51098310 Economia Mediului III ID IM

5/17/2018 51098310 Economia Mediului III ID IM - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/51098310-economia-mediului-iii-id-im 1/123

ECONOMIA MEDIULUI

1



CAPITOLUL 1

OBIECTUL DE STUDIU AL DISCIPLINEI

1.1. OBIECTUL DE STUDIU ŞI IMPORTANŢADISCIPLINEI

Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale

contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru gestiunea societăţi umane.

Mediul însuşi este definit prin prisma înţelegerii omului ca parteintegrantă a naturii şi al dezvoltării generale. Mediul reprezintă totalitatea

factorilor naturali şi a celor create prin activitatea umană, care în, strânsă

interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile. de viată şi de

muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii. Protecţia mediului

este concepută ca fiind asigurarea echilibrului ecologic dinamic, conservarea şi

ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale ale ţării,

asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitatea tot mai bună pentru generaţiile prezente şi viitoare. Grija pentru protecţia mediului a devenit o preocupare a

tuturor sistemelor sociale şi a tuturor subsistemelor sale. Protecţia mediului

natural presupune:

- cunoaşterea mediului şi a interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi

sistemele naturale, cât şi prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai depărtate

(pe termen scurt sau lung ale acestor interacţiuni;

- utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferentde originea lor;

- prevenirea si combaterea degradării mediului, atât cea provocată de om, cât şi

a celei determinată de cauze naturale;

- armonizarea intereselor imediate pe termen scurt cu cele de lungă durată şi

permanente ale societăţii umane şi utilizarea cu chibzuinţă a factorilor naturali

de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii si monumente ale naturii,

peisaj.

Pentru realizarea acestor obiective a1e protecţiei mediului este necesar ca

2

Obiectiv: În acest capitol este prezentată importanţa

şi necesitatea studierii disciplinei Economia mediului cât şi aspecte legate de relaţia om-natură, relaţie carestă la baza dezvoltării oricărei societăţi.



toate proiectele economice-sociale să se bazeze pe cunoaşterea atentă a

implicaţiilor ecologice şi a consecinţelor în acest domeniu ale fiecărei variante

de dezvoltare, investiţii şi pe cercetarea cu grijă a contradicţiilor pe care le pot

provoca acestea, stabilind modalităţile cele mai eficiente de soluţionare a acestor

contradicţii.În acţiunea de programare a dezvoltării trebuie să se stabilească şi să se

ţină seama de priorităţile în domeniul protecţie mediului. Protecţia, ameliorarea,

conservarea mediului natural, cer eforturi însemnate atât pe plan ştiinţific, tehnic,

economic, financiar Şi cultural-educativ, cât şi o mare unitate de voinţă si

acţiune din partea tuturor membrilor societăţii. Efortul trebuie să stea la baza

principiului raţionalităţii şi eficienţei, atât din punct de vedere economic, cât şi

ecologico-tehnic. Programele de protecţia mediului se pot organiza şi realizaeficient numai pe baza unui plan de ansamblu care include priorităţile decurgând

din integrarea informaţiei ştiinţifice, tehnice, economice şi sociale, proiectând şi

măsurând influentele asupra tuturor resurselor.

Cercetarea ecologică şi în legătură cu ea cercetarea de protecţie a

mediului, oferă economistului posibilităţi de:

- îmbunătăţire a modului de înţelegere a sistemului de producţie,

reproducţie şi a creşterii economice;

- posibilitatea aprecierii echilibrului şi optimului economic (de colaborare

şi cooperare internaţională.

Economia mediului este o ramură a ştiinţelor economice, al cărui obiect

îl constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a

intereselor imediate, pe termen scurt, cu cele de perspectivă pe termen lung şi

permanent al societăţii omeneşti, în condiţiile maximizării efortului depus pentru

gestionarea sa.

Economistul ecologist are sarcina de a lupta atât contra celui lipsit de

perspectiva timpului, prădalnic, faţă de natură şi deci, dăunătoare societăţii cât şi

ecologistului abuziv, care uită ci însăşi protecţia naturii ne interesează din punct

de vedere al protejării omului, al existenţei şi progresului umanităţii.

Economistul, preocupat de problemele ecologice, se va strădui să îşi

armonizeze interesele şi obiectivele dezvoltării economico-sociale cu gestionarea

raţională şi prudentă a mediului natural.

Acest fenomen face necesară o lărgire a cercetărilor economice dar şi a

3



nevoii stringentă de îmbogăţire a viziunii asupra dezvoltării şi creşterii

economice, ca şi a instrumentului de investigare ştiinţifică a acestei dezvoltări.

Această viziune porneşte de la faptul că omul nu s-a dezvoltat în sfera

legilor, care guvernează viata, ci ca orice fiinţă de pe pământ, s-a format şi

dezvoltat în interacţiune cu mediul.Condiţiile naturale au influenţat întotdeauna dezvoltarea societăţii, dar

modul în care acesta s-a manifestat, a diferit de la o epocă la alta.

Protecţia, conservarea, apărarea şi ameliorarea calităţii mediului au

devenit în zilele noastre tot atâtea chemări pe care omenirea alertată de marile

pericole pe care le generează un anumit fel de desfăşurare a activităţii economice

şi le adresează ei însăşi.

Semnalul de alarmă 1-au dat ecologiştii, însă preocuparea s-a extinscontinuu în rândurile societăţii civile, ale organizaţiilor internaţionale şi

guvernelor. Ştiinţele au început cercetarea fenomenelor de protecţie a mediului,

de depistare a cauzelor, de măsurare a efectelor şi de căutare a soluţiilor.

Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale

contemporaneităţii şi una de prim ordin conducerea societăţii,

Mediul este definit şi prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a

naturii şi sens al dezvoltării generale. Mediul ambiant este considerat ca sistem

geofizic şi biochimic organizat prin legi de armonie evolutivă, ca mediu şi suport

al vieţii, inclusiv al omului ca fiinţă socială. Mediul constituie, în acelaşi timp,

baza de resurse minerale şi energetice, de resurse vegetale şi animale, iar

deteriorarea acestora echivalează cu însăşi subminarea bazelor dezvoltării

economiei mondiale. Mediul ambiant constituie, de asemenea, suportul vieţii şi

sursa tuturor bunurilor de care avem nevoie.

El reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi

umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină

condiţiile de viaţă şi de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a

societăţii.

Protecţia mediului este concepută ca asigurarea echilibrului ecologic,

dinamic, conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor

naturale, asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitate tot mai bune pentru

generaţiile prezente şi viitoare.

Oamenii s-au smuls din cercul vieţii îmboldiţi nu de nevoi biologice, ci

4



de organizarea socială pe care au născocit-o pentru a cuceri natura, un mijloc de

a dobândi bogăţii care satisfac cerinţe aflate în conflict cu cele care guvernează

natura. Rezultatul final este criza mediului ambiant, o criză a supravieţuirii,

"Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm cum să restituim naturii bogăţia

împrumutată de la ea" (Barry Commener),Ecosfera este sălaşul pe care viaţa şi 1-a clădit pe suprafaţa pământului,

planeta noastră. Orice vieţuitoare, pentru a trăi pe pământ, trebuie să se

încadreze în ecosferă, căci altfel, piere. Criza mediului e un semn că legătura fin

cizelată dintre viaţă şi ambianţa ei, a început să se macine, interacţiunile

dinamice care sunt întregul, încep şi e1e să cedeze şi pe alocuri să dispară.

În ecosferă fenomenele biologice au caracter ciclic; reziduurile biologice

ale unui animal devin hrană pentru bacteriile din sol, excreţiile bacterienehrănesc lumea vegetală, animalele consumă plantele etc.

Aceste cicluri ecologice sunt greu acceptate de experienţa umană în sfera

tehnici, când maşina A nu dă întotdeauna produsul B, iar produsul B, după

folosire, este aruncat, nemaiavând nici o utilitate pentru maşină, pentru producţie

sau pentru cel care 1-a folosit.

Aici are loc prima mare greşeală din existenta omului ca parte a

ecosferei. Noi am distrus circuitul vieţii, transformând nenumăratele 1ui cicluri

în fenomene liniare, artificiale, create de om: petrol – distilare – ardere -

motoare – energie – gaze nocive - aer poluat.

Alte rupturi create de om duc la apariţia chimicalelor toxice, apelor

uzate, grămezilor de gunoaie, dovedind toate puterea omului de a sfâşia ţesătura

ecologică ce susţine de milioane de ani viaţa pe pământ.

1.2. RELAŢIA OM-NATURĂ, COMPONENTĂ A

EXISTENŢEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII

Omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră,

ci ca orice vieţuitoare, s-a format şi s-a dezvoltat în interacţiune cu mediul.

Dezvoltarea societăţii a fost influenţată de condiţiile vieţii pe planetă, dar

gradul de influenţă a variat de la o epocă la alta. Din punct de vedere economic

condiţiile naturale (mediul) se pot împărţii în doua mari categorii;

- avuţia naturală, sub forma mijloacelor de subzistenţă (fertilitatea solului, apa,

5



aerul, flora, fauna);

- avuţia naturală, în mijloace de muncă de felul mineralelor metalifere si

nemetalifere, combustibililor solizi, lichizi, gazoşi, energiei eoliene, hidraulice,

aburului, electricităţii.

Prima categorie de avuţii naturale a captat atenţia omului şi a jucat un rolesenţia1 încă de la începuturile civilizaţiei.

A doua categorie a căpătat importanţă pe măsura descoperiri modului de

utilizare a lor, ajungând ca pe treptele înaintate ale civilizaţiei să primească o

importanţă covârşitoare. Întreaga mişcare este indisolubil legată de dezvoltarea

istorică a producţiei, de muncă.

Fiind un proces între om şi natură, în cursul ceea ce omul efectuează,

reglementează şi prin acţiunea sa, controlează schimbul de materii dintre el şinatură, munca presupune atât unitatea dintre om şi natură, cât şi lupta dintre el şi

aceasta, deci contradicţia dintre ei.

Învingerea acestei contradicţii nu poate avea lac decât prin adaptarea şi

transformarea naturii potrivit nevoilor şi scopurilor societăţii omeneşti, şi desigur

numai pe măsura cunoaşterii de către om a naturii, a legilor ei şi a respectării

acestora. Contradicţia dintre om şi natură străbate întreaga existenţă a omenirii,

constituind o parte componentă de cea mai mare importanţă a istoriei omenirii.

Dezvoltarea economică are loc în contextul unor sisteme ecologice

complexe.

Ecosistemul-unitatea dintre biocenoză (organisme vii aflate în

interacţiune şi legate de un anumit loc de viaţă, cu o componentă determinată şi

autoreglabilă) şi biotop, exprimând relaţiile indisolubile dintre organismele vii şi

factorii abiotici-constă în interacţiunea dintre comunitatea biotică şi mediul fizic

ce este necesar existenţei şi dezvoltării, în relaţia dintre organismele vii şi mediul

lor de viaţă. Toate elementele fizice ale mediului natural influenţează

organismele vii iar acestea exercită la rândul lor o anumită influenţă asupra

elementelor mediului.

Funcţionarea ecosistemului presupune o combinaţie adecvată de

componente vii, fiecare având o funcţie specială.

Plantele verzi în prezenta energiei solare, aer şi apă-substanţe nutritive

din sol, prin fotosinteză produc substanţele organice (bioxid de carbon,

aminoacizi) şi o transformă în energie chimică înmagazinată în moleculele

6



produselor care au fost sintetizate.

Plantele verzi sunt organismele de care depinde existenţa celorlalte

vieţuitoare de pe Terra, inclusiv a omului.

Ecosistemul cuprinde şi organisme, capabile să descompună pe cele

vegetale şi animale ajunse la capătul existenţei lor şi sa restituie pământuluicomponentele chimice ale acestuia.

Fluxul de energie care parcurge ecosistemul are un sens unic.

Energia solară ajunge pe pământ fiind reţinută de plantele verzi, ia forma

energiei chimice, materiilor organice de lungă durată sau materiilor organice

moarte, dar apărute de prin procese complexe de descompunere şi formând

acumulări cum sunt gunoaiele, turba, gaze naturale, petrol, cărbune etc.

În cadrul unui ecosistem fiecare specie poate exista, prospera, decade sau pieri, în funcţie de capacitatea respectivului sistem de a o asigura cu cele

necesare vieţii.

Odată cu amplificarea activităţii umane, economice şi sociale, proporţiile

modificărilor mediului au evoluat. Aceste modificări pot să nu prezinte un

pericol atâta timp cât nu deteriorează echilibrul ecologic a1 biosferei.

Menţinerea echilibrului dinamic cere ca transformările şi modificările

produse de om în mediul natural, felul, proporţiile şi repeziciunea lor să permită

de fiecare dată restabilirea in timp util a unui nou echilibru ecologic. Omul nu

poate să scape din vedere posibilităţile noi de adaptare a biosferei în dependenţă

de intervenţia omului.

Orice dereglare a echilibrului ecologic, mai ales atingerea punctului de

unde nu mai este posibilă întoarcerea pot provoca societăţii umane pagube

imense, pot frâna sau împiedica dezvoltarea economică şi socială, punând în

pericol chiar existenţa.

Adaptând şi transformând natura potrivit intereselor sale omul nu trebuie

să uite că el face parte din natură, să-i respecte legile şi în legătură cu ele,

cerinţele echilibrului ecologic dinamic.

Atât din punct de vedere general uman cât şi cel economic utilizarea cu

grijă, raţională, apărarea şi conservarea mediului natural şi respectarea

exigenţelor echilibrului ecologic constituie o condiţie fundamentală a creşterii

economice.

Reproducţia presupune deci şi reproducerea condiţiilor echilibrului

7



ecologic dinamic, fără de care se îngustează condiţiile de bază ale desfăşurării ei.

Progresul ştiinţelor naturii dă posibilitatea prevederii atât a consecinţelor

imediate şi directe cât şi a celor îndepărtate sau indirecte de intervenţie a omului

în mediul natural.

Nivelul şi complexitatea dezvoltării producţiei sociale determinăvarietatea şi complexitatea legăturilor dintre om şi natură.

Omu1 se eliberează tot mai mult de sub puterea naturii dar aceasta nu

înseamnă depărtarea de ea, ci cunoaşterea ei mai profundă şi folosirea ei mai

eficientă în interesul lor.

Progresul nu duce deci la despărţirea sau dispariţia dependenţei omului

de resursele naturii, ci o creştere pe baza cunoaşterii, a influenţei sale asupra

naturii.

Întrebări:1. Ce presupune protecţia mediului?2. Ce posibilităţi oferă economistului cercetarea ecologică?3. Care este obiectul de studiu al Economiei mediului?4. Ce reprezintă mediul ambiant?5. Cum este împărţit din punct de vedere economic mediul?6. Ce reprezintă ecosistemul?

8



CAPITOLUL 2

MEDIUL ŞI DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ

2.1. MEDIUL NATURAL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Într-o concepţie mai largă, totalitatea factorilor naturali, care se prezintă

într-o anumită stare de echilibru şi care determină condiţiile de viaţă pentru

regnurile vegetale, animale şi pentru exponentul său raţional - omul, cuprinzând

aerul, apa, solul, subsolul şi relieful, reprezintă mediul natural.

Aflat, ca orice sistem material, într-o continuă evoluţie şi transformare,

structura şi caracteristicile sale dinamice s-au modificat în timp, e1 devenind

mereu mai complex, mai variat. Chiar în intervalul scurt (raportat la evoluţia

Pământului ca planetă) dintre apariţia strămoşilor omului şi epoca actuală,

mediul natural a evoluat mult, independent de existenţa şi voinţa speciei umane.

Astfel, au avut 1oc puternice mişcări tectonice care au influenţat formele de

relief, s-a modificat mult conturul mărilor, s-au instalat şi retras succesiv câteva

glaciaţii continentale, au avut loc alternanţe de clime calde şi reci, umede şi

uscate şi ca urmare alternante corespunzătoare de floră, faună şi soluri.

Evoluţia societăţii s-a desfăşurat însă, într-un ritm incompatibil mai

rapid. Lăsând de-o parte perioada îndelungată în care specia umană şi activitatea

ei au fost determinate de legi biologice, munca nefiind un act de producţie

organizat special, societatea umană în istoria sa, a avut o accelerare progresivă a

ritmului ei de dezvoltare. Astfel, în ultimele secole, mediul natural n-a suferit

decât modificări spontane, minime, însă în acelaşi timp, în istoria societăţii s-au

succedat mai multe orânduiri sociale.

Desigur, această diferenţiere dinamică a permis societăţii o prelucrare

mereu mai complexă şi mai eficientă a condiţiilor naturale.

Astfel, dacă Homo sapiens şi strămoşii săi apropiaţi, nu erau decât nişte

9

Obiectiv: Acest capitol prezintă concepte privind mediul natural şi mediul înconjurător cât şi cele mai importante componente ale acestora. Cea de-a doua parte prezintă implicaţiile dezvoltării social-economiceasupra mediului precum şi necesitatea protecţiei naturii datorită acţiunii omului.



membrii printre mulţi alţii ai lumii vii, care nu-şi puteau modifica mediul în care

trăiau mai mult decât alte fiinţe, iar culegătorii şi vânătorii erau direct interesaţi

în păstrarea echilibrului florei şi faunei naturale, adaptându-se eventualelor

schimbări spontane ale acestora, odată cu descoperirea uneltelor, omul a căpătat

posibilitatea de-a modifica şi controla mediul natural, pentru a-1 adaptanecesităţilor sale,

Hotărâtoare a fost capacitatea speciei umane, de-a transmite întreaga

informaţie dobândită mai ales urmaşilor, acumulându-se astfel un capital de

experienţă din ce în ce mai mare. Aproape independent de moştenirea genetică,

dezvoltarea societăţii umane era marcată de experienţa transmisă.

Cu dezvoltarea agriculturii, ecosistemele unor vaste teritorii s-au

modificat fundamental, iar aria de răspândire şi chiar codul genetic anumeroaselor specii de animale şi vegetale au suportat transformări importante.

Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea şi revoluţia tehnico-ştiinţifică

contemporană au înarmat societatea cu mijloace de acţiune mereu mai puternice

şi mai perfecţionate. A avut loc popularea, uneori masivă, a unor zone slab

locuite (Vestul S.U.A., preeria canadiană, Australia, Noua Zeelandă, zona

Golfului Persic etc.), punerea în valoare a noi surse de energie, lucrări intense de

transformare a naturii. Omu1 a învăţat să schimbe cursul râurilor să niveleze

neregularităţile morfologice ale unor zone în care au creat aşezări omeneşti şi

drumuri, să obţină terenuri cultivate pe seama mării, să defrişeze intens sau să

extindă irigaţiile în zone aride. S-a ajuns în final la formarea şi dezvoltarea

culturii specifice epocii industrial-tehnice, capabilă să determine schimbări

profunde ale mediului înconjurător.

În felul acesta, astăzi nu se mai poate vorbi aproape nicăieri de existenţa.

unui mediu natural nemodificat, dată fiind prezenta peste tot a omului pe glob,

Societatea a alăturat şi introdus în limitele mediului natural, un nou mediu

artificial, creat prin diverse acţiuni umane care, în strânsă interdependenţă,

influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de viaţă pentru om,

pentru dezvoltarea societăţii, căruia i s-a adoptat denumirea de mediu

înconjurător sau mediu ambiant.

Evident, acest tip de mediu nu există şi nu funcţionează ca o sumă de

termeni diferiţi, ci constituie un întreg care prin varietatea şi diversitatea de

structură, şi particularităţi dinamice, preia şi combină în variante extrem de

10



bogate şi complexe toate caracteristicile entităţilor iniţiale din care provine.

Principala sa însuşire, calitativ diferită faţă de acestea, este apariţia în

sistemul de relaţii a unor termeni şi legături noi, datorită cărora mediul fizic

seamănă tot mai puţin cu varianta sa primară. Populaţia creşte continuu, iar

societatea umană îşi extinde tot mai mult posibilitatea de acţiune. Fără îndoială,scopurile imediate ale acestor acţiuni au fost întotdeauna utile într-un fel sau

altul societăţii, dar consecinţele intervenţiei omului în circuitul material au luat

uneori, în timp, caracter de catastrofă. Defrişările abuzive au scos din circuitul

economic suprafeţe întinse de teren în bazinul Mării Mediterane, în America de

Nord, în Brazilia etc.

Chiar în epoca actuală, când se execută studii detaliate în vederea

întocmirii proiectelor unor lucrări tehnice, neglijarea cunoaşterii anumitor caracteristici ale cadrului fizico-geografic poate să se soldeze cu pagube

materiale considerabile şi degradări imprevizibile ale mediului (ruperea

barajelor, colmatarea lacurilor de acumulare, pierderea unui volum de muncă şi

materiale investite in irigaţii, căi de comunicaţie, infestarea unor culturi cu

dăunători).

Cu toate acestea, progresul tehnic este un fapt de necontestat, societatea

evoluează, omul modern produce mereu si randamentul muncii sale este în

continuă creştere, aşa după cum, proporţional creşte şi cererea pe care el însuşi,

producătorul, o ridică faţă de producţia de bunuri materiale, în general. Iată un

sistem care se autodezvoltă, în care s-ar părea că nimic nu se opune unei creşteri

continue. Zestrea naturală a Pământului include deopotrivă, elemente înlocuibile

în timp, ca şi resurse limitate. Mai clar decât oricând omul a devenit conştient de

acest fapt în momentul în care explorarea spaţială i-a permis să realizeze

dimensiunile şi posibilităţile limitate ale Pământului ca planetă şi ca spaţiu de

acţiune. A atinge aceste limite şi a le depăşi, chiar numai parţial, înseamnă în

primul rând epuizarea rapidă a unor materii prime, de înlocuit, urmând ca pe

viitor activitatea economică să se desfăşoare în lipsa totală a lor (de exemplu,

purtătorii fosili de energie). Pe de altă parte, a neglija sau a minimaliza aceste

limite înseamnă deranjarea şi dezechilibrarea unor procese naturale sau acţiuni

umane extrem de importante; distrugerea capacităţi de autoepuraţie a apelor, prin

supraîncărcarea lor cu reziduuri, primejduirea agriculturii prin secătuirea

solurilor etc. Aceste periclitări înseamnă de fapt provocări, cu atât mai nocive,

11



cu cât consecinţele lor negative se răsfrâng şi asupra vieţii şi activităţii

generaţiilor viitoare, unele dintre ele fiind ireversibile sau forte greu corectabile.

Se realizează astfel un dificil, dar nu insurmontabil (de netrecut) moment

de criză. De altfel în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite de mediu în

unele momente şi anumite locuri, au fost suprasolicitate (cel puţin pentru perioade scurte şi în detrimentul câtorva generaţii). Fenomenul a generat însă ,

întotdeauna, reacţii specifice: crize alimentare, migraţii în alte ţinuturi. Nou este

faptul că acum mediul îşi arată limitele nu numai în locuri izolate.

Pământul întreg funcţionează ca o unitate economică şi este în întregime

suprasolicitat. De asemenea, este nou şi faptul că omul a devenit conştient de

această situaţie şi încă într-un timp relativ scurt.

Problemele de mediu sunt legate, în perioada contemporană de creştereademografică, a urbanizării, a nivelului şi structurii consumului şi a evoluţiei

tehnice.

Problemele de mediu, cele mai grave, au apărut însă în cursul ultimelor

decenii. Înainte de orice, ele rezultă din nivelul ridicat de utilizare a energiei şi a

materiilor prime, precum şi din necesitatea evacuării deşeurilor provenite dintr-o

producţie şi un consum general mai mare. Utilizarea energiei determină

deteriorări extrem de variate şi de grave ale mediului, în toate stadiile, de la

extracţie, trecând prin transformare, transport şi conversiune până la evacuarea

surplusului de căldură.

Acţiunile umane au asupra mediului şi efecte globale, care s-ar putea

concretiza în modificări climatice generale. Eventualitatea unor fenomene

spectaculoase, ca topirea calotelor glaciare, pare puţin probabilă. Se constată în

schimbări de anvergură mai mică, dar nu lipsită de importanţă: aşa este spre

exemplu expansiunea zonelor aride şi semiaride, ceea ce ar putea să aibă urmări

dezastruoase pentru agricultura din numeroase ţări. Se apreciază ca posibilă în

următorii 30-40 de ani, în condiţiile unor slabe preocupări de preîntâmpinare, şi

o modificare a climei, determinată de degajarea unor cantităţi de bioxid de

carbon în atmosferă (prin arderea combustibililor clasici) şi de agravarea

turbidităţii atmosferei , ca urmare a dezvoltării industriei şi a repartiţiei inegale a

căldurii produse prin utilitatea diferitelor forme de energie, ceea ce ar putea

antrena o substanţială modificare a circulaţiei generale a atmosferei.

Imaginea situaţiei actuale a mediului înconjurător pare şi este în multe

12



privinţe şi în multe locuri destul de gravă se apreciază însă că stadiul actual al

cunoştinţelor generale, posibilităţile materiale globale şi mai ales unanimitatea

mondială de acţiune a protecţiei lui, sunt în măsură să asigure şi pe viitor o

calitate satisfăcătoare a vieţii. Se aşteaptă astfel că mediul înconjurător să iasă de

sub consumul abuziv de energie, mai întâi prin valorificarea unor forme noi deenergie, nepoluate, apoi prin recurgerea la convertizori, nepoluaţi cât şi prin

neutralizarea noxelor rezultate, înainte ca ele să se răspândească în mediu, De

asemenea, în perspectivă, prin cooperare internaţională şi utilizarea eficientelor

mijloace electronice moderne, se vor elabora modele analitice perfecţionate ale

dinamicii atmosferice, prin care se vor putea calcula şi prevedea efectele

climatice ale modificărilor survenite, Astfel, va fi posibilă repartizarea cât mai

judicioasă a activităţilor industriale, agricole şi a populaţiei. Complexitatea şivastitatea sistemului de măsuri generale necesare implică dimensiuni în timp

pentru realizare. Importanţa este generalizarea rapidă a opiniei, că protecţia

mediului înconjurător cere măsuri urgente, responsabile, şi aplicarea unor

programe corelate.

În literatură se întâlnesc o serie de noţiuni, care de fapt se referă la una şi

aceeaşi problemă şi anume cadrul ambiant de viaţă şi muncă a1 omului.

Mediul înconjurător este noţiunea cea mai des întâlnită şi reprezintă

mediul natural, transformat de om . Noţiuni sinonime cu mediul înconjurător

sunt: peisajul geografic, landschaft, environnement, mediu ambiant etc.

Mediul înconjurător este alcătuit din următoarele componente:

A. Componente fizico-naturale (abiotice); aer, apă, substrat geologic,

relief, sol, în înţelesul larg ca suport ecologic.

O prima caracteristică a acestor elemente o constituie necesitatea lor

obligatorie pentru existenţa vieţii. De aceea, pe buna dreptate, ele sunt

considerate suportul ecologic al mediului.

O a doua parte caracteristică decurge din întrepătrunderea totală a

elementelor respective, natura lor fizică şi compoziţia lor chimică, permiţându-le

să ia forme de îmbinare foarte variate. Aerul, apa, solul, nu sunt elemente în sine,

ci alcătuiesc un complex organic deosebit de sudat. E1e au origine iniţial

cosmică, se repartizează şi se dozează diferenţiat la suprafaţa Terrei. Apa, aerul

şi solul sunt elemente finite în cadrul învelişului terestru, deoarece transformările

şi refacerile lor nu generează cantităţi în plus. Terra nu va putea obţine de

13



nicăieri nici o cantitate de aer sau de apă în plus peste cea aflată' într-un continuu

circuit în natură. Gestionarea şi buna gospodărire a acestor elemente constituie

singurele posibilităţi de a acoperi necesităţile vieţii, activităţilor social-

economice ale omului.

B. Componentele biotice (organismele): vegetaţia, animalele şi omul.Această categorie se caracterizează prin nivelul înalt de organizare a materiei, ea

fiind câmpul de interferenţă a energiilor (în toate învelişurile Terrei), ceea ce

constituie şi caracteristica lor principală.

O altă caracteristică a componentelor biotice este dată de faptul că

această categorie reprezintă o "rezultantă a factorilor tereştrii şi cosmici" ,

provenienţa resurselor genetice şi de existenţă fiind atât de natură cosmică.

Componentele biotice apar sub formă de comunităţi, biocenoze, iar răspândirea lor, arealele ocupate de aceste comunităţi, sunt direct legate de

condiţiile de mediu. Ele au o continuitate concretă în spaţiu.

Pe lângă dinamica pe care o au în spaţiu, aceste componente au şi o

foarte complexă dinamică a evoluţiei lor în timp. Organismele actuale, prin

caracteristicile lor biologice, nu reprezintă decât un stadiu din permanenta

evoluţiei a diferitelor specii vegetale sau animale. Această evoluţie în timp

depinde de natura biotopului, cât şi de relaţiile de interacţiune, care se stabilesc

între specii.

Materia organică vie a Terrei, ca un focar de energie specifică, foarte

activă, se organizează în forme de manifestare foarte diverse.

C. Componentele sociale. Aceste componente dau expresia superioară a

"pluridimensionalităţii" mediului înconjurător, atestă locul pe care-l ocupă omul

în cadrul acestuia.

Ca element a1 naturii organice, pe fondul acestei existenţe naturale, omul

prin activităţile sale (economice, sociale, culturale) îşi depăşeşte condiţia sa

naturală. Are loc un proces de dedublare a existenţei sale, celei naturale

suprapunându-se existenţa socială.

Pornind de la acest concept al societăţii considerate un component major

al mediului, subliniem că particularitatea deosebită a mediului este generată

tocmai de acest caracter dublu, de interpătrundera naturalului cu socialul. De

asemenea, în timp ce natura este materială în totalitatea elementelor şi

raporturilor sale, societatea este un domeniu căruia i se poate atribui doar parţial

14



atributul materialităţii. În afara structurilor şi relaţiilor materiale, hotărâtoare în

determinarea vieţii sociale în societate se instituie şi o altă sferă de fenomene,

derivate din cele dintâi, dar care nu au atributul materialităţii şi anume domeniul

structurilor ideale sau existenţa ideală.

Dubla poziţie a omului, naturală şi socială în acelaşi timp, face ca sicomponentele sociale ale mediului să poarte în permanentă amprenta, pe de-o

parte, a afinităţii omului cu natura, a dependenţei sale organice de natură, iar pe

de-alta parte, a detaşării sale conştiente de aceasta, a calităţii sale sociale şi

culturale.

Omul acţionând prin prisma intereselor şi necesităţilor sale, dă un scop

proceselor naturale, le stabileşte finalităţile. Exemplele de acest gen sunt

numeroase, de la dirijarea apelor către turbinele hidrocentralelor până lafolosirea energiei solare sau eoliene, de la transformarea terenurilor umede, în

orezării şi până 1a utilizarea energiei animalelor de muncă.

2.2. DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI

PROTECŢIA NATURII

Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integratdeoarece existenţa lui este indisolubil legată de cea a altor specii şi a întregului

înveliş viu al planetei. Dar, dacă evoluţia tuturor celorlalte specii se datorează

doar acţiunii unor legi, biologice, în procesul apariţiei şi evoluţiei speciei umane

acţionează, pe lângă legi biologice, o nouă categorie de legi: legile sociale, a

căror bază este reprezentată prin procesul muncii. Acest proces a permis

confecţionarea uneltelor, folosirea mai bună a resurselor naturale, a determinat

transformarea radicală a raporturilor omului cu propriul său mediu (comparativcu alte specii) conferindu-i o serie de trăsături ecologice cu totul noi.

Compararea unora din aceste trăsături cu ale altor specii apare ca deosebit de

semnificativă pentru înţelegerea relaţiilor omului cu natura.

Omul a devenit specia dominantă în natură. Prin numărul său şi mai ales

prin stăpânirea ştiinţei şi a tehnologiei, el transformă mediul adaptându-1 la

nevoile sale, în timp ce la celelalte specii procesul este invers, speciile se

transforma adaptându-se la mediu. În acelaşi timp însă, omul rămâne o parte

componentă (un subsistem) al ecosferei. Ca atare, modificările unor trăsături ale

15



ecosferei determinate de om, până la urmă se reflectă şi asupra lui însuşi.

Această poziţie, în cadrul ecosferei, implică alte trăsături ecologice ale speciei

umane. Astfel în timp ce orice specie este localizată geografic şi ecologic în

anumite ecosisteme în afara cărora nu pot exista, omul nu este legat de un anume

ecosistem, ci este răspândit în întreaga ecosferă.Acţiunea oricărei specii asupra mediului său - ca extindere şi intensitate,

este limitată de cadrul ecosistemului şi este controlată în mod automat prin

necesitatea coexistenţei cu alte specii, precum şi prin mecanisme ecologice. În

cazul omului, această acţiune este practic nelimitată şi necontrolată, iar prin

intensitatea şi amploarea ei a ajuns să echivaleze cele mai impresionante forţe la

nivel planetar.

Multe mecanisme de autocontrol nu mai funcţionează la specia umanădeoarece şi-au pierdut rolul lor adaptiv, selecţia naturală fiind în mare măsură

înlocuită prin factori sociali. În primul loc trebuie menţionată înmulţirea

necontrolată care prin corelaţie duce la accelerarea creşterii necesităţilor şi a

tuturor activităţilor umane.

Orice specie poate exista într-un ecosistem atât timp cât produsele

activităţii sale sunt eliminate din mediul în care trăieşte ceea ce practic se

realizează prin utilizarea acestora ca sursă de hrană pentru alte specii. Ca urmare

procesele din ecosistemele naturale au un pregnant caracter ciclic. Spre

deosebire de aceasta situaţie, deşeurile activităţii umane se acumulează în mare

măsură, neputând fi reintroduse în ritmul în care sunt produse.

Într-o anumită privinţă însă, acţiunea omului asupra naturii se aseamănă

cu a celorlalte specii: este aproape la fel de inconştientă. Se ştie că pentru a avea

dreptul să opereze un om, viitorul medic trebuie să studieze ani de zile anatomia

normală şi patologică, fiziologică, fiziopatologia, ca şi multe alte discipline

legate de cunoaşterea structurii şi modului de funcţionare a organismului uman.

În acelaşi timp oamenii intervin brutal în structura şi funcţionarea

"organismului" mult mai complex, delicat şi fragil al naturii, cunoscând mai

nimic despre anatomia şi fiziologia lui. Rezultatul tuturor acestor acţiuni, care

determină o influenţă tot mai puternică a omului asupra întregii ecosfere,

constituie situaţia de criză care a apărut în relaţiile omului cu ecosfera din care

face parte.

Esenţa acestei crize constă în deosebirea care există între strategia

16



ecosisistemelor naturale şi cea a omului.

Strategia sistemelor ecologice constă în maximizarea intrărilor de energie

în sistem, realizată prin creşterea diversităţii şi de aici a stabilităţii sistemului

faţă de factorii perturbatori. Dar menţinerea acestor parametrii la valori ridicate

implică mari cheltuieli de energie. De aceea un ecosistem matur, evoluat,cheltuieşte aproape tot ce produce, iar producţia unui asemenea ecosistem tinde

câtre zero, ceea ce evident, contravine intereselor imediate ale omului. Trebuie

subliniat însă că stabilitatea ecosistemelor naturale înseamnă nu numai

menţinerea structurii şi a modului de funcţionare a biocenozei ci şi a condiţiilor

abiotice stabilitatea climei, a structurii şi a compoziţie solului, a regimului

hidrologic, deci a condiţiilor generale de viaţă.

Spre deosebire de această strategie a naturii, strategia societăţii umane, îndezvoltarea. ei accelerată, constă în realizarea unei maxime productivităţi a

ecosistemelor împreună cu exploatarea tot mai intensă şi extinsă a resurselor

naturale biologice şi nebiologice, pentru satisfacerea intereselor imediate.

Realizarea acestor tendinţe face ca intervenţiile omului în echilibrele sensibile şi

fragile a1e naturii să submineze existenţa normală şi supravieţuirea multor

specii, care dispar sub ochii noştri, ca şi altor resurse nebiologice, de asemenea,

insă şi perspectivele dezvoltării economiei şi chiar a existentei speciei umane. În

sensul celor afirmate ne permitem să cităm câteva fapte,

De cele mai multe ori nu ştim nimic de implicaţiile genetice, ecologice şi

economice ale dispariţiei unor specii decât atunci când aceasta afectează într-un

mod vădit interesele noastre. Ceea ce putem spune cu certitudine este că

asemenea implicaţii există, afectând genofondul şi ecofondul biosferei.

O asemenea situaţie critică a devenit evidentă în ultima vreme în

domeniul exploatării. resurselor oceanice. Nevoia crescândă de alimente face ca

tot mai multe speranţe şi eforturi să se îndrepte către aceste resurse ale

oceanului. De multă vreme, pe alocuri şi în prezent, imensitatea spaţiilor

oceanice face să se considere ca inepuizabile resursele lor alimentare. Dar, încă

din primele decenii ale secolului nostru au apărut indici contrari.

O serie de specii de balene şi alte mamifere mari oceanice sunt în pragul

dispariţiei s-au chiar au dispărut. S-a intensificat pescuitul micului crevete

cunoscut sub numele de Krill, care reprezintă hrana de bază a balenelor în

Oceanul Arctic, şi în zona Antarctică. Nu se ţine seama nici de faptul că aceşti

17



creveţi sunt în contextul unei reţele trofice din care fac parte nu numai balene dar

şi foci, păsările (mai ales pinguinii) ca şi numeroase specii de peşti, Exploatarea

kcrillului dincolo de anumite limite va submina evoluţia acestui complex

faunistic de mare importanţă economică şi globală.

Pescuitul prădalnic, necontrolat, a dus la exploatarea unei întregi serii despecii de peşti care reprezentau până nu demult baza pescuitului mondial, De

pildă in Atlanticul de Nord, specii importante cum sunt codul, heringul etc, au

ajuns la pragul critic, iar altele, la fel de importante ca heringul etc, aproape că

au dispărut.

Caracterul neraţional al exploatării şi utilizării resurselor marine se

desprinde şi din următorul fapt: după datele F.A.O, din totalul capturilor

mondiale (73,9 milioane) circa 28% nu sunt folosite direct în alimentaţiaoamenilor, ci mai ales sub formă de făină în alimentaţia animalelor (în majoritate

la crescătorii de păsări). Dar în felul acesta, dacă ţinem seama de randamentul

transformărilor energetice, care este de aproximativ 1/10, însemnă că 9/10 din

această cantitate se pierde în aceste procese, în timp ce în lume şi chiar în unele

ţări mari producătoare de peşte ca Peru, populaţia suferă de lipsa de hrană

proteică.

Repercusiuni la fel de grave asupra economic şi chiar a sănătăţii

populaţiilor umane apar în urma poluării principalelor medii de viaţă: apa, aerul,

solul, Astfel, bioxidul de sulf emanat în atmosferă în urma arderilor industriale şi

transportat la distanţe mari de către vânt, determină aşa numitele "ploi acide"

care acidifică apele râurilor, lacurilor, solul. Apele Scandinavei se depopulează,

iar pădurile îşi reduc extinderea din cauza ploilor acidifiate de bioxidul de sulf

provenit din zonele industriale ale Marii Britanii şi ale Germaniei. Acelaşi lucru

se întâmplă şi în Canada din cauza bioxidului de sulf provenit din S.U.A. La

rândul său creşterea concentraţiei bioxidului de carbon din atmosferă, provenit în

urma arderilor industriale şi a despăduririlor, pune sub semnul întrebării

stabilitatea climei Pământului.

Acestea sunt câteva aspecte globale a1e unor fenomene ecologice

provocate de om.

Rezultatele globale ale tuturor acestor impacte a1e activităţii umane

asupra ecosferei conduce la scăderea continuă a capacităţii planetei noastre de a

întreţine viaţa. Pe de o parte lumea săracă majoritatea populaţiei globului

18



exercită o puternică presiune distructivă asupra naturii pentru a-şi asigura

minimul de existenţă, pe de altă parte, ţările dezvoltate consumă cea mai mare

parte a resurselor Pământului, şi unii şi alţii văd în acţiunea de conservare un

adversar al propriilor lor interese. Contradicţia apare ireductibilă. Dar o

asemenea atitudine este profund greşită. Soluţia problemei există dar ea trebuieînţeleasă, adoptată şi aplicată cu hotărâre de toate statele lumii. Pe de altă parte

trebuie stabilită o ordine economică, internaţională, pentru conservarea naturii,

care trebuie înţeleasă ca o măsură strategică a societăţii umane (trebuie să

conservăm resursele şi pentru generaţiile viitoare).

Întrebări:1. Ce înţelegeţi prin mediu natural şi mediu înconjurător?

2. Care sunt componentele fizico-naturale ale mediului?3. Care sunt caracteristicile componentelor biotice alemediului?

4. Caracterizaţi componenta socială a mediului.5. În ce constă strategia sistemelor ecologice?6. În ce constă strategia societăţii umane?7. Exemplificaţi rezultatele negative ale activităţii umane

asupra mediului.

19



CAPITOLUL 3

RESURSE NATURALE

3.1. CONCEPT ŞI CLASIFICARE

Prin resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite omului

de mediul natural sau, toate acele forme şi combinaţii ale materiei existente în

natură care pot fi utile societăţii omeneşti într-una din etapele evoluţiei sale. Pe

lângă sfera de cuprindere foarte largă a conceptului, trebuie reţinut caracterul său

dinamic, prin faptul că îşi schimbă conţinutul în raport cu necesităţile societăţii

(diferite de la o perioadă de dezvoltare la alta, de gradul de cunoaştere a naturii

(dependent de nivelul dezvoltării ştiinţei) şi de posibilităţile tehnice de a le

introduce în circuitul economic.

Pe de altă parte, din definiţie reiese şi faptul că deşi resursele naturale -

prin geneza şi forma lor materială - sunt elemente ale naturii (ceea ce înseamnă

că proprietăţile şi repartiţia lor sunt determinate de legităţile care guvernează

natural, ele sunt în acelaşi timp şi categorii sociale, datorită legăturii lor cu

nivelele de dezvoltare a forţelor de producţie, cu gradul de participare la

activitatea productivă a societăţii. Si în cadrul documentelor ONU termenul de

resursă naturală este abordat în aceiaşi accepţiune largă, documente care include

în sfera acestei noţiuni şi acele elemente ale mediului natural numite, mai

frecvent, "condiţii naturale", cum ar fi cele climatice şi morfologice (de relief,

care favorizează viaţa omului sau care constituie suport de dezvoltare a

activităţii umane.

Necesitatea definirii cât mai exacte a termenului de resursă naturală, la

nivelul unor organisme ONU, a apărut şi datorită faptului că adeseori se fac

confuzii între acesta şi cel de "rezerve", îndeosebi atunci când este vorba despresubstanţele minerale utile. Ca urmare, într-un raport al grupului de experţi care

20

Obiectiv: În acest capitol este prezentat conceptul deresurse naturale şi clasificarea acestora. De

asemenea, sunt prezentate aspecte legate deutilizarea acestor resurse în dezvoltarea economică şi modificarea peisajului datorată acestei utilizări. Încontextul creşterii economice aceste resurse aucaracter deficitar şi limitat, aspect studiat, deasemenea, în acest capitol.



se ocupă cu definirea şi terminologia resurselor minerale, se fac precizările de

rigoare. Astfel, se atribuie noţiunii de "resursă" o sferă de cuprindere mult mai

largă, fiind definită ca o concentrare naturală de substanţe solide, lichide şi

gazoase aflate în interiorul) sau deasupra scoarţei terestre în forme care permit

exploatarea actuală sau cea potenţială, realizabilă în viitor. În acelaşi timp, prin"rezerve" trebuie să se înţeleagă acea parte a resurselor identificate (descoperite

şi măsurate din care o substanţă utilă omului poate fi extrasă în condiţii

economice şi legale.

Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă

vreme dar ele s-au intensificat în perioada contemporană, pe măsura creşterii

interesului general faţă de problemele privind cunoaşterea, valorificarea şi

utilizarea judicioasă şi echitabilă a acestora. Literatura de specialitate oferănumeroase clasificări a resurselor naturale bazate pe diferite criterii care pun în

evidenţă o anumită caracteristică a acestora.

A. După criteriul repartiţiei spaţiale (care are cel mai pronunţat caracter

geografic), resursele naturale pot fi grupate în:

a. resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară,

energia eoliană şi diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca materii

prime;

b. resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore; Oceanul

Planetar (cu resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi Apele continentale

care cuprind apele subterane, hidroenergetice şi apele de uz industrial, agricol

sau menajer;

c. resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii

fosili, substanţe minerale utile, roci de construcţii şi solul;

d. resurse ale biosferei, de natură vegetală şi animală. · B. După criteriul

modului de folosinţă se pot deosebi;

a. resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce energie

(combustibili fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară). în acest

domeniu, gama de resurse se lărgeşte continuu, cercetările efectuate încercând să

facă faţă cerinţelor impuse de consumul imens de energie al societăţii

contemporane.

b. resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse

minereurile feroase şi neferoase, lemnul, unele gaze din componenţa atmosferei,

21



etc.,

c. resurse alimentare, ce includ produse de natură vegetală şi animală

Tot după acest criteriu, dar privite d într-un alt punct de vedere, se poate

vorbi de resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie, agricultură)

şi de resurse utilizate în domeniul neproductiv (destinate consumului populaţiei), precum şi de resurse cu întrebuinţare mai restrânsă.

C. După criteriul locului de folosinţă există două categorii;

a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde

este nevoie (substanţe minerale utile, apa, lemnul, etc.)

b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se

găsesc (energia mareelor, a valurilor, solul, etc.)

D. După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate,inclusiv în documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele categorii de

resurse naturale:

a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte

importanţa lor şi sunt exploatabile economic în condiţiile actuale.

b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte

delimitate a căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabilă.

Ele pot deveni rentabile în alte condiţii tehnice.

c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate,

dar prezenţa lor în natură este indicată de studiile geologice

d. resurse nedescoperite (presupuse), paramarginale şi submarginale.

Includ zăcăminte nedelimitate, dar a căror prezenţă este indicată de

prospecţiunile geologice.

După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se

vorbeşte şi de resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană,

resursele de apă şi săruri ale Oceanului Planetar, etc.), resurse relativ bine

cunoscute (resursele biosferei, ale solului, etc.) şi resurse slab cunoscute

(resursele litosferei).

22



3.2. UTILIZAREA RESURSELOR ŞI MODIFICAREA

PEISAJULUI

Procesul intens de dezvoltare economică, specific epocii contemporane,

imprimă ritmuri accelerate valorificării tuturor resurselor naturale şi

impulsionează activitatea de cercetare şi atragere în circuitul economic de noi

regiuni. Deşi dezvoltarea fără precedent a economiei ţărilor lumii antrenează

toate categoriile de resurse, acest proces este mai evident în cazul acelor resurse

de substanţe care au un rol cu totul deosebit în economie. Valorificarea

resurselor energetice şi metalurgice, ca şi a altor categorii de resurse naturale,

constituie un factor deosebit de important al dezvoltării economice în general, al

intensificării procesului de industrializare în special. În acelaşi timp însă, prin

utilizarea resurselor naturale se produc modificări ale peisajului, substanţial, dar diferite în raport de tip şi de volumul utilizat.

Exploatarea resurselor de combustibili fosili are un rol important în

modificarea mediului. Repartiţia teritorială a industriei dintr-o regiune sau ţară

oarecare capătă o anumită configuraţie, influenţată tocmai de aceste elemente.

a) Exploatarea cărbunelui care precede valorificarea celorlalte resurse

energetice clasice, a produs mari transformări în peisaj, nu numai prin procesul

de extracţie şi prelucrare, dar şi prin rolul pe care îl are această resursă înatragerea şi fixarea altor subramuri industriale. Încă de la mijlocul sec. al XIX-

lea, exploatarea cărbunelui a contribuit la apariţia unor industrii variate, încât

regiunile carbonifere importante s-au transformat treptat în puternice concentrări

industriale. Între acestea, pot fi menţionate Yorkshire, Appalachi, Ruhr, Doneţ,

Kuzneţk, Silezia Superioară şi altele. Cărbunele în general şi cel cu slabă putere

calorică în special se valorifică în zona de extracţie. Ca urmare, această resursă a

exercitat o forţă de atracţie puternică asupra energiei electrice şi termice, asupra producţiei de cocs şi produse siderurgice, cât şi asupra celor care derivă

-chimice, neferoase, etc.

Primele unităţi industriale apărute pe baza cărbunelui care imprimă un

plus de originalitate peisajului acestor regiuni sunt centralele termo-electrice.

Prezenţa lor este determinată de marele consum de energie electrică din

instalaţiile de spălare şi tratare de la suprafaţă, precum şi cele din subteran.

Industria extractivă a cărbunelui este astfel, în parte, consumatoarea propriei sale

producţii.

23



Producţia cărbunelui cocsificabil atrage industria cocsului, în care pe

lângă cocs, produs indispensabil industriei siderurgice, se obţin gaze. În aceste

condiţii devine avantajoasă construirea uzinelor siderurgice, care au la îndemână

cocsul fără a mai utiliza mijloace de transport. Ca urmare, după anul 1950, se

generalizează producţia de fontă pe bază de cocs, încât uzinele siderurgice sedesprind treptat de zonele care le furnizau cărbunele din lemn şi gravitează tot

mai mult spre bazinele carbonifere.

Această repartiţie teritorială a uzinelor siderurgice nu are un caracter

exlusiv: ea este specifică numai acelor întreprinderi în care este mai avantajoasă

aducerea minereului de fier în zonele producătoare de cocs. Producţia cocsului

este însoţită de cea a gazelor care constituie o materie primă de bază în industria

chimică.Valorificarea acestor gaze constituie o realizare deosebită deoarece se

obţin o serie de produse importante: acid azotic, îngrăşăminte, produse de

sinteză, ajungându-se până la mase plastice.

O altă grupă de industrii grefate pe resursele de cărbune utilizează

energia produsă fie direct sub formă de cărbune, fie indirect sub formă de

energie electrică. Dintre industriile care sunt mari consumatoare de energie

termică, fac parte cele de ciment, de produse refractare, care servesc totodată şi

siderurgia (oţelăriile, furnale, cocseriile). Posibilităţile largi de aprovizionare cu

energie electrică se concretizează în diversitatea subramurilor industriei

construcţiilor de maşini (utilaj minier, maşini grele). De asemenea, preţul scăzut

al energiei electrice atrage de cele mai multe ori industria de aluminiu. Un

exemplu în acest sens îl constituie uzina de la Lunen din bazinul Ruhr. Pe de altă

parte, ramurile legate de cărbune - "obligatorii" (termocentrale), "derivate"

(cocsochimia), "asociate" (siderurgia, construcţiile de maşini), "paralele"

(cărămizi refractare) - necesită un număr apreciabil de forţă de muncă.

Concentrarea populaţiei, determinată de aceste activităţi, a impus implantarea

unor subramuri ale industriei bunurilor de consum. Astfel, treptat, se accentuează

diversificare industriei, deşi rolul cel mai important continuă să-l deţină

subramurile bazate pe cărbune.

Concentrarea puternică a industriei pe baza cărbunelui se caracterizează

pr într-un trafic foarte intens şi de aceea însoţită de puternica dezvoltare a

mijloacelor de transport terestre şi pe apă.

24



Prezenţa cărbunelui de calitate superioară şi în cantităţi apreciabile are

consecinţe dintre cele mai vizibile în peisaj, atât datorită apariţiei unor puternice

concentrări industriale cu o structură complexă, cât şi datorită procesului de

urbanizare extrem de evoluat în aceste zone.

Sunt numeroase regiunile industriale apărute pe baza cărbunelui, dar caracterizate în prezent printr-o puternică diversificare a structurii industriei.

Concentrarea şi diversificarea industriei în regiunile apărute pe baza cărbunelui

se traduc în densităţi mari de populaţie (500-1000 loc./km2) şi în aglomeraţii

urbane de tipul celor din Anglia centrală, Ruhr, Doneţ.

b) Spre deosebire de cărbune, a cărui valorificare se reflectă pregnant

chiar în peisajul regiunilor de exploatare, utilizarea hidrocarburilor şi îndeosebi a

petrolului, mai uşor transportabil, contribuie la modificarea peisajului atât înzonele de extracţie, cât şi în regiuni mult mai îndepărtate.

Utilizarea hidrocarburilor ca sursă de energie termică şi producţia mare

de energie electrică atrag dezvoltarea industriei electro-metalurgice şi îndeosebi

a aluminiului. Un exemplu în acest sens îl constituie câmpurile gazeifere din

Louisiana (SUA) şi Lacq IFranţa). Folosirea hidrocarburilor în zonele de

extracţie, ca şi în cazul cărbunelui, atrage diverse subramuri ale industriei

materialelor de construcţii (ciment, ceramică), mari consumatoare de

combustibili.

În zonele bogate în hidrocarburi apare, de asemenea, dar nu obligatoriu,

şi industria petrochimică, care valorifică superior aceste resurse. Gazele obţinute

în procesul de rafinare constituie materii prime care stau la baza producţiei de

mase plastice, cauciuc sintetic, detergenţi, produse farmaceutice, etc.

Dacă exploatarea şi prelucrarea petrolului nu coincid teritorial, decât

uneori, fiind în general vorba de o disociere, asocierea extracţie-prelucrare

devine mult mai necesară în cazul gazelor naturale, imprimând anumite

caracteristici valorificării. Astfel, gazele naturale din regiunea Lacq, din Texasul

de vest sau Algeria, cu un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, cu acţiune

corozivă, impun un proces de purificare pentru a putea fi transformate şi livrate

consumatorilor. De aceea, uzinele de desulfurare constituie parte integrantă a

peisajului din zonele gazeifere respective.

Volumul rezervelor indică anumite direcţii valorificării gazelor naturale.

Astfel, exploatarea zăcămintelor mici (câteva mil. m3) nu se justifică decât în

25



măsura în care există o zonă apropiată de consum, exploatarea servind în acest

caz 1a aprovizionareo unui oraş. Zăcămintele mari de ordinul miliardelor de m3,

ca Lacq (Franţa) sau Hassi-R' Mel (Algeria), prezintă importanţă deosebită şi

justifică implantarea unor industrii bazate pe gaze. Crearea unor astfel de

industrii în zonele de extracţie sau în apropiere a fost determinată de dificultateatransportului gazelor la mari distanţe. Activitatea de lichefiere a gazelor naturale-

prezentă într-un număr restrâns de state care dispun de gaze naturale, dar care se

găseşte în plină ascensiune – favorizează extinderea valorificării acestei resurse

şi în regiuni situate departe de locul de extracţie.

Rolul gazelor naturale în dezvoltarea economică depinde într-o largă

măsură de alegerea direcţiilor de valorificare: utilizarea lor ca materie primă în

industria chimică reprezintă orientarea cea mai judicioasă, dar şi cu implicaţiimai profunde asupra mediului înconjurător.

Peisajul creat prin valorificarea resurselor de petrol şi gaze prezintă

trăsături specifice. Marea varietate a industriilor constituie nota distinctă a

regiunilor industriale bazate pe valorificare hidrocarburilor lichide sau gazoase.

Pornind de la rafinarea petrolului sau tratarea gazelor, regiunile se pot dezvolta

în două direcţii, în raport cu utilizarea chimică a gazelor sau pentru producerea

energiei termice şi electrice. De aici o varietate de industrii: petrochimică,

metalurgică (oţelării electrice, uzine de aluminiu aprovizionate cu energie

electrică produsă de termocentrale care folosesc petrolul şi gazele naturale),

industria constructoare de maşini pe baza materialului propriu. Aceste trăsături

sunt specifice regiunii Golfului Mexic, sud-vestul Californiei şi în special

regiunii Los Angeles, regiunii Lacq, etc.

c) Industria extractivă şi de prelucrare a resurselor de minereuri feroase

şi neferoase imprimă şi ea un aspect deosebit teritoriului. Prezenţa centralelor

miniere, dezvoltarea complexelor siderurgice şi ale metalurgiei neferoase, care

presupune existenţa unui sistem de transport corespunzător, constituie factorii

care generează densităţi mari de populaţie odată cu puternica dezvoltare a

centrelor urbane. Anumite particularităţi ale acestor resurse date de mărimea

volumului rezervelor şi mai ales de calitatea minereurilor, determină deosebiri de

la o regiune la alta, în ceea ce priveşte valorificarea şi ca urmare contribuţia lor

la modificare mediului. Cantitatea uriaşă de minereu solicitată de industria

metalurgică, conţinutul mediu sau slab în metal, constituie factori hotărâtori în

26



amplasarea întreprinderilor industriale. Deoarece transportul minereului de

calitate inferioară este nerentabil, se impune valorificarea minereului pe loc,

adică în zonele de extracţie, contribuind astfel la constituirea unor peisaje cu

trăsături specifice.

Importantele resurse de minereu de fier ale fostei URSS au favorizatconstituirea unor puternice baze siderurgice, cum sunt din partea central-estică a

Ucrainei - care folosesc minereurile de la Krivoi-Rog şi Kerci şi cărbunii din

bazinul Doneţului - sau cea din Ural. Un exemplu similar îl constituie

zăcămintele de fier din jurul Lacului Superior.

Acestea împreună cu posibilităţile de transport oferite de Marile Lacuri,

au favorizat dezvoltarea aici, a unei importante baze siderurgice a SUA, care

grupează un număr însemnat de centre de extracţie a minereului şi de prelucrare(Duluth, Milwaukee, Chicago, Detroit, etc.).

Minereurile cu conţinut redus în metal obligă, de asemenea, la o utilizare

a lor în zonele de extracţie. În acest sens, putem da ca exemplu Lorenei, regiune

care concentrează cele mai mari resurse de fier din Franţa, dar a căror calitate

medie sau slabă face neeconomic transportul minereurilor la distanţe mari.

De aceea, Lorena apare ca o regiune siderurgică strâns legată de prezenţa

minereurilor, în care s-au constituit trei grupări siderurgice: Metz-Thionville,

Longway, Villerupt şi Nancy.

Minereurile cu conţinut ridicat în metal sau sub formă de concentrate

constituite - în numeroase cazuri - materia primă pentru unităţi siderurgice care

se găsesc departe de zona de extracţie contribuind la modificarea peisajului în

aceste regiuni. Utilizarea transporturilor maritime mai avantajoase datorită

volumului acestor produse, explică prezenţa unor mari întreprinderi metalurgice

în porturi Tokyo, Yokohama, Kobe, Hamburg, Bremen, Baltimore, Philadelphia,

etc.

Pe lângă aceste elemente pozitive ce caracterizează peisajul general şi

valorificarea resurselor de substanţe utile - dezvoltarea diverselor subramuri

industriale, a transporturilor, intensificarea procesului de urbanizare - acestea se

extind teritorial şi totodată se intensifică şi procesele de degradare a mediului.

Activitatea de extracţie şi de prelucrare a substanţelor utile a determinat

profunde transformări ale compoziţiei scoarţei şi chiar forme noi de relief.

Exploatarea unor cantităţi enorme de substanţe utile din scoarţa terestră a generat

27



goluri subterane de dimensiuni considerabile, cu implicaţii şi la suprafaţă. Astfel,

în zonele miniere sunt caracteristice fenomenele de tasare, care se reflectă în

relief sub forma unor depresiuni: multe din aceste depresiuni, create pe locul

vechilor regiuni de exploatare a sării au devenit cuvete lacustre.

Valorificarea substanţelor utile a condus şi la apariţia unor forme pozitive de relief, haldele, create prin depozitarea vreme îndelungată a sterilului

şi a altor materiale rezultate din procesul de prelucrare şi care constituie unul din

elementele caracteristice peisajului regiunilor miniere.

d) Valorificarea resurselor de apă în diverse scopuri a produs profunde

transformări în fizionomia reţelei hidrografice. Reducerea rolului distructiv al

râurilor, care se manifestă în unele regiuni prin puternice revărsări sau inundaţii,

a necesitat o intervenţie deosebit de activă a omului în peisaj, concretizată prinrealizarea unor canalizări, îndiguiri şi asanări.

Transformarea peisajului s-a efectuat nu numai prin lucrări întreprinse în

scopul reducerii excesului de apă, cât şi pentru acelea care aveau ca scop

asigurarea resurselor de apă necesare industriei, agriculturii şi populaţiei. Odată

cu dezvoltarea industriei şi agriculturii, cu intensificarea procesului de

urbanizare, creşte considerabil cantitatea de apă necesară proceselor tehnologice,

irigaţiei şi consumului populaţiei. Ca urmare se construiesc noi canale menite să

satisfacă aceste cerinţe.

Aceste lucrări se încadrează în activitatea de valorificare complexă a

reţelei hidrografice în scopul alimentării cu apă a aşezărilor omeneşti, industriei,

agriculturii, precum şi producerii energiei hidroelectrice. Lacurile de acumulare

şi barajele, deseori de mari proporţii, centralele hidroelectrice, ca şi sistemele de

canale de irigaţii care însoţesc astfel de amenajări complexe ale reţelei

hidrografice, constituie elemente care imprimă trăsături noi peisajului, În plus,

energia hidroelectrică produsă, ca şi alte forme de energie contribuie la fixarea

unor întreprinderi industriale caracteristice.

Atracţia exercitată de hidroenergie este determinată înainte de toate de

costul scăzut al energiei produse. Implantarea industriei bazată pe hidroenergie

are caracter selectiv,

Se constată că hidroenergia atrage toate ramurile industriei care necesită

mari cantităţi de electricitate, cum sunt industria aluminiului, nichelului,

titanului, industria de prelucrare chimică a lemnului şi altele.

28



Activitatea tot mai intensă de valorificare complexă a reţelei

hidrografice, care se desfăşoară în zilele noastre, va schimba radical peisajul în

numeroase zone ale globului. Grandioasele proiecte care vizează utilizarea

marilor fluvii din Asia, America Latină atrag atenţia în mod cu totul deosebit.

Realizarea acestor proiecte va contribui nu numai la prevenirea inundaţiilor, laasigurarea apei pentru irigaţii şi creşterea productivităţii în agricultură, dar şi (a

producerea energiei electrice indispensabilă exploatării şi prelucrării unor

resurse minerale de mare importanţă pentru epoca contemporană.

Realizarea proiectelor gigantice care prevăd utilizarea complexă a

marilor fluvii ale Asiei, Huang He, Chang Jiang, Gange, Mekong va face

posibilă o dezvoltarea a industriei şi agriculturii în aceste zone. Construirea unor

centrale electrice de mare capacitate pe cursul mijlociu al fluviului Chang Jiangva permite valorificarea zăcămintelor de cărbune, fier, mangan, wolfram,

molibden, etc.

Totodată, de o mare însemnătate este regularizarea debitului acestui

fluviu, ferind regiunea de inundaţii. Crearea celor 46 centrale hidroelectrice pe

Huang He dintre care unele sunt deja în funcţiune - contribuie nu numai la

asigurarea energiei electrice, dar şi la evitarea inundaţiilor, la extinderea

irigaţiilor în provinciile Shanxi, Henan.

Valorificarea fluviului Parana unde este în construcţie cea mai mare

centrală hidroelectrică din lume, va contribui la schimbarea înfăţişării acestui

bazin. Despăduririle, devierea apelor acestui fluviu gigant şi construcţia unui lac

de acumulare în aceeaşi măsură sunt numai câteva elemente care ilustrează

marile transformări ale peisajului.

e) Valorificarea solurilor şi a resurselor biosferei a contribuit într-o mare

măsură la schimbarea peisajului. Creşterea populaţiei şi ca urmare a cerinţelor

alimentare a necesitat extinderea suprafeţelor agricole. În acest scop, dar şi

pentru obţinerea lemnului de foc sau necesar industriei, s-a desfăşurat o

activitate intensă de despădurire.

Defrişarea, care a luat proporţii uriaşe mai ales în ultima sută de ani, a

contribuit nu numai la ruperea echilibrelor unor biocenoze, dar şi la declanşarea

eroziunii accelerate pe suprafeţe întinse. Astfel de fenomene au căpătat

dimensiuni si ritmuri catastrofale în zona intertropicală, unde au creat un peisaj

dezolant.

29



O altă formaţiune vegetală naturală principală care a suferit profunde

modificări, a fost cea a pajiştilor naturale, îndeosebi cele din stepă şi silvostepă.

Activitatea de transformare a acestor pajişti datează din epoca în care s-a trecut

la cultivarea pământului, dar efectele ei au devenit tot mai evidente pe măsură ce

mijloacele de lucru s-au perfecţionat şi au permis în treprinderea unor importante acţiuni de desţelenire. Pe de altă parte, păşunatul excesiv a

determinat reducerea calităţii păşunilor pe mari suprafeţe.

Modificarea învelişului vegetal natural a avut urmări asupra faunei,

determinând dispariţia condiţiilor specifice mediului de viaţă pentru anumite

specii de animale. Pe lângă această acţiune indirectă, omul a exercitat şi o

presiune directă şi neîntreruptă asupra faunei prin vânătoare. Ca urmare, aria de

repartiţie a multor specii a suferit modificări importante, unele dintre acesteachiar dispărând.

Rezultă deci, că valorificarea resurselor naturale are ca efect

transformarea profundă a peisajului. O viziune clară şi multilaterală asupra

mediului şi o intervenţie ştiinţifică a societăţii omeneşti constituie premisele unei

valorificări capabile să asigure menţinerea echilibrului componentelor mediului,

atât de necesar vieţii şi activităţii omului.

Întrebări:1. Ce înţelegeţi prin resurse naturale?2. Clasificaţi resursele?3. Exemplificaţi implicaţiile utilizării resurselor în modificarea

peisajului.

30



3.3. TREBUINŢELE UMANE CA SOLICITATORI DERESURSE

Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga

activitate economică, formează unul din factorii tot mai importanţi ai civilizaţiei

materiale omeneşti. Un alt element esenţial, care formează însă structura

materială a economiei, il constituie materiile prime minerale şi biologice. Toate

obiectele confecţionate de om în procesul de producţie pentru a satisface diferite

categorii de trebuinţe - fiziologice, sociale şi spirituale - şi care ne înconjoară

pretutindeni au ca origine materia primă supusă prelucrării.

În faţa omului - privit ca un complex biologic şi social cu determinări

biofiziologice, psihologice şi socio-istorice concrete - stau numeroase trebuinţe,

pentru satisfacerea cărora există multe obstacole provocate de mediulînconjurător. În acest caz mediului i se dă un înţeles larg, incluzând deci în

această categorie atât mediul natural, cât şi cel artificial (economic, social,

cultural şi estetic), în care omul îşi desfăşoară întreaga sa activitate, tot mai

bogată şi mai complexă. Omul, definit în multilateralitatea sa, împreună cu

nevoile sale este considerat ca un sistem cibernetic. Pentru conservarea şi

dezvoltarea acestui sistem, omul desfăşoară întreaga sa activitate pe baza

informaţiilor recepţionate şi a răspunsurilor la variaţiile şi incertitudinile venitede la mediul ambiant:

Prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi evoluţiamediului, omul caută să dea răspunsuri la o serie de probleme privind selectarea

şi ordonarea nevoilor, organizarea întregii sale activităţii individuale şi de grup

după anumite priorităţi, în care se ia în considerare mijloacele disponibile,

precum şi posibilitatea creării acestor mijloace materiale, profesionale,

organizaţionale, politice şi ideologice pentru satisfacerea nevoilor. Aceste

mijloace, ca şi posibilităţile de a le crea sunt cu atât mai eficiente şi mai

diversificate cu cât omul, prin dezvoltarea economică şi socială, se eliberează de

sub dominaţia directă a naturii.

31

Trebuinţeleumane

Mediulambiant

Informaţia



Omul se află într-un proces continuu de învăţare pentru a găsi răspunsuri

şi a-şi perfecţiona răspunsurile la întrebarea cum să depăşească limitele şi

obstacolele impuse de mediul înconjurător. Aceasta o face, pe de o parte, în

scopul de a depăşi barierele impuse de mediul ambiant, în permanenta sa

schimbare, iar pe de altă parte de a minimiza eforturile în raporturile sale tot maicomplexe cu acest mediu.

Acest lucru, tot mai conştientizat, se realizează ca atare nu numai la

nivelul individului, ci şi la cel al societăţii, unde se urmăreşte satisfacerea unor

categorii tot mai largi şi cuprinzătoare de trebuinţe.

Atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al grupurilor şi claselor sociale din

diferite ţări există o varietate mare de tipuri şi structuri de trebuinţe, ca şi

diferenţe însemnate în ce priveşte nivelurile de satisfacere a acestora.De aceea se impune ca lucrurile să fie analizate mai atent, pentru a putea

trage concluzii corecte, conforme cu realitatea.

Prima constatare: Gradul de dezvoltare economică îşi pune amprenta în

mod hotărâtor asupra nivelului şi structurii dorinţelor şi trebuinţelor relevate în

mod practic prin cererea efectivă. Trebuinţele, ca şi dorinţa de satisfacere a

acestora constituie motorul iniţial care declanşează dezvoltarea economică.

Dintre naţiunile si grupurile sociale cu condiţii grele, devin cele mai dinamice

tocmai acelea care sunt mănate de dorinţele ferme de a străbate noi trepte de

realizare a unor trebuinţe sporite cantitativ, calitativ şi ca diversitate.

Deci putem obţine explicaţii consistente cu privire la mobilitatea, nivelul

şi structura diferitelor categorii de trebuinţe numai când acestea sunt puse în

strânsă corelaţie cu studiile de dezvoltare economică. Astfel, într-o societate mai

puţin dezvoltată din punct de vedere economic, nevoile sunt mai puţin

diversificate, mai puţin schimbătoare, iar ponderea lor principală o formează cele

de supravieţuire biofiziologică. Însă pe măsură ce nivelul de dezvoltare

economică creşte, iar volumul şi diversitatea produselor şi serviciilor sporesc,

nevoile umane nu mai sunt legate atât de strâns de viaţa biofiziologică. Ele trec

treptat la cele de interes social, ştiinţific, cultural, estetic, etc.

A doua constatare: În afară de nivelul de dezvoltare economică, un alt

factor care îşi pune amprenta asupra structurii, volumului şi direcţiilor de

evoluţie a trebuinţelor este cel privind natura relaţiilor de producţie şi sociale,

structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi reprezentările şi concepţiile oamenilor

32



asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile individuale şi colective. Într-

adevăr, analizând mai atent fizionomia societăţii sub aspectul tendinţelor privind

structura şi volumul trebuinţelor, va reieşi legătura acestora cu mecanismele

economice şi sociale, care în întregime sunt dominate şi aservite scopului

maximizării profitului, procesele economice sunt intensificate la maximum prinaplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice în scopul univoc al sporirii

profitului.

Aceasta înseamnă, practic, un mare consum de resurse regenerabile şi

neregenerabile din natură şi adeseori peste puterea naturii de menţinere a

echilibrului ecosistemelor vitale pentru evoluţia viitoare a sistemului biologic, şi

în primul rând a celui uman.

A treia constatare: Trecerea la producţia de masă a bunurilor, posibilităţile largi oferite de tehnologii, ritmul accelerat al schimbării modului de

viaţă, al schimbării locului de muncă ş.a. duc la schimbări în toate domeniile de

viaţă: materială, culturală, estetică, etc. De la o atitudine generală a permanenţei

impusă de mediul şi de concepţiile care predominau în societăţile puţin

schimbătoare din perioadele anterioare, astăzi prin acceleraţiile dezvoltărilor şi

schimbărilor se trece la o atitudine - după expresia lui A. Toffler - de

temporizare a metodelor de producţie şi de organizare, a fabricării şi folosirii

bunurilor, ca şi a trebuinţelor. De exemplu, reparaţia bunurilor este tot mai mult

exclusă din economia modernă. Produsele vechi după un grad minim de uzură

nu se mai repară, ci se aruncă, pentru a fi înlocuite cu altele noi, acestea din

urmă fiind în general ieftine şi nereparabile. Produsele, ca şi metodele şi

mijloacele de producţie capătă uzură morală în mod rapid, uneori chiar înainte

de a fi introduse în fabricaţie de serie ceea ce impune schimbarea lor chiar

înainte de a se recupera complet cheltuiala de investiţie. De aici rezultă tendinţa

generală de sporire rapidă a cererii şi consumului de resurse.

A patra constatare: Analiza existenţei unor diferenţe încă mai mari între

diferitele ţări şi grupuri sociale în ce priveşte structura şi volumul trebuinţelor, a

stat la baza unor propuneri de elaborare a unor standarde privind nivelul minim

şi nivelul maxim de trebuinţe în medie şi pe o persoană. Atingerea nivelurilor

prevăzute de aceste standarde se propune să formeze chiar obiective de politică

economică nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi al unor organisme ONU. Fireşte

pentru atingerea obiectivului de a realiza un nivel minim de satisfacere a

33



trebuinţelor în multe ţări în curs de dezvoltare, se cere pe plan intern,

introducerea unor structuri economice şi sociale care să favorizeze, pe de o parte,

intensificarea ritmului de creştere economică, iar pe de altă parte, realizarea unei

politicii de repartiţie echitabilă.

A cincea constatare: Dacă stabilirea nivelului minim al trebuinţelor umane nu ridică probleme metodologice deosebite, întrucât ponderea principală

în structura acestora o au cele biofiziologice, precizarea nivelului maxim însă

este dificilă prin faptul că trebuie luate în considerare mai multe aspecte, cum

sunt: caracterul tot mai mobil, mai schimbător al trebuinţelor, structura tot mai

complexă a acestora; caracterul dinamic şi în spirală al evoluţiei trebuinţelor,

acesta explicându-se prin trecerea nu numai la noi bunuri, ci şi la noi forme de

satisfacere, precum şi la noi trebuinţe. Dezvoltarea economică şi tehnologicăînsă face să apară noi mijloace (bunuri şi servicii), mai perfecţionate, de

satisfacere a vechilor trebuinţe şi să stimuleze altele noi, necunoscute anterior.

Întrebări:1. Ce înţelegeţi prin trebuinţele umane?2. Explicaţi relaţia dintre gradul de dezvoltare economică şi trebuinţeleumane.3. Ce alţi factori influenţează structura, volumul şi direcţiile de evoluţieale trebuinţelor umane?4. Cum se poate realiza un nivel minim al trebuinţelor umane?

3.4. CARACTERUL DEFICITAR ŞL LIMITAT ALRESURSELOR ÎN CONTEXTUL CREŞTERII ECONOMICE

3.4.1. Abordarea tradiţională

Până în curând, analiza economică în ansamblul său, şi mai ales cea

referitoare la optimizare, a fost predominată de conceptul privind caracteruldeficitar al resurselor. 0 mare parte din aparatul conceptual şi metodologic a fost

strâns legat de rezolvarea problemelor privind alocarea resurselor la nivel micro

şi macroeconomic. În acest context, limita factorilor de producţie apare ca fiind

relativă atât în viziune statică, cât şi în cea dinamică. Într-adevăr, bunurile apar

deficitare, pe de o parte, în raportul în care se găsesc aceste bunuri în procesul

de producţie, deci combinarea lor reciprocă din punct de vedere cantitativ şi

calitativ în procesul utilizării acestora. Ele apar ca fiind deficitare deoarecefactorii de producţie necesari nu sunt disponibili fără limită în timpul procesului

34



de producţie.

În teoria alocării optime a resurselor este vorba de o combinare a

factorilor de producţie de aşa manieră încât, ţinând seama de unele restricţii date

de caracterul deficitar temporar al unor resurse, să se realizeze un efect maxim.

Fiind pus în joc un număr mare de factori şi de variante tehnologice, seurmăreşte folosirea lor eficientă, precum şi substituţia unor resurse deficitare cu

altele nedeficitare.

Privind procesele în dinamică, în general, factorii de producţie se

reproduc în cantităţi din ce în ce mai mari. Totuşi, în procesul utilizării

resurselor, caracterul deficitar al acestora se menţine în mod relativ (intre

resurse), devenind practic, oscilant în timp, tocmai datorită intervenţiei cu

intensităţi diferite a progresului tehnic, a acţiunii directe a omului, amecanismului economic ş.a. Caracterul deficitar al resurselor în raport cu

nevoile societăţii se atenuează treptat pe măsura dezvoltării economice şi a

sporirii contribuţiei progresului tehnic la creşterea economică.

Caracterul deficitar al resurselor ar trebui evidenţiat în economie cu

ajutorul preţurilor: cu cât aceste resurse sunt mai deficitare, cu atât preţul lor ar

urma să fie mai ridicat. Într-adevăr, preţurile trebuie să exprime, pe de o parte,

cantitatea de cheltuieli de muncă vie şi materializată, iar pe de altă parte, situaţia

curentă şi de perspectivă a pieţei (cerere şi ofertă), starea resurselor naturale ş.a.

3.4.2. O abordare nouă

Interpretările de mai sus au devenit însă insuficiente pentru o înţelegere

mai bună, la adevărata dimensiune, a noii problematici. De aceea apare necesară

abordarea problemei resurselor în strânsă legătură cu evoluţia mediului şi a

factorilor acestuia, cu noile procese economico-sociale şi tehnologice de

perspectivă, care au loc nu numai la scară naţională, ci şi mondială.

Însă, chiar dacă privim lucrurile pe plan general, se perpetuează. aceeaşi

imagine tradiţională, potrivit căreia resursele naturale esenţiale pentru asigurarea

vieţii biologice şi a celei economico-sociale ar fi bunuri libere (free goods) şi că

omul trăieşte într-un spaţiu nelimitat, iar resursele naturale ar fi daruri ale naturii.

Dezvoltarea industriilor şi a tehnologiilor, creşterea populaţiei etc. au

început să solicite tot mai mult şi sub diferite forme mediul înconjurător, aşa

încât a devenit un factor de producţie adiţional, iar poluarea a intervenit ca un

element tot mai evoluat în domeniul limitelor mediului natural.

35



Este necesar ca omul să-şi schimbe comportamentul în raporturile sale cu

natura, de la violenţă şi nechibzuinţă, el trebuie să se încadreze ca un protector şi

colaborator al mediului natural, sau, după caz cum spune Boulding, să-şi

găsească locul într-un sistem ecologic ciclic care este capabil de reproducere

continuă a formei materiale.În legătură cu resursele minerale care sunt nereînnoibile, este destul de

dificil să stabilim cu certitudine numărul anilor de exploatare a rezervelor

existente până la completa lor epuizare. Dacă, totuşi, se calculează cantitatea

rezervelor de minerale grupate în categoriile sigure, probabile şi posibile, aceasta

se face de către specialişti nu cu scopul de a arăta că peste un număr de ani

resursele globului vor fi sau nu complet epuizate. Aceste cantităţi şi durata lor de

exploatare arată mai degrabă gradul de cunoaştere a rezervelor la un moment dat, permis de mărimea fondurilor alocate pentru cercetări şi explorări geologice, de

interesul practic care există în acest scop în alocarea fondurilor în ramurile

extractive respective pentru sporirea producţiei curente şi în perspectivă

imediată, precum şi de posibilităţile tehnice şi economice existente de

valorificare a acestora.

Pe măsura extinderii cunoaşterii, ca urmare a cercetărilor geologice, a

perfecţionării tehnologiilor de exploatare şi de extracţie, sporesc şi rezervele

exploatabile de resurse naturale. De asemenea sunt atrase în circuitul economic

noi resurse minerale, cu care se îmbogăţeşte gama acestora, unele dintre ele

putând substitui pe cele clasice devenite prea costisitoare.

Având în vedere toate aceste lucruri, este mai corect să se facă aprecierea

că evoluţia economiei mondiale în ansamblu, ca şi economiile naţionale

componente, va fi influenţată nu atât de limitele fizice ale resurselor în

condiţiile unei evoluţii demografice normale, ci îndeosebi de cele economice şi

tehnologice. În acest sens devin hotărâtoare costurile de extracţie ale diferitelor

minerale datorită trecerii la folosirea de minereuri cu conţinut tot mai scăzut şi

cu grad tot mai mare de impurităţi, la adâncimi mai mari de exploatare şi în

condiţii din ce în ce mai grele. De asemenea, o influenţă însemnată va avea

evoluţia cercetărilor şi aplicării noilor tehnologii care să facă posibilă substituţia

resurselor clasice cu altele noi, ca şi economisirea folosirii resurselor prin

reducerea consumurilor specifice, prin reciclarea acestora etc. Toate acestea se

reflectă în costurile de producţie şi în nivelul de eficientă economică a extracţiei

36



elementelor utile.

A indica numărul de ani cât va dura exploatarea rezervelor până la

epuizarea lor completă atunci când se fac prognoze privind evoluţia economiei

şi, de aici, a se trage concluzii potrivit cărora creşterea economică trebuie

încetinită sau oprită apare nu numai ca un lucru nejustificat, ci chiar naiv din punct de vedere al raţionamentelor economice. Toate acestea însă nu trebuie să

ne îndemne la o stare contemplativă sau la pasivitate în ce priveşte impactul pe

care îl au resursele asupra creşterii economice. Dimpotrivă, ele impun

intensificarea cercetărilor geologice, gospodărirea raţională a resurselor, eforturi

sporite de cercetare şi tehnologice pentru trecerea la exploatarea unor resurse cu

conţinut tot mai redus de substanţe utile şi, îndeosebi, căutarea de noi resurse

eficiente de substituţie sau care să satisfacă o gamă cât mai largă de trebuinţe. Întrebări:1. Ce prevede teoria alocării optime de resurse?2. Cum este evidenţiat în economie caracterul deficitar al resurselor?3. Ce informaţii oferă studiul rezervelor de resurse minerale?4. Creşterea economică trebuie oprită datorită caracterului limitat al resurselor?

3.5. CONSUMUL DE MATERII PRIME ŞI UNII FACTORIDETERMINANŢI

Mijloacele de satisfacere a trebuinţelor concretizare în bunuri de consum

individual şi social şi în servicii constituie principala componentă a produsului

final. Această componentă atrage după sine pe de o parte, o dezvoltare

importantă a activităţii de investiţii, iar pe de altă parte, o extindere a producţiei

ramurilor de materii prime şi semifabricate care formează fluxul interramuri şi

care ajunge la o pondere de 40-60% în produsul social total.

În felul acesta se produce o sporire fără precedent a fluxului global demateriale cu dublă implicaţie:

a) extragerea din mediul natural şi antrenarea în economie a unor

cantităţi tot mai importante de resurse;

b) evacuarea în natură a unor cantităţi crescânde de deşeuri sub diferite

forme.

Mărimea fluxului global de materiale depinde de numărul bunurilor

produse, de amploarea fluxurilor interramuri, de consumurile specifice de

materiale pe unitatea de produs şi de durata medie de viaţă sau longevitatea

37



bunurilor.

În mod obişnuit, pentru a sublinia sporirea volumului fluxului material şi

ridicarea vitezei acestuia, se poate considera că în vremurile moderne, în

decursul vieţii unei persoane, considerând speranţa medie de viaţă de circa 75

ani, aceasta asistă la creşteri fără precedent a producţiei şi a consumului de bunuri şi servicii.

Astfel un om dintr-o ţară unde se realizează un ritm de creştere

economică de 8% observă la bătrâneţe că într-un an se produc de peste 300 de

ori mai multe bunuri şi servicii decât în anii tinereţii sale. Ca urmare, în decursul

vieţii un om nu numai că îşi poate reînnoi de mai multe ori toate produsele ce-l

înconjoară, ci şi le poate înmulţi, în special pe seama noilor produse, care au

început să fie cunoscute doar începând din acest secol - automobil, televizor,

radio, aparate electrocasnice, precum şi pe seama unui număr important de

servicii superioare cantitativ şi calitativ, care aduc omului însemnate avantaje.

Fireşte, creşterea volumului producţiei nu este proporţională cu sporirea

potenţialului acesteia de a satisface un volum mărit de trebuinţe. La rândul lor,

nici consumul de resurse desprinse din natură, nici cantităţile de reziduuri

evacuate în natură nu sunt proporţionale cu sporirea volumului total al

producţiei.

În primul rând, se pune problema reducerii considerabile a consumului

specific de materii prime, combustibil şi energie pe unitatea utilă de produs sau

pe unitatea parametrilor caracteristici de funcţionare ai produselor, ca de

exemplu: consum de metal pe un cal putere, consum de carburanţi la 100 de

tone-km parcurşi, consum de combustibil pentru un kWh produs, consum de

metal şi de alte materiale pe o maşină electronică, ţinând seama de performanţele

acesteia (memorie, viteză de calcul, etc.).

În al doilea rând, este vorba de schimbarea raportului dintre sectoarele

primar, secundar şi terţiar ca urmare a adâncirii gradului de prelucrare a

38

Mediulnatural

Procese

Reziduuri



materiilor prime, a reducerii consumurilor specifice de materiale şi modificării

structurii consumului global în favoarea serviciilor care aşa cum este cunoscut

sunt consumatoare mai modeste de materii prime.

În al treilea rând ne referim, pe de o parte, la tendinţa de scurtare a

duratei de viaţă a bunurilor, iar pe de altă parte, la cea de intensificare a reciclăriiresurselor anorganice şi organice. Acestea au efecte contrarii: prima conduce la

sporirea necesarului total de resurse extrase din natură, iar cea de-a doua la

reducerea acestuia.

3.5.1. Longevitatea produselor

Dacă durata fizică a produselor poate fi nelimitată, longevitatea acestora

este limitată şi se referă la perioada de timp a utilizării lor. Reducerealongetivităţii produselor este determinată de manifestarea a două tendinţe

principale în economia modernă:

a. simplificarea produselor şi proceselor, care conduce adeseori la

înlăturarea lor după o singură folosire, fără ca acestea să fie uzate (de exemplu

ambalajele);

b. deprecierea tehnică şi morală a produselor.

În legătură cu cea de-a doua tendinţă menţionată mai sus (depreciereatehnică), aceasta se referă, îndeseobi la deteriorarea calităţii produselor sau

performanţelor lor tehnice ca urmare a funcţionării acestora fie în condiţii

normale, fie în condiţiile unor dereglări ale mediului înconjurător. Ca urmare,

are loc grăbirea deprecierii tehnice a produselor (de ex. coroziunea unor instalaţii

din cauza unor poluanţi chimici). Cel de-al doilea gen de depreciere (morală)

joacă un rol tot mai important în economie, datorită unor anumite schimbări în

mecanismele de piaţă, precum' şi în comportamentul consumatorului şi al

producătorului. Deprecierea morală are ca izvor apariţia unor bunuri noi cu

performanţe tehnice şi economice superioare celor existente şi care asigură o

eficienţă economică sporită. Aceasta poate fi numită depreciere morală,

economică. Alt izvor al deprecierii morale este cel de origine social-psihologică,

asimilat unor fenomene ce ţin de schimbările sau de evoluţia psihologiei

individuale şi sociale, ca moda, gusturile, etc. Deprecierea morală psihologică se

extinde tot mai mult, pe măsura creării abundenţei de produse şi servicii.

Există numeroase variabile care determină sau influenţează, într-un sens

39



sau altul, longevitatea produselor.

Printre acestea se numără tot mai mult factorii care nu în totdeauna pot fi

exprimaţi cantitativ, cum sunt, de exemplu, cei psiho-sociali menţionaţi.

Problema practică este de a lua în considerare toţi aceşti factori pentru a

determina momentul optim de înlocuire a produselor (mijloace de producţie şi înspecial uneltele de muncă, bunurile de consum de folosinţă îndelungată, precum

şi unele bunuri cum sunt cele de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de uz casnic,

etc.) Totodată, se pune problema de a determina timpul de funcţionare a

produselor, pe de o parte, de către consumatori, iar pe de altă parte, de către

producători.

Criteriul esenţial care se are în vedere la determinarea duratei optime de

funcţionare a produsului este cel al eficienţei economico-sociale. În acest scop, pentru calcule şi comparaţii se iau indicatori caracteristici, cum sunt preţurile de

achiziţii ale bunurilor noi, cheltuielile de reparaţii şi de întreţinere ale bunurilor

existente, cheltuielile de exploatare şi efectele economice şi sociale pe care le

aduc produsele respective în comparaţie cu cele de înlocuire.

Evoluţia consumului, ca şi a comportamentului consumatorului în

corelaţie cu dezvoltarea economică se află sub influenţa diferiţilor factori, printre

care un loc principal îl ocupă strategia producătorilor pusă în evidenţă prin

intermediul mecanismului de piaţă. Producătorul îşi poate exercita strategia sa

într-un mod cu totul diferit, în funcţie de evoluţia produsului şi de gradul de

saturare a pieţei cu produsul respectiv. Se disting următoarele trei faze

importante:

a. perioada de inovaţie, când producerea bunurilor se face în număr mic,

preţul lor este ridicat şi ele sunt destinate unei minorităţi a consumatorilor care

dispun de venituri ridicate;

b. o perioadă ce se caracterizează prin trecerea la o producţie de masă a

bunurilor, coborârea preţului de vânzare şi o largă difuzare a acestora;

c. o perioadă de saturare a cererii pentru produsele respective, nemaifiind

posibilă nu numai sporirea producţiei, ci chiar menţinerea ei la dimensiunile

anterioare.

În acest context, adeseori se pune problema, pe de o parte, pentru

producători de a găsi noi căi de îmbunătăţire a calităţii produselor, a

caracteristicilor lor tehnico-economice, iar pe de altă parte, pentru consumatori

40



de stimulare a lor de a înlocui produsele vechi cu altele noi, de calitate

îmbunătăţită.

3.5.2. Reciclarea resurselor de materii prime

Activitatea de producţie este caracterizată ca fiind un proces în care areloc schimbul permanent intre om şi natură:

a. desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în produse

folositoare;

b. restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de deşeuri.

După un anumit timp, cu o întârziere mai mică sau mai mare, o parte din deşeuri

sunt integrate în circuitul biologic, iar altă parte, în circuitul economic. Prima

formă de integrare se numeşte reciclarea naturală care are loc mai cu seamă cuajutorul agenţilor biologici, iar cea de-a doua - reciclarea artificială, care se face

de către om. Problema este de a păstra la proporţii cât mai reduse cantităţile de

reziduuri evacuate în natură şi anume în limita potenţialului de care dispune

mediul natural de a le recicla fără urmări defavorabile de tipul dezechilibrelor

ecologice. Aceasta se poate realiza, pe de o parte prin desprinderea din natură a

unor cantităţi rezonabile de resurse şi prelucrarea eficientă a acestora, fără să

rezulte cantităţi mari de deşeuri, iar pe de altă parte, de a capta şi colecta în proporţii crescânde aceste deşeuri, începând de la însăşi sursa lor de producere,

şi a le supune prelucrării în procesele de producţie.

Operaţia este cunoscută sub denumirea de reciclare artificială a

resurselor. Desfăşurarea sa are loc după anumite reguli sau cerinţe obiective de

care trebuie să se tină seama în formularea unor acţiuni practice în economie.

În primul rând, pe întregul ciclu economic - de la extracţia, producţia şi

transformarea materiei prime la consumul final - se produc subproduse cu

valoare redusă sau fără valoare, precum şi reziduuri fără valoare, ori chiar cu

efecte dăunătoare în economie, numite pe scurt deşeuri, care şunt susceptibile în

anumite condiţii tehnice şi eficienţă economică de a reintra în circuitul

economic.

În al doilea rând, în cursul proceselor economice, inclusiv al reciclării

deşeurilor, au loc modificări ale proprietăţii produselor, precum şi dispersia

materiei, cu care prilej se produce degradarea materiilor prime, pierderea

greutăţii, etc.

41



În al treilea rând, evoluţia ratei de reciclare a deşeurilor este determinată,

pe de o parte, de evoluţia costului la producţia obţinută din materia primă

originală, iar pe de altă parte, de evoluţia costului la produsele obţinute din

reciclarea deşeurilor, luând în considerare, în acelaşi timp, atât cheltuielile de

investiţii suplimentare pentru. recuperarea acestor resurse, cât şi efectelenegative ce pot fi provocate vieţii economice şi sociale dacă nu s-ar lua măsurile

necesare de reciclare a deşeurilor. Atât timp cât abundenţa unor resurse

exploatabile asigură costuri de producţie mult mai scăzute decât cele pe care le-

ar putea asigura utilizarea deşeurilor, iar influenţa negativă a evacuării acestora

în natură asupra factorilor de mediu nu a început încă să-şi facă apariţia,

reciclarea rămâne în afara teoriei şi practicii economice, neprezentând interes

nici din punctul de vedere al eficienţei economice, nici din cel al moraleiecologice. Problema capătă importanţă şi începe să intre în câmpul de preocupări

al ecologiştilor, apoi ale economiştilor în măsura în care încep să-şi facă apariţia

efectele negative asupra factorilor de mediu, cu pierderi pentru economie. Ea

capătă aspecte deosebit de acute în cazurile când resursele devin deficitare, iar

costurile noilor resurse extrase din natură cresc.

În al patrulea rând, mărimea ratei de reciclare, precum şi masa deşeurilor

reciclate depind de nivelul de dezvoltare economică în general, de gradul de

dezvoltare a unor ramuri recunoscute ca mari producătoare de deşeuri, precum şi

de intensitatea caracterului deficitar al resurselor, atât pe plan intern, cât şi

internaţional, sau, pe de o parte, de raritatea resurselor, iar pe de altă parte, de

mărirea cererii. Deşi în acest domeniu statisticile sunt destul de sărace în

informaţii, iar metodologia care stă la baza calculării indicatorilor nu este încă

unitară, totuşi, există unele calcule şi situaţii pentru a putea reprezenta unele

tendinţe privind amploarea şi direcţia de desfăşurarea a fenomenului.

Astfel, cantitatea deşeurilor industriale, comerciale şi menajere colectate

a ajuns la cca 40kg/zi locuitor SUA, l8kg/locuitor RFG şi 2kg/zi locuitor în

România. Pretutindeni, metalele preţioase sunt aproape în întregime reciclate.

Totodată, rate înalte de recuperare se realizează la metalele feroase şi

neferoase, însă cu diferenţe mari pe ţări. De exemplu, la cupru, raportul intre

producţie mondială de cupru rafinat obţinut din minereu şi producţia obţinută din

reciclare este de 0,42. În acelaşi timp insă, în ţările cu un consum mare de cupru

şi cu un puternic deficit de resurse miniere proprii, acest raport apare mult mai

42



ridicat: 0,66 în SUA, 0,97 în ţările Europei de Vest etc. De asemenea, în ţările

exportatoare de aluminiu obţinut din prima fuziune, rata de reciclare exprimată

ca raport intre producţia de aluminiu din a doua fuziune şi producţia din prima

fuziune a fost în anul 1970 foarte redusă (Norvegia - 0,008, Canada - 0,003,

Franţa - 0,23) faţă de marile ţări importatoare de aluminiu din prima fuziuneunde rata de reciclare a fost mult mai înaltă (Japonia 0,43; RFG - 0,84; Italia -

1,05; Anglia - peste 5). Rate de recuperare înaltă se realizează la fier (50-70%),

iar rate în creştere se înregistrează la hârtie şi cartoane, textile, sticlă şi cauciuc.

De exemplu, gradul de colectare a maculaturii faţă de consumul intern de hârtie

şi carton se ridică la 30-33% în unele ţări din Europa de Vest (Franţa, Olanda,

Anglia, RFG) şi în anul 1975 la 28,5% în România, cu perspectiva de creştere

la peste 36%.Realizarea pe această cale a unor însemnate economii de resurse, precum

şi a protecţiei mediului sunt evidente dacă se are în vedere că numai pentru

fabricarea unei tone de hârtie sunt necesare 3,8 mc de material lemnos, 650 kg

combustibil convenţional, cca 110 kg de produse chimice, un consum foarte

mare de apă şi că procesele de fabricaţie a hârtiei au un grad înalt de poluare a

unor factori de mediu (îndeosebi a apei).

În general, există pretutindeni tendinţa ca ratele de recuperare a resturilor

de producţie şi a deşeurilor să crească substanţial, ceea ce apare ca un fapt

pozitiv pe linia cerinţelor privind conservarea resurselor naturale şi protecţia

mediului înconjurător. Se menţin totuşi însemnate obstacole în calea ridicării

acestor rate, cum sunt: costuri de investiţii şi cheltuieli de exploatare încă

necompetitive faţă de cele asigurate prin procedee de extracţie primară,

disponibilităţi de fonduri de investiţii încă restrânse în raport cu cererile,

insuficiente în ce priveşte rezultatele oferite de tehnologiile existente pentru

recuperarea deşeurilor, etc. În vederea economisirii resurselor şi a recuperării

deşeurilor pot fi insă găsite numeroase soluţii atât pe linia sporirii în această

direcţie a contribuţiei cercetării şi proiectării, cât şi pe linia perfecţionării

sistemului de organizare, de cointeresare materială (individuală şi colectivă),

precum şi de educaţie cetăţenească, a populaţiei în spiritul economisirii şi

reciclării resurselor.

3.5.3. Probleme ale evaluării economice a resurselor

43



La această dată se recunoaşte insuficienta studiere a relaţiilor si a

cerinţelor de ordin economic pentru prevenirea sau redresarea unor factori de

mediu, a unor efecte negative precum şi lipsa unui sistem de evaluări economice

ale resurselor naturale, suficient închegat, de cuprinzător, de eficient şi

fundamentat teoretic, sistem care să fie pus în slujba economisirii resurselor naturale şi a conservării factorilor de mediu. Unii cercetători apreciază că a sosit

timpul unei evaluări băneşti realiste a terenurilor agricole şi silvicole, care să fie

corect luată în considerare economiceşte în procesul reproducţiei lărgite şi a

creşterii economice, ca şi în compararea mărimii şi structurii preţului producţiei

agricole din ţară cu cele de peste hotare. De asemenea, trebuie să adăugăm că a

sosit timpul de a evalua băneşte şi resursele minerale ale subsolului, şi resursele

de apă, astfel încât asemenea evaluări să fie utilizate ca instrumente eficiente înacţiunea amplă de raţionalizare a extracţiei şi a utilizării în producţie a tuturor

resurselor, acţiune pusă în strânsă corelaţie cu cerinţele creşterii economice în

perspectivă.

Până în prezent, problema resurselor a fost studiată în ţara noastră mai

ales sub următoarele aspecte:

a) aprecierea cantitativă sau fizică, în dinamică, a rezervelor sigure,

probabile şi posibile pe cele doua categorii - regenerabile şi neregenerabile;

b) substituţia resurselor în perspectivă, luând în considerare tendinţele

progresului tehnic, mutaţiile pe care le provoacă progresul tehnic în domeniul

folosirii materiilor prime şi energiei;

c) evaluarea bănească a resurselor naturale atrase în circuitul economic,

ţinând seama nu numai de valoarea - muncă, ci şi de valoarea de întrebuinţare, în

prezent şi în perspectivă, de volumul în creştere a cheltuielilor pentru producerea

resurselor (când este vorba de cele regenerabile) sau de volumul crescând al

cheltuielilor cerute de cercetare şi de introducerea tehnicii noi pentru substituţie

când este vorba de cele neregenerabile. Evaluarea resurselor are o importanţă nu

atât teoretică în sine; ci mai cu seamă practică, pentru înlăturarea risipei în

procesele economice 1de producţie şi de consum), pentru exploatarea raţională a

acestora ş.a. Faptul că, în general, consumurile specifice de materii prime şi de

resurse energetice sunt încă mari, că factorul de recuperare al multor resurse

minerale este foarte mic, că se face mare risipă în întregul circuit economic,

tocmai la acele resurse care în perspectivă se vor împuţina tot mai mult se

44



datorează în bună măsură tocmai situaţiei că preţurile se stabilesc doar pe baza

valorii - muncă curente şi că nu se iau în considerare în măsură suficientă

factorii specifici determinanţi privind situaţia actuală şi de perspectivă a acestor

resurse.

Toate cele menţionate mai sus constituie elemente utile în realizarea politicii economice în domeniu resurselor. Folosite cu grijă aceste elemente pot

contribui, într-adevăr, la raţionalizarea consumului de resurse naturale şi la

conservarea factorilor de mediu.

Întrebări:1. Care sunt implicaţiile sporirii fluxului global de materiale?2. Care sunt factorii care influenţează mărimea fluxului de materiale?3. Care sunt tendinţele manifestate în reducerea longevităţii produselor?4. Enumeraţi fazele strategiei producătorului în funcţie de evoluţia

produsului şi de gradul de saturare a pieţei cu acesta.5. Ce înţelegeţi prin reciclarea resurselor de materii prime?6. Ce determină evoluţia ratei de reciclare?7. Ce influenţează mărimea ratei de reciclare?8. Care este scopul evaluării economice a resurselor?

45



CAPITOLUL 4

RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

4.1. ATITUDINI ŞL CONCEPTE FAŢĂ DE MEDIU

Rezultatele economice şi tehnologice obţinute de-a lungul deceniilor în

ţările dezvoltate au creat un optimism robust în jurul sistemului de producţie şi

tehnologie modern, încât legătura firească de intercondiţionare dintre creşterea

economică şi mediu fie că a fost uitată, fie că a creat o imagine falsă, potrivit

căreia natura generoasă se poate dispensa de toate bogăţiile sale, pe care omul le

poate obţine după bunul său plac, fără vreun control sistematic. De asemenea, s-

a creat imaginea că omul înzestrat cu forţa inteligenţei şi tehnologie modernă

trebui să domine şi apoi să transforme natura, punând-o astfel în întregime în

slujba sa.

Această atitudine faţă de mediu a fost reflectată din plin de ştiinţele

economice, care, astfel au alimentat şi ele conştiinţa multor generaţii în direcţia

respectivă. Însă în felul acesta am asistat la adâncirea înstrăinării omului de

natură, proces care începuse deja odată cu înaintarea spre civilizaţiile moderne,

de când el îşi creează şi îşi dezvoltă un mediu artificial tot mai confortabil, pe

seama sau în opoziţie cu cel natural.

Sistemul tehnologic modern îl înstrăinează pe om de natură în aşa

măsură în cât el acţionează tot mai mult împotriva ei, contribuind la degradarea

acesteia. Natura astfel se poate răzbuna în mod ireversibil. Problema esenţială

este nu numai de a găsi explicaţii privind originea unor astfel de atitudini, şi ci

de a face pe om un bun aliat şi protector al naturii, de căuta şi construi

mecanismele economice şi sociale, necesare care să lucreze pentru protecţia

mediului în condiţiile creşterii economice.

Din punct de vedere al manierei generale a subiectelor tratate, se poate

aprecia că în acest domeniu sunt formate trei curente principale, care în general

sunt dominate de viziunea a trei profesii:

46

Obiectiv: În acest capitol se prezintă raportul dintrecreşterea economică şi mediul înconjurător. Se fac referiri în special la corelaţia dintre creştereaeconomică şi evoluţia stării ecologice cât şi laintegrarea mediului în ansamblul proceselor economice.



a) - ecologi, care în general, pe baza unor studii ample şi concrete a

faptelor şi fenomenelor, pledează în favoare conservării mediului natural,

adeseori emiţând ca soluţie principală încetinirea sau oprirea creşterii

economice.

b) – economişti, care pe baza cercetărilor concrete ale ecologilor, ca şi aunor cercetări proprii, subliniază compatibilitatea dintre creşterea economică şi

conservarea mediului, conţinând nu numai explicaţiile ci şi mecanismele

economice sociale necesare pentru a asigura această compatibilitate.

c) - matematicieni, care, de obicei, pe baza unor ipoteze, ca şi a unor

concepte elaborate fie de ecologi, fie de economişti, formează modele pentru a

clarifica mai bine interdependenţele dintre variabile şi pentru a desprinde unele

tendinţe, inclusiv cele pe termen lung.Acest domeniu necesită în să o cercetare amplă, interdisciplinară în care

economiştii şi tehnologii din diferite ramuri şi de diverse specialităţi trebuie să

conlucreze.

4.2. CONCEPTE PRIVIND RAPORTUL DINTRECREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

4.2.l. Trebuie oprită creşterea economică?

Potrivit părerii unor ecologi, imperativul mediului necesită oprirea

creşterii economice ca o chestiune a supravieţuirii. După părerea multor

economişti însă, imperativul socio-economic, dimpotrivă solicită continuarea

creşterii ca o problemă a supravieţuirii sociale. Însă şi unii şi alţii pun aceste

probleme sub forma unor condiţii necesare, insă nu şi suficiente, primii

referindu-se la cerinţa protejării şi restaurării ecosistemelor, iar ceilalţi la cerinţa

progresului social şi a asigurării stabilităţii economice.

Deseori din partea domeniului ştiinţelor naturii se solicită tot mai mult

economistului revizuirea atitudinii favorabile pe care aceştia în general o au faţă

de creşterea economică. Într-adevăr se observă din punct de vedere economic

existenţa unei restrânse corelaţii dintre creşterea economică exprimată prin

anumiţi indicatori sintetici (PNB) şi evoluţia stării ecologice denumită evoluţia

solicitării ecologice. În explicarea proceselor şi mecanismelor economico-sociale

47



se formulează o relaţie generală funcţională cantitativă intre solicitarea ecologică

(Yt) şi creşterea economică (Xt) astfel:

Yt = f (Xt)

emiţându-se următorul raţionament: pentru a opri sau modera solicitarea

ecologică (Yt) trebuie frânată sau oprită creşterea economică (Xt). Evident însăcă o asemenea concluzie nu poate fi acceptată.

Evoluţia vieţii economico-sociale poate fi interpretată în termeni fizici,

cantitativi sau doar în termenii unor relaţii liniare, univoce, deterministe.

Asupra acestei relaţii şi concluzii simplificate se pot face următoarele

observaţii:

a) - creşterea economică exprimată prin evoluţia PNB nu este scopul

final, ci doar un mijloc, un instrument, scopul final al producţiei sociale şi îngeneral al întregii activităţi social-economice fiind creşterea nivelului de trai.

b) - creşterea economică, exprimată prin indicatori sintetici, constituie o

sursă substanţială a creşterii bunăstării individuale şi sociale a populaţiei, cu

toată creşterea de cheltuieli pentru conservarea mediului. Potrivit estimărilor,

cheltuielile totale, publice şi private prevăzute pentru apărarea mediului în

produsul naţional brut pentru unele ţări cu economie dezvoltată, se ridică până la

2,5% şi chiar mai mult.În SUA cheltuielile pentru protecţie mediului se ridicau la 2% din PNB

(105 mdr. Dolari), iar la Londra reducerea substanţială a fumului din aer la 0,15

lire sterline pe fiecare locuitor al oraşului.

Aceste cheltuieli în creştere, incorporate în venitul naţional sub diferite

forme contribuie într-o anumită măsură la umflarea acestui indicator cu o cotă

parte care nu se regăseşte în produse şi servicii destinate consumului neproductiv

şi deci ele diminuează bunăstarea populaţiei.

Dar chiar şi în aceste condiţii, creşterea economică încă oferă posibilităţi

mari de sporire a nivelului de trai al populaţiei, în special în ţările în curs de

dezvoltare. În acest context, corect ar fi ca problema să fie pusă în termenii

raţionamentului marginal de eficienţă, compararea creşterii beneficiului cu

creşterea costului. Este vorba de o balanţă intre natură şi om, între mediu şi

creşterea economică, între tehnologie şi ecologie.

Soluţia concretă este deci de a accepta creşterea care dă suplimente de

beneficii nete pentru om şi societate, până când diferenţa dintre beneficiul

48



creşterii economice şi costul reducerii poluării, inclusiv protecţia mediului,

devine zero, deci până când cheltuielile pentru protecţia mediului nu mai aduc

nici un supliment adiţional de bunuri pentru ridicarea calităţii vieţii. Prin urmare

problema este nu de a maximiza protecţia mediului, ci de a găsi un nivel optim

efectelor în interesul omului şi societăţii în comparaţia dintre protecţia mediuluişi creşterea economică. Însă la o diferenţă nulă între beneficii şi costuri s-ar

ajunge într-un viitor previzibil doar în cazul când tehnologiile industriale ar

rămâne aceleaşi sau s-ar dezvolta mai lent decât ritmul de deteriorare al

mediului.

c) - Formularea propunerii de încetare a creşterii economice, mai ales la

nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistenţă atâta timp cât pe

întinse regiuni ale globului şi pe ţări există mari discrepanţe în ce priveşte -nivelul de dezvoltare economică, tehnologică şi ştiinţifică şi intensitatea legăturii

funcţionale dintre solicitarea ecologică şi creşterea economică.

După unele aprecieri, un locuitor cu un venit mediu dintr-o ţară

dezvoltată economic, ca de exemplu SUA, în comparaţie cu un locuitor dintr-o

ţară subdezvoltată din Africa cauzează o rată de exploatare a ecosistemelor

planetei la cca 100 de ori mai mare şi evacuează în natură reziduuri poluante în

proporţii şi mai mari. Unele ţări dezvoltate grăbesc procesul de dezechilibrare

sau chiar de distrugere nu numai a propriilor sisteme ecologice ci şi a unor

ecosisteme din ţări în curs de dezvoltare pe două căi principale. Prima se referă

la tendinţa unor ţări dezvoltate de a amplasa investiţii de capital în ramurile

nepoluante în ţările dezvoltate şi în ramuri puternic poluante în ţările în curs de

dezvoltare, fără eforturi deosebite de adaptare a unor tehnologii curate. A doua

se referă la consumul unor cantităţi masive de materii prime importate din ţările

în curs de dezvoltare. Din cele prezente evidentă eroarea propunerii de frânare

sau încetare a creşterii economice cu consecinţe defavorabile pentru ţările sărace

şi favorabile pentru cele bogate.

d) Problema esenţială este nu de a frâna creşterea economică, mai ales în

ţările în curs de dezvoltare, ci de a căuta şi aplica instrumente economice şi

politice eficiente pentru a pune de acord cerinţele obiective ale creşterii

economice cu cele ale protecţiei mediului prin gospodărirea şi alocarea raţională

a resurselor şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, modalităţile de acţionare fiind

următoarele: celor ce consumă resursele, ca şi celor ce poluează factorii de

49



mediu şi afectează sănătatea omului să li se impună restricţii economice prin

preţuri mai ridicate, prin taxe progresive pentru că poluează mediul natural şi

social, precum şi prin altfel de instrumente. În legătură cu această problemă,

economistului ii revin cel puţin următoarele obligaţii: în primul rând să explice

geneza opoziţiei dintre optimul la nivel microeconomic şi social (total) în care problema mediului ocupă un loc important. În al doilea rând economistul este

chemat să calculeze pagubele pe care le aduc atât poluarea, cât şi folosirea unor

rate înalte de consum al resurselor şi pe această bază, să stabilească un sistem de

preţuri şi de taxe suficient de eficace, alături de unele măsuri prohibitive, un

sistem instituţional şi de control corespunzător.

4.2.2. Cum poate fi integrat mediul în ansamblulproceselor economico-sociale?

Tot mai frecvent apare. necesitatea de a analiza relaţiile valorice dintre

întreprindere şi economie, relaţii care se caracterizează printr-o strânsă

interdependenţă. Această interdependenţă însă nu întotdeauna este reflectată just

în indicatorii valorici şi în deciziile care trebuie să concorde cu interesele

generale (sociale). De aceea, a apărut necesitatea de a crea şi adopta conceptul de

efecte externe, care să ajute la efectuarea, pe plan teoretic şi prin măsuri de

politică economică, a acestei legături, prin "internalizarea" la întreprindere a

efectelor lor externe, denumite "externalităţi".

De altfel, se apreciază că teoria microeconomică nu dispune astăzi în

mod practic de teoria factorilor externi, cu ajutorul căreia se face legătura

factorilor microeconomici cu cei macroeconomici. Şi în domeniul economiei s-a

simţit nevoia folosirii acestui concept, pentru că, mai mult decât în alte domenii,

efectele negative pe care o întreprindere le provoacă economiei sau societăţii prin degradarea unor factori de mediu sau prin poluare nu sunt evidenţiate în

costurile acesteia.

Problema care se pune este de a "internaliza" efectele "externe" negative

pe care le provoacă acea întreprindere fie altei unităţi economico-sociale, fie

societăţii. Deci, de a aduce costul individual (local) la nivelul costului social,

prin adăugarea la costul local al unei mărimi adiţionale echivalente cu valoarea

pagubelor sociale provocate de acea întreprindere. În felul acesta se poate facelegătura în mod corect între nivelul costurilor locale şi nivelul celor sociale prin

50



intermediul unui sistem de taxe, tarife, preţuri, deşi în practică se ridică

numeroase probleme dificile, cum sunt: determinarea efectelor provocate de

fiecare unitate economico-socială, stabilirea mărimii cheltuielilor pentru

depoluare până la nivelul necesar (optim).

În schimbul permanent care are loc între om şi natură în procesul muncii,intervine următorul raţionament: orice element care trece frontiera de la mediul

înconjurător la procesul de producţie este un input şi orice element care trece în

direcţia opusă este un output, adică schimbul sistematic dintre cele două sfere

(mediul înconjurător-procese). Astfel în procesul de producţie, reproducţie,

consum etc., se folosesc ca input resursele naturale, din consumul cărora rezultă

ca output reziduuri (vaste) în cantităţi conforme cu principiul balansării

materiale, avându-se în vedere legea conservării materiei (input-output).Printre concluziile fundamentale care rezultă dintr-o abordare privind

analiza fluxurilor materiale de-a lungul proceselor economice pot fi reţinute

îndeosebi următoarele:

a. ritmul creşterii cantităţilor de resurse solicitate de dezvoltarea

economică are ca limită relativă mărimea ~ zăcămintelor de minerale

nereînnoibile, ceea ce impune sporirea eficienţei folosirii acestora pe tot

parcursul proceselor tehnologice care economisesc resursele, substituirea unor

resurse deficitare cu altele abundente, prelungirea duratei de viaţă a produselor

ş.a.;

b. producerea de reziduuri este inerentă şi ea constituie o parte

componentă pe tot parcursul proceselor economice, de la desprinderea resurselor

din natură până la consumul final al produselor;

c. evaluarea cantitativă a tuturor elementelor care intră în flux trebuie, în

primul rând, să fie însoţită de exprimarea valorică, iar în al doilea rând, să facă

obiectul de calcul şi de introducere a gestiunii economice pentru asigurarea unei

bune gospodăriri a resurselor şi a mediului pe tot parcursul proceselor

economico-sociale.

4.3. PRECIZĂRI METODOLOGICE

51



Adeseori, în construcţia modelelor de creştere economică de tip

tradiţional, formalizate sau nu matematic, se ia în considerare ca ieşire (output)

unul din indicatorii sintetici P.N.B., P.I.B., venit naţional, iar ca intrare (input),

factorii de producţie, forţa de muncă şi progresul tehnic, cu o descriere alegăturilor dintre variabile într-o formă simplificată, deterministă.

Însă pentru a descrie corect procesele economice şi legăturile acestora cu

factorii naturali de mediu, s-a simţit tot mai mult nevoia, pe de o parte, să se

includă în modele, pe lângă variabilele menţionate, altele noi cum sunt populaţia,

resursele naturale, fluxurile materiale curente interne ale procesului de producţie

şi reziduurile poluante, iar pe de altă parte evoluţiile şi legăturile dintre variabile

să apară nu în formă dinamică de tip mecanic fie ele chiar cu influenţe reciproce pozitive şi negative, ci în forme complexe cu evoluţii cantitative şi calitative (fie

de tip organic, fie de tip entropic, fie în sfârşit de tip structural).

Făcând această remarcă, nu intenţionăm să prezentăm vreo variantă a

modelelor de creştere economică şi de evoluţie a mediului înconjurător, ci doar

să subliniem câteva lucruri mai importante:

- în primul rând, există un număr mare de factori care au nu numai o

existenţă simultană, ci sunt într-o strânsă interconexiune. Potrivit acestui principiu orice lucru este conectat cu oricare alt lucru şi, ca atare, producând un

impuls sau perturbând un factor, datorită strânsei lor interconexiuni, are loc, mai

curând sau mai târziu o mişcare sau o perturbare a altor factori sau chiar a

întregului sistem;

- în al doilea rând, în natură, fie prin transformări fizice sau chimice, fie

prin consumuri biologice, nimic nu se pierde, ci totul îşi schimbă doar locul sau

forma. Ca atare, orice lucru desprins din natură, prelucrat sau consumat, trebuie

să meargă undeva. De obicei acesta se cumulează în cantităţi mari de materiale

în locuri ale naturii de care ele nu aparţin şi din care motiv se pot produce

perturbaţii ale factorilor şi ale ecosistemelor;

- în al treilea rând, natura (fizică, chimică şi biologică) are legile sale,

care nu pot fi şi nu trebuie să fie încălcate, ci studiate cu atenţie, cunoscute şi

înţelese de om în toate acţiunile sale. Intervenţia omului în procesele naturale

trebuie să aibă loc nu împotriva sau în detrimentul acestora, ci în strânsă

concordanţă cu procesele şi legile naturii, pentru evitarea perturbaţiilor sau

52



catastrofelor. Aceasta nu presupune, insă că omul trebuie să evite orice

modificare a naturii. Ceea ce se cere însă este de a păstra aceste modificări în

limite raţionale şi admisibile, prevăzând şi evitând acele procese de acumulare

distructive care, potrivit legilor de evoluţie, pot duce la schimbări bruşte,

destructive, cu pagube mari şi ireversibile;- în al patrulea rând, interpretarea şi descrierea evoluţiei fenomenelor

naturale şi, îndeosebi a celor economico-sociale nu se poate face după un sistem

de gândire şi după o metodologie similară fizicii mecanice, ci după sisteme care

să aibă în vedere schimbările reale calitative şi cantitative ale factorilor de

mediu;

- în al cincilea rând, mediul natural trebuie integrat în modele de creştere

ţinând seama de cele două laturi esenţiale ale sale - ca izvor de resurse naturale(minerale, biologice) necesare desfăşurării proceselor economice şi ca rezervor

pentru evacuarea reziduurilor din procesele economico-sociale cu o capacitate

limitată de absorbţie a acestor reziduuri şi de autoregenerare a factorilor de

mediu.

Într-o astfel de interpretare se poate face o analiză şi o evaluare mai

corectă a capacităţii mediului natural de a suporta în perspectivă creşterea

economică, această capacitate privind-o prin prisma disponibilităţilor de resurse

naturale (minerale şi biologice), atrase în cantităţi tot mai mari în circuitul

economic, cât şi prin prisma capacităţii chimice, fizice şi biologice a

ecosistemelor de absorbţie naturală a reziduurilor evacuate în mediu ca urmare a

desfăşurării activităţilor economico-sociale.

O asemenea evaluare are importanţă nu numai pentru a satisface cerinţe

ale cunoaşterii, ci în special, pentru a satisface, cerinţe practice devenite vitale

pentru evoluţia societăţii umane contemporane şi, îndeosebi, a celei viitoare.

Problema pusă spre soluţionare se pretează la analiza unui volum mare de date şi

informaţii, şi ar trebui orientată spre următoarele obiective principale:

1. Reprezentarea în mod cât mai real şi complet a fluxurilor materiale în

cadrul proceselor economico-sociale, în care trebuie inclus şi mediul

înconjurător în dubla sa calitate - generator de resurse naturale şi receptor de

reziduuri cu capacitate limitată de autocurăţare şi regenerare a factorilor de

mediu.

2. Desprinderea tendinţelor privind evoluţia pe termen lung a cererilor de

53



resurse, a descoperirilor geologice şi a rezervelor existente pe glob localizate pe

regiuni şi ţări, cu luare în considerare a unor factori de contractare a creşterii

cererii de resurse (reducerea consumurilor specifice, folosirea substituenţilor,

reciclarea materiilor prime, prelungirea durabilităţii produselor, schimbarea

comportamentului consumatorului faţă de gospodărirea resurselor.3. Caracterizarea evoluţiei cantităţii de reziduuri rezultate din procesele

de producţie şi consum şi a creşterii gradului de nocivitate al acestor reziduuri

asupra mediului ambiant (a factorilor de mediu şi a ecosistemelor), cu influenţe

negative asupra vieţii economice şi sociale, precum şi proiectarea, construcţia şi

folosirea unei pârghii economice pentru protecţia factorilor de mediu şi pentru

înlăturarea poluării.

Întrebări:1. Explicaţi relaţia dintre solicitarea ecologică şi creşterea economică.2. Ce reprezintă creşterea economică exprimată prin diferiţi indicatorieconomici?3. Încetarea creşterii economice reprezintă o soluţie pentru protecţiamediului?4. Care sunt concluziile rezultate în urma analizei fluxurilor materiale?

54



CAPITOLUL 5

INTEGRAREA PROBLEMELOR PRIVINDCONDIŢIILE DE MEDIU ÎN PRACTICA

ECONOMICĂ

O cerinţă fundamentală actuală a soluţionării favorabile a protecţiei

mediului înconjurător constă în integrarea sa în teoria şi practica economică.

Pentru aceasta însă trebuie lămurite o seamă de aspecte teoretice cu numeroase

implicaţii pentru practica economico-socială. Printre cele mai importante pot fi

menţionate următoarele:

- definirea, geneza si modalităţile de soluţionare a contradicţiei dintre

creşterea economică şi deteriorarea mediului înconjurător ca urmare a solicitării

factorilor de mediu, biologici şi nebiologici şi a creşterii gradului de poluare;

- rolul noilor tehnologii şi problema pârghiilor economice pentru

stimularea aplicării lor atât în scopul substituţiei resurselor şi factorilor de

producţie, cât şi în scopul reducerii gradului de poluare pe care îl au procesele de

producţie şi de consum;

- problema aşa numitelor externalităţi sau a efectelor (directe sau

indirecte) pe care le aduce poluarea în economie. Este vorba, pe de o parte, de

evaluarea daunelor provocate de un producător sau o sursă de emisie altor

producători şi consumatorilor sau factorilor de mediu de interes public (aer, apă,

etc), iar pe de altă parte, de evaluarea rezultatelor economice şi sociale ce ar avea

loc prin înlăturarea tehnologiilor poluante şi adoptarea altora noi, nepoluante.

În legătură cu aceste aspecte se ridică numeroase întrebări, la care trebuie

date răspunsuri corespunzătoare:

a. cine trebuie să suporte cheltuielile de protecţie a mediului înconjurător

întreprinderile producătoare, consumatorii produselor poluante sau statul;

b. ce efecte pot avea asupra sporirii volumului producţiei, asupra

indicatorilor economici ca şi asupra preţurilor produselor la nivel microeconomicşi macroeconomic, pe de o parte, dezvoltarea activităţii de protecţie a mediului

55

Obiectiv: Acest capitol prezintă probleme legate deintegrarea mediului în practica economică, analizacostului antipoluării, optimizarea cheltuielilor pentrureducerea poluării cât şi pârghii economice utilizate învederea reducerii gradului de poluare.



înconjurător prin crearea de ramuri de producţie specializate în acest domeniu,

iar pe de altă parte, efectuarea unor cheltuieli de protecţia mediului.

Neluarea în considerare a laturii economice, ci numai a celei juridice -

administrative provoacă adeseori însemnate neajunsuri, manifestate îndeosebi

prin lipsa de armonizare între interesele economice locale şi cele generale, prinnerealizarea unor prevederi de respectare a normelor de poluare, prin

nerealizarea în întregime a programelor de cheltuieli privind reducerea gradului

de poluare, prin neaplicarea la timp a tehnologiilor antipoluante, ca şi a altor

activităţi în vederea protecţiei mediului, în teoria şi practica economică, ceea ce

ar putea contribui la înlăturarea unor asemenea aspecte negative, precum şi la

ameliorarea mediului înconjurător şi la o mai bună valorificare a resurselor.

5.1. EFECTELE POLUĂRII ŞL ANALIZA LOR ÎN RAPORTCU COSTURILE ANTIPOLUANTE

Bunurile care formează obiectul tranzacţiilor economice (vânzare-

cumpărare), de regulă sunt rezultate ale muncii. La baza evaluării lor stau

costurile de producţie. Pentru a realiza o producţie în mod eficient producătorii

sunt puşi în situaţia de a minimiza costurile proprii de producţie, întrucât aceasta

este calea principală de sporire a beneficiului, ca şi a celorlalţi indicatorifinanciari. Se poate spune că în acest fel are loc alocarea eficientă a resurselor

pentru care unităţile economice sunt cointeresate. Ele au interesul de a economisi

resursele proprii şi, prin urmare, sunt preocupate de a minimiza şi aşa-numitul

cost local.

Procesele economice insă, aşa cum am văzut, pe măsură ce se intensifică

şi se multiplică, produc şi evacuează în mediu cantităţi sporite de reziduuri

poluante, cu efecte externe negative, ce provoacă pagube crescânde factorilor demediu de interes public, precum şi unităţilor economice şi sociale, populaţiei.

Aceste pagube se mai numesc şi costuri sociale. Ele nu sunt evidenţiate în aşa

numitele costuri locale şi, ca atare, nu sunt cuprinse în cheltuielile de producţie

ale întreprinderii producătoare de reziduuri poluante şi deci nici în sistemul

general de preţuri. În acest caz nu mai poate fi vorba de alocarea eficientă a

resurselor, deoarece apare contradicţia între interesele generale ale societăţii şi

interesele locale ale unităţilor economice de a reduce la minim cheltuielile. Când

este vorba de efecte negative sau de pagube externe, unităţile economice nu sunt

56



interesate în acţiuni antipoluante. Mai mult, în condiţiile minimizării cheltuielilor

interne ele sunt interesate să evacueze în afară (în mediul înconjurător),

reziduurile poluante. Alocarea optimă a resurselor se poate asigura numai printr-

o adaptare corespunzătoare a analizei ca şi a pârghiilor economice, cerinţelor

privind protecţia mediului prin integrarea problemelor mediului în economie.În legătură cu alocarea optimă a resurselor în condiţiile apariţiei unor

diferenţe între cele două categorii de costuri, ca urmare a existenţei efectelor

externe prin poluare, au fost făcute diferite încercări de a adapta în mod

corespunzător şi a aplica unele tipuri de analize economie. În cele ce urmează

vom reda pe scurt conţinutul unora din acestea.

5.1.1. Analiza costului efectivSelectarea dintre programele posibile pe acelea care realizează obiectivul

propus cu volumul de cheltuieli cel mai scăzut, formează obiectul analizei

costului efectiv. Precizând deci iniţial un anumit obiectiv, problema este de a

căuta acea variantă care să atingă obiectivul propus cu costul cel mai redus.

Această metodă nu ia în considerare beneficiul.

Într-o anumită privinţă, această metodă reprezintă un avantaj, întrucât

adeseori definirea şi măsurarea beneficiului prezintă în practică anumitedificultăţi. De exemplu, păstrarea tot timpul anului la un anumit grad de puritate

anumite cursuri de apă în care sunt evacuate reziduurile industriale, zootehnice şi

urbane dă loc la un număr mare de variante, reprezentând diferite combinaţii de

soluţii, cum sunt: recircularea totală a apelor industriale, epurarea apelor uzate în

una, două sau trei trepte, recircularea parţială a apelor uzate din industrie şi

zootehnie, epurarea apelor uzate la fiecare unitate economică sau în mod

centralizat prin colectarea lor dintr-o anumită zonă, epurarea apelor şi refolosirea

reziduurilor în diferite scopuri ş.a. Evident, în asemenea condiţii nu este posibilă

determinarea beneficiului nici metodologic şi nici practic. Metoda analizei

costului efectiv este insă destul de simplă şi uşor de aplicat. Ea se rezumă la

evaluarea costului fiecărei variante, la ordonarea lor după mărimea costurilor şi

alegerea acelei variante care realizează costul minim.

Când se pune însă problema de a cheltui pentru protecţia mediului numai

anumite fonduri limitate şi de a opta pentru unul din obiectivele importante, cum

sunt purificarea apelor, prevenirea poluării cu substanţe chimice a mediului prin

57



modificarea instalaţiilor, reducerea concentraţiei gazelor şi particulelor evacuate

în aer ş.a., nu mai este aplicabilă metoda analizei costului efectiv. În acest caz se

pune problema de a decide nu doar asupra variantei celei mai ieftine, ci asupra

unor direcţii de acţionare ce ţin de înfăptuirea politicii ecologice sau a unor

obiective din cadrul acesteia.Trebuie căutată, de aceea, o metodă care pe de o parte cere, iar pe de altă

parte oferă elemente suplimentare de informaţii.

5.1.2. Analiza cost-beneficiu

Aceasta este o metodă de analiză cu o utilizare destul de largă în

probleme de eficienţă. Ea constă în evaluarea variantelor programelor de

protecţia a mediului şi în compararea pentru fiecare variantă în parte a celor douăelemente estimate:

a. beneficii;

b. costuri de investiţii si curente.

Pentru a fi comparabile, elementele ce intră în calcul sunt omogenizate şi

actualizate cu ajutorul ratelor de actualizare. De exemplu cheltuielile de investiţii

efectuate în prezent pentru realizarea proiectelor antipoluante pot fi cel mult

egale cu suma actualizată a beneficiilor derivate din aplicarea programului dereducere a gradului de poluare. Rata de actualizare, notată cu En, reprezintă

coeficientul de eficienţă normată, care înseamnă sporul de venit pe care îl aduce

creşterea cu o unitate a fondurilor de producţie. Limita minimă de acceptare a

efectuării cheltuielii de investiţie este realizarea egalităţii dintre volumul

investiţiilor (In) şi volumul beneficiilor (B) actualizate:

Bt

t

En E

En

)1(

1)1(

+

−+≥ I

în care:

B = beneficiul anual prezumat.

En = coeficientul de eficientă normat

t = durata de funcţionare d obiectivului pentru protecţia mediului.

I = cheltuielile de investiţii pentru fondurile fixe şi circulante.

Împărţind suma actualizată a beneficiului la fondul de investiţii, rezultă

un raport mai mare sau cel puţin egal cu l.

58



Bt

t

En E

En

)1(

1)1(

+

−+

I

În cazul când raportul dintre suma actualizată, a beneficiului şi suma

avansată pentru investiţii este subunitară, potrivit regulii impuse de analiza cost

beneficiu, varianta este inacceptabilă. Aceasta înseamnă că creşterea cheltuielilor

întrece creşterea beneficiului actualizat.

Ea devine cu atât mai favorabilă cu cât acest raport este mai mare decât

unitatea. În acest caz, creşterea beneficiului actualizat întrece creşterea

cheltuielilor. Definirea si măsurarea beneficiilor ca urmare a realizării unor

proiecte antipoluante este deosebit de dificilă, mai ales dacă se ţine seama că

există foarte puţine cercetări concrete în asemenea domenii. Înfăptuirea

proiectelor antipoluante va avea ca efecte pozitive realizarea de beneficii pe

următoarele căi:

a. valorificare sau reintroducerea în circuitul economic a unor substanţe

utile prin prelucrarea reziduurilor;

b. evitarea sau înlăturarea unor pierderi de valori materiale ca urmare a

reducerii gradului de poluare a factorilor de mediu;

c. evitarea sau înlăturarea unor cheltuieli pentru sănătate publică dincauza poluării.

Rămân totuşi, unele efecte care nu pot fi evaluate în bani cum sunt cele

referitoare la confortul vieţii umane, (a calitatea vieţii indivizilor şi a întregii

colectivităţi etc. De exemplu, să presupunem că prin realizarea unui proiect

antipoluant, un lac este reamenajat, creându-se un loc agreabil pentru recreere.

Fireşte asemenea efecte pozitive deşi foarte evidente şi favorabile, nu pot fi,

totuşi, evaluate în bani sau cuantificate.La acceptarea şi realizarea unor asemenea proiecte trebuie ţinut cont tot

mai mult de aspecte ale condiţiilor de viaţă, întrucât pe această cale se satisface

necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare populaţiei de a-şi petrece

timpul liber.

5.1.3. Reducerea gradului de poluare la un nivel optim

Din numeroasele observaţii şi studii empirice efectuate s-a constatat exis-tenţa nu numai a unei anumite evoluţii în timp a cheltuielilor pentru acţiuni

59

1≥



antipoluante, ci şi a unor anumite relaţii de dependenţă intre gradul de reducere a

reziduurilor poluante, pe de o parte şi costul precum şi beneficiul total ce se

realizează prin controlul şi acţiunile de reducere a gradului de poluare, pe de altă

parte.

Realizarea unui grad înalt de purificare solicită cheltuieli foarte mari,care nu se mai pot justifica nici chiar fizic, deoarece la un anumit grad de

concentrare reziduurile devin nevătămătoare şi nici economic suportabile. De

aceea, se pune problema de a afla punctul în care se pot obţine avantajele

maxime din acţiunile de protecţie a mediului sau optimul economic.

Figura 1 în care pe abscisă se notează gradul de reducere a reziduurilor

poluante, iar pe ordonată indicatorii privind costul total şi beneficiul total

rezultaţi din acţiunile antipoluante ne poate servi la determinarea nivelului optimde reducere a poluării.

Avantajele maxime se pot obţine în punctul Xo de pe abscisă. Aici,

pantele tangentelor (derivatele) la curbele funcţiilor privind costul şi beneficiul

sunt egale, iar din punct de vedere economic, diferenţa dintre beneficiul total

realizat şi costul total al acţiunilor antipoluante este maxim.

Limita maximă din punct de vedere economic până la care se pot efectua

cheltuieli pentru înlăturarea poluării este punctul Xl, unde costul total este egal

cu beneficiul total.

60



Dincolo de acest punct, orice leu cheltuit suplimentar aduce avantaje mai

mici de un leu, deci, cu alte cuvinte, încep să se producă pierderi. Se poate spune

că punctul unde creşterea costului unei activităţi este egală cu creşterea

beneficiului, înseamnă maximizarea câştigului net al acelei activităţi. Dacă ne

referim la cheltuielile pentru reducerea poluării, se poate spune că gradul de

poluare se află la nivelul optim din punct de vedere al societăţii atunci şi numaiatunci când creşterea costului pentru reducerea gradului de poluarea este egală

cu creşterea beneficiului din această reducere.

Precizând mai bine această problemă se afirmă din teoria optimizării

alocării resurselor că producţia unui anumit bun (în cazul de faţă a unui efect

extern) poate continua până la acel punct în care utilitatea sa pentru membrii

societăţii este egală cu costul său. Unii economişti au aplicat acest principiu la

problema optimizării reducerii gradului de poluare. Se interpretează astfel

noţiunea de utilitate în cazul de faţă în sens monetar, sub forma valorii

Costul total al controlului şreducerea reziduurilor

Beneficiul total obţinut pentru realizarea controlului

şi reducerea reziduurilor

X0

X1

%

Beneficiunet maxim

Gradul de depoluare (p0

Fig. 1 Determinarea nivelului optim de reducere a poluării

61

lei



pagubelor care ar putea fi evitate printr-o acţiune specială îndreptată în acest

scop şi a preţului pe care consumatorii ar fi dispuşi să-l plătească pentru a se

putea bucura de un mediu curat, nepoluat. Deci se pune problema de a determina

până la ce grad de depoluare a mediului este interesată şi dispusă societatea să

ajungă, cunoscându-se:- gradul iniţial de poluare a mediului;

- utilitatea socială suplimentară (marginală), reprezentată de sumele de

bani în plus pe care consumatorii ar fi dispuşi să le plătească pentru reducerea

gradului de poluare, sume care sunt în descreştere odată cu diminuarea gradului

de poluare;

- costurile suplimentare pe care societatea trebuie să le plătească pentru a

avea un mediu tot mai curat, costurile care sunt în creştere odată cu sporireagradului de purificare a mediului.

Asemenea relaţii pot fi reprezentate în mod sintetic într-un grafic în care

pe abscisă se ia gradul de depoluarea (purificare) a mediului şi unde valoarea

funcţiilor privind utilitatea suplimentară, marginală (Um) şi costurile

suplimentare (Cm) descriu curbe cu evoluţii contrarii (Fig. 2)

Pe măsură ce gradul de purificare a mediului creşte, costurile

%

lei

B

X0

F

EA

D Um

Cm

Gradul de depoluare(purificare)

%

lei

B

X0

F

EA

D Um

Cm


Fig. 2 Gradul de depoluare, utilitate marginală şi costurile suplimentare

0

62



suplimentare sunt tot mai mari. În ce priveşte însă utilitatea, iniţial aceasta este

mai ridicată, deoarece gradul de poluare este mai înalt şi deci societatea este

dispusă să cheltuiască mai mult pentru curăţirea mediului. Treptat sumele

suplimentare pe care societatea ar fi dispusă să le plătească cresc odată cu

reducerea concentraţiei substanţelor poluante din mediu, ca urmare a acţiunilor antipoluante întreprinse. Într-un mediu bine purificat, utilitatea unor acţiuni

antipoluante suplimentare dispare şi deci, dacă o exprimăm numeric, ea devine

egală cu zero.

Limita până la care din punct de vedere economic se recomandă

purificarea mediului este capătul din dreapta Oxo din fig. 2 în dreptul căruia are

loc întretăierea curbei costurilor suplimentare. Dincolo de acest punct, avantajele

suplimentare exprimate prin utilitate sunt mai mici decât costurile suplimentareşi ele tind să devină tot mai mici; până dispar complet, în timp ce costurile

suplimentare cresc foarte mult.

În interpretarea analizei cost beneficiu, suprafaţa mărginită de 0DE

reprezintă utilitatea socială sau avantajele pe care le aduc societăţii acţiunile

pentru purificarea completă a mediului, iar suprafaţă mărginită de 0EFA

reprezintă costul pe care societatea trebuie să-I plătească pentru purificarea

completă a mediului.

Dintre acestea, suprafaţa ABD ilustrează mărimea avantajelor nete

maxime ale activităţi antipoluante. Suprafaţa BX0E, reprezentând, de asemenea,

avantaje economice, este dominată însă de suprafaţa costurilor 0EFA, aşa încât

costurile nete (pierderile) sunt descrise de suprafaţa EBF.

Din cele arătate până acum se poate trage o concluzie importantă pentru

practică: aceea de a nu pretinde efectuarea purificării totale a mediului, întrucât

aceasta ar deveni foarte costisitoare şi cu avantaje economico-sociale tot mai

mici. Important este de a căuta punctul unde se realizează valoare extremă a

variabilelor, adică ace) punct limită la care cheltuiala suplimentară pentru

protecţia mediului mai poate asigura cel puţin un avantaj echivalent. Este

punctul critic, peste care orice cheltuială suplimentară se soldează cu pierderi.

Asemenea raţionamente se pot face atât pe ansamblu, cât şi separat pe fiecare

factor de mediu şi reziduu poluant în parte având în vedere, totodată, şi

variantele tehnologice, precum şi evoluţia tehnologiilor.

63



5.2. PÂRGHII ECONOMICE ÎN VEDEREA REDUCERIIGRADULUI DE POLUARE

Mai sus s-a arătat necesitatea şi posibilitatea de a compara costul

reducerii poluării cu valoarea diminuării pagubelor economice şi sociale

provocate de poluare. S-a subliniat că deşi elaborarea standardelor privind

respectarea concentraţiilor limită ale reziduurilor poluante constituie un factor

necesar şi pozitiv, este, totuşi, insuficient. Sistemul de norme obligatorii trebuie

integrat în sistemul economic, în speţă în sistemul valoric şi financiar, pentru a

permite în primul rând, efectuarea unor calcule corecte privind cheltuielile şi

rezultatele economice. Este vorba deci de a determina valoarea pagubelor

provocate de poluare şi de a le lua în considerare în calculele de eficienţă a

proiectelor de lucrări antipoluante. În al doilea rând, integrarea respectăriinormelor fizice obligatorii în sistemul economico-valoric este impusă de

necesitatea de a face posibilă punerea mecanismului economic în sprijinul

alocării optime a resurselor nu numai prin calculul de optimizare a reducerii

gradului de poluare (compararea cheltuielilor pentru reducerea poluării cu

avantajele create prin reducerea pagubelor provocate de poluare cu ajutorul

metodelor de analiză prezente); ci printr-un sistem concret de pârghii economice,

ca de exemplu taxa pentru daunele provocate de poluare şi taxa pentru emisiilereziduale poluante. În cele ce urmează ne vom ocupa de aceste forme ale

pârghiilor economice.

5.2.1. Taxa pentru daunele provocate de poluare

Dacă o unitate economică oarecare cauzează factorilor de mediu de

folosinţă publică sau altor unităţi economice şi sociale, datorită reziduurilor

poluante, anumite pagube, suma acestora nu este contabilizată la unitateaemiţătoare de reziduuri poluante. De aceea, efectul local al daunelor (la unitatea

emiţătoare de reziduuri poluante) apare mai mic decât cel social. Decizia

economică referitoare la unitatea respectivă, unde eficienţa economică apare !a

modul deformat mai mare, este luată pe baza efectelor locale, nu ale celor

sociale. De aceea, asemenea decizie poate fi contradictorie intereselor generale

ale economiei, fie din cauza proliferării pagubelor aduse economiei, fie a

gradului nesatisfăcător al eficienţei economice reale.Instituirea unei taxe asupra activităţii care generează efecte externe poate

64



contribui la înlăturarea unor asemenea fenomene din economie, la punerea de

acord a efectelor locale cu cele sociale, iar calculele economice şi deciziile luate

pe baza acestor calcule pot reflecta mai corect situaţia reală din economie.

În felul acesta, pentru unitatea economică, taxa devine un element al

costului ca oricare alt element - materie primă, combustibil şi energie etc. Deci,mediul înconjurător - aşa cum a făcut remarca A. Hannequart - este transformat

într-o resursă de producţie, cum sunt, de exemplu, forţa de muncă şi materiile

prime, pentru care întreprinderea începe să devină sensibilă la folosirea acesteia

tocmai datorită instituirii taxei.

5.2.2. Taxa asupra emisiei de reziduuri poluante

Această formă de taxă vine în completarea celei precedente. Ea este osumă de bani reprezentând cheltuielile necesare lucrărilor pentru a cointeresa

unităţile economice de a ajunge ia nivelul de purificare optimă a factorilor de

mediu, adică până la nivelul Xo arătat din graficul din fig. 3. Un asemenea tip de

taxă nu ar mai avea caracter administrativ, ci unul cu o funcţie pronunţat

economic stimulativă. De aceea, este raţional ca această taxă să fie calculată şi

percepută pe fiecare unitate de poluare emisă. Totodată, aceasta ar urma să fie

egală cu o rată de XoB sau 0t, aşa cum se arată în fig. 3.

Potrivit acestei definiri, ea reprezintă taxa sau preţul optim (în lei/t sau

mc) de emisie pe unitatea de poluant, reprezentând acel nivel al cheltuieli(or

65

%

lei

B

X0

UmA

D


0

Om

T

Fig. 3



pentru acţiunile antipoluante la care, la o creştere suplimentară a acestora, nu se

mai poate obţine un efect (avantaj) economic şi social suplimentar echivalent, ci

un efect mai mic.

În practică se simte necesitatea instituirii unui asemenea sistem de taxe,

care ar putea fi interpretat ca un sistem de preţuri pentru folosirea raţională aresurselor de interes public (aer, apă).

Taxa asupra emisiei poluanţilor are menirea de a contribui la folosirea

raţională a resurselor de utilitate publică. Aceasta se face îndeosebi pe calea

stimulării unităţilor economice de a integra în calculele economice protecţia

mediului înconjurător. Prin efectuarea unor cheltuieli minime în vederea

îmbunătăţirii unor procese de producţie, tehnologiei şi produselor, poluarea

poate fi diminuată în mod substanţial.

Întrebări:1. Care este obiectul analizei costului efectiv?2. Cum se aplică metoda costului efectiv?3. În ce constă analiza cost-beneficiu?4. Ce reprezintă rata de actualizare?5. Care sunt căile de obţinere a unor beneficii în proiecteleantipoluante?6. Explicaţi optimizarea reducerii gradului de poluare.

7. Prezentaţi pârghiile economice utilizate în reducerea gradului de poluare.

66



CAPITOLUL 6

EVALUAREA FLUXURILOR MATERIALE ŞI AACTIVITĂŢII DE

REDUCERE A REZIDUURILOR POLUANTE

6.1. REPREZENTAREA GENERALĂ A FLUXURILOR MATERIALE

În condiţiile vieţii economice moderne, reziduurile poluante, cu efectele

lor nocive devin treptat o problemă esenţială. În economiile tradiţionale,

fluxurile materiale reziduale erau destul de modeste cantitativ şi scăzute ca

intensitate, iar procesele de producere a lor erau predominant naturale. Odată cu

industrializarea şi cu concentrarea populaţiei în centre urbane puternic

aglomerate, procesele de producţie, de astă dată artificiale, (fizice, chimice şi

biologice stimulate), s-au intensificat, iar fluxurile materiale reziduale au crescut

ca volum aşa de mult, încât au început să afecteze tot mai mult - fie, direct, fie

indirect - viaţa economică, provocând dezechilibru în cadrul unor ecosisteme, a

unor factori de mediu sau a unor fenomene naturale cu efecte defavorabile în

timp asupra vieţii economice şi sociale.

Procesele social-economice, alături de cele naturale, reprezentate de

activitatea vulcanilor, de incendiile naturale, de furtuni etc. solicită factorii de

mediu fizici şi biologici (solul, subsolul, apele, aerul, vegetaţia, regnul animal

etc.), creând dezechilibre locale sau de proporţii mai întinse în ecosisteme, cu

urmări defavorabile pentru însăşi viaţa economică şi socială. Dar, odată ce aceşti

factori de mediu nu mai pot continua să joace nestingheriţi sau fără nici o

restricţie, dublul rol de furnizori de resurse şi receptori de reziduuri, la

solicitările tot mai mari ale proceselor social-economice, se impune elaborarea

unor politici severe şi de perspectivă pe plan naţional şi internaţional, de control

şi protejare a acestor factori. Aceasta cu atât mai mult cu cât o activizare peste

limită a proceselor social-economice, fie chiar numai în anumite regiuni ale

67

Obiectiv: În acest capitol se analizează evoluţiacantitativă a reziduurilor poluante rezultate dinactivităţile economico-sociale şi estimareacheltuielilor pentru înlăturarea acestor reziduuri şi aefectelor nocive.



globului, poate provoca dezechilibre nu numai direct şi de mari proporţii asupra

factorilor de mediu, ci şi indirecte, chiar prin intermediul proceselor sau

factorilor naturali: despăduririle şi defrişările unor mari întinderi contribuie la

extinderea, zonelor de secetă şi zonelor de deşert (fenomen cunoscut în sudul

Saharei şi în India), la sporirea frecvenţei şi proporţiilor inundaţiilor.Schema de principiu care arată legăturile şi influenţa reciprocă între

factorii de mediu, procesele social-economice şi procesele naturale este redată în

figura următoare:

Procesele social-economice, iar uneori şi cele naturale provoacă, pe de o

parte, dislocare din natură a unor cantităţi tot mai mari de resurse, pe care le

supun transformărilor fizico-chimice. Pe de altă parte, aceste procese generează

materiale reziduale, care de obicei, fiind evacuate în mediu, produc daune

receptorilor naturali, umani, ca şi celor economici, cum sunt de exemplu,

corodarea echipamentelor industriale şi civile, scăderea producţiei vegetale şi

pierderea valorii lor nutritive, scăderea randamentului pădurilor şi a calităţii

lemnului, creşterea morbidităţii în rândul populaţiei, cu urmări defavorabile

pentru sănătatea publică şi pentru economie ş.a. Au loc, totodată, rarefierea

treptată a celor mai accesibile resurse naturale clasice, extrase şi prelucrate cu

mijloace tehnice şi tehnologice actuale, precum şi creşterea în proporţii tot mai

mari a emisiilor poluante sub diferite forme, cu o durată mare de persistenţă,

întrecând adeseori posibilităţile naturale de absorbţie, mai ales în cazul

bioxidului de carbon evacuat în atmosferă, ca şi a altor compuşi chimici, al

deşeurilor organice evacuate în ape şi pe sol în concentraţii ridicate.

După un calcul foarte aproximativ, rezultă că în fiecare an cantitatea de

materii prime şi combustibili atrase în circuitul economic pentru prelucrare şi

consum, inclusiv cele importate se ridică în România la peste 200.000.000 tone.

Potrivit unor estimări, în SUA cantitatea acestora este de 3 mild. de tone, din

care mai mult de jumătate combustibili minerali. Aproape în întregime,

cantităţile menţionate suferă transformări, nu numai fizice, ci îndeosebi chimice.

68

Natura(factori de mediu fizici şi biologici)

Procesenaturale

Procesesocial-economice



Se apreciază că reziduurile eliminate în atmosferă provenite din prelucrarea şi

utilizarea acestor materiale şi din combinarea lor chimică inclusiv din

combinarea cu oxigenul din atmosferă, reprezintă circa trei pătrimi din greutatea

menţionată a materialelor utilizate. Eliminarea în atmosferă a reziduurilor are loc

sub formă de:a. carbon combinat cu oxigenul din atmosferă, dând oxidul şi bioxidul de

carbon;

b. hidrogen combinat cu oxigenul din atmosferă, dând vaporii de apă; c.

oxid de carbon, dioxid şi oxid de azot, dioxid de sulf etc.

d. particule fine de materii prăfoase.

Cantităţi mari de reziduuri se elimină în natură şi sub formă lichidă

(diferite produse chimice) sau solidă (gunoi şi produse uzate, materii solidedizolvate sau nedizolvate în apă), rezultând din acestea ape industriale şi

orăşeneşti uzate.

Amploarea cantităţii fluxului de materiale este dependentă de amploarea

dezvoltării industriei energetice, a industriei de prelucrare a combustibililor şi a

diferitelor materiale, a zootehniei şi a aglomerărilor urbane, precum şi de nivelul

de dezvoltare a consumului final.

6.2. UNELE ESTIMĂRI CANTITATIVE ALE EMISIEI ŞL

CONCENTRĂRII REZIDUURILOR POLUANTE

Când ne referim la mediul natural, înţelegem acele condiţii naturale,

precum şi acei factori de mediu cum sunt aerul, apa solul, mineralele,

organismele, clima, râurile, munţii, câmpiile, pădurile, ţărmurile marine ş.a., care

pot contribui la dezvoltarea social-economică. Fiecare din aceste condiţiinaturale concură la asigurarea echilibrului ecologic general şi joacă un rol bine

definit în viaţa economico-socială. Folosite insă în mod abuziv, neglijate,

deteriorate sau epuizate, ele devin frâne puternice în calea desfăşurării în condiţii

normale a proceselor biologice şi a vieţii economice.

6.2.1. Clasificarea reziduurilor poluante şi a efectelor

69



nocive ale acestora

Una din căile importante prin care se realizează suprasolicitarea şi

deteriorarea condiţiilor de mediu este aceea a evacuării unor cantităţi în

concentraţii tot mai mari a reziduurilor poluante rezultate din activităţile umane.

Asemenea reziduuri au efecte nocive fie în mod generalizat asupra tuturor condiţiilor de mediu, fie numai pentru anumite condiţii naturale.

În legătură cu interpretarea poluării atmosferei, trebuie distinse două

categorii de efecte:

a) cele locale sau regionale pe termen scurt;

b) cele globale pe termen lung, privind dinamica impurităţilor din

atmosferă, capacitatea şi direcţiile acesteia de a reacţiona la schimbarea

compoziţiei chimice şi fizice a atmosferei.Estimările făcute arată că o reducere a poluării aerului cu 50% ar

contribui la reducerea morbidităţii şi mortalităţii cu 4-5% şi, totodată, ar

contribui la o creştere a speranţei de viaţă a copiilor nou-născuţi cu 3-5 ani.

Poluarea produce efecte negative, de durată la scară globală, dat fiind

faptul că emisiile de reziduuri poluante sunt transportate la distanţe mari de sursa

de provenienţă, iar odată transportate, unele din aceste reziduuri intră în

combinaţii chimice cu altele şi devin inofensive (de ex. compuşii azotului şisulfului), altele însă, fiind în cantităţi prea mari, nu pot fi absorbite în întregime

prin procesele chimice şi fotochimice (de ex. dioxidul de carbon), mărindu-şi

astfel treptat concentraţia, alte substanţe cu persistenţă îndelungată sau

nedegradabile (biologic, chimic sau fizic), ca de ex. plumbul, cadmiul, fluorul,

etc. Îşi măresc treptat concentraţia în anumite medii prielnice, devenind cu

timpul toxice şi dăunătoare sănătăţii.

Reziduurile organice rezultate din centrele populate, din marile

concentraţii zootehnice, din prelucrarea produselor agricole şi din industriile

alimentare, precum şi detergenţii, sunt evacuate în cea mai mare parte în apele

dulci ªi în apele marine prin sistemele de canalizare orăşeneşti. De asemenea, o

parte din îngrăşămintele chimice pe bază de azot, de fosfor şi de potasiu sunt

antrenate de apele pluviale şi colectate în cursurile de ape dulci şi de aici în

lacuri şi în apele marine. Însă ecosistemul acvatic se numără printre cele mai

delicate şi mai vulnerabile la schimbările condiţiilor chimice şi biologice.

Reziduurile solide, în special cele de provenienţă orăşenească, se

70



caracterizează nu numai printr-o cantitate foarte ridicată, ci şi printr-o mare

varietate de forme şi substanţe, care cu greu pot fi reîncorporate în procesul de

producţie, cu excepţia câtorva din ele, ca metalele, sticla, etc.

Un rol important în deteriorarea calităţii mediului îl au, de asemenea,

cantităţile mari de reziduuri chimice sub formă lichidă evacuate în apelereziduale uzinale, precum şi substanţele radioactive evacuate în apă sau în

atmosferă.

6.2.2. Factorii importanţi care contribuie la sporirea

cantităţilor de reziduuri

În condiţiile în care lucrurile s-ar lăsa să decurgă de la sine, fără a se

înlocui tehnologiile vechi cu altele curate şi fără a se lua măsuri speciale pentru protecţia mediului ambiant, s-ar putea face aprecierea că la ridicarea gradului de

poluare concură doi factori principali:

a) densitatea teritorială a activităţii economico-sociale, exprimată prin

mărimea outputului şi al numărului de locuitori pe unitate de suprafaţă;

b) volumul activităţii industriale şi îndeosebi structura acesteia.

6.2.2.1. Densitatea teritorială a activităţilor economico-socialeEste cunoscut că în lume există mari diferenţe nu numai în ce priveşte

nivelul de dezvoltare economică, ci şi de poluare a mediului. Din majoritatea

publicaţiilor, şi în special din cele ale ONU, reiese că Japonia are o atare evoluţie

economică, urbanistică şi demografică generală în cât astăzi se află în fruntea

ţărilor care au cele mai mari probleme privind nivelul unor efecte nocive asupra

mediului înconjurător, fiind urmată de Germania, Anglia şi altele. Dacă ne vom

referi, de exemplu la densitatea activităţilor economice, reprezentată de outputul,de consumul de combustibili, de numărul de automobile, etc. ce revin la o

unitate de suprafaţă, rezultă, fireşte, mari deosebiri între ţări. În Japonia de

exemplu, aceşti indicatori au crescut rapid devenind mult mai mari decât în

Anglia, care de asemenea este o ţară insulară.

Aceste date se referă insă la situaţii medii pe câteva ţări. Problema

poluării în realitate apare în acele arii în care au loc concentraţii mari ale

activităţii umane: în marile oraşe cu sistem intens de transporturi auto, cu

aglomeraţii ridicate de activităţi industriale poluante şi cu un număr ridicat de

71



locuitori.

Potrivit estimărilor efectuate, există foarte mari deosebiri în ceea ce

priveşte contribuţia agenţilor economici la emisia diferitelor categorii de

poluanţi, precum şi la poluarea diferiţilor factori de mediu.

De aici s-ar putea trage concluzia că, din punct de vedere cantitativ şistructural, starea poluării mediului este o oglindă a volumului şi intensităţii

activităţilor economice, a structurii acestor activităţi şi a grijii faţă de mediu.

6.2.2.2. Activitatea industrială structura acesteia şi a reziduurilor

poluante emise

În multe ţări industrializate, principalul factor de poluare este industria,

inclusiv cea de conversie a energiei, cu deosebiri mari în ce priveşte contribuţiaramurilor acesteia în emisia diferitelor categorii de reziduuri poluante. În

Japonia, de exemplu a fost determinată contribuţia ramurilor industriale la

producerea poluării pe categorii principale de emisie. De aici se poate deduce

faptul că structura şi cantitatea de reziduuri poluante dominante în mediul

ambiant se află într-o strânsă dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de structura

pe ramuri a economiei, în general şi a industriei, în special. Fireşte, atunci când

creşterea economică este strict subordonată unor interese imediate sau unor

obiective care fac abstracţie de problemele mediului înconjurător, se poate

ajunge la situaţii mai dificile, uneori grave, caracterizate prin sporuri mari de

reziduuri poluante, cu efecte defavorabile asupra factorilor de mediu şi cu

pierderi economico-sociale mari.

6.3. EVALUAREA CHELTUIELILOR PENTRUPROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ŞI A

EFECTELOR LOR ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

Devine tot mai evident faptul că elaborarea oricărui proiect vizând

creşterea economică pe termen lung sau oricărui scenariu de prognozare a

dezvoltării social-economice trebuie să cuprindă şi problema poluării, care a

devenit reversul nedespărţit al dezvoltării industriei, transportului şi a

aglomerărilor urbane şi al progresului tehnic în agricultură. În tot mai multe

studii inclusiv în cele elaborate sub auspiciile ONU, se apreciază că o continuare

a atitudinii de până acum faţă de mediu va aduce pe termen lung şi cu certitudine

72



înainte de sfârşitul acestui secol la restricţii fizice insurmontabile asupra creşterii

economice. În legătură cu evoluţia raportului dintre creşterea economică şi

poluare se pot pune cel puţin două întrebări:

a) dacă creşterea poluării este cu totul evitabilă;

b) dacă costurile reducerii poluării sunt prea mari şi prezintă o restricţiesemnificativă asupra resurselor pentru consum şi investiţii.

La prima întrebare s-ar putea răspunde afirmativ numai dacă se au în

vedere cerinţele de înlocuire treptată şi totală a tehnologiilor vechi poluante cu

altele "curate" dacă, se renunţă la produsele poluante folosite în agricultură şi în

alte ramuri economice, dacă reziduurile vor fi complet sau în cea mai mare parte

tratate sau reciclate, dacă ar exista o conştiinţă generalizată a populaţiei şi a

organelor publice de protecţie a mediului, dacă mecanismele economice ar fiadecvate sau adaptate cerinţelor privind reducerea şi înlăturarea poluării

mediului.

În privinţa celei de-a doua întrebări, potrivit calculelor făcute de experţi

ai ONU, rezultă că, chiar în condiţiile respectării celor mai severe standarde,

volumul cheltuielilor totale, (de investiţii şi curente) pentru reducerea poluării

reprezintă 1,4-1,9% din volumul total al produsului naţional brut. În condiţiile

existenţei unor standarde mai puţin severe şi unde nu se pun probleme de poluare

prea grele şi numeroase, costurile tuturor activităţilor de reducere a poluării se

ridică la 0,5-0,9% din produsul naţional brut. Studiul apreciază că în ţările

dezvoltate economic circa 5-8% din totalul fondului de capital este constituit din

amenajări şi instalaţii pentru reducerea poluării şi controlul mediului

înconjurător.

Ca o concluzie la datele prezentate, în studiul ONU se apreciază, că deşi

poluarea este o problemă gravă pentru umanitate, totuşi ea poate fi soluţionată

tehnologic, iar costul economic pentru menţinerea poluării la limitele admisibile,

deşi relativ înalt, este totuşi, suportabil.

Cheltuielile pentru acţiunile antipoluante au cel puţin două categorii

principale de influenţe: prima se referă la creşterea costului producţiei, iar cea de

a doua la ameliorarea condiţiilor de mediu.

În cazurile cele mai frecvente, cheltuielile pentru protecţia mediului

ambiant duc în final la sporirea destul de însemnată a costului producţiei, mai

ales când măsurile antipoluante nu au în vedere recuperarea reziduurilor nocive.

73



Care este mărimea acestor influenţe asupra costului producţiei, poate reieşi din

calculele care s-au efectuat pe baza datelor privind cheltuielile anuale curente

antipoluante în diferite ţări. Astfel, dacă se ia în considerare această categorie de

cheltuieli, la care se adaugă cele de cercetare pentru protecţia mediului

înconjurător, precum şi amortismentul corespunzător echipamentuluiantipoluant, creşterea costului producţiei în ramurile industriale bazate pe

procese chimice se aproximează la 6-15%.

Luând cele trei categorii de cheltuieli menţionate mai sus şi calculând

influenţa asupra costului produselor din unele ţări dezvoltate, s-a ajuns la

următoarele rezultate (Tabelul 1)

Efectele luptei contra poluării asupra costului producţiei în unele ţări

dezvoltate din punct de vedere economic, calculate în două variante ale creşterii preţului: slabă şi puternică

Tabelul 1

Influenţa asupra costului produselor din unele ţări dezvoltate

Creşterea preţului produselor slabă puternică

RFG 4,00 9,30SUA 3,60 8,80Franţa 3,70 8,70

Japonia 4,00 9,00Anglia 4,00 9,00

Rezultatele acestor calcule arată influenţele sensibile ale cheltuielilor

efectuate pentru acţiunile antipoluante asupra creşterii costurilor de producţie.

Acum să analizăm pe scurt influenţa pe care o pot avea cheltuielile

antipoluante asupra ameliorării stării mediului ambiant în cazul adoptării

diferitelor variante tehnologice. Se ştie că, în general, există mai multe căi de

reducere a poluării factorilor de mediu. Printre acestea pot fi amintite:

construcţia instalaţiilor de captare şi valorificare a substanţelor înainte de a fi

evacuate în mediu, ameliorarea instalaţiilor şi tehnologiilor de fabricaţie,

schimbarea tehnologiilor de fabricaţie, folosirea altor materii prime şi

combustibili cu grad de poluare mai scăzut, curăţarea prealabilă a materiilor

prime şi combustibililor de impurităţi poluante ş.a. Potrivit acestor observaţii şi

sondaje efectuate, s-a constatat că, deşi pe termen lung sunt mai puţin eficiente,

totuşi, multe unităţi preferă primele soluţii (construcţia instalaţiilor de epurare a

74



apelor sau de captare a substanţelor poluante) întrucât ele ar atrage după sine

schimbări importante în procesele de fabricaţie. Fireşte, pe termen lung, o

asemenea soluţie nu poate fi convenabilă, mai ales dacă se are în vedere că

această cale atrage după sine şi cheltuieli suplimentare de exploatare a

instalaţiilor, precum şi cote de amortismente relativ ridicate, iar randamentulinstalaţiilor nu poate fi atât de ridicat încât să asigure în viitor un mediu curat.

De aceea, adeseori, în mod just se pune problema încurajării unităţilor pentru

adoptarea soluţiilor de schimbare treptată a tehnologiilor cu altele noi curate.

O problemă importantă se pune şi în legătură cu găsirea unor tehnologii

care să ducă la sporirea randamentelor de depoluare, în condiţiile asigurării unei

eficienţe corespunzătoare. Sunt multe exemple care arată că o reducere

neînsemnată a gradului de poluare atrage după sine o creştere însemnată avolumului de cheltuieli pentru măsurile antipoluante.

Adeseori, calculele privind cheltuielile şi efectele reziduurilor poluante

sunt făcute fără a lua în considerare posibilităţile de folosire sau reintegrare a

reziduurilor în procesele productive. Fireşte în cele mai multe cazuri cu o

diferenţă minimă de cheltuială prin prepararea reziduurilor (pe cale chimică sau

fizică) şi încorporarea lor în procesul productiv, se poate recupera o parte din

cheltuielile pentru măsurile antipoluante. Astfel, obiectele vechi metalice sortate

pot fi date la retopit, resturile de hârtie la reutilizarea lor pentru fabricarea

cartoanelor, compuşii şi substanţele din apele de canalizare şi gunoaiele, după

tratarea lor pot fi utilizate ca îngrăşăminte în agricultură, etc.

Costurile de recuperarea a materialelor din reziduurile poluante uneori

apar mai ridicate decât costurile obtinerii lor din materialele noi extrase din

natură. Aici ar fi necesar însă să se aibă în vedere cel pu?in două probleme:

a) să se ia în calcul costul extern al poluării adică nu numai daunele la

producătorul poluanţilor, ci şi cele externe provocate altor producători, factorilor

de mediu, populaţiei din imediata apropiere şi de la distanţă mai mare, precum şi

viitoarelor generaţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a putut constata că

poluarea este transferată nu numai dintr-o formă în alta, sau numai spaţial, de la

distanţe mici la distanţe mari, ci şi intertemporal, de la o generaţie la alta, prin

sporirea treptată a concentraţiei diferitelor substanţe nocive. Toate aceste aspecte

trebuie avute în vedere la determinarea volumului cheltuielilor şi efectelor

reziduurilor poluante;

75



b) de multe ori, costurile materialelor noi extrase din natură, calculate pe

baza relaţiilor valoare - muncă, aşa cum s-a mai arătat, nu oglindesc caracterul

limitat (fizic sau economic) şi epuizabil în timp al unor resurse naturale. În acest

caz, faptul că valorificarea şi reintegrarea în procesele productive a reziduurilor

nu apar astăzi eficiente nu se datorează întotdeauna faptului că măsurileantipoluante şi de valorificare a acestora sunt prea scumpe, ci mai degrabă că

însăşi unele resurse de materii prime şi energetice sunt relativ mai ieftine faţă de

situaţia prezentă şi mai ales cea de perspectivă a rezervelor, cunoscând faptul că

în unele cazuri problema apare deosebit de acută.

Adeseori, sistemele de organizare a producţiei, interesele economice

curente, modul de evaluarea bănească a resurselor reintrate în circuitul

economic, etc., nu sunt suficient adaptate la necesitatea de a lua în considerareaceste aspecte, ceea ce explică, în mare parte, creşterea poluării şi degradării

factorilor de mediu, slaba preocupare pentru încorporarea reziduurilor în

procesele economice, ca şi risipa generală de resurse.

Întrebări:1. Explicaţi legătura dintre factorii de mediu, procesele social-economice şi procesele naturale.

2. Clasificaţi reziduurile poluante şi efectele nocive a cestora.3. Care sunt factorii care contribuie la sporirea cantităţilor dereziduuri?4. Cum se poate evita creşterea poluării?5. Cum influenţează cheltuielile pentru reducerea poluării costul

producţiei ?6. Cum influenţează cheltuielile antipoluante ameliorarea stării mediuluiambiant?

76



CAPITOLUL 7

AGRICULTURA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

7.1. AGRICULTURA – SISTEM ECOLOGIC ARTIFICIAL

Activitatea omului de cultivare a plantelor şi de creşterea animalelor a

însemnat modificarea peisajului natural. Agricultura prima şi cea mai importantă

activitate umană, care a dus la apariţia unor noi peisaje, unor noi ecosisteme -

agrosistemele.

Modificările s-au accentuat pe măsura industrializării agriculturii, a

intensificării acesteia. Desigur că agricultura trebuie să asigure securitatea

alimentară, preţul însă este degradarea continuă a mediului natural, şi a

resurselor naturale.

Pentru o bună înţelegere şi o abordare globală a protecţiei mediului vom

preciza câteva caracteristici importante, de principiu, ale agroecosistemelor

comparativ cu ecosistemele naturale.

Ecosistemele agricole se diferenţiază de ecosistemele naturale în primul

rând din punct de vedere structural ca densitate a speciilor, în al doilea rând din

punct de vedere al complexităţii şi al relaţiilor de natură (plantele, animalele

domestice neputând concura speciilor naturale).

În agricultură există un consum de energie sporit, un aport suplimentar

de energie, modificând circuitele naturale sau introducând circuite noi.

Legităţile ce se manifestă în ecosistemele naturale acţionează şi în

agrosisteme în ecosistemele naturale aceste legităţi permit realizarea unui

echilibru biologic dinamic. Acesta se bazează în principal pe invariaţia

numărului de specii, pe autoreglarea mărimii populaţiilor şi pe reciclarea

materiei.

Este posibilă realizarea unui echilibru biologic în ecosistemele artificiale,în cadrul acestora numărul de specii este relativ invariabil, iar mărimea acestora

77

Obiectiv: În acest capitol se face o analiză aecosistemelor agricole rezultate în urma practicării

agriculturii. De asemenea, agricultura fiind o sursăde poluare a mediului, sunt prezentate efectelenegative ale acesteia asupra mediului. În ultima parte sunt prezentate câteva principii referitoare laaplicarea unei agriculturii biologice.



poate fi dirijată de om, Sunt însă semne de întrebare privind modul practic al

controlului mărimii acestora.

Un alt aspect de principiu ar fi reciclarea materiei. Omul ia cantităţi

imense de energie din mediu. Aportul adus de el nu este compensator - ducând la

epuizarea resurselor naturale sau la crearea unui plus de energie ceea ce are caefect acumulări mari de deşeuri.

Putem aprecia că omul prin practicarea agriculturii creează artificial

biotopuri, biocenoze, agroecosisteme în care dirijează factorii de mediu, speciile

naturale şi concurente, speciile domestice, fluxul de energie şi de informaţie.

Ecosistemele agricole au apărut ca o necesitate impusa de dezvoltarea

societăţii umane a cărei existenţă este în mod vital legată de asigurarea,

dezvoltarea şi diversificarea resurselor specifice de hrană. Evoluţia biologică aomului nu ar fi fost posibilă în afara emancipării sale nutriţionale.

Dacă la începuturile sale omul a fost culegător şi apoi vânător, treptat,

după descoperirea focului în paleolitic, modul de asigurare trofică, a început să

se schimbe, Structura hranei a căpătat particularităţi noi, deosebite de cea a

celorlalte animale. A devenit, astfel, necesară lărgirea bazei alimentare prin

extinderea covorului vegetal ierbos în dauna celui forestier. Trecerea de la

stadiul de procurare a hranei prin cules şi vânat la cel de producere şi apoi de

păstrare a acesteia a pus bazele viitoarei activităţi agricole.

Ecosistemele agricole sunt unităţi funcţionale a1e biosferei ce-şi au

originea în ecosistemele naturale, spre deosebire, însă, de cele naturale,

ecosistemele agricole sunt create de om şi controlate de om în scopul obţinerii de

produse agroalimentare şi a altor resurse materiale necesare societăţii.

Conform scopurilor urmărite, omul impune ecosistemelor agricole o

structură trofică de o diversitate redusă, un circuit de substanţe şi energie

schimbate sub aspectul intensificării sau inhibării unor procese, Cu alte cuvinte,

fără a eluda legile termodinamicii şi ale ecologiei, agroecosistemul se constituie

într-o unitate de lucru a biosferei a cărei dinamică şi structură sunt dirijate de

om.

Începerea şi dezvoltarea primelor activităţi agricole este corelată atât cu

comunicarea experienţei, deci a cunoştinţelor necesare, dar şi cu unele

modificări ecologice produse pe Terra care au accentuat necesitatea începerii

acestui gen de activitate. Astfel, retragerea calotelor glaciare, creşterea

78



temperaturilor de la ecuator spre poli, urmată de aridizarea câmpiilor şi

diminuarea resurselor de apă şi hrană au determinat retragerea faunei de tip

erbivor în jurul cursurilor de apă, căutate din aceleaşi motive şi de populaţiile

umane, A rezultat astfel o restrângere a arealului trofic care a contribuit la

modificări comportamentale, dar şi de relaţii între specii, ca de exemplu, relaţia pradă-prădător dintre animalele de tip erbivor şi cele de tip carnivor.

Prin acest fond de modificări a rezultat un fel de solidaritate sau

comuniune între omul vânător şi mamiferul de tip erbivor, situaţie care a iniţiat

domesticirea animalelor ca proces de durată. O mare şansă a fost aceea că

animalele sălbatice din Asia Occidentală şi Orientul Mijlociu erau formate din

specii capabile de un mare ataşament faţa de om aşa cum sunt: bovinele, ovinele,

caprinele şi porcinele,Domesticirea animalelor a fost îmbinată în mod fericit cu cultivarea

pământului, ceea ce a constituit o posibilitate sigură şi în acelaşi timp evoluată

de producere şi asigurare a hranei. Crearea agrosistemelor a echivalat cu

înlăturarea de pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale complexe şi

înlocuirea lor cu biocenoze artificiale simple, controlate de om. Omul impune

biotopului o anumită agrobiocenoză a cărei structură este adaptată scopului său

economic.

în funcţie de modul de recuperare a resurselor biotopului în activitatea de

producere a biomasei necesare, funcţionarea unui agrosistem se poate realiza pe

două căi:

- prin redresarea naturală a fertilităţii şi regenerarea naturala a bazei

trofice care implică şi refacerea circuitelor biogeochimice distorsionate ;

- prin compensarea artificială a pierderilor cu adaos de biomasă şi

energie în vederea iniţierii şi menţinerii unor circuite biogeochimice controlate.

Prima cale se realizează prin agricultura de tip itinerant, iar cea de-a doua

este specifică agroecosistemelor sedentare.

În agricultura itinerantă înlocuirea ecosistemelor naturale se realizează pe

arii limitate şi pe o perioadă scurtă de timp, de cca. 1-5 ani. Rezultă că

agrosistemele astfel apărute sunt incluse în cadrul floro-faunistic spontan, atât

spaţial cât şi temporal. Aceasta se practică în zona ecuatorială şi tropicală, unde

echilibrul natural se reface rapid.

Agricultura sedentară tradiţională reprezintă direcţia ascendentă a

79



agriculturii primitive care, în decurs de milenii, a ajuns 1a stadiul actual de

dezvoltare şi diversificare şi se caracterizează prin substituirea definitivă a

biocenozelor naturale cu agrobiocenoze create de om. Ea a fost precedată de un

imens volum de observaţii meteorologice, ecologice, tehnologice, etc,

Cu timpul omul a învăţat să folosească dejecţiile animalelor caîngrăşământ organic, prin care a sporit fertilitatea solului şi prin utilizarea

energiei animalelor, se ridică productivitatea muncii. Această creştere a

productivităţii agroecosistemelor constituie esenţa ecologică a agriculturii

tradiţionale.

Agricultura intensiv-industrială este o urmare a revoluţiei industriale.

Energia animalelor este înlocuită de diverse maşini ce folosesc tot mai mult

energia combustibililor fosili. Cultura plantelor este pasibilă şi în afara creşteriianimalelor, acestea fiind concentrate tot mai mult în complexe intensive.

Agroecosistemele îşi pierd din complexitatea tradiţională, dispare conexiunea

păşune-ogor, a parte din ciclurile biogeochimice sunt dependente de om, se

reduce reţeaua trofică, dispar o serie de plante şi animale slab productive. Pe

măsura creşterii gradului de intensificare cresc consumurile energetice fapt ce

duce la scăderea randamentelor de conversie a energiei solare. Din acest motiv

se propune limitarea caracterului nesaturat al agroecosistemelor în condiţiile

agriculturii intensive.

Agricultura intensivă asigură producţii apreciabile de alimente şi materii

prime diversificate şi de înalt randament, S-a calculat că la o cantitate medie de

hrană echivalată la 100-200 kcal/ m2/an corespunzătoare la o suprafaţă de 0,5-1,5

ha să se realizeze 600-4000 kcal/m3/an corespunzătoare unei suprafeţe de numai

0,2- 0,6 ha. Însă, pentru obţinerea acestor producţii se solicită un efort intens,

rezultând o relaţie direct proporţională între nivelul producţiei şi cel al

investiţiilor de energie, materie şi informaţie.

Întrebări:1. Explicaţi diferenţa între ecosistemele agricole şi cele naturale.

2. Există echilibru biologic în ecosistemele artificiale?3. Cum s-au creat agrosistemele?4. Cum funcţionează un agrosistem?

7.2. AGRICULTURA CA FACTOR POLUANT.

80



DEGRADAREA MEDIULUI ÎN ECOSISTEMELEAGRICOLE

Importanţa economică şi socială a agriculturii este cunoscută şi apreciată

corespunzător, dar în acelaşi timp agricultura este responsabilă de unele

fenomene de degradare a mediului ca: eroziunea şi degradarea solului, dispariţia

unor specii vegetale şi animale, poluarea apelor de suprafaţă şi subterane

(freatice), poluarea aerului, a produselor vegetale şi animale, etc.

Pentru dobândirea unei depline responsabilităţi în activitatea economică

prezentăm formele de degradare a mediului ca rezultat a1 agriculturii în

principal.

7.2.1. Degradarea soluluiSolul prin însuşirile sale biofizico-chimice se constituie ca element de

supravieţuire şi prosperitate a ansamblului comunităţilor biotice naturale sau

artificiale, Prin natura, locul şi rolul său în cadrul producţiei agricole, solul este

punct de întâlnire a poluanţilor, astfel:

- pulberile din aer şi gazele toxice din precipitaţii se întorc pe sol;

- apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi, pe care îi antrenează

spre adâncime;

- apele poluate din râuri prin inundaţii sau irigaţii se revarsă pe soluri;

- reziduurile solide sunt depozitate pe sol;

- produsele chimice utilizate neraţional se constituie ca factori poluanţi ai

solului;

- în acelaşi timp însă solul prin utilizarea lui neraţională este supus

degradării prin eroziune.

7.2.2. Poluarea solului sub acţiunea chimizării

agriculturii

Cererea mare de produse agricole a impus intensificarea exploatării

solului pe diferite căi. Chimizarea care asigură sporuri de recoltă de 40-45%

presupune utilizarea îngrăşămintelor minerale cât şi a pesticidelor. Chimizarea

agriculturii este un puternic factor poluant a1 solului (precum şi a apelor de

suprafaţă, freatice şi a aerului atât prin industria chimică producătoare a

îngrăşămintelor şi pesticidelor, cât şi prin produsele acestor industrii, produse

81



absolut necesare într-o agricultură de tip intensiv, de mare productivitate.

În condiţiile utilizării îngrăşămintelor minerale poluarea solului

reprezintă efectul unei fertilizări neraţionale. Îngrăşămintele chimice în special

cele cu azot şi fosfor în condiţiile supradozării se constituie ca un important

factor de poluare a solului.Excesul de îngrăşăminte cu fosfor şi azot are acţiuni toxice pentru

microflora, microfauna solului şi influenţează negativ calitatea produselor

agricole.

Emanaţiile de bioxid de sulf datorate activităţii industriale constituie

factori de degradare a solului.

Solubilizarea bioxidului de sulf şi a bioxidului de azot apele

precipitaţiilor din vecinătatea zonelor industriale (a combinatelor chimice) produce modificări ale pH-ului solului care poate să scadă până la valori de 3,7-

3,8. Creşterea acidităţii solului măreşte mobilitatea unor ioni reţinuţi de

fracţiunile minerale sau organice a1e solului (fe2, a13, mn2), care devin nocivi

plantelor.

Poluanţii acizi contribuie la debazeificarea solului uneori până la un grad

de saturaţie cu baze de până la sub 20% , ceea ce determină aplicarea unor

amendamente calcaroase.

Poluarea solului în cazul folosirii îngrăşămintelor cu fosfor are loc prin

impurităţile (metale şi metaloizi toxici pe care acestea le conţin: arsen, crom,

cupru, nichel, vanadiu, cadmiu, plumb, cobalt, seleniu, zinc).

În condiţiile unei agriculturi intensive cercetarea trebuie să găsească

soluţia între cerinţele agriculturii pentru obţinerea unor recolte maxime şi limita

necesară pentru Prevenirea poluării solului în ceea ce priveşte cantitatea de

îngrăşăminte.

Utilizarea îngrăşămintelor chimice trebuie să se realizeze într-un sistem

raţional, fundamentat din punct de vedere tehnic şi economic.

In scopul obţinerii unor producţii economice se recomandă fertilizarea

organo-minerală, ţinând seama de cerinţele culturii, şi de nivelul de fertilitate a

solului în condiţiile concrete de microclimat.

7.2.3. Poluarea solului sub acţiunea pesticidelor

82



Pesticidele sunt produse chimice utilizate în protecţia plantelor din

raţiuni de ordin tehnico-economic. Pierderile de recoltă pe plan mondial sub

acţiunea agenţilor biologici sunt: 13,8% pierderi datorate dăunătorilor animali ;

11,6% pierderi provocate de boli; 9,5% pierderi datorate buruienilor.

Tratamentele cu pesticide trebuie conjugate cu raţiuni de ordin ecologic.Poluarea solului cu pesticide constă în primul rând în aceea că ele se

constituie ca reziduuri în sol, care au acţiune toxică asupra florei şi faunei,

modificând treptat însuşirile biologice ale solului, Pe de altă parte, datorită

remanenţei ele pot fi absorbite de plante şi să se regăsească în produsele agricole

(în cantităţi mai mari se regăsesc în părţile subterane ale plantelor). Remanenţa

pesticidelor duce şi la fenomene fitotoxice pentru plantele cultivate.

Ideal ar fi ca pesticidele folosite să se epuizeze odată cu realizareascopului urmărit, în realitate ele intră într-un anumit circuit care afectează

ecosistemele terestre.

In general prin tratamente are loc o mare pierdere de produs dintr-un

anumit insecticid sau fungicid, numai 6% acţionând asupra dăunătorilor, restul

de 94% se pierde, ajungând în sol, pe plante şi alte organisme ale ecosistemului.

La erbicide fracţiunea utilă este între 5-40%, cantitatea extrem de mare

nefolosită creează serioase probleme ecologice, unele încă nestudiate.

Acumularea reziduurilor de pesticide în sol are loc pe mai multe căi:

- aplicarea directă pe sol sau în sol;

- ajungerea în sol a unei mari cantităţi din produsele cu care s-au stropit

plantele;

- reziduurile vegetale şi animale încărcate cu reziduuri de pesticide,

introduse în so1 ca îngrăşământ;

- căderi directe de praf din atmosferă;

- spălarea atmosferei prin precipitaţii,

Solul se comportă ca un rezervor pentru pesticide unde acestea se

degradează, sunt consumate de către plante sau persistă încă mulţi ani de la

aplicare.

Componentele biotice şi abiotice pot transforma pesticidele, le pot

mineraliza. Felul şi viteza de transformare depind de mai mulţi factori ca:

- structura chimică a substanţei active;

- textura solului;

83



- compoziţia florei şi faunei din sol;

- factorii atmosferici;

- sistemul de agricultură, etc,

În sol deplasarea pesticidelor se poate realiza odată cu soluţia solului, cu

ajutorul soluţiei coloidale prin care sunt absorbite şi care sunt supuse eroziuniisau prin volatilizare. Această volatilizare are loc atât în faza care asigură

eficacitatea pesticidelor, cât şi în faza în care produsul nu mai este util şi devine

reziduu.

Reziduul de pesticid reprezintă orice substanţă sau amestec de substanţe

care rămâne din anii precedenţi. Termenul de persistenţă reprezintă perioada de

existentă în sol a unui pesticid. Perioada de înjumătăţire este timpul necesar

pentru dispariţia a 50% din pesticid.Persistenţa pesticidelor în sol depinde de conţinutul de materie organică,

natura şi conţinutul mineralelor argiloase, pH-ul, microflora din sol, regimul

aerohidric, temperatură, capacitatea de schimb cationic, precipitaţii şi natura

chimică a pesticidului.

Din cauza remanenţei îndelungate a HCH, DDT şi heptaclorului în

ultimii ani s-a trecut la insecticide mai uşor degradabile ca cele carbonice,

organofosforice, piretroide. Acestea din urmă persistă în sol câteva luni, dar sunt

foarte toxice, de aceea este necesară multă atenţie la folosirea lor în producţia

vegetală.

Din punct de vedere tehnico-economic utilizarea pesticidelor este

condiţionată de obţinerea produselor agricole în condiţii de eficienţă.

Oportunitatea utilizării lor, cerută de nevoi economice, trebuie să se integreze

într-un cadru unitar printr-un sistem de măsuri conjugate.

7.2.4. Eroziunea solului

Eroziunea solului este un fenomen natural care se derulează continuu şi

lent sub acţiunea apelor şi vântului, mai ales pe terenurile în pantă. Este

influenţată de relief, de climă şi condiţiile geologice, regimul scurgerilor,

vegetaţie şi activitatea omului. Fenomenul poate fi accentuat datorită unei

proaste gospodăriri a solului, în condiţii naturale solurile acoperite cu o vegetaţie

naturală adaptată condiţiilor climatice locale oferă în general o mai mare

rezistenta 1a eroziune. Înlăturarea prin eroziune a unui strat de 20 cm de sol are

84



nevoie de 174000 ani când solul este acoperit cu pădure, 29000 ani când solul

este acoperit cu pajişti naturale, 100 ani când se practică o agricultură raţională,

15 ani când se practică monocultura de porumb.

Omul, înlăturând pătura vegetală naturală, cu plante cultivate, extinzând

cultura în zone favorabile eroziunii a lipsit solul de protecţie continuă, făcând posibilă apariţia şi extinderea eroziunii pe suprafeţe mari.

Ţara noastră are un relief frământat care favorizează eroziunea, iar

intervenţia agricultorilor a determinat accelerarea degradării solului prin

eroziune. Suprafeţe însemnate în Moldova, Podişul Someşan, Câmpia

Transilvniei, Subcarpaţii de curbură şi cei Meridionali, precum şi în

Piemonturile vestice sunt supuse fenomenului de eroziune şi alunecărilor de

terenuri.Eroziunea solului se manifestă în plan economic prin pierderi de recoltă,

prin degradarea şi scăderea fertilităţii solurilor, prin scurgeri aluvionale ce

colmatează bazinele hidrografice.

Pentru prevenirea eroziunii, a limitării manifestării acesteia se

recomandă câteva măsuri principale:

- proiectarea şi execuţia unor lucrări hidrotehnice ce previn eroziunea;

- împădurirea zonelor supuse eroziunii şi inapte pentru agricultură;

- reconsiderarea categoriilor de folosinţă agricolă în funcţie de rezistenţa

terenurilor la eroziune şi în funcţie de favorabilitatea acestora pentru diferite

activităţi;

- practicarea unor tehnici agricole antieroziune;

- obligativitatea exploatanţiilor de terenuri agricole de a se supune

programelor antieroziune.

7.2.5. Poluarea aerului

Aceasta se face atât din cauza industriilor producătoare de îngrăşăminte,

pesticide cât şi prin aplicarea acestor produse.

Industria îngrăşămintelor cu azot poluează prin noxele rezultate la

neutralizare şi uscare care sunt emise în aer. Astfel se pierde 1 kg de amoniac

(NH3)/tonă şi aproximativ 6 kg particule solide/tonă la care se adaugă oxizi de

azot care rezultă cu prilejul fabricării acidului azotic, fiind eliminate în atmosferă

prin turnul special de degazare. Amoniacul poate scăpa în atmosferă prin

85



neglijenţă sau accidente iar când concentraţia lui depăşeşte 0,02% devine toxic

pentru om şi animale deoarece pătrunde în sânge şi acţionează ca excitant al

sistemului nervos.

La obţinerea îngrăşămintelor cu fosfor se eliberează în atmosferă gaze

sau particule fine de tetrafluorură de siliciu, dioxid de sulf, acid fluorhidric şidiferite particule solide care prin intermediul precipitaţilor ajung pe plante şi pe

sol. Poluarea cu fluor atât din aer cât şi din sol este mai mare în preajma

fabricilor de îngrăşământ cu fosfor. Plantele care conţin mai mult de 1 ppm fluor

pot fi periculoase pentru animale.

La fabricile de acid sulfuric pot fi emanate zilnic în aer 20-45 kg dioxid

de sulf la tona de acid, care pot ajunge până la distanţa de peste 10 km.

La 0,001 mg bioxid de sulf 1a 1 litru de aer este uşor iritant la 0,006-0,013 mg irită mucoasa căilor respiratorii, la 0,015-0,020 mg se suportă greu, la

0,04-0,05 mg se produc intoxicaţii, iar la 1 mg/l are efect mortal.

Efectul nociv asupra plantelor se datorează dizolvării SO2 în apa de pe

frunze, formându-se acidul sulfuric care este dăunător.

Plantele furajere, în special lucerna, trifoiul şi cruciferele sunt sensibile.

Industria pesticidelor, mai ales a insecticidelor organoclorurate este un

factor poluant, Aceste insecticide căzând pe plante se acumulează si modifică

metabolismul unor specii de plante şi animale.

O parte importantă din insecticide cade pe sol şi se acumulează (deoarece

se descompun foarte greu). O parte importantă din cantitatea aplicată se găseşte

în sol nedescompusă, intrând în circuitul global al Terrei.

In Suedia s-au găsit DDT şi Lindan pe terenuri arabile , păşuni şi fâneţe

care n-au fost tratate.

Cele mai mari cantităţi de DDT s-au găsit pe soluri forestiere care n-au

fost tratate şi departe de zonele agricole. Explicaţia constă în faptul că aceste

soluri nu sunt expuse la lumină, iar descompunerea fotochimică este foarte

redusă.

7.2.6. Poluarea apelor subterane şi de suprafaţă

Are loc în urma aplicării excesive îngrăşămintelor şi pesticidelor. Dintre

86



îngrăşăminte, cele cu azot au cel mai mare aport la poluare, prin suprafertilizare

nitraţii ajungând în apele de suprafaţă cât şi în cele freatice. Legislaţia ţării

noastre prevede limita maximă de nitraţi de 45 mg NO3/litru. Excesul de nitraţi

din apă şi alimente este foarte dăunător pentru copii, iar formarea de nitroamine

în tubul digestiv are efect cancerigen.Îngrăşămintele cu fosfor sunt mai greu solubile, deplasându-se mai puţin

cu apele de suprafaţă, ca urmare concentraţia de fosfor în apă este de obicei mai

mică ( 0,2 mg ).

Pesticidele aplicate culturilor agricole pot fi regăsite în apele râurilor cât

şi în cele subterane. Deplasarea pesticidelor sub formă de soluţie sau suspensie

se face atât prin scurgerea apelor la suprafaţa solului, datorită precipitaţiilor şi

irigaţiilor cât şi prin levigare în adâncime.Pesticidele dau o solubilitate redusă şi de asemenea, dau gust, miros şi

culoare apei, de aceea intoxicaţiile cu pesticide prin apele freatice sunt rar

întâlnite. În apă pesticidele suferă un fenomen de biodegradare mai lentă sau mai

rapidă în funcţie de compoziţia lor chimică.

Poluarea apelor cu pesticide se mai poate face prin deversarea de

reziduuri de la fabricile de pesticide, spălarea unor unelte folosite la tratamente

în apele râurilor, cât şi prin antrenarea pesticidelor aplicate, cu apele de irigaţii

sau ploi. Efectul poluţii apelor se observă prin numărul mare de peşti morţi.

Verificarea conţinutului în reziduuri de pesticide şi a conţinutului de

nitraţi este necesară pentru preîntâmpinarea unor intoxicaţii şi im bolnăviri

hepatotoxice, cu alterarea funcţiei ficatului până la producerea hepatitei cronice,

a encefalopatiilor, cu efecte asupra glandelor endocrine.

7.2.7. Poluarea produselor agricole

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice şi tratamentele cu pesticide trebuie

să ţină seama de condiţiile de sol şi climă pentru a preîntâmpina unele fenomene

dăunătoare producţiei vegetale. Poluarea plantelor cu nitraţi se datorează

excesului de azot mineral aplicat sub formă nitrică şi care exercită o acţiune

nocivă asupra organismelor vii. Plantele furajere (raigrasul, golomăţul) şi mai

ales cerealele furajere (masă verde) au o concentraţie mai mare de nitraţi.

Şi plantele cu tulpini groase (floarea soarelui, cruciferele) acumulează

nitraţi, Rădăcinoasele conţin mai mulţi nitraţi în frunze decât în rădăcini.

87



Leguminoasele nu acumulează în mod normal nitraţi.

Poluarea produselor vegetale se face prin absorbţia de către plante a

pesticidelor din sol, atunci când acestea se găsesc în cantităţi excesive.

Intensitatea absorbţiei este în funcţie de natura pesticidelor, specia de

plante şi tipul de sol.Poluarea plantelor poate avea 1oc şi cu metale grele. Accesibilitatea

metalelor grele pentru plante este condiţionată de conţinutul de materie organică,

pH-ul solului, condiţiile de umiditate din sol, intensitatea activităţii

microorganismelor. Dintre metalele grele (Hg, Cd, Pb, Ni, Cu, Zn, As, F), cele

mai toxice sunt Cd şi As.

Poluarea plantelor cu nitraţi, pesticide şi metale grele se face prin

absorbţia lor din sol, Plantele furajere (poluate) sunt consumate de animale şiastfel se poluează şi produsele animale (carnea, laptele, etc.).

Menţinerea în sol a unor niveluri maxime admisibile de nitraţi, pesticide

şi metale grele se face prin măsuri de prevenire

- micşorarea poluanţilor industriali;

- controlul apelor uzate folosite 1a irigaţii;

- folosirea raţională a dejecţiilor de la creşterea industrială a porcinelor,

taurinelor şi păsărilor.

In tara noastră Ministerul Mediului coordonează şi realizează activităţile

importante în domeniul prevenirii şi combaterii poluării mediului înconjurător.

1. Întrebări:2. Exemplificaţi sursele de poluare ale solului.3. Daţi exemple de substanţe chimice utilizate în agricultură şi care

sunt surse de poluare pentru sol.4. Cum acţionează pesticidele ca factori poluanţi ai solului?5. Enumeraţi factorii de care depinde mineralizarea pesticidelor.6. Care sunt principalele măsuri care trebuiesc adoptate în vederea

eroziunii solului?7. Care sunt principalele surse de poluare a aerului?8. Cum are loc poluarea apelor subterane şi de suprafaţă?9. Cum se realizează poluarea produselor agricole?

7.3. AGRICULTURA BIOECOLOGICĂ

Forma cea mai veche de agricultură presupunea semănatul şi recoltatulculturilor, apoi cu timpul s-au adăugat săpatul superficial, plivitul, lucrările

88



simple de întreţinere care au dus la o creştere oarecare a producţiei, dar şi la o

epuizare a solului.

In evul mediu s-au practicat sistemele bienale şi trienale în care o tarla

din două sau trei era lăsată, ca în ogor negru sau pârloagă pentru a-şi reface

fertilitatea.Încă din antichitate s-a observat creşterea producţiei de grâu după

leguminoase.

În Anglia sistemul de asolament Norfolk, a permis creşterea

spectaculoasă (250%) a producţiei de grâu (sec. al XVIII-lea). În secolul al XIX-

lea a început utilizarea îngrăşămintelor chimice, mecanizarea apoi crearea unor

soiuri capabile să folosească îngrăşămintele chimice, care au dat producţii foarte

mari.Pentru creşterile din ce în ce mai mici de producţie costurile însă au avut

o creştere puternică ca urmare a valorii factorilor alocaţi suplimentar, în

condiţiile crizei economice şi energetice această constatare invită la reflecţie.

Omenirea în evoluţia ei a experimentat diferite sisteme şi metode de

dirijare a producţiei agricole tinzând să creeze formaţiuni unilaterale în care o

specie de plante să ocupe o suprafaţă mare, s-au creat aglomerări ale unor specii

de animale în crescătorii specializate care contrastează puternic cu formaţiunile

biosferei integrate în mediul cosmic (păduri, pajişti cu variate specii de plante şi

animale). Reducerea diversităţii duce la distrugerea echilibrelor.

Atitudinea omului faţă de natură a trecut, în ultimul secol prin două faze:

faza I - "omul stăpânul naturii"

faza II - "omul colaboratorul naturii"

In prezent există mai multe alternative privind modul de practicare a

agriculturii bazate pe modalităţi diferite de administrare a agrosistemelor.

Agricultura biologică este o agricultură modernă, bazată pe o concepţie

sistemică, de înţelegere deplină a interelaţiilor din cadrul biosferei, a integrării

acesteia în contextul cosmic şi nu o întoarcere la agricultura tradiţională (din

nostalgie). Prin agricultură biologică nu se renunţă la mecanizare şi irigaţii.

Fermele agricole biologice trebuie să fie integrate într-un peisaj variat şi

sănătos, pentru că toate sistemele îndeplinesc funcţii specifice.

Agricultura biologică este o alternativă, un răspuns la problemele

complexe impuse de degradarea mediului ca urmare, în primul rând, a practicării

89



agriculturii convenţionale.

Agricultura biologică înseamnă o formă de exploatare a resurselor din

agricultură, fără prejudicii asupra mediului, asupra naturii.

Principiile agriculturii biologice recomandă practicarea unor asolamente

raţionale, folosirea îngrăşămintelor organice cu preponderenţă, alternareaculturilor agricole sau plantarea perdelelor de protecţie pentru fixarea şi

îmbogăţirea solului în humus, proiecţia biologică a culturilor, înviorarea

culturilor.

În exploataţiile zooproductive se va căuta optimizarea potenţialului trofic

al biotopului cu speciile şi cu numărul de animale ce vor putea fi preluate ,

neutralizate şi integrate în circuitele biologice a1e fiecărui ecosistem,

Agricultura biologică permite gospodărirea raţională a resurselor naturale, a unor produse agricole de calitate superioară, neafectate de poluare,

apreciate nutritiv, în general preţul produselor agricole obţinute pe principii

biologice este plătit de consumatorii dornici de a consuma alimente "libere" de

substanţe chimice remanente.

Întrebări:1. Ce înţelegeţi prin agricultură biologică?2. Care sunt recomandările pentru practicarea unei agriculturi

biologice?3. Cum consideraţi că sunt preţurile produselor biologice

comparativ ce a celorlalte produse?

90



CAPITOLUL 8

AUDITUL ECOLOGIC SAU ECO-EXPERIZA

Pentru ţările comunitare participarea la eco-audit este voluntară. Eco-

auditul este un instrument de management intern şi un indicator de performanţă

pentru întreprinderi. Este un element esenţial al stabilirii politicii ecologice 1a

nivel de întreprindere.

Termenul de "audit" provine din limba engleză şi înseamnă verificare,revizie. Potrivit Camerei Internaţionale de Comerţ auditul ecologic este

instrumentul de management care constă în evaluarea sistematică, documentată,

periodică şi obiectivă a modului în care funcţionează firma, conducerea şi

echipamentele, în scopul de a ajuta la protejarea mediului înconjurător prin

controlul managerial al tehnicilor care îl implică şi de a permite estimarea

măsurii în care aceste practici respectă politica ecologice a firmei.

Studiul ecologic ajută la protejarea mediului pentru că prin efectuarea luise stabileşte:

- dacă tehnologiile de fabricaţie, utilajele funcţionează corect sub

aspectul protecţiei mediului;

- dacă întreprinderea respectă legile şi normativele în vigoare;

- cum se pot minimiza riscurile legate de nerespectarea normelor;

- dacă publicul larg este informat asupra activităţilor întreprinderii în

cazul în care acestea prin produsele fabricate deteriorează factorii de mediu;- posibilităţile de economisire a materiilor prime.

Eco-auditul trebuie să aibă în vedere mai multe probleme şi anume:

- mediul înconjurător - se urmăresc materiile prime folosite, depozitarea

lor, tehnologia de fabricaţie, produsele finite obţinute, substanţele poluante

emise în aer, apă, prevenirea scăpărilor accidentale;

- siguranţa în exploatare - se urmăresc normele de protecţie a muncii,

intervenţiile în caz de accidente, incendii, întreţinerea echipamentelor specifice;

- medicina muncii – constă în expunerea personalului întreprinderii la

91

Obiectiv: Acest capitol prezintă necesitatea şi

importanţa realizării auditului ecologic precum şi etapele care trebuie parcurse de specialişti învederea realizării acestuia.



noxe (aer) sau la zgomote, radiaţii, modul de măsurare a acestor expuneri,

sistemele de ventilaţie, acordarea primului ajutor, controlul medical periodic;

- securitatea produselor - vizează calitatea lor, ambalajele folosite,

distribuirea, etichetarea, protecţia consumatorului. Expertizele de mediu se pot

efectua periodic, de către echipe interesate, ele trebuind să conţină persoane dininteriorul şi exteriorul întreprinderii, După întocmirea lor, se analizează datele

conţinute prin prisma criteriilor urmărite şi se trag concluziile.

Realizarea studiului ecologic se face în următoarele etape:

1. Pre-audit-ul :

- se stabileşte echipa care va participa;

- se identifică întreprinderea la care se va face studiul;

- se întocmeşte planul de desfăşurare a auditului; se culeg informaţiilenecesare, despre întreprindere şi zonă.

2. Efectuarea propriu-zisă a auditului

- deplasarea la întreprinderea interesată;

- contactele personale cu echipa managerială;

- analizarea activităţilor desfăşurate;

- studierea obiectivelor de mediu propuse;

- acumularea de informaţii, testări, verificări, controale referitoare la

problemele avute în vedere;

- evaluarea rezultatelor, listarea constatărilor făcute, prelucrarea lor;

- discutarea concluziilor cu personalul întreprinderii.

3. Post-auditul

- se întocmeşte raportul final;

- se evidenţiază acţiunile ce trebuie întreprinse pentru corectarea

neajunsurilor constatate;

- stabilirea planului de acţiune;

- implementarea planului de măsuri şi urmărirea executării lui;

Întreprinderea care solicită efectuarea audit-ului ecologic trebuie să

înţeleagă că nu este o operaţie de depistare a unor deficienţe nedeclarate, ci o

activitate de cooperare care îi oferă o serie de avantaje:

- întreprinderea se asigură că reglementările de mediu sunt respectate

punându-se la adăpost de eventualele sancţiuni;

- se reduc riscurile de accidente;

92



- se permite o îmbunătăţire a programelor existente;

- se furnizează o bază de date utilă pentru planificare;

- personalul este informat asupra impactului activităţilor desfăşurate

asupra mediului;

- se arată opiniei publice şi autorităţilor locale că firma se preocupă de problemele de mediu.

Întrebări:1. Ce înţelegeţi prin eco-audit?2. Ce se urmăreşte prin efectuarea eco-auditului?3. Care sunt etapele de realizare a eco-auditului?4. Ce avantaje oferă eco-auditul?

93



CAPITOLUL 9

POLITICI DE MEDIU

Un domeniu atât de marcat de incertitudine, cum este mediul, nu putea sa

scape preocupărilor de elaborare a politicilor globale şi sectoriale; cu atât mai

mult se justifică apariţia şi dezvoltarea politicilor de mediu cu cât realizarea unor

obiective de ordin economic şi social reflectă natura stohastica a evoluţiei

mediului ca sistem aflat în interdependenţa cu sistemele antropice. La aceasta seadaugă şi faptul ca mecanismul pieţei, gândit şi promovat în termenii economiei

neoclasice, este implicat de o maniera secvenţiala şi nesemnificativa în reglarea

relaţiei “mediu – sistem socio-economic”, ceea ce reclama intervenţia directă a

puterii publice printr-un ansamblu de măsuri constituite ca parte componentă a

politicii de mediu.

În condiţiile adâncirii şi globalizarii ecocrizei, la care se adaugă

multiplicarea interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţari, politica demediu tinde să devină o dimensiune permanentă a politicii generale a unui stat în

raporturile sale cu celelalte state, bunăstarea unei naţiuni fiind tot mai greu de

asigurat pe principiul preponderenţei efortului propriu.

Spaţiul politicilor de mediu este unul vast şi dificil de ordonat, astfel

încât, în contextul dat, ne vom limita la tratarea unor aspecte cum ar fi:

- conţinutul şi dinamica politicilor de mediu;

- elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.

9.1. CONŢINUTUL ŞI DINAMICA POLITICILOR DEMEDIU

Politica de mediu poate fi definită ca un ansamblu coerent de măsuri şi

mijloace prin care se urmăreşte conservarea capacităţii de suport a sistemelor

naturale.

Considerăm necesare câteva nuanţări ale definiţiei propuse:• optăm pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de

94

Obiectiv: Acest capitol prezintă importanţaadoptării unor politici de mediu în contextual

dezvoltării durabile. De asemenea, sunt prezentateconţinutul şi dinamica politicilor de mediu precum şi elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.



măsuri şi mijloace deoarece realitatea indică dificultăţi greu de depăşit în

tentativa de proiectare a unei politici de mediu, cu puternice accente regionale şi

globale, care să dispună de mijloace intrinseci de control, constituite în bucle de

retroacţiune, aşa cum impune conceptul de sistem;

• “conservarea capacitaţii de suport” asigură finalitate politicii demediu, conceptul de “conservare” neexcluzând ci presupunând “cuplarea”

mediului la activitatea economico-socială, dar în limitele de manifestare a legilor

biologice, ecologice. De asemenea, făcând trimitere la “conservarea capacităţii

de suport”, se oferă suficient spaţiu pentru “maturizarea” polemicilor privind

obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se înscriu în dinamica

conceptului de “politica de mediu”.

Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementarilor (generaleşi specifice), dar şi modificarea comportamentului producătorilor şi

consumatorilor, a societăţii civile în ansamblul sau, inclusiv prin mijloace

financiare şi economice, la toate acestea adăugându-se problema transferului de

informaţie, a comunicării în domeniul mediului.

Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializează un

nivel minim acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării economico-

sociale, dar şi intervenţia statului menită să depăşească (nu să substituie) unele

din limitele economiei de piaţă în reflectarea costurilor sociale reale, respectiv

asigurarea funcţionării în regim optimal a sistemului socio-economic,

restricţionată de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de mediu.

Politica reglementarilor cuprinde:

• legea mediului,

• standarde şi norme de mediu,

• condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu,

• legea planificării fizice,

• termenii de referinţă pentru elaborarea studiului de impact şi evaluarea

propriu-zisă a impactului de mediu.

Deoarece unele activităţi prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic,

sunt necesare unele reglementari cu caracter specific:

• nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase, precizarea

condiţiilor de producţie, manipulare, depozitare, consum;

• termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de accident

95



ecologic;

• termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în conformitate cu

dreptul societăţii civile de a fi informată curent şi în situaţii de urgenţa.

Masurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de

stimulare financiară şi economică – componentă a politicii de mediu – înlegătura cu care se manifestă o anumită opoziţie din raţiuni politice şi economice

private. Totuşi, măsurile şi mijloacele de natură economico-financiară pot

reabilita, într-o anumită măsură, statutul mecanismului economic în raporturile

cu sistemul natural, economia publică relevându-le superioritatea faţă de

măsurile şi mijloacele de reglementare.

Fără îndoială, componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii

de mediu o reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificareacomportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în

ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea opticii tuturor

utilizatorilor faţă de mediu, conştientizarea caracterului multidimensional al

sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în conservarea

capacităţii de suport a mediului, reprezintă elemente esenţiale pentru atingerea

obiectivelor cuprinse în denumirea generica de “dezvoltare durabilă”.

Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie să devină o preocupare

permanentă şi coerentă, născută din recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor

biologice, a legilor ecologice a căror efecte sunt mai puţin perceptibile la scara

timpului economic.

Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de mediu

– politica de reglementare, politica economico-financiară şi politica educaţională

– se află într-o evidentă dependenţă de o a patra componentă: politica surselor

de informaţie şi comunicării.

Se sugerează de la început necesitatea asigurării fluxurilor informaţionale

directe, reflectând realitatea şi a fluxurilor informaţionale indirecte, de răspuns

din partea subsistemului superior de gestionare a datelor de mediu.

În mod curent, principalele surse de informare sunt:

• rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi

indicatori de mediu, dar care prezintă un grad ridicat de generalitate;

• bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul

sistemelor de informaţie geografică (S.I.G.);

96



• studii de impact de mediu;

• bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi,

administraţie publica, activităţi în derulare);

• rapoartele de evaluare prealabilă şi de fezabilitate (pentru proiecte sau

politici ce urmează a fi realizate);• lucrări de cercetare ştiinţifică.

Politica surselor de informare şi a comunicării trebuie sa răspundă la

doua cerinţe: calitatea datelor şi informaţiilor ( de unde obţinem datele ) şi costul

informaţiei.

Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practică tot mai

frecventă transferul estimărilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care constă în

a utiliza într-o situaţie, total diferită, un ansamblu de date generale pentrucerinţele unui caz particular.

O asemenea practica este aplicabila atunci când sunt reunite condiţii cum

ar fi:

• resursele financiare, de timp, umane sunt insuficiente pentru a realiza

un nou studiu (o noua estimare);

• zona de impact deja studiată este asemănătoare celei de aplicare a

proiectului;

• problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor, natura

proiectului), sunt asemănătoare în cele doua cazuri;

• metodele de evaluare originale sa fie acceptabile iar tehnologia

cercetării să fi fost riguros respectată.

Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilităţilor” la “mediu – factor

limitativ” pentru activitatea economico-socială a însemnat şi schimbarea

filozofiei în politicile de mediu, centrate pe două direcţii complementare:

• modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode directe,

indirecte);

• finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului, reconstrucţie

ecologică, etc (finanţare directă şi indirectă, prin facilităţi fiscale).

Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea

unor probleme legate de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide

urbane şi conservarea spaţiilor naturale.

Aceasta primă trăsătură era rezultatul direct al mesajului de conservare a

97



resurselor naturale, (regenerabile şi neregenerabile), recepţionat de sistemul

socio-economic.

O a doua trăsătură consta în abordarea fragmentară, sectorială a

problemelor mediului şi fără a se urmări armonizarea cu politicile economico-

sociale sectoriale şi globale.Existau, deci câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce “ mediu-

economie”, mediul ca sistem rămânând încă în afara preocupărilor.

În al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau concepute

prioritar pe baza principiului “poluator-plătitor” fiind marcate, în consecinţă, de

disproporţii între măsurile corective şi cele preventive, primele ocupând un loc

prioritar.

Aceste politici acreditau astfel ideea unei contradicţii între creştereaeconomică şi calitatea mediului, neglijându-se faptul că sfârşitul perioadei de

boom economic nu a însemnat o diminuare a formelor de manifestare a eco-

crizei; se încerca, de fapt, evitarea punerii în discuţie a modelului de a produce şi

a stilului de viaţă.

În timp, căutarea soluţiilor de relansare economică a condus la

amplificarea conţinutului politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea

raţională a resurselor naturale, conservarea patrimoniului natural – cultural şi

îmbunătăţirea calităţii vieţii (mediul apare, astfel, ca una din variabilele tot mai

importante ale funcţiei bunăstării economico-sociale).

Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea

economică şi conservarea capacităţii de suport a mediului a fost exprimată, de

altfel, cu ocazia unor studii concrete, între care cel efectuat de Institutul de

Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA.

Încercând să răspundă la întrebarea dacă preocupările pentru calitatea

mediului împiedica creşterea economică şi dezvoltarea, studiul a ierarhizat şi

analizat toate cele 50 de state ale SUA în legătură cu existenţa şi consistenţa

programelor lor ecologice, pentru a le corela cu ritmurile de creştere ale P.S.B.

(produsul brut al fiecărui stat), numărul locurilor de muncă (cu excepţia

agriculturii), numărul locurilor de muncă în construcţii, productivităţii muncii în

industria manufacturieră, productivităţii generale a muncii.

Au fost testate doua ipoteze ale impactului politicilor de mediu:

• relaţia dintre gradul de ecologizare şi creşterea economică în perioada

98



de vârf a neocapitalismului –1982 –1989;

• analiza comparativă a sporurilor pozitive şi negative ale creşterii

economice în funcţie de gradul de ecologizare a statelor federale (1973-1980).

Datele pe ultimele două decenii, evaluate în cadrul studiului, elimina în totalitate

ideea unei contradicţii între politica ecologică şi cea economică, în cazulfiecăreia din cele doua ipoteze.

Prima ipoteza a condus la concluzia ca statele cu politici de mediu mai

stricte nu au cunoscut rate de creştere şi dezvoltare mai mici decât statele cu

reglementari de mediu mai puţin severe, ci dimpotrivă: primele s-au dovedit

superioare la toţi indicatorii economici.

A doua ipoteza a relevat ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au

cunoscut sporuri mai mici de creştere economică, performanţa economică fiindsuperioară comparativ cu aceea a statelor federale care au promovat o politică de

mediu mai permisivă.

“Ipoteza impactului ecologist, deşi plauzibil în teorie, nu are

fundamentare empirică şi îndreaptă atenţia spre ceea ce este probabil unul dintre

factorii cel mai puţin importanţi ce afectează ritmul de creştere economică şi

dezvoltare al statelor”.

Sfârşitul anilor ’70 marchează pasul spre o nouă filozofie a politicilor de

mediu, concepută în jurul noţiunii de dezvoltare durabilă. Politicile de mediu

devin preponderent anticipative, implicând într-o măsură sporită societatea

civilă; de asemenea, devin evidente tendinţele de globalizare a politicilor de

mediu şi integrare a acestora în sistemul celor social-economice.

În acest scop, se va încerca armonizarea orizonturilor timpului economic

cu cele ale timpului biologic, ecologic, va fi abandonată treptat abordarea

sectorială, optându-se pentru una sistemică, holistă, iar limitele reglementărilor

naţionale şi internaţionale în materie de mediu vor fi suplinite de societatea

civilă, a cărei acţiune, bazată pe voluntariat, va da un nou impuls transpunerii în

practică, cu mai multă eficienţă, a programelor şi proiectelor de mediu.

Cel de-al cincilea Program Comunitar de Politică şi acţiune în favoarea

Mediului şi dezvoltării durabile, lansat de Comisia Comunităţii Europene,

reprezintă o nouă strategie în domeniu, apărută ca reacţie la realitatea actuală,

aceea a puţinilor paşi concreţi făcuţi în direcţia asigurării funcţionalităţii

sistemelor naturale.

99



Noua strategie propune, deci, calea dezvoltării durabile, respectiv:

• recunoaşterea calităţii şi conservării corespunzătoare a mediului, a

resurselor naturale, ca fundamente perene ale activităţilor umane şi dezvoltării

economico-sociale;

• gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie, consum,utilizare), de o maniera încât, ţinând cont de caracterul limitat al resurselor de

materii prime şi materiale, să faciliteze şi să încurajeze reutilizarea şi reciclarea

la un nivel optim, pentru a evita pierderile şi epuizarea resurselor naturale;

• modificarea comportamentului societăţii civile în concordanţă cu

caracterul limitat al resurselor naturale, astfel încât consumul sau utilizarea

acestora de către un individ sa nu se facă în detrimentul altuia, aşa cum

exploatarea resurselor naturale de către o generaţie nu trebuie să limiteze posibilităţile de consum ale generaţiilor viitoare.

Se propun următoarele criterii ale durabilităţii:

• evaluarea economică a costurilor şi avantajelor de mediu;

• evitarea, ori de câte ori este posibil, a degradării capitalului natural (mai

ales celui limitat);

• evitarea proceselor ireversibile;

• exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul randamentului

durabil sau mijlocirea unor proiecte compensatorii în cazul resurselor naturale

nereînnoibile;

• atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri “verzi” pentru a fi

practicate în procesele economico-sociale reale.

“În acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele

mediului, marile principii directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel de-al

cincilea Program reflectă abordarea preventivă şi conceptul de împărţire a

responsabilităţilor, în acest ultim caz fiind vorba, mai ales, de aplicarea efectivă

a principiului poluator–plătitor”.

Un rol important în realizarea obiectivelor noii strategii îl va avea

aplicarea principiului subsidiarităţii, care nuanţează noţiunea mai vastă de

împărţire a responsabilităţilor. În baza acestui principiu, Comunitatea îşi asumă

răspunderea realizării unor programe şi proiecte de mediu, fără a submina rolul

fiecărui stat component în exercitarea competenţelor. Nu este vorba, deci, de

crearea unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficienţă mai mare acţiunii

100



de protecţie a mediului în situaţiile în care un stat sau altul nu le-ar putea

soluţiona la fel de bine ca şi Comunitatea.

9.2 ELABORAREA ŞI OPERAŢIONALIZAREAPOLITICILOR DE MEDIU

Având în vedere dimensiunea şi complexitatea activităţilor de elaborare

şi operaţionalizare a politicilor de mediu, precum şi contextul prezentării, ne

vom limita la enunţarea acestui subiect pe baza următoarelor structuri:

• etapele elaborării politicilor de mediu;

• cerinţele politicilor de mediu;

• operaţionalizarea politicilor de mediu.

9.2.1. Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea a

cinci etape:

• identificarea şi delimitarea problemelor de mediu;

• evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioară;

• formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu;

• definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor

fi canalizate către identificarea şi descrierea, pe cât posibil, a problemelor de

mediu, creându-se astfel posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de

evoluţie a calităţii mediului, a mecanismelor favorabile şi nefavorabile

menţinerii funcţionalităţii sistemelor naturale. În acelaşi timp, date fiind

condiţiile concrete de aplicare a oricărei politici de mediu, între care se remarcă

necesitatea participării unui număr cât mai mare de persoane, reprezentativ

pentru multitudinea şi diversitatea intereselor faţă de bunurile şi serviciile de

mediu, prezentarea problemelor de mediu urmează a se face într-un limbaj care

să permită transmiterea eficientă a mesajului în raport cu diversitatea

receptorilor.

Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru diminuarea

costurilor de operaţionalizare, pentru sporirea eficacităţii acesteia în condiţii de

economicitate, este de preferat o evaluare obiectivă, şi nu de pe poziţii doctrinar-

ecologiste, a politicii de mediu aplicată în perioada anterioara. Un asemenea

101



demers asigură sesizarea zonelor neacoperite prin politica de mediu, localizarea

factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate acestea constituindu-se

ca premise ale îmbunătăţirii ansamblului de măsuri şi mijloace de conservare a

echilibrelor ecologice.

În condiţiile unor restricţii obiective de natura tehnico-materială,financiară şi umană, mai ales în cazul economiilor cu performanţe scăzute,

pentru care acoperirea costurilor ecologice sporeşte, pe termen scurt şi mediu,

presiunea asupra echilibrului macro-economic şi social, o etapă importanta în

elaborarea politicilor de mediu o reprezintă formularea priorităţilor. Desigur,

criteriile de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi:

• analiza cost-avantaje (sau cost beneficiu);

• analiza cost-eficacitate;• analiza riscuri-avantaje, etc.

Dar acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care

operează o societate sau alta, o colectivitate sau alta. Mai mult, tendinţa de

globalizare a problemelor de mediu generează presiuni politice internaţionale,

asumate sau nu prin semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale în

materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea contextului naţional

sau regional de proiectare a politicilor de mediu.

Asemenea elemente indică adoptarea unei transparenţe maxim posibile a

acţiunii structurilor instituţionale administrative în raport cu societatea civilă;

numai prin explicarea clară a condiţiilor interne şi internaţionale de promovare a

politicii de mediu se vor putea justifica opţiunile pentru soluţionarea uneia sau

alteia din problemele de mediu, transparenţa în acţiune fiind premisa principala a

realizării unui parteneriat eficient între puterea publica şi societatea civilă pentru

atingerea obiectivelor conservării mediului.

Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie sa se regăsească în realismul

şi coerenţa politicii de mediu proiectată, a strategiei şi tacticii ce urmează a fi

adoptate. În cea de-a patra etapa a elaborării politicii de mediu – formularea

strategiei şi a tacticii – eforturile se vor concentra spre satisfacerea următoarelor

cerinţe:

• asigurarea preponderenţei premiselor certe de realizare a politicii de

mediu;

• formularea clara a obiectivelor strategice şi tactice;

102



• definirea sistemului instrumentelor de aplicare şi control a politicii;

• sporirea interoperabilităţii dintre structurile instituţionale şi civile

implicate în atingerea obiectivelor politicii de mediu;

• creşterea gradului de audienţă a politicii de mediu în rândurile societăţii

civile;• armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii de mediu, a

tacticilor adoptate.

O politica de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în

concordanţă cu ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care

parcurgerea celei de-a cincea etape – definirea posibilităţilor de finanţare a

politicii de mediu – va fi marcată de incertitudinea şi riscul din activitatea

economică.Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei mondiale,

departe de a se stabiliza, accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor de

intervenţie pentru păstrarea anumitor poziţii pe piaţa resurselor naturale, sunt

elemente care generează discontinuităţi în ceea ce priveşte performanţa

activităţii economice, discontinuităţi care, inevitabil, se vor reflecta în

capacitatea de finanţare a costurilor ecologice.

Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de

finanţare a proiectelor de mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea

canalelor ce ar putea fi folosite de public, de societatea civilă, pentru a participa

într-o măsura cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de mediu;

distribuirea efortului financiar de susţinere a activităţii de conservare a mediului,

a capacităţii de suport a acestuia nu poate fi asemuita cu o politică a paşilor

mărunţi, în discordanţă cu marile obiective ale politicii de mediu, cu urgenţa

refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor

intermediare se va realiza, în permanenţă, conform strategiei adoptate.

9.2.2. Cerinţele politicilor de mediu

Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de mediu

numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi :

103



• abordarea holistă a problemelor mediului;

• reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi

aplicate;

• integrarea cu politicile sectoriale şi globale;

• reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi internaţională a problemelor de mediu;

• armonizarea diverselor interese faţa de bunurile şi serviciile de mediu;

• compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de măsuri

şi mijloace având ca scop conservarea capacităţii de suport a mediului.

9.2.2.1. Abordarea holistă şi reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc

Necesitatea reflectării holiste a problemelor de mediu în politicile de

mediu îşi găseşte suportul în relaţiile de puternică interdependenţă dintre

componentele biotice şi abiotice ale mediului, mediul ca sistem funcţionând pe

principiul specializării şi în consecinţă neputându-se aplica reguli de substituire a

unor componente, verigi cu altele.

În afara abordării holiste, respectiv optând pentru abordări sectoriale,

există riscul transferării unor probleme, de exemplu, de la are la apă, sau de la o

scară de mărime la alta. De asemenea, stabilirea priorităţilor, în condiţiile unor

puternice relaţii de interdependenţă, va fi greu de făcut, dacă nu chiar şi

ineficientă, în contextul abordării sectoriale: prin considerarea mediului ca

sistem, unele măsuri pot fi aplicate o singură dată pentru a soluţiona problemele

de la nivelul mai multor componente ale mediului, ceea ce se va reflecta

favorabil în nivelul costurilor pentru controlul poluării sau menţinerea calităţii

mediului.

Practic, este imposibil de evaluat în mod precis ansamblul efectelor

activităţii economico-sociale asupra sistemelor naturale, chiar şi datorită

ignorării unor efecte în efortul de proiectare şi derulare a diferitelor procese.

Situaţia de incertitudine este generată de următorii factori:

• sistemul informaţional şi de cunoaştere a mediului ambiant;

• sistemul criteriilor de delimitare a premiselor şi formulare a

obiectivelor şi priorităţilor în probleme de mediu;

• capacitatea de prognozare a variabilelor tehnico-economice şi social-

104



politice cu impact asupra mediului, astfel încât chiar dacă vom stabili

probabilitatea de apariţie a unui impact, rămân de depăşit importante dificultăţi

în cunoaşterea amplitudinii, locului şi momentului producerii impactului.

Tranziţia de la situaţia de incertitudine la situaţia de risc, prin atribuirea

de probabilităţi dimensiunilor spaţio-temporale ale impactului, necesităconcentrarea eforturilor în următoarele direcţii:

• realizarea de investiţii pentru dezvoltarea bazei de date;

• evaluarea probabilităţii de apariţie a impactului şi a formelor sale de

manifestare;

• evaluarea capacităţii decidentului de a percepe riscul precum şi

evaluarea preferinţelor publicului;

• adoptarea unor reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile deaplicat în activitatea de gestionare a riscului.

Principalele forme de a investi pentru dezvoltarea bazei de date sunt:

• finanţarea studiilor de impact asupra mediului;

• testarea unor proiecte pilot, în condiţii controlate, în legătură cu efectele

asupra mediului;

• finanţarea analizelor comparative ale diferitelor variante ale proiectelor

de mediu pe baza raportului cost-eficacitate sau a costului de oportunitate;

• finanţarea analizelor de senzitivitate a celor mai importante variabile

ale politicilor de mediu. (Chiar dacă nu poate fi apreciat nivelul probabilităţii,

este important de cunoscut, de exemplu, modificarea unor variabile ale politicii

de mediu sub influenţa nivelului randamentului sau a valorii actuale nete).

Eforturile pentru dezvoltarea bazei de date vor fi astfel dimensionate

încât să asigure premisele unei cunoaşteri pe cât posibil precise a efectelor

asupra mediului, ceea ce va permite reducerea marjei de securitate luată în calcul

la elaborarea proiectului şi deci creşterea eficienţei aplicării principiului

precauţiei. În forma sa extremă, principiul precauţiei presupune eliminarea

oricărei acţiuni ce ar putea genera, cu o probabilitate cât mai mică, efecte

negative semnificative asupra mediului.

Ca demers, evaluarea riscului (respectiv procesul de transformare a

incertitudinii în risc) se realizează în trei etape principale:

• Analiza factorilor generatori de risc, precum şi a mecanismului de

apariţie şi propagare a riscului;

105



• Precizarea amplitudinii şi importanţei riscului;

• Prognozarea probabilităţilor (p) de apariţie a efectelor (r) şi a valorilor

scontate (pr), (valoarea scontată a proiectului sau a politicii de mediu rezultând

din însumarea algebrică a valorilor scontate pentru fiecare efect posibil).

În raport cu valorile scontate, determinate pe baza unor probabilităţiobiective (rezultate din observări şi evaluări ştiinţifice şi nu din aprecierile

subiective ale specialiştilor decidenţilor), perceperea riscului de către indivizi se

poate manifesta prin:

• adoptarea unei atitudini neutre (optând pentru valorile obiectiv

scontate);

• înclinaţie semnificativă către risc;

• aversiune semnificativă pentru risc.Aplicarea preferinţelor la valorile scontate va permite determinarea

utilităţilor dorite; diferitele consecinţe, efecte nu vor fi ponderate numai cu

probabilităţile (obiective) ci şi cu utilităţile respective: dacă decidentul va avea

aversiune faţă de pierderi, de exemplu, va recurge la un coeficient de ponderare

stabilit în funcţie de intensitatea dorinţei de a evita un asemenea rezultat, astfel

încât valoarea scontată a proiectului sau politicii se va diminua.

Pe măsura posibilităţilor, problema incertitudinii va trebui să devină una

de gestiune a riscului.

Ţinând cont de valorile scontate în mod obiectiv, precum şi de utilităţile,

rezultatele dorite, pot fi luate în calcul o serie de reguli de decizie şi strategii de

investiţii posibile de aplicat în gestionarea riscului:

• eliminarea acelor componente ale proiectului, sau politicii, generatoare

de risc, ceea ce poate să însemne conceperea unui noi proiect sau a unei noi

politici;

• aplicarea unor reguli de decizie:

- mini-max: minimizarea pierderilor maxime generate de

aplicarea proiectului sau politicii de mediu,

- maxi-min: maximizarea efectelor (favorabile) minime, ce pot fi

generate de aplicarea proiectului sau politicii de mediu,

- matricea câştigurilor şi matricea regretelor;

• calculul costului promovării unei decizii eronate: realizarea proiectului

deşi se va dovedi a fi fezabil (se are în vedere, deci, pierderea scontată de

106



oportunitate);

• calcularea costului incertitudinii, respectiv evaluarea regretului când

cea mai bună decizie luată este aceea de a renunţa la realizarea proiectului sau

aplicarea politicii de mediu (Sub influenţa situaţiei de incertitudine, nu se

manifestă suficientă încredere în fezabilitatea proiectului sau politicii de mediu,ulterior eventuala renunţare la realizarea politicii dovedindu-se o eroare totală

sau parţială).

9.2.2.2. Integrarea politicilor de mediu

Oportunitatea integrării politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi

globale rezultă din natura biunivocă a relaţiei dintre mediu şi sistemul tehnico-

productiv şi social-economic. Premisele şi principiile integrării ar putea firezumate astfel:

• asumarea publică de către diferite ministere, a obiectivului de integrare

a politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale;

• formularea unor obiective clare, concise, măsurabile, delimitate în timp

şi prin sistemul legislativ;

• adoptarea planificării anticipative, atunci când se pun în evidenţă

impacte reciproce între politicile de mediu şi cele sectoriale şi globale;

• limitarea şi eliminarea în timp a măsurilor contradictorii (încurajarea

extinderii suprafeţelor cultivate inclusiv în zone fragile şi acordarea de sprijin,

pe de altă parte, celor care consimt să conserve sau chiar să prezerveze astfel de

zone);

• extinderea posibilităţilor de intervenţie a societăţii civile în procesele

decizionale.

„Deşi politicile de scoatere din circuitul agricol a terenurilor prezintă

anumite inconveniente şi nu constituie decât o ultimă soluţie tranzitorie, ele pot

permite realizarea simultană a obiectivelor agricole, bugetare şi ale mediului

înconjurător”. Posibilităţile de concretizare a acestor avantaje sunt cu atât mai

mari cu cât sunt satisfăcute următoarele condiţii:

• programele de scoatere din circuitul agricol a anumitor terenuri vizează

regiunile sensibile din punct de vedere ecologic, aflate în principalele zone de

producţie;

• amânarea acordată pentru scoaterea din circuitul agricol a acestor

107



terenuri să fie suficientă, ca durată, pentru stimularea agricultorilor în direcţia

adoptării de activităţi propice mediului înconjurător;

• alegerea terenurilor ce urmează a fi scoase din circuitul agricol se va

face în cadrul unei proceduri tip licitaţie, după criterii care se bazează pe

evaluarea incidenţei externe probabile a continuării activităţii productive şi peestimarea economiilor bugetare potenţiale care rezultă din retragerea terenurilor

din circuitul agricol;

• programul de retragere a unor terenuri din circuitul agricol trebuie

prezentat agricultorilor, având în vedere rolul acestora în conservarea,

întreţinerea şi ameliorarea calităţii mediului.

9.2.2.3. Armonizarea efectelor distributive ale politicii de mediuCa sistem, mediul este un bun public şi în consecinţă politicile de mediu,

generând bunuri publice (mediul cu diferite nivele de calitate, poluare de diferite

nivele) îndeplinesc o evidentă funcţie socială de transfer, justificând întrebări

cum ar fi:

-Care sunt principalii beneficiari ai resurselor de mediu ?

-Cine câştigă mai mult în urma activităţii de protecţie a mediului, de

reconstrucţie

ecologică ?

-Cine suportă costurile politicilor de mediu ?

O politică de mediu ale cărei efecte distributive de un anumit sens

(pozitive sau negative) vizează doar anumite categorii sociale îşi va limita

suportul material şi uman, astfel încât probabilitatea atingerii obiectivelor sale se

va diminua în mod corespunzător. Politica de mediu poate, până la urmă, să fie

promovată de o structură instituţională, de un grup social, dar aplicarea sa în

condiţii de eficacitate şi economicitate nu se poate realiza decât cu contribuţia

întregii societăţi şi de aceea se va impune în mod inevitabil armonizarea

efectelor sale distributive. Soluţionarea acestei probleme este cu atât mai

necesară cu cât, de multe ori, preocupările pentru conservarea rolului activ al

mediului asupra dinamicii sistemului tehnico-productiv şi economico-social sunt

percepute ca fiind apanajul unor elite, sau ca factor de blocaj al creşterii şi

dezvoltării economice. Depăşirea principalului handicap în tentativa de

reconciliere a omului cu natura, acela al comportamentului individului saucolectivităţii, nu va putea fi înregistrată decât dacă politica de mediu va reflecta

108



şi eforturile de atenuare a disparităţilor privind avantajele şi dezavantajele pe

care le generează.

În acest context vor trebui luate în calcul următoarele tipuri de efecte

distributive ale politicilor de mediu:

• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia fizică;• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia valorică;

• distribuţia costurilor politicilor de mediu;

• distribuţia avantajului comparativ în schimburile internaţionale

(relevând astfel şi dimensiunile naţională şi internaţională ale efectelor

distributive ale politicilor de mediu).

Datele empirice demonstrează că, datorită diversităţii structurilor

demografice şi urbane, este imposibilă generalizarea unui model al inegalităţiieconomice, calitatea mediului sau poluarea fiind distribuite atât de o manieră

regresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mari) cât şi progresivă

(în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mici). Mai mult, coeficienţii de

corelaţie dintre nivelul de poluare şi cel al veniturilor variază mult de la un tip

de poluare la altul (constatându-se de exemplu o corelaţie semnificativă între

nivelul poluării sonore şi cel al veniturilor).

Pot fi analizate trei situaţii:

a. reducerea uniformă a emisiilor poluante (o), caz în care efectul

politicii de mediu va fi resimţit în mică măsură de zonele cu un nivel scăzut al

poluării (cu o categorie sau alta de substanţe), locuite de obicei de cei cu venituri

mari şi în mai mare măsură de zonele puternic poluate, dar poluate de categorii

cu venituri mai mici;

b. punerea în practică a unor măsuri de protecţie a mediului (inclusiv de

reducere a poluării) în zonele cu cele mai evidente tendinţe spre dezechilibre

ecologice, caz în care politica de mediu este de factură exclusiv progresivă;

c. realizarea unor programe şi proiecte de îmbunătăţire a parametrilor

calitativi ai mediului în zonele rezidenţiale, fiind vorba deci de o politică de

mediu regresivă.

Faptul că, în general, categoriile cele mai expuse diferitelor forme de

poluare sunt cele cu venituri mici, conduce totuşi la concluzia că acestea sunt

principalii beneficiari ai politicilor de mediu. Caracterul progresiv al măsurilor

de conservare a mediului se poate amplifica în timp dacă avem în vedere că

109



reducerea poluării în zonele puternic poluate se va reflecta, în timp, în creşterea

preţurilor locuinţelor, terenurilor, etc., bunuri ale căror proprietari sunt

preponderent reprezentanţi ai categoriilor defavorizate.

Analiza distribuţiei avantajelor/pagubelor politicilor de mediu în expresie

valorică se bazează pe conceptul de consimţământ de a plăti (pentru a beneficiade un avantaj sau pentru a evita o pagubă) al consumatorilor.

Faptul că principalii beneficiari ai politicilor de mediu pot fi categoriile

sociale defavorizate nu înseamnă în acelaşi timp că valoarea atribuită de acestea

creşterii calităţii mediului este întotdeauna mai mare decât valoarea atribuită de

categoriile sociale cu venituri mai mari unei creşteri mai mici a calităţii

mediului; din aceste considerente este posibil ca expresia valorică a avantajului

reprezentat de îmbunătăţirea calităţii mediului (sau evitarea unei pagube) încazul categoriilor defavorizate, măsurată pe baza consimţământului de a plăti, să

fie mai mică decât în cazul categoriilor sociale înstărite, atunci când acestea

beneficiază în mai mică măsură de îmbunătăţirea calităţii mediului (măsurată în

termeni fizici), ceea ce ar plasa politica de mediu în sfera regresivităţii.

De aceea, unii autori propun ca evaluarea raportului dintre caracterul

regresiv şi progresiv al politicii de mediu să se facă pe baza elasticităţii cererii

faţă de ameliorarea mediului în funcţie de venit (de puterea economică a

individului sau colectivităţii):

Ev = ∆CM/∆V în care

∆CM = modificarea relativă (%) a cererii pentru calitatea mediului,

∆V = modificarea relativă (%) a veniturilor.

Atunci când Ev> 1 se poate aprecia că politica de mediu este

preponderent regresivă, în favoarea bogaţilor, aceştia atribuind o valoare mai

mare decât cea socialmente recunoscută pentru o anumită creştere a calităţii

mediului, întrucât în funcţia de utilitare importantă variabilei „calitatea

mediului” este direct proporţională cu creşterea veniturilor. (Pentru acelaşi nivel

al satisfacţiei exprimat prin curba de indiferenţă – rata de substituire dintre

bunurile de mediu şi alte bunuri se modifică în favoarea bunurilor de mediu

odată cu creşterea veniturilor).

În contextul creat de conceptul consimţământului de a plăti (pentru a

beneficia de un avantaj sau a evita o pagubă), categoriile defavorizate sunt prea

sărace pentru a atribui (a acorda) o valoare mai mare îmbunătăţirii calităţii

110



mediului, iar categoriile cu venituri mari sunt prea bogate pentru a reacţiona

semnificativ favorabil faţă de un asemenea avantaj, atunci când acesta nu se

apropie suficient de nivelul dorit: am putea concluziona, deci, că principalii

beneficiari ai avantajelor/pagubelor politici de mediu sunt persoanele aparţinând

clasei mijlocii.Un loc important în sistemul efectelor distributive ale politicilor de

mediu îl ocupă cele referitoare la costurile generate de aplicarea măsurilor de

conservare a mediului, costuri care pot fi analizate:

• la nivelul sectorului familial;

• la nivelul sectorului productiv;

În cazul sectorului familial, distribuţia costurilor va depinde de:

• elasticitatea cererii la diferite produse în raport cu modificarea preţurilor (elasticitate-preţ), având în vedere că principalele instrumente ale

politicii de mediu pot determina o creştere a preţurilor;

• destinaţia acordată veniturilor bugetare rezultate din utilizarea

instrumentelor pentru protecţia mediului. Studiile de specialitate au pus în

evidenţă caracterul regresiv al politicilor de mediu în ceea ce priveşte distribuţia

costurilor la nivelul sectorului familial:

„...lupta împotriva poluării provocate de automobile în SUA afectează

8,2% din venitul familiilor cu un buget mai mic de 3000$. Acest impact se

reduce la 2,7% pentru grupa de venituri 20.000 – 25.000$ şi la mai puţin de 2%

pentru grupele superioare. În cazul combaterii poluării apei, Gionessi şi Peskin

stabilesc de asemenea un impact regresiv, dar în mai mică măsură decât în cazul

poluării atmosferice şi aceasta mai ales datorită importantelor subvenţii federale

şi locale acordate pentru finanţarea acestor programe”. Desigur, caracterul

regresiv al politicilor de mediu în materie de distribuţie a costurilor se

diferenţiază în funcţie de grupa de produse alimentare, nealimentare de strictă

necesitate, de lux. Din acest punct de vedere este de subliniat caracterul dual al

politicilor de mediu, deoarece elasticitatea – preţ mai scăzută a cererii de bunuri

alimentare sau nealimentare dar de strictă necesitate va determina în cazul

promovării unor măsuri de protecţie a mediului care vor afecta aceste grupe de

produse, „sacrificarea” unei părţi din celelalte grupe de produse pentru consum

familial, ceea ce echivalează cu o regresie a funcţiei de utilitate specifică

familiilor defavorizate.

111



Din perspectiva destinaţiei veniturilor bugetare provenite din utilizarea

instrumentelor pentru protecţia mediului, pentru armonizarea efectelor

distributive ale politicilor de mediu se va ţine cont de următoarele situaţii:

• introducerea eco-taxelor în condiţiile unui nivel relativ constant al

fiscalităţii, presupune eliminarea altor taxe, sau diminuarea cuantumuluiacestora, motiv pentru care o parte din veniturile bugetare provenind din eco-

taxe ar putea fi folosite doar ca o compensare a pierderilor de venituri bugetare,

ceea ce va atrage însă un pronunţat caracter distributiv al politicii de mediu;

• veniturile bugetare aferente eco-taxelor vor fi folosite preponderent

pentru reechilibrarea bugetului familiilor defavorizate, măsurile de protecţie a

mediului căpătând astfel un caracter distributiv moderat.

În cazul sectorului productiv, distribuţia costurilor va depinde denumeroşi factori, între care:

• structura funcţională a pieţei (monopol, oligopol, etc);

• posibilităţile de substituire între factori, inputuri (cum este cazul

diferitelor forme de energie);

• nivelul concurenţei internaţionale;

• tipul instrumentelor pentru protecţia mediului puse în practică.

Acţiunea singulară sau cumulativă a acestor factori trebuie analizată

separat, în funcţie de sfera relaţiilor de interdependenţă, astfel încât vom avea în

vedere:

• distribuţia costurilor între sectorul „producţie” şi sectorul „consum”;

• distribuţia costurilor între producători.

Dacă evoluţia raportului „cerere-ofertă” va permite transferarea

întregului cost generat de aplicarea politicilor de mediu în preţul produselor, cei

care vor suporta pagubele vor fi consumatorii: excluzând cazurile de monopol, o

asemenea situaţie este însă puţin probabilă, iar producătorii, pentru a-şi menţine

poziţia pe segmentele de piaţă specifice, vor reflecta asupra posibilităţii

„sacrificării” unei părţi din profit, pentru ca preţul să nu se transforme într-un

factor inhibitor pentru consumator, ceea ce va conduce la distribuirea costurilor

politicii de mediu între cele două categorii de parteneri.

În legătură cu impactul măsurilor de protecţie a mediului asupra

performanţei activităţii poluatorilor, ar trebui definit mai întâi conceptul de

echitate între aceştia. Principiul egalităţii în afara legii sugerează, de exemplu,

112



obligarea tuturor poluatorilor, aparţinând unei grupe omogene, să se încadreze în

aceleaşi limite ale emisiilor poluante (fig.9).

Fig.4. Distribuţia costurilor aplicării politicii de mediu între diferiţi

poluatori

Se constată însă că , în condiţiile unor costuri marginale diferite de

reducere a poluării, A1B1P1<A2B2P2<…..<A NB NP N astfel încât ceea ce pare a fi

echitabil pentru pouatori devine inechitabil pentru societate, soluţia propusă

având un evident caracter anti-economic.Dacă în schimbul costurilor totale (corespunzătoare limitelor

L1L2…..L N ) se acreditează ideea egalizării costurilor marginale ale depoluării

prin introducerea, de exemplu, unei taxe de poluare, t, impactul distributiv va fi

discriminatoriu pentru poluatori, poluatorul 1, care prezintă cele mai mici costuri

ale depoluării, fiind obligat să suporte costuri de reducere a emisiilor poluante

incomparabile mai mari decât ceilalţi poluatori: După criteriul economic,

societatea în ansamblul ei ar fi un beneficiar sigur al politicii de mediu.Distribuţia avantajului comparativ în relaţiile internaţionale este şi o

formă de manifestare, de exprimare a obiectivelor, instrumentelor şi

mecanismelor de finanţare specifice fiecărei politici de mediu. Cum ansamblul

măsurilor şi mijloacelor pentru conservarea mediului depinde de:

- caracteristicile mediului;

- structurile demografice;

- preferinţelor socio-culturale;

- nivelul de dezvoltare şi structura economiei.

113



Factori destul de diferiţi de la o ţară la alta, şi care dau conţinut

conceptului de avantaj comparativ, apar frecvent situaţii de distorsiuni

comerciale în ceea ce priveşte fluxurile şi structura schimburilor internaţionale.

Plusul de competitivitate a unor ţări pe piaţa internaţională, inclusiv ca

urmare a unor costuri ecologice mai scăzute, explicabile pe baza unor factorinaturali favorizanţi, este expresia unui avantaj comparativ ce nu poate fi asimilat

unei situaţii de distorsiune comercială.

În schimb, atunci când avantajul comparativ apare ca urmare a

subevaluării (voluntare sau involuntare) costurilor ecologice generate de

aplicarea politicilor de mediu, putem vorbi de impactul acestor politici asupra

distribuirii avantajului comparativ, de distorsiuni comerciale (ca urmare a

internalizării parţiale a externalităţilor de mediu). De asemenea, supraevaluareacosturilor ecologice menţionate echivalează cu o subvalorificare a avantajului

comparativ sau în ultimă instanţă, cu un „transfer” de avantaj comparativ către

partenerii din schimburile internaţionale.

Care sunt mecanismele prin care politicile de mediu subevaluează şi/sau

supraevaluează costurile ecologice, generând astfel un impact distributiv asupra

avantajului comparativ ? În primul rând, atunci când obiectivele politicii de

mediu sunt mai puţin severe decât o reclamă realitatea , în schimburile

internaţionale se realizează o absorbţie de avantaj comparativ, nivelul

competitivităţii având, parţial, premise false. De menţionat că, în timp, această

„ fraudă ecologică ” se poate întoarce împotriva ţărilor care practică în măsura în

care activitatea economico-socială va supralicita capacitatea de suport a

mediului.

Un alt mecanism al distribuirii avantajului comparativ are ca suport

sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului.

Dacă nivelul scăzut al normelor de emisie poate reprezenta o premisă

falsă a competitivităţii, atunci când este stabilit mai ales pe criterii de politică

economică, normele referitoare la produse, în afara principiului non-

discriminării (aplicarea aceloraşi restricţii de fabricaţie, de calitate pentru

produsele, de import caşi pentru cele autohtone), se pot transforma în bariere

netarifare în schimburile internaţionale pentru a compensa lipsa de

competitivitate pe piaţa internă.

La rândul lor, instrumentele utilizate în politicile de mediu se află la

114



originea unor efecte distributive asupra avantajului comparativ, cel puţin în

măsura în care, de exemplu, taxele şi impozitele de mediu obligă producătorul-

poluator să suporte nu numai costurile depoluării şi pe cele ale poluării reziduale

ci şi o taxă reziduală (o suprataxă), diminuându-se nivelul de competitivitate

conferit de avantajul comparativ.În al treilea rând, modalităţile de finanţare a politicilor de mediu

constituie un factor determinant al apariţiei distorsiunilor concurenţiale.

De exemplu, comparativ cu o ţară care subvenţionează programele şi

proiectele de protecţia mediului, la nivel sectorial, ţara care aplică principiul

„poluator-plătitor” se va afla în inferioritate absolută sau relativă (cel puţin pe

termen scurt şi mediu) în derularea schimburilor sale internaţionale.

Identificarea tipurilor de efecte distributive ale politicilor de mediutrebuie completată cu prefigurarea posibilităţilor de armonizare a acestor efecte,

în contextul următoarei alternative :

• înglobarea în politica de mediu a unor măsuri corective,

• constituirea efectelor distributive ca o problemă separată de politica de

mediu, ce urmează a fi soluţionată prin mecanisme specifice.

Măsurile corective pot fi grupate în două categorii :

• măsuri care prin aplicarea lor afectează nivelul eficacităţii politicii de

mediu;

• măsuri care prin aplicarea lor nu au urmări opuse obiectivelor

principale ale politicilor de mediu.

Din prima categorie fac parte: stabilirea de restricţii ecologice mai puţin

severe, scutirea de la plata unor eco-taxe, subvenţionarea activităţii de producţie;

asemenea măsuri diminuează impactul politicii de mediu asupra politicii

economice, cel puţin pe termen scurt şi mediu, dar trebuie evitate ori de câte ori

este posibil, mai ales pe termen lung şi aceasta datorită rolului pe care îl pot avea

în perpetuarea activităţilor mai puţin performante din punct de vedere de vedere

economico-ecologic. (Susţinerea acestor activităţi se justifică numai pentru

perioada în care sunt efectuate demersuri de identificare a posibilităţilor de

resorbire a impactelor economico-sociale ocazionate de limitarea sau eliminarea

lor). În consecinţă, atenţia trebuie concentrată asupra măsurilor corective din a

doua categorie, cum ar fi subvenţionarea directă sau creditarea cu dobândă

bonificată a programelor şi proiectelor de mediu, mijloacele financiare având ca

115



sursă o parte din veniturile bugetare constituite prin aplicarea eco-taxelor. Odată

cu dezvoltarea „fiscalităţii ecologice” se va putea recurge la sisteme bugetare

„neutre” în care noile „ecotaxe” sunt compensate prin scăderea altor impozite

(cum se procedează în Suedia).

A doua variantă, bazată pe mecanisme specifice de armonizare aefectelor distributive, sugerează necesitatea dimensionării corecte a politicii de

mediu în funcţie de problemele ecologice apărute sau prognozate, urmând ca

prin politica economică să se asigure susţinerea globală a activităţilor „sensibile”

la costurile ecologice. În acest caz, de exemplu, agricultorii trebuie să suporte

taxele pe factori de producţie cum ar fi : îngrăşăminte chimice , erbicide,

pesticide, etc., instituite cu scopul protejării solului, apei, sănătăţii populaţiei, iar

politica agricolă să prevadă mecanisme de ajutorare a fermierilor : ecotaxele pefactorii de producţie cu efecte negative asupra mediului sunt percepute de

producători drept costuri, ceea ce reprezintă un semnal important, punctual, de

adaptare a tehnologiilor la restricţiile ecologice, în timp ce ajutorul global nu va

fi asociat în mod automat cu introducerea eco-taxelor.

La nivelul schimburilor internaţionale, armonizarea efectelor distributive

ale politicilor de mediu îşi găseşte expresia în următoarele soluţii :

• uniformizarea măsurilor de protecţie a mediului (norme, standarde,

taxe, etc.),

• încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori

pentru norme şi standarde de protecţie a mediul,

• încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a

poluării, a degradării mediului, urmând ca utilizarea acestora de către fiecare ţară

să se facă în funcţie de condiţiile concrete;

• asumarea, în cadrul unor acorduri şi convenţii internaţionale, a

principiilor economice ale poluării : poluator-plătitor, poluat-plătitor,

compensare reciprocă.

9.2.3. Operaţionalizarea politicilor de mediu.

Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de

posibilităţile de aplicare şi de control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea

politicii de mediu sunt atribute de reţinut, dar se pot transforma în simple

speculaţii dacă din motive obiective şi/ sau subiective ansamblul măsurilor şi

mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu pot fi

116



aplicate într-o proporţie suficient de mare.

Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru

asigurarea eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor

distributive, etapă a cărei parcurgere presupune satisfacerea următoarelor

condiţii:• asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză cât

mai dezvoltate;

• existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre particular

şi general (pentru a putea acoperi cazuistica oferită de activitatea practică) şi să

se bazeze pe un transfer informaţional consistent. Efectele politicilor de mediu se

manifestă mai ales pe termen mediu şi lung, motiv pentru care, respectând

anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi valorificarea exigentă a rezultatelor cercetării şi practicii interne şi internaţionale, trecută şi prezentă;

• realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se

utiliza în aplicarea politicii de mediu şi baza tehnico-materială, ţinând cont de

posibilităţile de extindere şi modernizare a acesteia;

• proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul

aplicării politicii de mediu.

În efortul de aplicare a politicilor de mediu, elementul central este

reprezentat de sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului. Pornind de la

obiectivele politicii de mediu, dimensionate în funcţie de problematica mediului

şi caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei ţări, regiuni, etc. se

va structura sistemul instrumentelor alternative pentru atingerea obiectivelor

formulate, sistem care, în timp, trebuie să îşi găsească susţinerea în plan

legislativ, al resurselor umane şi tehnico-materiale.

Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor

tipuri de măsuri:

• măsuri directe (punctuale);

• măsuri indirecte şi de susţinere;

• măsuri economice generale.

Primul tip de măsuri se va concretiza în:

• instrumente legislative;

• instrumente economice;

• instrumente pentru sprijin orizontale;

117



• promovarea proiectelor de mediu.

Instrumentele legislative trebuie să asigure, în principal, un nivel ridicat

de protecţie a sănătăţii publice şi a mediului, mai ales în cazul activităţilor care

prezintă un nivel ridicat al riscurilor ecologice, precum şi respectarea obligaţiilor

cuprinse în acordurile şi convenţiile internaţionale şi pe probleme de mediu.Instrumentele economice (taxe, subvenţii, sisteme de consignaţie,

acreditive de mediu, permise de poluare negociabile), acţionând în direcţia

internalizării costurilor ecologice externe (a externalităţilor), corectează nivelul

preţurilor şi contribuie la o utilizare responsabilă a resurselor naturale, la

diminuarea nivelului poluării şi la o gestiune activă şi eficientă a deşeurilor.

Instrumentele de sprijin orizontale vizează:

• ameliorarea bazei de date despre mediu;• promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia

creării unor tehnologii mai puţin poluante sau corective (cum ar fi cele pentru

tratarea solurilor contaminate);

• ameliorarea planificării sectoriale şi amenajării teritoriului;

• dezvoltarea sistemelor de informare a publicului şi de formare

profesională. Sfera măsurilor indirecte şi de susţinere cuprinde:

• revizuirea instituţiei proprietăţii privind:

0 - modul de utilizare a terenurilor;

1 - accesul pe proprietate;

2 - posibilităţile pe care comunitatea le poate valorifica cu scopul

exercitării controlului asupra activităţii desfăşurate în perimetrul proprietăţii.

• raţionalizarea costurilor de operaţionalizare a politicii de mediu prin:

- îmbunătăţirea sistemului informaţional;

- simplificarea procedurilor juridice;

- reforme juridice.

Cel de-al treilea tip de măsuri – economice generale – exprimă

necesitatea armonizării politicilor economice cu cele de mediu, în contextul

programelor de ajustare, structurală şi sectorială prin politici monetare, bugetare,

în domeniul pieţelor de capital, a energiei, etc. .

În cazul politicii monetare, prin rata dobânzii şi a celei de actualizare

poate fi influenţată dezvoltarea economică în consens cu restricţiile ecologice,

sporind profitabilitatea unor domenii de activitate ca un bilanţ pozitiv al

118



impactelor asupra mediului şi deci schimbând direcţia de mişcare a capitalului în

favoarea conservării capacităţii de suport a sistemelor naturale.

Politica bugetară, în măsura în care va acorda o atenţie mai mare

veniturilor bugetare din taxe pe utilizarea resurselor, paralel cu reorientarea

sistemului de subvenţii, în direcţia limitării distorsiunilor pe care acesta legenerează la nivelul sistemului de preţuri şi cu sporirea volumului de resurse

financiare pentru susţinerea programelor ecologice, poate juca, de asemenea, un

rol important în diminuarea efectelor negative şi amplificarea celora pozitive

asupra mediului.

În domeniul pieţelor de capital pot fi întrevăzute măsuri de sprijinire

financiară într-o proporţie mai mare a sistemului de gestionare a resurselor şi de

control a poluării. Politica energetică rămâne unul dintre principalele domenii cu impact

semnificativ asupra calităţii mediului, influenţând rata de substituire a diferitelor

surse de energie, măsurile de politică energetică pot contribui la reducerea

presiunii asupra ecosistemelor forestiere, dar şi a nivelului şi intensităţii poluării

aerului, a altor componente ale mediului. Şocurile energetice se propagă în

întregul sistem tehnico-productiv şi social-economic, motiv pentru care

“mesajul”lor trebuie să fie şi unul în favoarea mediului. Nu în ultimul rând

trebuie subliniat impactul politicilor în domeniul investiţiilor asupra mediului; în

cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cu o piaţă excedentară a forţei de muncă,

există riscul atragerii de investiţii străine în domenii energofage, puternic

poluante, astfel încât avantajele temporale legate de reducerea presiunii sociale şi

efectul antrenant asupra economiei se pot transforma, pe termen mediu şi lung,

în importante dezavantaje sub forma unor costuri ecologice greu de suportat.

De aceea, politica investiţională trebuie să fie una care să determine

îmbunătăţirea performanţelor economice şi deci sporirea capacităţii de finanţare

inclusiv a costurilor ecologice, fără a accepta din start practici care atentează

grav, uneori ireversibil, la integritatea mediului.

Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a

politicilor de mediu, se conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a

instrumentelor indirecte (economice) de protecţie a mediului.

Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se

manifestă atunci când aplicarea acestora determină o modificare a costurilor,

119



respectiv beneficiilor aferente diferitelor alternative tehnico-productive

promovate de agenţii economici, de o manieră care să influenţeze

comportamentul într-un sens favorabil mediului.

Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice pentru

protecţia mediului, atâta vreme cât acestea modifică doar parametrii externisistemului decizional, în limitele cerute de menţinerea caracterului concurenţial

al pieţei, şi nu decizia în sine, care va reflecta capacitatea managerială a

agentului economic.

Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru protecţia

mediului nu se opun reglementărilor directe (norme, standarde,etc.) într-un

asemenea domeniu, ci se alătură acestora, precum şi instrumentelor nerestrictive

(negocierea directă cu grupurile “ţintă”, creşterea gradului de informare privindriscurile ecologice şi bunăstarea socială, etc.)

Comparativ, este de subliniat însă superioritatea de principiu a

instrumentelor economice pentru protecţia mediului în raport cu reglementările

directe. Această afirmaţie ar putea fi contrazisă de realitatea imediată,

caracterizată printr-o utilizare mult mai largă a măsurilor administrative de

reducere a impactului negativ provocat de activitatea economico-socială asupra

mediului. O asemenea situaţie se explică, în ceea mai mare parte, prin

ascendentul pe care-l manifestă “politicul” în relaţiile cu “economicul”, fapt ce

denotă o percepere încă insuficientă a dimensiunii eco-crizei şi a funcţionalităţii

tandemului “economie-mediu”.

Chiar şi o simplă inventariere a limitelor celor două categorii de

instrumente poate pune în evidenţă necesitatea de a acorda un rol mai important

reglementărilor indirecte în negocierea conflictului dintre om şi mediu şi

promovarea unui model de dezvoltare durabilă bazat pe raţionalizarea

procedurală.

În ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în mod

direct restircţiile ecologice de desfăşurare a unei activităţi, principalele limite se

manifestă prin :

-caracterul dual – normele şi standardele exprimând în acelaşi timp atât

interdicţia de a depăşi un anumit nivel al emisiilor şi efluenţilor cât şi

“autorizarea” de a polua până la acest nivel fără a suporta cel puţin o parte din

pagubele asfel provocate;

120



-caracterul uniform – ceea ce face ca, în condiţiile unor ecobilanţuri

diferite de la zonă la zonă, să apară posibilitatea înregistrării de “fraude

ecologice”atât în relaţiile dintre regiunile aceloraşi ţări cât şi în relaţiile dintre

ţări (în acest din urmă caz, fiind cunoscută tendinţa de transferare a activităţilor

cu un puternic potenţial poluant în ţările care prevăd restricţii ecologice mai puţin severe);

-caracterul static – normele şi standardele riscând să se transforme într-

un factor de blocaj în raport cu funcţionalitatea relaţiei “mediu-activitate

economico-socială”;

-favorizarea intervenţionalismului în economie, ceea ce poate diminua

şansele evoluţiei economiei spre starea de optimalitate.

La rândul lor, reglementările indirecte sunt marcate de dificultăţile înstabilirea nivelului financiar şi/sau incitativ şi asigurarea operaţionalităţii (mai

ales în cazul drepturilor de poluare negociabile), inclusiv ca urmare a opoziţiei

factorilor politici.

Desigur, aceste dificultăţi diferă în funcţie de structura sistemului

măsurilor indirecte de control al echilibrului ecologic.

Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice

pentru protecţia mediului se pot clasifica în :

- instrumente de finanţare;

- instrumente de incitare (incitative);

Instrumentele de finanţare au ca obiectiv principal, în cel mai bun caz,

alimentarea unor fonduri necesare finanţării proiectelor de mediu, sau asimilate

(ex: colectarea deşeurilor) dacă nu, alimentarea bugetului de stat central sau a

bugetelor de stat locale, din care pot fi finanţate, total sau parţial şi proiecte de

mediu.

Pentru aceasta, cuantumul în care se aplică este scăzut, astfel încât

impactul asupra activităţii economico-sociale şi mediului este redus, dar

întâmpină o mai mică rezistenţă din partea factorilor politici şi decizionali, fiind

astfel, mai uşor de aplicat.

Instrumentele incitative au ca obiect principal descurajarea creşterii

fondului şi stocului de capital tehnic activ în domeniile poluante sau a

promovării de tehnologii “agresive” faţă de mediu.

Evident, în practică, cele două obiective – constituirea de fonduri pentru

121



finanţarea şi stimularea unui comportament adecvat cerinţelor de menţinere a

autoportanţei sistemului natural se întrepătrund, distincţia fiind necesară pentru

stabilirea nivelului taxelor, impozitelor de mediu, etc.

În afara unei astfel de delimitări, instrumentele economice pentru

protecţia mediului îşi pot pierde caracterul operaţional, mai ales în cazuleconomiilor aflate în criză, când blocajele financiare sunt frecvente sau de lungă

durată.

Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice

pentru protecţia mediului se pot clasifica în :

- instrumente pentru protecţia ecosistemelor;

- instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.

Raţiunea acestei clasificări porneşte de la faptul că poluarea tinde să-şitransforme caracterul local sau regional în unul global şi de aceea preocupările în

direcţia menţinerii echilibrului ecologic numai pot fi centrate exclusiv la nivelul

diferitelor ecosisteme, modelele elaborate trebuind să includă şi relaţiile dintre

ecosisteme, deci mediul în ansamblul său. Tendinţa de globalizare a poluării

mută centrul atenţiei de la contradicţia dintre necesarul de resurse şi raritatea

acestora, la contradicţia dintre funcţiile ecologice şi funcţiile economice ale

mediului. Instrumentele din prima categorie vizează doar implicit funcţionarea

mediului, ele putând să servească prioritar conservării suportului material natural

al activităţii economico-sociale, neglijând suportul primordial – cel ecologic,

care a făcut posibilă apariţia şi menţinerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte,

nivelul variabilelor la care se realizează cuplarea optimă între diferite ecosisteme

poate să difere de nivelul aceloraşi variabile la care se asigură echilibrul fiecărui

ecosistem în relaţia sa cu mediul economic, ceea ce impune şi testarea

compatibilităţii cu funcţiile mediului ca sistem.

Ţinând cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru

protecţia mediului se pot clasifica în:

- instrumente pentru protecţia resurselor naturale;

- instrumente pentru reducerea volumului emisiilor şi efluenţilor.

- instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante.

Necesitatea de a opera cu acest criteriu rezultă din faptul că orice proces

de producţie “atentează” la capitalul natural atât prin consumul de resurse

naturale pe care-l presupune (cantitativ, calitativ şi structural), cât şi în fazele

122



producţiei propriu-zise şi consumului.

Întrebări:1. Ce înţelegeţi prin politica de mediu?2. Care sunt criteriile durabilităţii?3. Enumeraţi principalele etape ale politicilor de mediu.4. Care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească

politicile de mediu astfel încât acestea să fie realiste şicoerente?

5. Care sunt măsurile utilizate în vederea aplicării politicilor demediu?

BIBLIOGRAFIE:

1. Dumescu F., Gureanu D. – Geografia resurselor şi Economia

mediului, Editura Servo-Sat, Arad, 1998;

2. Negrei C. – Economia şi politica mediului, Editura ASE, Bucureşti,

2004;

3. Negruţ C. şi colab. – Economia şi protecţia mediului, Editura Presa

Universitară Română, Timişoara, 1997;

4. Rojancschi V., Bran Florina, Grigore F. – Elemente de economia

şi managementul mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

Documents

51098310 Economia Mediului III ID IM