Amprenta ecologica

Declinul resurselor Terrei a schimbat radical starea mediului si ameninta sa aduca mari modificari în chiar configuratia Planetei. La acest moment, exista mai multe teorii cu privire la viitorul ecologic, unele mai pesimiste, altele mai optimiste. Cele pesimiste prevestesc un fel de sfârsit al lumii, cauzat de topirea ghetarilor. Alte teorii sunt prea optimiste si sustin ca e normal ce se întâmpla si ca resursele se vor reface treptat. Ambele teorii sunt extreme, în sensul ca realitatea este undeva la mijloc. Nu se accepta nici ideea sfârsitului, dar nici a unei stari de normalitate a mediului. Criza ecologica este reala si tot omul trebuie sa rezolve aceasta problema. Politicile si strategiile de mediu actuale încearca o redresare a situatiei si o monitorizare a utilizarii resurselor la nivel global. În acest sens, s-au stabilit o serie de indici care sa scoata în evidenta consumul de resurse la nivelul fiecarui stat. Unul dintre acestia este amprenta ecologica, care masoara cererea de resurse naturale în baza consumului unui singur individ. Mai exact, cantitatea de resurse naturale pe care poate s-o consume un individ în conditiile epuizarii resurselor. Exista anumite limite minime de resurse acceptate pe cap de locuitor care pot fi consumate pe termen lung, durabil. In România, de exemplu, fiecare cetatean ar trebui sa consume 2,3 hectare de resurse, dar în realitate consuma 2,4 hectare. Restul de 0,1 este „suportat” de tarile care consuma mai putine resurse, de obiceitarile mai sarace.La nivel international, amprenta ecologica este depasita de foarte multe state: SUA, Canada, Australia, Estonia, Suedia, Arabia Saudita, Kuweit, Noua Zeelanda, Norvegia, Danemarca, Franta. Ingrijorator e faptul ca resursele se consuma mai rapid decât puterea lor de regenerare. Cele mai solicitate resurse sunt petrolul, gazele naturale, carbunele. Estimarile specialistilor arata ca, la nivelul anului 2050, se va ajunge în situatia în care omenirea va consuma dublul cantitatii de resurse existente acum pe Terra. În ce spera omenirea? În cresterea peste noapte a muntilor de carbune, a minelor de petrol si în împadurirea ad-hoc a zonelor defrisate? Stim ca nu e posibil. Ar trebui sa ne sperie aceste date? Eu zic ca da. Ar trebui sa ne îngrijoreze si sa ne determine sa ne controlam consumul de resurse. Sa avem grija sa nu depasim amprenta ecologica permisa, prin folosirea cu mai multa responsabilitate a resurselor naturale. Sta în puterea noastra!

Planeta Terra la ultimele picături

Consumam planeta “pana la os”

WWF sustine ca pana in 2005 planeta Terra va fi “golita”: consumam mult mai repede decat natura poate regenera. Daca fiecare din noi ar trebui sa consume un hectar de “biocapacitate”, un roman consuma 2,4 de hectare, demonstrand deci un deficit ecologic. In clasificarea mondiala Romania se afla pe locul 39, in coada tarilor europene. Tarile care consuma cel mai mult pe cap de locuitor sunt Emiratele Arabe, Statele Unite, Finlanda, Canada, Kuwait, Australia, Estonia, Elevetia, Noua Zeelanda si Norvegia. China este la jumatatea clasificarii, dar cresterea ei prevede cele mai periculoase asteptari de consum.

Secat Tarile insustrializate consuma resursele planetei. Si apa relatează Reuters

«O planeta nu este destula, atat ca in 2050 vor fi necesare “doua” daca se continua cu actualul ritm de consum de apa, sol fertil, resurse forestale, specie animale, printre care resursele itice (pesti). Ecosistemele naturale se degradeaza la un ritm impresionant, fara precedente in istoria speciei umane». Este alarma lansata la Pechino (China) in Living Planet Report 2006, ultimul raport dupa 2 ani de studii WWF, ajuns la a sasea sa editie.

Living Planet Report confirma si o continua pierdere a biodiversitatii. Graficile mersului populatiilor speciilor vii arata intr-adevar la nivel global o periculoasa coborare: raportul expertilor demonstreaza ca in 33 de ani (din 1970 pana in 2003) populatiile de vertebrate au suferit o “cadere” de cel putin 1/3 si in acelasi timp amprenta ecologica a omului - adica, cat cantareste cererea de resurse naturale din partea activitatilor umane - a ajuns la un asa punct ca Terra nu mai este capabila sa regenereze ceea ce este consumat.

Consumam mai mult decat Terra ne poate da. Cu ritmul actual apa, solul fertil si resursele forestale nu vor mai fi destule.

Cercetarea se bazeaza pe doua indice pentru a diagnostica starea de sanatate a ambientului. Primul indicator, Indicile Planetei Vii, se bazeaza pe un trend de 1.300 de specii de vertrebate, 695 specii terestre, 344 de apa dulce si 274 de specii marine. In cele peste treizeci de ani luati in considerare spceiile terestre s-au redus de 31%, cele de apa dulce de 28% si cele marine de 27%.

Al doilea indicator, Amprenta Ecologica, masoara cererea de resurse naturale in baza consumului unui singur individ. Impactul oamenilor asupra Terrei este mai mare de 3 ori in perioada intre 1961 si 2003. Deja in 2003 amprenta noastra a depasit in 2003 cu 25% capacitatea bioproductiva a sistemelor naturale de noi folosite pentru alimentarea proprie. In detaliu, amprenta relativa la bioxidul de carbon, ce deriva de la uzul combustibilelor fosile, a crescut de noua ori din 1961 pana in anul 2003.

Fiecare roman consuma 2,4 hectare de resurse cand in realitate are la dizpozitie 2,3. Insa fiecare din noi ar trebui sa consumam doar un singur hectar. In concluzie acel 0,1 hectar lipsa pe care nu il producem plus totalul celorlalte numere cu mult mai mari inregistrate de tarile inaintea noastra sunt scazute din contul acelro tari care consuma si polueaza mai putin, de obicei acelea mai sarace.

Despre WWF

Fondată în 1961, WWF* este una dintre cele mai mari şi eficiente organizaţii internaţionale independente care derulează proiecte pentru conservarea naturii. WWF are aproximativ 5 milioane de susţinători în toată lumea şi o reţea activă în peste 100 de ţari.

Organizaţia este aproape unică prin faptul că îşi face simţită prezenţa de la nivel local până la nivel global: este capabilă să comunice cu triburile de pigmei Baka în pădurile tropicale din Africa centrală şi, în acelaşi timp, poartă discuţii de la egal la egal cu instituţii ca Banca Mondială şi Comisia Europeană.

* WWF - World Wide Fund for Nature (Fondul Mondial pentru Natură)

Romania are cea mai scazuta amprenta ecologica din UE

In Romania, amprenta ecologica este de 2,4, cea mai scazuta din Uniunea Europeana, dar tara ramane un debitor ecologic (biocapacitatea fiind de 2,3), se arata in raportul 'Europa 2007 - Produsul Intern Brut si Amprenta Ecologica' dat publicitatii luni de organizatia Fondul Mondial pentru Natura (WWF).

Amprenta ecologica (Ecological Footprint) masoara presiunea pe care  omenirea o exercita asupra biosferei, in functie de suprafata productiva (teren si luciu de apa) a planetei necesara pentru furnizarea resurselor naturale pe care le consuma si pentru neutralizarea deseurilor pe care le genereaza locuitorii planetei. Biocapacitatea reprezinta suma totala a ariilor productive. Diferenta dintre amprenta ecologica si biocapacitate arata daca o tara este debitor sau creditor ecologic.

In cazul Romaniei, diferenta dintre amprenta ecologica si biocapacitate a variat in timp: pana in 1970, biocapacitatea a fost mai mare decat amprenta ecologica; intre 1970 si 1994, raportul s-a inversat. Evaluarile realizate dupa

1994, pana in 2003, arata ca biocapacitatea a fost mai mare decat amprenta ecologica, cu exceptia a doi ani.

„Romania dispune inca de un capital natural exceptional, comparativ cu alte tari ale UE. Presiunile la care acesta este supus sunt insa enorme. Dezvoltarea economica haotica, proiecte de infrastructura - unele finantate chiar cu fonduri UE - care nu tin cont de impactul devastator asupra mediului, exploatarea irationala a resurselor naturale, toate  acestea conduc la o crestere rapida a presiunii asupra ecosistemelor”, afirma Dana Caratas, Coordonator Comunicare WWF Programul Dunare-Carpati Romania.

Potrivit estimarilor WWF, cresterea economica a Uniunii Europene a dublat impactul ecologic asupra planetei in ultimii 30 de ani. Desi detine 7,7 la suta din populatia globala si 9,5 la suta din biocapacitatea planetei, Uniunea Europeana este responsabila pentru 16 la suta din amprenta ecologica globala. In pofida progresului tehnologic, presiunea asupra  mediului a inregistrat o crestere mai rapida decat populatia Europei, creandu-se astfel un deficit de resurse naturale atat pentru restul lumii, cat si pentru generatiile viitoare.

Exceptand Finlanda, Letonia si Suedia, toate tarile Uniunii Europene se confrunta cu un deficit de resurse naturale. Chiar daca aceste tari dispun de rezerve ecologice mai importante comparativ cu celelalte membre UE, aceasta nu inseamna ca le si gestioneaza corect.

„Cu doar o generatie in urma, Europa era un creditor ecologic, folosind mai putine resurse naturale decat erau disponibile. Astazi insa, consumul europenilor depaseste cu mult capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. Daca toti oamenii de pe aceasta planeta ar avea acelasi stil de viata cu cel al europenilor, am avea nevoie de mai mult de 2,6 planete  care sa asigure necesarul de resurse si sa neutralizeze deseurile  generate”, afirma directorul biroului european al WWF, Tony Long.

In noul raport, “Europa 2007 - Produsul Intern Brut si Amprenta Ecologica”, WWF realizeaza o analiza comparativa a performantelor tarilor din Uniunea Europena, inregistrate incepand cu anul 1971 in trei domenii cheie: cresterea economica, masurata in functie de Produsul Intern Brut (PIB); presiunea exercitata asupra resurselor naturale, masurata prin amprenta ecologica; si dezvoltarea umana, evaluata prin indicele  dezvoltarii umane elaborat de Organizatia Natiunilor Unite.

Incalzirea globala

De la alarma la starea de urgenta! 

Temperaturile istorice ale lunii octombrie (cu 7-10oC peste mediile de pana acum) si racirea brusca a vremii la începutul acestei luni, la care se adauga si evenimente precum Raportul Stern si marcarea, la 4 noiembrie, a Zilei mondiale de lupta împotriva încalzirii planetei mentin în actualitate pro-blematica schimbarilor climatice si confirma tendinta generala a încalzirii globale a atmosferei Terrei.

Traim de 10.000 de ani în conditii interglaciare, o situatie de o durata neobisnuita, în care s-a dezvoltat civilizatia umana. Totodata, stabilitatea globala a permis mediului planetei sa atinga o stare de echilibru global foarte fin, caracterizata, printre altele, printr-o mare constanta a concentratiilor de gaze cu efect de sera (GES) ale atmosferei: nivelul de dioxid de carbon, de exemplu, a pastrat o valoare aproape de 280 parti de milion (ppm). De circa un secol însa, mai exact dupa declansarea si amplificarea proceselor erei industriale, activitatile umane au rupt în mod brutal acest echilibru.

Nivelul dioxidului de carbon în atmosfera a atins 370 ppm - o valoare niciodata înregistrata de-a lungul ultimului milion de ani, cand fluctuatiile acesteia, asociate variatiilor glaciare-interglaciare, s-au înscris întotdeauna unei furci mergand de la 180 la 300 ppm. Cea mai mare parte a acestor variatiuni a avut loc în ultimele decenii, o evolutie a carei brutalitate este fara echivalent la nivelul observatiilor climatice.

Acest surplus de GES este injectat în atmosfera de catre combustia de petrol, carbune si gaz metan - fenomen aproape inexistent înainte de 1850 -, care a atins în jurul anilor 1950 nivelul de 2 miliarde de tone de carbon emise în fiecare an, depasind acum 6 miliarde de tone anual.

Pe langa dioxidul de carbon, si alte GES si-au sporit considerabil concentratiile în atmosfera; metanul si-a dublat prezenta, la fel si oxizii de nitrati, freoni, ozonul troposferic au înregistrat cresteri exponentiale. Actiunea umana asupra sistemului climatic se exprima si prin alte forme, precum emisiile de pulberi ori aerosoli, modificarea peisajelor naturale prin des-paduriri, irigari, eroziunea solului s.a.

De circa 30 de ani, comunitatea stiintifica a lucrat, pe baza a numeroase generatii de modele numerice, spre a da sens unei reprezentari cat mai complete si geografic mai precise problematicii complexe a schimbarilor climatice.

Concluzia din ce în ce mai acceptata este aceea potrivit careia concentratiile de GES în atmosfera conduc la încalzirea generalizata a climei Terrei, plecand de la un mecanism fizic bine cunoscut, efectul de sera, respectiv absorbtia unor molecule, în special de cele de dioxid de carbon, dar si cele de apa si metan, de radiatii infrarosii emise de scoarta terestra încalzita de Soare.

Fenomenele meteorologice extreme din ultimii ani - inundatii brutale, canicula severa, furtunile violente si uraganele atotdistrugatoare s.a. - arata ca ordinea climatica instaurata în ultimii zeci de mii de ani este pe cale a se deregla. Pana la a ajunge la starea de haos ne mai despart doar 4oC (iar tem-poral poate doar 100 de ani), dar reasezarea climei nu stim daca va mai cuprinde în ecuatia sa si specia umana.

In contextul unor asemenea evolutii si perspective, asteptarile societatii fata de stiinta si de oamenii de stiinta se schimba si ele: nevoia de a formula semnalele de alerta este însotita din ce în ce mai mult de o cerere de ajutor în elaborarea si dimensionarea corespunzatoare a reactiei societatii. O sarci-na dificila, marcata de complexitatea problematicii si încarcata de

responsabilitatea majora a existentei vietii pe planeta si asigurarii succesiunii generatiilor.

Pornind de la asemenea consideratii, Universitatea Ecologica din Bucuresti a folosit prilejul deschiderii masteratului Gestionarea efectelor schimbarilor climatice, primul si unicul de acest gen în Romania, spre a readuce în atentia specialistilor, iar prin intermediul revistei 22, în cea a opiniei publice ultimele preocupari vizand problematica schimbarilor climatice.

 

 Paradigma eco-climatica intre confirmare si semnificatii majore

 Departe de a-si pierde din actualitate, dimpotriva, problematica generala a încalzirii atmosferei globale si a dereglarilor climatice pe care le produce devine tot mai complexa în dimensiunile sale si mai complicata în privinta solutiilor posibile si fezabile. Ultimele dezvoltari sporesc semnalele de alarma asupra situatiei la care s-a ajuns si arata practic instalarea unei stari de urgenta referitor la masurile de adoptat si aplicat.

Publicarea, la 30 octombrie a.c., a Raportului Nicholas Stern, potrivit caruia daca nu se întreprinde nimic the global warming va devasta economia internationala în aceeasi masura precum cele doua razboaie mondiale si criza din 1929, are, din aceasta perspectiva, mai multe merite. Primul este acela de a evalua, pentru prima data la nivel global, consecintele economice ale dereglarilor climatice actuale, care se ridica la circa 5.500 miliarde de euro, adica 840 de euro pentru fiecare dintre cei 6,5 miliarde de locuitori, în timp ce valoarea investitiilor necesare pentru a frana procesul ar fi de 275 miliarde de euro anual. Asadar, teza sustinuta de marii poluatori ai lumii cum ca diminuarea emisiilor de gaze cu efect de sera ar angaja cheltuieli dispropor-tionate cu beneficiile este astfel infirmata.

In acelasi timp, propunerile formulate pentru iesirea din impas: folosirea mecanismului permiselor de poluare în vederea reducerii emisiilor de GES, promovarea tehnologiilor mai putin poluante ori asigurarea unui randament energetic superior, pe de o parte, arata ca evitarea catastrofei este posibila, iar pe de alta, confirma oportunitatea Protocolului de la Kyoto si necesitatea continuarii procesului inaugurat de aceasta si dupa 2012.

In sfarsit, elaborarea si publicarea unui asemenea document din initiativa guvernului britanic si sub egida acestuia consolideaza rolul Uniunii Europene de lider ecologist mondial, cel putin în domeniul încalzirii globale si al schimbarilor climatice.

Asa cum era de asteptat, desi nimeni nu neaga concluziile Stern Report, rare sunt statele dispuse sa adopte masuri de amploare astfel incat sa se înregistreze schimbarile necesare pentru a inversa tendinta actuala. Cu o ironie nedisimulata, presa americana remarca faptul ca statele est-europene ce se erijeaza în promotorii stoparii încalzirii globale, cu exceptia Suediei si a Marii Britanii, nu si-au onorat angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto (International Herald Tribune, 2 noiembrie 2006).

La randul sau, Le Monde (din 4 noiembrie a.c.) publica o declaratie a lui J. Connaughton, responsabilul dosarului clima la Casa Alba, care confirmand doctrina Bush II în materie, preciza: “Protocolul de la Kyoto ar fi creat o enorma problema economica pentru SUA, deoarece obiectivele de reducere a acestor gaze ar fi ridicat puternic costurile energetice, antrenand delocalizarea potentiala a milioane de locuri de munca americane catre tari pentru care Protocolul de la Kyoto nu creeaza obligatii concrete”.

Semnalele oferite de rezultatele recente la alegerile din SUA nasc sperante în privinta reevaluarii pozitiei Washingtonului.

In acest cadru, cea de-a 12-a reuniune a partilor la Conventia-cadru privind schimbarile climatice (Nairobi, Kenya, 6-12 nov. a.c.) nu a reusit mare lucru în continuarea procesului Kyoto, dupa prima sa etapa, stabilita pentru perioada 2008-2012.

În acelasi timp, sloganul sub care a fost marcata la 4 noiembrie, în întreaga lume, Ziua mondiala de lupta împotriva încalzirii climei - “Cetateni ai lumii, toti uniti pentru clima, caci timpul preseaza” - arata nasterea unei noi solidaritati internationale.

Dincolo de asemenea evolutii concrete, pe parcurs se contureaza si o serie de implicatii si semnificatii mai profunde, mai durabile, mai ample, care pun în discutie aspecte legate de statutul prezent al speciei umane si actiunea de conservare a sa, în frunte cu cea de evitare a catastrofei eco-climatice.

 

Prabusirea mitului eternei adaptabilitati umane

 

Una dintre consecintele ultimelor evolutii climato-ecologice este si aceea a prabusirii iluziei ca omul a putut si ar putea întotdeauna sa se adapteze schimbarilor de mediu.

Intr-adevar, sa nu uitam ca omenirea a cunoscut în existenta sa de pana acum numai perioade de mari raciri (cu diminuari relativ bruste ale temperaturilor de pana la 4-5oC), dar niciodata încalzirile globale nu au depasit medii de 1-2oC, în timp ce cresterile prevazute pentru urmatoarea suta de ani se ridica (dupa modelele avute în vedere) pana la 8oC! Tendinta medie ar putea fi, în cel mai bun caz, de 4-5oC, adica echivalentul dintr-o era glaciara si una interglaciara, dar în sensul încalzirii, cu 5-6oC în plus, în zona europeana. Consecintele planetare relevate de specialisti sunt catastrofale; referindu-ne exclusiv la amplificarea violentei fenomenelor meteorologice, sa amintim ca, în conditiile cresterii temperaturii cu numai 0,6oC, dupa 1970, energia cicloanelor s-a triplat, iar distrugerile aferente s-au marit de cinci ori. Ritmul schimbarilor este si el extrem de rapid, ceea ce s-a întamplat în mi-lioane de ani se produce acum la scara unui secol!

Totodata, în epoca paleolitica, principala adaptare a omului s-a realizat prin migrarea populatiilor existente spre zone mai acceptabile pentru supravietuire, din punct de vedere medio-climatic.

Dar numarul oamenilor nu era atunci decat de zeci de mii sau, cel mult, sute de mii, pe o planeta cvasinelocuita si cu un mediu putin afectat prin actiuni extranaturale. Cu totul altfel se pune problema în viitorul apropiat, în conditiile unei populatii mondiale de peste 9 miliarde de indivizi (în 2056, dupa unele estimari), mod de existenta deosebit de complex si cu o amprenta ecologica abuziva. Marile migratii ar putea constitui primul efect social, dar, departe de a reprezenta o solutie de evitare a catastrofei si încercare de adaptabilitate, ar conduce la complicarea si amplificarea consecintelor negative ale dereglarilor climatice. De altfel, si pana acum, circa 60% din migratii s-au produs mai ales din ratiuni legate de mediu, iar potrivit estimarilor ONU, în urmatorii 5 ani, 50 de milioane de persoane vor fi obligate sa-si paraseasca pamanturile din cauza climatului. In acelasi timp, “ecologistii xenofobi” sustin ca interesul general al protectiei mediului ar cere interzicerea migratiilor catre tari cu o amprenta ecologica puternica, precum SUA sau Australia, pentru a nu se amplifica si pe aceasta cale efectul de sera.

Intr-un alt plan, eforturile si proiectele de adaptare nu pot ignora nici un alt adevar: de-a lungul istoriei speciei, organismul uman nu s-a schimbat prea mult, omul de azi pastrandu-si în mare parte biologia neolitica, ceea ce di-minueaza rezistenta la schimbare.

In sfarsit, ca o concluzie a concluziilor, se cuvine înteles faptul ca civilizatia umana s-a putut dezvolta si afirma în toata splendoarea sa pentru ca a beneficiat în ultimii 10.000 de ani de o stabilitate eco-climatica exceptionala, care i-a permis, pe de o parte, o adaptare facila si cat mai deplina, iar pe de alta, a favorizat o transformare masiva, devenita în ultima perioada iresponsabila, a mediului natural, ajunsa la momentul de rupere a echilibrului ecologico-climatic care a favorizat-o.

In fata riscului major de a nu se mai putea adapta la modificarea eco-climatica brusca si masiva, omenirea are mai putin de 10 ani pentru a inversa tendintele, dupa care va fi prea tarziu spre a mai face ceva decisiv (D. Dron, Le Figaro, 12 octombrie 2006).

 

Dreptul la indoiala stiintifica

 

Indiferent de evidenta fenomenului, ca orice unanimitate (romanii considerau nule hotararile adoptate astfel!), si cea privind responsabilitatea efectului de sera în încalzirea atmosferei planetei trebuie privita cu anumite rezerve, poate inerente, în privinta anumitor elemente si aspecte ale mecanismului de producere si ale modului de manifestare.

Si aceasta cu atat mai mult cu cat ne aflam într-un domeniu în care cunostintele stiintifice sunt în plina miscare, descoperirile se succed rapid, nimic nu este simplu, iar interpretarile sunt variate si variabile. Adevarul stiintific se sedimenteaza treptat si se valideaza în timp, presupunand uneori trecerea unei generatii ori nefiind niciodata pe deplin stabilit. Cum afirma geofizicianul francez Claude Allègre, ex-ministrul socialist al Educatiei, stiinta este un proces cu democratie diferita de cea sociala. Or, în privinta mecanis-mului de producere a încalzirii globale pe calea efectului de sera, amplificat de emisiile de dioxid de carbon si alte gaze, s-a ajuns la ideea unui adevar “incontestabil si oficial”, înca din anii 1980, cand s-a institutionalizat sub egida ONU Grupul interguvernamental de experti privind clima (GIEC); consensul realizat initial se actualizeaza periodic: mai întai, un panel de specialisti realizeaza raportul stiintific, pe care îl trimite grupului de oficiali, care stabileste configuratia scenariului general acceptat, si apoi este dat publicitatii.

Aceasta unanimitate este mentinuta, dupa unii, si prin teama de a nu fi rapid si zdrobitor pus la punct, cu prejudiciile aferente, cel putin la nivelul imaginii.

Invocand “dreptul la îndoiala stiintifica” (Le Monde, 27 octombrie 2006), C. Allègre denunta o asemenea “practica de dictatura intelectuala” si încearca sa justifice pozitia sa de fronda stiintifica, în sensul îndoielii asupra responsabilitatii principale a emisiilor de GES în producerea global warming. In aprecierile sale, apa ar fi principalul agent al efectului de sera, de 80 de ori mai abundent ca bioxidul de carbon, în atmosfera.

Dar se ajunge deosebit de dificil la modelarea ciclului apei, în special din cauza dificultatilor unei asemenea operatii în privinta norilor, de a determina proportia de cirrus (care contribuie la încalzire) si cea a stratus (care raceste). Rolul prafului natural, industrial si agricol ar fi si el rau înteles, mai ales în privinta nuclearizarii norilor.

Totodata, considera acesta, se constata ca au descrescut concentratiile de compusi sulfurati în atmosfera în ultimii 30 de ani, dar rolul lor nu a fost bine cunoscut, acestia actionand mai ales ca potentiali agenti ai racirii.

Tot asa i se pare ca rolul Soarelui este subestimat, fara a mai vorbi de efectele posibile ale radiatiilor cosmice galactice. Daca în privinta unor asemenea consideratii, comentariile nu se impun (totusi, recente studii ajung la concluzii inverse, precum în cazul contributiei solare!), cele referitoare la supralicitarea unui pretins linsaj intelectual din partea “consensului mondial”, raman putin convingatoare.

Sa luam, de pilda, acuzatia de fals a asertiunii ca 99% dintre oamenii de stiinta sunt de acord asupra tezei contributiei principale a GES la intensificarea efectului de sera, sustinuta prin argumentul ca 80 de oameni de stiinta canadieni, dintre care multi specialisti în probleme climatice, i-au scris primului ministru pentru a-l pune în garda împotriva pretinsului consens. Lasam la o parte faptul ca un asemenea grup ramane oricum insignifiant fata de cei care sustin legatura dintre GES si încalzirea atmosferei, stirile publicate de presa internationala (de exemplu, acelasi Le Monde din 24 octombrie 2006) arata o alta fateta a problemei: guvernul conservator de la Otawa, sub

presiunea marilor poluatori, încearca sa abandoneze angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto, astfel ca demersul “celor 80 de specialisti” nu ramane decat unul de lobby, direct interesat si manipulatoriu!

Intr-o asemenea situatie, de evidenta manipulare, sustinerile lui C. Allègre (care se pregateste pentru alegerile din iunie 2007 si are nevoie sa iasa din anonimat!), de genul ca “în Franta, oameni de stiinta si ingineri îmi scriu pentru a-mi relata ca, punand la îndoiala adevarul oficial, sunt împiedicati sa se exprime” ori exemplul invocat de el al profesorului Richard Lindzen, care si-a pierdut postul dupa publicarea articolului intitulat Climat de frica (în Wall Street Journal din 12 aprilie a.c.), nu mai pot convinge. Dimpotriva, ele sugereaza, mai degraba, si dupa precedentele personale din anii 1970, înregimentarea geofizicianului în “marea familie” a lobby-urilor internationale, precum cele 40  de grupuri de presiune si de think tank-uri legate financiar de ExxonMobil, care neaga ori încearca sa discrediteze realitatile schimbarilor climatice.

Oricum, decizia Academiei de Stiinte a Frantei de a se deschide dezbaterile pe aceasta tema, deopotriva în numele îndatoririi de ingerinta stiintifica si al respectului dreptului la îndoiala cartesiana, poate contribui la clarificarea unor asemenea situatii.

Pana atunci însa, în sedinta de redeschidere a anului academic 2006/2007 a Institutului Frantei, din 24 octombrie 2006 (care a avut ca tema Omul si Natura), climatologul Herve Le Trent (din partea Academiei de Stiinte) afirma transant: “Daca perspectiva unei schimbari climatice globale, rezultand din cresterea gazelor cu efect de sera, constituie de acum înainte un risc a carui realitate este larg recunoscuta, este deoarece comunitatea stiintifica s-a organizat, de mai multe decenii, spre a dezvolta un diagnostic, din ce în ce mai mult dovedit, apoi l-a repercutat foarte larg, la nivelul marelui public ori al factorilor de decizie”.

 

Schimbarile climatice si rezonanta mediului politic

 Acceptarea ideii influentei climatului asupra istoriei umane nu mai reprezinta de mult apanajul exclusiv al unui determinism îngust, în unele privinte chiar blamabil, ci devine, în contextul schimbarilor majore din ultimul timp, o tema de reflectie fundamentala si o preocupare practica prioritara, fiind legate de însusi destinul speciei umane. Semnalul modern în acest sens a fost dat înca de Montesquieu, în urma cu mai bine de doua secole si jumatate, prin a sa teorie a climatului formulata în L’Esprit des lois (1748), care a cunoscut ulterior sustineri si contestari tot atat de intense precum celebritatea de care avea sa se bucure o asemenea teza.

In timpurile noastre, marcate de global warming, Al Gore, vicepresedinte si candidat la Presedintia SUA, afirma, fara retineri, ca istoria schimbarilor climatice este si istoria adaptarii umane la modificarile de climat si, implicit, a omenirii, oferind drept exemplu concludent anul fara vara din 1816, care a produs foamete în proportie de masa si a stimulat aparitia statului administrativ (Pamantul in cumpana, 1993). Tot asa, analizand legatura

dintre circumstantele climatice si revolutiile epocii moderne din Europa tem-perata, Emmanuel Le Roy Ladurie ajunge la concluzia existentei unei corelatii relative între evolutiile climatice si revolutiile politice (Histoire du climat, vol. 2, 1740-1860, Fayard, 2006). Exemplele concrete, de genul proastei recolte din 1788 care a pregatit Revolutia Franceza de la 1789 sau dereglarile climatice din anii 1845-’46, care au anuntat revolutiile anului 1848 din Europa, raman destul de convingatoare. Mult mai aproape de noi, din toate privintele, “revolutia din decembrie 1989” din Romania a fost precedata de un deceniu cu 7 ani secetosi, care au dus la o productie agricola redusa si înfometarea populatiei, iar zilele evenimentelor în care a avut loc caderea lui Ceausescu au fost deosebit de calde pentru respectiva perioada si au favori-zat astfel prezenta pe strazi a milioane de oameni.

Totusi, trebuie sa remarcam un fapt: istoricii sunt mai putin alarmati în privinta pericolelor evolutiilor climei, poate si pentru ca o mai buna cunoastere a trecutului confirma ca, pana si în privinta vremii, istoria se repe-ta!

Dereglarea actualei ordini climatice globale, instaurata în urma cu peste 8.000 de ani, manifestata prin fenomenele meteorologice extreme tot mai frecvente din ultima perioada si pericolul aparitiei haosului climatic, pot ameninta daca nu viitorul planetei, în orice caz pe cel al umanitatii pe termen lung ori, la orizontul istoriei previzibile, în primul rand situatia societatilor occidentale.

Asadar, pentru prima data apare posibilitatea catastrofala ca specia umana sa fie incapabila sa se adapteze la ritmul si dimensiunile modificarilor de mediu, cu consecintele aferente.

Schimbarile climatice au devenit astfel o preocupare publica, iar o prima reactie de acest gen este cea de autoaparare; “statul fortareata”, preconizat de administratia Bush II, sau strategiile nationale si cea a UE privind schimbarile climatice se înscriu într-o asemenea logica.

Ele reprezinta, din ce în ce mai evident, si o miza politica; în numele ei, de pilda, N. Hulot si-a anuntat candidatura la prezidentialele franceze din aprilie 2007 (lansandu-si, la 7 noiembrie a.c., Pactul ecologic), A. Schwarzenegger castiga un nou mandat de guvernator în California, iar Al Gore îsi pregateste viitoarea campanie pentru Casa Alba.

O noua dreapta emergenta abandoneaza indiferenta anterioara si adopta “planuri verzi”, care asimileaza problematica încalzirii globale la nivelul obiectivelor concrete (cazul conservatorilor englezi condusi de D. Cameron ori cel al crestin-democratilor germani ai cancelarului A. Merkel).

Pana si la nivelul clasei politice americane, mult timp reticenta în a afecta un mod de viata bazat pe o energie competitiva si un transport ieftin (oare nu declara, înca în 1990, presedintele G. Bush-tatal ca “modul de viata american nu e negociabil”?) recentul US Mayors Climate Protection Agreement, (octom-brie 2006), care se adauga unor initiative precum Northeast States for Coordination Air Use (decembrie 2005), marcheaza tot mai evident, si din perspectiva viitoarelor confruntari electorale, o punere în discutie a pozitiei

centrului, mergand de la acceptarea realitatilor climatice si pana la angajarea în solutionarea problematicii aferente.

Iar rezultatele alegerilor la termen-mediu, în care schimbarile climatice au fost în fruntea programelor electorale ale candidatilor democrati, sunt edificatoare.

Se manifesta însa si regrese, precum noul “plan verde” al guvernului conservator canadian, care abandoneaza tintele pe termen scurt ale Protocolului de la Kyoto si promoveaza o reducere fondata pe intensitatea emisiilor.

O adevarata miscare civico-politica este pe cale a se naste, mai ales în tarile occidentale, din pretentia de a alarma, constientiza si îndemna la actiune în privinta pericolului climatic. Un mod de a fi ca individ si de viata ca societate cumpatat, economicos, pregatit pentru a raspunde la riscuri, contrar modelului consumatorist, pradalnic cu mediul de pana acum si care ne-a împins la o asemenea situatie limita.

Dintr-o asemenea situatie castiga sau ar trebui sa castige mai ales formatiunile ecologiste (cazul Austriei, unde Verzii au obtinut la ultimele alegeri parlamentare, din septembrie 2006, 10,8% din voturi, fiind elocvent), dar asumarea generala, de catre toate partidele, a unei asemenea problematici acute risca la diseminarea si diluarea semnificatiilor sale de ordin strict politic.

In context mondial, toate statele membre ale G-8, cu exceptia SUA, si alte 160 de state au ratificat Protocolul de la Kyoto, iar pana si Casa Alba a trebuit sa recunoasca, în iulie, legatura dintre sporirea emisiilor de gaze cu efect de sera de origine umana si global warming, iar problema constituie, daca nu un subiect de disputa majora, cel putin unul de discutii aprinse.

Ramane de vazut însa daca actuala “guvernanta mondiala” este interesata de o abordare realista si solutionare durabila a problematicii ecologice globale, iar clasa politica e capabila de a face un asemenea demers. Asa cum remarca istoricul Jacques Le Goff (în Le Point, din 5 octombrie 2006), poate ca astazi nu dispunem de ceea ce ar trebui într-o asemenea situatie exceptionala, din punctul de vedere al “personalului politic”, dar faptele is-toriei arata ca în perioadele în care mediocritatea diriguitorilor a fost mare, aceasta nu a împiedicat umanitatea sa evolueze în mai bine. Totusi, exemplul oferit cu titlu optimist, Franta lui Carol al VI-lea, regele nebun care a domnit timp de 30 de ani, perioada în care tara a continuat sa traiasca, sa se îmbogateasca material si spiritual, nu poate fi extrapolat la globalitatea si stringenta pericolului climatic actual.

Timpul nu mai are astazi rabdarea Evului Mediu, iar transformarea planetei într-o mare “tara omeneasca” diversa cultural, complicata politic, dar unitara ecologic impune o alta abordare a problemelor mediului. De modul cum vom reusi în privinta sa, depinde în mare masura si sansa rezolvarii acestora.

 

Ecosofia schimbarilor climatice

 Ecologia în general si dimensiunea sa practico-sociala, ecologia politica în special, au ajuns astazi la un important nivel de dezvoltare, dar care le asigura, totusi, numai o eficacitate foarte redusa.

Asa, de exemplu, desi Protocolul de la Kyoto a fost ratificat de 166 de state si a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, cu obiective precise si ferme de reducere a emisiilor de GES, rezultatele în aplicarea sa raman nesem-nificative, iar viitorul apropiat nu ofera mari sperante de redresare a situatiei.

Aceasta neputinta manifestata a actiunii politice arata ca ea trebuie însotita, spre a-si spori eficacitatea, de alte perspective si instrumente, inclusiv la nivelul modului de viata si al aspiratiilor culturale ale indivizilor. Desigur, nivelul emisiilor de GES depinde, în primul rand, în prezent mai ales de strategiile pietei si politicile aferente domeniului, dar din ce în ce mai mult se impun si alti factori, precum: obisnuintele de consum, comportamentele individuale, modurile de habitat, satisfactiile gasite în mediul de viata etc.

Asadar, daca gandirea ecologista clasica se axeaza pe importanta “externalitatilor obiective”, tinand mai ales de nivelul resurselor existente si al prioritatilor dezvoltarii, ramane ignorat înca ceva din ce în ce mai im-portant: externalitatile subiective, cele de la nivelul culturii si mentalitatilor.

O formula de depasire a acestei diviziuni artificiale si de amplificare a potentialului de reactie a fost lansata în urma cu aproape doua decenii (1989) de F. Guattari prin ideea de ecosofie, care articuleaza cele trei ecologii exis-tente: environmentala, sociala si mentala.

“O ecosofie, adica o perspectiva care sa includa dimensiunile etice si sa articuleze între ele ansamblul de ecologii: stiintifice, politice, environmentale, sociale si mentale. Iar acest lucru este cu atat mai necesar, cu cat societatile noastre industriale sunt lipsite de reprezentari mentale a ceea ce semnifica riscul climato-ecologic, traind într-un mediu artificial si gandind ca nu mai depindem de natura si ne putem adapta si rezista la orice schimbari.”

Astfel, aceasta ecosofie ar putea fi chemata sa se substituie vechilor ideologii care sectorizau, de o maniera abuziva, socialul, privatul si civilul si care erau incapabile sa stabileasca jonctiuni între politica, etica si estetica.

Este vorba, înainte de toate, de nevoia unei deschideri a actiunii ecologiste, inclusiv în plan eco-climatic, spre o gandire complexa si transdisciplinara, catre o responsabilitate a societatilor umane fata de “Terre-Patrie” (E. Morin) si o comunitate de destine ecologice pentru toti, din partea unei omeniri perceputa ca o specie între specii.

Constituirea acestei noi perspective, inedite paradigme ecologice ar avea o semnificatie speciala în domeniul schimbarilor climatice prin încalzirea atmosferei planetare, avand în vedere globalitatea, profunzimea si multidis-ciplinaritatea problemelor aferente.

 

Componenta psihologica

 De ce catastrofa cea mai probabila si poate cea mai distrugatoare, cea climatica, ne îngrijoreaza cel mai putin? Potrivit profesorului de psihologie Daniel Gilbert de la Universitatea Harvard, apatia noastra fata de pericolul încalzirii globale s-ar explica prin caracterul primitiv al creierului uman, care ar fi evoluat de o asemenea maniera încat nu reactioneaza decat la amenintari ce prezinta patru caracteristici precise, pe care le întalnim, de pilda, la terorism, dar nu si la fenomenele climatice, fie ele si deosebit de virulente. Astfel, mai întai trebuie sa avem în vedere ca oamenii sunt mamifere sociale al caror creier este înalt calificat pentru a se gandi la altii; noi gandim la indivizi si la intentiile lor, iar orice act intentional este luat în seama, în timp ce accidentul natural are un impact mai redus.

Secundo, global warming nu pune creierul nostru în alerta portocalie, întrucat ea nu atinge sensibilitatea noastra morala; tertio, încalzirea climatica nu ne alarmeaza, pentru ca noi vedem în ea o amenintare pentru viitorul îndepartat. In sfarsit, cea de-a patra ratiune care ne face sa ramanem relativ indiferenti fata de pericolul climatic ori sa nu-i acordam atentia care i se cuvine rezulta din faptul ca respectivele schimbari se petrec cu o oarecare lentoare si, ca atare, trec aproape nepercepute. Chiar daca ecologistii avertizeaza asupra rapiditatii cu care se produce încalzirea atmosferei globale, catastrofa climatica se anunta în perspectiva a 100 de ani, adica destul de departe ca generatiile actuale sa gandeasca cu o relativa detasare si sa concluzioneze mai degraba precum marchiza De Pompadour: “dupa mine potopul” si mai putin în spiritul responsabilitatii ecologice globale: “dupa noi, generatiile urmatoare”.

...Daca George W. Bush s-ar îmbarca într-o masina a timpului si ar calatori în viitor, petrecand o singura zi în 2056, el ar reveni în prezent socat si terifiat (shocked and aweled, aluzie la numele dat operatiunii de interventie în Irak, în 2003, Shock and Awel), gata de a face orice pentru a rezolva problema eco-climatica (D. Gilbert).

 

 Omul si schimbarile climatice globale

 Oamenii au fost intotdeauna constienti de existenta fluctuatiilor climatice, identificate, de exemplu, in bogatia sau saracia recoltelor obtinute. Descoperirea cauzelor si predictia acestor fluctuatii au avut si au implicatii directe pentru administrarea sociala, de unde si patima politica insotind demersul stiintific. Daca in prima jumatate a secolului XX comunistii discutau serios planuri utopice de remodelare a climei, prin redirectionarea raurilor si-beriene sau chiar blocarea stramtorii Bering, entuziasmul a fost inlocuit in perioada Razboiului Rece cu teama ca adversarul ideologic ar putea folosi o “arma climatica”. Instalarea iernii nucleare, ca urmare a actiunilor militare, a devenit tema predilecta a anilor ’80. In 1978 a intrat in vigoare Conventia Na-tiunilor Unite asupra interzicerii folosirii militare sau cu orice alt scop ostil a tehnicilor de modificare a mediului. Anii ’90 readuc in centrul atentiei

incalzirea globala si cresterea necontrolata a concentratiei gazelor cu efect de sera, ca rezultat al activitatilor umane.

Ideea rolului important al dioxidului de carbon in schimbarea climatica globala este a chimistului suedez Svante Arrhenius. La sfarsitul secolului al XIX-lea, Arrhenius a propus ca explicatie a ciclurilor glaciare modificarea in-tensitatii efectului de sera prin schimbarea concentratiei dioxidului de carbon din atmosfera. Efectul de sera apare din cauza gazelor radiativ-active, transparente la radiatia solara incidenta, dar care absorb radiatia emisa de suprafata incalzita a Pamantului si reemit o parte din ea, inapoi, in sistemul terestru. Cu cat concentratia gazelor cu efect de sera este mai mare, cu atat mai multa energie provenita de la Soare este captata in geosistem. In clima actuala, principalul gaz cu efect de sera este reprezentat de vaporii de apa. In atmosfera joasa, cantitatea de vapori de apa este determinata de echilibrul natural dintre evaporatie si precipitatii, nefiind direct afectata de activitatile umane (desi exista o influenta indirecta, datorata feedback-urilor declansate de incalzirea globala). Alte gaze radiativ-active importante sunt dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot si compusii carbonului cu clorul si fluorul. Pe termen lung, rolul dioxidului de carbon devine predominant. Spre deosebire de alte gaze radiativ-active, acesta nu e distrus de reactii chimice sau fotochimice, iar timpul sau de rezidenta in atmosfera este de ordinul mai multor sute de ani. Exista un efect de sera natural, care sporeste cu aproape 33°C temperatura medie globala la suprafata terestra, fata de cazul in care n-ar exista atmosfera cu gaze radiativ-active (adica de la -18°C la 15°C). Efectul de sera actioneaza si pe alte planete ale Sistemului Solar, dar rezultatele sunt diferite, in functie de particularitatile atmosferei planetare existente. In cazul planetei Venus, cu o atmosfera a carei masa este de 90 de ori masa atmosferei terestre si care e compusa in proportie de 90% din dioxid de carbon, temperatura la suprafata este de 477ºC. Acolo, efectul de sera are o contributie de 523ºC. Pe Marte, cu o masa atmosferica mai mica decat 1% din masa atmosferei terestre si cu o compozitie atmosferica formata in proportie de 80% din dioxid de carbon, temperatura la suprafata este de -47ºC - mai mare cu 10° decat in cazul in care n-ar fi existat efectul de sera martian. Arrhenius estima o crestere a temperaturii la suprafata Pamantului de 5ºC, la o dublare a concentratiei atmosferice a dioxidului de carbon. Estimarea lui este surprinzator de apropiata de evaluarile actuale si are ordinul de marime al variatiilor termice care au caracterizat ultimele mari cicluri glaciar-interglaciar. In prima jumatate a secolului XX, ideea lui Arrhenius privind efectul de sera si schimbarile climatice a fost relativ ignorata. Teoria propusa de Milutin Milankovitch era la aceea vreme mult mai populara.

Milankovitch a explicat existenta ciclurilor glaciare prin modificarile predictibile, la scara de timp de zeci de mii de ani, ale parametrilor care caracterizeaza orbita Pamantului si inclinarea axei sale. Influenta ciclurilor as-tronomice asupra climei globale este modulata prin variatiile asociate ale radiatiei solare incidente pe suprafata Pamantului. In prezent, unghiul pe care il face axa Pamantului cu planul orbital este de aproximativ 23,5º. El variaza intre 22,1º si 24,5º, intr-un ciclu cu perioada de aproximativ 41.000 de ani. Schimbarea inclinarii axei Pamantului determina modificari ale severitatii si contrastului dintre anotimpuri: cu cat unghiul este mai mare, cu atat verile sunt mai calduroase si iernile mai reci. Cand unghiul se micsoreaza, contras-

tul dintre vara si iarna se reduce si zapada acumulata in anotimpul rece nu dispare total in anotimpul cald, favorizand extinderea stratului de zapada permanenta si a ghetarilor continentali. In aceste conditii, se declanseaza procese de amplificare a anomaliilor deja existente in geosistem, care accelereaza acumularea ghetii si zapezii si duc la initierea unei glaciatiuni. Momentul din an in care Pamantul se gaseste in pozitia cea mai apropiata de Soare, in miscarea sa de revolutie (la periheliu), variaza dupa un ciclu de aproximativ 22.000 de ani. In prezent, periheliul este in ianuarie, ceea ce face iarna emisferei nordice usor mai calda. In urma cu aproximativ 11.000 de ani, periheliul era in iulie, accentuand contrastul dintre anotimpurile solsti-tiale. Excentricitatea orbitei Pamantului in jurul Soarelui variaza si ea in cicluri de 100.000 si 400.000 de ani. Combinatia tuturor acestor cicluri determina distributia latitudinala si sezoniera a radiatiei solare incidente, intr-o anumita epoca, controland cresterea si retragerea ritmica a calotelor glaciare. Calculele arata ca, din punct de vedere al valorilor parametrilor orbitali actuali, nu ne putem astepta prea curand la o tranzitie spre urmatoarea era glaciara. Pentru ca o noua glaciatiune sa se produca, ar trebui sa mai treaca cateva zeci de mii de ani.

La scari mult mai mari de timp, procesele geologice de modificare a distributiei oceane-continente produc si ele schimbari climatice importante, datorita, in principal, modului diferit in care cele doua componente ale sistemului climatic se incalzesc si transfera energia provenita de la Soare. In 1915, cercetatorul german Alfred Wegener a propus teoria deplasarii continentelor care postuleaza ca parti ale scoartei terestre se deplaseaza deasupra unui miez lichid. Scara de timp a proceselor de deplasare a continentelor este insa de ordinul sutelor de milioane de ani.

Teoriile actuale explica marile ritmuri glaciar-interglaciar si schimbarile climatice naturale asociate, atat prin modificarile parametrilor orbitali si ai axei de inclinare a Pamantului, cat si prin interventia, pe acest fundal, a altor procese, interne geosistemului. Componentele geosistemului interactioneaza, pe diferite scari de timp, dand nastere unor evolutii de multe ori neliniare. Metafora proceselor geofizice neliniare este efectul de fluture: o tornada in Texas iscata printr-o bataie de aripa in Brazilia. Descrierea matematica a efectului de fluture este atractorul lui Lorentz. Variatiile in activitatea vulcanica modifica, de exemplu, compozitia atmosferei, mai ales prin emisia aerosolilor si uneori a gazelor cu efect de sera. Aerosolii, aruncati in atmosfera inalta de o eruptie individuala, pot sa scada temperatura globala pe o perioada de pana la 2 ani. In cazul unei frecvente ridicate a eruptiilor vulcanice, influenta acestora se poate prelungi pe intervale mult mai mari de timp, anomaliile initiale accentuandu-se, cu concursul unor mecanisme interne ale variabilitatii atmosferice. Gazele radiativ-active, impreuna cu aerosolii din atmosfera si caracteristicile suprafetei terestre, determina cat din energia so-lara ramane in geosistem, pentru a alimenta motorul climatic. Un fapt este cert: activitatile umane, generand cantitati din ce in ce mai mari de gaze cu efect de sera, intervin neliniar asupra unuia din factorii genetici ai climei - energia provenita de la Soare, cea care pune in miscare atat circulatia atmosferica, cat si pe cea oceanica. Iata cum interventia umana necontrolata poate altera ritmuri naturale apartinand unor scari spatiale si temporale, la prima vedere inaccesibile omului.

Conform ratei de emisie estimate pentru sfarsitul secolului XIX, dioxidul de carbon ar fi urmat sa-si dubleze concentratia in 3.000 de ani. In conditiile ratei actuale de emisie, ne asteptam ca acest eveniment sa se produca mult mai rapid - in aproximativ un secol. Cantitatea de dioxid de carbon din atmosfera a crescut deja cu peste 35% fata de epoca preindustriala, iar cantitatea de metan s-a dublat, ca urmare a activitatilor umane. Simultan cu cresterea accelerata a concentratiei dioxidului de carbon si a altor gaze cu efect de sera, la nivel global s-a inregistrat o crestere accelerata a temperaturii aerului la suprafata (in jur de 0,6ºC, in ultimul secol). Examinand sirul de observatii care incepe in 1850, din ultimii doisprezece ani (1995-2006), unsprezece sunt considerati cei mai caldurosi, la nivel global. Anii 1998 si 2005 au fost cei mai caldurosi, cu mentiunea ca, in cazul anului 1998, amprenta fazei pozitive a fenomenului El Niño-oscilatia sudica (ENSO) a fost importanta in stabilirea recordului. Anul 2005 nu a beneficiat insa de aceasta contributie naturala suplimentara. In ultimele decenii, frecventa temperaturilor ridicate si a valurilor de caldura a crescut in cele mai multe regiuni ale planetei noastre. In paralel, temperatura oceanului planetar creste sistematic, relevand natura globala a incalzirii actuale. Cantitatea de vapori de apa din atmosfera joasa si medie creste si ea, ca urmare a intensificarii evaporarii apei la suprafata din ce in ce mai calda a marilor si oceanelor. In zonele oceanice tropicale, intensificarea evaporarii alimenteaza furtunile si exista studii care releva, pentru ultimele decenii, o tendinta de crestere a numarului ciclonilor tropicali puternici. In anul 2005, numarul uraganelor din Atlanticul tropical a inregistrat un record absolut, iar sezonul lor activ s-a prelungit neobisnuit de mult. Cantitatea de precipitatii a crescut, in ultimele decenii, in unele regiuni continentale, dar a scazut in numeroase zone subtropicale si tropicale, accentuand caracterul lor arid. In multe regiuni continentale se observa o crestere a gradului de torentialitate a precipitatiilor. La nivel global, frecventele secetelor si inundatiilor au crescut. Aceste semnale se adauga altora care sugereaza ca asistam deja la producerea unor modificari in circulatia generala a atmosferei.

In ultimul secol, au fost observate schimbari in criosfera, consistente cu cresterea temperaturii aerului la suprafata Pamantului. Observatiile au indicat o reducere generala a masei si extinderii micilor ghetari continentali, o diminuare a stratului de zapada in emisfera nordica si a ghetii marine arctice, mai ales in sezonul cald. Ghetarii extinsi ce acopera Groenlanda si Antarctica sufera si ei modificari, dar acolo ansamblul schimbarilor este complicat de efectele modificarilor in circulatia atmosferica. Simultan, se inregistreaza o scadere accelerata a ariei permafrostului - solul permanent inghetat care este o reminiscenta a trecutelor epoci glaciare. Intregind tabloul coerent al incalzirii globale, un studiu recent a estimat o cresterea a nivelului oceanului planetar de aproape 19,5 cm, pe perioada 1870-2004.

Identificarea schimbarii climatice in datele instrumentale poate fi considerata problematica, dat fiind intervalul de timp limitat pentru care observatiile sunt disponibile. Acest interval nu acopera mai mult de o suta si ceva de ani. Limitarea asociata intervalului relativ scurt este, in opinia mea, contrabalansata de consistenta fizica a schimbarilor observate in geosistem. Aceasta consistenta fizica este sprijinita de analize ale datelor paleoclimatice (obtinute, de exemplu, din bulele de aer extrase pe profilele verticale taiate in invelisul de gheata al Antarcticii). Pe de alta parte, investigarea

consistentei fizice a imaginii schimbarii globale, rezultate din observatii, si chiar posibilitatea de a face estimari predictive sunt posibile gratie experimentelor numerice cu modele climatice. Cercetatorii climei au ca obiect de analiza un sistem unic, in care ei insisi sunt imersati. De aceea, experimentele fizice sunt in mare masura inlocuite cu experimente numerice, realizate cu modele matematice complexe, care simuleaza comportamentul geosistemului in diferite conditii. Componentele geosistemului sunt reprezentate de module matematice cuplate, in conditii date, specifice fiecarui experiment (valori precizate pentru concentratiile gazelor cu efect de sera, configuratii particulare ale oceanelor si continentelor etc.).

Conform estimarilor realizate pe baza rezultatelor mai multor experimente numerice, prezentate in ultimul raport publicat al Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbari Climatice (IPCC)1, temperatura medie globala va creste pana la sfarsitul secolului XXI, fata de perioada actuala, cu valori cuprinse in intervalul 1,4°C-5,8°C, in functie de scenariul de emisie folosit pentru precizarea concentratiilor atmosferice ale gazelor cu efect de sera. Cantitatea de precipitatii la nivel global se asteapta sa creasca si ea pana la sfarsitul acestui secol, dar cu mari diferentieri regionale. Modelele numerice sugereaza ca accelerarea procesului de evaporare si schimbarile in circulatia atmosferica, datorate incalzirii globale, pot determina, in multe regiuni ale globului, cresterea intensitatii si frecventei unor evenimente extreme (secete, inundatii, cicloni de la latitudinile medii, furtuni tropicale). Proiectiile in viitor, realizate cu modele climatice, ne avertizeaza ca, pe timpul verii, Oceanul Inghetat va deveni Oceanul Albastru - gheata arctica va disparea total in acest anotimp.

In comunitatea stiintifica exista o recunoastere cvasigenerala a faptului ca efectele activitatilor umane, modificand compozitia atmosferei terestre, intensifica efectul de sera si induc o schimbarea climatica globala. Dezbaterile stiintifice se concentreaza acum asupra minimizarii incertitudinilor referitoare la marimea acestui semnal al schimbarii si la proiectia lui regionala. Un nou raport al IPCC urmeaza sa fie publicat in 2007. Raportul, care va actualiza tabloul a ceea ce stim despre variabilitatea si schimbarea climatica si impactul acestora, va pune un accent deosebit toc-mai asupra regionalizarii semnalului incalzirii globale.

Ce-i ramane omului de facut? In loc de reducerea sau chiar stoparea emisiilor gazelor cu efect de sera, care sa diminueze si eventual sa elimine influenta activitatilor umane (ca, de exemplu, in cazul Protocolului de la Kyoto), exista voci care propun inducerea unor noi modificari climatice, contrabalansand astfel incalzirea globala. Una dintre caile propuse este captarea dioxidului de carbon emis si depozitarea sa in sol sau in ocean, prin anumite procese chimice si biochimice. Compusi ai fierului, injectati in ocean, pot determina o crestere importanta a masei planctonului, care ar absorbi carbonul atmosferic si l-ar transporta pe fundul oceanului, odata ciclul vietii incheiat. O alta abordare este reducerea radiatiei solare directe care sa echilibreze surplusul energetic datorat intensificarii efectului de sera. Pentru aceasta, s-a propus fie plasarea in spatiul cosmic a unor corpuri reflectorizante, fie injectarea de aerosoli in paturile inalte ale atmosferei. Alte propuneri vizeaza controlul circulatiei oceanice in anumite stramtori, limitarea evaporarii cu ajutorul unor pelicule care sa acopere suprafetele oceanice si, la scara mai mica, izolarea

ghetarilor montani, pentru a preveni topirea lor. Fiecare din solutiile propuse are anumite avantaje care vizeaza simplitatea sau reversibilitatea pro-cedeelor tehnologice folosite. Dezavantajele insa depasesc, de departe, aspectele strict tehnice, nici acestea de neglijat. Datorita complexitatii geosistemului, este teoretic posibil sa depasim problema incalzirii globale, dar sa ne trezim ca am declansat o schimbare climatica brusca cu efecte devastatoare. Ca si in cazul studierii incalzirii globale, experimentele numerice cu modele climatice pot simula, pana la un punct, raspunsul geo-sistemului la schimbarile controlate propuse. Problemele stiintifice, politice si etice ridicate de interventia deliberata asupra sistemului climatic, dubleaza practic problemele provocate de emisia necontrolata a gazelor cu efect de sera. Promovarea resurselor energetice alternative pentru inlocuirea combustibililor fosili, in cadrul unor intelegeri politice si economice globale este, in opinia mea, o cale mai mai sigura pentru diminuarea efectelor incalzirii globale.

Care este soarta speciei noastre in conditiile unei schimbari climatice? Conform unor studii recente, schimbarile climatice care au afectat Africa acum cateva milioane de ani e posibil sa fi influentat evolutia stramosilor omului. In sedimentele aflate in lacurile africane din estul continentului, autorii acestor studii au identificat dovezi ale unor episoade foarte ploioase, ce puncteaza o tendinta generala de aridizare a zonei subtropicale africane. Aceste episoade, care au avut loc acum aproximativ 2.600.000, 1.800.000 si 1.000.000 de ani, coincid cu etape cheie in evolutia hominidelor: aparitia Australopitecului, cel mai vechi stramos direct al speciei umane, aparitia lui Homo Erectus si a primei sale migratii in afara Africii si, respectiv, a doua sa migratie importanta. O noua teorie sugereaza ca alternanta perioadelor secetoase cu cele ploioase a constituit factorul esential in diferentierea hominidelor, stramosii speciei noastre fiind nevoiti sa se adapteze la conditii foarte diferite, de-a lungul timpului. Raman inca multe intrebari legate de evolutia speciei umane si legatura sa cu schimbarile climatice. Se stie, de exemplu, ca acum 71.000 de ani a avut loc o eruptie vulcanica foarte puternica, in regiunea Sumatrei. Cantitatea mare de cenusa vulcanica, ejectata in paturile inalte ale atmosferei, e posibil sa fi determinat aparitia unei perioade foarte reci, de aproape 1.000 de ani. Se presupune ca, in aceste conditii, populatia umana s-ar fi putut reduce semnificativ, accelerand, pe de-o parte, diferentierea grupurilor izolate, iar pe de alta parte, favorizand comunicarea si cooperarea umana. Comportamentele sociale de tipul comunicarii si cooperarii, capabile sa asigure supravietuirea in conditiile grele, in care indivizii izolati nu au multe sanse, constituie avantaje evolutive. Nu de putine ori in istoria moderna, geosistemul, a carui parte suntem, a fost privit din perspectiva mioapa a ciclurilor electorale, atunci cand n-a fost amendat si luat intr-o iluzorie stapanire, prin ucaz ideologic. Privind insa in trecutul speciei noastre, vom intui mai bine rolul comunicarii si cooperarii ca mecanisme adaptive ale fiintei umane, in conditiile unei noi schimbari climatice. Pe plan mai larg, dincolo de aspectele stiintifice, tehnice, economice si politice, o mutatie culturala este necesara pentru a ne reintegra in mediul din care am incercat sa ne smulgem, atat de spectaculos, in ultimele secole. E vremea ca fiinta aptera sa-si asume aripile fluturelui lui Lorentz.

 

Schimbarea climatica in Romania

 Exista un consens al comunitatii stiintifice în a recunoaste faptul ca traim deja primele semne ale unei schimbari globale, induse de activitatile umane. Omul modifica semnificativ compozitia atmosferei terestre prin emisia ne-controlata de gaze cu efect de sera. La scari locale si regionale, semnalul încalzirii globale se proiecteaza foarte diferit. Incalzirea globala nu este uniforma si exista regiuni, limitate spatial, unde observatiile pot indica chiar tendinte de racire. Explicatia acestui aparent paradox e legata de mecanismele de transport al energiei în sistemul climatic global si de felul în care conditiile locale (de exemplu, relieful) modifica acest transport realizat de circulatia generala a atmosferei. Intensificarea efectului de sera retine în sistemul climatic global mai multa energie provenita de la Soare. Acest surplus global de energie este distribuit la scari regionale si locale prin procese complexe, de multe ori neliniare. Mai multa energie în sistemul climatic poate alimenta, pe de-o parte, sistemele de vreme de tipul ciclonilor tropicali sau extratropicali, facandu-le mai intense, iar pe de alta parte, poate modifica chiar caile locale de transport al caldurii si umiditatii, provocand intervale de secete persistente în unele regiuni si inundatii puternice în altele. De aceea, studiile privind variabilitatea si schimbarea climatica nu se pot opri doar la aspectele globale.

Nimeni nu simte o medie globala a temperaturii, fiecare din noi suntem influentati de fluctuatiile locale, iar pentru factorii de decizie tocmai raspunsul local la încalzirea globala este cel care le poate oferi suportul solid pentru planificarea unei dezvoltari socio-economice durabile. Accesul la informare si informatie este din ce in ce mai facil. Pe de o parte, reporterii sunt din ce in ce mai aproape de miezul evenimentelor, astfel incat fenomenele meteorologice deosebite scapa tot mai greu neobservate. Pe de alta parte, modernizarea infrastructurii meteorologice a Romaniei creeaza posibilitatea unei monitorizari tot mai performante. Aceste premise pot crea senzatia, mai ales unui privitor neavizat, ca vremea a luat-o cu adevarat razna, iar dezastrele meteo se tin lant. Este acest lucru real sau doar suntem mai bine informati asupra a ceea ce se intampla si pana acum? Problema pe care ne-o punem este de a identifica în mod obiectiv care e raspunsul, diferentiat regional, la încalzirea globala, data fiind complexitatea conditiilor locale. In principal, ne referim la prezenta Arcului Carpatic, caracteristicile sale geomorfologice, la sistemul hidrologic complicat, dominat de prezenta unui fluviu important - Dunarea - si la vecinatatea marii si, nu în ultimul rand, la situarea geografica a tarii la interferenta mai multor centri de actiune meteorologica.

Clima temperat-continentala a Romaniei, cu patru anotimpuri, este determinata atat de pozitia sa pe glob, la jumatatea distantei dintre pol si ecuator, cat si de pozitia sa geografica pe continentul european, la aproximativ 2.000 km de Oceanul Atlantic, 1.000 km de Marea Baltica, 400 km de Marea Adriatica. Relieful tarii are un rol esential în delimitarea fina a zonelor si etajelor climatice. Muntii Carpati, cu dubla lor arcuire, formeaza o bariera complexa în calea circulatiilor atmosferice determinate de interferenta principalilor centri de actiune care genereaza sistemele de vreme în regiunea atlantico-europeana.

Datele de obseravatie indica, pentru secolul XX, o crestere a temperaturii medii anuale de 0,3˚C, la nivelul întregii tari. Cresterea temperaturii este mai pronuntata în jumatatea estica, unde tendintele seculare înregistrate ating si 0,8˚C, în timp ce, în regiunea intracarpatica, încalzirea este în general nesemnificativa. Analiza sezoniera indica cresteri termice semnificative mai ales iarna si vara, tendintele atingand valori de aproape 2˚C în secolul trecut. Interesant este cazul toamnei, pentru care observatiile din secolul XX indica o tendinta de racire. Analiza cantitatilor de precipitatii înregistrate în secolul XX indica o tendinta de scadere a valorilor anuale, mai pronuntata în centrul tarii. Iarna, tendinta de deficit pluviometric este mai puternica în regiunile sudice si vestice ale Romaniei. Variatiile temperaturii aerului si ale cantitatilor de precipitatii nu s-au produs uniform pe parcursul secolului XX. In a doua jumatate a secolului trecut, analizele realizate cu un numar marit de statii releva tendinte mai accentuate de încalzire, diferentiate regional. Aceasta dinamica a schimbarii, cu accentuarea tendintelor de variatie a diferitilor parametri climatici în ultimele decenii este o caracteristica globala.

In ceea ce priveste statistica fenomenelor extreme, analiza datelor de observatie din a doua jumatate a secolului XX indica o crestere semnificativa, pentru toate regiunile tarii, a mediei temperaturii minime, vara, precum si a mediei temperaturii maxime din timpul iernii si verii. Cresterea din ultimele patru decenii ajunge pana la 2˚C, în regiunile sudice si sud-estice ale Romaniei. Simultan, s-a înregistrat o crestere a frecventei zilelor caniculare (definite de temperaturi maxime mai mari de 35˚C) si descresterea frecventei zilelor de iarna. Tot pentru ultima jumatate a secolului XX, observatiile sugereaza o crestere a frecventei anuale de producere a brumei, poleiului si chiciurei. In aceeasi perioada, grosimea medie a stratului de zapada prezinta o tendinta de diminuare semnificativa în regiunile vestice si nord-estice ale tarii.

Modelele numerice complexe, care simuleaza comportamentul sistemului climatic, sunt folosite pentru a estima proiectia în viitor a schimbarilor climatice. Proiectiile în viitor pornesc de la scenarii de dezvoltare socio-eco-nomica date, care precizeaza concentratiile viitoare ale gazelor cu efect de sera. Exista un adevarat lant de incertitudini ce însoteste experimentele numerice. Incertitudinile în alegerea scenariilor de dezvoltare socio-economica viitoare sunt transmise în scenariile de emisie. Scenariile privind emisiile în viitor ale gazelor cu efect de sera sunt, la randul lor, introduse ca date de intrare în modelele numerice care simuleaza evolutia sistemului climatic global. Modelele climatice globale genereaza si ele incertitudini legate de reprezentarea corecta si completa a proceselor fizice. Avem de-a face cu un sistem complex, care se comporta neliniar, iar resursele de calcul sunt si ele, fatalmente, limitate. La toate acestea se adauga problemele generate de sistemul actual de observatii, folosit pentru initializarea si validarea experimentelor numerice. In ultimii ani s-au înregistrat progrese în localizarea si minimizarea incertitudinilor legate de reprezentarea unor procese fizice. Resursele de calcul s-au marit si ele. Cu toate aceste incer-titudini si limitari, experimentele numerice cu modele climatice pot aduce informatii valoroase atat din punct de vedere practic, cat si teoretic.

Toate experimentele numerice analizate pana acum releva, pentru sfarsitul secolului XXI, o crestere a temperaturii medii în Romania. In cazul

precipitatiilor, analiza rezultatelor modelelor releva o imagine mai putin coerenta decat în cazul temperaturii. Trebuie subliniat ca proiectarea la nivel regional (în cazul de fata, la nivelul Romaniei) a semnalului încalzirii globale presupune adaugarea unor noi verigi în lantul de incertitudini deja existent în estimarea schimbarii climatice globale.

In spatele cifrelor se ascunde o realitate care va influenta viata noastra si a copiilor nostri. Ramane deschisa discutia cu privire la gradul în care activitatile umane sunt bine reprezentate în economia scenariilor climatice. Dincolo de discutiile stiintifice ramane întrebarea omului din cetate: suntem simpli spectatori sau putem actiona pentru a minimiza efectele schimbarii climatice? Exista însa o certitudine, aceea ca putem fi, zi de zi, mai responsabili fata de mediul înconjurator, învatand sa-l cunoastem si sa ne adaptam lui.

 Un alt punct de vedere asupra schimbarilor climatice globale

 Atmosfera, cu aspectul ei eteric, cu aparenta ei inconsistenta, este ultimul invelis continuu al Terrei, cel ce o protejeaza, prin structura si functiuni precise, de “frigul cosmic” si, totodata, de “arderea de sine”. Aceasta din urma ar fi posibila sub forta directa a energiei Soarelui, daca radiatiile acestuia i-ar atinge, in integritatea lor, suprafata. Stim insa ca nu se intampla asa.

Din punctul de vedere al ecologiei, ca domeniu ce studiaza interrelatiile dintre vietuitoare si mediul lor de viata, atmosfera este o componenta abiotica, alaturi de hidrosfera si litosfera, factor de mediu, deci, fara de care “bioticul” nu ar exista.

Acelasi adevar a fost exprimat, intr-o imagine integratoare, de catre Karl Ritter cu peste 100 de ani in urma, cand prezenta “Pamantul ca locuinta a omului”.

Si cum in natura nimic nu este in plus si nici fara sens, toate trasaturile de constitutie sau de distributie conduc la o dinamica proprie a invelisului aerian, condusa de legi indiscutabile. Or, tocmai aceasta dinamica de invelis gazos pune aerul atmosferic intr-o multitudine de relatii spatio-temporale, specifice, cu celelalte geosfere superficiale: hidrosfera, litosfera, biosfera, pentru ca numai impreuna si in interdependenta ele constituie ansamblul de mediu.

Ceea ce omul obisnuit intelege prin “ansamblul de mediu” sau prin “mediu de viata”, sau, simplu, prin notiunea de “mediu”, fizicienii care cerceteaza atmosfera unifica sub denumirea de Sistem climatic global. Sistemul climatic global trebuie, asadar, acceptat numai ca un concept, neavand nici o legatura naturala cu notiunea de “climat global”.

Insistam, sistemul climatic este cvasisimilar cu ansamblul de mediu al Terrei, cum ar spune ecologii, sau cu “mediul geografic”, cum au spus-o dintotdeauna geografii, deoarece se compune din:

- Atmosfera si constituentii sai (nu au toti acelasi rol);

- Hidrosfera si constituentii sai: oceane, ape continentale, apa atmosferica;

- Litosfera: continente, forme de relief terestre;

- Biosfera: acoperirea vegetala si animala a planetei;

- Criosfera: calotele de gheata polare si ghetarii continentali alaturi de zapezile perene;

- Noosfera sau Antroposfera, care presupune omul impreuna cu ceea ce a creat inteligenta sa.

 

Dar ce este clima, ca ea sa se schimbe?

 Clima reprezinta, dupa parerea noastra, sinteza pe termen lung a mersului concret al vremii de la o zi la alta, de la o saptamana, luna sau an la altul, intr-un punct al globului, intr-o tara, o regiune, un continent sau pe intreaga planeta. Sinteza aceasta se obtine prin metode statistice adoptate de climatologie. Exista numeroase alte definitii, dar nici una nu relationeaza multumitor mersul vremii de la o zi la alta cu sensul climei.

Un fapt este insa sigur si el transpare din oricare definitie veti intalni, si anume incadrarile valorice pentru: tipologia climei, adica zonele, subzonele, districtele ei pe planeta reprezinta un produs, un raspuns sintetic al cli-matologiei, obtinut prin medierea si compararea datelor reale de observatie continua a atmosferei. Acestea definesc totodata si mersul concret al vremii de la o zi la alta, de la un loc la altul. Asadar, numai mersul vremii (adica schimbarea sa de aspect de la o zi la alta) este observabil si masurabil, “la locul faptei”, moment de moment. Temperatura aerului, presiunea si umezeala lui, viteza si directia vantului, precum si cantitatile de precipitatii cazute sunt masurabile, iar gradul de innorare, felul si intensitatea precipitatiilor, tipurile de fenomene atmosferice si durata lor de producere sunt observabile; pe cand “clima” orasului X sau a tarii Y reprezinta numai “calificativul” mediu, sintetic prin excelenta, obtinut prin mijloace strict statistice, pe baza datelor concrete anterior prezentate. Aceste ultime prelucrari situeaza orasul intr-o anumita zona, ii descopera tendintele, anomaliile etc., dar numai intr-un sens sintetic. Aspectul vremii de la o zi la alta, deci “mersul vremii” pentru omul si viata lui, dispar, sunt excluse prin statistica.

Operatiunea de trecere, prin prelucrare, de la concretul meteo masurat punctual, zilnic, la sinteticul mediat climatologic local, regional, national sau global, nu intra insa catusi de putin in preocuparile omului obisnuit, fie el oricat de bine informat. Si atunci, el le transforma in ceea ce aude zilnic si percepe: intr-un fel de timp probabil... pentru urmatorii 20-50-100 de ani. De aceea, notiuni ca: efectul de sera, concentratia de dioxide de carbon in atmosfera, perforarea stratului de ozon etc., vehiculate incorect sau trunchiat

in mass-media, au creat si creeaza o mare confuzie si implicit panica printre oameni, tocmai pentru ca acestia raporteaza “informatiile-de presa-bomba” la viata lor sau, altfel spus, la scara temporala si spatiala umana: fiecare la timpul si la locul in care se afla. Mass-media pleaca de la afirmatii asa-zis pertinente, vehiculeaza nume de cercetatori si universitati celebre, dar uita sa spuna cititorului esentialul, si anume: ca toate punctele de vedere climatologico-predictive sunt “supozitii”, sunt “scenarii”, sunt modelari si “simulari” matematice ale campurilor meteorologice, presupuse numai a evolua intr-un sens sau intr-altul, fara o verificare prealabila experimentala. Si atunci, omul modern, bombardat zilnic informational, dar cu respect fata de cuvantul scris sau publicat, isi prelucreaza singur stirea citita si o raporteaza la scara lui de timp si de loc: un an, un deceniu, o viata, in satul, in tara lui. De aici intervine primul conflict intre producatorul de predictii climatice si beneficiarii acestora, care nu-i inteleg scara temporala de referinta si nici sensul strict orientativ.

Ne permitem, in continuare, sa prezentam sensul corect, stiintific, dar usor de descifrat, al notiunilor: schimbare climatica, variatie climatica naturala, tendinte, oscilatii, anomalii climatice, crize climatice1 etc.

Schimbarea climatica presupune modificarea pe termen lung si fara perspectiva unei reveniri la starea initiala a climei de referinta, cu urmari majore, catastrofale sau benefice asupra mediului de viata al Terrei. Este notiu-nea cea mai severa in climatologia predictiva.

Variatia climatica naturala presupune modificarea climei sau numai a unui parametru climatic in spatiu sau in timp, in raport cu o stare de referinta la care este posibila mereu revenirea. Variatiile temporale, cele ale caror consecinte si a caror prevedere sunt cele mai importante, pot fi ciclice, lineare sau aleatorii, raportandu-se la scari diferite: zi, an, decenii, secole etc.

Variatiile climatice naturale au fost descrise pe baza statisticilor care au permis stabilirea intensitatii, duratei si formei lor in raport cu un tip de clima, considerat “de referinta” sau “normal”.

Au fost distinse doua tipuri de variatii, si anume:

- tendinte;

- cicluri si oscilatii.

Caracteristicile acestora au putut fi puse in evidenta ca durata, amploare si forma. Iata-le:

Tendintele sunt variatii intr-un singur sens (crescator sau descrescator) fata de “starea medie a climei” sau, mai corect, fata de clima de referinta. Se poate vorbi astfel de “tendinta de incalzire” sau de “racire”, de “pluviozitate” sau de “seceta” etc.

Oscilatiile constau in variatii repetitive si alternative a caror periodicitate este greu de precizat; trei sunt considerate principale, si anume: oscilatiile

Atlanticului de Nord, oscilatiile Pacificului de Nord si, respectiv, ale Pacificului de Sud.

Cand periodicitatea unei oscilatii se poate defini, atunci se poate vorbi despre un ciclu climatic ca despre “succesiunea mai mult sau mai putin regulata a diferitelor fenomene cu revenire in final la situatia initiala”.

Anomaliile si crizele par aleatorii pentru cercetatorii climatologiei, probabil din cauza faptului ca datele disponibile pentru calculator nu acopera intervale de timp suficient de lungi pentru a le analiza. Nu poate fi deci vorba de o tipologie fixa. O prelungire a seriei sau o noua teorie pot face ca anomalia respectiva sa apartina, de fapt, unui ciclu. Ele se definesc astfel:

Anomalia climatica presupune abaterea de la medie a unuia sau mai multor parametri climatici din cauze inca neelucidate.

Crizele climatice intervin atunci cand variatiile climatice sunt foarte puternice si se pot transforma in stari catastrofale in domeniu.

Aceste doua categorii taxonomice, credem noi, ar trebui reevaluate si folosite in viitor in locul drasticei exprimari de “schimbari climatice globale”; si aceasta deoarece timpul de referinta al predictiilor climatice moderne este cel istoric, respectiv, urmatoarele noua decenii ale secolului XXI.

Atragem atentia ca principala dificultate, chiar si in studiul variabilitatii climatice, consta in alegerea scarii de timp. Aceasta ar trebui sa depinda in foarte mare masura de tipul de variatie studiat, spre exemplu, o glaciatie nu este anuntata doar prin cateva prealabile saptamani de frig si nici invers; temperaturile joase (sau invers) in intervale lungi de timp pot fi, insa, semnul unei anumite evolutii a anotimpurilor.

Sa retinem ca variatiile climatice presupun revenirea mereu si mereu la o situatie initiala, de referinta. De aceea, nu exista semn de egalitate intre variatiile si schimbarile climatice, pentru ca schimbarea exclude, prin definitie, revenirea la starea de referinta. Or, dupa parerea autoarei, tocmai aceasta neaprofundare duce la confuzie, termenul de “schimbare climatica” fiind vehiculat astazi intr-un sens inadmisibil mai larg decat cel stiintific mentionat.

De cand s-au emis primele predictii climatologice si pana in prezent, s-au conturat trei curente de opinii, si anume: clima se raceste? clima se incalzeste? clima se raceste sau se incalzeste?

Si, pentru a ne da seama cat de vulnerabil a fost si inca este domeniul predictiilor globale privind clima planetara, sa urmarim evenimentele.

In 1974, Reid Bryson, directorul de atunci al Institutului de Cercetari pentru Mediul Inconjurator al Universitatii din Wisconsin din SUA, afirma: “In momentul de fata sunt in curs schimbari climatice importante. Nu este vorba de fenomene de interes academic. Daca aceasta tendinta2 continua, insasi viata omului pe aceasta planeta va fi influentata”. Si pentru ca acest

cercetator considera drept anormal de favorabila clima erei moderne, adauga: “este foarte evident ca aceasta a fost perioada cea mai anormala din ultimii cel putin 1.000 de ani”.

Nu peste mult timp insa (cativa ani numai), incet dar sigur, acelasi Reid Bryson si-a parasit sus-numitul scenariu prognostic sumbru, din cauza realitatii care nu devenea deloc sumbra, deloc glaciara.

In acelasi deceniu, adeptul ardent al lui Bryson era Kenneth Hare de la Universitatea din Toronto, Canada, fost presedinte al Societatii Meteorologice Regale din Marea Britanie, deci o personalitate in domeniu. Acesta a crezut atat de mult in racirea iminenta a climei Pamantului, prevazuta de teoria lui Bryson, incat a initiat demersuri devenite celebre, pe langa guvernele unor state, pentru ca acestea sa creeze “banci” alimentare gata sa intervina salvator cand “va veni” etapa racirii prevazuta de Bryson (cam ca o adevarata glaciatiune).

Iata ce spunea Hare: “Bryson este figura cea mai impunatoare in climatologia moderna. Eu sunt mult mai conservator decat el, dar iau foarte in serios tot ceea ce afirma acesta...”.

Hubert Lamb, cercetator al Universitatii East Anglia, a ajuns la concluzia ca, dupa interludiul de clima calda al acelorasi decenii anormale in care traise si el, ca si Hare si Bryson, va urma o perioada de racire. Ideea lui era ca perioadele reci anterioare durasera circa 1.000 ani, intrerupte fiind de altele, mult mai scurte, calde; amplitudinea dintre ele ar fi datorata inertiei maselor oceanice, care, odata racite, au nevoie de decenii in sir pentru a se reincalzi. Dupa parerea acestui autor, noi ne-am fi aflat, cam prin anii ’70, in preajma unei noi raciri.

In anii 1970-’75, Y. Murray Mitchell jr. observa o incalzire a climei in emisfera sudica, pe care o punea pe seama “efectului de sera”. Facea publica parerea sa. In anii 1980-’82, cercetarile din Antarctida pareau sa-i confirme ideea, sugerand ca acolo clima este in incalzire, de aceea ghetarii alunecau mai repede de pe continent in marile marginase. In schimb, acolo unde ajungeau - deci in marile sudice marginase calotei -modificau albedoul apei, care in mod normal era de 10%, cu cel al albedoului icebergurilor plutitoare, care este de 80%, implicit scadea temperatura medie si de aici concluzia autorului privind racirea posibila a marilor din jurul Antarcticii, ca urmare a incalzirii presupuse a se fi produs deasupra calotei de gheata de la Polul Sud.

Cam in acelasi timp (anii 1970-’80), Stephan Schneider de la Centrul National de Cercetari Atmosferice din Boulder, Colorado, USA, considera ca exista tot atatea dovezi pentru a prevedea o racire cate sunt si pentru a prevedea o incalzire a climei viitorului apropiat. Atunci, propunea el, “sa realizam un model matematic al modificarilor climatice in care experienta trecutului sa stea la baza prognozelor viitorului, dar cu titlul experimental, considerand ca exactitatea matematica va transa lucrurile”. Totodata, Schneider spunea in modul cel mai omenesc cu putinta: “Daca un om versat in jocuri de noroc ar examina datele meteorologice, observatia ca planeta a trecut printr-o lunga perioada de valori pozitive record ale temperaturii medii l-ar convinge, cu siguranta, sa nu parieze pe repetarea imediata a acestei tendinte”.

Astazi este dominanta predictia unei incalziri climatice globale semnificative care, prin IPCC3, indica urmatoarele4:

- temperatura medie globala va creste in secolul XXI cu valori cuprinse intre 1,4oC si 5,8oC (fata de perioada actuala), in functie de scenariul de emisie folosit;

- cantitatea de precipitatii la nivel global va creste si ea, cu mari diferente regionale (caracterizate de scaderi sau cresteri, cuprinse intre 5 si 20%);

- odata cu intensificarea ciclului apei, vor creste amplitudinea si frecventa unor evenimente extreme pe glob.

Din cele de mai sus reiese, dupa parerea noastra, ca se poate vorbi despre schimbari climatice globale poate in spectrul statisticii, nu in termenii naturii actuale concrete.

Putine voci astazi - sau poate sunt mai numeroase, dar nu se aud - considera ca nu este vorba de o incalzire globala a climei in sensul strict al definitiei.

Din anii 1970-’80 si pana astazi, modelarea matematica a evoluat vertiginos, ca si tehnicile de observare asupra atmosferei, dar dilema schimbarilor climatice globale imediate sau lente a ramas in top.

 Ca sa se schimbe clima Terrei ce ar trebui sa se schimbe mai intai? Din punct de vedere teoretic, ar trebui sa se produca o cat de mica schimbare, macar in cadrul unuia dintre factorii majori, genetici ai climei, care, dupa cum stim, sunt radiatia solara, natura suprafetei subiacente si circulatia generala a ae-rului atmosferic.

- Radiatia solara - ar trebui sa i se modifice unghiul si intensitatea radiatiilor asupra diferitelor latitudini terestre, altfel decat pana acum.

- Natura suprafetei subiacente - ar trebui sa se schimbe fie raportul dintre apa si uscat la scara planetara, fie raportul intre altitudinal si “abisal” sau, cel mai de temut pentru modelatorii de scenarii climatologice viitoare, ar trebui sa se schimbe raportul intre calotele glaciare polare (si montane) si oceanul planetar prin mutatii grave in cadrul circuitului apei in natura; ei nu acorda continentelor o functie exacta.

- Circulatia generala a aerului atmosferic ar trebui sa nu mai raspunda cursiv, cum face acum, nevoii legice de transfer meridianal de masa atmosferica, de energie si de impuls intre ecuator si poli, cu inchiderea implicita a inelului major de miscare intre poli si ecuator. Or, nimeni nu poate estima pentru momente de timp fixe, de talia deceniilor sau secolelor, care sunt perspectivele tectonice care ar putea modifica major raportul apa/uscat sau daca se va produce modificarea scopului actual al circulatiei generale a atmosferei. Cu atat mai putin s-ar putea evalua sansa modificarii majore a unghiului si intensitatii radiatiei solare.

Deci, toti cei trei factori genetici ai climei depind de cauze cosmice sau de cauze interne sistemului terestru neprognozabile la aceasta data.

Am putea ajunge astfel la concluzia de nonschimbare majora si globala a climei la scara timpului istoric ce ne sta in fata, si aceasta deoarece toate fluctuatiile sau oscilatiile de temperatura, precipitatii si nebulozitate, privind intervale de timp uni sau biseculare, nu pot fi considerate schimbari climatice globale, ci numai oscilatii sau variatii pe o tema data. Ne-o dovedeste foarte clar trecutul nostru istoric, deci timpul istoric fata in fata cu erele geologice, adica cu timpul geologic.

Variatiile climatice exista in mod dat, in mod natural, ca si mersul vremii de la o zi la alta, intr-un loc sau altul, doar ca primele se regasesc la intervale mai mari de timp istoric, pe cand schimbarile climatice s-au produs si desfasurat la scara timpului geologic.

Si atunci, ce ar trebui sa aprofundeze climatologia?

Climatologii care emit predictii climatice globale pe termen lung, apartinand insa timpului istoric viitor, sunt sau ar trebui sa fie putini si instruiti in stil enciclopedic, renascentist. Numai asa ar putea intelege viitorul ca o continuare a trecutului paleogeografic al mediului terestru. Inainte de orice asemenea tentativa, ar trebui sa faca:

Diagnoza paleogeografica globalista - la care sa poata suda diagnoza modestelor noastre timpuri istorice si numai in final sa se aplece asupra unei “minione” diagnoze observationale care nu acopera mai mult de 130-140 de ani, ceea ce, in termenii de timp ceruti de adevaratele schimbari climatice, inseamna “o clipa”. Or, se procedeaza tocmai invers, statistica fiind zeu peste datele observationale care intra in modele din anii 1960 spre 2006!

Numai in paleogeografie putem vorbi fara a gresi despre schimbari5 climatice majore si globale care au avut realmente loc. Numai in cadrul Erei Paleozoice, care a durat circa 325-335 milioane de ani, 30-35 milioane de ani au apartinut unei intense glaciatiuni.

In Era Mezozoica, care a durat circa 180 milioane de ani, au aparut si apoi au disparut reptilele uriase si au avut loc schimbarile climatice cu efecte catastrofale.

Era Neozoica, desi a durat numai 65 milioane de ani, a schimbat clima planetei in mod dovedit paleontologic, de la cea calda, de tip tropical si subtropical la inceput, la o clima tipizata pe zone latitudinale in Neogen, pre-figurand clima prezenta. Ultima secventa a Neozoicului, numita Cuaternar si nu mai mare de 1,5 milioane de ani, a cunoscut in prima sa parte nu mai putin de patru raciri severe, numite glaciatiuni, alternand cu alte perioade de incalzire, numite interglaciare. Ultima glaciatiune a durat 18.000 de ani, dupa care s-a instalat Postglaciarul, caruia ii apartinem noi, oamenii acestei civilizatii, de cel putin 10.000 de ani. In cadrul acestui ultim interval de timp geologic, numit Postglaciar, intervine un paradox demn de inteles de catre climatologi, si anume: nivelul oceanului planetar a crescut cu circa 100 m,

desi clima s-a racit pe doua treimi din suprafata planetei, fata de inceputurile acestei secvente geologice, Cuaternarul.

Diagnoza timpurilor istorice - cu toate ca are la dispozitie un timp incomparabil mai scurt decat cel geologic, la prima vedere diagnoza istorica pare plina de informatii. In realitate, informatiile sunt incomplete, uneori exa-gerate si cu totul disparate. Totusi, pe baza lor, s-a realizat un model climatologic care a surprins producerea unor fluctuatii neregulate de “lunga durata”, dar, atentie!, insistam, raportate la timpul istoric, si nu la cel geologic!

Iata cateva informatii diagnostice, usor de comparat, privind ultimii 2.000 de ani:

• In secolul I dupa Cristos: Europa si Marea Mediterana aveau o clima asemanatoare celei de astazi.

• In secolele II-IV, clima Europei a devenit umeda.

• Secolul V a fost cald si uscat in Europa si America de Nord.

• Secolul IX a fost umed si rece, iar secolele X si XI calde si uscate, in Anglia se cultiva intens vita de vie, iar vikingii se stabileau in Groelanda, intre 940 si 1410, de unde au putut naviga mult mai la nord decat astazi, descoperind astfel America de Nord.

• Secolele XIII si XIV au fost umede, cu ierni lungi si reci, de unde si metaforica denumire de “mica glaciatiune” in Europa, extinsa intre anii 1450 si 1885 sau 1550 si 1850 (depinzand de autor).

• Treptat, fara alte raciri spectaculoase, comparabile cu cele ale sec. XIII si XIV, s-a ajuns la clima perioadei contemporane, care, asa cum se afirma ceva mai sus, nu este diferita de secolul I dupa Cristos.

Diagnoza bazata pe date instrumentale: Acest tip de diagnoza climatologica6 este cel mai exact din punct de vedere metodologic, dar, din pacate, ia in calcul cel mai scurt “timp” de referinta, adica 156 de ani7 pentru statiile continentale (si nu toate!) si 130 de ani pentru cele oceanice (foarte putine).

Climatologii neglijeaza primele doua diagnoze, or, folosindu-le numai pe ultimele, ei nu obtin altceva decat o caracterizare “suspendata in timp” a mersului vremii in ultimii 130-156 de ani, situandu-se, dupa parerea autoarei, in limitele generale ale variatiilor climatice naturale. Si atunci, unei asemenea operatiuni diagnostice incomplete n-ar trebui sa i se adauge mesaje cu sens prognostic din domeniul “schimbarii”, ci din cel al “variabilitatii”8 naturale date.

Climatologii care practica toate cele trei tipuri de diagnoza si se bazeaza deci pe o intelegere temporala corecta, in sensul naturii, nu al statisticii, pot vorbi despre variatii climatice cu amplitudini comparabile sau despre fluctuatii climatice pe termen lung sau despre anomalii climatice, sau despre crize cli-

matice in sensul timpului istoric, si nicidecum despre schimbari climatice globale, care cer implicit “timpi” geologici. Si aceasta pentru ca ar trebui sa se modifice macar unul dintre principalii factori genetici majori ai climei, mentionati anterior.

Climatologia prognostica romaneasca a avut un singur reprezentant de marca in istoria sa, si anume pe distinsa d-na Maria Colette Iliescu, ale carei studii, in cunostinta de cauza, ar fi trebuit sa netezeasca drumul multor climatologi care i-au urmat. In semn de omagiu pentru cinstea sa profesionala si pentru curajul sau, citez in continuare dintr-o ultima lucrare de plan a sa, in cadrul INMH, nu inainte de a mai preciza ca dr. Maria-Colette Iliescu, climatolog de renume, a fost singura personalitate in domeniu care a formulat opinii personale clare atat in tara, cat si in strainatate privind schimbarile climatice intre “a fi” si “a nu fi”9 si iata cat de frumos a facut-o:

 “Referitor la schimbarea climei, intrebarea a ramas la fel de actuala astazi ca si acum 100 de ani, cand cunoscutul savant roman St.C. Hepites raspundea, in conferinta tinuta la Societatea Geografica Romana la 8/26 martie 1898, problemei «Schimbatu-sa clima?». Este incontestabil faptul ca in Orientul Apropiat clima este astazi aceeasi ca acum 3.250 de ani, pe vremea lui Moise, in Franta este la fel ca acum 500 de ani, in America la fel ca pe timpul in care Columb a descoperit-o si in Romania ca la inceputul erei noastre, deci ca acum aproximativ doua milenii, pe timpul exilului pontic al poetului Ovidius sau in vremea lui Decebal.

O modificare a climei in sensul unei incalziri sau a unei raciri cu repercusiuni in regimul precipitatiilor si al celorlalte elemente si fenomene atmosferice s-ar resimti, in primul rand, in intervalele de efectuare a lucrarilor agricole, care se stie ca au ramas aceleasi de-a lungul istoriei omenirii. Modificari ale area-lelor acoperite de gheata si zapezi permanente si ale nivelului oceanic nu sunt, de asemenea, semnificative.

Deci, clima actuala nu s-a schimbat fata de Antichitate. Intotdeauna trebuie avut insa in vedere, atunci cand ne referim la clima, intervalul de timp despre care vorbim si in functie de care sunt anumite limite de variabilitate.

Este cunoscuta variatia naturala a climei la toate scarile temporale, de la decenii si secole la milenii si ere geologice. Fluctuatiile climei au scari de timp diferite care ajung pana la 108 ani. De exemplu, numai in ultimul milion de ani s-au depistat aproximativ zece modificari care au inlocuit succesiv epoci glaciare cu epoci interglaciare cu durata de 70.000-120.000 ani. (Acelea au fost intr-adevar schimbari climatice n.n.) La nivelul secolelor si mileniilor insa, clima este caracterizata de o oarecare stabilitate. Modificarile care sa poata fi considerate schimbari apar in timp mult mai indelungat (cel al erelor geologice, n.n.).

Este posibil ca activitatea umana sa produca unele modificari ale climei numite de origine antropica. Incalzirea prin «efect de sera» care se presupune ca are loc si care, daca exista, influenteaza temperatura aerului si regimul precipitatiilor, nu poate fi separata de variatiile naturale cunoscute. In urmatorii ani s-ar putea ca limitele cunoscute ale variatiilor sa fie depasite, dar nu neaparat din cauza «efectului de sera» antropic (adaugat celui

natural, n.n.). Probabil ca sunt valori mari sau mici ale elementelor climatice necunoscute care pot sa apara la diferite latitudini, dar sunt nemasurate pana acum, din cauza lipsei observatiilor instrumentale.

Uriasa putere a proceselor circulatiei generale a atmosferei (aceste procese constituind cauza directa a variatiei seculare a climei) este incomparabila cu activitatea antropogena, a carei influenta, desi incontestabila si admisa, nu este inca pusa in evidenta la nivel regional, ci numai local (punctual, n.n.). Ea este demonstrata practic, la nivel local, in cazul marilor aglomerari urbane. De exemplu, la Bucuresti-Filaret, in centrul municipiului, temperatura medie anuala a aerului este cu jumatate de grad Celsius mai mare decat la periferie, adica la Bucuresti-Baneasa, unde temperatura anuala are valori mai mici, apropiate de cele din regiunea inconjuratoare capitalei Romaniei si, in general, ale campiei din sudul tarii. Dar variatia seculara a climei are la Bucuresti-Filaret aproximativ acelasi mers ca in tot sudul Romaniei.

Cel putin pentru Romania, dar literatura de specialitate straina confirma acest fapt si in alte parti ale lumii, mersul secular al temperaturii aerului si al cantitatilor de precipitatii nu releva deocamdata (desi influenta antropogena majora a inceput dupa anii 1920) decat ritmicitatea caracterizata de oscilatii cu amplitudinea comparabila (si nu schimbari ale climei, n.n.)” (Manuscris INMH, 1997).

La finalul acestei pasionate pledoarii pentru ajustarea produsului prognostic de clima la ritmul natural al geosistemului Terra, autoarea extrage urmatorul summum de idei:

- Variatiile climatice pe termen lung, in sensul timpului istoric, exista, au putut fi demonstrate diagnostic si sunt posibile prognostic. Ele fac obiectul initiativelor prognostice ale climatologilor din ultimii 50 de ani validate de natura.

- Schimbarile climatice globale au fost confirmate numai in trecutul paleogeografic al planetei, Neozoicul fiind un model de raportare corecta a conceptului de schimbare climatica la timpul sau corect de reflectare, cel geologic (si nu cel istoric).

- Predictiile climatologice nu trebuie privite de omenire ca anuntand schimbari climatice catastrofale “peste noapte” si “la scara globala”, cum gresit se interpreteaza sau se difuzeaza, mai ales in mass-media; sa retinem ca ele nu sunt prognoze de vreme, sunt numai predictii, adica directionari catre un sens sau o tendinta statistica!

- Predictiile climatologice oneste promoveaza “tendinte” pe termen asa-zis “lung”, dar numai din punct de vedere istoric (ex.: un an, doi, trei, un deceniu, doua, un secol, doua secole) ale unor variatii termice sau pluviale, in anumite zone geografice, cu posibilitate de propagare, de iradiere la mare distanta, prin teleconexiuni.

- Ramane insa o problema foarte spinoasa, cea a timpului de raportare a predictiilor cand se afirma posibile “schimbari” globale in clima planetei.

Aceasta nu se rezolva decat admitand corectitudinea notiunilor de: variatii climatice cu amplitudini comparabile pentru timpul istoric, sub care traim noi oamenii si cea de schimbari climatice globale pentru care erele geologice sunt adevaratele unitati de timp!

- Variatiile climatice pe termene numai istoriceste considerate ca lungi nu trebuie considerate si nici denumite “schimbari climatice globale”, pentru ca ele nu introduc mutatii capitale in intreg mediul natural existent pe Terra.

Aceasta atitudine din partea climatologilor “predictionisti” nu este imposibila, daca ei si-ar asuma sensul corect al notiunii de “timp de reflectare in mediu”.

 1. Folosirea acestei notiuni cu sens predictiv ar trebui sa se bazeze pe o ampla diagnoza a ceea ce au reprezentat cu adevarat schimbarile globale de clima in timpurile geologice (mezozoic, neozoic).

2. Se refera la o racire a climei în viitor.

3. IPCC= Intergovernamental Panel on Climate Change

4. Climate change 2001: the scientific basis - ICTPP

5. S-a precizat anterior ca variatiile naturale din cadrul “sistemului climatic actual” nu inseamna deloc poteca discreta, dar sigura, spre posibile schimbari climatice globale iminente; ele înseamna de fapt modul dat, natural de a functiona al ansamblului de mediu, pe planeta noastra.

6. Si nu “climatica”, pentru ca tine de stiinta despre clima, si nu de clima însasi.

7. Anul 1850 marcheaza aparitia primelor statii meteo de uscat, iar anul 1876 pe cele oceanice.

8. S-a prezentat în acest articol motivaţia pentru care “schimbarile climatice” ies din sfera “variaţiilor climatice” naturale date si implicit nevoia de a folosi atent acesti termeni.

9. Citat din Caracteristici ale variatiei seculare a climei Romaniei exprimate de indicii termo-pluviometrici, INMH, tema plan 1996, dr. Maria Colette Iliescu.

 

Aplicarea Protocolului de la Kyoto in Romania

Problema alocarii cotelor de emisii GES în contextul aderarii la UE

 Odata cu intrarea in UE economia romana va trebui sa integreze si schema de comert cu certificate de emisie impusa de Directiva 2003/87/CE. O serie de actiuni trebuie indeplinite pe termen scurt incepand cu elaborarea Planului National de Alocare de emisie, inceperea activitatii registrului de emisii,

precum si dezvoltarea unui mecanism de comert (o bursa cu un singur articol). Pentru o buna intelegere a modului de lucru si a situatiei din UE, redam mai jos unele elemente de sinteza a situatiei la zi privind implementarea mecanismului de comert cu emisii dupa primul an din etapa intai (2005-2007) si cu perspectivele pentru etapa a doua (2008-2012).

 

Progrese privind tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto

 In raportul1 progreselor din 2005 Comisia a analizat progresele statelor membre privind tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto. Comparand emisiile reale din anul 2003 cu emisiile permise in perioada 2008-2012, s-a constatat ca un numar considerabil de state membre au probleme in a atinge aceasta tinta, unele dintre acestea au probleme serioase. In prezent, Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia si Spania nu sunt pe cale de a atinge tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto. In aceste state membre mai multe masuri trebuie luate in a doua perioada de comercializare, pentru a respecta tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto, ceea ce presupune ca si celelalte state membre pot adopta astfel de masuri aditionale, daca este necesar. Este putin probabil ca aceasta problema sa fie rezolvata numai prin obtinerea de reduceri de emisii din sectoarele care nu intra in schema de comercializare sau prin achi-zitionarea de unitati Kyoto, astfel EU ETS trebuie folosit la maxim pentru potentialul sau de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de sera.

 

Stabilirea unui plafon maxim national

 Conform prevederilor criteriului 3 din anexa III a Directivei, cantitatea de certificate de emisii de gaze cu efect de sera alocate trebuie sa tina cont de potentialul activitatilor de reduce a emisiilor acoperite de catre aceasta schema, inclusiv de potentialul tehnologic. Acest lucru presupune ca, impreuna, potentialul economic si cel tehnologic de reducere a emisiilor stabilesc o limita superioara pentru plafonul maxim la nivel national.

Doi dintre cei mai importanti factori ce conduc la evolutia emisiilor sunt cresterea economica (PIB, cresterea economica duce la cresterea emisiilor) si intensitatea carbonului (emisii pe unitate PIB, reducerea intensitatii car-bonului presupune reducerea emisiilor). In principiu, cu cat cresterea economica este mai mare, cu atat se vor folosi mai multe tehnologii noi, iar investitiile de capital vor fi relansate mai rapid, imbunatatindu-se, astfel, productivitatea si intensitatea carbonului. Cresterea distributiei sectoarelor tertiare si declinul paralel al sectoarelor secundare, experimentate in economiile din Europa, contribuie la acest efect. Mai mult, introducerea EU ETS si a unui pret unitar al carbonului in UE pentru sectoarele care intra sub schema de comercializare vor stimula reduceri viitoare ale intensitatii carbonului.

Din punct de vedere istoric (in perioada 1990-2000) reducerile intensitatii carbonului au echilibrat sau au cantarit mai greu in cresterea economica, ceea ce inseamna ca emisiile de gaze cu efect de sera ori au ramas stabile, ori au fost reduse. Urmatorul tabel indica ca aceasta tendinta este posibil sa ramana stabila in urmatoarea decada (2000-2010). Trebuie subliniat faptul ca estimarile pentru perioada 2000-2010 nu iau in considerare constrangerile create pentru prima faza EU ETS si este posibil sa se fi subestimat reducerile reale ale intensitatii carbonului de-a lungul perioadei.

In analiza potentialului economic si tehnologic de reducere a emisiilor, Comisia a luat in considerare cresterea PIB anuala si rata de reducere a intensitatii carbonului. Consecinta acestor doi factori combinati este rata anuala a potentialului de reducere a emisiilor. Plecand de la emisiile reale din anul corespunzator (spre exemplu, 2003), apoi presupunand ca sectoarele incluse in cadrul schemei au distributie constanta a emisiilor si un potential similar de reducere a emisiilor ca si intreaga economie, atunci poate fi derivat plafonul maxim indicativ conform criteriului 3 din anexa III a Directivei.

Plafonul maxim din prima faza este astfel un punct de plecare in determinarea si evaluarea cantitatii totale pentru cea de a doua faza, atat la nivelul UE, cat si la nivelul statelor membre. Potrivit criteriului 1, unele state membre trebuie sa scada plafonul maxim pentru prima perioada, tinand cont de tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto. Alte state membre trebuie sa mentina plafonul maxim din prima perioada pentru a pune in acord planul cu potentialul de reducere a emisiilor (conform criteriului 3). Corespunzator, valoarea medie anuala in UE pentru plafonul maxim ETS in cea de a doua perioada ar trebui sa fie mai mica decat in prima faza.

 

Reducerea emisiilor si dezvoltare economica

 

Un numar de state membre au probleme in a recupera diferenta dintre emisiile reale din 2003 si emisiile permise, potrivit tintei stabilite prin Protocolul de la Kyoto. Diferenta totala a acestor state membre este de 296,5 milioane de CO2 echivalent. Aceasta cifra prezinta excesul de emisii pe care statele membre trebuie sa il reduca utilizand instrumentele pe care le au la dispozitie pentru a asigura conformarea cu tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto.

In analizele facute de Institutul de Prognoza Economica al Academiei rezulta elemente importante privind situatia din UE, daca se considera indicatori specifici ai acestor economii. Reprezentarea lor in sisteme de harti de contur (vezi figura de mai jos), indica faptul ca dezvoltarea nu inseamna implicit crestere de emisii, ci ca exista zone cu emisii specifice mici si PIB per capita mari. Structura economica este aceea care induce efecte de reducere avand posibilitatea de convergenta spre zone cu emisii specifice mici, care insa nu incetinesc dezvoltarea.

 

Planul National de Alocare si impactul asupra economiei

 

Este laudabil efortul MMGA de a elabora o prima varianta de plan in septembrie, varianta care este in curs de modificare in urma dezbaterii publice. Urmeaza etapa de negociere cu Comisia Europeana in care, daca este sa ne luam dupa cazurile celorlalte tari, se prevede o reducere a cantitatilor de emisii alocate. Am incercat sa facem un exercitiu de calcul al cresterii preturilor e.g. la energie electrica intr-un scenariu ipotetic in care reducerea emisiilor in acest sector ar fi de 10 milioane de tone de bioxid de carbon.

Din datele de pana acum pentru Romania se poate estima ca emisiile vor creste cu circa 5,98% pe an (regresie multilineara bazata pe inventarul de emisii si parametri de evolutie macroeconomici raportati de Banca Mondiala). Emisiile care sunt necesare sectorului energiei electrice sunt de 54.804GWh x 600 tCO2 /GWh = 32882,4 mii t CO2. Din inventarul emisiilor raportat la UNFCCC, rezulta ca productia de energie electrica si caldura emite 51877,17 mii t CO2. Pentru verificare, la un coeficient de emisie de 600 t CO2/GWh rezulta ca energia corespunzatoare acestei cantitati de emisii este 86461,9GWh. Cum energia electrica generata a fost cea de mai sus, rezulta ca s-a generat o energie termica de 34584,8GWh, adica 29,7 milioane de Gcal, valoare ce verifica pe aceea din strategia nationala de incalzire centrala aprobata de guvern in 2004.

In raport cu cele de mai sus, alocarea de certificate de emisie pentru energia electrica trebuie sa porneasca de la valoarea de circa 33,9 milioane de t CO2 si sa creasca in fiecare an cu 5,98% pana in 2012. In caz contrar, pentru fiecare 10 milioane de t CO2 care vor trebui cumparate, anual, la 25 euro/t CO2 (pretul actual in UE), pretul energiei electrice va creste cu 4,6 euro/MWh, la consumator. Evident, alocarea a 10 milioane t CO2 in plus, anual, sec-torului energetic va aduce 250 milioane de euro/an (fonduri libere de orice obligatie) pentru investitii in sector.

Evident, si celelalte sectoare implicate (metalurgie, petrochimie, ciment, ceramica si sticla, celuloza si hartie) se gasesc in aceeasi situatie de necesitate a internalizarii costurilor externe de mediu in pretul produselor lor. Impactul poate fi negativ sau pozitiv, in functie de nivelul de alocare. Se fac in prezent analize care sa permita prognozarea acestui impact atat in metalurgie, cat si in industria cimentului.