselor spirituale și aînzestrărilor sale muzicale, adoua zi a fost hirotonit ierodia-con, aptitudini pe care le-a prețuitîntreaga viață, fiind un apreciatpreot, medic și cântăreț bis-ericesc.

„Imprevizibil, greu deapropiat, întrebător, solitar, IrineuCheorbeja a fost un om atipic.Hiirotesit la maturitate arhiman-drit şi numit înalt dregător bi-sericesc, a avut un rol însemnatîntr-o perioadă deloc uşoară, de-venind în ultimii ani ai vieţii stareţşi pregătind într-un chip deosebitserbarea celor 500 de ani de lactitorirea bisericii marelui şislăvitului voievod Ştefan celMare şi Sfânt.

După părerea specialiştilorera un inspirat diagnostician,greşea rareori în materie demedicină, nu făcea niciodatăafirmaţii pripite. Era specialist îndomeniul balneologiei, dar aveacunoştinţe solide în toate ra-

murile medicale. La MănăstireaNeamţ îl vizitau în anumiteîmprejurări cunoscuţi profesoride medicină şi oameni importanţipe care-i întâlnise cu diferiteprilejuri. În vremea cât am stat laNeamţ îmi amintesc că i-au tre-cut pragul casei de pe malulMagherniţei şi mulţi înalți ierarhi,printre care, ÎPS Bartolomeu, PSEpifanie, PS Eftimie, PS Calinic,PS Ioachim Mareş şi chiar Patri-arhul Teoctist. Era o gazdărafinată, primitoare. Masa eraîmbelşugată, după un protocolînalt, iar discuţiile interesante.Ştia de toate, observa cu fineţeprofunzimile lucrurilor, făceaconexiuni, putea dialoga cuoricine. Cunoştea bine limbafranceză”, scria despre acesta,Arhimandrit Timotei Aioanei,Exarh cultural al ArhiepiscopieiBucureștilor și Mare Eclesiarh alCatedralei Patriarhale dinBucurești, autor al mai multor ar-ticole, studii, lucrări în volum,care oglindesc aspecte dinlumea monahală și bisericeascăîn general.

Din nefericire, în urmaintrării în vigoare a decretului detristă amintire din 1959, în urmacăruia au fost excluse din mo-nahism câteva mii de monahi șimonahii și au fost desfiinţate maimulte mănăstiri și schituri, IrineuCheorbeja este nevoit săpărăsească mănăstirile, ajun-gând astfel la Slănic-Moldova,unde timp de câțiva ani a practi-cat meseria de medic, în-deplinind și funcția de director alstațiunii. Conform unor cifreparţiale din documentele fosteiSecurităţi, la 1 ianuarie 1959 înRomânia existau 224 de

mănăstiri ortodoxe, pentru ca înoctombrie 1959 (adică după apli-carea prevederilor regulamentu-lui monahal) să fie inventariate194 de mănăstiri. La 31 martie1960, mai funcţionau 132mănăstiri. În final, Securitateaestima că a reuşit desfiinţarea a92 de mănăstiri. Tot din dateparţiale, aflăm că la 1 ianuarie1959 erau 6.014 monahi şi mon-

ahii. Securitatea estima că, dupătoate măsurile aplicate, urmausă rămână în mănăstiri cel mult1.400 de vieţuitori. Potrivit docu-mentelor cercetate, numărulmonahilor scoşi din mănăstiri afost de aproximativ 4.750.

* Arhimandrit Irineu (Ioan)Cheorbeja (n.1924, Fărcașa,jud. Neamț - d. 23 octombrie2000, Mănăstirea Neamț). Aurmat cursurile seminarului întîila Neamț, apoi la Cernica (timpde opt ani), după care le-a urmatpe cele ale Institutului Teologicdin Bucureşti, fiind ulterior inchi-noviat la Mănăstirea Antim, undea slujit ca diacon. După ter-minarea studiilor teologice, s-aînscris la Facultatea de Medicinădin Cluj, dar din cauza vicisitu-dinilor vieţii, a fost nevoit săîntrerupă facultatea, transfer-ându-se la Bucureşti, unde, la fi-nalizarea cursurilor, obţinecalificativul ,,Magna cum laude”.Fiind unul dintre studenţiieminenţi, urmează cursurile dedoctorat și obţine titlul de doctorîn medicină.

A fost mai întîi medic în co-muna Români - jud.Neamț, iarmai apoi doctor al mănăstirilorNeamț, Secu și Sihăstria.

Din cauza decretului410/1959, prin care monahii erauobligaţi să părăsească mănă-stirile, este repartizat ca medicbalneolog la Slănic-Moldova,unde la scurt timp va ocupafuncţia de director al staţiuniitimp de câțiva ani. Dorul deDumnezeu, îl aduce înapoi laMănăstirea Neamț, unde va pro-fesa iarăşi ca medic, fiind alesmedicul personal al părinteluiIustin Moisescu, MitropolitulMoldovei și Sucevei, care dupăalegerea in funcţia de patriarh alRomâniei, îl numeşte pe IrineuCheorbeja consilier patriarhal șipreşedinte al Comisiei de picturădin cadrul Bisericii Ortodoxe Ro-mane.

În anul 1990 lui Irineu Cheo-rbeja, i se încredințează stărețiaMănăstirii Neamț, iar în anul1994 va derula lucrările depictură la Paraclisul ,,AdormireaMaicii Domnului”, ctitoria mitro-politului cărturar VeniaminCostachi, paraclis aflat în incintaMănăstirii Neamț.

Părintele Cheorbeja a avutbucuria și onoarea de a fi mar-torul și autorul pregătirilor prile-juite de împlinirea a 500 de anide la sfinţirea bisericii MănăstiriiNeamț, ctitorie a voievoduluiŞtefan cel Mare și Sfânt, la carea participat printre înalţii prelaţiromâni și Sfinţia Sa BartolomeuI, Patriarhul Constantinopolului.

A trecut la cele veșnice îndata de 23 octombrie 2000, la 75de ani, după o scurtă dar greasuferinţă, lăsând o pildăneştearsă în inimile tuturor celorcare l-au cunoscut.

Ro

mu

lus-

Dan

Bu

snea

Cel dintâi starețmedic al

Mănăstirii Neamț,fost director al stațiunii

Slănic- Moldova

La Tecuci, CocoţaConachi a fost urcată

pe soclul recunoştinţeinaţionale

(Continuare din pag. 6)

Au rostit, în continuarealocuţiuni,primarul urbei, d-l EmilDinga, preşedintele Societăţiinaţionale de filozofia economiei,din cadrul Academiei Române.Domnia sa a citit un mesaj (pecare îl publicăm în continuareacronicii noastre) transmis de d-lprof. univ. Ioan Aurel Pop,preşedintele Academiei Române.

Scriitorul N. Dabija din Rep.Moldova a electrizat audienţavorbind despre Basarabia

„copilul înfăşat cu sârmăghimpată.” Poeţii Cristian Mo-canu (Ploieşti) şi Elis Râpeanu(Bucureşti) au citit câte o poezieadecvată evenimentului respec-tiv. În încheiere, V. Ghica a vorbitdespre contribuţia fundamentalăa Cocuţei Conachi la înfăptuireaUnirii de la 1859 şi a precizat călecţia ei de patriotism ar putea săajute la redeşteptarea conştiinţeinaţionale a românilor.

„Înstrăinarea faţă de glie ne-a făcut să comitem, în 28 de ani,mai multe greşeli economice şipolitice decât au adunatstrămoşii noştri în 2000 de ani.Ne-am distrus economia,amînstrăinat resursele, am cedatteritorii în timp de pace, aşa cumnu s-a întâmplat niciodată şi

nicăieri în lume,suntem umiliţi înpropria ţară de extremiştiiredentişti, avem legi strâmbecare ne obligă să-i scoatem pemartiri din memoria naţională,aplicăm în duşmănie clientelis-mul, practică imbecilă care pre-supune să pui brancardierul săfacă operaţie pe creier. Dacă nuînţelegem că „orice om are osingură patrie, restul sunt ţări”(O. Paler) şi nu instaurăm „dic-tatura” meritocraţiei, nu vomputea ieşi din marasm.

Tecuciul, a mai spus vor-bitorul, trebuie să devină un polal unirii noastre. Să o ajutăm peCocuţa să intre în conştiinţanaţională.

Şi nu vom mai suferi nici defrig, nici de foame.”

PLUMB 139

revistă de culturăpagina 14

biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb *

Se „nasc" și la sat reviste

Fiindcă tot este moda revistelor scrise îndiferite domenii: culturale, tehnice, științifice,politice, etc, de ce nu ar fi inițiate reviste și înmediul rural, acolo unde s-a născut veșniciapoporului și cea mai curată și profundă spirituali-tate a neamului românesc? Recent am primit laredacție o revistă dintr-o comună Jorăști , județulGalați, intitulată CONFLUENȚE, care se vrearevistă de cultură editată de Asociația Culturală,,Fiii satului". Nimic neobișnuit mi-am zis! O revistăeste un proiect de conștiință locală, dar șinațională, fiind depozitara multor informații acu-mulate în timp despre locuri, oameni, fapte,speranțe, amintiri, proiecții pe pânza viitorului.Răsfoind-o am constatat că avem o revistă binefăcută cu informații diverse atât din trecutul dar șiprezentul comunei respective. O carte de vizităvie, cu sufletul curat și deschis spre cititorii de pre-tutindeni. O mărturisire de credință: ,,prin paginile,prin efluviile acestor confluențe ne propunem săne cunoaștem mai bine, să arătăm lumii trecutulnostru și să creionăm, împreună, cu temei cu pa-siune și cu nemărginită speranță viitorul" ne îmbiela lectură redactorul sef al revistei, scriitorul ViorelDinescu. Încă din primele pagini găsim poezia luiGrigore Vieru – Casa părintească, o emoționantăpoezie despre respectul care trebuie acordatcasei în care ai văzut cerul și raiul în ochii mamei.Casa părintească nu se vinde, nu se vinde sufletulși amintirile, pragul părintesc. Un mesaj tulburătorși care merită atenția este cel al inginerului Cor-neliu Istrate: ,,mi-e foarte greu să exprim în cu-vinte dragostea mea pentru comuna natală, darceea ce simt eu pentru satele și oamenii comunei,ar trebui să fie în inima fiecărui român care îșirespectă strămoșii, istoria, trecutul și viitorul pa-triei. Există un înălțător sentiment al apartenențeiși indentității, care, până la urmă, ține de destinulfiecăruia". Un adevăr profund care lipsește din su-fletul multor tineri de astăzi. De reținut și articolulemoții de toamnă în comuna Jorăști, scris deprof. Maria Hanu, care afirmă atât de plastic –amintirea este pentru mine primăvara eternă avieții. Pe timpuri preotul, învățătorul și primarulerau principalii piloni ai vieții spirituale și materialeai satului. De aceea pagini importante din revistăsunt dedicate vajnicilor slujitori ai altarului, de carese leagă și monografia satului Zărnești, a parohieiJorăști II, despre istoria acestor locuri cu obi-ceiurile și miturile sale. Sunt deasemena prezen-tate aspecte din activitățile economice trecute șiprezente ale locuitorilor, ocupațiile acestora dar șiteme legate de credință, obiceiuri și cele etno-grafice și folclorice, sub titulatura – din strămoșise povestește....Dar ca orice spațiu spiritualromânesc și aceste meleaguri ale Covurluiului auiscat personalități ale culturii românești. In Istorialite-raturii române de la origini până în prezenta lui Călinescu este menționat scriitorul B. Jordancu mai multe creații epice: Normaliștii șiÎnvățătorii, Vitrina cu păpuși, Pământul ispitelor,Delta. Din paginile revistei nu lipsesc creațiileunor scriitori contemporani. Un grupaj de versuriale scriitorului Viorel Dinescu, dar și prozăaparținând scriitorilor: Mircea Ionescu – Bra-conierul; Costel Crângan – Sârba cuțitarilor; IonGh. Tofan din Jorăștii de altădată. Amintim și de-spre tradiția revistelor de la Jorăști, cea apărutăîn 1922- Calendarul cultural al județului Covurluiși revista Doina apărută în anul 1929. Unde existătradiție este firesc ca aceasta să se perpetuezecând există oameni care își cultivă rădăcinile spi-rituale și sufletești. Dorim, sincer, la cât mai multeapariții revistei Confluențe.

(Damian Brutner)

O vară și o toamnă agitatăprecum coada unui bou. Un boupe care l-au năvălit muștele și pecare l-a apucat strechia. Cam așai-a apucat și pe români strechia înaceastă a doua jumătate de an.Prima mare strechială a fostgrandioasa manifestație (fâs!),organizată de serviciile interne șiexterne la recomandarea primuluicorupt al țării, cu ajutorulromânilor din străinătate și a„golanilor din galeriile bucureș-tene" pentru dărâmarea guvernu-lui. Nu pentru că nu aș fi fan alguvernanților, dar trebuie respec-tată voința poporului până la vi-itoarele alegeri. Poporul singur,prin vot, va stabili cine să-i ma-nageriaze așteptările în viitorulmandat. Răbdare, domnilor, ne-înțărcați de mama politică! Dacăvrem progres avem nevoie de sta-bilitate, solidaritate și foarte, foartemultă muncă. Din păcate ne-amobișnuit cu pomana - ori de undear veni- și cu tot felul de sinecuricare să ne ajute să trăim canababii. Munca este pentrumașini sau pentru chinezi. A douamare străchială a fost referen-dumul pentru schimbarea articolu-lui din Constituție legat dedefinirea căsătoriei. Referendu-mul a demonstrat, - dacă mai eranevoie!, că românul rămâne tole-rant cu toată lumea: fie el homo-sexual, musulman, adulterin,incestuos, sau zoofil. Zisa unuimucalit: „ce mă interesează pemine ce face vecinul, cu curullui?!” Perfect adevărat. Esteadevărat că, pe la colțuri, serevoltă împotriva modernizării uni-versului său s t rămoșesc cuniscavai homosexuali sau prosti-tuate după fantezii induse, darnu-l lasă conștiința religioasă șiface câte o cruce mare de sevede din jilțul lui Dumnezeu. Re-ferendumul demonstrează, lacald, cel puțin două aspecte: oriceacțiune a societății civile demodificare a Constituției, fără par-ticiparea implicită a partidelor șipoliticienilor este sortită eșecului.

În al doilea rând, biserica,pentru 40-50% dintre români nueste percepută ca o instituțieteandrică (divino-umană) și sursăa moralei, ci mai degrabă ca unONG dominat de popi, puși pecăpătuială, iar pe Dumnezeu șisfinții săi ca un adjuvant în caz denecazuri și nenorociri! Parcă îmivine să strig: „curat murdar, mon

cher!", și să-i dau dreptate papeiFrancisc care spunea că Dum-nezeu iubește pe toată lumealaolaltă, homosexuali, ateiști,incestuoși, adulterini cu condițiasă fie buni la inimă și să facă faptebune. O fi știind ceva papa Fran-cisc! Poate vreo revelație cumcă ș i Spaț i i le serafice auevoluat după exemplul humanoid!După două mii de ani decreștinism cu toate derapările pecare le-a suferit, s-o fi săturat șiDomnul de perversitatea noastrăumană! Manifestația de la în-ceputul lunii august a demonstratîncă odată în plus prăpastia careexistă între români în acest an alcentenarului. Suntem mai divizațica oricând și ne urâm cu obidă deparcă am fi triburi din NouaGuinee și nu o republicădemocratică și europeană. Greu...greu se învață răbdarea de a-l as-culta pe celălalt și a-i respectaopinia, dar și acțiunea! Cândînsuși cel care trebuie să fiegarantul respectării Constituției șia legilor incită la ură și nere-spectarea acestora, pozi-ționându-se ca adversar împotrivastructurilor statului menite săapere ordinea constituțională șistatul de drept, cum să le ceremcetățenilor respectul pentruautoritățile statului? Spuneo vorbă de duh cum căpeștele de la cap se îm-pute, dar din păcate securăță de la coadă. Acelezile au demonstrat valabili-tatea proverbului în acțiune.Să folosești mase mari deoameni în luptele intestine,politice, este o adevăratăcrimă, care duce ladezbinare, ură și nimic con-structiv. În timp ce la noimanifestațiile de masă audevenit sport național, nici olună fără o demonstrație(împotriva a tot ce zboară),vecinii noștri își văd de muncă șidezvoltare. Au înțeles căbunăstarea vine din proiecte via-bile și muncă și au pus osul latreabă. Noi încă mai vânăm caiiverzi de pe pereți și așteptămpară mălăiață în gura luinătăfleață! Blestematul reflex fa-nariot continuă să facă victimeprintre mulți politicieni, gataoricând să se plângă și să cearăajutor de la „Înalta Poartă" dinvest sau mai din vest, ori să-șispele rufele în văzul întregii lumi.Mediocra noastră clasă politică,Dumnezeu să-i lumineze mintea!În această perioadă au avut locmulte manifestări culturale caredau o aură de distincție existențeinoastre. Cultura este șansa uneicomunități de a-și afirma identi-tatea și a-și marca spațiul spiritualîn raport cu alte comunități.Bacfestul, Zilele Călinesciene la a

50 ediție, Avangarda XII, Sa-loanele Moldovei, lansări de cărte,sunt câteva din manifestările careau marcat strălucitor viațacomunității băcăuane în acest în-ceput de toamnă. Nu-i așa,toamna se numără bobocii!

Neomarxismul continuă săfacă victime în întreagademocrație occidentală. De ceneomarxism? După cum se știe,în gândirea marxistă, acea care anenorocit zeci de milioane de oa-meni - existau trei principii funda-mentale:

- desființarea familiei de tipcreștin,

-formarea omului de tip nou -ateist (ca efect al evoluției supe-rioare a materiei) și

-dictatura comuniștilor asu-pra majorității populației (introdu-cerea conceptului de dictatură aproletariatului). Mai departe de noineomarxismul, ca reflex în oglindăa marxismului, ne propune pebaza celor 29 de principii Yo-gyakarta LGBTI (redăm însinteză) nici mai mult decât:desființarea familiei tradiționalecreștine, crearea omului de tipnou - gender fără identitatesexuală- dictatura minorității ho-mosexuale asupra majorității he-terosexuale. Cităm din depoziția

Fundației Hirschfeld-Eddy cuprivire la homosexualizarea cul-turii: „Tuturor statelor acestuiPământ li se cer măsuri totalitarepentru schimbarea constituțiilor,legilor, instituțiilor sociale, sis-temelor de educație și atitu-dinilor de bază ale populației, învederea instituirii și forțării pe calelegală a acceptării și privilegieriihomosexualității și a altoridentități neheterosexuale”. Dupăcum se poate observa, tăvălugulacestor schimbări bate la ușanoastră și este chestiune de timppână va trebui să fie adoptată în-treaga legislație LGBTI.

Abia aștept să-i văd pe uniicum își prezintă capra drept soție,și pe unele cum își prezintăcâinele drept soț. Dacă e bal,atunci nebunie să fie! Până atuncisă fim sănătoși și să auzim numaide bine. Fiți optimiști cât mai avețitimp!

DE LA UN GÂND LA ALTULDe la comunism la globalizare- neomarxismul

Du

mit

ru B

răn

ean

u

pagina 15 revistă de cultură

PLUMB 139

La… ani de la căsătorie(dialog în local)

- În acestă zi de aniversareA nunții, care vin ni-l recomandați?- Depinde, domnule, de-mprejurare,Vreți să sărbătoriți sau vreți să uitați?

Răspuns la o autoinvitație

Îmi plac vizitele, să știi,Mă bucur și chiar îmi pasă,Dar să m-anunți când vrei să vii…

(Ca să… plec de-acasă)

Refuz

„Binevoitoarele”, câteodatˋ,Se oferă, -amabil, sfaturi să-mi dea,Le mulțumesc pentru gândul „curat”Primesc destule de la cața mea.

Unor soacre

Soacrele au obiceiul prostDe-a uita, foarte-adeseori,Că, la rândul lor, și ele-au fost,Cândva, nurori.

Soția (după o idee auzită)

După o lungă conviețurieȘi-o urmărire an de an,Soțu-a aflat în ea, cu uimire,Pe cel mai apropiat dușman.

Uneia

Chiar fără dreptate cât de mică,O ține pe-a ei „biruitoare”Că femeia e ca o pisică,Vrea să cadă mereu în picioare.

RomicăC.

Ghica

„AICI, EUFAC

LEGEA...!”

Stelian Savin, actualul preşedinteal cooperativei, e unul dintre cei şaseingineri repartizaţi să-şi facă datoria –cum li s-a spus la încadrare – faţă deţară, punându-şi în valoarecunoştineţele acumulate în cei cinciani de studiu făcuţi la facultatea dinIaşi. Cooperativa e considerată mare,puternică, iar numărul inginerilor e pemăsură. Inginerul Şandor Ajtay ezootehnist şi răspunde de miile de an-imale care se cresc aici, inginerul Du-mitru Blănaru are în primire fermasericicolă, înginerii Costin Dumitru şiIsidor Pantelimon se ocupă de culturamare, care deţine, de fapt, pondereaîn producţia cooperativei, iar inginerulPavel Istrate conduce activitatea dinfermele piscicolă şi sericicolă. Ar maifi nevoie de două cadre cu pregătiresuperioară – pentru pomicultură şiviticultură, dar cei de la DirecţiaAgricolă n-au aprobat, spunând că-sdestui şase ingineri, se descurcă ei,până la urmă, şi cu viile şi livezile. Maiales că mai au şi câţiva tehnicieniagronomi... Numai Stelian Savin e dinsat, e feciorul lui Dumitru Savin,învăţător, a vrut, iniţial, când era, încă,elev la liceu, să se facă doctor dar,cum se întâmplă în viaţă, nu întotde-

una reuşeşti acolo unde ţi-ai dori. N-aintrat la Medicină, a mai stat un anacasă şi, în vara următoare, a dat la„Agronomie” unde a intrat cu brio.

-Ai să fii un bun inginer şi o să viisă lucrezi chiar aici, la noi, lacooperativă, i-a zis învăţătorul, deşi,în adâncul sufletului lui, trăia părereade rău că odrasla sa nu va fi doctor.Şi mai ştia că aici şi nu numai aici,condiţia inginerului agronom nu eradintre cele mai strălucite: inginerulagronom trebuia să facă de toate, dela „mobilizarea oamenilor la muncă”la organizarea lor, să urmăreascăproducţiile, să raporteze, seară deseară, la centru, activitatea zilnică...După ce a terminat şi a fost repartizatîn satul său natal, l-a şi luat în primiretovarăşul Stamate, instructorul departid:

- Fii atent.... Aici eu sunt Dum-nezeu.... Eu fac Legea.... Din vorbamea nu ieşi.... Inginerul agronom tre-buie să ştie să fie, la nevoie, şi moaşăcomunală...

S-a speriat rău de tot, dar taică-su i-a fost alături, l-a îmbărbătat, „spuicum spun ei, faci cum ştii tu, îţi facimeseria cum trebuie, agricultura nuse face după ureche, e ştiinţă, cunoştiasta prea bine.... Ăştia, activiştii, îsurechişti, ştiu să ţipe, rar găseşti unom, între ei, care să înţeleagă” - aşal-a sfătuit dintru început. Şi aşa a şifăcut. A fost dat la cultura mare, mii dehectare cu porumb, cu grâu, plante in-dustriale etc. etc. le-a coordonatlucrările aşa, după cum învăţase laşcoală, dar a şi învăţat de la oameni,a învăţat şi de la tractorişti – cu mulţiera prieten din copilărie, şi de laceilalţi săteni care îl cunoşteau...Problemele se iveau, mai cu seamă,primăverile şi toamnele, primăvara,

cu graba de a semăna, deşi, de multeori, temperatura pământului nu per-mitea acest lucru, iar toamna cugraba de recoltare, când plantele nuerau coapte cum trebuie.... făcea cefăcea şi lucrurile ieşeau bine... Dar celmai mult îi dădeau bătaie de cap şinu-l lăsau în pace hârtiile pe care tre-buia să le completeze toată ziua cutot felul de situaţii, la care se adăugautot felul de alte sarcini primite – pro-pagandist la un cerc agro-zootehnic,propagandist la un curs de politicăeconomică, membru în tot felul decomitete şi comisii înfiinţate fără niciun rost anume, vorba instructorului,numai moaşă comunală nu era...Rând pe rând au venit forţe tehnicenoi, ingineri, tehnicieni agricoli, dar toţide prin alte părţi alte ţării, repartizaţila terminarea studiilor. Cel mai greu afos cu Şandor Ajtay, care era din Tg.Mureş şi abia vorbea româneşte. Elabsolvise la Cluj şi s-a trezit înMoldova, răspunzând de zootehnie,căci asta îi era specializarea. Locuiala o gazdă – un frate de-al tatălui luiSavin, brigadier, era singur iar searaîl apuca dorul de satul lui de pe lângăCluj şi se apuca să plângă. Lucrulăsta l-a aflat Stelică Savin şi, deaceea, îl vizita şi îl îmbărbăta, lasă, băŞandore, că totul o să fie bine, ai săvezi tu... Şi Şandor, în cele din urmă,a cunoscut-o pe tânăra profesoarăAmalia Negru, o frumuseţe de vreo 24de ani, s-a îndrăgostit de ea la o re-uniune tovărăşească, şi a uitat şi desatul lui şi de plânsul în serile singu-ratice. Şase copii au acum şi chiar căse înţeleg foarte bine şi sunt fericiţi înfelul lor. De fapt toţi inginerii suntcăsătoriţi, au copii, s-au stabilittemeinic în sat. Una din distracţiile lor– mi-a zis, odată, Stelian Savin, sunt

instruirile de la centru. Preşedintelecooperativelor e un ins, cică, bâlbâitşi nu prea priceput în ale agriclturii,încât, când începe el să vorbească,trezeşte ilaritate, o veselie „critică” înrândul auditoriului format din bărbaţişi femei cu studii superioare de spe-cialitate şi ceva experienţă. Cum semai întâmplă la instruiri, se mai ridicădintre ei şi se plâng că nu pot intra încâmp, că a nins mult în iarnă şizăpada a fost mare, abia s-a topit,pământul nu s-a uscat, şi, practic,roţile tractoarelor se înfundă. Atuncisare preşedintele, nervos, dar sigurpe el:

- Agronomul trebuie să fie cacând soldatul.... cu sacul pe cap saucu ce-o găsi, să arate că se poatelucra... Noi, de-aici, de la centru, ştimnoi mai bine decât voi de-acolo, căpământu-i numai bun de arat...Habarn-aveţi pe ce lume trăiţi... Las-că vătrimit eu un control să vă pună lapunct, spumegă, mai departe şi înîncheiere, preşedintele...

Preşedintele e destul de în vârstăşi a făcut războiul, şi asta-i formula luipreferată: „Agronomul trebuie să fieca când soldatul îşi pune ţolul pe capşi o ia pe câmp, tot înainte, fără să sebocească precum o muiere....” Eibine, exact acest lucru nu-l pricep ceidin sală, sau se fac că nu-l pricep, şirâd pe înfundate, şi bătrânul seenervează, strigă, ţipă, nu mai ştie cespune ...

-La noi, prostia, bădărănia şiincompetenţa stau la loc de cinste înprezidiu, şopti Savin colegului Ajtay...Dacă ne-ar lăsa în pace să ne facemmeseria şi nu s-ar băga precummusca în oala de lapte treburile armerge mult mai bine...

Eu

gen

Ver

man

(fragment dinpovestirea -

revăzută și adăugită- ZĂPEZI MURDARE)

Despărțiri, calde re/vederi, podîntre două lumi – a celor ce vin sipleacă și aceea a fidelilor urbeinoastre – gara Bacău îi petreceelegantă pe toți, cu ochi de sticlă șiîn haină modernă cu tivuri lucindede granit. Este o carte de vizităonorabilă, inițiată cu pasaj subteran,prin '80 – în cea mai austerăperioadă ceaușistă – de „Găinușa”,o activistă de partid olteancă trimisăde împușcatul la Bacău. Pentruatunci și viitorime, ambițioasa s-azbătut să se finanțeze trei clădiri dereferință: gara, sala de atletism,sala „Ateneu” - după un proiect ita-lian - aceasta încântându-ne într-atât cu minunatele concerte aleFilarmonicii că uităm să ne maiplângem de urgența de a fi și eacosmetizată/igienizată și Poligrafia„Bacovia” (între timp demolată deIacubov pentru a se construi o...Billa!).

Ne întoarcem de la concert –pe care multe orașe și-l doresc – lagară… la gara noastră… mare, încare poposesc trenurile de per-soane atât de mici, cu două-treivagoane, și marfarele nesfârșite,cărând – mai ales afară, spre port –„mărfuri” care mai de care dinbogățiile Moldovei și Bucovinei și nunumai: de la sare și ape minerale, lapetrol și lemn, cică semifabricat,etc… Toate își iau adio și de la garanoastră. Noroc că ele nu coboară șinu trebuie să treacă prin pasajulsubteran …

Dar călătorii … ca să ajungă dela terminal în grandioasa clădire, tre-buie să înfrunte avatariile unui pasajsubteran care-i trăsnesc, din prima!,cu un miros de mucegai și urină, ca

apoi să fie nevoiți să-l vizioneze însplendoarea lui, care-mi aminteștenu doar de comunism ci de perioadade după război, cu tencuieli igra-sioase, murdărite sau năruite, par-doseli sparte, gropi de împiedecatcu geamandanele în mână (cescară rulantă?! ca prin Europa…).Noi, băcăuanii mai copți, l-am prinsla începuturi, când arăta onorabil,dar noii-sosiți în Bacău fac primiipași în urbe cu ungust amar și înodoruri…

Slavă Domnu-lui, nu ne maiagresează nicicerșetorii, nici câiniicomunitari, aceștiatoți și-au ridicatnivelul de trai:primii au des-coperit lumea, mairecent, străzile cu-rate ale bogateiAmerici, iar câinilorli s-au dedicat ge-neros și o bucatăruptă din altămoștenire referențială a regimurilortrecute – Parcul Cancicov – și pecare, ne arată un indicator punctualal inițiatorului, vor fi școliți patru-pedele canine…

Astfel, băcăuanii vor avea, înlipsă de altceva, un moment de„agrement” după popasul la noulrestaurant de-alături, dar mai puținealei înverzite de promenadă, „ci-

clism”… E uimitor cât de mulți șiîngrămădiți fac băcăuanii la nesfârșitdu-te vino pe puținele alei, mai ales,în weekend!.

La gară, până și locuitorii-pietoni din cartierul CFR ocolescpasajul subteran înfruntând, șiinfracțional, pericolul traversării perpedes, al liniilor ferate.

Ei încă mai jelesc dupădărâmatul pasaj aerian, de care sefoloseau de prin '50, numita„Pasarelă” din metal cu pardosealăsolidă din lemn, pentru a traversacăile ferate în siguranță. (Aceasta

fusese ridicată și pentru a lăsa caleliberă, nestingherită spre Rusiatrenurilor numite SOVROM carecărau, zi și noapte – ca plată de aju-tor de război și dezvoltare – bogățiileși hrana noastră iar noi mâncamresturile, pe cartelă.)

Leit ca și acum… doar însprealte direcții, e drept, iar căile descurgere afară sunt, cum alfel, lamaximum diversificate: pe uscat -șirutier și feroviar- pe apă și pe caleaaerului, și pe ce alte căi, întor-tocheate… Nu ale Domnului, cusiguranță.

Oricum lăcomia românului par-venit – pe bogăția tuturor, darnestăvilită de nimeni, cu scuza piețiilibere! – nu e mai prejos de aceea astrăinului de țară.

Și… ce-mi pasă mie de toateastea?!!!

Și … ce-mi pasă mie?!

Cec

ilia

Mo

ldo

van

pagina 16revistă de atitudine

139-plumb LIRICE plumb-139

Fethi Sassi (1.06.1962) este poet, scriitor șitraducător născut la Nabul, în Tunisia. Membru al Uni-unii Scriitorilor Tunisieni și al Clubului literar dinSousse, scrie poezie, proză poetică și haiku și își tra-duce poemele în engleză. Cărți de poezie: O scânteiede iubire (2010), Visez…și însemnez pe păsări ul-timele cuvinte (2013), Un cer pentru o pasăreciudată (în engleză, 2016, Egipt), Cum a crescut sin-guratic… un scaun (martie 2017, Egipt)

Un cer pentru o pasăre ciudată

Nimic pe fața ta nu dezvăluie ceasul tulburărilor Noaptea te întreabă: Când ne putem face bagajele Și să îmbrățișăm un copac ce i-a spus iubitei Hai să cădem pradă unui sărut necuviincios!Dar vântul curtează o lună măsluind zarurile Ca un copil ce a părăsit școala mai devreme Pensula amurgului trasează o buzăîmprăștiind o picătură de apăEa încă picta o mică rugăciune în praful timpului Privind pe furiș o aluniță. Pentru ca trandafirul să doarmă cu neliniște în priviriAmurgul continuă să plângă.

O femeie neîmblânzită

Spun… De ce nu plec în labirint, Încărcat cu iarnăPierdut în tărâmul poeziei?Asta mi-a spus mama: Nu bea lapte cu oamenii de nimicMergi spre nordul nopții Și bea-i chipulNici o umbră nu te-a părăsit, dar ce se va întâmplaÎn exilul pe ultimul nor Ce s-a despicat în taverna nopții?

Într-adevărNu-ți dorești altceva decât o femeie neîmblânzită Oase ale unui copac schimbându-și veșmintelePentru nunta viitoare. Și un poem ce udă părul apei cu o baladă, Așa ne-am despărțit ca o îmbrățișareTrebuie să-ți curtezi rana fiul meu Culege uimirea de pe buzele eiIntră și lasă soarele să-i spele fața în mâinile taleLasă cărbunele din poveste să ardă de dorința ta Rămâi în foc să încălzești poemul în umbra elementelorCu siguranță, lumina va rămâne neschimbătoare

în cana ei de cafea. Și tu deviiO statuie de trandafiri si o tavernă de lacrimiApoi la extremitatea firelor de poezieSpală-te în sarea buzelor eiArde absența în flăcări Pentru a lăsa trandafirul să crească însângeratȘi poemul să se furișeze pe degetele meleSeara miroase a metaforă necumpătată Spinii tânjesc după chemare Și povestea rămâne ca un tatuaj pe aripile porumbeilor

Durerea flautului

Într-adevăr Nu aspir la veșnicie Dar adevărul este că cert vântulLa începutul poeziei Mă bucur cum o face Dumnezeu la înmormântarea poetuluiMă întind la marginea copacului cu fructe mici Îmi așez fața pe umăr Și împrăștii clipe de nostalgie Pentru a hrăni capriciile dintr-un amalgam de vorbe Laptele va plânge la sânul poveștii Un vis pierdut pe ascuns cu o stea pituităNu am în față o nouă fericire Mă voi izola în adâncul absențeiZgâriind noaptea măreață Amenințând liniștea cu resemnarea nulității Adun pietre pentru a alina durerea flautului

Traducere și adaptare Alexandra Avram

ValentinRădulescu

Decebal în Carpați

Privește orb în zarea-ndepărtatăRăsăritul și-apusul îi par în mers curentSe bucură e drept mai rar ca altădatăDe măreția oricărui nou eveniment

Nu mai trimite sms-uri rugi de tinicheaDe-i cere vântul din respirație vamăSub pasul vremii a-nvățat și el câte cevaSă nu mai pună preț pe sângele din rană

Privește uneori în părți din disperareDar nu așteaptă ajutor de nicăieriSe uită cu uimire în ceas de înserareCum turme trec mânate de oieri

Atunci îl trec fiori prin mama stâncăDe-ncărunțește piatra de turbareÎn ochii-i orbi privirea-i mai adâncăȘi cere pentru oameni simpli îndurare

Eroii

Eroii pierduți rămân în decorSalvați de lumina căzută din cerPentru ei monoton cântă stelele-n corSe roagă cohorte de fluturi ce pier

Eroii pierduți nu mai cer amânareNu au de la mai marii lumii pretențiiAu înțeles că uitarea poate fi o salvareDar rămân pe mai departe semeții

Pentru ei vatra străbună n-a fost o himerăNu s-au lăsat mânați de-al curajului valPe-altar au depus existența lor efemerăFăcându-și din braț înarmat ideal

Eroii pierduți rămân în decorFăclii de pură lumină ocrotitoareNeclintiți stau în furtună dar vorFericită să le fie patria nemuritoare

Inopinată

A venit Nichita Stănescu la mine-n balconA coborât dintr-o caleașcă trasă de noriO zeiță din liră cânta un imn monotonȘi galeș poetul zâmbea uneori

El înger blond cotrobăia printre cuvinteCăutând unul cu zbor lin de cocorSă-l trimită c-o zi însorită înainteSpre casa din Ploiești cu poezia-n pridvor

Cerul senin își deschisese larg pungaȘi razele limpezi veneau în de aur mănunchiFrunze de laur acoperiseră calea spre strungaȘi muzele toate stăteau în genunchi

Mi-a zis bătrâne las-mă să stau până mâineȘi numele neuitat în calendar să-ți rămânăSă beau un coniac să mai rup dintr-o pâineCă patria mea este limba română

Disperare

Nu mai pot în genunchi să mă-nchin la vecerniiSă port pe cap coroane de canoaneDesculț să-mi caut ziua prin rănile ierniiȘi rația să o primesc doar în batoane

Nu mai rezist să mi se facă alt transplantCu baioneta rugintă în loc de bisturiuOrdinele vieții să le primesc în șpaltȘi când să le aplic să mi se spună că-i târziu

Nu mai accept părinte să-mi fie-un androginIcoanele să le privesc cu ochi ca de broscoiSă mi se spună că-i furtună când văd că e seninCă veșnic e pustiul ce vine după noi

M-am săturat de roș în calendar și zilele cu toaneȘi cer un pașaport pentru orice coșciugSă port pe cap coroană de canoaneȘi șchiop spre poarta raiului să fug

Sau să-mi doresc alt loc în universÎntr-un decor senin cu stele muteDe-aceea plec și vă salut din mersȘi strig alt dumnezeu să vă ajute

(din volumul în pregătire „Unicorn iubit uniform”)

Manuela CameliaSava Râmnicu Sărat

EU SUNTPYGMALION

Statuile se sărută cu poftăîmbrățișate par păpuși umane respirând

cu pasiunea lemnuluicare ar vrea să prindă viațăpygmalion trece dis-de-dimineață să le numere coastele

dacă nu ar fi mereu prin preajmă cineva ele s-ar săruta necontenit s-ar îmbrățișa până când flăcările albastre le-ar lega visul cu cătușe

dincolo de rama unei fotografii învechitepoți vedea, cititorule, cum statuile se sărută

cu poftătremurându-și ușor buzele

RESPIRAȚIE

Fotosinteza gândurilor ne macină trupurileAvem atâta nevoie de lumină!Trăim iubiri care zămislesc parfumuri și doruri nimeni nu se mai mirăazi respir orașul sărută mii de petale prin parcuride ele s-au lipit îmbrățișările tale

cu fluturi multicolori

O DECLARAȚIE ATIPICĂ

din când în când te iubescdin când în când sunt femeiemă dor pașii nehotărâți ce nu m-au purtatniciodată până la tine

eu locuiesc între hematiile taledin ce în ce sunt mai îndrăgostită de dragostea negrăităazi sunt îndrăgostităde tine netrăitulede tine soldatulede tine nebunule