Agatha Christie

mâna ascunsã

editura rao

Într-o scrisoare din 1972 către un admirator din Japonia, Agatha Christie mărturiseşte care sunt romanele ei preferate, oferind şi câte o scurtă explicaţie.

1. Zece negri mititeiMi-a plăcut tehnica aceasta complicată care mi-a pus

mintea la lucru şi cred că m-am descurcat mulţumitor.2. Cine l-a ucis pe Roger AckroydUn (roman) preferat, în general, şi, de asemenea, prima oară

când naratorul reuşeşte să fie un ticălos. 3. O moarte anunţatăMi-am închipuit personaje interesante despre care să merite

să scriu, iar la sfârşitul cărţii mi se părea că le cunosc.4. Crima din Orient ExpressPăi, fiindcă a fost o idee nouă despre o conspiraţie.5. 13 problemeO culegere bună de povestiri.6. Către zeroMi s-a părut interesantă ideea ca nişte oameni din locuri

diferite să se apropie de crimă, în loc să încep cu crima şi să dezvolt de aici.

7. Noapte nesfârşităPreferatul meu în momentul de faţă.8. Casa strâmbăAm găsit interesant de explorat cazul acestei familii.9. Vinovat fără vinăO idee care mi-a venit cu ceva vreme înainte de a începe

să lucrez la carte.10. Mâna ascunsăPe care am recitit-o mai târziu şi mi-a plăcut la fel de mult.

Editura RAOStr. Bârgăului nr. 9-11, Bucureşti, Româniawww.raobooks.comwww.rao.ro

AgAthA ChRiStiEThe Moving Finger Copyright © 1942 Agatha Christie Limited.toate drepturile rezervate.AgAthA ChRiStiE, MARPLE și semnătura Agatha Christie sunt mărci înregistrate ale Agatha Christie Limited în Marea Britanie și/sau restul lumii. toate drepturile rezervate.

traducere din limba englezăMONiCA NEChiti

Editura RAO, 2012Pentru versiunea în limba română

2014

iSBN 978-606-609-642-3

Descrierea CiP poate fi consultată pe pagina de internet a Bibliotecii Naţionale a României

Pri e te ni lor mei, SydneyşiMarySmith

Capitolul 1I

Când, în cele din urmă, mi‑au scos ghip sul şi doc to‑rii m‑au în tors pe toate păr ţile după pofta ini mii, iar asis ten tele m‑au re în vă ţat răb dă toare să‑mi fo lo sesc mem brele şi când ajun se sem deja să mă sa tur să fiu tra‑tat prac tic ca un co pi laş, Mar cus Kent mi‑a spus că va tre bui să lo cu iesc o vreme la ţară.

– Aer cu rat, via ţă li niş tită şi ab so lut ni mic de fă cut – asta îţi pre scriu. Sora ta va avea grijă de tine. Mă nâncă, dormi şi ia cât mai mult exem plul re ga tu lui ve ge tal.

Nu l‑am în tre bat dacă voi mai pu tea vreo dată să zbor. Sunt în tre bări pe care nu le pui fi indcă ţi‑e teamă de răs pun sul pe care ai pu tea să‑l pri meşti. La fel cum, în tim pul ce lor cinci luni, nu am în tre bat nici o dată dacă urma să fiu con dam nat să zac în tins pe spate câte zile mai aveam de trăit. M‑am te mut ca asis tenta să nu‑mi răs pundă cu o ipo cri zie încura ja toare:

– Haide, haide, ce în tre bare mai e şi asta?! Noi nu ne lă săm pa ci en ţii să vor bească astfel!

Aşa că nu am în tre bat – şi to tul a fost în re gulă. Nu eram un in va lid ne pu tin cios. Am pu tut să‑mi mişc pi‑cioa rele, să mă spri jin pe ele şi, în cele din urmă, să fac câ ţiva paşi – şi dacă, într‑ade văr, m‑am sim ţit ca un

10

be be luş cu ge nunchi ne si guri şi tălpi de vată... ei bine, asta era sin gura mea slă bi ciune şi ne pu tinţă, şi avea să treacă.

Mar cus Kent, care este un doc tor ade vă rat, mi‑a răs‑puns la în tre ba rea ne ros tită:

– O să‑ţi re vii com plet, mi‑a spus el. Nu am fost si‑guri până mar ţea tre cută, când ţi s‑a fă cut acea ana liză com pletă, dar acum îţi pot spune asta în de plină cu noş‑tinţă de ca uză. Dar... va fi o ches ti une de du rată. Va tre‑ce mult timp şi, pot să adaug, va fi epui zant. Când vine vorba de în să nă to şi rea muş chi lor şi a ner vi lor, cre ie rul tre buie să vină în aju to rul tru pu lui. Orice do vadă de ne‑răb dare, de agi ta ţie va duce la o re ci divă. Şi, orice vei face, nu îţi im pune să îţi re vii ra pid. Orice în cer care de acest gen te va tri mite în a poi în spi tal. Tre buie să iei via ţa uşor şi fără grabă. Tem poul va filegato. Nu nu mai tru pul tău tre buie să‑şi re vină, dar şi ner vii ţi‑au fost slă biţi de pe ri oada atât de în de lun gată în care ai fost ne‑voit să iei se da tive.

De aceea îţi re co mand să mergi la ţară, să‑ţi gă seşti o casă, să te im plici în po li tica lo cală, în scan da lu rile lo‑cale, în bârfa pro vin ci ală. Bagă‑ţi na sul cu in te res şi cu‑ri o zi tate în tre bu rile ve ci ni lor tăi. Dacă îmi dai voie să‑ţi dau o su ges tie – du‑te într‑un loc unde nu ai pri e‑teni prin preajmă.

Am dat apro ba tor din cap.– M‑am gân dit şi eu la asta.Nu‑mi tre cea prin minte ceva mai pu ţin atră gă tor de‑

cât ca vreun mem bru al găş tii de pri e teni să vină pe ne‑aş tep tate în vi zită, plin de com pă ti mire şi pre o cu pat de pro pri ile pro ble me: „Dar Jerry, arăţi mi nu nat... nu‑i aşa? Ab so lut. Dra gule, tre buie să‑ţi spun... Ce crezi că a mai fă cut Bus ter de data asta?“

Mâna ascunsă 11

Nu, as tea nu‑s de mine! Câi nii sunt deş tepţi. Se tâ‑răsc într‑un colţ li niş tit, îşi ling ră nile şi nu ies în lume până când nu sunt ia răşi zdra veni.

Aşa că, după ce am stu diat ava lanşa de pro pu neri elo gi oase ve nite din par tea agen ţi lor imo bi li ari pri vind pro pri e tă ţile de pe tot cu prin sul In su le lor Bri ta nice, eu şi Joanna am ales Little Furze din Lymstock, o zonă un‑de nu cu noş team pe ni meni.

Iar când Joanna a vă zut Little Furze, s‑a de cis de în‑dată că era exact casa pe care ne‑o do ream.

Se afla la circa ju mă tate de milă de Lymstock, pe dru mul care du cea spre mlaş tini. Era o casă mi cuţă, albă şi di chi sită, cu o ve randă vic to ri ană vop sită într‑un ver‑de‑pal. Avea o pri ve lişte plă cută spre un te ren în pantă, aco pe rit cu iarbă‑nea gră, iar de de subt, în stânga, se ve‑dea turla bi se ri cii din Lymstock.

Casa apar ţi nuse unei fa mi lii de dom ni şoare bă trâne, dom ni şoa rele Bar ton, din tre care nu mai una mai trăia, cea mai tâ nără, Emily.

Dom ni şoara Emily Bar ton era o bă trâ nică în cân tă‑toare, care se po tri vea in cre di bil de bine cu casa în care lo cuia. Pe un ton blând de scuză, ea îi ex plică Joannei că nu ple case nici o dată de acasă, că nici nu i‑ar fi tre cut prin minte să o facă, „dar, vezi dum neata, draga mea, în ziua de azi lu cru rile sunt atât de di fe rite – im po zi tele, de si gur; apoi mai sunt şi ac ţiu nile şi de po zi tele, atât de sigure – aşa mi‑am ima gi nat în tot deauna şi chiar di rec to‑rul băn cii personal mi‑a re co man dat unele din tre ele –, dar acum nu mai par să aibă vreovaloare–străine, evi‑dent! Şi într‑ade văr, asta face lu cru rile atât de di fi cile. Ni mă nui nu‑i face plă cere (sunt si gură că mă vei în ţe‑lege, draga mea, şi nu te vei su păra, căci pari atât de ama bilă) ideea de a‑şi în chi ria casa unor stră ini –, dar tre buie să fac ceva şi, într‑ade văr, după ce te‑am vă zut,

12

voi fi chiar bucuroasă să mă gân desc că te afli aici – ca‑sa are ne voie, în ţe legi, de sângetânăr. Şi tre buie să‑ţi măr tu ri sesc că mă cu tre mur la gân dul că ar pu tea veni bărbaţi aici!“

În acel mo ment, Joanna fu sese ne vo ită să‑i spună de mine. Dom ni şoara Emily se re pli ase foarte bine:

– Oh, Doamne, în ţe leg. Ce trist! Un ac ci dent avi a‑tic? Sunt atât de cu ra joşi aceşti ti neri! To tuşi, fra tele du‑mi tale va fi prac tic in va lid...

Gân dul păru să o îm blân zească pe mi cuţa doamnă. Pro ba bil că nu mă voi im plica în acele ac ti vi tăţi mas cu‑line gro so lane de care se te mea Emily Bar ton. În trebă ti midă dacă fu mez.

– Ca un turc, re plică Joanna. Dar şi eu fac la fel, su‑b li nie ea.

– De si gur, de si gur. Ce proastă sunt! Vezi dum neata, mi‑e teamă că eu nu m‑am schim bat odată cu vre mu rile. Su ro rile mele erau mai mari ca mine, iar draga mea ma‑mă a trăit până la 97 de ani – ima gi nează‑ţi! – şi era foarte stric tă. Da, da, toată lu mea fu mează acum. Sin‑gura pro blemă este că nu sunt scru mi ere în casă.

Joanna o asi gură că o să adu cem o mul ţime de scru‑mi ere şi adă ugă cu un zâm bet:

– Nu o să stin gem mucurile pe mo bila dum nea voas‑tră dră guţă, asta vă pro mit. Ni mic nu mă în tris tează mai mult de cât să‑i văd pe oa meni fă când asta.

Aşa că se ajunse la în ţe le ge rea ca noi să în chi riem Little Furze pe o pe ri oadă de ju mă tate de an, cu o op ţi‑une de pre lun gire pen tru alte trei luni, şi Emily Bar ton îi ex plică Joannei că ea avea să se simtă foarte bine, căci urma să se mute în lo cu inţa unei foste fete în casă, „cre‑din cioasa mea Flo rence“, care se mă ri tase „după ce a stat la noi timp de cinci spre zece ani. O fată atât de dră‑guţă, iar so ţul ei se ocupă de con struc ţii. Au o casă

Mâna ascunsă 13

dră guţă pe Strada Mare şi două ca mere fru moase la ul ti‑mul etaj unde mă voi simţi foarte bine, iar Flo rence este în cân tată să mă pri mească“.

Aşa că to tul pă rea cât se poate de mul ţu mi tor şi con‑trac tul fu sem nat, iar la mo men tul opor tun eu şi Joanna am so sit şi ne‑am in sta lat. Ser vi toa rea dom ni şoa rei Emily Bar ton, Partridge, fu sese de acord să ră mână şi urma să fim aju taţi şi de o „fată“ care ve nea în fi e care di mi neaţă şi pă rea des tul de pros tuţă, dar era ama bilă.

Partridge, o fe meie slabă şi acră, de vâr stă mij lo cie, gă tea ad mi ra bil şi, deşi dez a proba ci nele lu ate târ ziu (dom ni şoara Emily era obiş nu ită să ci neze uşor, mân‑când un ou fiert), se obiş nui cu obi ce iu rile noas tre şi merse până la a re cu noaşte că aveam ne voie să‑mi re ca‑păt for ţele.

După ce ne‑am in sta lat şi am pe tre cut la Little Furze o săptă mână, dom ni şoara Emily Bar ton ve nise so lemnă şi îşi lă sase car tea de vi zită. Exem plul ei fu sese ur mat de doam na Symmington, so ţia avo ca tu lui, de dom ni‑şoara Grif fith, sora doc to ru lui, de doamna Dane Calthrop, ne vasta vi ca ru lui, şi de dom nul Pye de la Prior’s End.

Joanna a fost foarte im pre sionată.– Nu ştiam, zise ea cu o voce ulu ită, că oa me nii

chiar fac vi zite... lăsându‑şi căr ţile de vi zită.– Asta este din ca uză că tu, co pila mea, nu ştii ni mic

des pre via ţa la ţară, i‑am răs puns eu.– Pro stii! Am pe tre cut o mul ţime de week en duri cu

di verşi oa meni.– Asta nu este de loc ace laşi lu cru, i‑am re pli cat.Am cu cinci ani mai mult de cât Joanna. Îmi amin‑

tesc din co pi lă rie casa mare, albă şi ne în gri jită pe care o aveam pe câm pu rile care măr gi neau râul. Îmi amin tesc cum mă tâ ram pe sub tu fi şu rile de zme ură, ne ob ser vat

14

de gră di nar, şi mi ro sul pra fu lui alb din curte, şi pi sica roş cată care o tra versa, şi su ne tul co pi te lor ca lu lui lo‑vind ceva în grajd.

Dar când eu aveam şapte ani şi Joanna doi, ne‑am dus la Lon dra să lo cuim la o mă tuşă şi de atunci în colo va can ţele de Cră ciun şi de Paşti ni le‑am pe tre cut acolo cu panto mime, şi tea tre, şi excursii la Kensington Gardens cu barca şi, mai târ ziu, pe pa ti noare. În au gust, ne du ceam la un ho tel, un deva pe ma lul mă rii.

Re flec tând la toate as tea, i‑am spus gân di tor Joannei, cu prins de un sen ti ment pu ter nic de vi no vă ţie, când mi‑am dat seama ce in va lid ego ist şi ego cen tric de ve ni sem:

– Mi‑e teamă că toate as tea o să‑ţi pară des tul de în‑fri co şă toare. O să‑ţi lip sească atât de mult re stul!

Pen tru că Joanna este foarte dră guţă şi foarte ve selă, îi plac dan sul şi pe tre ce rile, aven tu rile ro man tice şi goa‑na cu ma şi nile de mare vi teză.

Joanna iz bucni în râs şi îmi spuse că nu o de ran jează ab so lut de loc.

– De fapt, mă bucur că scap de toate. Chiar mă sătu‑ra sem de toată lu mea şi, deşi sunt si gură că nu o să gă‑sesc în ţe le gere la tine, să ştii că am fost foarte ră nită din ca uza lui Paul. O să treacă multă vreme până o să‑mi re vin.

Eram scep tic în această pri vinţă. Po veş tile de dra‑goste ale Joannei ur mau în tot deauna ace laşi curs. Se în‑dră gos tea ne bu neşte de vreun tâ năr fără pic de co loană ver te brală pe care îl con si dera un ge niu ne în ţe les. As‑culta la men ta ţi ile lui fără sfâr şit şi se stră duia din răs pu‑teri să facă să fie apre ciat. Apoi, când el se do ve dea ne re cu nos că tor, ea se sim ţea pro fund ră nită şi spu nea că inima îi era frântă – până când apă rea ur mă to rul tâ năr

Mâna ascunsă 15

sum bru, lu cru care se în tâm pla, de obi cei, trei săp tă‑mâni mai târ ziu!

Aşa că nu am luat foarte în se rios po ves tea cu inima ră nită a Joannei. Însă mi‑am dat seama că via ţa la ţară re pre zenta un joc nou pen tru fru moasa mea soră.

– În orice caz, arăt bine, nu‑i aşa? mă în trebă ea.Am stu diat‑o cri tic şi nu am pu tut să fiu de acord.Joanna era îm bră cată sport(de la Mirotin). Asta în‑

sem na că purta o fustă ex tra va gantă în ca ro uri. Era foar‑te strâmtă, iar în par tea de sus purta o ja che ţică cu mâ neci scurte în stil ti ro lez. Avea cio rapi de mă tase şi pan tofi ire pro şa bili, noi‑no uţi.

– Nu, i‑am re pli cat, eşti to tal gre şit îm bră cată. Ar fi tre buit să porţi o fustă foarte ve che de tweed, de pre fe‑rat de un verde mur dar sau de un ca fe niu şters. Po tri vit ar fi fost un pu lo ver dră guţ de caş mir şi, poate, pe dea‑su pra un car di gan; ar fi tre buit să porţi o pă lă rie de fe‑tru, cio rapi groşi şi pan tofi vechi. Atunci şi nu mai atunci te‑ai fi po tri vit cu de co rul de pe Strada Mare din Lymstock şi nu ai ieşi în evi denţă cum se în tâm plă acum. Am adă u gat: Faţa ta este, de ase me nea, to tal în ne re gulă.

– Ce nu e bine? M‑am ma chiat cu fon dul de ten CountryTan1numărul2.

–Exact, am spus. Dacă ai fi din Lymstock, ţi‑ai da doar cu pu ţină pu dră pe nas ca să nu mai stră lu cească şi poate un soupçon2 de ruj – nu foarte bine apli cat – şi în mod si gur ai avea toate fi rele din sprân cene, nu nu mai un sfert din ele.

Joanna chi coti şi păru amu zată.– Crezi că o să li se pară că sunt în gro zi toare?– Nu. Doar ciu dată.

1 „Bronz de ţară“2 „Umbră“

16

Joanna îşi re luă stu diul căr ţi lor de vi zită lă sate de cei care tre cu seră pe la noi. Nu mai ne vasta vi ca ru lui fu‑sese atât de no ro coasă în cât să o gă sească pe Joanna acasă.

– Parcă sunt FamiliileFericite1, nu‑i aşa? mur mură Joan na. Doamna Jus ti ţie este ne vasta avo ca tu lui, dom‑ni şoara Doză este fiica doc to ru lui etc. Adă ugă cu en tu‑zi asm: Cred că este un loc dră guţ, Jerry! Atât de dulce şi de amu zant, şi de modă ve che! Pur şi sim plu nu‑ţi vi‑ne să crezi că s‑ar pu tea în tâm pla ceva ne plă cut aici, nu‑i aşa?

Şi, cu toate că ştiam că ceea ce spu sese era un non‑sens, eram de acord cu ea. Într‑un loc pre cum Lymstock, nu se pu tea în tâm pla ni mic ne plă cut. Este ciu dat să te gân deşti că, doar o săp tă mână mai târ ziu, am pri mit pri‑ma scri soare.

II

Cred că nu am în ce put prea bine. Nu am de scris de‑loc Lymstockul şi, fără în ţe le ge rea a ceea ce re pre zintă acesta, şi po ves tea mea este im po si bil de în ţe les.

Pen tru în ce put tre buie spus că Lymstockul îşi are ră‑dă ci nile în tre cut. Cândva, în vre mea cu ce ri rii nor‑mande, Lym stock era un loc im por tant, în prin ci pal din punct de ve dere ecle zi as tic. În lo ca li tate se afla o mă‑năs tire, unde s‑au pe rin dat un lung şir de sta reţi am bi ţi‑oşi şi pu ter nici. Lorzi şi ba roni din îm pre ju rimi s‑au pus bine cu Ce ru rile lă sând mă năs ti rii o parte din mo şi ile

1 Numele unui joc de cărţi din Marea Britanie, având de obicei ilustraţii re‑prezentând patru membri ai unei familii (n.tr.)

Mâna ascunsă 17

lor. Mă năs ti rea Lymstock a de ve nit bo gată şi im por‑tantă, şi a re pre zen tat o forţă în zonă timp de multe se cole. În orice caz, la mo men tul opor tun, Hen ric al VIII‑lea a fă‑cut‑o să îm părtă şească soarta lă ca şe lor de acest fel din pe ri oada res pec tivă. De atunci oră şe lul se aflase sub in‑flu enţa unui cas tel. Acesta îşi păs trase im por tanţa. Avea drep turi, pri vi le gii şi avu ţii.

Apoi, în 1700 şi ceva, va lul pro gre su lui a mă tu rat Lym stockul aruncându‑l în ui tare. Cas te lul a că zut în ru ină. Nici că ile fe rate, nici dru mu rile prin ci pale nu s‑au apro piat de Lymstock şi acesta s‑a trans for mat într‑un târ gu şor neîn sem nat de pro vin cie, că zut în ui‑tare, în con ju rat de ferme şi de câm puri lip site de via ţă, din colo de care se în tin dea un ţi nut mlăş ti nos.

O dată pe săp tă mână se ţi nea un târg, zi în care pu‑teai în tâl ni vite pe alei şi pe dru muri. De două ori pe an se or ga ni zau curse de cai, la care par ti ci pau doar cai fă‑ră niciun pal ma res. Lo ca li ta tea avea o stradă prin ci pală în cân tă toare, cu şi ruri de case res pec ta bile, prin ale că‑ror fe res tre de la par ter se ve deau checuri, fructe sau le‑gume. Tot acolo se gă sea un ma ga zin lung de ţe să turi, al tul, mare şi im por tant, cu pro duse de fie ră rie, un ofi‑ciu poş tal pre ten ţios, un şir in ter mi na bil de pră vă lii, do‑uă mă ce lă rii concurente şi un In ter na tional Sto res. Mai era ca bi ne tul unui doc tor, o firmă de avo caţi, dom nii Galbraith, Galbraith şi Symmington, o bi se rică fru‑moasă şi ne aş tep tat de mare, da tând din anul 1420, păs‑trând unele ele mente sa xone, o şcoală nouă şi hi doa să, şi două câr ciumi.

Acesta era Lymstock şi, în dem naţi de Emily Bar ton, toţi cei care erau „ci neva“ tre cu seră pe la noi, iar la mo‑men tul po tri vit Joanna, după ce îşi cum pără o pe re che de mă nuşi şi o be retă de ca ti fea, în cepu să le în toarcă vi zi tele.