Analiza instituțională

1.1. Ce reprezintă instituţiile?O preocupare care apropie de trei decenii munca savanţilor din ştiinţele economice şi sociale

este analiza instituţională. Aceasta este una dintre cele mai profunde şi interesante tendinţe din ştiinţele sociale din acest moment, o arie de convergenţa a economiei, politologiei şi sociologiei.Astăzi ideea de analiză instituţională sau de instituţionalism a devenit un loc comun nu numai în literatura de specialitate, dar şi în discursul public1. Instituţionalismul reprezintă o abordare distinctă a a studiului fenomenelor economice, politice şi sociale

Există deci un interes în creştere în ştiinţele sociale din ultimele decenii pentru a explica modul în care instituţiile sociale se nasc, rămân stabile şi se transformă.Însă totodată există un dezacord substanţial atât în interiorul cât şi între aceste ştiinţe cu privire la toate faţetele acestei probleme. Savanţii nu pot fi de acord în primul rând cu ceea ce se înţelege prin instituţii.Unii le consideră reguli construite conştient sau legi, alţii norme( reguli informale întărite de sancţiunile de grup), în vreme ce alţii pun accent pe ideea de credinţe sau convingeri împărtăşite la nivel colectiv.2

Pe de altă parte există abordări,fie că ne referim la ştiinţele politice, fie chiar în unele lucrări de sociologia organizaţiilor în care se pune un semn de egalitate între anumite organizaţii şi instituţii3..

Potrivit Dicţionarului Larousse, cuvântul instituţie(care vine din limbile franceză – institution şi latină- institutio, institutionis) are mai multe accepţiuni.Astfel pe de o parte instituţie înseamnă organ sau organizaţie care desfăşoară, cu precădere activităţi cu caracter administrativ sau social-cultural. Al doilea sens este cel de organizaţie care desfăşoară o activitate de interes internaţional.În sfărşit al treilea sens este de formă de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate, potrivit normelor juridice, stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al societăţii respective4

Există deci chiar de la nivelul definirii instituţiei sensuri diferite şi de aceea nu trebuie să ne mirăm că în ştiinţele sociale sunt atribuite atâtea sensuri aceluiaşi termen. După cum se exprimă Paul DiMaggio şi Walter Powell( 1991) este mai uşor să se cadă de acord în legătură cu ceea ce nu sunt decât cu ceea ce sunt instituţiile.5 În ciuda acestor diferenţe, autorii din diferitele abordări ale aşa numitului nou instituţionalism au devenit conştienţi de ceea ce ar putea fi numită instituţionalizarea noului instituţionalism.6 Astfel Hall şi Taylor( 1994) consideră că există patru forme ale noului instituţionalism.Astfel este pe de o parte instituţionalismul istoric, instituţionalismul alegerii raţionale, instituţionalismul economic şi instituţionalismul sociologic.Chiar şi în cadrul sociologiei diviziunile teoretice între autori sunt substanţiale.Aceste diferenţe există în ştiinţele politice şi economie şi în câteva noi instituţionalisme ar putea fi chiar

1 Paul Aligică, Limitele teoriei economice şi redefinirea frontierelor disciplinare, Editura Politeia – SNSPA, 2002, p. 92 Neil Fligstein, Fields, Power, and Social Skill: A Critical Analyisis of the New Institutionalisms, 1998, p.1,lucrare prezentată la Conferinţa „ Putere şi Organizaţie”, Hamburg, Germania(1997)3 Aşa este de pildă lucrarea lui Erving Goffman, Azilele, unde prin instituţii totale autorul se referă la organizaţiile carcerale( închisori, spitale psihiatrice, cazărmi, internate, mănăstiri, etc.) . Vezi Erving Goffman, Azilele, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.13-115.4 Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat Larrouse, Editura Cartier, Chişinău,19995 Walter Powell şi Paul DiMaggio, The New Institutionalism in Organizational Analyisis, the University of Chicago Press, 1991, p. 1.6 Neil Fligstein, Fields, Power, and Social Skill: A Critical Analyisis of the New Institutionalisms, 1998, p.3, lucrare prezentată la Conferinţa „ Putere şi Organizaţie”, Hamburg, Germania(1997)

1

mai mare.Având în vedere această lipsă de acord între savanţi se poate spune că am ajuns într-un punct în care cu greu este posibil un dialog între înţelegerile critice ale similarităţilor şi diferenţelor.

Ceea ce ne propunem în această lucrare este tocmai o prezentare a acestor abordări variate punând un accent special pe analizele din ştiinţele economice, sociologia organizaţiilor şi sociologia politică. Întrucât este o lucrare de diplomă în ştiinţele economice vom insista asupra abordărilor economice ale vechiului şi noului instituţionalism fără însă să omitem contribuţiile sociologiei pentru a furniza astfel un cadru comparativ de analiză.

Dacă există atâtea diferenţe între abordările instituţionaliste totuşi există şi câteva similarităţi. Astfel toţi teoreticienii neoinstituţionalişti sunt preocupaţi de construcţia ordinelor sociale locale sau ceea ce pot fi numite câmpurile, arenele sau jocurile.În al doilea rând noii instituţionalişti sunt construcţionişti sociali în sensul în care ei văd crearea instituţiilor ca pe un rezultat al interacţiunii sociale între actorii care se confruntă în câmpuri sau arene. Trei, regulile preexistente de interacţiune şi distribuţia resurselor operează ca surse de putere, şi combinate cu modelul actorilor servesc ca bază pe care instituţiile sunt construite şi se reproduc.În sfârşit, odată ce apar, instituţiile crează posibilităţi şi constrâng actorii sociali.Actorii privilegiaţi pot utiliza instituţiile pentru a-şi reproduce propriile poziţii.Toţi actorii pot utiliza instituţiile existente pentru a găsi noi arene.Actorii fără resurse sunt mai constrânşi de instituţii, dar în anumite circumstanţe ei pot utiliza regulile existente pe căi neintenţionate şi să creeze noi instituţii.7

Aceste aspecte comune există, crede sociologul american Neil Fligstein, întrucât savanţii s-au reîntors fără să-şi dea seama la modul în care filosofia socială modernă caracteriza actorii şi interacţiunea în opoziţie cu vechiile regimuri din Europa Occidentală. Ideea centrală a filosofiei individualismului a generat tehnologii sociale de care actorii au devenit conştienţi, au creat identităţi pentru ei înşişi, organizate colectiv, şi în anumite condiţii au produs noi instituţii. Filosofia socială, începând cu John Locke, crează argumente morale despre cum se construieşte societatea justă şi dreaptă de către actori. Instituţiile sunt construcţii sociale care ar trebui constituite pentru a facilita societatea justă şi dreaptă care permite actorilor să atingă scopuri.8

Ştiinţele sociale au acceptat sarcina filosofiei sociale preocupându-se despre cum trebuie să funcţioneze societatea.Dar, în loc să se preocupe de chestiunile morale, ştiinţele sociale au încercat să furnizeze instrumente teoretice pe care actorii sociali să le angajeze în analiza practică a acelor situaţii şi astfel să ajungă la propriile opţiuni în diferite situaţii economice, politice şi sociale.

Studiul instituţiilor reprezintă o renaştere în ştiinţele sociale.Dezvoltarea acestei abordări este o reacţie împotriva revoluţiei behavioriste, care interpreta comportamentul economic şi politic ca şi consecinţe agregate ale alegerii individuale.Behavioriştii considerau instituţiile drept epifenomenale, pur şi simplu suma proprietăţilor individuale.Dar neglijarea contextului social şi durabilităţii instituţiilor sociale are un cost ridicat, în special într-o lume în care instituţiile sociale, politice şi economice au devenit mai mari şi mai complexe la nivelul vieţii colective.9.

Renaşterea interesului pentru instituţii trimite înspre o veche tradiţie a economiei politice asociată lucrărilor lui Veblen, Mitchell şi Commons, preocupată de mecanismele prin care acţiunea economică şi socială se desfăşoară şi totodată înspre eforturile unor sociologi funcţionalişti precum Parsons sau Selznick de a pune în evidenţă interconexiunile dintre politică, economie şi societate. Ideile acestor autori au cazut în disgraţie nu din cauza faptului că au răspuns greşit unor întrebări, ci din cauză că răspunsurile furnizate de ei au fost fie prea descriptive sau cu specific istoric, fie prea abstracte.

Efortul abordărilor contemporane ale analizei instituţionale de a uni aceste tradiţii cu dezvoltările actuale în domeniul teoriei şi metodei nu reprezintă pur şi simplu o întoarcere la

7 Ibidem8 Ibidem, p.39 Walter W Powell şi Paul J DiMaggio apud March şi Olsen,(1984), The New Institutionalism in Organizational Analysis, The University of Chicago Press, 1991, p.2

2

rădăcini, ci mai degrabă o încercare de furniza noi răspunsuri unor întrebări mai vechi despre modul în care alegerile sociale sunt conturate, mediate şi canalizate prin aranjamentele instituţionale.

Un curent diferit al analizei instituţionale apare în domenii precum macrosociologia, istoria socială şi studiile culturale, zone în care behaviorismul nu a avut niciodată un impact deosebit. În aceste zone instituţiile au fost întotdeauna considerate elemente de construcţie a vieţii politice şi sociale.Noi teritorii precum antropologia, istoria şi teoria socială europeană reprezintă noi provocări atât pentru funcţionalism cât şi pentru individualism, ele punând în lumină construcţia socială a semnificaţiei şi transformarea simbolică a noţiunii de agent.

În cadrul studiilor despre organizaţii, teoria instituţională a răspuns anomaliilor empirice, faptului că ceea ce observăm este inconsistent cu căile prin care teoriile contemporane ne cer să vorbim.10 March şi Olsen afirmau că studiile despre schimbarea politică şi organizaţională ajung la rezultate greu de explicat pe baza teoriei actorului raţional ori a abordării funcţionaliste.

Având în vedere faptul că abordările instituţionale au rădăcini în soluri diferite e greu să ne aşteptăm ca ele să fie convergente în direcţia unui set comun de presupuneri şi scopuri.Există de fapt mai multe instituţionalisme( în ştiinţele economice, teoria organizaţiei, ştiinţa politică, istorie si sociologie), unite de un scepticism comun cu privire la abordarea atomistă a proceselor sociale şi a convingerii comune că aranjamentele instituţionale contează.1.2. Noul instituţionalism economicTradiţia analitică iniţiată de Coase( 1937, 1960) şi revigorată de Williamson( 1975, 1985) a fost continuată de istorici economici( North, 1981), savanţi din domeniul dreptului şi ştiinţelor economice( Posner, 1981), teoreticieni ai jocului( Schotter, 1981), economişti organizaţionali( Alchian şi Demsetz, 1972; Nelson şi Winter, 1982, Grossman şi Hart, 1987).

Noua economie instituţională aduce o doză de realism presupunerilor standard din teoria microeconomică.Indivizii încearcă să-şi maximizeze comportamentul prin ordonarea preferinţelor stabile şi consistente, dar ei realizează asta, argumentează economiştii instituţionalişti având de-a face cu limite cognitive, infomaţie incompletă şi dificultăţi în monitorizarea şi întărirea acordurilor. Instituţiile se nasc şi persistă atunci când conferă beneficiii mai mari decât costurile de tranzacţie( care sunt costuri de negociere, realizare şi întărire a contractelor).11

Noua economie instituţională consideră tranzacţia drept unitatea primară de analiză.Părţile care realizează schimbul economic doresc să economisească costurile de tranzacţie într-o lume în care informaţia costă, unii indivizi se comportă oportunist, iar raţionalitatea este limitată.Provocarea este de a înţelege cum aceste atribute ale tranzacţiilor precum specificitatea bunului, nesiguranţa şi frecvenţa dau naştere la tipuri specifice de instituţii economice.În conformitate cu economiştii organizaţionali instituţiile reduc nesiguranţa furnizând un cadru eficient pentru schimbul economic.12

În ciuda acestor presupuneri există şi puncte de divergenţă între reprezentanţii noului instituţionalism în economie.Aceste puncte de divergenţă se manifestă cu privire la costurile de tranzacţie, convingerea cu privire la optimul instituţional şi puterea explicativă a statului şi ideologiei. Williamson( 1985) consideră că oportunismul este sursa cheie a costurilor de tranzacţie. Dimpotrivă Mathews( 1986) accentuează costurile pur cognitive ale organizării şi monitorizării tranzacţiilor, chiar şi atunci când participanţii sunt oneşti.North(1984) defineşte costurile de tranzacţie dintr-o viziune mai largă văzându-le drept costuri de menţinere a drepturilor de proprietate în condiţiile specializării şi a unei diviziuni a muncii complexe.

O altă problemă nerezolvată este măsura în care instituţiile reprezintă răspunsuri optimale pentru nevoile sociale.În cadrul literaturii există un aer de optimism funcţional, un mod de explicare prin care rezultatele sunt atribuite consecinţelor benefice.Williamson( 1985), de pildă implică o

10 Walter W Powell şi Paul J DiMaggio apud March şi Olsen,(1984), The New Institutionalism in Organizational Analysis, The University of Chicago Press, 1991, p.311 Ibidem, p.412 Ibidem

3

prevedere considerabilă exercitată prin dezvoltarea aranjamentelor instituţionale şi faptul că în realitate competiţia elimină instituţiile care devin ineficiente.Dimpotrivă Akerlof( 1976) demonstrează că instituţiile pot persista chiar dacă ele nu servesc intereselor nimănui.De exemplu multora li se poate părea rău un sistem bazat pe caste, dar indivizii raţionali se pot conforma normelor întrucât nu vor să rişte ostracizarea.Cu alte cuvinte orice instituţie odată stabilită poate persista chiar dacă este din punct de vedere colectiv suboptimală.13

Dintr-o perspectivă evoluţionistă, Nelson şi Winter( 1982) consideră instituţiile drept produse finite de variaţie şi selecţie aleatoare mai degrabă decât prevederi individuale.North(1988) argumentează faptul că instituţiile sunt conturate de factori istorici care limitează şirul opţiunilor deschise decidenţilor; astfel ele produc rezultate diferite de cele implicate de o teorie a alegerilor nelimitate şi răspunsurilor strategice.Mathews( 1986) argumentează că inerţia joacă un rol important în persistenţa instituţională.Chiar dacă instituţiile nu se conformează cerinţelor unui mediu dat, ele pot totuşi să reziste întrucât, aşa cum sugerează North, câştigurile planificate prin schimbare sunt valorizate de costurile realizării schimbărilor.Astfel, pentru North ca şi pentru alţii, costurile de tranzacţie ale schimbării instituţionale furnizează instituţiilor un grad de protecţie.

North este unul din puţinii economişti care abordează importanţa ideologiei şi statului în ceea ce priveşte menţinerea instituţiilor.Pe măsură ce schimburile dintre indivizi devin mai specializate şi mai complexe, contractele cer intervenţia celei de-a treia părţi, o cerere adresată instituţiilor politice care joacă un rol pozitiv în specificarea şi întărirea drepturilor de proprietate.Dar statele variază în mare măsură în ceea ce priveşte modul în care ele definesc drepturile de proprietate, iar cetăţenii pot vedea instituţiile politice mai mult sau mai puţin legitime, în funcţie de aspectul ideologic.Când consensul ideologic este înalt, comportamentul oportunist este diminuat.Atunci când consensul ideologic este scăzut costurile contractuale sunt mai ridicate şi mai multă energie este consumată în direcţia schimbării instituţionale.Astfel consensul ideologic reprezintă un substitut eficient pentru regulile formale.1.3. Neoinstituţionalismul în ştiinţele politiceUn nou instituţionalism s-a născut în câmpul ştiineţelor politice ca o reacţie la concepţia veche conform căreia comportamentul politic este atomizat nu numai în modul în care este văzută acţiunea ca produs al indivizilor raţionali care urmăresc scopuri, dar şi într-o concepţie abstractă, asocială a contextelor în care aceste scopuri sunt urmărite.Un curent al instituţionalismului în ştiinţelor politice( teoria pozitivă) e preocupată de instituţiile politice naţionale, în vreme ce al doilea curent( teoria regimului) analizează relaţiile internaţionale.

Teoria pozitivă a instituţiilor e preocupată de luarea deciziilor politice, în special de căile prin care structurile politice (sau instituţiile) conturează rezultatele politice(Shepsle, 1986).Aceste lucrări răspund versiunilor atomiste ale teoriei alegerii sociale, deciziilor paradoxale şi instabilităţii prezisă prin regulile votului majoritar.Astfel viaţa politică nu este un flux constant; într-adevăr trăsătura cheie a politicii Statelor Unite ale Americii este stabilitatea. De ce se ajunge la stabilitate? Răspunsul dat de instituţionalişti este că instabilitatea, inerentă în sistemele de vot majoritar e eliminată de regulile legislative.

Această abordare completează noua economie instituţională în efortul său de a lega interesele actorului cu rezultatele politice.Aranjamentele instituţionale care structurează politica americană sunt văzute drept răspunsuri la problemele acţiunii colective care se nasc din cauza costurilor mari de tranzacţie ale schimbului politic.Shepsle descrie instituţiile politice ca acorduri ex ante ale structurii de cooperare care economisesc costurile de tranzacţie, reduc oportunismul şi în acest fel îmbunătăţesc prospecţiunile de câştig prin cooperare.Instituţiile politice creează astfel stabilitatea în viaţa politică.14

Al doilea curent al instituţionalismului în ştiinţele politice s-a născut în domeniul relaţiilor internaţionale.Reprezentanţii acestui curent au respins viziunea anarhică, odată populară, a relaţiilor

13 Ibidem14 Ibidem, p.5

4

internaţionale şi au explorat condiţiile în care are loc cooperarea internaţională, examinând instituţiile care promovează cooperarea( Krasner, 1983; Keohane, 1984, 1988; Young).Regimurile internaţionale sunt acorduri multilaterale ce rezultă din şi facilitează comportamentul de cooperare prin mijloacele prin care statele reglează relaţiile lor cu altele într-o anumită problemă. Unele instituţiile internaţionale( ONU; Banca Mondială) sunt organizaţii formale; altele precum regimul internaţional al banilor şi comerţului( GATT) sunt seturi complexe de reguli, standarde sau agenţi. Regimurile sunt instituţii pe care se clădesc, omogenizează şi reproduc aşteptări, stabilizându-se astfel ordinea internaţională.

Primele lucrări instituţionale cu privire la regimuri au împrumutat limbajul şi artileria teoriei jocurilor şi economiei instituţionale considerând competiţia şi raritatea resurselor drept trăsături de bază ale sistemului internaţional.Statele naţiune au fost considerate drept maximizatori ai utilităţii egoiste care totuşi experimentează motivaţii puternice pentru maximizarea bunăstării pe termen lung( Young, 1986). Dacă nu se realizează beneficii prin acorduri internaţionale sau dacă cooperarea nu este susţinută fără costuri regimurile internaţionale nu se formează.Logica este similară ca şi în cazul instituţiilor domestice: regimurile apar oriunde costurile comunicării, monitorizării şi întăririi sunt scăzute comparativ cu beneficiile derivate.Astfel, naţiunile în efortul lor de a realiza câştiguri sunt de acord să creeze regimuri care le limitează libertatea de acţiune.

Mai recent, autorii din domeniul relaţiilor internaţionale au chestionat valoarea abordării actorului raţional cu privire la instituţiile internaţionale.Aşa cum arăta Keohane( 1988) este lăsată deschisă întrebarea de ce instituţiile se dezvoltă şi cât de eficiente vor fi.Clar multe instituţii internaţionale nu sunt foarte eficiente şi ar trebui reconstruite din temelii. Regimurile imperfecte supravieţuiesc în ciuda costurilor ridicate şi dificultăţii de a concepe alternative care fac sensibilă menţinerea lor.

Insatisfacţia legată de perspectiva actorului raţional i-a condus pe unii autori la o linie mai aproape de sociologie în abordarea lor, care recunoaşte că instituţiile nu reflectă pur şi simplu preferinţele şi puterea unităţilor constitutive; instituţiile însele conturează acele preferinţe şi puterea.( Keohane, 1988; Krasner, 1988). În această viziune mai orientată spre proces instituţiile constituie actorii şi totodată îi constrâng, iar interesele se nasc în anumite interese istorice şi normative.Înţelegerea modului în care decidenţii politici gândesc regulile şi standardele internaţionale, discursul politic pe care îl angajează este critic pentru analiza politicii internaţionale.15

1.4. Neoinstituţionalismul sociologicNeoinstituţionalismul în sociologie presupune respingerea modelelor actorului raţional, un

interes cu privire la instituţii ca variabilă independentă, o întoarcere înspre explicaţiile cognitive şi culturale, un interes legat de proprietăţile unităţilor supraindividuale de analiză care nu pot fi reduse la agregări sau consecinţe directe ale atributelor indivizilor sau motivelor.În tradiţia sociologică instituţionalizarea este atât un proces fenomenologic prin care anumite relaţii sociale şi acţiuni sunt presupuse şi o stare de lucruri în care cogniţiile definesc ce are semnificaţie şi ce acţiuni sunt posibile.16

În vreme ce economiştii şi politologii adesea tratează instituţia şi convenţia ca sinonime, sociologii restricţionează termenul la acele convenţii care departe de a fi percepute ca simple convenţii au statut de regulă în gândirea socială şi acţiune.

În acest sens abordarea sociologică a instituţiilor e mai restrictivă decât economia şi politologia: doar anumite convenţii contează.Pe de altă parte cu privire la elementele care pot fi instituţionalizate sociologia este mai cuprinzătoare.În vreme ce majoritatea economiştilor şi politologilor se preocupă exclusiv de regulile economice sau politice ale jocului, sociologii găsesc instituţii oriunde, de la căsătorie la departamente de planificare strategică.Mai mult sociologii

15 Ibidem, p.716 Walter W Powell şi Paul J DiMaggio apud Zucker(1983), The New Institutionalism in Organizational Analysis, The University of Chicago Press, 1991, p.3

5

consideră comportamentele ca fiind potenţial instituţionalizabile într-o zonă mare, de la înţelegerile în cadrul unei singure familii la mituri ale raţionalităţii şi progresului în sistemul mondial.1.5. Pilonii analizei instituţionale

Din cele prezentate până aici reiese un aspect foarte important legat de curentul ştiinţific la care ne raportăm, şi anume faptul că mai degrabă decât să-l privim ca unitar ar trebui să ne raportăm la analiza instituţională ca la o sumă de abordări din ştiinţele economice, sociologie, politologie, istorie.În fiecare din aceste ştiinţe conceptul de instituţie are o altă semnificaţie. Poate că un fapt mai bun decât acela de a da o definiţie anume este deci să rezumăm ceea ce se înţelege prin instituţie în toate aceste abordări amintite.Astfel instituţiile sunt pe de o parte structuri sociale care au atins un grad înalt de mobilitate.Ele sunt compuse din elemente cultural-cognitive, normative şi reglatoare care împreună cu unele activităţi şi resurse asociate lor, furnizează stabilitate şi semnificaţie vieţii sociale.Pe de altă parte instituţiile se transmit prin intermediul unor tipuri variate de factori, incluzând sisteme simbolice, sisteme relaţionale, rutine şi artefacte.Instituţiile operează la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global şa relaţii locale interpersonale.In sfârşit, instituţiile au prin definiţie o conotaţie de stabilitate, dar se supun proceselor de schimbare, atât celor de creştere, cât şi celor discontinue.17

Aceasta este o viziune densă, conţinând câteva idei pe care le vom prezenta, descrie şi detalia în cele ce urmează. Fiecare abordare a analizei instituţionale se raportează la ceea ce Richard Scott numeşte piloni.Cei trei piloni care corespunde la trei moduri diferite de a face analiza instituţională sunt pilonii reglator, normativ şi cultural-cognitiv. Fiecare dintre aceste elemente pe care le+am numit piloni a fost identificat de unul sau altul dintre teoereticienii din domeniul ştiinţelor sociale ca o componentă vitală a instituţiilor.Cele trei elemente creează o mişcare continuă de la conştient la inconştient, de la ceea ce este întărit prin lege la ceea ce este considerat implicit.18O abordare posibilă ar fi analiza tuturor acestor faţete ca elemente ce contribuie, în moduri interdependente şi reciproc consolidante la un puternic cadru care înglobează şi etalează forţa şi elasticitatea notorie a acestor structuri.1.5.1. Pilonul reglatorÎn sensul cel mai larg, toţi cercetătorii subliniază aspectele reglatoare ale instituţiilor: instituţiile constrâng şi reglementează comportamentul.Cercetătorii mai strict asociaţi cu acest pilon reglator se disting prin importanţa pe care o dau proceselor de reglementare explicite: activităţi de stabilire a regulilor, de monitorizare şi sancţionare. În concepţia lor, procesele de reglementare presupun capacitatea de a stabili reguli, de a verifica respectarea lor de către ceilalţi şi, dacă e necesar, de a oferi recompense sau de a impune pedepse, într-o încercare de a influenţa comportamentul viitor al participanţilor.Aceste procese pot funcţiona prin intermediul unor mecanisme difuze şi informale, implicând tradiţii şi cutume cum sunt ostracizarea sau punerea la stâlpul infamiei, ori pot să fie formalizate şi atribuite unor actanţi specializaţi cum sunt poliţia şi tribunalele.19

Economiştii- inclusiv istoricii economiei- înclină de obicei să considere că instituţiile se sprijină în primul rând pe pilonul reglator.De exemplu, Douglass North evidenţiază în concpetualizarea sa sistemele de reguli şi mecanismele de impunere:Instituţiile manifestă o analogie perfectă cu regulile jocului din sporturile de echipă. Altfel spus, şi unele şi altele constau în reguli formale şi scrise, precum şi în coduri de comportament tipice, nescrise care stau la baza regulilor oficiale şi completează...Regulile şi codurile informale sunt uneori încălcate, iar atunci are loc aplicarea unei pedepse.De aceea, o parte esenţială a funcţionării instituţiilor este preţul impus de evidenţierea încălcărilor regulilor şi severitatea pedepselor.20

17 Scott, Richard, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 7018 Ibidem, p.7219 Ibidem, p.7420 North, Douglass, Instituţii, schimbare instituţională, performanţă economică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2003, p. 12

6

Această viziune şi-ar putea avea parţial rădăcinile în caracterul temelor studiate de către economişti.Aceştia înclină să-şi concentreze atenţia asupra comportamentului indivizilor şi al firmelor pe pieţele de schimb şi în alte situaţii concurenţiale; aici, prezenţa intereselor conflictuale este un lucru obişnuit şi prin urmare este mai multă nevoie dereguli explicite şi de arbitrii.Economiştii cred că indivizii şi organizaţiile care se supun regulilor îşi umăresc propriul interes, au un comportament mai pragmatic şi mai eficient.Mecanismul de control conform tipologiei lui Di Maggio şi Powell este constrângerea.21

Forţa, teama şi interesul sunt componentele principale ale pilonului reglator, dar ele sunt adesea moderate de existenţa regulilor, indiferent dacă acestea iau forma codurilor comportamentale informale sau a regulilor şi legilor oficiale.După cum subliniază sociologul german Max Weber aproape nici un conducător nu se mulţumeşte să pună la temelia regimului său exclusiv forţa.Toţi încearcă să cultive încrederea în legitimitatea acestuia.De aceea actanţii puternici ăşi pot impune uneori voinţa asupra celorlalţi, bazându-se pe folosirea pedepselor sau ameninţarea cu sancţiuni.Ei pot de asemenea oferi motivaţii pentru a-şi asigura docilitatea celorlaţi.22

Studiile recente din economie evidenţiază costurile reglementării.Teoria mijloacelor pune accent pe cheltuielile şi dificultăţile determinate de monitorizarea corectă a perfomanţelor relevante- implicit sau explicit- pentru contracte şi de stabilirea stimulilor adecvaţi.Cu toate că în unele situaţii acordurile pot fi monitorizate şi impuse reciproc de părţile implicate, de multe ori apare necesitatea de a subordona mecanismul autorităţii unei a treia părţi, de la acre se aşteaptă să aibă un comportament neutru.Istoricii din domeniul economiei consideră că aceasta este o funcţie importantă a statului.Astfel North susţine că :Deoarece, în cele din urmă, ce-a de-a treia parte trebuzie să se implice totdeauna statul ca sursă a constrângerii, o teorie a instituţiilor implică în mod inevitabil o analiză a structurii politice, a societăţii şi măsura în care acea structură politică oferă un cadru eficace de impunere a autorităţii.23

De asemenea, North atrage atenţia asupra problemelor care pot apărea din cauză că impunerea autorităţii este preluată de factorii ale căror proprii funcţii utilitare influenţează rezultatele acestei acţiuni.Mulţi instituţionalişti istorici, ca de exemplu Theda Skocpol au subliniat această posibilitate.Ei susţin că statul ăşi creează propriile interese şi acţionează cumva autonom faţă de alţi actanţi sociali.În acest mod, ca şi în altele atenţia asupra aspectelor reglatoare ale instituţiilor trezeşte din nou interesul faţă de rolul statului: cel de creator al regulilor, de arbitru şi de autoritate activă, care pedepseşte şi recompenesează.

Teoreticienii dreptului şi ai societăţii arată că analiştii nu ar trebui sa combine funcţiile coercitive ale legii cu dimensiunile ei normative şi cognitive.În loc să acţioneze într-o manieră autoritară şi exogenă, multe legi sunt suficient de controverstae ori ambigue şi nu oferă recomandări clare asupra comportamentului.În ambele cazuri, legea este definită mai degrabă ca o ocazie pentru interpretări inteligibile şi colective, bizuindu-se mai mult pe elementele cultural- cognitive şi normative decât pe cele coercitive.24

S-ar putea multe analiza pentru a înţelege cum funcţionează instituţile reglatoare şi cum interacţionează ele cu alte elemente instituţionale.Prin intermediul studiilor întreprinse de teoreticienii acţiunii individuale şi ai jocului, la un capăt al spectrului, şi de teoreticienii dreptului şi societăţii, la celalalt capăt, ni se reaminteşte că legile nu izvorăsc din capul lui Zeus, şi nici normele din sufletul colectiv al unui popor.Regulile trebuie interpretate, iar disputele rezolvate.Este nevoie să se desemneze stimuli şi sancţiuni, care vor avea şi efecte neintenţionate.Mecanismele de supraveghere sunt necesare, dar ele nu se vor dovedi infailibile, ci mai degrabă fragile, iar

21 Scott, Richard, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 7522 Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1968, p. 94223 North, Douglass, Instituţii, schimbare instituţională, performanţă economică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2003, p. 6424 Scott, Richard, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 76

7

conformitatea este doar unul dintre multiplele răspunsuri posibile ale celor care se supun instituţiilor reglatoare.25

1.5.2.Pilonul normativUn al doilea grup de teoreticieni consideră că instituţiile se întemeiază în primul rând pe un pilon normativ.Accentul se pune şi aici pe regulile normative care introduc în viaţa socială dimensiunea prescriptivă, dimensiunea evaluării şi cea a necesităţii sau obligaţiei.Sistemele normative includ atât valori, cât şi norme.Valorile sunt concepţii referitoare la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum şi la elaborarea unor standarde în cadrul cărora comportamentul sau structurile existente pot fi comparate şi evaluate. Normele specifică în c fel trebuie făcute lucrurile; ele definesc mijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspirăm.Sistemele normative definesc scopuri şi obiective, dar desemnează şi căile cele mai potrivite pentru a le atinge.

Unele valori şi norme se pot aplica tuturor membrilor colectivităţii; altele se aplică numai anumitor actanţi sau poziţii.Ultimele dau naştere rolurilor, care sunt moduri de concepere a scopurilor şi activităţilor adecvate unor anumiţi indivizi sau unor poziţii sociale specifice.Aceste convingeri nu sunt simple anticipări sau predicţii, ci precsripţii asupra manierei în care ar trebui să se comporte anumiţi actanţi.Perspectivele sunt impuse de alţi actanţi remarcabili aflaţi în această situaţie şi de aceea actantul implicat le simte ca pe nişte presiuni externe.Oricum, actantul ajunge să internalizeze aceste perspective, dar în grade diferite.Din punct de vedere formal, rolurile pot fi inventate.De, exemplu într-un contex organizaţional, anumite funcţii se definesc prin deţinerea anumitor drepturi şi responsabilităţi şi prin diferite grade de acces la resursele materiale.Rolurile pot să apară şi ele informal pentru ca, în timp şi prin interacţiune, să apară şi perspectivele normative diferenţiate care să dirijeze comportamentul.26

De obicei se consideră că sistemele normative impun restricţii asupra comportamentului social.Dar în acelaşi timp ele legitimează şi permit acţiunea socială.Ele conferă drepturi, dar şi responsabiităţi, privilegii, dar şi îndatoriri, autorizează, dar şi obligă.

Viziunea normativă asupra instituţiilor a fost adoptată de aproape toţi sociologii din perioada de început- de la Durkheim la Parsons şi Selznick- poate şi din cauză că sociologii tind să-şi concentreze atenţia asupra acelor tipuri de instituţii, cum sunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase şi asociaţiile de voluntari, în care existenţa convingerilor şi valorilor comune este mai probabilă.Mai mult viziunea normativă continuă să îndrume şi să ofere surse de informare multor studii contemporane asupra organizaţiilor, aparţinând sociologilor şi cercetătorilor din ştiinţele politice.

Indicatorii prezenţei şi forţei sistemelor normative diferă în funcţie de nivelul de analiză.În cadrul organizaţiilor, analişti ca Selznick au examinat procesul de modificare a scopurilor şi a constrângerilor interpersonale asupra comportamentului.La niveluri mai cuprinzătoare, cercetătorii au studiat regulile şi convenţiilepromulgate de către asociaţiile comerciale şi profesionale.

Teoreticienii care adoptă o viziune normativă asupra instituţiilor subliniază influenţa stabilizatoare a convingerilor şi normelor sociale, care sunt în mare măsură asumate şi impuse de alţii.Primii teoreticieni normativi, printre care şi Parsons, considerau că normele şi valorile împărtăşite reprezintă bazele unei ordini sociale stabile.Şi aşa, cum reafirmă cu convingere Stinchcombe, opinia cea mai răspândită este aceea că instituţiile au rădăcini morale:Forţa instituţiilor constă în faptul că cineva, undeva, vrea cu adevărat să aducă o organizaţie la standardele cerute şi adesea este plătit ca să o facă.Uneori această forţă se datorează faptului că în organizaţie se află cineva care îi menţine competenţa.Câteodată este vorba de o organizaţie acreditată care trimite voluntari să vadă dacă la cursul de algebră se face într-adevăr algebră.Şi câteodată cineva- ori dorinţa lui sau a ei de a se dedica-lipseţte, caz în care nucleul nu poate susţine restul şi doar anarhia se răspândeşte în lume.27

25 Ibidem, p.7726 Ibidem, p.7827 Ibidem, p. 79

8

1.5.3. Pilonul cultural-cognitivO a treia categorie de instituţionalişti, care sunt în primul rând antropologi ca Geertz şi

Douglas sau sociologi ca Berger, Meyer şi Zucker, au evidenţiat poziţia centrală ocupată de elementele cultural-cognitive ale instituţiilor- concepţiile împărtăşite care constituie natura realităţii sociale şi cadrele prin care se produce semnificaţia.Atenţia acordată dimensiunilor cultural-cognitive ale instituţiilor este trăsătura majoră distinctivă a neoinstituţionalismului din sociologie.

Aceşti instituţionalişti iau în serios dimensiunile cognitive ale existenţei umane.Acţiunea de mediere între lumea stimulilor din exterior şi răspunsul organismului individual reprezintă o acumulare de reprezentări simbolice internalizate ale lumii.Simbolurile- cuvinte, semne, gesturi- au efect prin conturarea semnificaţiei pe care o atribuim obiectelor şi activităţilor.Semnificaţiile se ivesc în interacţiune şi sunt menţinute şi transformate încât sunt utilizate ca să dea sens cursului neintrerupt al evenimentelor.Evidenţierea importanţei simbolurilor şi semnificaţiilor ne readuce la premisa centrală a lui Max Weber.Astfel Weber consideră acţiunea ca fiind socială doar în măsura în care actanţii asociază semnificaţii comportamentului.Pentru a înţelege sau a explica o acţiune- orice acţiune- analistul trebuie să ţină cont nu doar de condiţiile obicetive, ci şi de interpretarea lor subiectivă de către actanţi.28

Noua perspectivă culturală pune accentul pe faţetele semiotice ale culturii, tratându-le ca nişte sisteme simbolice considerate obiective şi exterioare actanţilor individuali.Aşa cum afirmă Berger şi Kellner(1981), orice instituţie umană este cum a fost întotdeauna o sedimentarede semnificaţii sau, o cristalizare a semnificaţiilor în formă obiectivă.Eticheta de cognitiv-cultural reprezintă acceptarea faptului că procesele interpretative interne sunt modelate de cadrele culturale externe,După cum afirmă Mary Douglas într-o lucrare aparută în 1982, ar trebui să tratăm categoriile culturale ca pe recipiente cognitive în care interesele sociale sunt definite şi clasificate, susţinute, negociate şi supuse disputelor.29

Pentru teoreticienii cultural-cognitivi, de multe ori docilitatea apare deoarece alte tipuri de comportament sunt de neconceput; rutinele sunt respectate din cauză că sunt considerate de la sine înţelese, ele reprezentând modul în care facem aceste lucruri.Rolurilor sociale li s-a dat o interpretare oarecum diferită de către teoreticienii culturali, în măsura în care ele se opun celor normativi.În loc să evidenţieze forţa obligaţiilor ce se susţin reciproc, teoreticienii culturali atrag atenţia asupra puterii tiparelor în cazul în anumitor tipuri de actanţi şi al anumitor scenarii de acţiune.pentru Berger şi Luckman, rolurile apar atunci când acordurile comune fac ca anumite acţiuni să fie asociate cu anumiţi actanţi.30

Rolurile diferenţiate pot şi reuşesc să se dezvolte în contexte bine precizate ca tipare repetitive ale acţiunii care devin treptat familiare şi obiectivate, dar este important să recunoaştem şi intervenţia cadrelor instituţionale mai largi, care oferă modele de organizare şi scenarii prefabricate.Meyer şi Rowan( 1977) şi Di Maggio şi Powell( 1983) evidenţiază măsura în care sistemele de convingeri şi cadrele culturale mai cuprinzătoare sunt impuse sau adoptate de actanţii individuali şi de organizaţii.

La un nivel intraorganizaţional, cercetătorii au examinat elaborarea scenariilor comune şi a convingerilor comune, ca indicatori ai sistemelor cultural-cognitive.La nivelul câmpului organizaţional, cercetătorii au folosit analiza discursivă şi alte tipuri de tehnici de analiză a conţinutului pentru a evalua sisteme de semnificaţii.

O concepţie cultural-cognitivă asupra instituţiilor accentuează rolul fundamental jucat de construcţia mediată social a unui cadru comun de semnificaţii.31

28 Ibidem, p.8029 Douglas, Mary, Cum gândesc instituţiile, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 1230 Scott, Richard, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 8131 Ibidem

9

Capitolul IIAnaliza instituţională în teoria economică

3.1. Vechiul instituţionalism economic

10

Din multe puncte de vedere vechea economie instituţională se înrudeşte intelectual cu noile demersuri instituţionale avansate de sociologi şi antropologi mai mult decât noua economie instituţională. Dimpotrivă, noua economie instituţională este mai îndatorată criticilor vechii economii instituţionale decât omonimilor anteriori.32 Primele dispute pe teme instituţionaliste apar în Germania şi Austria, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca un produs secundar al faimoasei Methodenstreit: dezbaterea asupra metodei ştiinţifice în ştiinţele sociale. Trăgându-şi seva şi inspiraţia din începuturile Romantismului, dar şi din ideile lui Kant şi Hegel, un grup de economişti a lansat o provocare la adresa canonului convenţional care spunea că teoriile economice pot fi reduse la un set de legi universale.Această şcoală istorică, condusă de Gustav Schmoller a insistat asupra ideii că procesele economice au operat în interiorul unui cadru social care a fost,la rândul lui modelat de un ansamblu de forţe culturale şi istorice. Schmoller şi colegii săi au cerut ca teoriile economice să evite ipotezele simpliste privind omul economic şi să adopte modele mai realiste de comportament uman33.În această dispută principalul apologet al abordării clasice a fost economistul vienez Carl Menger, care a insistat asupra utilităţii ipotezelor simplificatoare şi a valorii dezvoltării unor principii economice care erau în acelaşi timp abstracte şi eterne.Însă în loc să nege importanţa unor forţe societale instituţionale mai extinse, Menger a argumentat că instituţiile erau ele înseşi fenomene sociale care necesitau o explicaţie teoretică. Din această cauză Langlois( 1986) a afirmat că Menger are mai multe drepturi să se pretindă sfântul patron al noilor teorii instituţionale decât ar avea oricare dintre primii instituţionalişti34.

Multe dintre ideile şcolii istorice au fost adoptate şi apoi dezvoltate de economiştii instituţionalişti din America, dintre care o parte studiaseră în Germania.La mijlocul secolului al XIX-lea a existat o primă echipă de cercetători căreia nu i s-a dat prea multă atenţie, dar la răscrucea dintre secolele al XIX-lea şi XX au apărut trei economişti instituţionalişti care au devenit extrem de influenţi: Thorstein Veblen, John Commons şi Westley Mitchell.Deşi concepţiile lor includeau deosebiri majore, toţi trei criticau modelele economice convenţionale, acuzându-le că utilizează ipoteze nerealiste şi că nu acordă o atenţie schimbărilor din istorie.

Veblen(1898) a adoptat o poziţie extrem de critică faţă de ipotezele economice fundamentale referitoare la comportamentul individual.El a ridiculizat concepţia hedonistă care consideră că individul nu face altceva decât să evalueze spontan plăcerea şi durerea.În schimb Veblen insistă asupra ideii că în mare parte, comportamentul uman este determinat de obişnuinţă şi convenţii.Comportarea individului, credea Veblen, nu este numai limitată şi determinată de raporturile sale obişnuite cu ceilalţi membrii ai grupului, ci, mai mult de atât, din pricină că aceste raporturi au un caracter instituţional, ele variază în funcţie de cadrul instituţional.De fapt, Veblen defineşte instituţiile ca pe nişte obişnuinţe de gândire bine înrădăcinate, specifice majorităţii oamenilor.35

Acelaşi lucru îl face şi Commons(1924) atunci când se opune accentului pus în mod convenţional pe comportamentul opţional al individului, sugerând că o unitate de analiză mai potrivită ar fi tranzacţia, concept împrumutat din analiza juridică:

„Tranzacţia implică două sau mai multe voinţe care dau, iau, conving, obligă, înşeală, ordonă, se supun, concurează şi stăpânesc într-o lume caracterizată prin lipsuri, mecanisme şi reguli de comportament.”36

Regulile de comportament la care face aluzie Commons sunt instituţiile sociale.Regulile instituţionale sunt necesare pentru definirea limitelor în interiorul cărora indivizii şi firmele îşi pot urmări obiectivele.Pentru Commons, crede Van de Ven( 1993), instituţiile existente la un anumit

32 Richard Scott, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 2233 Richard Scott, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004,p. 2234 Ibidem35 Ibidem, p.2336 Ibidem

11

moment nu reprezintă decât nişte soluţii pragmatice şi imperfecte de reconciliere a conflictelor trecute.Aceste soluţii constau într-un set de drepturi şi îndatoriri, o autoritate care impune respectarea lor şi un anumit gard de adeziune la normele colective de comportament prudent.37

Aceşti trei economişti instituţionalişti subliniază cu toţii importanţa schimbării şi sunt foarte critici la dresa colegilor, care nu pun în centrul demersului lor analiza acestui element.Veblen a adoptat o perspectivă revoluţionară, insistând asupra ideii că o ştiinţă economică autentică ar trebui să evidenţieze rolul schimbării tehnologice şi să urmărească etapele schimbării economice.Conform aceluiaşi model, Commons( 1924) evidenţia caracterul esenţial al schimbării şi vedea economia ca pe un proces în mişcare şi schimbare. Mitchell considera că studiul economiei de tip convenţional reprezintă o piedică pentru înţelegerea naturii ciclului afacerilor şi şi-a dedicat şi el multă energie studierii schimbării economice.Asemenea tuturor instituţionaliştilor, nici el nu s-a grăbit să adopte ipoteza echilibrului economic.Fiind unul dintre întemeietorii Biroului Naţional de Studii Economice şi şef al comitetului care a publicat voluminosul raport intitulat Tendinţe sociale recente, Mitchell a depus o muncă de pionierat în domeniul culegerii de informaţii concrete asupra funcţionării economiei, insistând asupra ideii că principiile economice ar trebui să fie întemeiate pe fapte şi în nici un caz pe teorii deduse în mod abstract.

Instituţionaliştii americani nu au fost inflenţaţi numai de şcoala istorică germană, ci şi de o ramură autohtonă a filosofiei, şi anume pragmatismul, aşa cum a fost el îmbăţişat de Dewey, James şi alţii.Lucrările lor reflectau neîncrederea faţă de principiile universale abstracte, interesul pentru soluţionarea problemelor practice şi o conştientizare a rolului evenimentelor neprevăzute şi a accidentelor istorice.

Jaccoby( 1990) susţine că abordările oferite de primii instituţionalişti se diferenţiază de cele adoptate de colegii lor din curentul neoclasic din epocă prin patru aspecte:

Indeterminare versus determinare.În timp ce modelul acceptat în mod tradiţional presupunea o competiţie perfectă şi echilibre unice, instituţionaliştii evidenţiau forţa atotpătrunzătoare a pieţei şi indeterminarea existentă chiar şi cazul sistemului concurenţial.

Stabilirea endogenă versus stabilirea exogenă a preferinţelor.Teoreticienii neoclasici postulau preferinţele sau dorinţele individuale, în vreme ce instituţionaliştii susţineau că preferinţele respective sunt modelate de instituţiile sociale, a căror activitate ar trebui să fie subiectul analizei economice.

Realismul comportamental versus presupoziţiile simplificatoare.Teoreticienii instituţionali au susţinut că economiştii ar trebui să utilizeze modele de motivaţie economică pragmatice şi realiste din punct de vedere psihologic şi să nu accepte presupoziţiile naive ale utilitariştilor.

Analiza diacronică versus analiza sincronică.Refuzând să preia prezumţiile nedefinite în timp şi spaţiu ale teoreticienilor neoclasici, instituţionaliştii insistă asupra ideii că economiştii trebuie să stabilească felul în care sistemul economic ăşi dobândeşte caracteristicile şi condiţiile ce determină modificarea acestor caracteristici în timp şi spaţiu.38

Nu are importanţă dacă economiştii de orientare instituţională din perioada de început au avut sau nu dreptate în acuzaţiile şi afirmaţiile lor, fiindcă oricum ei nu au izbutit să se impună.Concepţia neoclasică a câştigat bătălia şi şi-a menţinut dominaţia până în epoca actuală.Înainte de apariţia noii economii instituţionale, adică înainte de anii 70 ai secolului XX, doar câţiva economişti au încercat să continue programul de cercetare instituţionalist, cei mai cunsocuţi dintre ei find Karl Polanyi, John Kenneth Galbraith şi Gunnar Myrdal.S-ar putea spune că subdomeniile ştiinţelor economice cel mai serios afectate de moştenirea teoreticienilor instituţionalişti au fost economia muncii- acesta fiind şi domeniul pe care s-a specializat Commons-,

37 Ibidem38 Richard Scott Apud Jaccoby(1990), Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004,p. 24

12

relaţiile industriale, care se concentrează pe factorii sociali şi politici de mare anvergură ce afectează structurile şi procesele economice şi economia industriei, care studiază diversele configuraţii ale structurilor industriale şi efectele acestora asupra strategiilor şi performanţelor firmelor.

Dar de ce impactul primilor instituţionalişti a fost atât de redus? Comentatorii din zilele noastre oferă mai multe explicaţii.Nu încape nici o îndoială că şcoala istorică germană a spraevaluat caracterul unic al sistemelor economice şi a subestimat valoarea teoriei analitice.Chiar şi criticii favorabili acestei teorii recunosc că Veblen a arătat o ostilitate făţişă faţă de caracterul intelectual al elaborării sistemului şi simetriei acestuia şi că demonstraţiile lui Commons erau stânjenite de idiosincrazia terminologiei şi de stilul nesistematic al argumentaţiei sale.39Dar o piedică mult mai serioasă a constituit-o tendinţa studiiilor din domeniu de a degenera în istorism şi empirism naiv.Evidenţiind importanţa elementului particular, a timpului, locului şi a circumstanţelor istorice, analiza instituţională a ajuns să sublinieze tot mai mult valoarea unei opere în mare măsură descriptive, care s-a concentrat pe natura şi rolul instituţiilor politico-economice.40

Sunt relativ puţine referiri ale economiştilor români contemporani despre analiza instituţională şi în general aşa cum afirmă Dragoş Aligică, prea puţin gândirea economică românească a fost influenţată de acest curent.. Referindu-se la această chestiune, Dragoş Paul Aligică crede că după mai bine de zece ani de tranziţie este deja un fapt unanim recunoscut că o bună parte a blocajelor politicii româneşti derivă dintr-o percepţie distorsionată a situaţiei economice, percepţie datorată în măsură covârşitoare folosirii unei teorii şi unor modele inadecvate. România nu a constituit o excepţie în această privinţă, din contră, mixajul de istoricism de sorginte germană moştenit de la economiştii interbelici şcoliţi în tradiţia lui Schmoller şi Sombart, combinat cu câteva fragmente de doctrină derivate din management science precum şi cu keynesismul din anii 1950 ce s-a infiltrat adânc în modul de gândire al majorităţii, fără ca aceasta să fie măcar conştientă, a alcătuit un amestec teoretic şi metodologic ce a împiedicat o identificare fermă a originilor ultime ale problemelor economiei noastre şi formularea de politici economice adecvate în vederea soluţionării acestora41.Un punct de vedere relevant cu privire la analiza instituţională aparţine profesorului clujean Gheorghe Popescu.Referindu-se la vechiul instituţionalism economic Gheorghe Popescu crede că majoritatea economiştilor consideră că principalele probleme ale economiei se referă la alocarea resurselor, determinarea veniturilor, producţie şi preţuri, distribuirea bogăţiilor în societate.

Dimpotrivă instituţionaliştii consideră că organizarea şi controlul economiei constituie probleme principale atât ale preocupărilor teoretice, cât şi a celor de politică economică practică.Astfel forţa relaţiilor de putere este mai atre decât mecanismele concurenţiale de reglare a proporţiilor economice.Instituţionaliştii consideră că piaţa este formată dintr-un număr de instituţii care coordonează activitatea economică.Mai mult, relaţiile dintre instituţiile pieţei şi alte instituţii sociale( drept, obiceiuri, comportament) sunt analizate din perspectivă instituţională.

Esenţa instituţionalismului poate fi exprimată prin următoarea afirmaţie, nu numai mecanismele pieţei, ci, întreaga structură organizaţională a societăţii alocă efectiv resursele şi distribuie veniturile42.

Întrucât întreaga societate este puternic influenţată de ordinea de drept rolul structurilor guvernamentale care definesc cadrul juridic şi îl fac funcţional este considerat de către instituţionlişti un ingredient esenţial al analizei problemelor economice.

Conţinutul principal al instituţionalismului poate fi surprins prin opt idei fundamentale pe care doar le voi enumera:

39 Ibidem40 Ibidem41 Paul Dragoş Aligică, Limitele teoriei economice şi redefinirea frontierelor disciplinare, Editura Politeia – SNSPA, Bucureşti, 2004, p.6842 Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 2002, p. 877

13

1. Economia trebuie studiată ca un întreg, în loc să examinăm părţi mici din ea ca entităţi separate şi izolate unele de altele.

2. Această şcoală accentuează rolul instituţiilor în viaţa economică, considrând că aceasta e guvernată de instituţii şi nu de legi obiective.

3. În analiza economică trebuie folosită abordarea evoluţionistă( darwiniană) deoarece societatea şi instituţiile sale sunt într-o continuă schimbare.

4. Instituţionaliştii au respins ideea dominantă a echilibrului economic normal.5. În locul armoniei sociale, pe care cei mai mulţi predecesori şi contemporani o

deduceau din teoriile lor, instituţionliştii au recunoscut că există serioase conflicte de interese în interiorul societăţii capitaliste.

6. Instituţionaliştii au susţinut reformele democratice, liberale cu scopul asigurării unei mai echitabile distribuţii a bogăţiei şi veniturilor.

7. Instituţionalismul s-a pronunţat mai degrabă pentru abordarea inductivă a activităţii economice decât pentru cea deductivă.

8. Instituţionaliştii au respins psihologia plăcere-durere proprie şcolii austriece43.

3.2. Noul instituţionalism economicPunctul de plecare al noului instituţionalism economic este articolul The Nature of the Firm,

publicat de Ronald Coase în 1937 în revista Economica. Pe atunci Coase avea doar 20 de ani şi după spusele sale cunoştea puţină economie.44Acest articol a fost crucial în câştigarea de către Coase a Premiului Nobel pentru Economie în 1991 şi poate fi descris ca un exerciţiu analitic care porneşte de la teoria convenţională a preţului şi încearcă să introducă u anumit grad de realism. „ Natura firmei” nu a fost prea mult citit până în 1970 când s-a realizat că nu doar conţine o abordare nouă a firmei, dar şi a analizei economice în general. Ceea ce a fost în special apreciat a fost faptul că abordarea lui Coase se potriveşte efortului de a aplica modelul economic fenomenelor noneconomice- ceea ce economiştii numesc imperialism economic.Pornind de la acest punct de vedere interesul pentru articolul lui Coase a fost enorm.Articolul citat este rezultatul nemulţumirii autorului faţă de felul în care economia ortodoxă abordează realitatea socială.Se urmărea atacarea unei probleme fundamentale pentru înţelegerea acestei realităţi, dar care era neglijată în mod scandalos, problema firmei sau a organizării economice. Astfel, consideră Coase „ firma în teoria economică modernă nu este decât o organizaţie ce transformă inputurile în outputuri.De ce iau naştere firmele, care sunt factorii ce determină numărul acestora, ce le determină să îndeplinească activităţile pe care le îndeplinesc, acestea nu sunt probleme care să trezească uşor interesul economiştilor.În teoria economică firma este un personaj din umbră. Această lipsă de interes este extraordinară, dat fiind faptul că majoritatea oamenilor în lumea occidentală sunt angajaţi în firme, că cea mai mare parte a producţiei este dată de firme şi că eficienţa întregului sistem economic depinde în mare măsură de ceea ce se întâmplă în interiorul acestor molecule economice „45.

Scopul articolului era de a da o explicaţie existenţei şi funcţionării firmei precum şi de a arată care sunt factorii ce determină spectrul activităţilor pe care le desfăşoară. Fixându-şi acest scop Ronald Coase deschidea calea unei transformări profunde în corpul ştiinţei economice şi submina implicit fragila frontieră disciplinară care abia fusese consolidată între aceasta şi sociologie la acea dată.Obiectivul de a descrie şi clarifica natura şi funcţionarea unei organizaţii care altfel s-ar fi presupus că există şi ar fi fost luată de bună fără cercetare s-a bazat pe un concept care la acea vreme, aparţinea strict domeniului economic, conceptul de cost.

43 Ibidem, p. 87944 Richard Swedberg, Principles of Economic Sociology, Princeton University Press, 2003, p. 8045 Dragoş Aligică apud Ronald Coase( 1988), Limitele teoriei economice şi redefinirea frontierelor disciplinare, Editura Politeia SNSPA, Bucureşti, 2002, p. 112

14

Ronald Coase a introdus un concept specific pe care în articol l-a numit costul utilizării mecanismului preţurilor sau costul desfăşurării unei tranzacţii prin intermediul schimbului pe piaţă şi care mai târziu a ajuns să fie cunoscut sub numele de costuri de tranzacţie 46.Astăzi costul de tranzacţie stă la baza unor cercetări atât din domeniul economiei, cât şi din cel al sociologiei. Referindu-se la costurile de tranzacţie Coase afirmă că :„ principalul motiv pentru care este profitabil să înfiinţezi o firmă este existenţa unui cost al utilizării mecanismului de preţ.Cel mai evident cost al organizării producţiei prin mecanismul preţului este descoperirea preţurilor relevante.Acest cost poate fi redus, dar nu şi eliminat prin pregătirea de specialişti care vor vinde aceste informaţii.Costul negocierii şi finalizării unui contract separat pentru fiecare tranzacţie de schimb care are loc pe o piaţă trebuie de asemenea să fie luate în calcul. De asemenea pe anumite pieţe o tehnică este inventată pentru minimizarea acestor costuri contractuale.Dar ele nu sunt eliminate.Este adevărat că aceste contracte nu sunt eliminate prin existenţa firmei, dar ele sunt în mare măsură reduse.”47

În teoria economică ortodoxă se presupune că agenţii economici interesaţi au o cunoaştere completă a tuturor preţurilor relevante, dar aceasta este departe de adevăr.În realitate, eforturile de a afla care sunt aceste preţuri costă, iar aceste costuri sunt luate în calcul de agenţii economici în momentul în care decid asupra anumitor cursuri de acţiune. În plus, negocierea fiecărui contract prin care se fixează o tranzacţie costă şi ea, după cum costă şi definitivarea şi încheierea tranzacţiei odată faza negocierilor depăşită.Toate aceste costuri reale şi deloc neglijabile lipsesc din imaginea ordinii economice oferite de economia ortodoxă. Cu atât sunt mai mari sunt costurile atunci când de fiecare dată când este nevoie sunt încheiate contracte separate pentru fiecare tranzacţie. Iată de ce există tendinţa ca, de câte ori este nevoie sunt încheiate contracte separate pentru fiecare tranzacţie.Iată de ce există tendinţa ca, de câte ori este posibil, toată această serie de contracte să fie înlocuită cu un singur contract.Întreprinzătorul nu ar mai fi astfel nevoit să suporte costurile legate de încheierea fiecărei tranzacţii în parte aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care cooperarea s-ar realiza direct şi exclusiv prin intermediul mecanismului preţurilor.Altfel spus, în contextul diviziunii muncii, el ar trebui să semneze contracte pentru fiecare element în parte, necesar procesului său productiv cu fiecare dintre cei care sunt în posesia acestuia.În locul acestora se semnează un singur contract cuprinzător48.

Dar costurile presupuse de folosirea mecanismelor pieţei nu se reduc doar la cele prezentate anterior.Numărul lor este pe atât de mare pe cât le este şi varietatea în ceea ce le priveşte natura şi originea. Şi pentru fiecare astfel de costuri apare din nou problema încercării de a le elimina sau reduce prin activitatea pieţei. Aşa se întâmplă de exemplu cu costurile impuse de intervenţia autorităţii politice( statul) care impozitând anumite tranzacţii pe piaţă, face ca acestea să devină mult mai costisitoare în comparaţie cu situaţia în care aceleaşi tranzacţii ar avea loc în interiorul firmei.Acest lucru duce fie la apariţia unei firme care aşează tranzacţiile astfel impozitabile la adăpostul său, fie la extinderea unei firme deja existente în sensul cuprinderii şi al acestor tranzacţii în sistemul său organizaţional.

În concluzie folosirea mecanismelor pieţei costă, iar formarea unei organizaţii şi permisiunea acordată unei autorităţi( întreprinzătorul) de a dirija resursele face ca aceste costuri să fie în mare măsură evitate. ” Acestea sunt motivele, crede Coase, pentru care organizaţii precum firmele există în cadrul unor economii complexe în care este presupus că distribuţia resurselor este organizată de mecanismul preţurilor. Prin urmare, o firmă constă din acel sistem de relaţii ce apare atunci când dirijarea resurseor depinde de un întreprinzător ”49.Principalul factor ce duce la apariţia acestui sistem de relaţii este existenţa acelor costuri legate într-un fel sau altul de efectuarea tranzacţiilor de piaţă.Pe scurt costurile de tranzacţie. Relaţia dintre ordinea pieţei şi cea

46 Ibidem, p. 11347 Ronald H Coase, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988, p.38.48 Ibidem, p.11749 Ibidem, p. 118

15

organizaţională se structurează, din perspectiva sa în jurul costurilor de tranzacţie, iar punctul de plecare în înţelegerea acesteia din urmă în contextul ordinii sociale complexe este dat, înainte de orice de analiza acestor costuri.

Perspectiva lui Coase a deschis un drum nou în ştiinţa economică. Conform celor mărturisite de Coase ( 1972), articolul său a fost mult citat, dar puţin folosit până în anii 1970 când a fost repus în circulaţie de Oliver Williamson, care l-a dezvoltat în continuare, adăugând condiţii şi comentarii suplimentare. Dacă Coase a inventat ideea de cost al tranzacţiei, Oliver Williamson e cel care a popularizat acest concept făcându-l foarte cunoscut în economie şi alte ştiinţe sociale.Aceasta s-a întâmplat printr-o serie de cărţi şi articole publicate în anii 1970 şi 1980, cea mai importantă fiind Market and Hierarchies( Pieţe şi ierarhii; 1975). Ideea de bază din această lucrare este că pieţele şi firmele constituie metode alternative de coordonare a producţiei( sau ca să folosim terminologia autorului ele constituie structuri de guvernare).În anii 1970 cînd a apărut prima carte a lui Williamson, teoria organizaţiei se dezvoltase ca un domeniu separat. Williamson a simţit faptul că economiştii au făcut o mare greşeală atunci când s-au îndepărtat de studiul organizaţiei şi lâau lăsat să se dezvolte ca o disciplină separată. După cum afirmă însuşi autorul „ organizarea pieţii este provincia economiştior.Organizarea internă aparţine specialiştilor în teoria organizaţiei”.50

Deşi inspiraţia principală pentru analiza costurilor de tranzacţie vine dinspre lucrările lui Coase, Williamson şi-a pus propria amprentă asupra acestui concept pe care îl defineşte astfel: „ costurile ex ante ale redactării, negocierii şi întăririi unui acord şi în special costurile ex post ale adaptării greşite şi adăugării care apar atunci când există nereguli la executarea contractului ca urmare a erorilor, omisiunilor şi unor situaţii neaşteptate; costul conducerii sistemului economic”.51 . Aceste costuri, crede Williamson trebuie distinse de costurile de producţie, o categorie de cost de care este preocupată analiza neoclasică.Costurile de tranzacţie sunt echivalentul fricţiunii din sistemele fizice. Din păcate însă, dacă fizicienii au reuşit să detecteze şi să măsoare fricţiunea, economiştii au admis că fricţiunea este importantă în principiu, dar nu au găsit limbajul necesar pentru a o descrie.52 Până ce condiţiile exprese ale costurilor de tranzacţie să fie formulate, posibilităţile modurilor nestandardizate de organizare- clienţi şi restricţii teritoriale, francize, integrarea verticală şi altele au fost puţin apreciate. În locul lor cei mai mulţi economişti au invocat explicaţiile bazate pe ideea de monopol atunci când s-au confruntat cu practici contractuale nestandardizate.Astfel agenda de cercetare a fost masiv influenţată de ideea de predispoziţii monopoliste.Viziunea asupra firmei ca funcţie de producţie a prevalat în această situaţie.53

Dacă Coase ia în considerare două structuri de guvernare, pieţele şi firmele, Williamson, sub presiunea criticismului adaugă a treia care este un hibrid sau o formă autonomă a organizării bazată pe relaţii contractuale de lungă durată. Foarte important este că Williamson a încercat să operaţionalizeze unele idei ale lui Coase şi să afirme că exact în aceleaşi circumstanţe piaţa mai degrabă decât firma este probabil să fie utilizată.Răspunsul general la această problemă este că firma va fi utilizatăa tunci când tranzacţiile sunt frecvente, când există incertitudine şi când investiţii speciale sunt necesare( aşa numita specificitate a bunului). Piaţa cu alte cuvinte va fi utilizată atunci când nu este implicată nici o specificitate a bunului,când tranzacţiile sunt simple sau când au loc doar odată.

Revenind la ideea de costuri de tranzacţie trebuie să mai menţionăm faptul că Oliver Williamson susţine că, de fapt costurile de tranzacţie cresc ca o funcţie cu două condiţii conjugate: când raţiunea individuală, care este mărginită sau limitată cognitiv, se confruntă cu o complexitate şi o nesiguranţă sporite şi când oportunismul individual- înclinaţia unor actori de a minţi şi înşela – se combină cu absenţa altor parteneri de schimb. În asemenea condiţii, este foarte probabil ca schimburile să se mute de pe piaţă şi să fie aduse într-un cadru organizaţional sau, dacă schimburile 50 Richard Swedberg apud Williamson(1975), Principles of Economic Sociology, Princeton University Press, 2003, p. 8151 Ibidem52 Oliver Williamson, The Economic Institutions of Capitalism, The Free Press, 1985, p. 1853 Ibidem, p. 19

16

se fac deja într-o organizaţie este foarte probabil să apară unele tehnici de control mai elaborate. Williamson extinde argumentele lui Coase prin plasarea dincolo de comparaţia piaţă versus firmă ajungând să ia în calcul o largă varietate de sisteme de conducere, de la pieţe şi forme organizaţionale hibride, cum sunt cele rezultate din acordurile de alianţă ori de concesionare, sau la structuri ierarhice, cum sunt firmele unificate sau companiile multidivizionale54.

Astfel varianta concepţiei economice neoinstituţionale elaborată de Williamson insistă în primul rând asupra problemei eficacităţii comparative cu care formele de conducere generice alternative- pieţe, hibrizi, ierarhii – reduc costurile de tranzacţie şi mai puţin asupra mai multor efecte de ordin macroinstituţional legate de originile şi efectele regulilor instituţionale ale jocului: obiceiuri, legi, politici, ultimnele fiind lăsate în seama istoricilor economiei şi sociologilor.

Deşi Williamson, spre deosebire de primii instituţionalişti din ştiinţele economice, extinde teoria economică convenţională până acolo încât ia în serios efectele modificării contextelor instituţionale sau a structurilor de conducere asupra comportamentului economic, el rămâne ferm pe tradiţia economiei neoclasice în ceea ce priveşte comportamentul economic.Astfel după cum subliniază Hodgson, concepţia lui Williamson este construită în termeni atomistici şi individualişti, pentru că elementul de bază al eşafodajului său conceptual este un dat, şi anume individul oportunist. El nu ia în considerare posibilitatea ca funcţiile de selecţie să fie modelate de circumstanţe cum sunt structura şi cultura firmei sau ca acest fenomen să fie semnificativ în analiza sau înţelegerea unor asemenea instituţii55.

Spre deosebire de Williamson, alţi economişti, cum ar fi Douglass North au elaborat abordări care includ presupoziţii mult mai asemănătoare celor adoptate de instituţionaliştii din ştiinţele economice de la începutul secolului XX. North îşi focalizează atenţia pe un nivel superior de analiză, examinând originile cadrelor culturale, politice şi legale, precum şi efectele lor asupra formelor şi proceselor economice.Fiind un istoric al economiei, el insistă mai curând asupra dezvoltării şi schimbării decât asupra comparării stărilor de echilibru.Şi deşi în analiza la care supune sistemele economice se ocupă de costuri de tranzacţie, pentru a explica diferenţele ce intervin în alegerea de către actori a mecanismelor de conducere, el este înclinat să le trateze mai degrabă ca variabile dependente supuse influenţelor unor cadre instituţionale mai largi, decât ca variabile independente56.

Din punctul de vedere al lui North cheia costurilor de tranzacţie sunt costurile de informare care constau din costurile de măsurare a atributelor valoroase ale obiectelor ce se schimbă, precum şi de supraveghere şi impunere a acordurilor.Aceste costuri de măsurare şi impunere sunt sursa instituţiilor sociale, politice şi economice.57

North afirmă că un proces de schimb ce implică nişte costuri de tranzacţie impune modificări semnificative în teoria economică şi are implicaţii foarte diferite pentru performanţa economică.

Pentru a ne ajuta să ne facem o idee despre importanţa costurilor de tranzacţie, North citează o lucrare din 1986 care îl are ca şi coautor( Wallis şi North, 1986).În această lucrare se afirmă că după măsurarea costurilor de tranzacţie care trec prin piaţă( cum sunt costurile asociate operaţiunilor bancare, asigurărilor, finanţelor, comerţului en-gros şi cu amănuntul; sau cu privire la ocupaţii, cele asociate avocaturii, contabilităţii etc.) în economia Statelor Unite, s-a descoperit că mai mult de 45% din venitul naţional era rezervat tranzacţionării şi că acest procent a crescut în secolul XX cu 25%.Astfel resursele economice consumate pentru tranzacţionare sunt considerabile şi în creştere. Deoarece costurile de tranzacţie reprezintă o parte a costurilor de producţie este nevoie de reformularea relaţiei tradiţionale a producţiei.Astfel costul total de producţie constă din resursele de teren investite, resursele de muncă şi capital implicate în transformarea atributelor 54 Richard Scott, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 5155 Ibidem, p. 5256 Ibidem, p. 5357 Douglass C. North, Instituţii, schimbare instituţională şi performanţă economică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2003, p. 30

17

fizice ale unui bun, cât şi în tranzacţionare- definirea şi impunerea drepturilor de proprietate asupra bunurilor( dreptul de folosinţă, dreptul de a obţine venit din folosinţa lor, dreptul de excludere şi dreptul de schimb).

Astfel concluzionează el, dacă costurile de producţie reprezintă suma costurilor de transformare şi a celor de tranzacţie, atunci este nevoie de un cadru analitic nou pentru teoria microeconomică.58

În lucrarea „Instituţii, schimbare instituţională şi performanţă economică”( 1990; 2003 în traducere românească) North sugerează că instituţiile pot fi definite drept reguli, iar organizaţiile pot fi văzute ca jucători ai jocurilor bazate pe aceste reguli. El consideră că în toate societăţile, de la cele primitive până la cele avansate, oamenii îşi impun constrângeri pentru a da o structură relaţiilor interumane.În condiţiile unei informaţii limitate şi a unei puteri restrânse de calcul, constrângerile reduc costurile interacţiunii în comparaţie cu o lume lipsită de instituţii.

În lumea modernă occidentală, continuă North, ne gândim la viaţă şi la economie ca fiind guvernate de legi oficiale şi de drepturi de proprietate.Cu toate acestea regulile oficiale, chiar şi în cele mai dezvoltate economii constituie o mică parte din suma constrângerilor care definesc alegerile; o privire mai atentă sugerează omniprezenţa constrângerilor neoficiale.În interacţiunile noastre zilnice cu alţii, în cadrul familiei, în relaţiile cu societatea sau în afaceri, structura conducătoare este în proporţie covârşitoare caracterizată prin coduri de conduită, norme de comportament sau convenţii. La baza acestora se găsesc regulile oficiale, care sunt însă rareori sursa evidentă şi imediată a alegerii în interacţiunile zilnice. Regulile oficiale sunt regulile politice( şi juridice), cele economice, precum şi contractele.North consideră că regulile oficiale pot suplimenta şi mări eficienţa constrângerilor neoficiale. Ele restrâng costurile deinformare, de monitorizare sau de impunere forţată şi, prin urmare fac din constrângerile neoficiale soluţii posibile la schimbul mai complex.59

Douglass North formulează o serie de concluzii importante cu privire la instituţii şi costuri de tranzacţie.Astfel o primă concluzie este următoarea: constrângerile instituţionale ce definesc setul de oportunităţi ale indivizilor sunt un complex de constrângeri oficiale şi neoficiale.Ele compun o reţea de de conexiuni care în combinaţii variate, definesc setul de alegeri în diverse contexte.Astfel e uşor de înţeles de ce instituţiile sunt stabile şi de ce ele stabilesc, în mod normal diferite limite în care se fac alegerile.

Costurile de tranzacţie sunt dimensiunea cea mai observabilă a cadrului instituţional care stă la baza constrângerilor în schimburi. Ele constau din acele costuri care trec prin piaţă şi care sunt măsurabile, dar şi din costuri dificil de măsurat, care includ timpul de obţinere a informaţiilor, aşteptarea la rând, mita, etc, dar şi pierderile datorate imperfecţiunilor de monitorizare a acordurilor.Aceste costuri greu de măsurat fac dificilă evaluarea precisă a costurilor de tranzacţie ce rezultă dintr-o instituţie anume.

Poate cea mai importantă concluzie este că rolul major în performanţa unei economii este jucat de cadrul instituţional.Piaţa, crede North, este un amestec de instituţii; unele măresc eficienţa, altele o diminuează. Totuşi, consideră el, dacă punem faţă în faţă cadrul instituţional din ţările dezvoltate cu cel din lumea a treia sau cu cel din trecutul ţărilor industriale dezvoltate, devine clar faptul că acest cadru instituţional este cheia succesului relativ al economiilor, atât în perioada contemporană, cât şi de-a lungul timpului.60

58 Ibidem, p. 3159 Ibidem, p.4660 ibidem, p.65

18

Capitolul IIIInstituţionalismul sociologic

4.1.Analiza instituţională în sociologie

Noul instituţionalism în sociologie este strâns legat de perspectiva analizei organizaţionale care s-a născut din lucrările lui Meyer şi Rowan(1977), extinsă de Zucker( 1977), Di Maggio şi Powell( 1983), Scott şi Meyer( 1983), precum şi de alţi teoreticieni ai şcolii legitimiste de la Stanford.

19

Noua sociologie economică instituţională preia idei din programul de cercetare a organizaţiilor,dar în principal se referă la tradiţia cercetării sociologice care examinează raţionalitatea contextuală conturată de obiceiuri, reţele, norme, credinţe culturale şi aranjamente instituţionale.

4.1.2.Noul instituţionalism în analiza organizaţiilorAscensiunea teoriei instituţionale poate fi văzută, consideră Richard Scott, ca o continuare şi

extindere a revoluţiei intelectuale începute la mijlocul anilor ’60 ai secoului XX, revoluţie care a introdus în studiul organizaţiilor concepţiile sistemelor deschise61.Teoria sistemelor deschise a transformat abordările existente, insistând asupra importanţei contextului mai larg sau a mediului care constrânge, modelează, pătrunde şi reînnoieşte organizaţiile.Mai întâi a fost recunoscut mediul tehnologic – cu resursele şi informaţiile legate de sarcini , deoarece organizaţia a fost concepută iniţial ca un element esenţial al sistemului de producţie, care transformă informaţia în producţie. Abia mai târziu, pe la mijlocul anilor 70’, cercetătorii au început să recunoască efectele semnificative asupra actului organizării, asociat cu unele forţe sociale şi culturale mai vaste, adică mediul instituţional. S-a considerat că organizaţiile sunt mai mult decât nişte sisteme de producţie deoarece ele sunt totodată sisteme sociale şi culturale.62 Teoria instituţională a dat naştere la câteva întrebări provocatoare legate de lumea organizaţiilor:

De ce organizaţiile de acelaşi tip, cum ar fi şcolile şi spitalele, deşi plasate la mare distanţă unele de altele, seamnănă atât de bine între ele? De mii de ani există instituţii de cele mai diferite tipuri. Ce tip anume de instituţie este asociat cu dezvoltarea organizaţiilor? Cum ar trebui să privim comportamentul în cadrele organizaţionale?Oare acesta reflectă urmărirea intereselor raţionale şi exercitarea alegerii conştiente sau este modelat în primul rând de convenţii, rutine şi deprinderi? Cum se face că s-a remarcat adesea devierea comportamentului participanţilor la procesul organizaţional de la regulile oficiale şi scopurile declarate ale organizaţiilor? Dacă regulile oficiale sunt în mare măsură ignorate, de ce se consumă atâtea resurse şi atâta energie pentru a le menţine? Cum şi de ce apar legi, reguli şi alte tipuri de sisteme legislative şi normative? Oare indivizii construiesc în mod voluntar sisteme de reguli, care le limitează apoi propriul comportament? Care este originea intereselor? Sunt ele o parte integrantă a naturii umane sau reprezintă un construct cultural? De ce anumite structuri şi practici specifice se răspândesc într-un câmp de organizaţii în moduri neprevăzute de caracteristicile specifice ale organizaţiilor care le adoptă? Cum modelează diferenţele dintre convingerile culturale natura şi modalitatea de acţiune a organizaţiilor? De ce indivizii şi organizaţiile se conformează instituţiilor?Din cauză că sunt recompensaţi dacă acţionează astfel, pentru că au convingeri că sunt moralmente obligaţi să se supună ori din cauză că nu pot concepe un alt tip de comportament? Ce procese apropie instituţiile de organizaţii? Ce vehicule sau agenţi transmit mesajele instituţionale spre organizaţii şi în ce mod sunt afectate instituţiile de acţiunile şi reacţiile organizaţionale? Dacă instituţiile acţionează în vederea promovării stabilităţii şi ordinii, cum intervine schimbarea?Dacă instituţiile controlează şi definesc individul, cum poate el spera să modifice sistemul în care este prins?63

61 Richard Scott, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004 , p.1862 Ibidem63 Ibidem, p. 17

20

Vom încerca să exemplificăm neoinstituţionalismul din analiza organizaţională prezentând ideile a două articole clasice şi foarte des citate în literatura de specialitate.Ele sunt Institutional Organizations:Formal Structure as Myth and Ceremony elaborat de John Meyer şi Brian Rowan şi The Iron Cage Revisited: Institutional Isomorphism, articol care aparţine sociologilor Paul DiMaggio şi Walter Powell.

În primul dintre cele două articole, Institutional Organizations:Formal Structure as Myth and Ceremony aparţinând lui John Meyer şi Brian Rowan, autorii consideră că organizaţiile nu sunt izolate de mediul exterior( idee cheie a neoinstituţionaliştilor) şi că mai mult acest mediu creează presiuni asupra organizaţiilor. Ei consideră că organizaţiile, prin încorporarea practicilor şi procedurilor larg răspândite într-un câmp organizaţional( de pildă organizaţiile dintr-o industrie anume) pot să-şi crească legitimitatea şi potenţialul de supravieţuire. Ne amintim faptul că două mari personalităţi din sociologia organizaţională din perioada de început, Robert Michels şi Philip Selznick, în lucrările lor despre partidele politice şi respectiv despre Autoritatea din Valea Tennessee, afirmau că de cele mai multe ori pentru a supravieţui scopurile de bază pentru care unele organizaţii sunt constituite sunt înlocuite în ideea supravieţuirii organizaţiei.

Revenind la articolul lui Meyer şi Rowan, trebuie să adăugăm că ei insistă pe ideea conform căreia structurile formale ale multor oreganizaţii din societatea postindustrială reflectă dramatic miturile mediului instituţional în locul cerinţelor activităţilor de muncă.64

Meyer şi Rowan pornesc de la ideea că trebuie să facem o distincţie clară între structura formală a unei organizaţii şi activităţile de muncă zilnice.Astfel structura formală este un plan pentru activităţi care include un tablou al organizaţiei, o listă birourilor, departamentelor, poziţiilor şi programelor.Aceste elemente sunt legate de scopuri şi politici explicite care conturează o teorie raţională a căilor în care şi a scopurilor pentru care aceste activităţi se potrivesc.Esenţa organizaţiei moderne birocratice constă tocmai în caracterul raţionalizat şi impersonal al acestor elemente structurale şi a scopurilor care le leagă.

Meyer şi Rowan consideră că teoriile anterioare despre structurile formale( Weber, Blau, Woodward) presupun faptul că funcţiile de coordonare şi control a activităţilor reprezintă dimensiunile critice prin care organizaţiile formale au avut succes în lumea modernă.Această presupunere se bazează pe ideea că organizaţiile funcţionează în conformitate cu planurile organizaţionale, coordonarea înseamnă urmarea rutinelor, regulilor şi procedurilor, iar activităţile se conformează prescripţiilor structurii formale.Ori o mare parte din cercetările empirice cu privire la organizaţii pun la îndoială această presupunere.Pentru a întări argumentul Rowan şi Meyer citează cercetările unor cunoscuţi autori precum Dalton, Downs, Homans, March şi Olsen sau Weick. Conform acestor autori elementele structurale sunt slab corelate cu activităţile zilnice, regulile sunt adesea violate, deciziile nu sunt de multe ori implementate sau dacă sunt implementate au consecinţe nesigure, tehnologiile au o eficienţă problematică, iar evaluarea sau inspecţia furnizează o coordonare redusă.

Meyer şi Rowan consideră că teoriile clasice despre structurile formale au neglijat o sursă weberiană alternativă a structurilor formale, legitimitatea structurilor formale raţionalizate.În teoriile respective legitimitatea este un dat; afirmaţiile despre birocratizare constau în presupunerea normelor de raţionalitate.Dacă normele joacă roluri cauzale în teoriile birocratizării, aceasta se întâmplă din cauză că ele sunt gândite a fi construite în societăţile moderne şi personalizate ca valori generale, care se consideră că facilitează organizaţia formală.Dar normele de raţionalitate nu sunt pur şi simplu valori generale.Ele există pe căi mai specifice şi mai puternice în reguli, înţelegeri şi semnificaţii ataşate structurilor sociale instituţionalizate.Importanţa cauzală a acestor instituţii în procesul de birocratizare a fost neglijat.

Structurile formale nu sunt doar creaţiile reţelelor relaţionale în organizaţiile sociale.În societăţile moderne elementele structurilor formale raţionalizate sunt profund legate de şi reflectă

64Powelll, Walter, DiMaggio, Paul, New Institutionalism in Organizational Analyisis, The University of Chicago Press, 1991, p. 41

21

înţelegerea realităţii sociale.Multe poziţii, programe, politici şi proceduri ale organizaţiilor moderne sunt întărite de opinia publică, sunt legitimate de sistemul educaţional, de prestigiul social, de legi, etc. Aceste elemente ale structurii formale sunt manifestări ale regulilor instituţionale puternice care funcţionează ca mituri înalt raţionalizate pentru viaţa organizaţiilor.

În societăţile moderne, miturile care generează structura organizaţională formală au două proprietăţi cheie. Prima, ele sunt prescripţii raţionalizate şi impersonale care identifică scopuri sociale variate percum cele tehnice şi specifică pe o cale legitimă scopurile potrivite care trebuie urmate raţional. A doua proprietate, ele sunt înalt instituţionalizate şi astfel într-o anumită măsură ele sunt dincolo de discreţia oricărui participant individual sau organizaţie.Ele trebuie de aceea să fie considerate ca legitime, separat de evaluările impactului lor asupra rezultatelor muncii.65

Multe elemente ale structurilor formale sunt înalt instituţionalizate şi funcţionează ca mituri.Exemplele includ profesiile, programele şi tehnologiile.

Au apărut un mare număr de profesii raţionalizate.Acestea sunt ocupaţii controlate nu doar prin inspecţia directă a rezultatelor muncii, dar şi de regulile sociale ale licenţierii, certificării şi formării profesionale.Ocupaţiile sunt raţionalizate fiind considerate controale tehnice impersonale decât mistere morale.Doi, ele sunt înalt instituţionalizate: delegarea activităţilor pentru ocupaţiile potrivite sunt aşteptări sociale şi adesea obligaţii legale peste şi dincolo de calcul şi eficienţă.

Multe programe organizaţionale formale sunt de asemenea instituţionalizate în societate.Ideologiile definesc funcţiile potrivite unei afaceri- precum salariile, producţia, reclama sau contabilitatea; într-o universitate, instrucţia sau cercetarea în istorie, inginerie şi literatură; într-u spital, operaţiile, medicina internă sau obstetrica.Astfel de clasificări ale funcţiilor organizaţionale şi specificaţiile pentru conducerea fiecărei funcţii sunt formule prefabricate şi disponibile pentru a fi utilizate de oricare organizaţie dată.

În mod similar tehnologiile sunt instituţionalizate şi devin mituri ale organizaţiei.Procedurile tehnice de producţie, contabilitate, selecţie de personal sau procesarea datelor devin mijloace presupuse pentru realizarea scopurilor organizaţionale.Dincolo de posibila lor eficienţă, aceste tehnici instituţionalizate stabilesc dacă o organizaţie este potrivită, raţională şi modernă.

Impactul acestor elemente instituţionale raţionalizate este enorm, afirmă Meyer şi Rowan.Aceste reguli definesc noile situaţii organizaţionale, le redefinesc pe cele existente şi specifică mijloacele pentru a acţiona raţional cu fiecare.Ele fac posibil şi adesea cer participanţilor să se organizeze de-a lungul liniilor prescrise.Ele se răspândesc rapid în societatea modernă ca parte a societăţii postindustriale.Noi domenii de activitate sunt codificate în programe instituţionale, profesii şi tehnici, iar organizaţiiile incorporează seturi de coduri.

De pildă disciplina psihologiei creeează o teorie raţionalizată a selecţiei de personal şi certifică profesioniştii în domeniul resurselor umane; departamentele de personal şi funcţionarii apar în organizaţiile existente; totodată apar noi agenţii specializate în probleme de personal .

Întrucât profesia preraţionalizată a prostituţiei este raţionalizată de-a lungul unor linii medicale, organizaţii birocratizate precum clinici de sex-terapie, cabinete de masaj şi altele apar cu o mare uşurinţă.

Întrucât problemele siguranţei de mediu cresc şi profesii sau programe relevante apar şi devin instituţionalizate în legi, ideologii sindicale şi opinia publică, organizaţiile încorporează aceste programe şi profesii.

În concluzie, organizaţiile sunt presate de mediul exterior să se conformeze acestor elemente instituţionale.Cele care nu se conformează îşi pierd legitimitatea şi astfel dispar ca organizaţii. Cele care se conformează mediului exterior devin legitime şi ca o consecinţă, organizaţii de succes.

În al doilea articol, The Iron Cage Revisited: Institutional Isomorphism, DiMaggio şi Powell pornesc de la ideea că deşi birocraţia s-a răspândit încontinuu de la publicarea capitolului pe care Max Weber în Economie şi Societate( 1922) îl dedică birocraţiei, motorul raţionalizării organizaţionale s-a schimbat.Pentru Weber birocratizarea rezulta din trei cauze legate între ele,

65 Ibidem, p. 44

22

competiţia între firmele capitaliste pe piaţă, competiţia dintre state şi pretenţiile burgheziei pentru egalitate în faţă legilor.

DiMaggio şi Powell consideră că de fapt cauzele birocratizării şi raţionalizării s-au schimbat.Organizaţiile devin în continuare mai omogene şi birocraţia rămâne forma comună de organizare.Totuşi, astăzi, schimbarea structurală a organizaţiilor pare să fie tot mai puţin legată de competiţie sau nevoia de eficienţă.Mai degrabă, birocratizarea şi alte forme de schimbare organizaţională au loc ca rezultat al proceselor care fac organizaţiile mai asemănătoare fără ca ele să fie şi mai eficiente.Birocratizarea şi alte forme de omogenitate apar în afara structurării câmpurilor organizaţionale.Acest proces are loc într-o mare măsură la nivelul statelor şi profesiilor, care au devenit cei mai mari raţionalizatori ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Câmpurile organizaţionale înalt structurate furnizează un context în care efortul individual de trata raţional cu incertitudinea conduce adesea la omogenitate în structură, cultură şi output.66

DiMaggio şi Powell afirmă că în stadiile iniţiale ale ciclului lor de viaţă, câmpurile organizaţionale au o considerabilă diversitate ca formă şi abordare.Odată ce un câmp devine bine stabilit, există o presiune înspre omogenizare. Prin câmp organizaţional cei doi sociologi înţeleg acele organizaţii care constituie o zonă recunoscută a vieţii instituţionale: furnizori cheie, consumatorii de resurse şi produse, agenţiile reglatoare şi alte organizaţii care produc servicii sau produse similare.Structura unui câmp organizaţional nu poate fi determinată a priori, dar trebuie să fie definită pe baza investigaţiei empirice.Câmpurile există doar în măsură în care sunt definite instituţional.Procesul de definire instituţională sau structurare constă din patru părţi: o creştere a interacţiunii dintre organizaţiile unui câmp, emergenţa structurilor interorganizaţionale de dominaţie şi a modelelor de coaliţie; o creşterii a nivelului de informaţii cu care lucrează organizaţiile dintr-un câmp; dezvoltarea conştientizării mutuale dintre participanţi într-un set de organizaţii implicate într-o întreprindere comună.

Odată ce organizaţiile disparate din acelaşi domeniu al afacerilor( exemplu, organizaţiile din industria cărnii) sunt structurate într-un câmp, se nasc puternice forţe care le fac să devină similare.Organizaţiile îşi pot schimba scopurile şi dezvolta noi practici, şi noi organizaţii pot intra în câmp.Dar pe termen lung, actorii organizaţionali care iau decizii raţionale construiesc în jururl lor un mediu care constrânge abilitatea lor de schimbare.

Un concept care aproximează cel mai bine pe cel de omogenizare este izomorfismul.Astfel izomorfismul este un proces de constrângere care forţează o unitate dintr-o populaţie să semene cu alte unităţi care fac faţă la aceleaşi condiţii de mediu.La nivelul unei populaţii, o astfel de abordare sugerează modificarea caracteristicilor organizaţionale în direcţia compatibilităţii cu caracteristicile de mediu; numărul de organizaţii dintr-o populaţie este o funcţie a capacităţii de a schimba mediul, iar diversitatea formelor organizaţionale este izomorfică cu diversitatea mediului.

Conform lui Meyer( 1983) şi Fennell( 1980) există două tipuri de izomorfism, competitiv şi instituţional.Conceptul de izomorfism instituţional este o unealtă utilă pentru înţelegerea politicii şi ceremoniei care se răspândeşte mult în viaţa organizaţională modernă.

Există trei mecanisme prin care izomorfismul instituţional are loc. Astfel, primul mecanism este izomorfismul coercitiv care apare prin inflenţa politică şi probleme de legitimitate.Al doilea mecanism este izomorfismul mimetic rezultând din răspunsurile standard la incertitudine şi în sfărşit al treilea mecanism, izomorfismul normativ este asociat cu profesionalizarea.

DiMaggio şi Powell consideră că se poate prezice empiric care câmpuri organizaţionale vor fi mai omogene ca structură, proces şi comportament.Ei avansează câteva ipoteze.

Prima ipoteză afirmă că cu cât mai mare este dependenţa unei organizaţii de o altă organizaţie, cu atât mai similar va fi acea organizaţie ca structură, climat şi comportament.

A doua ipoteză afirmă că cu cât mai mare va fi centralizarea furnizării de resurse către organizaţia A, cu atât mai mare măsura în care organizaţia A se va schimba izomorfic pentru a semăna cu organizaţiile de care depinde la nivelul resurselor.

66 Ibidem, p. 64

23

Conform ipotezei a treia cu cât este mai nesigură relaţia dintre mijloace şi scopuri, cu atât mai mare măsura în acre organizaţia se va modela după organizaţiile considerate de succes.

A patra ipoteză afirmă că cu cât sunt mai ambigue scopurile unei organizaţii, cu atât e mai mare măsura în care organizaţia se va modela după organizaţiile de suces.

Ipoteza a cincea spune că cu cât este mai mare dependenţa de credenţialele academice în alegerea personalului şi a amanagementului, cu atât va fi mai mare măsura în care o organizaţie devine la afel ca alte organizaţii din acel mediu.

Şi, în sfârşit, ultima ipoteză afirmă că cu cât va fi mai mare participarea managerilor în asociaţiile comerciale şi profesionale, cu atât mai mult organizaţia va deveni la fel ca alte organizaţii din acel câmp.67

Astfel, se poate concluziona din ambele articole analizate că organizaţiile, structura lor formală şi comportamentul organizaţional sunt în mare măsură conturate de mediul instituţional în care ele evoluează.Mediul instituţional este cel care determină legitimitatea şi succesul şi va conduce în final la câmpuri organizaţionale formate din organizaţii foarte asemănătoare.

4.1.3.Noul instituţionalism în sociologia economicăÎn contrast cu sociologia organizaţiilor care accentuează mecanismele instituţionale externe

organizaţiilor, noua sociologie economică instituţională analizează maniera în care legăturile interpersonale din firme şi pieţe interacţionează cu aranjamentele instituţionale formale.

Instituţiile, în concepţia noii sociologii economice nu sunt doar constrângeri formale şi informale care se constituie în stimulente aşa cum le defineşte Douglass North( 1990) sau elemente instituţionale precum credinţe norme, organizaţii şi comunităţi ale sistemului social(Avner Greif, 1998), ci în principal implică actori, fie indivizi, fie organizaţii, care urmăresc interese reale în structuri instituţionale concrete. O instituţie este definită ca un sistem de elemente intercorelate informal şi formal- obiceiuri, credinţe împărtăşite, norme şi reguli- care guvernează relaţiile sociale în cadrul cărora actorii urmăresc şi fixează limitele legitimităţii intereselor .În această viziune, instituţiile sunt structuri sociale care furnizează o conduită pentru acţiunea colectivă facilitând şi organizând interesele actorilor şi întârind relaţiile şef-subordonat.De aici rezultă că schimbarea instituţională presupune nu doar remodelarea regulilor formale, dar în mod fundamental cere realinierea intereselor normelor şi puterii.

Scopul acestei paradigme din sociologia economică este de a specifica şi explica mecanismele sociale care determină relaţiile dintre organizarea socială informală a grupurilor coezive şi regulile formale ale structurilor instituţionale monitorizate şi întărite de organizaţii şi state.Noul instituţionalism economic a contribuit la explicarea apariţiei şi menţinerii aranjamentelor instituţionale formale care au contribuit la conturarea comportamentului economic.Oricum, aşa cum recunoaşte şi Douglass North, ştiinţele economice au ignorat constrângerile informale ale convenţiilor şi normele de comportament. Economiştii au formulat întrebări de probare despre dimensiunile sociale ale vieţii economice care întâlnesc limitele analizei economice a instituţiilor68. Întrebările lor se adresează modului în care organizarea socială informală şi regulile formale se combină pentru a contura performanţa organizaţiilor şi economiei.Odată cu avansurile recente în aplicarea teoriei jocurilor, economiştii au început recent să încorporeze elemente instituţionale informale în cadrul modelelor de perfromanţă economică. Dacă sociologii vieţii economice nu pot avea toate răspunsurile, e clar că cercetarea transdisciplinară ţinteşte către explicarea capacităţii instituţiilor sociale de a facilita, guverna şi motiva comportamentul economic69.

În continuare voi prezenta rezultatele unor cercetări realizate în cadrul noii sociologii economice instituţionale.Elementul central al acestor cercetări este specificarea şi explicitarea

67 Ibidem, p. 7768 www.cornell.edu/sociology/economyandsocietyorg./publications/ Victor Nee/ A New Institutional Approach to Economic Sociology, July, 2003, p.2369 Ibidem

24

naturii relaţiilor dintre elementele de la diferite nivele ale modelului cauzal care explică modul în care organizaţiile sociale informale interacţionează cu structurile instituţionale complexe.

Astfel în articolul intitulat „ Bureaucracy and Growth: A Cross-National Analysis of the Effects of Weberian State Structures on Economic Growth” Peter Evans şi James Rauch( 1999) au examinat efectul structurilor statului weberian asupra creşterii economice în cadrul economiilor în curs de dezvoltare70.Această lucrare este rodul unei cercetări cantitative şi comparative realizată în 35 de ţări în curs de dezvoltare luându-se în calcul perioada 1970-1990. Setul de date colectat este construit pe evaluări ale experţilor cu privire la structurile birocratice din cele 35 de ţări. Evans şi Rauch argumentează faptul că trăsătura caracteristică a cadrului instituţional al statului dezvoltat opus statului prădalnic, este prezenţa unei relativ bine dezvoltate forme birocratice de administraţie publică. Aşa cum Weber argumentează în teoria sa asupra birocraţiei, introducerea recrutării pe bază de merit oferă cariere predictibile stabilind baza angajamentelor pe termen lung în serviciul birocratic.

Atât în era Meiji, în Japonia, cât şi în economia chineză a ultimelor două decenii dezvoltarea unei capacităţi birocratice moderne a fost esenţială pentru capacitatea guvernamentală de a monitoriza şi întări regulile orientate înspre promovarea dezvoltării economice.La nivelul acţiunii individuale, elitele birocratice împărtăşesc norme şi scopuri conturate de reguli meritocratice pentru recrutare şi promovare care reduc atractivitatea corupţiei.Modelul weberian furnizează o alternativă statului prădalnic prezentat de Schleifer şi Vishny( 1994), în care politicienii invariabil încearcă să influenţeze firmele pentru a-şi urmări obiective politice imposibile de corelat cu creşterea economică.În modelul weberian birocraţii sunt distincţi de politicieni urmărind cariere pe termen lung guvernate de reguli meritocratice de recrutare şi promovare.Normele, credinţa împărtăşită în serviciul meritocratic şi dezvoltarea scopurilor naţionale nu doar reduc tentaţia corupţiei, dar duc la creşterea în timp a competenţei şi credibilităţii angajamentului pentru serviciul civil dedicat binelui public.Rezultatul este o capacitate mai mare a statului care îi motivează pe conducătorii reformişti să dezvolte economia mai degrabă decât să o prade. O lucrare inspirată de cartea lui Peter Evans, „ Embedded Autonomy”( 1995) este „ Traiectorii postsocialiste „ avându-i ca autori pe David Stark şi Laszlo Bruszt.Lucrarea, care reprezintă o veritabilă analiză instituţională a tranziţiei la capitalism din ţările est-europene, a preluat de la Peter Evans conceptele de autonomie dependentă( embedded autonomy) şi asocieri de dezvoltare( developmental associations), concepte centrale viziunii neoetatiste.În înţelesul lui Stark şi Bruszt aceste concepte pun în evidenţă rolul de intermediere al formelor de organizare socială între stat şi societate( îndeosebi al celor nonpolitice, nonguvernamentale, profesionale, culturale, de afaceri,etc.).Cu alte cuvinte redefinirea şi deci recombinarea elementelor prezente ale noii societăţi nu trebuie lăsată exclusiv la îndemâna organizaţiilor de tip politic.Tendinţei hegemonice a reţelelor politice ( reţele recombinate din fondurile vechi în forme noi) trebuie să i se opună reţelele sociale(în majoritatea lor recent constituite) active în diferite domenii. Alături de reţelele elitei politice şi administrative, celelalte reţele sociale, cum ar fi reţelele de afaceri din economie pot fi o sursă fundamentală de restructurare economică. Implicarea reţelelor sociale în derularea proceselor de reformă creează un control social extins sau ceea ce Stark şi Bruszt numesc responsabilitatea extinsă a guvernanţilor.Sistemul politic creat după 1990 ar fi aşadar prea restrâns şi cu caracter hegemonic pentru a rezolva exact complicata ecuaţie socială a tranziţiei.71

Aplicarea acestui model teoretic la cazurile concrete ale Republicii Cehe, Ungariei şi Germaniei de Est subliniază o serie de argumente ale autorilor şi evidenţiază detalii importante.Acţiunile guvernului Ungariei imediat după alegerile din 1990 sunt influenţate de grupurile de intelectuali preocupaţi de politica externă, politica de privatizare a guvernului Cehiei ţine seama de interesele financiare ale băncilor, în timp ce în Germania de Est organizarea

70 Ibidem, p. 3771 David Stark, Laszlo Bruszt, Traiectorii postsocialiste, Editura Ziua, Bucureşti, 2002, p.XV

25

industrială pe baze corporatiste asigură o implicare directă a corporaţiilor vest-germane în privatizarea şi retehnologizarea economiei est-germane.După Stark şi Bruszt, în cazul Cehiei, de exemplu realizarea consensului în ceea ce priveşte paşii tranziţiei a fost urmarea unui pact tripartitîntre guvern, parlamentul politic şi parlamentul social( societatea civilă). În acest mod, guvernul a fost ţinut în limitele responsabilităţii.Politicul nu poate fi astfel controlat prin intermediul unor largi reţele sociale, create prin libera asociere a cetăţenilor, cel puţin atât cât statul şi piaţa nu sunt suficient consolidate.

Utilizând această metodă de cercetare, concentrată asupra a ceea ce nu se vede, adică asupra reţelelor sociale, atât de diverse şi complicate, cercetătorii au putut percepe mai bine procesul tranziţiei est-europene, trecând dincolo de suprafaţa acesteia.72

Un model cauzal multi- cauzal furnizează cadrul analitic pentru înţelegerea naşterii economiei de piaţă în China, Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică73.Când economiştii occidentali au călătorit în aceste zone ale lumii pentri a-i consilia pe politicienii reformatori, sfaturile lor accentuau abordarea tip big-bang pentru instituirea economiei de piaţă prin planificarea schimbărilor în ce priveşte regulile formale ale drepturilor de proprietate şi pieţelor. Ei au presupus că regulile formale – constituţia, dreptul civil şi alte corpuri de legi-instituite pe cale administrativă vor duce la succesul economiei capitaliste moderne.Aceste eforturi ale capitalismului ca proiect au scăpat din vedere realităţile puterii şi intereselor existente pe ruinele comunismului.Prin contrast, reforma aplicată în China a permis actorilor să-şi bazeze alegerile pe mecanisme de tip încercare-eroare care a echilibrat viteza reformei.Această abordare mai evoluţionară a tranziţiei la piaţă a dat naştere rapid celei mai dinamice economii.În China, schimbarea instituţională s-a realizat de sus în jos şi nu de jos în sus prin relinierea intereselor şi puterii noilor forme organizaţionale, drepturile de proprietate privată şi instituţiile pieţei evoluând într-o economie în care s-a produs o mutaţie de la controlul central de stat la piaţa auto-reglată.Schimbările în ce priveşte regulile formale care guvernează economia de piaţă emergentă au tins să urmeze schimbări ex post în ceea ce priveşte practicile informale ale afacerilor şi au ţinut cont mai mult de interesele reale ale actorilor politici şi economici. La fel ca în fosta URSS eforturile de a reforma întreprinderile de stat din China prin schimbarea regulilor formale s-au dovedit ineficiente din cauza schimbărilor ex ante ale regulilor formale care conduc adesea interesele şi sursele conflictuale de legitimitate ale organizaţiilor de partid din firmele de stat.

Modelul declinului ideologic şi al angajării ideologice bazat pe teoria jocurilor, propus de Nee şi Lian ajută la explicarea dezinstituţionalizării partidului comunist pornind de la planificarea centralizată în economiile aflate în tranziţie.Decalajul tehnologic şi militar care a crescut în timpul Războiului Rece între economiile de piaţă avansate şi statele socialiste a precipitat eforturile de reformă ale elitelor comuniste prin care s-a urmărit micşorarea decalajului prin inovaţii care au căutat să încorporeze în cadrul instituţional al planificării centrale suportul în creştere al mecanismului pieţei. Dar la nivelul individual al birocraţilor şi politicienilor de partid, dezvoltarea pieţelor economice şi politice a crescut tendinţa spre oportunism şi încălcarea legii care au produs tensiuni în cadrul grupurilor de membrii de partid, dinamica socială conducând la declinul ideologic şi la angajarea politică a partidului comunist.Acest fapt a demonstrat că oportunismul şi încălcarea legii printre membrii de partid, iniţial reduse, pot creşte până la un nivel al masei critice. Liderii reformatori din partid au încercat să adreseze problema prin campanii urmărind pedepsirea încălcării legilor.De-a lungul timpului declinul angajamentului a atins un punct critic precipitând demoralizarea şi colapsul partidului comunist ca organizaţie conducătoare eficientă.Aceasta în schimb a pavat calea dezinstituţionalizării partidului şi schimbării instituţiilor politice inclusiv revoluţia politică, în reforma socialismului de stat.Modelul bazat pe teoria jocurilor furnizează o explicaţie despre declinul performanţei organizaţionale explicând natura dependentă a

72 Ibidem73 Mă refer la articolul semnat de Victor Nee şi Peng Lian ”Sleeping with the Enemy: A Dynamic Model of Declining Political Commitment in State Socialism”, Theory and Society( 1994).

26

angajamentului ideologic al membrilor de partid şi specificând dinamica socială care produce mutaţia de la angajamentul faţă de regulile şi scopurile partidului la oportunism şi dezertarea de la datoria de onoare faţă de partid74.

Sociologia economică neoinstituţională se situează în centrul unui continuum între presupunerile economiştilor despre raţionalitatea limitată şi orientarea culturală a sociologiei organizaţiilor.Ea diferă de economie prin formularea mai complexă a alegerii raţionale în care raţionalitatea este considerată contextuală, adesea fiind influenţată decisiv de credinţele şi normele împărtăşite care monitorizează şi întăresc mecanismele care apar din interacţiunile sociale în cadrul reţelelor şi grupurilor coezive.Astfel acţiunea raţională din viaţa economică este facilitată, motivată şi guvernată de credinţele împărtăşite,relaţii sociale, norme şi instituţii – o viziune care nu este de acord cu presupunerile economiei neoclasice despre atomizatul homo oeconomicus maximizator de utilitate.

Concluzii

Din paginile acestei lucrări cititorul poate realiza faptul că analiza instituţională este un domeniu foarte complex care are o arie de cuprindere larga în domeniul ştiinţelor sociale în care se încadrează şi ştiinţele economice. Analiza instituţională e un curent care a revoluţionat gândirea economică, politică şi sociologică a ultimelor decenii.Însă dacă privim cu atenţie abordările instituţionaliste observăm că există numeroase diferenţe de la un domeniu la altul al socialului.În economia neoinstituţională ceea ce contează într-o mare măsură sunt ideile legate de costurile de tranzacţie, legătura între aceste costuri şi ideea de încredere, legătura dintre costuri şi corporaţii şi bine-nţeles modul în care instituţionaliştii tratează noţiunea de piaţă. Totodată este importantă şi în acelaşi timp interesantă această perspectivă legată de raţionalitatea limitată şi actorul economic văzut ca un actor oportunist.Se poate constata faptul că există mari diferenţe între vechiul şi noul instituţionalism economic, la fel cum există diferenţe între modul cum este percepută ideea de instituţie de către primii sociologi şi de către cei contemporani. Dacă analizele economice se axează pe norme juridice şi contracte, cele sociologice ne conduc înspre norme, valori, credinţe, convingeri. Ceea ce este comun tuturor acestor abordări este ideea de constrângere indiferent de perspectiva din care privim lucrurile.

Teoriile instituţionaliste au însemnat un pas înainte în progresul cunoaşterii ştiinţifice. Eu consider că teoria economică a fost îmbogăţită de perspectiva instituţionalistă la fel cum s-a

74 www.cornell.edu/sociology/economyandsocietyorg./publications/ Victor Nee/ A New Institutional Approach to Economic Sociology, July, 2003, p.38

27

întâmplat şi cu teoria socială. Teoria economică actuală nu poate face abstracţie de ideile lui Coase, Williamson şi North, dar totodată nici instituţionaliştii contemporani nu pot fi reducţionişti şi nu pot nega importanţa ideilor din nucleul de bază al teoriei economice care rămâne marginalismul.

Se poate constata totodată faptul că atât economia, cât şi sociologia devin tot mai mult ştiinţe imperialiste.Ele transgresează graniţele disciplinelor vecine şi eu consider că acest fapt este mai degrabă un progres, o ieşire din parohialismul care a marcat trecutul acestor discipline.Tot mai mulţi economişti încearcă să interpreteze fenomenele sociale şi politice, folosindu-se de arsenalul ştiinţelor economice, în vreme ce tot mai mulţi sociologi devin interesaţi de aspecte, cum este şi cazul pieţelor financiare, care până nu demult erau teritoriul sacru al economiştilor.

Ceea ce ne dovedeşte analiza instituţională este faptul că ştiinţele sociale sunt într-o perioadă de transformări şi progrese extraordinare.Poate o părere de rău este legat de faptul că în România s-au tradus deja o serie de opere importante ale instituţionaliştilor, cum sunt de exemplu cele ale lui Douglass North, Elinor Ostrom, Mary Douglas sau Richard Scott, s-au scris câteva lucrări despre analiza instituţională, unele destul de încâlcite şi puţin convingătoare, scrise într-un limbaj mai complicat decât al marilor autori originali, dar nu există contribuţii importante, nici în economie şi nici în sociologie,care să îmbogăţească zestrea ştiinţifică a instituţionalismului.Analiza instituţională rămâne un teritoriu dominat de autorii anglo-americani, care în fapt domină lumea ştiinţelor sociale. Ştiinţele sociale, în rândul cărora intră şi cele economice au suferit în România, ca şi în întreg spaţiul est-european în perioada comunistă,când a dominat paradigma marxistă.Ultimii 18 ani au fost martorii unei renaşteri a acestei zone disciplinare, renaştere marcata în special de numeroase traduceri ale unor autori importanţi, dar şi de unele încercări de a sintetiza ideile de bază.Dar din păcate stăm mai prost în ceea ce priveşte originalitatea şi contribuţiile esenţiale atât în ceea ce priveşte lucrările economice, cât şi cele din sociologie.Suntem, probabil încă în stadiul în care mai avem multe de învăţat de la autorii occidentali, care sunt foarte mult înaintea noastră.Dar, prin astfel de lucrări, cum este şi cea de faţă, noi încercăm să dovedim că studiem, că încercăm să înţelegem conceptele de bază ale ştiinţelor sociale, cum este şi cazul analizei instituţionale, un domeniu foarte interesant, deşi la prima vedere greu de desluşit, un domeniu care a revoluţionat la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI gândirea economiştilor, politologilor şi sociologilor.

Bibliografie

1. Aligică, Dragoş, Limitele teoriei economice şi redefinirea frontierelor disciplinare, Editura Politeia SNSPA, Bucureşti, 2002.

2.Brinton,Mary, Nee, Victor, The New Institutionalism in Sociology, Stanford University Press,1998.

3. Coase, H. Ronald, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988.

4. Dodescu, Anca, Istoria gândirii economice, Editura Universităţii din Oradea, 2000.

5. Douglas, Mary, Cum gândesc instituţiile, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

6. Evans, Peter, Rauch, James, Bureaucracy and Growth: A Cross-National Analysis of the Effects of Weberian State Structures on Economic Growth, American Sociological Review, 1999, Vol.64( October: 748-765).

28

7. Grusky, David, Social Stratification, Westwiew Press, 2001.

8. North, C. Douglass, Instituţii, schimbare instituţională şi performanţă economică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2003.

9. Popescu,Gheorghe, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 2002.

10. Powell, W.Walter şi DiMaggio, Paul J, The New Institutionalism in Organizational Analysis, The University of Chicago Press,1991.

11. Samuelson,Paul, Nordhaus, William, Economie politică, Editura Teora, 2000.

12. Scott,Richard, Instituţii şi organizaţii,, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

13. Stark, David, Bruszt, Laszlo, Traiectorii postsocialiste, Editura Ziua, Bucureşti, 2002.

14. Swedberg,Richard, Principles of Economic Sociology, Princeton University Press, 2003.

15. Richard Swedberg şi Neil Smelser, The Handbook of Economic Sociology, Princeton University Press, 1994.

16. Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1968.

17. Williamson,Oliver, The Economic Institutions of Capitalism, The Free Press, 1985.

18. Zukin Sharan şi DiMaggio, Paul Structures of Capital. The Social Organization of the Economy, Cambridge University Press, 1990.

19. Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat Larrouse, Editura Cartier, Chişinău,1999.

20.www.cornell.edu/sociology/economyandsocietyorg./publications/ Victor Nee/ A New Institutional Approach to Economic Sociology, July, 2003.

29