Anxietatea si influenta fobiei sociale asupra activitatii si comunicarii

INTRODUCERE

În lucrarea care urmează m-am referit asupra cunoştinţelor recente în ceea ce priveşte

tratarea fobiei sociale. Mai precis, m-am întrebat care sunt intervenţiile ce şi-au dovedit eficienţa

acestei tulburări. Am început cu o descriere a tulburării. M-am oprit apoi asupra unor probleme

importante pentru evaluarea personabilităţii pacientului cu fobie socială.

Am făcut o încercare de prezentare scurtă a terapiilor celor mai cunoscute incluzănd teoriile

etiologice şi teraerapeutice.privind problema ce mă interesează.

Prin alte cuvinte, m-am condus de ideea “Cum este abordată fobia socială din punctul de

vedere a mai multor şcoli” şi care sunt strategiile, metodele cele mai eficiente în aceste cazuri.

Am precizat, de asemenea, un rezumat conţinând indicaţii în ceea ce priveşte eficienţa

terapiei eclectice asupra tulburărilor de anxietate, ca apoi să propun un model propriu de

psihoterapie ecletică, verificănd eficienţa ei prin aplicarea în practică.

Aspecte teoretice şi sociale ale fobiei sociale.

Definţii şi puncte de vedere referitoare la anxietate

“Întreaga dinamică, a sistemului personalităţii umane (formarea, manifestarea şi realizarea)

este circumscisă şi condiţionată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre solicitările interne

(stările de motivaţie proprii individului) şi solicitările externe (existenţele şi stările de motivaţie

proprii mediului existenţial, în primul rând celui social)” (Golu Mihai, 1993).

Anxietatea este un dezechilibru social de tip reactiv şi care se pot manifesta în grupele

comunitar – umane , consecutiv acţiunii unor factori stresanţi, exogeni, cu acţiune îndelungată şi

repetată, care limitează capacităţile de finalizare a comportamentului uman n raport cu propiile sale

tendinţe sau aspiraţii naturale.

În reacţia la stres un rol vital îl au procesele psihice ce include evaluarea şi interpretarea

personală. Această reacţie apare sub formă de luptă pentru control şi stăpânire a situaţiei lor, mai

ales când ele sunt difuze, neclare pentru individ. Endler elaborează un model interacţional al

anxietăţii, conform căruia individul are “predispoziţie” de a reacţiona la stres cu anxietate crescută

(Golu Mihai, 1993).

Lader (1977) defineşte anxietatea drept “o stare afectivă neplăcută având calităţile

subiective ale fricii, asociată cu sentimentul unui pericol, ameninţarea fiind difuză, disproporţionată

în raport cu intensitatea emoţiei, sau aparent, această ameninţare lipseşte”.

După Bălcescu şi Nicolau “anxietatea este o stare afectivă negativă, aflată în strânsă legătură

cu disconfortul creat de instalarea unei stări de motivaţie”. Un motiv ar fi teama de a fi respins, ceea

ce se traduce prin inabilitatea şi insadisfacţia comunicaţională şi trăirea sentimentului de

incapacitate în ceea ce priveşte menţinerea unei relaţii. Aceste persoane se manifestă ca fiind

timide, neîncrezute, încordate, anxioase, îngrijorate şi banale, creând disconfort pentru ceilalţi cu

care interacţionaeză.

Spielberger arată că anxietatea este o stare emoţională sau condiţie neplăcută, caracterizată

printr-o senzaţie tensoinată subiectivă, teamă şi supărare, ea fiind stimulată de activarea sistemului

nervos autonom.

V. Satir. descrie starea de anxietate în felul următor: Atunci când percepem situaţia ca fiind

periculoasă simţim, dureri de stomac, încordare musculară, se dereglează ritmul respiratoriu, uneori

se întâmplă să avem ameţeli, în cap ne vin idei de genul : “ Eu nu trebuiesc nimănui. Nimeni nu mă

iubeşte. Eu nu pot face nimic”. Aceasta indică scăderea autoaprecierii. Ca urmare obţinem

compartamente distorsionate, inadecvate situaţiei.

Anxietatea ca factor provocator de inhibiţie.

Influenţa ei asupra activităţii şi stilului de comunicare

Inhibiţia constă în neputinţa de a face, de a simţi sau de a gândi anumite lucruri, iar funcţia

ei este aceea de a evita anxietatea care ar apărea în cazul în care persoana ar încerca să facă, să se

simtă sau să gândească acele lucruri. Anxietatea nefiind conştientă nu poate fi vorba de un efort

conştient. În forma lor spectaculoasă inhibiţiile au loc în blocajele funcţionale caracteristice isteriei:

orbiri, muţenii, paralizii ale membrilor; în sfera sexuală, inhibiţiile sexuale le reprezintă frigiditatea

şi impotenţa; în sfera mentalului – inhibiţii de concentrare de formare sau de exprimare a opiniilor,

de contactare a oamenilor.

Precondiţiile necesare conştientizării inhibiţiilor.

1) Trebuie, în primul rând, să fim conştienţi de dorinţa de a face ceva ca să fim conştienţi de

neputinţă de a se trece la faptă. De exemplu, trebuie să nutrim unele ambiţii mai înainte de a se

înţelege că ne izbim în acestă direcţie de inhibiţii.

Timiditatea în a-şi exprima observaţiile critice (inhibaţie minoră)-> împiedicarea organizării

ideilor, amânarea prezentăriilor (inhibaţie mai puternică) -> inhibaţia nu permite apariţia nici unei

idei critice, acceptarea orbeşte a tot ce s-a spus şi chiar de a admira cele spuse (conştiinţa inhibiţiei

lipseşte cu desăvârşire).

2) Un al doilea factor care poate să împiedice conştientizarea se face atunci când inhibiţia

are o funcţie atât de importantă în viaţa individului încât aceasta preferă să insiste asupra faptului că

este vorba de de o situaţie imuabilă. Individul se consideră apt de a face unei competiţii şi aceasta îl

ajută, pe când dacă i s-ar face cunoştinţă că e inhibat, el ar fi expus unei anxietăţi îngrozitoare.

3) E imposibil să devii conştient de inhibiţiile personale în cazul în care acestea coincid cu

formele de inhibare socialmente aprobate ori dacă ele se încadrează în ideologiile existente.

Inhibiţia oricărei revindecări se raportează uşor la dogma că modestia este o virtute, o

inhibiţie privin gândirea critică la adresa dogmelor dominante în politică, religie sau în orice alt

domeniu poate să ne scape atenţiei şi putem fi pe deplin incoştienţi de existenţa unei anxietăţi

privind faptul de a ne expune pedepsei, criticii sau ostracizării.

Proiecţia : constă în atribuirea propriilor caracteristici ale sinelui altor oameni.

Regresia şi fixaţia - în perioadele de stres acut, o pers poate, în mod incoştient, să caute să se

întoarcă într-un stadiu de dezvoltare anterior, cu scopul de a scăpa de anxietatea existentă. El poate

începe să se poarte în moduri care caracterizează perioada în care avea mai puţină răspundere şi mai

multă dependenţă protectivă.

Fixaţia asupra unui aspect de personalitate reuşeşte să elimine anxietatea care se pare că

acompaniază orice dezvoltare a personalităţii. Se caracterizează prin caracteristicile imature la o

persoană matură cronologic.

Somatizarea – reacţiile emoţionale se reflectă în simptome fizice. Reacţiile emoţionale la

situaţii puternic semnificante să reuşească evitarea câmpului conştient printr-o conversie somatică.

Pacientul se agaţă cu disperare de simptome oricât de dureros sau incapacitant ar fi fost.

Contrareacţia – un impuls inacceptabil este exprimat în interesul evitării pedepsei sau

ameninţării pedepsei. De exemplu, sunt comportamente care presează individul dinăuntru lui,

reflectând tendinţa de a cuceri anxietatea, prin provocarea ei. Individului îi este, cumva, mai frică de

a-i fi frică decât îi este de stimulul care i-o provoacă. (E. E. Levit, 1975).

Compulsivitatea – conştientizarea anxietăţii, a stresului, a fricii, este evitată printr-un

comportament care, în mod sigur, este asociat cu o aprobare puternică, cu o recompensă pozitivă.

Cunoscut şi sub numele de “sindrom de anticompetenţă copilărească”, el acţionează foarte frecvent

în forme benigne, conducând la formele benigne, conducând la formarea unor caracteristici utile şi

adaptive ale personalităţii adultului.

Acei oameni mai mult predispuşi sau expuşi la anxietate, la stres, dezvoltă astfel de

comportamente compulsive. Ele pot varia, de la reacţii fobice la insecte sau praf la tensiuni generate

de dezordine în casă sau pe masa de lucru; de la nevoia punctualitate exagerartă la comportamente

bizare, cum ar fi spălarea pe mâini de mai multe ori pe zi, etc. “Este cel mai bun mecanism de

apărare, cre aduce mari servicii nu numai celui cel practică, ci şi comunităţii în care trăieşte.

Condiţia care se cere este să fie folosit în limite rezonabile, iar pericolul care apare este de a-l

transforma pe ce-l care-l foloseşte într-un “om mecanic” atunci când nu este în apele lui, când este

anxios, frustrat sau prea stresat”. (Irina Scorban, rev. Psihologia, B, 1997).

. Definirea şi abordarea fobiei sociale din mai multe perspective.

Gillian Butler (1989) arată că fobia reprezintă o teamă exagerată şi persistentă de un obiect

sau de o situaţie care de regulă sunt nepericuloase. În cazul fobiilor sociale vedem dezvoltându-se o

“frică persistentă, iraţională şi o dorinţă reţinută de la a evita situaţii în care subiectul poate fi

observat atent de altcineva” (W.Kuber, Psihoterapiile, 1997). Subiectul se teme de lucruri cu ar fi

evaluările negative, critică sau teama de a fi respins. Fobiile sociale se pot contra pe unele aspecte

concrete cum ar fi teama de a vorbi, în public, de mânca în public. În aceste cazuri evitarea situaţiei

anxiogene este mai dificil de realizat decăt în cazul altor fobii.

.1 Modelul biologic

Pacienţii care se plâng de fobii sociale suferă de tahicardie, tremurături, de transpiraţie etc.

atunci câd se află în situaţii ce implică o evaluare socială.

Această indică o activitate autonomă crescută. Aceste observaţii au dat naştere ipotezei după

care fobia socială ar fi consecinţa unei producţii excesive de catecolamie în situaţii de stres sau a

unei sensibilităţi crescute la creşterea normală de catecolamie. Acestă ipoteză a putut fi confirmată

parţial, dar nu se dovedea suficientă pentru explicarea fobiei sociale.

Tratamentul fobiei sociale, după acest model, este bineînţeles de natură biologică şi vizează

sedarea excitaţiei autonome prin reglarea chimică cu ajutorul mijloacelor farmacologice care s-au

arătat eficiente:

- inhibitorii monoamin-oxidazei (I.M.A.O.) : (exemplu: fenelzina propusă de Ziebowitz şi

al. în 1986)

- beta-blocantele : propanol (Faloon ş.a (1981), atenalol (Gorman şi al (1985))

- antidepresive triciclice şi benzodiazepinele: clompiramina şi imipramina, alprazdamul,

diazepina

Aceste medicamente au fost folosite în cercetări clinice; rezultatele nu sunt totuşi clare. Ele

cu mult cedează efectului placebo.

2.Terapia cognitivă

Cuvântul cogniţie este folosit în general în psihologie pentru a desemna orice reprezentare

mentală şi subiectivă a realităţii obiective (lumea exterioară, pe noi înşine, viitorul nostru, pe ceilalţi

etc.) Terapia cognitivă pleacă de la ipoteza potrivit căreia, majoritatea trăirilor noastre negative sunt

generate sau amplificate de o atitudine nerealistă, de o percepţie distorsionată a informaţiilor care ne

parvin, accentuându-le caracterul negativ, şi care sunt întreţiunute de un monolog interior

nepotrivit.

Terapia cognitivă este un demers firesc, ce permite subiectului să conştientizeze acest

mecanism şi să-şi schimbe starea sufletească.

În situaţia dificilă unii se fac aproape instantaneu, altora le ia ceva mai mult timp, pe când

alţii par să se cufunde într-o melancolie care alternează considerabil cursul normal al existenţei lor.

În principal, e vorba de discursul interior pe care şi-l ţin referitor la aceeaşi experienţă. Acesta e

motivul pentru care oamenii reacţionează atât de diferit.

Terapia cognitivă este foarte eficientă în tratarea fobiilor sociale.

Fobia socială (cum ar fi teamă de a fi evaluat negativ, criticat sau de a fi respins) în

interpretarea cognitiviştilor este dobândită prin condiţionare. Ea se instalează de regulă gradat, ca

rezultat al repetări unor experienţe mai mult sau mai puţin nxiogene, sau prin învăţarea socială.

Uneori acestă condiţionare se fixează în perioada de stres puternic sau în stări de supraactivare,

când reacţiile caracterizate prin teamă se învaţă cu uşurinţă.

După Marks (1969) “prezenţa şi natura factorilor precipitatori nu au legătură directă cu

tulburărea fobică”. Ea este rezultatul interpretării situaţiei percepute ca periculoasă.

Fobia reprezintă o frică o frică disproporţionată faţă de sursa care o produce, iar reacţiile,

cum ar fi grija exagerată sau reacţia de evitare sunt inadecvate. Reacţiile menţin problema pentru că

sporesc starea afectivă negativă iniţială şi chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea

anticipatorie, apare tensiunea unui pericol şi frustrarea. Este vorba aici despre cercul vicios din care

nu poate ieşi pacientul.

“Cercul vicios” al anxietăţii de tip fobic.

Evitarea menţine anxietatea pentru că subiectul nu mai învaţă că obiectul sau situaţia care îl

sperie nu sunt periculoase deloc sau nu sunt atât de periculoase pe cât îşi închipuie. Aceşti factori

importanţi care întăresc simptomele sunt gândurile negative în legătură cu menţinerea anxietăţii sau

în legătură cu anticiparea consecinţelor confruntării cu situaţia fobică.

Pentru succesul tratamentului este necesară identificarea exactă a acestor factori (condiţii)

care menţin simptomul.

Modul lui A.T. Beck, părintele fondator al termenului cognitiv este unul elaborat, în care se

disting trei nuveluri parţial suprapuse pe reprezentările realităţile. Gândurile automate corespund

nivelului celui mai superficial (celmai trector). Ele sunt reflectarea proceselor cognitive mai

durabile, pe care le putem asimila cu raţionamente (nivelul cognitiv 2). Aceste raţionamente depind

de structuri fundamentale cum sunt postulatele, valorile şi credinţele noastre (nivelul 3).

Munca de punere în evidenţă apoi de reformarea modului de percepţie şi de gândire se face

gradat, de la nivelul cel mai superficial, la nivelul cel mai profund. Modificarea valorilor şi

cerinţelor morbide ale unui subiect dezichilibrat produce ameliorări durabile ale sentimentului şi

comportamentului său. Reformarea gândurilor disfuncţionale se însoţeşte şi de de un program de

reeducare comportamentală.

Deformările de raţionament

Tulburările sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri

de distorsiuni ale raţionamentului, capcanele în care cad persoanele vulnerabile psihic – cronic sau

temporar. Iată principalele ei manifestări.

1.Radicalizarea : a vedea totul fie în negru, fie în alb.

Stimul

Criza de panica spontana

Comportamentele

Senza]ii corporale

Cognitii concomitente

2.Suprageneralizarea : a dramatiza o dificultate obişnuită, generalizând-o în mod excesiv,

folosind adverbe ca “totdeauna” şi “niciodată”.

3.Deformarea selectivă : a nu reţine decât partea negativă a lucrurilor, a minimaliza ceea ce

e pozitiv, amplificând ceea ce e negativ.

4.Autoaprecierea : a crede că toate calităţile noastre, atuurile şi succesele noastre n-au nici o

valoare şi nu servesc la nimic.

5.Inferenţa:

- a citi gândurile altora;

- a ghici viitorul;

- a face declaraţii pripite.

6.Emotivitatea : a proiecta stările sufleteşti asupra realităţii.

7.Prezenţa lui “ar trebui” : a socoti că lumea, viaţa “trebuie”

8.Etichetarea : a identifica persoana cu acţiunile şi componentelor lor.

9.Personalizarea : a pune întreaga răspunde pentru o problemă în circa şi acelaşi persoane.

Deformări cognitive legate de anxietate, de panică şi de nervozitate:

- a ghici viitorul : “O să ieşim”.

- a face deducţii pripite: “Oamenii m-ar dispreţui dacă ar şti că sunt neliniştită, nervoasă”.

- “ar trebui” : ”Nu trebuie să intru în panică. Nu e normal”

- emotivitatea : “Simt că voi avea un accident”

- deformarea selectivă : “Faptul că nu-i plac lui M, îmi strică seara”.

Starea de indispoziţie se permanentizează atunci cînd au loc:

Reacţii exagerate la persoanele deosebit de sensibile.

Resemnarea. Individul va resemna anxietatea ca o a doua natură, fără a căuta să remedieze

cauzele care le provoacă pe care ar fi dorit să le să o atace cu tărie.

Aberaţiile judecătoreşti. Prezenţa regulată a unor deformări de raţionament.

Problemele de exprimare. A nu sţi când şi cum să-ţi exprimi sentimentele, a le exprima

mereu de teamă că ele să nu vă trădeze.

A se da cu capul de pereţi. Lucrurile scapă de sub control şi depăşeşte capacitatea

individului.

Idealismul. Încăpăţânarea în vizarea obiectivelor nerealiste şi irealizabile, ambiţia de

creştere şi evoluţie.

Disperarea,

Pierderea de viteză. Pierderea încrederii în sine, pierderea gustului pentru plăcerile vieţii.

Principalele scheme disfuncţionale

Există idei preconcepute dar bine înrădăcinate, irealiste şi iraţionale dar care primesc

adeziunea unui număr mare de oameni. Dr. Ellis a găsit zece din ele:

1.Trebuie să obţin aprobarea sau dragostea tuturor oamenilor care contează pentru mine.

2.Trebuie să demonstrez că sunt competent şi apt de reuşită cel puţin într-un anumit

domeniu.

3 Unele persoane sunt răutăcioase. Ele ar trebui să fie condamnate şi pedepsite pentru

răutatea lor.

4. Dacă lucrurile nu merg cum vreau eu, totul devine insuportabil, îngrozitor şi catastrofal.

5. Dispoziţiile mele sunt rezultatul factorilor externi şi nu am capacitatea să le schimb.

6. Trebuie să fiu mai precaut în legătură cu tot ce este, pare sau poate deveni priculos sau

neliniştitor..

7. E mai uşor să evit dificultăţile şi să-mi abandonez răspunderile, decât să le fac faţă.

8. Sunt cu totul tributar trecutului meu, în ceea ce priveşte sentimentele şi comportamentele

mele naturale.

9.Ar trebui, totuşi, să pot schimba lucrurile care îmi displac.

10. Fericirea poate fi atinsă şi fără să te străduieşti prea mult

Abordarea deformărilor prezente în schemele cognitive mai profunde, precum postulatele.

Valorile, credinţele pentru a le îndepărta sau pentru a modifica “propria hartă a lumii” presupune

dezvoltarea treptată a unui sistem de valori mai sănătos şi mai apt să ne aducă bucuria şi fericirea la

care aspirăm. Pentru aceasta condiţia principală este acţiunea, aplicarea, confruntarea directă cu

situaţia. Doar prin acţiuni ne angajăm personal pe deplin, şi dezvoltăndu-le dorinţele şi intenţiile.

Fazele pe care le rostim în sinea noastră, cel mai adesea pentru a amâna executarea unei

sarcini:

1.N-am chef de asta acum. Nu trebuie aşteptat să avem o motivaţie pentru a acţiona, ci dacă

am hotărât ceva s-o facem îndată ce se poate, iar impresiile negative de la început se vor estompa.

2. Am impresia că o să fie greu şi neplăcut. Foarte puţine lucruri se obţin fără effort, fără

trudă şi fără frustrare. Unii se pleoştesc încă de la prima dificultate, din cauza unui nivel prea slab

de rezistenţă la frustrare şi rezistenţă la frustrare şi eşec - el s-a lăsat înfrânt. Pe când câştigătorii

sunt gata să ia în piept orice provocare, inclusiv pe aceea de a suferi înfrângeri repetate.

3 Teama de eşec. Prefer să nu fac nimic, decât să risc să eşuez. Ei se tem de ceea ce

întreprind pentru a fi acceptat în societate. Eşecul este pentru ei sinonim respingerea şi singurătatea,

ei trebuie să reuşeşti.

4. Prefer să nu fac nimic decât să risc să fac ceva imperfect

5. Oricum nu mi-ar aduce nimic bun.

6. Trebuie neapărat să mă pun pe treabă. Cu cât spunem că “trebuie” să facem un anumit

lucru, care nu ne entuziasmează, cu atât avem tendinţa să-l amânăm pe mai tărziu.

7. N-am să mă las călcat pe bătătură. Protestul prin “nu” la ceva ce nu ne place.

8. “Repunerea în discuţie.”

Există strategii care permit depăşirea timidităţii, anxietăţii sociale. Depăşind aceste

neajunsuri individuale recăpătate o doză de libertate foarte importantă pentru echilibru şi vitalitatea.

1. A fi cu inima deschisă. A împărtăşi sincer sentimentele cu alţii este cel mai bun mod de a

depăşi temerile sociale pe care le are individul. A disimula sentimentele negative e o atitudine care

întreţine tensiunileexistente în relaţiile dintre oameni, şi care determină ca individul să simtă

respins, altfel decât ceilalţi şi inadaptat (când de fapt căuta exact inversul, prin refulare). Dar a fi

sinceri şi deschişi cu alţii înseamnă o relaţie profundă şi satisfăcătoare.

2. Cel mai bun antidot împotriva anxietăţii sociale constă în înfruntarea situaţiei temute şi nu

în evitarea ei, o tehnică pe care o numim "expunerea gradată”. Metoda interpretării unui rol, permite

organizarea cu un prieten sau în cabinetul unui terapeut un fel de scenariu, pretinzând ceea ce se

poate întâmpla mai înfricoşător cu individul în realitate. E vorba, deci, despre o pregătire pentru o

adevărată expunere care s-ar putea substitui acesteia din urmă, şi care prezintă următoarele avanaje:

1. Pacientul nu se va teme că va fi ridicularizat umilit sau rănit din cauza scenei, deoarece

este vorba de un joc cu un prieten binevoitor, ce inspiră încrederea pe care nimeni altcineva n-o

poate arăta.

2. Va putea monta scenariu cel mai înspăimântător care există, adică cel care corespunde

situaţiei celei mai catastrofale pe care şi-o poate imagina şi deci, se va pregăti să suporte situaţii

care în viaţa reală au puţine şanse să fie atât de evidente.

3. Sfidarea neliniştilor. Expunerea în faţa obiectului spaimei este o metodă fundamentală pe

principiul că, intrând deliberat în contact cu ea, fără a o combate şi fără a fugi de ea, acesta cu

siguranţă o va reduce.

Jurnalul stărilor mele sufleteşti

1) Împrejurările indispoziţiilor mele: ……………………………

…………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………..

2) Sentimentele mele negative. Exemplu: tristeţe, anxietate, furie etc şi intensitatea lor pe o

scară între 1 (minim) şi 100 (maxim).

mă simt: anxios ruşinat mi-e teamă

intensitate 70Î 60Î 60Î

(3) Gândurile mele

automate cotate de la 1 la

100 după creditul pe care

şi-l acordă

(4) Deformările prezente Alternativele raţionale

1

2

..

…

Pacientului i se cere sub formă de exerciţiu să-şi imagineze situaţii provocative sau să joace

vre-un rol, astfel terapeutul va afla ce gânduri îi trec prin cap, care-i sunt temerile, cum ar completa

el coloana a treia.

O trăsătură comună tuturor celor care suferă de anxietate socială, anume credinţa complet

eronată că o persoană “normală” şi echilibrată trebuie să acţioneze totdeauna cu dezinvoltură, cu

uşurinţă, cu precizie, să nu facă niciodată greşeli sau să se încurce. Orice abatere în raport cu

această normă este considerată dramatică şi umilitoare, putând genera o reacţie de respingere din

partea celorlalţi. Numai perspectiva unei asemenea eventualităţi îi îngheaţă pe fobicii şi îi determină

să facă totul pentru a rezolva situaţiile în care acestea s-ar putea produce. Este un raţionament care

rezultă în general din una din schemele următoare:

- sunt nedemn şi inferior celorlalţi;

- trebuie să mă dovedesc excepţional sau chiar perfect pentru a fi acceptat.

O generalizare abuzivă (“toată lumea ei”) este frecventă el se simte singur, cu incertitudinile

şi neliniştele lui, în timp ce restul lumii funcţionează fără probleme, ca o maşină bine unsă. Pare

incapabil să conceapă că societatea e alcătuită din indivizi obişnuiţi, fiecare cu slăbiciunile,

fragilitatea şi dificultăţile sale personale.

Vine să adauge şi să mărească anxietatea, autocondamnarea cu privire la neliniştea resimţită,

un sentiment de vinovăţie: e vorba de sindromul “ar trebui”, “n-ar trebui”. Aceste revendicări

trădează adeziunea la un perfecţionism emoţional latent, care exclude, în mod arbitrar, posibilitatea

oricărei forme de anxietate la o persoană echilibrată.

Sfidarea ridicolului. Este o metodă foarte eficace de desensibilizare prin expunere rezervată

celor cărora nu le lipseşte îndrăzneala. Ea constă în sfidarea lucrurilor de către individul care se

teme. Dacă îi este teamă să fie remarcat – să se arate în public; dacă îi e teamă să râdă de el – să-l

facă înadins pe măscăriciul. Toate acestea trebuie practicate, în general, în locurile publice, suficient

populate ca să-i păzească anonimatul. Prezenţa la distanţă a unui prieten complice va fi adesea mai

mult decât utilă pentru a-i da un minim de încredere necesar.

Aceste exerciţii sunt prea complicate pentru unii atunci se recomandă practicarea unor

strategii mai puţin stresante : cursurile de teatru, de dans sau de expresie corporală, unde va învăţa

progresiv să iasă din izolare.

Obiectivele şi metodica cercetării

1.Scopul şi obiectivele lucrării

Lucrarea cuprinde abordarea terapeutică a cazurilor de fobie socială, cu scopul urmăririi

evoluţiei sub tratament a persoanelor respective. Obiectivele cercetării sunt:

1. Urmărirea efectului demersului terapeutic propus asupra cazurilor de fobie socială.

2.Ameliorarea simptomelor principale ale pacientului.

Obiectivele generale ale terapiei:

1. Scoaterea pacientului din criza existenţială.

2. Reducerea, eliminarea simptomului.

3. Întărirea Eu-lui şi capacităţilor integrative ale Eu-lui.

4. Modificarea opiniilor eronate ale subiectului despre ei însuşi şi despre lumea

înconjurătoare.

5. Dezvoltarea la subiect al unui sistem clar al identităţii personale.

6. Rezolvarea, restructurarea conflictului intrapsihic al pacientului.

Metodologie:

1. Antrenamentul de relaxare (treninghul autogen Schultz).

2. Procedee comportamental cognitive.

procede de expunere (in vivo, în plan imaginativ)

restructurarea cognitivă

antrenamentul abilităţilor sociale

3. Tehnici pentru întărirea Eu-lui (sugestii ţintite).

Materiale

Instrumente de autoevaluare (C.P.I.) Allport.

Chestioanr de anxietate (D.S.M. III - R).

Autoevaluarea zilnică a anxietăţii.

Tehnici proiectice (testul familiei, arborelui, psihodrama).

Interviul clinic

Etapele desfăşurării interviului clinic :

1. Se determină natura exactă a fobiei.

2. Se evaluează nivelul corect al anxietăţii (DSM III - R).

3. Manifestarea simptomului în viaţa pacientului. Rolul său perturbator.

4. Factorii declanşatori şi condiţiile ce însoţesc criza de anxietate (hiperventilaţie, modul de

a se hrăni, cogniţii, situaţii interpersonale)

5. Evaluarea comportamentului fobic în scale ierarhice gradate.

6. Evaluarile de tip cognitivist şi anume gândurile negative sau predicţiile în legătură cu

ceea ce crede că se va întâmpla.

7. Evaluarea pozitivă şi negativă a simptomului de către pacient. Conştientizarea

beneficiului secundar.

8. Scoaterea în evidenţă a resurselor pacientului (hobby – uri, prieteni, particularităţi ale

persoanelor).

Interviul de evaluare

(conform teoriei cognitiv comportamentale)

1) Istoria instalării comportamentului fobic

2) Factorii care-l menţin

3) Gândurile cu privire la problema sa

4) Strategii adaptive pe care le-a folosit

5) Definiţia scopurilor tratamentului

1) Istoria instalării comportamentului fobic nu este absolut necesară. E mult mai important

să fie cunoscuţi factorii care o menţin

2) Sunt importanţi factorii de natură cognitivă:

- gândurile cu privire la situaţiile considerate periculoase, 6ndoielile cu privire la eficienţa

tratamentului sau cu privire la posibilitatea de a-l urma;

- dacă nu cumva mai apar şi alte simptome: depresia, anxietatea generalizată

- dacă această fobie este importantă pentru subiect – e un mod de adaptare (beneficiu

secundar).

3) Mulţi pacienţi vorbesc cu dificultate despre fobiile lor pentru că aceasta le trezeşte

anxietatea. Pentru uni vizita la cabinet îi face să se cofrunte cu situaţii anxiogene reale (exemplu de

a vorbi cu cineva). Ca regulă, ei se tem să arate ridicol pentru că fobiile lor li se par iraţionale.

4) Terapeutul trebie să se informeze cu privire la strategiile adoptive pe care le-a folosit

înainte pacientul, pentru că ar putea fi incorporate, de pildă, în cazul depresiv (dacă pacientul

obişnuieşte să se gândească la altceva pentru a-şi calma anxietatea).

Situaţia se complică în cazul în care pacientul recurge la strategii cu efecte nocive, precum e

abuzul de acool, tranchilizante. Ei obţin efecte benefice pe moment, dar devin dependenţi în

perspectivă. În astfel de cazuri se recomandă un tratament special. Tratamentul psihoterapic poate fi

de folos mai târziu : pacientul va fi învăţat să abordeze situaţii dificile, să achiziţioneze strategii

adaptive mai eficiente şi fără efecte nocive, să-şi descopere resursele proprii : hobby-uri, aspecte ale

existenţei neafectate de comportamentul fobic; existenţa unor persoane apropiate care să-l ajute;

particularităţile personalităţii lui.

5) Obiectul general al terapiei aste evident :

- rermisiunea simptomelor;

- modalităţi concrete de rezolvare a problemelor;

- masuri de ameliorare a relaţiilor sociale.

Acordul între pacient şi terapeut în privinţa scopurilor terapiei este absolut necesar pentru ca

pacientul să se angajeze plenar în tratament. Este important să se discute cu pacientul care sunt

obiectivele specifice. De exemplu pacientul poate dori să nu mai simtă niciodată anxietate în situaţii

sociale. El se aşteaptă la miracole. Pacientului i se va explica că efectul tratamentul va depinde de

modul în care el îşi asumă responsibilitatea; că pentru succesul terapiei este nevoie de perseverenţă

şi curaj. {edinţele de terapie trebuie însoţite de fiecare dată de o temă pentru acasă. I se va explica

pacientului că scopul terapiei este spargerea cercului vicios. Doar pacientul va face acest lucru, el

va trece la o treaptă la alta, iar terapeutul trebuie să-l încurajeze şi să-i “arate” progresele obţinute

de către pacient.

Tehnici şi proceduri terapeutice

Terapia ţine de următorul plan de acţiune:

1) Exploatarea eului Se examinează felul cum pacienţii îşi interpretează propriile existenţe şi

este ajutat să-şi recunoască principiile pe care se fundamentează acţiunile sale.

2) Schimbarea direcţiei vieţii. Se analizează şi evoluează toate alternativele posibile şi să

selecteze pacienţii apoi varianta optimă.

3) Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi manifestă noul sistem anxiologic.

- Tratarea anxietăţii : se analizează cauzele anxietăţii clientului. Dacă anxietatea este

resimţită ca un fapt negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare. Aceasta

trebuie încurajat să ia decizia pentru schimbare şi să-şi asume responsabilitatea alegerii. De

asemenea trebuie decodificate semnalele date de către anxietate.

Mulţi pacienţi răspund prin anxietate din cauza incertitudinilor precum ar fi îndoiala de sine

în orice situaţie, preocuparea de “lipsa soinelui”, Îşi pune întrebare “cine sunt eu ?”. Încearcă o

nemulţumire profundă faţă de stilulu său de viaţă confortabil şi plictisitor. Parcurge unele crize de

evoluţie, atât personală, cât şi familială. Relaţia cu sine şi cu cei apropiaţi sunt total

nesadisfăcătoare. Anxietatea creşte în intensitate cu cât conştientizează mai mult această problemă.

Răspuns sau soluţii la aceaste dileme nu are încă. Doar problematizează. Este evident rolul pozitiv

pe care-l are anxietatea în acest caz, deoarece o determină la problematizare şi căutarea

posibilităţilor de soluţuionare.

Soluţiile existenţiale pe care le încearcă sunt conţinute cu noile decizii şi orientări:

renunţarea la valorile religioase în spiritul cărora a fost crescută, reântoarcerea la colegiu pentru

completarea studiilor, motivaţia puternică pentru schimbare, încrederea acordată psihoterapiei în

descoperirea noului sens existenţial. Deci scopul terapeutului este de a provoca clientei “insight”-

urile asupra unei vieţi limitate şi asupra descoperirii şi folosirii de care dispune.