of 16 /16
R APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA În acest număr: Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor Bacăul de altădată-imagini din colecția „MIHAI CEUCĂ” Panoramă generală Revista PLUMB apare cu sprijinul Consiliului Municipal Bacău și al Primăriei Bacău pagina 3 ROMANUL ROMÂNESC, ÎNCOTRO? (Adrian Dinu Rachieru) pagina 4 Rezistând falnicului nimic Adrian Lungu: Omul din ferestre (Mioara Bahna) pagina 5 Ana Ghilaș de la supraeu la „discursul teatral” (Victoria Fonari) pagina 6 Un dascăl și amintirile sale (Ioan Țicalo) pagina 8-9 SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R. pagina 10 Narcis în Agora (Constantin Vorniceasa) pagina 15 „AICI, EU FAC LEGEA...!” (Eugen Verman) pagina 12 Cel dintâi stareț medic al Mănăstirii Neamț, fost director al stațiunii Slănic- Moldova (Romulus-Dan Busnea) pagina 10 Îmi încep fiecare dimineaţă într-o excelentă notă de optimism (Oana Mihaela Savin)

APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ... · bilat-o Lucian Blaga, mi-a fost sugerată de o imagine pe cât de idilică, pe atât de tonică, întâlnită într-o

  • Author
    others

  • View
    15

  • Download
    0

Embed Size (px)

Text of APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ... · bilat-o Lucian Blaga, mi-a fost...

  • Director: Ioan Pr\ji[teanu * An XIV, octombrie 2018, nr. 139 * Redactor [ef: Petru Scutelnicu

    APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

    Asocia]iaCultural\ „Octavian Voicu“Bac\u

    În acest număr:

    Răspunderea pentru opiniileexprimate revine în exclusivitate

    autorilor

    Bac

    ăul d

    e al

    tăd

    ată-

    imag

    ini d

    in c

    ole

    cția

    „MIH

    AI C

    EU

    ”P

    ano

    ram

    ă g

    ener

    ală

    Revista PLUMB aparecu sprijinul Consiliului

    Municipal Bacău și al Primăriei Bacău

    pagina 3

    ROMANUL ROMÂNESC, ÎNCOTRO?(Adrian Dinu Rachieru)

    pagina 4

    Rezistând falnicului nimicAdrian Lungu: Omul din ferestre

    (Mioara Bahna)

    pagina

    5

    Ana G

    hilaș d

    e la su

    praeu

    la „dis

    cursul

    teatra

    l”

    (Victori

    a Fona

    ri)

    pagina 6

    Un dascăl și amintirile sale

    (Ioan Țicalo)

    pagina 8-9

    SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.

    pagina 10Narcis în Agora

    (Constantin Vorniceasa)

    pagina 15

    „AICI, EU FAC

    LEGEA...!”

    (Eugen Verman)

    pagina 1

    2

    Cel dint

    âi stareț

    medic al

    Mănăstir

    ii Neamț

    , fost dir

    ector

    al stațiu

    nii Slănic

    - Moldov

    a

    (Romulus

    -Dan Bus

    nea)

    pagina 10

    Îmi încep fiecare dimineaţă într-oexcelentă notă de optimism

    (Oana Mihaela Savin)

  • pagina 2 revist\ de cultur\

    PLUMB 139

    Româncă UN SIMBOLNAŢIONAL

    De unde să încep, fiindcă sunt atâtde multe de spus! Până mi se vor ordonagândurile şi ideile care să mă poartespre adevăr şi frumosul etern însoţit dedragoste filială cu însemne de „nu măuita”, despre care vreau să vă vorbesc,aleg să privesc două mâini cuprinse deneastâmpărul facerii. Sunt două mâini defemeie, agere, dibace şi nestăpânite cealeargă cu spor pe bucata de pânză albăca spuma laptelui, ce se va transformaîn tradiţionalul veşmânt numit ie. Pânzăpritocită pe piatra lucioasă a izvorului cese rostogoleşte zglobiu la margine dezăplaz. Între degetele palmelor, acul şifirul de lână colorată ce împlinesc, cumăiestrie, o părticică din universul nostruancestral. O ie. Nu mă intereseazăchipul de deasupra lor, ştiu că e al uneifemei ca atâtea altele, care împleteştedorul şi iubirea şi priceperea într-oadevărată operă de artă fără de ne-murire. Şi-mi redescopăr în minte unuldin marile adevăruri rostite cândva deilustrul nostru om de cultură TudorVianu: „Adevărata cultură constă întransformarea ideilor în sentimente”.Priviţi, deci, o ie tradiţională autentică şiveţi avea revelaţia acestui postulat.

    Ideia acestor rânduri cu trimitere laveşnicia născută la sat, astfel cum a îno-bilat-o Lucian Blaga, mi-a fost sugeratăde o imagine pe cât de idilică, pe atât detonică, întâlnită într-o zi de duminică launa din bisericile de respectabilă vârstăale oraşului în care vieţuiesc - Precista,ctitoria lui Alexăndrel Vodă: o româncă şicei trei băieţi ai săi. Mama, încâ tânără.Băieţii, cam la două lungimi distanţă întreei, de pe la şase până spre un an. Celmic, în cărucior. Veniseră la sărbătoareade Sfânta Maria Mică, ziua AdormiriiMaicii Domnuluii. Cuminţi şi evlavioşi, ungrup maternal atrăgândatenţia admirativă acredincioşilor şi prin pildavestimentaţiei comune:mama şi copiii ei îmbrăcaţiîn frumoase cămăşi înflo-rate ţesute, nu era loc denici o îndoială, de mâinileromâncei noastre. Aceeaşicroială simplă şi elegantă,acelaşi model floral pefiecare. Am perceputmesajul lor ca pe unul dedăruire şi respect pentrutradiţie şi continuitate. Ungrup exponenţial, l-aşnumi mamă şi copii într-olecţie rostită prin dragoste,fantezie şi culoare, despreapartenenţa românească.În oceanul amalgamat alfăcăturilor vestimentare care ne inundădin cel Occident, zi de zi şi fără oprire,cu stridenţele lui stricătoare de bun gustşi tradiţie.

    Cele patru cămăşi înflorate de omână de femeie-mamă reprezintă oadevărată oază de românitate oxigenatăşi readusă la statutul ei primoridal înacest an de Centenar. Confirmând,îndrăznesc să o spun, viziunea PoetuluiNaţional, care spunea: „Fără îndoială,există talente individuale, dar ele trebuiesă intre cu rădăcinile în pământul, înmodul de a fi al poporului lor, pentru aproduce ceva permanent”.

    O mamă, una dintre multele mameromânce care le induc copiilor lor senti-mentul patriotic, aparţinător, al plaiuluinatal, îmbrăcându-i aşa cum a făcut-odintotdeauna. E, aş zice, o lecţie de isto-rie şi demnitate la purtător. Multiplicatăîn mii şi mii de secvenţe. Mergeţi într-una

    dintre duminici, oricare, dar mai ales înzilele de sărbători religioase, în satele cese-nşiruie salbă pe valea Trotuşului, pevăîle Siretului şi-a Oituzului şi veţi avearevelaţia acestui adevăr. Într-o defilareinfinită de costume populare cu cămăşiînflorate cusute de mâini de românce. Lesocot a fi tot atâtea şcoli de „lucru ma-nual artistic” în care pânza de in, decânepă ori/şi de borangic semetamorfozează în chipuri înfloritoare şizâmbitoare sub vraja acului şi a firului delână colorată purtate ca într-un cântec dealintat copiii de mâinile mâiestre aleromâncelor cu care ne însoţimexistenţa. Pentru talentul şi dăruirea lor,eu le-aş încununa cu numele de înobi-lare al tradiţiei renăscute. Moderniştii arfi mai direcţi, catalogându-le drept brandde ţară. Un brand care, datorită acestuimiracol al reînvierii, s-a pornit săcucerească lumea. Pentru că suntnenumărate ţările lumii în care acestsimbol românesc este marcat prinmanifestări omagiale – festivaluri,expoziţii şi zile ale iei. Iată-l, aşadar,transformat în ambasador şi mesager alethosului nostru. Peste tot pe unde auajuns confraţii noştri în căutare de ori-zonturi mai luminoase şi promiţătoare.Dar păstrându-şi intact şi dorul româ-nesc în inimi. O româncă, RoxanaMărăcineanu, stabilită în urmă cu maibine de trei decenii la Paris, a fostnumită, recent, ministrul sporturilor înFranţa! Pentru care a cucerit, laolimpiada de la Sydney – 2000, argintulîntr-o probă de nataţie. Dar poate căelementul cel mai relevant în acestepisod este faptul că la ceremonia de in-stalare în fotoliul de ministru francez,românca noastră purta o frumoasă ieromânească. Şi mai aflu că în acest în-ceput de toamnă parizienii au luat cuasalt expoziţia organizază tot de oromâncă, având ca temă „Flori de ie”.Aşadar, putem spune că ia noastrăcucereşte lumea. Fiindcă nu este deloco întâmplare, iar dacă da, este una câtse poate de fericită, faptul că Primăriacapitalei americane, Washington, a con-sacrat ziua de 24 iunie ca ZiInternaţională a iei, în semn derecunoaştere şi afirmare a românilor-

    americani în patria loradoptivă, dimpreună cutezaurul cultural autenticadus de ei. Aceeaşi zi încare, pe meleagurilenoastre, de Sânziene,este marcată ZiuaUniversală a iei ro-mâneşti. În bulversanta şineiertătoarea noastrălume a globalizării, careamalgamează culturile şitrece în plan secund spir-itul naţional, cu tradiţiile,datinille, obiceiurile şispecificităţile lui,mergând până la subli-mare, a regenera actulrealmente artistic şi cre-ator al iei nu este altcevadecât reconfirmarea spir-

    itului nostru tradiţional şi identitar. Iar pemama băcăuancă şi cei trei băieţi ai săiaflaţi abia la vârstele întrebărilor şiînvăţării lecţiei de apartenenţă şimândire naţională nu o pot asemui decâtcu o pildă a simbolului perenităţii şipermanenţei. Oferită nouă şi acum, înanul Centenarului românesc. Şi tocmaipentru că este un simbol, şi nu unuloarecare, cred că iei i-ar sta foarte binealături de vestita frunză-brand ce s-adorit a fi, dar nu prea mai este, logo-ulturistic al României ca paşaport senti-mental şi identitar în călătoria sa pemeridianele lumii. Pe care deja a începutsă le cucerească. Spre bucuria şi mân-dria noastră, a tuturor, a celor ce încă nune-am pierdut speranţa în „...viitor deaur”. Parafrazându-l pe Poet: Ce-ţidoresc eu ţie/ Prea frumoasă ie,/ Să ne-mbraci mereu/ Fete şi feciori/ Dor desărbători/ Şi în orice zi/...

    România sub aura Centenarului Unirii

    Mih

    ai B

    uzn

    ea

    Unul dintre colaboratoriide prestigiu ai revistei „Ateneu“este, desigur, și Tudor George(1926–1992), poet și tradu-cător, publicist și autor al unorfoarte interesante și expresiveportrete și peisaje.

    Numele său îl întâlnimdoar de câteva ori, atunci cândpublică niște poeme, cândopera sa este analizată de unuldintre confrați și când i se re-produce un excelent auto-portret.(1)

    Într-o epistolă, recentdescoperită, trimisă poetului șiredactorului-șef al revistei„Ateneu“, Radu Cârneci, TudorGeorge cere, imperativ, drep-turile ce i se cuvin pentrupoezia Anii colindelor (2) ces-a publicat, de sărbători, în„Ateneu“, în decembrie 1969.

    Epistola, deloc colegială,conține aprecieri și acuze laadresa lui Radu Cârneci și aechipei redacționale, precum șiamenințări greu suportabile.

    Relațiile dintre scriitori, peatunci ca și acum, nu erau toc-mai de cea mai bună calitatespirituală și umană.

    Exista și persistă, încă,ideea că un director de revistăliterară deține o anume forțămaterială, mai direct spus, oputere financiară de care dis-pune cum dorește. Or, lucrurilenu stau astfel.

    Relațiile dintre cei doipoeți au intrat în normalitateodată cu trimiterea drepturilorde autor pe care Tudor Georgele solicitase.

    *Buc[urești], 8 februarie

    [1]970

    Dragă Radule,

    Drept să-ți spun, de la bunînceput, nici nu știu ce ton sădau rândurilor de față. Dincolode nemulțumirea mea, care ți-e desigur clară, simt o ne-dumerire care-mi clatină celemai simple și firești încrederi.

    Cel puțin, în privința per-soanelor și caracterelor nuprea sunt obișnuit să mă-nșel,dacă nu la prima impresie, celpuțin la a doua.

    Regret că, în legătură cuafirmațiile tale și probitatearedacției „Ateneului“ a trebuitsă mă declar înșelat,împărtășind deconcertantulpunct de vedere al altor cola-boratori, prieteni ai mei, ca depildă Romulus Vulpescu.

    Prestigiul și creditul amia-bil acordat vouă se clatină. De-ranjamentele contabile șiadministrative vă privesc, dar o„revistă editată de Comitetuljudețean pentru Cultură și artăBacău“ n-are voie să rămânănerezolvabilă și incorectă fațăde nici un scriitor, necum fațăde acei solicitați la modul di-rect, ca în cazul subsemnatu-lui.

    În prietenoasa ta epistolădatată 11 dec[embrie] 1969,

    odată cu aprecieri elogioaseasupra materialului trimis, pen-tru care îți mulțumesc aparte,mă asigurai: „Așadar e bine!Va cuprinde o pagină întreagă,într-o paginație excelentă. Suntconvins că vei fi mulțumit dintoate punctele de vedere. Spercă înainte de Anul Nou să-țiplătesc și colaborarea“.

    Aș fi vrut să cred că nu te-ai referit la Anul Nou 1971! Aniicolindelor, portpuriul evocator,a apărut, într-adevăr în cadrul„Ateneului“ festiv, de sărbători,dar retribuția cuvenită șianunțată n-a apărut nici pânăîn prezent.

    Mă întreb, dacă astfelînțelegi tu prin „așadar, ebine“?! Or, poate inspirându-văde la titlul poemului meu, Aniicolindelor, considerați că-inecesar să vă colind cu aniipentru bolindețele și colacii decuviință?!

    Dragă Radule, regret cătrebuie să mai jignesc hârtia cuasemeni rânduri, dar te previncă o simplă înjurătură decircumstanță, altfel flexibilă îngura mea, nu va încheiaaceastă „colaborare“.

    Nici unul din noi n-are timpde pierdut și la sărăcia mea nu-mi arde să alerg cu lăcrămețiiși jalbe.

    Atitudinea voastră e, cumștii, recidivistă. Cu un an înurmă ți-am înmânat 20(douăzeci) de reproduceridupă grafica mea, pentru capeste șapte luni, în urma întâl-nirii noastre întâmplătoare la„Restaurantul ziariștilor“, să-mitrimiți prin poștă 200 lei, ceeace nu acoperea nici plata fo-tografiilor.

    Acum, n-am primit niciretribuția dactilografierii, pentruo întreagă pagină de versuri.

    Nu știu ce fel de lentileaveți la ochelarii voștri, darasemenea lucruri eu nu le vădbine. Aștept, de la primirea decătre tine a prezentei, încă 10zile, în care timp socot că văveți îndeplini datoria de a-miexpedia mandatul cu drepturilede autor.

    Într-altfel, mă veți fi silit săfiu reclamagiu, ca repetentulclasei, voi înștiința „Uniunea“noastră de necazurile mele șivoi consulta și „Comitetuljudețean pentru cultură și artăBacău“ în calitatea sa de edi-tor. Regret asemeni practicidar pare-mi-se că primul regretar trebui să fie al vostru, cei pecare v-am simpatizat spontan.Mă-ntreb ce-o fi-n mintea ta?Cum ți-ar fi mergând treburiletale de publicist și cum consi-deri această plagă a drepturilorde autor?

    Aștept răspuns urgent șirezolvarea diferendului.

    Ura!Tudor George

    (Continuare în pag. 5)

    Inscripții băcăuane

    TUDOR GEORGE și REVISTA „ATENEU“

    Nic

    ola

    e S

    curt

    u

  • PLUMB 139

    pagina 3revistă de atitudine

    Recomandând, pentru câtevadecenii, o improbabilă grevă lirică,junele Cioran ne asigura că doarproza impune o literatură în circuiteleglobalității. Evident, într-o culturăpoetocentrică (cum e, indubitabil, anoastră), sfatul nu putea fi urmat, chiardacă, în anii din urmă, năvala laroman, pe suportul grafomaniei înfloare, e un simptom vizibil. Toatălumea vrea să scrie roman și putemproba afirmația invocând, de pildă, nu-mele unor dezertori, faimoși poețioptzeciști (Vișniec, Cărtărescu,Gabriel Chifu etc.) cochetând cu„genul tărăgănat”; și cu bune rezul-tate, să recunoaștem. Încât un exa-men sociologic, cercetând contextul,ar fi binevenit, credem, deslușindtendințele și inventariind efectele.

    Să observăm, fie și în treacăt, căromanul nu se iveşte într-un ghetouestetic. Presiunea contextuluiinfluenţează nu doar recepţia, ci şicreaţia. Soarta romanului în segmen-tul postbelic (comunizant), dupăeflorescenţa interbelică, e probatorie.Gestul scriptural suporta un şir derestricţii (mergând până laautocenzură / cenzura în amonte) şifuncţiona defulatoriu, prin esopism,„şopârle” etc., ca un „sistem de su-pape”. Epidemia romanescă a „ob-sedantului deceniu” era o producţie de„deconspirare”, căutată cu aviditate,prizată de marele public. ConcurentăIstoriei, defrişând spaţii necercetate,literatura justiţiară (proza „de curaj”) aconsacrat o reţetă, căzând în schema-tism: un conformism confortabil şi unepigonism productiv, întreţinând – înmulte cazuri – o deloc pioasă con-fuzie: cea care valoriza prompt succe-sul de piaţă, eclipsând literatura înaltă.Or, legile succesului transcend dese-ori factorul estetic, depinzând primej-dios de fluctuaţiile circumstanţelor, demeteorologia politică, îndeosebi.Situaţia aminteşte de elogiile umflatece au însoţit creşterea literaturii noas-tre „noi”, invalidate ulterior. Deosebirilesunt, însă, flagrante; impunitateaanilor ’50 desfigura perioadainterbelică, terorismul cultural al dog-matismului învederându-se prinrelevanţa unor studii de patologieliterară. Se căuta obsesiv MODELUL,sacralizat prin sancţiunea „centrului”,pus imediat în circulaţie şcolară; pre-siunea modelului canonic, imperme-abil, marginaliza valorile ne-canonice,„negative”, fără a supravieţui unuifoarte îngust segment temporar, cumari răsturnări pe harta literaturii, cumlesne se poate constata retrospectiv.Critica timpului a gândit şi ea pe ter-men scurt, rămânând documentulunei realităţi istorice şi estetice rapidperisabile. Vrem a spune, concluziv,că independenţa literaturii de un anu-mit spirit al epocii este iluzorie.

    Romanul, fie el oportunist, sub-versiv, disident, evazionist (ca săpreluăm schema lui I. Simuţ), trebuiesă rămână credincios marilor teme.Să poarte coloratura de epocă şi săcapete, prin lectură / interpretare,sens, închegând un destin. Sau, cumspunea Virgil Tănase, sumedenia deîntâmplări să câştige un „gust denecesitate”, impunând prin verosimili-tate. Din păcate, două hibe (capitale)urmăresc, la noi, destinul acesteispecii majore: voluptatea stilului(metaforita), ispitind multe condeie şilocalismul (mulţumit a oferi cazierulepocii), lipsit de distanţa trebuitoarepentru a palpa marile teme. Pluspăgubosul maniheism. În pofida

    strădaniilor (individuale, mai cuseamă), a eforturilor financiare(susţinând, vai, strategii de grup), tra-ducerile, câte sunt, raportate ca marisuccese, nu au ecoul scontat. IncisivulMihai Sin încerca o explicaţie (v.Marea miză, Ed. Nemira, 2008),supunând fenomenul epic autohtonunui veritabil rechizitoriu. El identificasimptomele: sincronizarea camimetism (la nivelul tehnicilor nara-tive), inautenticitatea, „dialogul subal-tern”, carenţa de Universalitate. Doarpromovarea în bloc, credem, ar puteareprezenta o cultură, nemulţumindu-ne cu succesele (izolate), zgomotosafișate, fără impact dincolo.Deocamdată, internaţionalizarea în-târzie. Dacă în „industria” filmului amdevenit vizibili, în roman, în pofidaînghesuielii, doar „expatriatul” MirceaCărtărescu şi-a tăiat, pare-se, vad. Săfie România „ţara cu un singur scri-itor”? Şi dacă fostul poet, considerat„locomotiva generaţiei” (cf. Dan C.Mihăilescu) a reușit, nu ar fi de doritsă „tragă” după sine şi alte nume, spri-jinindu-şi confraţii, ieşind din provin-cialism şi minorat? Chiar cultură micăfiind (un alibi de largă folosinţă, defapt), ambiţia de a scrie cărţi mari artrebui să rămână ţinta oricărui creator,descoperind pe cont propriu „zonelecu plancton” (vorba regretatului Al.Muşina). Ştiind că romanul este unteritoriu de cucerit, cum îndemna „pi-onierul” Liviu Rebreanu...

    În rest, europenitatea noastră cunăbădăi, convoiul de frustrări şi ob-sesii în siajul „nobelabilităţii” (după for-mula lui Ion Simuţ), folcloristica decafenea umflând capricioasa listă a el-igibililor ş.c.l., întreţin zarva. Şiîmpiedică lucrul concret, palpabil,temeinic. Confirmându-l, peste ani, peD. Drăghicescu care ne aşezase sub„pecetea neisprăvitului”.

    Până la urmă, întrebarea de neo-colit priveşte, însă, soarta cărţii. Înplină bulimie / asfixie informaţională,captivi ai societăţii mediatice, neputem chestiona, deloc inocent, cuimai comunică azi literatura. Iarrăspunsul (ştiut) e descurajant, „anal-fabetismul TV” fiind contagios.

    *„Fractura” decembristă şi faliile

    generaţioniste, întreţinând apetitul be-licos şi darwinismul cultural, pe supor-tul unei reale, totuşi, continuităţi (oricâtde contestată ar fi), obligă la opermanentă revalorizare. Chiar inter-valul comunizant poate fi (şi trebuie)etapizat; după o primă fază, a realis-mului socialist, a dogmatismului fe-roce, a urmat „mica liberalizare” şi,apoi, o eşuată autarhie triumfalistă.Poate fi literatura acestei perioaderefuzată „în bloc”, integral detestată,suportând un blam generalizat? Poatefi scrisă istoria ei fără o percepţiecontextuală? Putem prelua, inerţial,ierarhii osificate sau, acceptândfireasca declasare a valorilor,sinuozităţile recepţiei, cota fluctuantă,înghesuim în tomberoanele literare,fără necesara „revizitare”, fără putinţaunor analize totalizatoare, nume grelealtădată, autori culpabilizaţi, defăimaţi,retrogradaţi, „expiraţi” etc., unii„plecaţi” dintre noi şi uitaţi? Sunt valoridefinitiv scufundate? Să nu uităm că,în epocă, meritele unor scriitoriimportanţi, înfruntând vitregiacircumstanţelor, n-au fost doar lite-rare. Că, în comunismul „dinastic”, au„funcţionat” două ierarhii, iar „mitulsituaţiei ireversibile” părea a blocaorice şansă de primenire / radi-calizare, în condiţiile unui regim con-solidat pentru „eternitate” (vai,provizorie). În fine, dacă literaturareţine textul, nu contextul, opera poateizbăvi omul (credinţa lui G. Călinescu),făcându-i uitate păcatele ideologice şimorale? Sau măsluind adevărul bi-

    ografic? Dintr-o literatură infectată,alterată ideologic, supusă dirijismului,cu tematici obsesive, de rază localistă,nu putem alege nimic? Doar „unmunte de deşeuri”, doar o gaurăneagră ar fi „recolta”? Iar epocapostdecembristă, atomizând viaţaculturală, ar fi „momentul zero”, startulunei noi literaturi, aruncând în neantzestrea, adică scriitori şi cărţi, prile-juind, altădată, o risipă adjectivală?

    Evident, o discuţie onestă pre-supune / impune o înţelegereintegrativă a fenomenului literar,cercetând şi „viaţa externă” a operelor.Fiindcă metabolismul literaturii nupoate fi examinat ca istorie „pură”, înafara contextului ideatic (ideologie,mentalităţi, tradiţii), cu deosebire într-o realitate literară anormală, virusatăideologic. Şi în care literatura, de-venind o instituţie, îşi arogă, surdi-nizat, „rosturi compensatoare”,scriitorul fiind un cumulard de roluri.Nu doar legile misterioase ale creaţiei,ci însăşi comunismul ca epocă încă„misterioasă”, vehiculând ficţiuni ideo-logice până la a crea acea „suprarea-litate”, în termenii lui Alain Besançon,obligă la investigaţii „arheologice”, re-constituind ambientul politic şi de-scoperind cifrul epocii. E adevărat,presiunea politicului, prin bruiaj ideo-logic, tenace, eficace, cu mici pauze(relaxante), a impus replieri; dez-voltându-se reactiv, răspunzând lainterdicţii, organismul literaturii, pro-ductiv, defensiv şi inventiv a găsitstrategii de supravieţuire, chiar dacă,sesiza Mircea Martin, rolul Puterii(asupra textelor literare) a fostsupralicitat. Oricum, „duşmanulcomun” a consolidat solidaritateascriitoricească, precară, altminteri.Dar esteticul, observăm, rămâne ofuncţie de context. După furibunda şiprimitiva ideologizare, sub pecetea

    maniheismului utopizant, reintrarea înestetic a condus, sub presiuneaautonomiştilor, la un alt exces, im-punând „valutarea estetică” (cf.Răzvan Voncu). G. Călinescu,admiţând, desigur, rolul criticului casubiect ordonator în câmpul axiologic,atrăgea atenţia că „o critică esteticăpură nu există”. Monica Lovinescu,din raţiuni politice, a împins maideparte raţionamentul, abandonândpreceptele lovinescianismului, consi-derând că autonomia esteticului ar fidoar „un concept leneş”, util demisio-narilor, explicând o rezistenţă„originală”. Doar că acea critică est-etică, preluată de la Timothy G. Ash(un „făuritor de formule fericite”,recunoştea), purtată „în tranşeeleexilului”, devenise o critică de front,degradând însuşi demersul critic.

    La un examen retrospectiv,cercetând mişcarea prozei şi seismeleprozastice, dincolo de rolul istoric,constatăm că astfel de titluri, forţândmiza politică, s-au bucurat de unimens succes. O percepţie corectă arcere „refacerea contextelor” (reco-mandare stăruitor invocată şi, dinpăcate, rar urmată), judecând „la rece”dacă a fost vorba de o primiresupraapreciativă, de „abuz” axiologictacticizat şi dacă azi, discreditată,producţia romanescă în cauză,„expirată”, trebuie supusă deratizării,aruncată la coşul istoriei literare. Iarautorii, trataţi persiflator, împinşi într-un ritual al iconoclastiei, pentru a faceloc noilor veniţi. Negreşit, fenomenul

    revizuirilor intră în normalitatea me-tabolismului cultural. Azi, însă, pres-tigiul literaturii s-a prăbuşit, piaţa esaturată, existând chiar – se plângînsuşi romancierii – „stocuri toxice”, in-teresul public a diminuat. În contextulacestui „dezinteres democratic”, maipot fi recuceriţi cititorii? În plus, dacăe să-l credem pe N. Manolescu, după2000 – spunea criticul într-o recentă„panoramare” – nu prea putem vorbidespre „o literatură adevărată”. Ex-ceptând „supra-viețuitorii”, marilenume întârzie, cultura de piață impunereconfigurarea canonului, standardelese schimbă, prezenteismul ne sufocă.

    Deci cum stăm azi? Colocviile dela Alba Iulia ar oferi câteva piste pen-tru o discuţie aplicată. Radu Mareşparia pe nonficţional, vorbind de„suprasarcina non-ficţiunii”. Documen-tul, după Irina Petraş, rămâne„urzeala” pentru textura ficţionată. Înfine, cu alt prilej, Mihai Sin cerea o viz-iune credibilă şi un larg orizont prob-lematic, după ce, să recunoaştem,aruncat în fundătura textualizării, in-sensibil la tragic, romanul se devital-izase. N-ar trebui să uităm de „pactul”cu cititorii, lectura fiind, se ştie, înrecul, pe fundalul teletropismuluiepocii (videocultură). Totuşi, Pierre deBoisdeffre era ferm: caracterul de di-vertisment îi asigură un public. Sigurcă mecanismele identificării şiipostazierii intervin decisiv; dar dorinţade fabulaţie şi impulsul compensatoriunu pot explica, izolate, formbidabilacarieră a romanul modern. El este şiprodus de consum (comercial) şi mi-jloc de cunoaştere; o cunoaştereimplicită, derivată din natura intimă aoperei literare, aşa-numita cunoaştereproblematică. Să pomenim doar peBalzac, autorul Comediei umaneoferind – după o memorabilă formu-lare – „o istorie completă a societăţiifranceze”. Apoi, de multe ori, succesulunui autor se limitează la segmentultemporal când publicul său dominăconsumul literar; încât, observase Es-carpit, „supremaţia” depinde delongevitatea şi autoritatea unui anumitpublic receptor.

    În privinţa modalităţilor şişanselor de „a ne răspândi în lume”îmi mărturisesc intratabilul scepticism.Pornind de la năravurile de-acasă(clasamente de cafenea, solidarităţide grup, găşti cimentate, cumetrii lit-erare, rivalităţi excomunicatorii) pânăla supremaţia criteriului relaţional,vidând voluptuos vecinătăţile. Deregulă, scriitorul român răzbate pecont propriu şi nu prea recunoaşte şialte nume competitive. Cu atât maipuţin să le propună. Oricum, sunt con-vins că doar un şoc politic ar trezi in-teresul altora. Noi am avut astfel deşanse (august '68, decembrie '89), dinpăcate ratate cu dezinvoltură. Aici, edrept, ar fi fost câştigătoare doar vari-anta implicării statale. Concret, măgândesc la o listă de 10-15 scriitori(din prima linie valorică), traduşi învreo 4-5 limbi prin efortul financiar alstatului român şi impuşi străinătăţii,exploatând o conjunctură favorabilă.Un astfel de eveniment, cu impact me-diatic (cum au fost şi, poate, vor maifi) ne-ar deschide un teribil culoar. Al-tfel, ne vom mângâia mereu cu gândulcă suntem mari şi neînţeleşi. Sau vomflutura teza complotului, „justificând”incapacitatea unui efort continuu, co-erent, pragmatizat.

    În fond, dincolo de canibalismulliterar, scriitorii merituoşi „trec” prininterpretări succesive; aceleaşi cărţi,alte lecturi, îmbrăţişând alte piste in-terpretative, îmbogăţesc necurmatflora exegetică. Respectând estetici-tatea, vom readuce în atenţie, prin re-vizitare, nume mari şi mici,cunoscând, inevitabil, pe piaţapostumă, „mărirea şi decăderea”, înconexiune cu „rupturile” socio-politice,îndatorate conjuncturilor în prefacere:a lumii cititoare, a gustului epocii, darşi a meteorologiei politice.

    ROMANUL ROMÂNESC, ÎNCOTRO?

    Ad

    rian

    Din

    u

    Rac

    hie

    ru

  • PLUMB 139

    pagina 4 revistă de cultură

    Mergândîn zigzag, dinprezent în tre-cut și înapoi,s c r i i t o r u lAdrian Lunguaduce în prim-plan, în ro-

    manul lui, „Omul din ferestre”(Editura Timpul, Iași, 2018), des-tinul unui personaj care trăieșteintens și cu îndârjire într-o lumesurprinsă în două epoci – înainteși după decembrie 1989 –, printremeandrele căreia caută să-și facăloc, în primul rând ca să poatăsupraviețui încercărilor la care îlsupune, dacă nu necontenit,măcar în fiecare etapă a vieții lui,luptându-se cu „falnicul nimic aliluziilor de fiecare clipă, digerategrăbit în nevoia voluptoasă șidisperată de a trăi”.

    De-a lungul celor patru părțiale cărții („Fuga”, „Singur”, „Vi-novat” și „Tăcere”), prin inter-mediul câtorva naratori –identitatea unora dintre ei (care-șiexprimă opiniile, mai ales cuprivire la momente din viața per-sonajului central, uneori parcă încomplicitate cu naratorul auctorial,în general obiectiv), păstrândmereu, până la sfârșit, oapreciabilă doză de ambiguitate,care sporește cantitatea și așa su-ficient de mare de senzațional dinviața lui Tudor Florea, eroul ro-manului –, prin urmare, reliefândlumea din perspective diferite,scriitorul urmărește traseulexistențial al unui personaj care,mutatis mutandis, trăiește nu visulamerican, ci un vis românesc, nucu mult diferit de cel de pesteocean, doar că poartă inevitabilaamprentă a acestor locuri, cuvirtuțile, dar și cu scăderile lor.

    Acțiunea nu se dezvoltăcronologic, așa cum arătam maisus, derularea ei fiind întreruptăde mai multe ori, pentru ca, prinflash-back, să se aducă frag-mente consistente din trecutulpersonajului ce-i justifică evoluția,sub toate aspectele. În felulacesta, după ce prima parte a ro-manului debutează cu enunțareaa o seamă de gânduri,aparținându-i, în egală măsură(fiindcă granița dintre cele douăinstanțe narative nu este precistrasată), naratorului auctorial șipersonajului, cu privire laexistență, timp etc., urmeazăevaluarea situației socio-profe-sionale a eroului, la un momentdat, cu tribulațiile-i din aceste sec-toare, care au în vedere atât viațaprivată, cât și pe cea publică acelui ce, fost profesor de liceu,ajunge, printr-o conjuncturăneașteptată și nici măcar dorită cuadevărat de el, directorul uneimari societăți, dar care, deși facesacrificii (în sensul că renunță la ocarieră științifică meritată și pentrucare ar fi avut vocație, pentru casoția lui, profesoară universitară,să poată să se dedice studiului),este nefericit. Personajul eșueazăatât în plan sentimental, într-ocăsnicie în care iubirea, dacă afost, dispare, cât și profesional,fiindcă nici la serviciu lucrurile nustau mai bine. Necazurilepostrevoluționare ale eroului,tipice pentru perioada respectivă,sunt inerente în viața cuiva cuasemenea personalitate, care-lface incapabil să se adapteze lastilul de acțiune al celor din jur(din structuri politice și de lainstituția pe care o conduce).Tudor respinge compromisurile șiîși atrage suspiciunea, disprețul,ura etc., din partea acestora, cu

    care nu poate și nu vrea să seasocieze. Mai mult, contribuie, in-voluntar, la accidentul cerebralfatal al soției, indignată pestemăsură de amintita lui incapaci-tate de adaptare.

    Concomitent cu existențapersonajului – prezentată rezu-mativ de narator –, scriitorul sur-prinde și fragmente din emoțiile,frământările, tulburările societățiiromânești, mai ales post-revoluționare, ale cărei convulsiise manifestă, cu mai mare saumai mică intensitate, în toate sec-toarele vieții, iar, pe acest fundal,romanul dezvăluie tentativele per-sonajului de a fugi de sine, de unregim politic sau de altul, de osoție de care se înstrăinează totmai mult, apoi de remușcările dedupă moartea ei și chiar de lumearomânească, în ansamblu, tulbureși tulburătoare, cu atât mai multcu cât el se dovedește mereu unins visător și chiar cu o oarecarecantitate de timiditate, în pofidarolurilor socio-profesionale pecare și le asumă ori spre care esteîmpins.

    Abia partea a doua a cărții,mai întâi și mai mult decât cele-lalte, dar și următoarele, coborândîn copilăria personajului, dez-văluie mecanismele care, în primiiani de viață, i-au asigurat sau i-aupregătit traseul pe care avea să-lurmeze, însă naratorul, susținutsporadic de alte voci care seinsinuează intempestiv, de fiecaredată, în fluxul narativ, reveleazădoar câte puțin din datele care,adunându-se, scot la iveală, încele din urmă, mistere grave, alecăror consecințe, fie și parțial, s-au răsfrânt în evenimentele pecare le-a trăit, dar, în primul rând,asupra personalității lui. Așadar,cel prezentat, în prima parte a ro-manului, ca un adult implicat cutoată seriozitatea și cu pasiune întot ce întreprinde, cu principii (de-rivând dintr-o moralitate aproapefără fisură), pe care caută să leaplice și în viața de familie, dar șiîn societate, cu alte cuvinte, unmodel uman, însă fără nimicspectaculos, odată cu întoarcereanarațiunii la primii ani din viața lui,se dovedește a fi fost un copilatipic, în special pentru o familiede oameni simpli de la munte: deo fragilitate fizică aproapemaladivă, însă, prin compensație,extrem de preocupat deînvățătură, de cunoaștereteoretică, ocrotit excesiv demama, ale cărei trăsături lemoștenește, dar urât visceral defrații mai mari și de un tată domi-nat de instincte, alcoolic și de oviolență ce frizează demența. Caurmare, copilul, după o tentativăde crimă a tatălui, când sare însprijinul mamei, în timp ce frații,paralizați de spaimă nu fac nimicsă o salveze, se mută la buniciimaterni, cu atât mai mult cu cât

    cea care-i dăduse viață moare.Alături de aceștia, are parte de oviață normală, fiindcă este iubit șisusținut în tot de către bunici, darși de învățătoarea lui și de profe-sorul de fizică, astfel că, la ter-minarea liceului, la îndemnul și cuajutorul acestuia din urmă, sepregătește și reușește să fieadmis la facultate. În fine, înaceastă perioadă, a studiilor, află,la un moment dat, de la fosta luiînvățătoare că profesorul,bărbatul vieții ei, a murit și, cuacest prilej, îi dezvăluie mareataină (sau una dintre ele) în careera acoperită nașterea lui, șianume că este copilul celui care îlsprijinise atât de mult și pe carechiar și l-ar fi dorit ca tată, fără săștie adevărul venirii lui pe lume.

    Dar nebănuitul, la început,senzațional al vieții personajuluimai are să-și arate câtevaepisoade, fiindcă el descoperă,undeva la marginea unui oraș,ruina unei mari construcții care-lfascinează, până într-atât, încât ocumpără de la urmașa foarte învârstă a celor care au construit șiau stăpânit ceea ce ar fi fost de-mult un han renumit și căutat, de-venit victimă colaterală, într-oconfruntare dintre nemți și ruși,din timpul războiului al DoileaMondial, fiind distrus într-un bom-bardament. Pentru (încă) visătorulTudor Florea, ajuns la vârsta lacare – singur, prin moartea soțieiși stabilirea fiilor, după studii, înCanada – consideră că nu maiare prea multe de făcut, „broascațestoasă”, cum vede el ce arămas din fostul han, devine,aproape instantaneu, o gură deoxigen, drept care o cumpără casă o transforme într-un centru deagrement pentru tineri, însăacțiunea de reabilitare și chiarreconstrucție este complicată. Înplus, un investitor german cautăcu tot dinadinsul să răscumpereruina, oferind sume aproape exor-bitante, totuși, noul proprietarrămâne inflexibil în fața tentației.

    Întâmplări incredibile serevarsă apoi peste fostul han:deghizați în fantome ce urmărescsă-l sperie pe țiganul fidelstăpânului, care păzește șantierulviitorului stabiliment, cei cevoiseră să răscumpere clădireasunt, până la urmă prinși depoliție, dar Tudor însuși este pepunctul de a-și pierde viața înhrubele vechi, unde însădescoperă o cantitate uriașă delingouri de aur, ascunse de foștiiproprietari, ceea ce explică dis-perarea neamțului de arăscumpăra ce a mai rămas dinvechea clădire. Bineînțeles căTudor, cetățean-model, așa cuma fost mereu, predă comoaraautorităților, contribuind substan-țial la creșterea rezervei valutarea țării. Închide ochii însă la „sub-tilizarea” unui lingou de cătrețiganul în mâna căruia și-a puspaza proprietății.

    Șirul faptelor de senzație dinviața personajului central esteîncă și mai mare, iar secretelecare vin să i se etaleze seaglomerează spre sfârșitul cărții.

    Așadar, romanul lui AdrianLungu, în care se regăsesc atâtinfluențe dinspre proza obiectivă,cât și date ale celei subiective,este cronica vieții unui om care,străbătând două regimuri politice,reușește să-și păstreze înălțimeamorală, rezistând tuturor încer-cărilor la care este supus șiavând, de fiecare dată, putereade a renaște și de a merge maideparte pe drumul său.

    Rezistând falnicului nimic – Adrian Lungu: Omul din ferestre

    Mio

    ara

    Bah

    na

    Interviu cu EUGEN SIMION

    – Domnule Academician, în patria luiBacovia îl aniversăm pe Vasile Alecsandri.

    Acad. Eugen Simion: – E foarte bine și suntîncântat în primul rând că am fost invitat și în aldoilea rând că am putut să ajung aici, în drumspre Fălniceni, unde vom vorbi despre un altmare moldovean, și anume criticul Eugen Lovi-nescu. Sunt 200 de ani, se pare, de când s-anăscut. Nu mă deranjează dacă data estenesigură. Oricum Alecsandri s-a născut într-omare generație, generația lui Kogălniceanu,Bălcescu, Ghica, Cuza și atâția alții care au făcutRomânia modernă, prima Unire din 1859.

    – Ce reprezintă azi Vasile Alecsandri pentruliteratura română?

    Acad. Eugen Simion: – Reprezintă enorm!El este cel care încheie formarea limbii literareromâne o dată; în al doilea rând, el a jucat un

    rol foarte important înmișcarea de care am vor-bit. A fost, să nu uităm,între altele, ambasadorullui Cuza pe lângăNapoleon al III-lea și s-aachitat admirabil de misialui. Pe urmă este operalui, care începe cu volu-mul din 1852, „Poeziilepoporane”, pe care el le-a îndreptat puțin. (Uniispun că este creatorul; euspun că este doar cel

    care a dat un veșmânt artistic frumos, cu careaceste splendide balade și poezii lirice au circu-lat.) Pe urmă este unul dintre creatorii teatruluiromânesc la propriu și la figurat; la propriu, pen-tru că l-a creat și la figurat, pentru că a înființatîmpreună cu alții instituția teatrului românesc șiatâtea altele. Spuneam cu 2-3 minute înainte căsunt bucuros nu numai că am venit aici și amvăzut această frumoasă statuie, acest portret allui Alecsandri, dar sunt bucuros că am avut odiscuție cu președintele Consiliului JudețeanBacău, care a acceptat propunerea făcută dinpartea Academiei Române și a FundațieiNaționale pentru Științe și Arte să scoatemîmpreună opera integrală a lui Alecsandri, într-o ediție de tip „Pléiade”. E un lucru foarte impor-tant ca în doi ani de zile noi să avem aceastăediție, care va fi un fel de ediție model pe care ovor folosi și ceilalți, în alte generații.

    – Știți că în municipiul Bacău este și CasaMemorială „Vasile Alecsandri”, care nu se aflăîntr-o situație strălucită.

    Acad. Eugen Simion: – Știu foarte bine șimai știu că nu departe de aici se află Mirceștiul,și conacul de acolo este într-o stare și maijalnică. Am vorbit cu președintele Consiliuluidumneavoastră; el mi-a spus, și pe bună drep-tate, că Mirceștiul nu aparține de Bacău, ci deIași. Ei, cu Iașiul nu știu cum ne înțelegem. Sperca noul președinte al Consiliului Județean Iași,pe care nu l-am cunoscut personal, să aibă învedere că Alecsandri este o mare figură agândirii, a literaturii și a politicii românești.

    – Și ultima întrebare: ce ar spune aceastămare generație din care a făcut parte și VasileAlecsandri despre situația socială și politică deazi din România?

    Acad. Eugen Simion: – Eu aș spune întâi căa fost o generație absolut extraordinară, cea maimare generație; mai este una, aceea care afăcut Unirea din 1918, și că mi-ar fi plăcut să facparte din această generație. Oricum, mesajul lornu s-a încheiat. Ce ar fi putut spune ei desprehărmălaia lumii noastre politice de astăzi nu potspune, dar nu cred că ar fi fost fericiți.

    – Mulțumesc mult!

    Interviu de Gabriel PopBacău, 14 iunie 2018

    Transcriere: stud. Laura-Andreea Bot,Facultatea de Litere a Universităţii „VasileAlecsandri” din Bacău; activitate în cadrul prac-ticii de specialitate.

  • PLUMB 139

    pagina 5revistă de atitudine

    Secretar de redac]ie:NICOLAE MIHAI

    Director economic:LOREDANA D|NIL|

    Redactori:EmiliaN maRCUViOREl DiNESCU, DORU CiUCESCU,

    ValERia maNTa-TĂiCUȚU

    PETRUȘ aNDREi,DORU CiUCESCU,

    GhEORGhE UNGUREaNU,

    prezentare grafică:

    IOAN BURLACU

    Corectur\: MIHAI BUZNEA,EUGEN VERMAN

    ADRESA: 22 Decembrie 38/B/7- Bac\u:

    E-mail:[email protected]

    mtelefon: 0234 578 602

    ilustrații revistă: Radu mihaiCRISTINA ȘTEFAN - ad.SITE;

    Distribuție-curierat: Toader Titi ROZNOVANU

    Consiliul editorial:

    Președinte:

    membri:

    CALISTRAT COSTINOVIDIU GENARUVIOREL SAVIN

    GHEORGHE NEAGU GRIGORE CODRESCU ION TUDOR IOVIAN

    Studiul Discursteatral – între text șicontexte (Chișinău,2017), semnat decercetătorul științific,coordonator AnaGhilaș, care acti-vează la Institutul Pat-rimoniului Cultural,reprofilează un traseu

    de la explicarea textului literar cu termi-nologie preluată din psihanaliză la inves-tigarea artei dramatice. Monografiavizează cinci compartimente. Primul Textși discus în comunicarea teatrală seaxează asupra diferențierii și colaborăriidintre noțiunile text dramaturgic și dis-curs teatral. Din comunicarea artisticăspecifică, comunicarea teatrală în carese observă conexiunea dintre vocile celucrează în favoarea montării piesei pescena teatrului, ținând cont de „relațiacomplexă dintre activitatea creativă (întransmiterea unui mesaj) a dramaturgu-lui, regizorului, actorului, scenografului șia celorlalți membri ai echipei (comuni-carea intrascenică) și a spectatorului(comunicare extrascenică)”. Complexi-tatea lucrului realizat constituie decodifi-carea textului scris în mutațiile pe care lesuferă sau le intensifică în acțiuneascenică, în abordarea, care nu seidentifică, dar se coagulează, dintreopera literară și spectacol, încorespondența discursurilor, unul fiinddramaturgic, altul – teatral. Pentru aînțelege noțiunea de discurs teatral setrece în revistă noțiunea de text cu multereferințe la subsol.

    În prezenta monografie autoarea vaține cont continuu de cele „două straturitextuale”. Este interesantă comparația eidintre muzică și teatru:„De aici și cei doi timpi aiteatrului, ca și al muzicii,asupra cărora indicăfilosoful francez HenriGouhier: textul creat osingură dată, scriptul șireprezentarea lui – discur-sul teatral, spectacolul demai multe ori re-creat,ceea ce implică și oanumită metodologie încercetarea acestui tip dedemers cultural-artistic”.Semiotica teatrului (cerc-etate din optica discursuluiteatral de Henri Gouhier,Cf. Patrice Pavis, Cf. AnneUbersfeld, DanielaR o v e n ț a - F r u m u ș a n i ,Miruna Runcan, Angelina Roșca, Cf. An-gelica Hobjilă) este un reper fundamen-tal la perceperea noțiunilor teoretice.

    În monografie autoarea va ține contde cele „două straturi textuale”. Esteinteresantă comparația dintre muzică șiteatru: „De aici și cei doi timpi ai teatrului,ca și al muzicii, asupra cărora indicăfilosoful francez Henri Gouhier: textulcreat o singură dată, scriptul șireprezentarea lui – discursul teatral,spectacolul de mai multe ori re-creat,ceea ce implică și o anumită metodolo-gie în cercetarea acestui tip de demerscultural-artistic”. Semiotica teatrului(cercetate din optica discursului teatralde Henri Gouhier, Cf. Patrice Pavis, Cf.Anne Ubersfeld, Daniela Rovența-

    Frumușani, Miruna Runcan, AngelinaRoșca, Cf. Angelica Hobjilă) este unreper fundamental la percepereanoțiunilor teoretice.

    În compartimentul Textul dramatic allui Ion Druță: valențe ale structurii esteanalizat initial în contextul cultural-istoric.Se relatează situația teatrului și a cine-matografiei la sfârșitul anilor ‘50 – în-ceputul anilor ‘60 atât în Europa cât și înspațiul lagărului socialist. Textul didas-calic din piesele „Casa mare”, „Doina”,„Păsările tinereții noastre”, scrise de IonDruță, este analizat din optica trecerii dela tradițional la modern. Cronicile timpu-lui amplifică cum didascaliile au fost in-terpretate de diferiți regizori și jucate larândul lor de mai mulți actori. Elaborareaconcluziilor în urma selecției minuțioasea diferitor consemnări, inclusiv și în limbarusă, sunt traduse în limba română șisunt prezentate cititorilor de specialitate,studenților, profesorilor care cerceteazăteatrul ca un fenomen complex al culturii.

    Intertextualitatea la piesele druțieneimprimă, după cum remarcă dr. conf.Ana Ghilaș, „valențe etno-etice,filosofice, psihologice, spirituale”,referindu-se la muzica dansului Perinițadin piesa „Casa mare”, analizând Baladalui Ciprian Porumbescu sau în altă mon-lare apare Balada pentru vioară și or-chestra de Eugen Doga în piesa„Păsările tinereții noastre”. O atențiedeosebită, dictată și de textul druțian, darși predilecția cadrului didactic Ana Ghilașreieșind din monografia anterioară undeinterpretează „Homo pastor”, constituieinteferențele cu textul biblic, abordeazărolul psalmilor în „Hramul înălțării”, cro-nica satului Căpriana în piesa „Horia”.

    Un alt capitol în care termenii teo-retici servesc pentru a in-vestiga piesa „Pomul vieții”de Dumitru Matcovschi. Înacest capitol se lucreazăcu diferite straturi: a) con-textul social, drama lui Du-mitru Matcovschi și b)discursul teatral, relevândrelația dramaturg – regizor– actor. Menționează că laacest spectacol au colab-orat în anii ‘70-‘80 regi-zorul și actorul VeniaminApostol și regizorul și ac-torul Victor Ciutac, iar în2010 regizorul AlexandruCozub.

    Măiestria actoruluiMihai Volontir este vizatăîn segmental Actorul în

    cronotopul spectacolului – Mihai Volontir,cunoscut, în special, pentru rolurile dinfilme. Pentru investigație au fost alesespectacolele „Amurgul”, „Muntele”, „Ul-tima noapte a lui Socrate”, unde actorulși-a manifestat și calitățile regizorale.

    În concluzie, specificăm că este olucrare importantă pentru cei caredoresc să persevereze în cunoașterealumii teatrale.

    Autoarei i-a reușit să explice termi-nologia din diferite optici, făcând oconexiune dintre viziunile dintre culturilevestice și estice. Fiecare având școlilesale de performanță, de aici rezultăexperiența interpretativă, care uneori aretangențe comune, alteori relevându-seprin accente indite.

    Ana Ghilaș de la supraeu la „discursul teatral”

    Vic

    tori

    a F

    on

    ari

    Vasile Ghica în ediţie bilingvă

    Abia termi-nasem de lec-turat monografiasemnată de har-nicul scriitorPetre Isachi, Lacurţile Aforis-mului (EdituraA n d r e a s ,Bucureşti, 2018)

    că o nouă surpriză - una plăcută şiademenitoare - mă încearcă odatăcu învolburata lume a cititorilor. Nuspun, desigur, că Ghica Vasile e sin-gurul, dar este unul dintre puţiniiscriitori în viaţă care se bucură deun tratament monografic, iar cartealui Petre Isachi este încă o dovadăcă tecuceanul nostru este pe val,bine cunoscut în lumea devălmăşităa scriitorilor şi la fel de apreciat înlumea literară. Nu ştiu dacă PetreIsachi a avut la dispoziţie toateediţiile autorului, dar ştiu c-a aflatdrumul care duce la esenţa dis-punerilor aforistice şi a ştiut să lesublinieze apăsat adâncimea, vari-etatea tematică şi spontaneitatealor indelebilă.

    Căci dincolo de ademenitoarealor carcasă ironică aforismele luiVasile Ghica afirmă lucruri grave,înţelepte şi demne de înţelenit în în-dreptare de viaţă, în norme şi-nprincipii protocolare pentru conduitaşi comportamentul uman. Subforma unor expresii laconice, ase-meni proverbelor româneşti, aforis-mele conţin şi ele nişte poveţe, doarcă acestea nu condensează numaio observaţie ancestrală, o mitologiepopulară şi o reflecţie profilactică, înbundiţă şi iţari - autorul lor n-arămas cantonat la învăţăturile dinpsaltire şi din vechile calendare, cia trecut mai departe la mirările luiSchopenhauer şi Rochefoucauld s-a irizat de adâncimile întâlnite şi s-a intrigat de gravitatea gândului lorlabirintic şi sporitor. N-a rămas, ase-meni românului prototipal, cuprivirea pironită doar la poziţiarariţei de pe cer, ci a căutat Antare-sul, s-a intrigat de întregul cer înste-lat de deasupra şi de lumea moralădin noi şi i-a căutat temeiurile,noimele, fundamentele pe care le-afixat în formule stenice şi crocante.

    Petre Isachi l-a înţeles bine peautor, l-a cercetat cu francheţe şi curigoare şi i-a decelat troliul din carese trag firele ce-i optimizeazăfarmecul de pudrieră fără capac. Aînţeles că importanţa unui aforismnu constă atât în ceea ce spune, câtîn ceea ce sugerează şi chiar atuncicând afirmă o banalitate - bineînveşmântată-n brocarturi şi

    mătăsuri – de fapt prefigurează olume. Aforismul, chiar atunci cândbastonează ceva se suportă uşor,fiecare sperând că e vorba dealtcineva. Longevitatea gândiriiaforistice, precizează şi PetreIsachi, este asigurată de terţiul in-clus ce tinde să înlocuiască binari-tatea (p. 23). Lumea s-a dezobişnuitsă mai gândească dual, în alb-negru sau bine-rău, şi conferă gân-dului o anumită subtilitate aluzivă,ce reclamă terţiul, de regulă cel in-clus, diferit de cel aristotelic. Are dreptate. Deseori comparămaforismul cu o floare, dar uităm ade-sea să precizăm că la fel deimportantă, pentru punerea în va-

    loare a ansamblului, este şi glastraîn care aşezăm buchetul deanemone. De regulă, aforismele luiVasile Ghica, a sesizat lucrul acestaşi A. G. Secară, prefaţatorul cărţii,redă nu gândul complet, ci ofrântură de gând, dar chiar şi înaceste condiţii poate prefigura unîntreg sistem de gândire, sau, mărog, poate căpăta orice altădesfăşurare, cum a şi dovedit-o aşade convingător George BernardShaw. În măsura în care aforismulnu reţine decât concluzia unui faptde viaţă, sau a unei experienţe per-sonale, am putea admite, vorba luiA.G.Secară, că prin panseurile saleVasile Ghica şi-a scris pur şi simpluromanul vieţii sale spirituale.

    Îl felicit pe Petre Isachi pentruaceastă micromonografie patetică,în care monografistul şi mono-grafiatul concură deopotrivă la ilus-trarea unei abilităţi căreia VasileGhica i-a conferit excelenţă şi i-aconsacrat chiar un festival anual cucare prilej îşi dau întâlnire toţi cei cese încearcă în această ispravăliterară, unde sub masca uneiformulări laconice se irizează olume aşa cum într-un strop de rouăse reflectă întreg universul.

    Ion

    el N

    ecu

    la

    TUDOR GEORGE (Continuare din pag. 2)

    P.S.Într-altă ordine de idei, cea

    convenabilă și într-adevăr prie-tenească, îți mulțumesc pentru altău Centaur îndrăgostit(3) și laapropiatele mele apariții în volumnu îți voi mai rămâne dator.

    Ahoe! Tudor George

    Note* Originalul acestei epistole,inedite, se află în biblioteca poetu-

    lui Radu Cârneci din București.

    1. Tudor George, Autoportret înAteneu, 7, nr. 3, martie 1970, p. 3.

    2. Poezia nu a fost inclusă încartea doamnei Marilena Donea –Ateneu 40. Bibliografie 1964–2004.Volumul 1–2. Bacău [TipografiaNova Bistrița], 2004.

    3. Radu Cârneci, Centaurîndrăgostit. Bucureşti, Editurapentru Literatură, 1969 (ColecţiaAlbatros).

  • PLUMB 139

    pagina 6 revistă de cultură

    Amintiri ce rămânpeste timp. Amintiri cemă duc înapoi. (…) Pemăsură ce mă afund întimp, oglinda din sufle-tul meu adună tot maimulte imagini. În mi-jlocul lor străjuiește

    școala sub cer limpede și înalt, în curteacăreia glasurile de copii îmi sună calm șiademenitor ca într-o vacanță nesfârșită.

    Emil Simion e un om bogat. Nunumai pentru că are peste zece cărți pub-licate, ci și pentru faptul de a fi în posesiaunei zestre de întâmplări cu o gamă largăde manifestare. A fost învățător de limbaromână, ca și mine (de-o vreme audispărut învățătorii, slujitorii școlii nu-mindu-se profesori, bieții de ei!) și, mulțiani, director coordonator la Udești. Cândsă ajungă și el la titulatura de manager, afăcut bine și s-a transferat la LiceulSportiv din Suceava, unde a fost coleg decatedră cu regretatul Ion Cozmei. Binepregătit profesional (valabil și pentrujumătatea sa – Elvira), dispunând decalități nebănuite de conducător, harnic șioptimist, intransigent, daromenos, prins adeseori întreciocanul obtuzității politrucilorși nicovala colectivului didac-tic, E. Simion a reușit, prininteligență și chiar un soi deșiretenie, să evite ori sădezamorseze situații tension-ate, ridicând prestigiul școliide la Udești. Iar aceasta nu s-ar fi putut întâmpla dacă direc-torul nu s-ar fi simțit solidarîntru omenie cu toți colegii debreaslă.

    În esență, cam astarezultă din ultima sa carte, Măcheamă amintirile…, deapariția căreia s-a ocupat, în2018, Editura „George Tofan” dinSuceava, romanul șederii sale în comunabucovineană amintită, unde un fost elevl-a apreciat cum se cuvine, în mijloculunei lecții deschise: girectorul este fru-mos. E de la sine înțeles că aceeașipărere o aveau și colegele de muncă, înmajoritatea lor aflându-se la vârstaexuberanței. Interesant este că autorulreușește să facă pasul înțeleptului șipeste momentele nefaste, de obiceiprovocate de starea precară a moralitățiiunor indivizi teleportați în funcții de controlîn cadrul inspectoratului școlar. Un astfelde profesor, misteriosul Ibrăileanu alSucevei, s-a dat în spectacol la o lecție degramatică, umilind-o pe profesoară în fațaelevilor pe motiv că a luat un predicat ver-bal, despre care inspectorul „doxat”susținea că e nominal. A fost nevoie ca,până la concluziile brigăzii, profesoara săalerge la universitarul ConstantinPopescu, cel care a confirmat justețeaanalizei făcute de dăscăliță, inspectorulprimindu-și palma cuvenită tot în public.

    Amintirile noastre comune nedestăinuie că, în cadrul brigăzilor dealtădată, pe lângă oameni de caracter segăseau de fiecare dată și unii inspectoriîn postură de jandarmi (a, nu lipseaunici…jandarmerițele!) pregătiți cu bas-toane și aflați în căutarea, mai întâi anodului în papură, apoi a unor spinări „vi-novate” de imaginare erori didactice saude altă natură. Era normal ca așteptareaconcluziilor să capete spectrul prezențeisabiei lui Damocles: La ședință emoțiilepluteau în valuri. Vizibil marcate, cadreledidactice așteptau aproape cu răsuflareatăiată sosirea prezidiului și anunțarea ver-dictului. (…) Număram secundele îngând. Timpul parcă se oprise în loc.Cartea conține referiri și la atitudineatovarășilor cu mapa de la județ, respons-abili pentru organizarea în forță a „barab-uliadei” și a altor vajnice competiții(„borcaniada”, „Daciada”, „CântareaRomâniei”), urmând ca, în ultima parte aanului școlar, să se facă… recapitulareamateriei. Unul din acești bravi slujitori aisocialismului victorios se distinge printr-o

    inițiativă capabilă să revoluționezehrănirea animalelor. Dar să-i dăm cuvân-tul autorului: Tovarășului „arbore” îi veniseîntr-o toamnă „geniala” idee să ieșim șinoi cu elevii la îmbogățirea și diversifi-carea bazei furajere a CAP-ului, deșiintraserăm de vreo două zile în clasă,după o lungă perioadă de izolare pe tar-lalele comunei. Cine să se împotriveascăacestei inepții? Mai ales că era un anbogat și câmpul gemea de furaje. Proba-bil că îl atrăgeau tot mai mult frunzele,fiind legate de primul său nume…

    Dincolo de asemenea momentevenite din afară, atmosfera din spațiulșcolii e destinsă, luminoasă și propicepentru o activitate laborioasă. Nu lipsescnici aspectele de tot hazul, când o colegă,pusă pe distracție periodică, îșiîmbrobodește bărbatul cu dovezi aleprezenței sale pe la diverse înmormântări:colacul, prosopul și lumânarea, soluțiaideală psiho-pedagogică de a întreține încasă conviețuirea pașnică. Altădată, douăînvățătoare s-au prezentat la primar pen-tru a rezolva termenii unei reclamații. Șiau făcut-o într-un stil cu totul original,după cum a recunoscut însuși

    conducătorul comunei, preamulțumit pentru înfrângere:Feline, nu alta! Nu am maiputut să le fac față. Fru-moase, elegante, ispititoare,drăcoaicele! Eu spuneam ovorbă, ele, zece! Nici nu amreușit să le citesc conținutulreclamației. Oare nu au soțiacasă care să le maipotolească? Dau la om pre-cum câinii prin băț, vorbaaceea… De ce nu spuneținimic? m-a apostrofat cu unușor tremur în glas. Avețimulte specimene ca ele încomună? Volumul e presăratși cu alte întâmplări nostime,

    cum e cea din noaptea Sfântului Andrei(când unei domnișoare bătrâne i s-aufurat porțile și i-au legat în loc un câinejigărit, fără o ureche și fără coadă, căruiai-au pus la gât un carton pe care scria:„Caut partener de viață”. A vuit satul îndelir. Râdea și domnișoara amuzându-secopios, după care a spus: „Începutul ebun.”), însă accentul cade pe figurile lu-minoase de educatori jertfelnici,preocupați permanent atât pentru propriaformare, cât și pe cea a școlarilor, cazul,pe lângă altele, al tatălui poetului LiviuPopescu.

    „Girectorul” a trăit din plin eveni-mentele din Udești, a participat la celemai multe din ele cu entuziasm, ba a șiprovocat bună parte, în calitatea sa de re-sponsabil pentru bunul mers alînvățământului, întreținând o relație decorectitudine și de cordialitate și lăsând înșcoală o amprentă sigură și viabilă.Astăzi, nu e decât un nostalgic dar și unneastâmpărat, cartea fiindu-i mărturiaelocventă. Și nu e o mărturie seacă, într-o înlănțuire de evenimente fără nici onoimă.

    Autorul dovedește încă o dată, dacămai era nevoie, reale calități de scriitor, iarlectura volumului e o adevărată încântare.Caracterul „personajelor” e surprins princâteva note definitorii (Pe o scară vecheapăruse bătrânul încă verde, cu zâmbetcald și primitor. Și-a scos căciula,aruncând-o pe un scaun. Cu fața înflorităcu vinișoare roșii și cu ochii ageri, o ful-gerase pe Luxița, îndreptându-se spreea), dialogul alert se apropie de ceea cenumim oralitate (Al dracului buco-vineancă! Ce fel de soț ai, doamnă? Așa-i de naiv sau se preface? Aș vrea să-lcunosc. Poate-i surdo-mut?), în vreme cepasajele descriptive sunt dovada unui su-flet sensibil, atent „la tot și la toate”: Albulimaculat al zăpezii, sărutat de razelesoarelui, crea privirii sclipiri diamantine.Brazii păreau îmbrăcați în imense cojoacede nea. Fumul slobozit pe coșurile caselorse înălța ca niște fuioare în spirale alb-gri.

    Trenul gâfâia sacadat. Urca șerpuindspre punctul nostru de întâlnire.

    Un dascăl și amintirile sale

    Ioan

    Țic

    alo

    O carte cât un internet: „PrimulRăzboi Mondialîntre realitate și

    ficțiune”Se spune că internetul

    acoperă toate necesitățile infor-mative în ziua de azi – ceea ceeste o afirmație falsă. Peserverele internetului seregăsește doar informația plasatăacolo de o ființă umană, conformintereselor și priorităților celui careplasează această informație.Lumea cărților va exista în contin-uare alături de lumea online –chiar aflându-se la temelia ei.

    Volumul Gabrielei Gîrmacea”Primul Război Mondial între re-alitate și ficțiune” reușește sătranspună în format tipărit interac-tivitatea atât de lăudată a interne-tului și să aducă laolaltă într-oformă coerentă categorii deinformații dintre cele mai diverse:de la ziare, scrisori, documenteoficiale la fotografii, opere literareși memorialistice. Copiile fidele aleunor scrisori și ziare contempo-rane anilor în care a fost făurităprin război România Maretransformă lectura acestei cărțiîntr-o experiență tactilă, este rea-lizat un contact direct între omuldin ziua de azi și mărturiile docu-mentare din urmă cu un secol.

    Este cunoscută în marepovestea tragică a lui Emil Rebre-anu, fratele mai mic al scriitoruluiLiviu Rebreanu, care a încercat sădezerteze din armata austro-ungară și să treacă în România,doar ca să fie prins și spânzurat.

    Gabriela Gîrmacea a reușit învolumul ”Primul Război Mondialîntre realitate și ficțiune” săpună la un loc un adevărat dosaral cazului Emil Rebreanu: fo-tografii, scrisori de pe front,relatări ale martorilor oculari.Piesele de arhivă sunt reprodusecu fidelitate, ceea ce creeazădupă cum am spus deja oexperiență directă cu dovezileunei tragedii vechi de 100 de ani,cu zbaterea unui român din Tran-silvania silit să lupte împotrivafraților săi.

    Cartea de care vă vorbesceste o realizare cu totul și cu totulspecială: pornind de la reflectareaîn literatura română a PrimuluiRăzboi Mondial, Gabriela Gîrma-cea s-a întors către arhive și a se-lectat mărturiile contemporanecare au stat la baza operelor deficțiune cunoscute. Comentariile

    autoarei distilează materia primădin arhive și fac legătura cu scrier-ile literare: procesul transformăriiexperiențelor de viață în literaturădevine palpabil.

    Și nu este vorba doar decazul Emil Rebreanu – volumul”Primul Război Mondial între re-alitate și ficțiune” parcurge toateetapele războiului și ilustrează cunenumărate exemple culese dinarhive dimensiunile catastroficeale primei conflagrații care acuprins întreaga planetă. Carteaîn sine este o experiențăsenzorială ieșită din comun: repro-ducerile de documente (de laziare și ordine militare scrise, lascrisori, jurnale de front și carnetede notițe) sunt realizate atât debine încât cufundă cititorul înlumea de acum 100 de ani, înexperiențele directe ale celor careau contribuit la realizareaRomâniei Mari.

    Războiul văzut prin volumul”Primul Război Mondial între re-alitate și ficțiune” este o incursi-une în vestiarele istoriei, încamerele în care s-au plămăditevenimentele. Personajele is-torice nu mai apar încheiate la toținasturii, ci își dezvăluie motivațiileintime, gândurile și sentimentele.Experiența războiului nu se re-duce la marșuri triumfale și atacuriglorioase, cititorul are ocazia să seapropie de evenimentele curente,de problemele triviale ale oricăruiom, chiar și în vreme de război:unde doarme, ce mănâncă, cu cese îmbracă și ce face când îi esteafectată sănătatea.

    Cartea de față este unadevărat dosar al anilor 1916-1918, o reconstituire realizată cuo precizie de criminalist. Pornindde la mărturiile literare, care autendința să înlocuiască înconștiința publicului amintirearealității, Gabriela Gîrmaceaadună piesă cu piesă mărturiilecontemporane și le asambleazăîntr-o mică enciclopedie a realitățiide acum 100 de ani. Reflecțiaeste una caleidoscopică: ele-mentele disparate fără o legăturăla o primă vedere își găsesc natu-ral locul și creionează o frescă aepocii. Spre deosebire de lumeavirtuală a internetului, volumul decare vorbesc își păstrează sensulși coerența – ceea ce constituieun avantaj clar. Cantitatea deinformație este copleșitoare, însăcititorul este ghidat prin vestiareleistorice de care aminteam, nu estelăsat să rătăcească precum înlumea paginilor electronice.

    George Damian

    La Tecuci, CocoţaConachi a fost urcată pe

    soclul recunoştinţeinaţionale

    În dimineaţa zilei de 5 oc-tombrie a.c., parcul “AlexandruIoan Cuza” fremăta de lume. Eraumulţi cercetaşi, elevi, profesori,funcţionari, pensionari. Printre eise aflau cca 50 de scriitori din ţarăşi din străinătate sosiţi pentru Fes-tivalul Internaţional al Aforismu-lui, care urma să-şi desfăşoarelucrările în după-amiaza aceleaşi

    zile.După intonarea Imnului de

    Stat al României, scriitorulV.Ghica, amfitrionul manifestării, aanunţat că cei prezenţi vor asistala propulsarea pe firmamentulspiritualităţii naţionale a uneipersonalităţi de prima mărime.D-l Constantin Cătălin Hurdubaeşi V. Ghica au coborât eşarfa depe monument şi a apărut, înaplauzele audienţei, chipul Eca-terinei (Cocuţa) Conachi Vo-goride. După oficierea unei scurteslujbe religioase, V. Ghica aadresat mulţumiri familiei Gina şi

    Pintilie Bute, patroniifirmei S.C.Gifarm, care aasigurat fondurile nece-sare realizării acestuimonument. A mai trans-mis mulţumiri sculptoruluiDan Mateescu, Primăriei,Fundaţiei „Pelin” şi Bib-liotecii municipale „Şt.Petică” Tecuci.

    Violeta Mândru(Continuare în pag.13)

  • pagina 7revistă de atitudine

    PLUMB 139

    Nu ne-am propus s\ facem unistoric al tiparului la Bac\u. Au f\cutacest lucru oameni competen]i, is-torici, care cu mult\ migal\ auadunat datele necesare, cum ar fi lu-crarea cunoscutului profesorb\c\uan Pavel Coroi, „Comoara deplumb.” Dar, vorbind despre carte,nu-i putem uita pe cei care [i-au l\satamprenta pe multe din capodopereleliteraturii universale [i române[ti.

    Prin anii 1958-1960 nu putea fivorba de tip\rit carte la Bac\u.Poligrafia de atunci, care func]iona`n localul unei foste fabrici de s\punde pe str. Vasile Alecsandri nr. 63(existent [i ast\zi), tip\rea imprimateadministrative, afi[e pentru specta-colele de teatru, programe de sal\pentru diverse manifest\ri artistice [iconfec]iona maculatoare necesareelevilor. Condi]iile erau insalubre.Iarna, sursa de c\ldur\ era asigurat\de ni[te butoaie din tabl\ transfor-mate `n sobe, amplasate `n mijloculsec]iilor, cu un real pericol de in-cendii sau alte accidente. Ze]arii,c\rora le ̀ nghe]au mâinile pe literelede plumb, se adunau `n jurul sobeidin jum\tate `n jum\tate de or\ pen-tru a se `nc\lzi. De aer condi]ionatnici nu putea fi vorba. O schimbareradical\ survine `n via]a tipografilorodat\ cu venirea la conducereaunit\]ii a directorului Ilie Baran.Acest om a luptat pentru a scoate ti-pografia b\c\uan\ din anonimat,aliniind-o `n rândul `ntreprinderilormari din ]ar\. S-au ob]inut cu maregreutate fondurile necesare pentrurenovarea cl\dirii, introducerea`nc\lzirii centrale [i a instala]iilor deventila]ie.

    54 de ani de la tip\rirea primei c\r]i la Bac\u

    ~n anul 1964 are loc prima

    `ncercare. Sub egida Casei Re-gionale a Crea]iei Populare Bac\u,un grup de tineri prozatori, poe]i [icritici literari precum Radu Cârneci,Sergiu Adam, Vasile Sporici, GeorgeB\l\i]\ scoate de sub tipar lucrarea„Pagini literare”, ap\rut\ ̀ n condi]iigrafice destul de bune. Este o reu[it\.Oamenii prind curaj. La un an de latip\rirea primei c\r]i, `n anul 1965,Filiala din Ia[i a Academiei Românecomand\ un volum deteorie a matematicii. Esteprimul volum cules lalinotip. O contribu]ie`nsemnat\ la execu]ia aces-tei lucr\ri complexe a avut-o maistrul DumitruZaharia, un `mp\timit alc\r]ii, precum era [i IlieBaran. Doi ani mai târziu,cea dintâi carte premiat\„Baba iarna intr\-n sat”,de Otilia Cazimir, ap\rut\

    sub egida Editurii Ion Creang\ [i re-marcat\ pentru prezentare grafic\ deexcep]ie.

    Nichita provoac\ mae[triib\c\uani

    ~n anul 1974 vine mareaprovocare. La solicitarea Editurii„Junimea” din Ia[i, sunt tip\rite laBac\u primele trei volume din pres-tigioasa colec]ie „Eminesciana”,colec]ie ce va `nsuma peste 50 deediții, `ntr-un tiraj de circa 40-50 demii de exemplare fiecare. La 14 anide la prima carte tip\rit\ s-au realizatpeste 1840 de titluri, totalizand untiraj ce dep\[ea 15.000.000 deexemplare. Tipografii b\c\uani auprins gustul de carte. De unde acestgust? Din dorin]a de a se afirma pro-fesional pe plan na]ional, din or-goliul insuflat de cel ce purta cu elspiritul lui Eminescu (Ilie Baran eran\scut pe plaiuri eminesciene), omcare a condus destinele Tipografieidin Bac\u timp de peste 25 de ani.C\r]ile ie[ite din mâinile tipografilorb\c\uani erau tot maiapreciate. A[a se facec\ eram solicita]i de unnum\r tot mai mare deedituri. Colaboram cucele mai prestigioaseedituri din ]ar\: „Ju-nimea”, „Minerva”„Cartea Româneasc\”,„Ion Creang\”, „Emi-nescu”, „Medical\”,„Univers”. ~n anul1978, sub egida Edi-turii „Ion Creang\” setip\re[te la Bac\u„Epica Magna”, sem-nat\ de marele poet NichitaSt\nescu, lucrare pentru care aob]inut premiul Herder, iar ~ntre-prinderea Poligrafic\ b\c\uan\ Pre-miul special al juriului la TârgulInterna]ional al C\r]ii – edi]ia 1979,Leipzig.

    Iat\ ce scria Nichita pe una dincoper]ile acelei c\r]i: „Dragii mei ti-pografi de la Bac\u, gândul meueste al\turi de gândul domniilorvoastre. Când v\ este greu de plumb,`mi este greu de plumb, dar când[paltul cel umed v\ r\core[te mâna,numai iarba mai este atât de fericit\de rou\ cum este spiritul meu.~ndr\znesc s\-l ̀ ngân pe marele nos-tru Eminescu urându-v\ nu s\n\tate,ci noroc”.

    Cum s-a speriat Alexandrina G\inu[e

    de cutremur

    Marele volum de munc\, so-licit\rile tot mai mari ale editurilorimpuneau o preg\tire profesional\ridicat\ [i condi]ii avansate de lucru.Au fost trimi[i tineri la [colile demai[tri, la cele de specializare cumar fi: Ioan Pr\ji[teanu, Ion Moraru,Gh. Bulai, C. Romedea [i al]ii, a fostadus utilaj modern, dar cea maistringent\ problem\ r\mânea sediul.Era dep\[it. Se impunea construireaunui sediu nou, modern. Aprob\rile`ntârziau s\ vin\. Directorul IlieBaran a profitat de faptul c\ laconducerea jude]ului veniseAlexandrina G\inu[e [i a invitat-o s\viziteze tipografia. Plan[eele dintre

    etaje erau amplasate pe bare de [in\de cale ferat\. Ze]\ria [i culegereamecanic\ erau la etajul doi. Când secircula cu c\rucioarele pline cupagini de plumb dintr-un loc `n altulplan[eul trepida. Ilie Baran a dat in-dica]ia ca toate c\rucioarele s\ fie`nc\rcate cu pagini de carte, iar `nmomentul ̀ n care va intra tovar\[a s\se circule care `ncotro. Rezultatul afost cel scontat. Când mai marelejude]ului a intrat `n sec]ie, a sim]itplan[eul trepidând [i, speriat\, a`ntrebat: „Ce se `ntâmpl\, estecutremur?” I s-a explicat motivultrepida]iilor [i c\ exist\ oricândriscul de a se pr\bu[i plan[eul. Avândrela]ii mari la nivel central, Alexan-drina G\inu[e a ob]inut toateaprob\rile necesare construirii unuisediu nou.

    „Cetatea c\r]ii” la Bac\u

    Se construiser\ deja `n ]ar\ ti-pografii moderne la Sibiu, Bra[ov,Oradea. Dar ambi]ia directorului IlieBaran era mare. A format o echip\

    care s-a deplasat `n ]ar\la tipografiile noi, s\culeag\ impresii [i la`ntoarcere fiecare s\spun\ ce i-a pl\cut maimult. Dorea ca ti-pografia b\c\uan\,„Cetatea c\r]ii” cumavea s\ i se spun\, s\ le`ntreac\ pe toate. Lunaseptembrie a anului 1983tipografia `ncepea s\func]ioneze `n noullocal. Prima carte execu-tat\ aici la `nceputulanului 1984 a fost lu-

    crarea monumental\ ap\rut\ subegida editurii „Minerva” `nsumând824 de pagini „Nicolae Iorga – Ovia]\ de om a[a cum a fost”.

    Un mare avantaj l-a constituitfaptul c\ `ntre tipografie [i renumitafabric\ Letea exista o rela]ie dintrecele mai bune [i beneficia de hârtianecesar\ atât cantitativ dar mai cuseam\ calitativ. Tipografii b\c\uani`ncepuser\ s\-i tip\reasc\ pe Byron,Baudelaire, Esenin, Rousseau dar [ipe Alecsandri, Creang\, MarinPreda. Nu lipseau lucr\rile scriito-rilor b\c\uani: Radu Cârneci, SergiuAdam, George B\l\i]\, VasileSporici [imultora altorai. Aveau loc`ntâlniri permanente ̀ ntre autori [i ti-pografi. Se schimbau impresii, sed\deau calificative. Un singur scri-itor nu s-a deplasat la Bac\u. Deaceea lucrarea lui era neglijat\ [il\sat\ `n portofoliu. Apar]inea edi-turii „Minerva”. ~ntr-una din zile nise spune c\ autorul este pe moarte [iultima lui dorin]\ era s\-[i vad\cartea ie[it\ de sub tipar. S-au f\cuteforturi deosebite [i `n câteva zilecartea era gata. Era vorba de „Via]aca o corid\”, semnat\ de OctavianPaler. Autorul a mai tr\it ani buni deatunci. Litera de plumb a reprezen-tat cheia cu care erau deschise c\ilespre suflet [i con[tiin]\. Prin inter-mediul ei s-a vorbit de marile mo-mente ale istoriei trecute [i prezente.Evenimentele de dup\ 1989 au adustransform\ri uria[e `n via]a oame-nilor, deci [i a tipografilor. S-arenun]at la sistemul clasic intro-ducându-se computerizarea. Auap\rut multe tipografii cu un num\rmic de oameni dar cu o dotaretehnic\ de ultim moment.

    ***M-am ferit a da nume de oa-

    meni. A[ fi ̀ ntrept\]it pe unii [i poatei-a[ fi uitat pe al]ii. Cu to]ii [i-aul\sat amprenta pe multe dincapodoperele literaturii române [iuniversale. De aceea l-a[ parafrazape Arghezi zicând „Carte frumoas\cinste cui te-a scris, [i cui te-atip\rit.”

    Povestea c\r]ii tip\rite la Bac\u

    Vio

    rel R

    om

    an

    Un debut aşteptat

    În debutul stagiunii detoamnă a Clubului de IniţiativăLiterară (CIL), la finelesăptămânii trecute a avut loc, laPlanetariul USV, lansarea unuinou volum de povestiri fantasy,

    „Şapte pene dintr-un vis”, apărut anul acesta laeditura Cygnus, sub semnătura Bianca-AlexandraHorbovanu, nimeni alta decât nepoata binecunos-cutului epigramist Constantin Horbovanu. Desprecarte a vorbit editorul şi moderatorul manifestării,George Sauciuc, secretarul CIL, care a citit dinprefaţa semnată de prof. Mircea Nanu Muntean:„Avem în faţă o mostră de literatură numită pentruadolescenţi, o fuziune dintre urbanfantasy şiîncercări moderne de omagiu adus literaturii clasice.Misterul intrigii, pitorescul personajelor, detaliilepastelate ale peisajelor şi ineditul răsturnărilor desituaţie şi al revelaţiilor recomandă povestirile din«Şapte pene dintr-un vis» oricărui pasionat deliteratură”. Şi, cum nu se putea ca de la o lansarede carte sub egida CIL să lipsească un momentumoristic dat de Constantin Horbovanu cu una din-tre epigramele sale bine plasate în context, ca şiunul artistic, surpriza muzicală a venit de la talentataRoua Dragotă, de numai nouă ani, care şi-a încân-tat audienţa cu două piese la chitară clasică. Ca de-obicei, lansările de carte CIL atrag un public rafinat,printre cei prezenţi acum numărându-se artistulplastic Constantin Severin, care ne-a anunţat că-şiva lansa o nouă carte, cât de curând, apoi universi-tarul Marius Eşi, Sorin Morhan de la Blijdorf –Suceava, jurnalistul Ciprian Chira şi, din îndepărtataBrazilie, un cetăţean naturalizat portughez. Dealtfel,nu este pentru prima dată când din diverse colţuriale planetei poposesc la şedinţele CIL aparţinătoriai diferitor naţii.

    Dacă scriitorul irlandez Bram Stoker l-a inventatîn literatură pe Dracula, un conte misterios din Tran-silvania sfârşitului de secol XIX, promovând-o turis-tic fără să vrea, autoarea Bianca-AlexandraHorbovanu îşi imaginează într-una din povestirile in-serate în volum, „Vis etern”, o altă existenţă a unuivampir transilvan, tot într-un cadru de veac XIX.

    Ad

    rian

    Po

    po

    vici

    Totul pentru viață

    Viața? Acest dar minunat ce ne-a fost dăruit deDumnezeu este bunul cel mai de preț din lume!Palatele de aur, cele mai luxoase vile sau mașini...banii. Sunt doar o amăgeală, o nimica toată când știică ai o boală incurabilă. Atunci la ce-ți ajutăfoloasele materiale! Dar nu toți gândesc la fel, cumnici oamenii nu sunt la fel! Am văzut recent la unpost tv. o doctoriță care i se destăinuia unei prietenece înseamnă, mai întâi, să devii medic. Nici maimult, nici mai puțin decât 12 ani de studiu. Mai ex-plicit 6 ani facultatea și 6 ani masteratul! O doamnădoctor de o modestie rară care declara partenereisale de dialog, cu nonșalanță, că deși la o vârstădestul de tânără luând în calcul anii de studențieadăugați acestora și oarece vechime profesională afăcut aproximativ mil-ioane de injecții!!!Incredibilă afirmație,însă fiind rostită de unmedic, deși uluit, a tre-buit s-o cred.

    Dumneaei nu și-aspus în ce ramură amedicinii activeazăprobabil cu voie stre-curând discuției o aurăde mister care, pebune, m-a lăsat cugura căscată ca la dentist! Și mai ales, de o emoțiegreu de redat, deoarece doamna doctor, în gesturiși după felul cum vorbea, văzută de mine pe stradănu s-ar fi deosebit cu nimic de omul simplu! Am lu-crat la rându-mi 35 de ani cu zeci de medici, în pro-fesia de asistent medical, fapt ce m-a determinat,după vizionarea emisunii tv. să-mi întăresc convin-gerea că nu pot caracteriza misiunea unui doctor,care-și respectă menirea, ca aceluia de la emisi-unea tv., de a se dedica trup și suflet sănătății se-menilor săi: TOTUL PENTRU VIAȚĂ!

    Dec

    ebal

    Ale

    xan

    dru

    Seu

    l

  • PLUMB 139

    pagina 8 revistă de cultură

    SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.

    ŞTEFAN DINCESCU. Născut la22 septembrie 1954, în Carpen,judeţul Dolj. Studii: Facultatea deFilologie şi Istorie – Universitatea dinCraiova (1977–1981), Facultatea deLitere – Universitatea „Vasile Alec-sandri” din Bacău (2007–2009). Adebutat în Prier (CarteaRomânească, 1988). Membru al Uni-unii Scriitorilor din România – FilialaBacău. A tipărit: Turnir cuDemostene (Eminescu, 1991), Viaţăîn pielea goală (Plumb, 1993),Lancea lui Ahile (Amphion, 2002),Cel de pe urmă Laocoon (Amphion,2003), Ultimele rubaiate ale luiOmar Khayyãm în traducereimaginară de Ştefan Dincescu (Am-phion, 2004), Decesul trompetei(Amphion, 2005), Fiu al Maicii Lot(Amphion, 2005), Ieşirea din cetate(Amphion, 2005), Pandaliile fericitu-lui Iov (Amphion, 2006), Sespânzură condeiul! (Amphion,2007), Fiii alambicului (Amphion,2009), Clóţele Şeherezadei (Am-phion, 2009), Jelind mălinii viscoliţi.Serghei Esenin. Traducereimaginară (Amphion, 2010), Adio,Mister Bashô! (Amphion, 2010),Metaforă tăiată la gât (Amphion,2011), Licuricii din infern (Amphion,2013), Ultimul asalt (Amphion,2015).

    DECESUL TROMPETEI

    1

    Cine dezmiardă puii tăi,pasăre zburândprintr-un cuţit?

    2

    Ai grijă!Călcâiele cosaşilorpisează greieri.

    3

    Poetul distilează în urciorhemoragia haitelor de îngeriizbiţi cu şişul între ochi.

    4

    Sperma tăceriiface viermiîn flautul unei păduri.

    5

    Pe colină cai de aurse scăldau în zeama ouălor de mierlă.

    6Dansez pe sfârcul unui acîntre satârul tăuşi flegmele prostimii.

    7

    Sub pod un cerşetorşi-un câine jigăritling jegul din acelaşi blid.

    8

    Pe ghearele privighetoriiarde uleiulunui fulger.

    9

    Soare nasol se rupe din beznă, din ghiol,ca un porc din nămol.

    10

    Poemul îndrăcitîmbrăţişează viitorulca un ţăran fleşcăit ţapul râios.

    11

    Vai, haita mă urăşteşi mă vrea floare de tei în corn de taur!

    12

    – Să fii poet înseamnă robăcie!– Hei, Mister Valéry, poţi să decizi?Boul bunicii este geniu?

    13

    Aseară, la duhovnic, istoria intrând,poveştile, din straiţă, şi-a răsturnat:„Fui vrednică. V-am urinat!”

    14

    Nu mă găsiţi moimiţă în saloane.Nu mă găsiţi căţea într-un bordel.V-am fost Şeherezadă, asfodel.

    15

    Cu ţâţele muierea udă mărul.Adam o linge în buric.Pe prispă Dumnezeu se screme

    pe oliţă.

    16

    Se-ndoaie veşnicia de muşte şi scaieţi.

    Azi gloria, Musaios, în târguri se deşiră

    ca ştrampii curvei în boscheţi!

    17

    Ţi-ai ucis, femeie, sufletul şi fiulşi-ai ajuns o mâţă de la blid la blid!Ne-ai tuflit destinul, mucegai, pe zid.

    18

    În toiul nopţii Universulîşi fierbe sâmburii, reversul.O stea îmi taie de la gleznă versul.

    ȘT

    EFA

    N D

    INC

    ES

    CU

    Mireille de Liverpool

    Ceasurile nopții stau pe trotuar ca niște felinare prăbușitedupă furtunădin taxi mi-am umflat plămâniicu aer politicoscât să mă țină măcar

    o zi și-o noapterecepționera are codițe afro și cuvinte mici pe care

    le ține în gură ca pe guma de mestecat de ce nu tragi perdeauaca să vezi cum Beatleșii cântăpe străzi prevestind furtunaMireille privește prin fereastramicăși-mi spune că putem păși

    pe apele fluviului Merseyîn noaptea cu lună plinăcă trupurile noastre etericenu ne mai sunt de nici un folosatunciMireille e din Scoția așa-mispune la cafeaeu știu că e o franțuzoaică dinMontmartredar mă prefac că o credare un accent greu de ghicit înspatele cuvintelor nespuseeu sunt din Româniadintr-un orășel mic în careavem case mici și străzi miciși facem lucruri mici în fiecare zi mai mică decâttoate celelalteMireille râde bien sûr ma chérieștiam eu că râul Mersey nupoate fi profanat de picioarelenoastrecă nu suntem Iisus și nicimăcar Budhanici Beatleșii nu au călcatpeste apeși ei au oferit o dată fish andchips călătorilor din Liverpool!

    Pâinile tatei

    Tata cară pâine într-un rucsacsunt pâini mari rotunde

    cu miros de rai și de dumnezeire

    le așază cu rost pe masacuratăapoi își șterge fruntea

    de sudoaremama apucă pâinile

    cu mâini ușoareși scobește în ele cămări

    de dormitîntr-una pune paturi și lăicerecu floriîntr-alta licăr de vorbă domoală într-o pâine ne culcăîntr-alta ne trimite la joacăîntr-una ne învață sămeșteșugim lumi noiîntr-alta să priveghem stelelede la streașina caseipe masa curată stau pâinilemari rotundecărate de tata în rucsacul tocitcare ne adăpostesc bucuriilemărunteuna singură rămâne neatinsăși pe când credeam că mamaa greșit la numărătoarene cheamă în ultima pâine săne rugămpășim după ea în miezul

    de rugăciuneîn vârful picioarelorDumnezeu e acolo

    și ne priveghează rugamama și tata stau în genunchiîn fața altarului și se roagă pentru noisă avem mereu pregătită

    pe masăultima pâine

    TIN

    CU

    ȚA

    HO

    RO

    NC

    EA

    NU

    -BE

    RN

    EV

    IC

    Bacău, 2012 (poezii pt copii)* Copilul furnică, Centrul pt Cultură, Istorie şi Educaţie, Bucureşti,2013 (roman)* 33 de poezii şoptite, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013* Proză scurtă. Punct, eLiteratura, 2016* Anotimpul păpușilor, Editura Singur, Târgoviște, 2017* Poezii pentru copii ca tine, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017* Când totul era verde, Editura Limes, Cluj Napoca, 2018, roman

    Cărți publicate:

    * Vitrina în care dorm mirii,Editura Fundaţiei CulturaleCancicov, Bacău, 2002,(poezie) * Poezii pentru Tudorel -carte de colorat, EdituraCasa Scriitorilor, Bacău,2006* Zâmbeşte, copilărie! poeziipentru copii, Editura Cd-Press, Bucureşti, 2009* Strigătul ca o punte, EdituraRovimed Publishers, Bacău,2010, (poezie)* Cartea bunicilor mei, Edi-tura Rovimed Publishers,

  • revistă de atitudine pagina 9

    PLUMB 139

    SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.

    IOA

    N C

    UL

    IȚĂ

     UȘ

    UR

    EL

    U

    RESPECTUL CĂRŢII

    TATĂL: În cariera mea, sigur, m-au pa-sionat titanii culturii noastre. Printre ei,Nicolae Iorga ocupă un loc aparte în su-fletul şi mintea mea. El se adresa ironicromânilor: „Ai noştri s-au deprins cu cărţicare se cetesc singure”. Da, aceştia sunto parte din români, mai ales aceia bogaţi,care-şi cumpără cărţile, pe care le înve-lesc în pielea cea mai scumpă. Acestecărţi, ar putea fi deliciul spiritual pentru in-telectualul sărac. Sigur este că acel bogatnu se va uita vreodată în cărţile sale, deşibiblioteca îi este aurită…

    FIUL: Parcă eşti prea aspru cubogaţii… Eu cunosc astfel de oameni,care se apleacă spre studiul filosofiei,literaturii… Deci, parcă exagerezi…Sau ofi vreo reminiscenţă a vremurilor trecute?

    TATĂL: Nu, nu pot greşi atât de mult!Cred doar că astăzi nu mai este la modăcititul. Oricum, chiar dacă aceastătranziţie proverbială se va prelungi mult,într-o zi, când totul va reintra în normal,cartea va fi repusă în drepturi.Deocamdată asistăm la o evoluţie celpuţin periculoasă pentru cultura noastră.Toţi aleargă după mâncare, sex, maşiniluxoase, funcţii bănoase, averi nemu-ncite. Parcă ne este frică să nu ni se furetrupul şi atunci trăim fără să citim, fără săajutăm aproapele în suferinţă. Nimeni, separe, nu se mai gândeşte la spusele luiMiron Costin: “În vremuri vitrege, nu estetotuşi bucurie mai mare pentru om decâtdeschiderea unei cărţi!”

    FIUL: Eu, cu experienţa de acum, deşide-abia am trecut de adolescenţă, credcă munca aceasta nobilă cu cartea ar tre-bui să înceapă de la o vârstă fragedă. Şinu consider, cum se procedează astăzi,că trebuie să laşi copilul să aleagă. Ceştie el, ce să aleagă el? Dacă ar fi fostdupă mine, aş fi ales doar joaca. Dar areşi joaca rostul ei! Aceasta este viaţanoastră? O joacă? Şi unde ajungem? Sănu ştim tabla înmulţirii în clasa a cincea,iar cititul să ne facă probleme până şi înliceu? Să aplicăm în orice situaţie step-bay-stepul?

    TATĂL: Da, este o formă aînvăţământului nostru şi unii o acceptăpentru că acolo copiii stau şi după masă.În zilele noastre se uită, este adevărat,că, în ceea ce priveşte generaţia tânără,copilăria este vremea când se învaţăcartea şi respectul. N-am făcut educaţiala timp, ne vom trezi, cum se vede în ziareşi la televiziune, cu miliardari analfabeţi şicu politicieni săraci cu duhul. Unii ştiudoar să acumuleze, iar alţii doar să con-sume. Iar o cugetare arabă îmi continuăideea:

    ,,Nu va ajunge nici înţelept, nici învăţatanimalul încărcat cu câţiva saci de cărţi;cum va putea el afla, cum va ghici acestcap sec dacă pe el sunt lemne sau cărţi”?

    FIUL: Am citit undeva că, la fel ca oa-menii, cărţile au acelaşi destin. Pentru căau şi aceiaşi duşmani: focul, umezeala,bestiile, timpul şi propriul conţinut …

    TATĂL: Aşa este şi sunt mândru că ospui tu, fiul meu. Pe mine însă, fiindcă amcunoscut fel de fel de indivizi, mă sperieafirmaţia lui Thomas D’Aquino: ,,Mă tem

    de omul unei singure cărţi. Acest om nuva accepta vreodată păreri diverse. El s-a oprit la bariera care înseamnă citireadoar a unei cărţi”. Indivizii aceştia suntatât de limitaţi, încăpăţânaţi şi fanatici,încât devin de temut pentru noi şi pentruei înşişi. Şi aici intervine rolul părinţilor şial profesorilor, care trebuie să îndemnecopiii şi adolescenţii să citească. Numaicitind vor şti ce se întâmplă în lume, vordeveni mai cultivaţi, mai buni, vor trăi cumse cuvine, vor respecta omul şi ţara încare locuiesc.

    FIUL: Oricum, cultura copiilor nu seface la televizor, ci doar citind mult. Ei tre-buie să aibă de mici cultul cărţii. Dinpăcate, doar în antichitate a existat cuadevărat aşa ceva. Eşti de acord, tată?

    TATĂL: Mai mult, în antichitateachinezească orice promovare în ierarhiasocial se făcea prin concurs, iar oameniide cultură şi de ştiinţă erau stimulaţi prinacordarea unor ranguri oficiale, care lepermiteau să aibă un trai îmbelşugat.

    Statul era, aşa cum ar trebui să fie ori-unde şi oricând: un adevărat Mecena. Cauimirea noastră să ajungă la culme în faţaantichităţii chinezeşti, aflăm că la anga-jarea oricărui funcţionar se dădea şi oproba de … Poezie. Citind despre astfelde obiceiuri ni se pare că n-am înţelessau se povestesc fapte de pe altăplanetă, noi ştiind că dictatorii au tratatcultura general�