ECONOMIA MEDIULUI

Note de curs

Dezechilibrele tot mai accentuate ale raportului între economie şi mediu conduc la necesitatea regândirii relaţiilor dintre activitatea economică şi mediul ambiant, la formarea conştiinţei ecologice, la modificarea atitudinii faţă de natură, la dezvoltarea ştiinţei Economia mediului.

Repere istorice ale apariţiei şi dezvoltării Economiei mediului Înainte de revoluţia industrială, dezvoltarea

economică era lentă şi se înscria într-o lume agrară, aflată în armonie cu natura;

O dată cu începuturile industrializării devine clar faptul că natura este dominată de către om;

Teoriile economice se dezvoltă pe măsura progresului tehnic, dar nici una nu ia în considerare factorul natural.

Apa, aerul, solul sunt considerate bunuri colective, dar nu li se atribuie nici o valoare (preţ).

În prezent consecinţele tehnice ale dezvoltării societăţii au devenit atât de mari, încât pragul critic ce asigură un echilibru între activitatea umană şi capacitatea de regenerare a naturii a fost depăşit, iar degradările pereclitează însăşi dezvoltarea economică viitoare.

Concluzie: se impune studierea proceselor economice luând în considerare şi impactul activităţilor umane asupra mediului şi toate consecinţele ce pot conduce la degradări ale acestuia.

Direcţiile în care se manifestă impactul activităţii umane asupra naturii

Folosirea intensivă a resurselor naturale neregenerabile (petrol, gaze, cărbuni), ceea ce conduce la grave dezechilibre în natură;

Eliminarea din biosferă a numeroase specii de plante şi animale odată cu distrugerea ecosistemelor proprii ale acestora (distrugerea biodiversităţii);

Introducerea în mediu a unei cantităţi mari de substanţe toxice, greu sau chiar imposibil de asimilat pentru natură;

Schimbarea compoziţiei mărilor şi oceanelor prin deversarea reziduurilor chimice şi radioactive, cu urmări grave pentru vieţuitoare, inclusiv pentru om;

Transformarea radicală a peisajelor geografice prin lucrări de amenajare de mari proporţii;

Modificarea climei, apariţia şi acutizarea unor fenomene ca efectul de seră, ploile acide, deşertificarea unor zone, ş.a.

Întreaga activitate umană care se desfăşoară în mediul înconjurător interacţionează cu acesta, determinând o serie de modificări. Atât timp cât aceste modificări se păstrează sub un prag, natura, prin procesele sale ciclice, reuşeşte să compenseze transformările, dezechilibrele.

La depăşirea pragului, dezechilibrele nu mai pot fi compensate de procesele naturale din mediu şi apar transformări ireversibile ale acestuia.

Dezvoltarea de până acum a societăţii a făcut o mare eroare de calcul economic, respectiv a neglijat costul degradării şi al pagubelor aduse mediului şi sănătăţii umane.

Acesta a generat costuri ce trebuie suportate de întreaga societate şi ale căror valori nu pot fi încă estimate cu precizie.

De aici concluzia logică – necesitatea regândirii modului de organizare şi funcţionare a activităţilor economice, respectiv o tranziţie spre un comportament şi un mod de viaţă acceptabile din punct de vedere ecologic şi uman.

Clubul de la Roma (dr. Aurelio Peccei) 1972 Conferinţa Naţiunilor Unite asupra

Mediului la Stockholm la care s-a elaborat Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.E.)

1992 Conferinţa Mondială “Mediul şi dezvoltarea” la Rio de Janeiro

Noţiuni, termeni, definiţii de bază

Mediul ambiant – ansamblul factorilor naturali (fizici, chimici, biologici) şi sociali (creaţi prin activităţi umane) care interacţionează continuu şi care influenţează echilibrul ecologic.

Mediul înconjurător determină atât condiţiile de viaţă pentru om, cât şi pentru dezvoltarea economico – socială a societăţii.

Caracteristicile mediului ambiant ca bun public: Chiar dacă este consumat de un individ, el

rămâne disponibil şi pentru alţii; Nimeni nu poate exclude pe altcineva de la

consumarea unui bun public pur (faţă de cazul unui bun privat unde producătorul îi exclude pe toţi care nu plătesc preţul cerut);

Consumatorul nu se poate exclude pe el însuşi de la utilizarea bunului public pur.

Cel care consumă bunul public pur trebuie să o facă de o aşa manieră încât ceilalţi să poată dispune la rândul lor de acest bun. În plus, consumatorul trebuie să ia măsuri de protecţie a mediului astfel, încât la rândul lui să poată beneficia în continuare de bunul public pur.

Experienţa de până acum a demonstrat că, pentru a proteja mediul, cel mai economic este să previi poluarea, să adopţi o poziţie preventivă încă din faza de proiectare.

Investitorul are obligaţia să cerceteze în ce măsură proiectul propus este compatibil cu cerinţele protecţiei mediului natural şi a cadrului uman de viaţă.

Când măsurile tehnice de reducere a impactelor nu sunt suficiente, respectiv impactul nu poate fi suprimat sau redus, investitorul trebuie să adopte măsuri compensatoare, asumându-şi şi costul integral al realizării acestora.

România a adoptat o legislaţie în domeniu în concordanţă cu reglementările U. E., dar există numeroase probleme legate de aplicarea efectivă a legilor şi la găsirea suportului financiar pentru luarea unor măsuri de protecţie a mediului adecvate.

Principalul document al U. E., care a fost utilizate este Al VI-lea Program de Acţiune pentru Mediu.

Acesta este un document programatic axat pe problemele de mediu, pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2010, ce cuprinde 11 articole. Principalele direcţii de acţiune care se propun sunt: Îmbunătăţirea implementării legislaţiei de mediu existente; Integrarea preocupărilor de mediu în ansamblul celorlalte

politici; Implicarea mecanismelor de piaţă pentru atragerea

interesului pentru mediu a agenţilor economici şi a consumatorilor,

Implicarea directă a cetăţenilor în problematica de mediuPlanificarea teritoriului şi a luarea de decizii manageriale la

nivel local, regional şi naţional care să ţină cont de impactul tuturor tipurilor de activităţi asupra mediului, precum şi promovarea acţiunilor corective şi de protecţie potrivite.

DEZVOLTAREA DURABILĂ

Conştientizarea de către oameni a problemelor privind degradarea continuă şi progresivă a mediului şi implicaţiile asupra sănătăţii a început să se manifeste coroborat la nivel internaţional la începutul anilor ’70.

Prima reuniune cu participare internaţională s-a desfăşurat în cadrul Conferinţei ONU asupra Mediului în 1972 la Stockholm, unde s-a pus accentul cu precădere asupra mediului natural şi a sănătăţii oamenilor, asupra armoniei om - natură într-o viziune ecologică.

În 1983 s-a creat de către ONU Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, care a avut sarcina de a întocmi un raport de analiză a situaţiei ambientale mondiale şi formularea unui “program global de schimbare”, un raport cunoscut sub numele de Raportul Brundtland.

Concluzia formulată în Raport este că se impune “un alt tip de dezvoltare” capabil să asigure pe termen lung creşterea economică, îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi conservarea resurselor naturale.

Acest tip de dezvoltare definit ca “o dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi”, a fost intitulat dezvoltare durabilă.

Conceptul de dezvoltare durabilă este însoţit de explicitarea a două noţiuni şi anume: “conceptul de nevoi” a celor mai defavorizaţi cărora

trebuie să li se acorde prioritate “conceptul de limite impuse” de starea actuală a

tehnologiilor şi a organizării economico-sociale, a capacităţii mediului de a răspunde nevoilor actuale şi viitoare.

Raportul Brundtland identifică problemele ambientale cele mai importante care ameninţă direct dezvoltarea unui număr mare de ţări: creşterea demografică excesivă, despăduririle şi păşunatul excesiv care provoacă deşertificări

importante, distrugerea pădurilor tropicale care ameninţă speciile vegetale şi

animale, exploatarea combustibililor fosili şi despăduririle care provoacă

efectul de seră şi perturbă climatul întregii planete, ploile acide care ameninţă ansamblul ecosistemelor acvatice şi

forestiere, eroziunea stratului de ozon al atmosferei etc.

Situaţia nu este însă aceeaşi pentru ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare.

Ţările industrializate (26% din populaţia globului) produc şi consumă resurse naturale într-un raport disproporţionat la nivel mondial (consumă 80% din resursele mondiale de energie, petrol şi hârtie şi 40% din producţia alimentară).

Aceste ţări îşi permit distrugeri ambientale deoarece pot susţine şi remedierea lor în timp ce în ţările în curs de dezvoltare se pune problema supravieţuirii populaţiei şi satisfacerea unor nevoi esenţiale.

Raportul Brundtland propune în rezumat o serie de principii generale cu caracter juridic, economic şi politic.

Lansarea conceptului de dezvoltare durabilă a impus definirea unor politici de mediu şi dezvoltare la nivel internaţional, ce s-au cristalizat în cadrul Conferinţei ONU asupra Mediului şi Dezvoltării desfăşurată la Rio de Janeiro în 1992 şi la Conferinţa de la Johannesburg 2002.

La aceste reuniuni s-a dat o definiţie mai largă a dezvoltării durabile şi anume aceea de „a trăi echitabil în limitele impuse de natură" obiectiv de dezvoltare care s-a statuat drept valabil şi necesar în întreaga lume.

Conferinţa de la Rio a avut ca rezultat următoarele documente:

două declaraţii de principiu „Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării" şi „Declaraţia asupra pădurilor",

două acorduri internaţionale, care au caracter de lege, „Convenţia asupra Modificărilor Climatice" şi „Convenţia asupra Biodiversităţii",

un plan de acţiune intitulat Agenda 21

Agenda 21 este un plan de acţiune amănunţit conţinând ansamblul acţiunilor necesare a fi întreprinse de comunitatea internaţională în toate domeniile cu incidenţă asupra unei dezvoltări durabile din punct de vedere social, economic şi ambiental, plan care a fost dezvoltat la nivel global, naţional şi local.

Agenda 21 face referire la următoarele domenii: comerţul mondial, creşterea populaţiei mondiale,

sănătate, cooperare şi coordonare

internaţională, aşezări umane durabile, cu

recomandări în ceea ce priveşte mediul urban,

utilizarea de materiale de construcţii locale şi care respectă mediul şi sănătatea umană,

randamentul energetic al construcţiilor,

strategii de transport vizând utilizarea de energii regenerabile,

creşterea eficienţei transportului public şi reducerea transportului individual

planuri de urbanism prin care să se limiteze deplasările pe distanţe mari,

dezvoltarea de proiecte de restructurare urbană în cooperare public-privat,

asigurarea unui mediu de calitate în zonele rurale,

încurajarea dezvoltării oraşelor mici,

împiedicarea expansiunii urbane pe terenurile agricole în zonele vulnerabile din punct de vedere ecologic.

La nivel european problema dezvoltării durabile a fost introdusă în Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992, prin care Comunitatea Europeană îşi propune ca obiectiv principal promovarea unei dezvoltări durabile care respectă mediul (art.2), promovarea de politici ambientale în scopul protejării mediului (art. 3), integrarea exigenţelor ambientale în definirea şi punerea în operă a politicilor sectoriale.

În scopul de a furniza Comunităţii şi ţărilor membre informaţii sigure şi comparative - necesare în monitorizarea politicilor ambientale - a fost creată Agenţia Europeana de Mediu (E.E.A.) cu sediul la Copenhaga.

Indicatori ai dezvoltării durabile

Indicatorii dezvoltării durabile urmăresc să evalueze procesul de trecere la o dezvoltare durabilă.

Ei sunt folosiţi în luarea deciziilor şi elaborarea politicilor de la toate nivelurile, precum şi pentru a analiza procesul în sine.

În afară de indicatorii economici utilizaţi în mod frecvent, referitori la nivelul de trai, sunt necesari şi indicatori sociali, de mediu şi instituţionali, în vederea obţinerii unei imaginii clare de ansamblu a dezvoltării societăţii.

În acest sens, Comisia pentru Dezvoltarea Durabilă (CSD), în aprilie 1995, a elaborat o listă de 134 Indicatori şi tabele metodologice. După o perioadă de testări şi analize diverse, lista finală a fost redusă la 58 de indicatori.

A. Indicatori economici Aprecierea dezvoltării durabile se face cu

ajutorul indicatorilor macroeconomici cunoscuţi, de ex. PIB, procentul investiţiilor din PIB, ş.a.

Comerţul şi investiţiile reprezintă factori importanţi în creşterea economică şi dezvoltarea durabilă; la acestea se adaugă gradul de înnoire a tehnologiilor, procentul din investiţii direcţionat spre protejarea mediului sau reducerea poluării, etc.

B. Indicatori sociali Echitatea socială reprezintă una dintre principalele valori

care accentuează dezvoltarea durabilă, având în centru oamenii şi calitatea vieţii lor.

Sănătatea şi dezvoltarea durabilă sunt strâns legate. Sursele sigure de apă şi salubritatea, hrana adecvată şi o sursă sigură de hrană, condiţii de viaţă într-un mediu nepoluat, controlul bolilor şi accesul la serviciile de sănătate, toate acestea contribuie la o populaţie sănătoasă. Dezvoltarea nu poate fi obţinută sau susţinută având o mare pare din populaţie bolnavă sau având un acces inadecvat la facilităţile de sănătate.

Educaţia, ca proces ce se desfăşoară toată viaţa, este acceptată la scară largă drept condiţie fundamentală pentru atingerea dezvoltării durabile.

Locuinţele adecvate reprezintă o componentă fundamentală a dezvoltării durabile. Disponibilitatea unor locuinţe adecvate contribuie la constituirea unor aşezări mai sigure, mai echitabile şi mai sănătoase. Condiţiile de viaţă, mai ales în zonele urbane, sunt influenţate de concentraţiile excesive ale populaţiei, planificarea inadecvată a terenului, resurse financiare insuficiente şi şomaj.

Populaţia - urbanizarea a devenit tendinţa dominantă în ceea ce priveşte distribuţia populaţiei. Creşterea rapidă a populaţiei şi migraţia pot duce la condiţii de viaţă instabile şi creşterea presiunii asupra mediului, mai ales în zonele sensibile ecologic. Căutarea unor condiţii mai bune de viaţă în mediul urban face necesară elaborarea unor programe eficiente de dezvoltare a aşezărilor limitrofe marilor oraşe.

C. Indicatorii mediului ambiant Se referă la calitatea componentelor

mediului şi la impactul pe care îl au activităţile umane asupra lor (atmosferă, mările, oceanele şi zonele de coastă, teritoriul, resursele de apă, flora şi fauna).

D. Indicatorii instituţionali Cadrul instituţional adecvat dezvoltării durabile

trebuie format prin instrumente legale şi politici adecvate, care să integreze factori social, economici şi ecologici. Implementarea politicilor sănătoase de dezvoltare durabilă şi a tratatelor internaţionale trebuie să îmbunătăţească condiţiile socio-economice şi ecologice, precum şi să ajute la reducerea surselor potenţiale de conflict dintre ţări.

Capacitatea instituţională poate fi măsurată prin dotările unei ţări - dotări umane, ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, instituţionale, precum şi resurse. Aceasta îmbunătăţeşte planificarea participativă, implementarea şi monitorizarea, necesare dezvoltării durabile.

POLUAREA MEDIULUI AMBIANT

Poluarea este definită ca perturbarea condiţiilor naturale din cauza activităţilor umane şi a unor fenomene naturale normale.

Principalii factori perturbatori ai mediului se clasifică astfel:

1. Factori naturali: erupţii vulcanice şi solare cutremure de mare intensitate incendii din cauze naturale, inundaţii

2. Factori antropici, datoraţi activităţilor umane:creşterea demograficădezvoltarea industrieidezvoltarea agriculturiiexploatarea rezervelor naturale transporturideşeuri, reziduuri

Poluarea se manifestă în toate componentele mediului – aer, apă, sol, este un fenomen complex ce nu cunoaşte frontiere.

Obiectivele politicilor de protecţie a mediului vizează punerea sub control a tuturor fenomenelor de poluare, în special a celor antropice şi găsirea de soluţii pentru limitarea sau chiar evitarea poluării.

POLUAREA AERULUI

(ATMOSFERICĂ)

Atmosfera terestră este definită ca învelişul de aer al Pământului, fără o limită superioară, cu o compoziţie relativ constantă până la 5000 m altitudine.

Aerul normal (uscat) este format dintr-un amestec de gaze cu următoarea compoziţie aproximativă: 78% azot (N), 21% oxigen (O), mici cantităţi de CO2 (0,03%) gaze rare (heliu, argon, neon).

În atmosferă aerul ocupă cca. 96%, restul revenind vaporilor de apă.

Densitatea, umiditatea, presiunea şi temperatura atmosferei variază cu altitudinea, cu anotimpul cu poziţia geografică, rezultând mişcări ale maselor de aer atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Volumul atmosferei 40 – 50·109 km3 Masa atmosferei 1 - 2·1015 t Londra 1952, 4000 persoane decedate 1956 problema poluării în Parlamentul britanic

Poluarea atmosferei reprezintă acea stare de anormalitate caracterizată prin prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine care îi modifică proprietăţile.

Surse de poluare atmosferică

Poluarea atmosferei se datorează: Surselor naturale (erupţii vulcanice, fenomene de

descompunere) Surselor artificiale rezultate din activitatea umană

Pe primul loc se situează poluarea atmosferei datorată transportului auto, cu o contribuţie de cca. 60%, urmată de industrie astfel: Industria chimică şi metalurgică 17% Sectorul energetic 14% Incinerarea reziduurilor cca. 8%

Clasificarea poluanţilor atmosferici Poluanţii atmosferici pot avea surse diferite, dar efecte

similare asupra atmosferei. De aceea ei au fost clasificaţi după starea de agregare şi după efectul provocat asupra atmosferei.

În funcţie de starea de agregare: Gaze: CO2, CO, SO2, NOx, H2S, Cl2, NH3, etc. Lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori

sau dispersate sub formă de picături foarte fine Solide: praf sau pulberi de metale, oxizi metalici, săruri, ş.a.

(cu diametrul 0,01 - 1μ).

În funcţie de efectul provocat: Efecte directe, imediate Efecte indirecte, pe termen lung

Poluanţii atmosferici se caracterizează prin următoarele elemente: Limita de concentraţie de la care se resimte poluarea; Gradul de persistenţă în atmosferă; Influenţa reciprocă, în cazul prezenţei simultane a mai

multor poluanţi.

În toate ţările există norme care limitează concentraţia agenţilor poluanţi în atmosferă.

În România sunt inventariaţi şi măsuraţi cca. 400 de agenţi poluanţi atmosferici, pentru care sunt precizate concentraţiile maxime admisibile (valoarea maximă a concentraţiei admisă la un moment dat pentru un anumit poluant, respectiv valoarea concentraţiei pentru 24 ore).

Ca exprimare, se folosesc unităţi ca mg/kg, mg/m3, ppm

Poluant La un moment dat [mg/m3]

În 24 de ore [mg/m3]

Acetonă 5 2

Acid clorhidric (HCl) 0,3 0,1

Hidrogen sulfurat (H2S) 0,03 0,01

Gradul de persistenţă variază cu natura poluantului. De exemplu, lichidele fin divizate în atmosferă îşi măresc volumul, ceea ce conduce la activitate chimică mai intensă şi o reducere a vitezei de sedimentare. Astfel, ele pot să rămână în aer timp îndelungat, ducând la creşterea gradului de poluare.

În ceea ce priveşte influenţa reciprocă a poluanţilor atmosferici, pot să apară următoarele fenomene:de sinergie (însumarea efectelor poluante ale

agenţilor poluanţi prezenţi concomitent)de antagonism (anihilarea efectelor poluante)de anergism (neinfluenţare reciprocă a

efectelor poluante)

Efecte directe ale poluării atmosferice

1. Dioxidul de carbon Provine în cea mai mare parte din arderea

combustibililor fosili utilizaţi la obţinerea energiei şi la mijloacele de transport.

O parte din el se consumă în mod natural prin fenomenul de fotosinteză:

CO2 + H2O → zaharuri şi O2 plante, lumină

Reducerea suprafeţelor împădurite conduce la scăderea consumului de CO2 prin fotosinteză şi creşterea concentraţiei în atmosferă.

Apare efectul de seră şi se perturbă echilibrul ecologic.

2. Oxidul de carbon Este un gaz deosebit de toxic (blochează

hemoglobina şi împiedică transportul oxigenului la ţesuturi).

Provine din arderea incompletă a combustibililor fosili, precum şi din industrie (gaze de cocserie, convertizoare cu oxigen, ş.a.

3. Oxizii de azot Provin din arderea combustibililor fosili folosiţi la

transportul auto (benzine, motorine), din industrie de la fabricarea acidului azotic, a fertilizatorilor agricoli pe bază de azot.

Sunt toxici, în special NO2, care provoacă asfixie. Provoacă ploile acide, care distrug culturile prin

distrugerea membranei celulare a frunzelor. De asemenea, ploile acide solubilizează unele metale din

sol (zinc, cadmiu, plumb), care trec şi se acumulează în plante, respectiv în animale.

4. Bioxidul de sulf Provine atât din surse naturale (erupţii

vulcanice), cât şi din activitatea umană (arderea combustibililor ce conţin sulf, din industria neferoasă, industria alimentară).

Este deosebit de toxic, cu efecte directe asupra florei şi faunei; produce acidifierea solului pe distanţe mari, degradarea construcţiilor, ploile acide.

5. Hidrogenul sulfurat Are ca surse activitatea vulcanică, procesele

de putrefacţie, cocsificarea cărbunilor, rafinăriile de petrol.

Este sesizabil la concentraţii mici datorită mirosului neplăcut.

Provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic (astenie, oboseală, ameţeală, cefalee, anxietate, somnolenţă diurnă).

Măsurile de prevenire şi combatere a poluării atmosferice depind de natura, provenienţa şi toxicitatea poluantului, de gradul de dispersie şi de persistenţa lui în atmosferă.

Dacă este posibil, se pot avea în vedere măsuri concomitente de recuperare a unor compuşi valoroşi antrenaţi de gazele poluante, sporind eficienţa economică a acţiunilor de depoluare şi prevenire.

1. Evacuarea gazelor poluante prin coşuri industriale

Coşurile trebuie să aibă înălţimi corespunzătoare (250 – 350 m) şi să ţină seama de configuraţia terenului şi de direcţia vânturilor.

2. Depoluarea gazelor de eşapament Măsura urmăreşte reducerea sau chiar eliminarea

unor gaze toxice produse la arderea combustibililor petrolieri.

Folosirea carburanţilor fără plumb a condus la reducerea drastică a concentraţiei de plumb din zonele cu trafic intens.

De la combustibilii Diesel (motorine) rezultă ca emisii poluante: hidrocarburi nearse, microparticule, substanţe organice solubile şi insolubile, pentru care se caută soluţii de limitare sau de reducere totală.

Persistă încă emisiile de SO2 şi oxizi de azot rezultaţi atât de la benzine, cât şi de la motorine.

Soluţia adoptată în prezent este utilizarea catalizatorilor indiferent de tipul de combustibil.

Catalizatorii se dezactivează în timp, ceea ce impune înlocuirea lor la anumite perioade.

O soluţie viitoare ar putea fi înlocuirea combustibililor petrolieri cu metanol, caracterizat de emisii foarte scăzute de oxizi de azot şi de fum.

3. Metode fizico – mecanice Sunt metode care urmăresc reţinerea

particulelor solide din gazele ce urmează a fi evacuate în atmosferă.

Ca mijloace se folosesc camere de desprăfuire, filtre, aparate cu şicane, iar pentru particule solide foarte fine şi picături de lichid se utilizează turnuri de spălare, filtre electrostatice.

4. Metode fizico – chimice Se bazează pe proprietatea substanţelor

poluante de a reacţiona cu anumiţi compuşi sau de fi solubile în anumiţi solvenţi.

Metodele se aplică în special la eliminarea compuşilor cu sulf, foarte poluanţi pentru toate mediile (SO2, hidrogen sulfurat, alţi compuşi organici cu sulf).

POLUAREA APELOR

Apa este o resursă generală esenţială pentru desfăşurarea tuturor proceselor vitale din natură, prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa vieţii şi desfăşurarea tuturor activităţilor umane.

Considerată gratuită, atâta vreme cât era din belşug, i s-a descoperit preţul atunci când omul s-a confruntat cu lipsa ei.

Utilizarea apei a cunoscut o intensificare şi diversificare continuă.

Creşterea explozivă a populaţiei, gradul înalt de urbanizare, precum şi apariţia unor industrii noi, mari consumatoare de apă şi în acelaşi timp producătoare de efecte adverse asupra apei şi a mediului înconjurător, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului dublu numit secătuirea şi poluare apelor.

Treptat, s-a impus găsirea unor metode de tratare a apelor, fie generale, fie adaptate unui anumit tip de poluare la care era supusă apa.

Sunt situaţii în care apa se aduce de la distanţe de peste 100 km sau se pompează de la adâncimi de peste 300 m, ceea ce implică costuri ce cresc mult preţul apei, uneori până la nivelul materiilor prime.

Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani consumul de apă se dublează.

Adunarea Generală a ONU a adoptat în 1980 o rezoluţie prin care a proclamat intervalul 1980 – 1990 ca „deceniu internaţional pentru apa potabilă”.

Problema poluării cursurilor de apă nu este specifică unui anumit continent, ci este un fenomen general. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.

Surse de poluare a apei şi tipuri de poluanţi Poluarea reprezintă o alterare a calităţii

fizice, chimice şi biologice, produsă direct sau indirect de o activitate umană, în urma căreia apele devin improprii pentru folosirea normală în scopurile în care acestea se puteau utiliza înainte.

Sursele care produc poluare apelor de suprafaţă se împart în: surse de poluare concentrate (sau organizate) –

reprezentate de apele uzate orăşeneşti ce deversează continuu, de apele industriale cu descărcare continuă sau intermitentă;

surse de poluare neorganizate (dispersate) – constituite din apele din precipitaţii care spală suprafeţele localităţilor, a drumurilor, a depozitelor de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte chimice sau substanţe pentru combaterea dăunătorilor.

Poluanţii găsiţi în sursele de apă sunt foarte variaţi: compuşi organici, care se acumulează în sedimentele din albie; compuşi organici biogeni cu o degradare biologică rapidă; compuşi organici cu o degradare biologică foarte lentă; compuşi minerali toxici, ce conţin metale grele (Pb, Zn, Cu, Cr),

care produc modificări drastice ale caracteristicilor organoleptice, fizice sau chimice;

substanţe petroliere; bacterii, viruşi, paraziţi; substanţe radioactive; săruri minerale dizolvate (cloruri, fosfaţi, sulfaţi, etc.)

Apele uzate reprezintă acele ape ce au fost utilizate în scopuri casnice sau industriale şi, ca urmare, au indicatorii de calitate modificaţi.

Cantităţile cele mai mari de ape uzate provin din unităţile industriale.

Procesul industrial Volume de ape uzate 1. Obţinerea unei tone de hârtie 100 – 200 m3 2. Obţinerea unei tone de cauciuc 150 m3 3. Prelucrarea unei tone de fructe 10 – 20 m3 4. Ape menajere pentru un cartier normal, neindustrializat

cca. 0,35 m3 /locuitor/zi

Efectul poluării se estimează prin modificările ce apar în faună şi floră, aplicându-se, de regulă, criteriul faunei piscicole: o apă este nepoluată dacă tot ecosistemul (peşti, floră acvatică, alte vieţuitoare acvatice, etc) poate funcţiona nealterat.

În funcţie de cantitatea şi tipul de poluaţi, apele se clasifică în următoarele categorii: ape categoria I – utilizabile pentru consum (potabile) ape de categoria a II-a – corespunzătoare pentru amenajări

piscicole, procese tehnologice industriale, agrement; ape de categoria a III-a – corespunzătoare pentru irigaţii,

alimentări industriale

Tipuri de poluanţi

Criteriul cel mai utilizat pentru clasificarea tipurilor de poluanţi este cel al persistenţei în apă:poluanţi biodegradabili – care pot fi metabolizaţi

şi neutralizaţi de fauna şi flora acvatică;poluanţi nebiodegradabili – care se menţin ca

atare în ape, acumulându-se în timp;poluanţi termici.

Poluanţii biodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele biologice tip dejecţii de la crescătoriile de animale sau din apele menajere ale marilor oraşe. Degradarea lor se face prin intermediul unor procese naturale, de oxidare, deci consumatoare de oxigen.

Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de epurare, prin care apele receptoare de agenţi poluanţi sunt readuse la caracteristicile lor calitative pe care le-au avut înainte de primirea apelor uzate.

“Sufocarea apei”

Poluanţi nebiodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele anorganice (săruri ale metalelor grele) substanţe organice (insecticide, detergenţi), petroliere şi radioactive.

În cazul unor substanţe toxice, chiar dacă se realizează o diluare până la valori la care prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul ca acestea să se acumuleze sau să se regăsească în alimente.

Poluanţi termici sunt furnizaţi în cea mai mare parte de către termocentralele ce funcţionează cu combustibili fosili sau nucleari şi care consumă cantităţi uriaşe de apă pentru răcire.

Deversarea apelor de răcire în cursurile de apă are drept consecinţă o încălzire anormală a acestora.

Creşterea temperaturii apei cu câteva grade într-un bazin hidrografic influenţează negativ prin: creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape creşterea mortalităţii larvelor de peşte din apă

(vieţuitoarele cu sânge rece, care nu posedă sisteme de autoreglate a temperaturii organismului sunt deosebit de sensibile la creşterea temperaturii apei)

scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, deoarece solubilitatea gazelor în apă scade cu creşterea temperaturii.

Poluarea marină

Poluarea marină prezintă o serie de particularităţi faţă de poluarea apelor dulci.

Cauzele poluării marine: deversarea reziduurilor industriale pierderile de petrol

Poluarea cu reziduuri industriale provine din deversarea directă în mare a apelor uzate de la industriile situate pe litoral, pe baza concepţiei (total incorecte) că marea este destul de vastă pentru a prelua totul.

Mările absorb anual peste 6 milioane tone hidrocarburi provenite din accidentele tancurilor petroliere, din deşeurilor rafinăriilor de petrol şi alte surse.

Stratul de petrol care se formează la suprafaţa mării sufocă viaţa din adâncime deoarece împiedică oxigenarea apei.

Poluanţi nebiodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele anorganice (săruri ale metalelor grele) substanţe organice (insecticide, detergenţi), petroliere şi radioactive.

În cazul unor substanţe toxice, chiar dacă se realizează o diluare până la valori la care prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul ca acestea să se acumuleze sau să se regăsească în alimente.

Poluanţi termici sunt furnizaţi în cea mai mare parte de către termocentralele ce funcţionează cu combustibili fosili sau nucleari şi care consumă cantităţi uriaşe de apă pentru răcire.

Deversarea apelor de răcire în cursurile de apă are drept consecinţă o încălzire anormală a acestora.

Creşterea temperaturii apei doar cu câteva grade într-un bazin hidrografic influenţează negativ prin: creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape creşterea mortalităţii larvelor de peşte din apă (vieţuitoarele cu

sânge rece, care nu posedă sisteme de autoreglate a temperaturii organismului sunt deosebit de sensibile la creşterea temperaturii apei)

scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, deoarece solubilitatea gazelor în apă scade cu creşterea temperaturii.

Poluarea marină

Poluarea marină prezintă o serie de particularităţi faţă de poluarea apelor dulci.

Cauzele poluării marine: deversarea reziduurilor industriale pierderile de petrol

Poluarea cu reziduuri industriale provine din deversarea directă în mare a apelor uzate de la industriile situate pe litoral, pe baza concepţiei (total incorecte) că marea este destul de vastă pentru a prelua totul.

Mările absorb anual peste 6 milioane tone hidrocarburi provenite din accidentele tancurilor petroliere, din deşeurilor rafinăriilor de petrol şi alte surse.

Stratul de petrol care se formează la suprafaţa mării sufocă viaţa din adâncime deoarece împiedică oxigenarea apei.

Efectele poluării apelor asupra mediului înconjurător Între apele uzate şi mediul înconjurător în care acestea sunt

deversate se stabileşte o relaţie bilaterală, de influenţă reciprocă. Astfel, prin impurităţile pe care le conţin, apele uzate acţionează

asupra mediului înconjurător în sens negativ; mediul, la rândul său, contribuie la înlăturarea poluanţilor din apă prin procesul de autoepurare.

Consecinţele poluării apelor se resimt nu numai la nivelul apelor curgătoare în care are loc scurgerea, deversarea, aruncarea sau depozitarea agenţilor poluanţi, ci şi la sute de kilometri de locul producerii.

De asemenea, apele poluate se infiltrează în pământ până la pânzele freatice şi contaminează sursele subterane de apă potabilă.

La acestea se adaugă şi procesele de impurificare proprii la care sunt supuse apele de suprafaţă prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte existente sau aduse în mod natural.

Se disting următoarele tipuri de influenţe: Influenţa asupra apelor de suprafaţă – apele dulci curgătoare

sau stătătoare suferă din partea apelor uzate modificări ale proprietăţilor fizice (schimbarea culorii, a temperaturii, a radioactivităţii, formarea spumei, formarea unor pelicule plutitoare), modificări ale calităţilor organoleptice, modificări ale calităţilor chimice (schimbarea pH-ului, reducerea cantităţii de oxigen din apă, creşterea conţinutului de substanţe toxice), distrugerea florei şi faunei, mărirea numărului de virusuri şi bacterii.

Apele marine sunt influenţate atât în ceea ce priveşte modificarea calităţii cu efecte dăunătoare asupra vieţuitoarelor marine, cât şi datorită efectelor pe care poluarea le poate avea supra plajelor. Influenţa asupra agriculturii şi creşterii animalelor – apele cu

conţinut mare de acizi dizolvă substanţele nutritive din sol, ducând la scăderea fertilităţii acestuia. Apele toxice de la minele de plumb şi zinc care se depun pe păşuni pot produce îmbolnăvirea animalelor, acţionând şi asupra capacităţii lor de reproducere. Apele cu conţinut de cianuri sau alte săruri metalice toxice provoacă moartea păsărilor şi animalelor care le consumă, putând duce şi la sterilizarea solului, facându-l neutilizabil pentru agricultură.

Influenţe asupra stării sanitare şi igienice - apele uzate de la anumite industrii (abatoare, tăbăcării, fabrici margarină, uleiuri, etc.) constituie un mediu propice pentru toate bacteriile şi, în consecinţă, favorizează dezvoltarea acestora, constituind un factor negativ pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor. Locurile de baie, ştrandurile pot fi afectate de unele ape uzate deversate în apropiere.

Cele mai multe boli răspândite prin intermediul apei contaminate sunt: febra tifoidă, holera, dizenteria, enterocolita, hepatita unele boli de piele.

Se apreciază că, dacă toţi locuitorii globului ar dispune de apă curată, mortalitatea infantilă s-ar reduce la jumătate.

Epurarea apelor uzate

Natura acţionează cu mijloace proprii în direcţia menţinerii indicatorilor de calitate ai apelor dar, în condiţiile unei poluări tot mai accentuate, aceşti indicatori nu mai pot fi menţinuţi în limitele normale numai prin autoepurare.

În aceste condiţii este necesară intervenţia omului pentru prevenirea şi combaterea poluării.

Prevenirea poluării se face prin intermediul măsurilor de supraveghere şi control a activităţilor cu caracter poluator, iar combaterea poluării se realizează prin instalaţiile numite staţii de epurare a apelor.

Epurarea presupune un ansamblu de măsuri şi procedee prin care impurităţile de natură chimică sau bacteriologică conţinute în apele uzate sun reduse sub limita periculoasă, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze apei în care se evacuează (numită receptor).

Procesele de epurare sunt, în mare măsură, asemănătoare cu cele care au loc în timpul autoepurării, numai că sunt dirijate de om şi se desfăşoară cu viteză mult mai mare. Instalaţiile de epurare sunt realizate tocmai în scopul intensificării şi favorizării proceselor care desfăşoară în timpul autoepurării.

Se cunosc următoarele tipuri de procedee de epurare: procedee mecanice, care se bazează pe procese de epurare de natură

fizică; procedee chimice, în care procesele de epurare sunt de natură fizico –

chimică; procedee biologice, care conţin procese de tip fizic şi biochimic.

În urma aplicării acestor procedee rezultă ca principale produse apele epurate, care sunt evacuate în receptor sau folosite în irigaţii şi nămoluri, care se îndepărtează periodic şi se pot valorifica în funcţie de conţinut.

În prezent, epurarea apelor uzate se realizează prin metode biologice, considerate a fi soluţia cea mai avantajoasă din punctul de vedere al îndepărtării poluanţilor din apă.

Având în vedere volumul mare de ape industriale uzate impurificate cu substanţe chimice toxice şi periculoase, precum şi răspândirea agenţilor poluanţi prin intermediul acestor ape, este obligatorie epurarea acestor ape înainte de ajungerea lor în receptori.

Cu toate acestea, practic doar 25% din apa uzată este epurată satisfăcător, cca. 45% este epurată incomplet, iar restul nu este epurată de loc.

Aspecte economice ale epurării apelor Se cunosc şi se aplică în prezent o serie de metode moderne de epurare a

apelor uzate rezultate din industrie, care urmăresc atât eliminarea agenţilor poluanţi, cât şi recuperarea unor substanţe utile; dintre acestea amintim: recuperarea metalelor grele din apele uzate se face cu ajutorul unor

microorganisme capabile să le acumuleze sau să le absoarbă. procedee de oxidare a impurificatorilor în prezenţa unor catalizatori

chimici sau biochimici; aceste procese decurg cu viteză mare, la temperatură şi presiune normală, asigurând un grad de purificare avansat, aprox. 99%. De exemplu, cercetătorii canadieni au realizat un amestec de 25 de bacterii capabile să degradeze practic orice deşeu, chiar şi uleiurile de la transformatoarele electrice.

eliminarea fosforului şi azotului prin reacţii specifice; aceşti poluanţi ajung în ape datorită folosirii lor în exces în agricultură sub formă de fertilizanţi sau îngrăşăminte chimice.

Tehnicile de decontaminare a apelor nu sunt nici simple şi nici ieftine, dar este necesar ca ele să fie aplicate riguros şi sub un control atent pentru a preveni deversarea apelor uzate în sursele de apă potabilă sau în cele folosite pentru fabricarea alimentelor şi băuturilor.

De asemenea, în toate ţările preocupate de problematica mediului înconjurător există sisteme de taxe şi amenzi pentru evitarea poluării apelor, solului şi a aerului.

Există şi un efect economic direct: creşterea costurilor de investiţii şi exploatare în acţiunea de potabilizare a apelor. Costurile de exploatare cresc direct proporţional, odată cu creşterea conţinutului de substanţe poluante din apă.

Depoluarea marină

Se referă în special la poluarea cu petrol a mărilor şi oceanelor ca urmare a unor accidente. Vântul şi mareea împiedică acţiunile de depoluare şi împrăştie pelicula de petrol pe suprafeţe mari.

Metoda clasică utilizează baraje flotante (cordoane gonflate cu aer) dinamice sau filtrante, care înconjoară pata de petrol. Din avion sau de pe rampe de lansare se aruncă peste petrol substanţe absorbante care aglomerează hidrocarburile permiţând colectarea lor.

Japonezii utilizează un polimer care gelatinizează petrolul. De asemenea, s-a descoperit un virus netoxic care poate prelucra

peste 20 de componente din petrol. Deocamdată poluarea marină cu petrol este un accident împotriva

căruia omul nu are încă o metodă foarte eficientă de luptă.

Reconsiderarea importanţei apei şi asigurarea unei armonii între natură şi activitatea umană au condus la adoptarea unor strategii în domeniul gestionării şi gospodăririi apelor atât pe termen scurt şi mediu, cât şi pe termen lung.

Pe termen scurt şi mediu, eficienţa în ameliorarea calităţii apei depinde de mărimea efortului financiar ce poate fi făcut în domeniul protecţiei mediului; pe termen lung, calitatea resurselor de apă este legată de dezvoltarea economică a ţării.

Aspecte economice ale epurării apelor Se cunosc şi se aplică în prezent o serie de metode moderne de epurare a

apelor uzate rezultate din industrie, care urmăresc atât eliminarea agenţilor poluanţi, cât şi recuperarea unor substanţe utile; dintre acestea amintim: recuperarea metalelor grele din apele uzate se face cu ajutorul unor

microorganisme capabile să le acumuleze sau să le absoarbă. procedee de oxidare a impurificatorilor în prezenţa unor catalizatori

chimici sau biochimici; aceste procese decurg cu viteză mare, la temperatură şi presiune normală, asigurând un grad de purificare avansat, aprox. 99%. De exemplu, cercetătorii canadieni au realizat un amestec de 25 de bacterii capabile să degradeze practic orice deşeu, chiar şi uleiurile de la transformatoarele electrice.

eliminarea fosforului şi azotului prin reacţii specifice; aceşti poluanţi ajung în ape datorită folosirii lor în exces în agricultură sub formă de fertilizanţi sau îngrăşăminte chimice.

Tehnicile de decontaminare a apelor nu sunt nici simple şi nici ieftine, dar este necesar ca ele să fie aplicate riguros şi sub un control atent pentru a preveni deversarea apelor uzate în sursele de apă potabilă sau în cele folosite pentru fabricarea alimentelor şi băuturilor.

De asemenea, în toate ţările preocupate de problematica mediului înconjurător există sisteme de taxe şi amenzi pentru evitarea poluării apelor, solului şi a aerului.

Există şi un efect economic direct: creşterea costurilor de investiţii şi exploatare în acţiunea de potabilizare a apelor. Costurile de exploatare cresc direct proporţional, odată cu creşterea conţinutului de substanţe poluante din apă.

Depoluarea marină

Se referă în special la poluarea cu petrol a mărilor şi oceanelor ca urmare a unor accidente. Vântul şi mareea împiedică acţiunile de depoluare şi împrăştie pelicula de petrol pe suprafeţe mari.

Metoda clasică utilizează baraje flotante (cordoane gonflate cu aer) dinamice sau filtrante, care înconjoară pata de petrol. Din avion sau de pe rampe de lansare se aruncă peste petrol substanţe absorbante care aglomerează hidrocarburile permiţând colectarea lor.

Japonezii utilizează un polimer care gelatinizează petrolul. De asemenea, s-a descoperit un virus netoxic care poate prelucra

peste 20 de componente din petrol. Deocamdată poluarea marină cu petrol este un accident împotriva

căruia omul nu are încă o metodă foarte eficientă de luptă.

Reconsiderarea importanţei apei şi asigurarea unei armonii între natură şi activitatea umană au condus la adoptarea unor strategii în domeniul gestionării şi gospodăririi apelor atât pe termen scurt şi mediu, cât şi pe termen lung.

Pe termen scurt şi mediu, eficienţa în ameliorarea calităţii apei depinde de mărimea efortului financiar ce poate fi făcut în domeniul protecţiei mediului; pe termen lung, calitatea resurselor de apă este legată de dezvoltarea economică a ţării.

DEGRADAREA ŞI POLUAREA SOLULUI

Solul este un ecosistem foarte complex format din numeroase microorganisme, plante şi animale care acţionează asupra unui substrat fizic constituit cu miliarde de ani în urmă.

La suprafaţa sa s-a format pe parcursul timpului un strat fertil numit humus.

Spre deosebire de aer şi apă, solul are un caracter de fixitate şi este limitat ca întindere; odată distrus, el nu se va mai putea reface la fel cum a fost, pentru că nu se pot reproduce istoria şi condiţiile în care s-a format.

În ceea ce priveşte poluarea solului, o imagine globală asupra acestui fenomen poate fi sugerată de faptul că, pe plan mondial, în ultimii 45 de ani, cca, 1,2 miliarde hectare, respectiv 11% din resursele de sol vegetal ale planetei au fost degradate până la punctul la care sunt total inutile pentru agricultură.

Dimensiunile reale ale degradării solului nu sunt cunoscute exact.

Degradarea solului se defineşte ca procesul de pierdere prin eroziune a stratului de humus.

Poluarea solului constă în schimbarea compoziţiei sale calitative şi cantitative, schimbare de natură să afecteze evoluţia normală a proceselor ce se desfăşoară în sol.

Ambele fenomene sunt deosebit de grave deoarece formarea humusului este un proces extrem de lent, în timp ce distrugerea lui poate avea loc foarte rapid.

Din suprafaţa cultivabilă de pe glob, de cca. 3,6 miliarde hectare, doar cca. 1,5 miliarde hectare sunt cultivate în mod curent; managementul slab în domeniul agricol conduce la distrugerea solului, care a constituit însăşi baza producţiei agricole.

Cultivarea solului în condiţii de exploatare normală are avantaje atât economice (de obţinere a unor produse utile şi materii prime vegetale pentru industria alimentară) dar şi avantaje pentru mediu; o plantaţie matură de pe o suprafaţă de 1 hectar: elimină în atmosferă 16 – 30 tone oxigen / an reţine 30 – 70 tone particule de praf / an participă la reducerea CO2 din atmosferă, iarna creşte temperatura cu 1 - 2˚C vara scade temperatura cu 5 – 6˚C.

Cauzele degradării solului sunt multiple, toate datorându-se activităţilor umane:

1. Despăduririle se efectuează pentru exploatarea lemnului şi pentru crearea de noi terenuri agricole sau păşuni. Ca urmare, se pot produce inundaţii catastrofale şi mari suprafeţe de sol sunt erodate de vânturile puternice. Efectele despăduririlor se întind în multe direcţii. Când dispar pădurile, dispar şi locuitorii lor, respectiv multe specii de plante şi animale. Pădurile previn eroziunea solului şi reprezintă cel mai eficace organizator natural al circuitului apei; previn avalanşele şi joacă un rol important în stabilizarea climei. Activităţile de reîmpăduriri sunt amânate sau efectuate pe suprafeţe mult prea mici în special din motive financiare.

2. Extinderea culturilor agricole se datorează creşterii populaţiei globului care are nevoie sa-şi satisfacă necesităţile de hrană. Cu toate că suprafeţe agricole au crescut şi se practică o agricultură intensivă, cantitatea de produse agricole la nivel mondial nu reuşeşte să satisfacă întreaga cerere.

Agricultura actuală este bazată pe prelucrarea mecanică a solului, folosirea îngrăşămintelor chimice şi combaterea dăunătorilor cu ajutorul pesticidelor.

Ca urmare a chimizării exagerate viaţa microbiană a solului dispare, se produce o destabilizare structurală şi singura modalitate de a menţine fertilitatea acestor soluri este aplicarea în continuarea a îngrăşămintelor chimice în cantităţi din ce în ce mai mari. În cele din urmă solul ajunge la intoxicare, iar degradarea lui nu mai poate fi evitată.

Aceste fapte, ca şi multe altele, impun o reconsiderare a bazelor agriculturii şi revenirea la o agricultură în spirit ecologic.

3. Asanarea mlaştinilor este un proces care are unele aspecte negative privind menţinerea echilibrului biologic natural. Se ştie că 1 hectar de mlaştină produce anual 22 t substanţă organică uscată, faţă de 3,4 t cât produce aceeaşi suprafaţă de teren cultivat cu grâu, ceea ce conduce la concluzia că mlaştinile reprezintă un uriaş producător de materie vie care fertilizează solurile.

Zonele de mlaştină îndeplinesc diferite funcţii: absorb apa, împiedică inundaţiile, servesc drept sistem natural de filtrare, purifică apa, realimentează apele freatice contribuind la stabilizarea litoralurilor, adăpostesc mii de specii de păsări, insecte, şi alte vieţuitoare.

Asanarea mlaştinilor conduce la destabilizarea echilibrului biologic al zonei şi la dispariţia a numeroase specii din floră şi faună.

Poluarea solului cu produse chimice Principala sursă de poluare a solului cu substanţe

chimice sunt pesticidele, ierbicidele şi fertilizanţii folosiţi în exces. În afară de pericolul pe care îl reprezintă pentru sănătatea oamenilor aceste substanţe ajunse în plante şi de acolo în produse alimentare, acestea au un rol nociv asupra solului distrugând o întreagă faună de vieţuitoare ce trăiesc în sol (de exemplu, o râmă produce anual cca. 420 kg materie organică/m2 sol).

Pesticidele sunt definite ca substanţe sau amestecuri de substanţe folosite în agricultură cu scopul de a distruge, respinge moderat sau împiedica activitatea insectelor dăunătoare, a rozătoarelor, ciupercilor sau buruienilor.

Pierderile de recolte datorate acestor dăunători sunt foarte mari, ceea ce face justificată încercarea de a le diminua.

Principalele efecte pe care pesticidele le au asupra mediului sunt: omoară anumite specii de insecte şi animale, ceea ce pune în pericol

alte specii care se hrănesc cu acestea; favorizează apariţia altor dăunători care prosperă în spaţiul ecologic

„eliberat” sau ai căror duşmani naturali au fost ucişi de pesticide; determină mutaţii genetice la unele specii, în special insecte, care

devin rezistente la acţiunea pesticidelor; distrug solul prin uciderea râmelor şi a altor microorganisme care au

un rol esenţial în încorporarea materiilor organice în sol; poluează apele.

Toate aceste efecte sunt agravate de faptul că unele pesticide au perioade de remanenţă în sol extrem de mari, nefiind practic biodegradabile.

Metode şi mijloace de protecţie a solului1. Rolul pădurilor În echilibrul natural, pădurea ocupă un rol fundamental

deoarece menţine fertilitatea solului şi are rol de regulator asupra circuitului apei în natură şi asupra cursurilor de apă. De asemenea, pădurea apără solul împotriva eroziunii provocată de vânt şi ape.

Un alt rol pe care îl au pădurile îl constituie reţinerea pulberilor din aer; se apreciază că 1 hectar de pădure filtrează anual aprox. 18 – 20·106 m3 aer, reţinând cca. 80 t praf.

Între alte efecte pe termen lung putem menţiona faptul că pădurile creează un sol foarte bogat în humus, ceea ce înseamnă că un teren degradat, după reîmpădurire şi trecerea unui timp suficient de lung (de ordinul zecilor până la 100 de ani) devine fertil.

Se fac eforturi pe linia împăduririlor şi s-au stabilit acorduri internaţionale care au ca obiective principale creşterea suprafeţelor împădurite şi îmbunătăţirea managementului forestier.

2. Alte măsuri de protecţie a solului O soluţie pentru evitarea pierderilor de sol fertil o

poate constitui cultivarea de soiuri diferite de plante în ani succesivi.

O altă variantă presupune însămânţarea unei mici porţiuni din terenul cultivat („zona capcană”) cu un soi care place cel mai mult dăunătorilor; rezultatul este că până la 80% din populaţia dăunătorilor este atrasă acolo unde poate fi stârpită, iar restul terenului suferă pagube mult mai mici.

Situaţia solului în România

În România, tranziţia la economia de piaţă, în condiţiile respectării cerinţelor de exploatarea ecologică a resurselor de sol ridică o serie de probleme determinate de structura fondului funciar, de caracteristicile naturale ale acestuia, precum şi de impactul tehnologiilor agricole şi în special al industriei şi al celorlalte activităţi social – economice.

În ceea ce priveşte starea de calitate a solurilor agricole din România se menţionează următoarele elemente caracteristice: terenurile agricole reprezintă cca. 62% din suprafaţa totală a ţării; cca. 900 mii hectare (6%) sunt poluate chimic datorită emisiilor din

industrie; există terenuri arabile ce prezintă un caracter acid, mai ales în preajma

surselor de poluare cu SO2. Aceste suprafeţe devin treptat neproductive şi ies din circuitul agricol.

alte suprafeţe de sol sunt poluate cu metale grele, respectiv în zonele din apropierea şoselelor intens circulate şi în zonele industriale unde se prelucrează aceste metale.

suprafaţa pădurilor s-a redus foarte mult, de la cca. 35 – 40% la aprox. 27% în prezent, cauza principală fiind tăierile abuzive. Măsurile luate privesc împăduririle obligatorii şi fixarea unui plafon de exploatare anual al masei lemnoase.

În România, protecţia solului se poate realiza prin dezvoltarea unei agriculturi ecologice, care să nu afecteze componentele mediului şi să conducă la obţinerea de produse de calitate. Trebuie înlocuită combaterea dăunătorilor prin mijloace chimice cu folosirea mijloacelor biologice, evitarea monoculturilor şi luarea de măsuri pentru ameliorarea solurilor degradate.

De asemenea, managementul deşeurilor şi amplasarea depozitelor de deşeuri menajere şi industriale trebuie să ţină seama de tipul terenului, respectiv să nu se folosească pentru aceste scopuri terenuri agricole ci soluri degradate, care nu mai prezintă interes pentru alte tipuri de activităţi.

FORME SPECIALE DE POLUARE

1. Poluarea provocată de sursele clasice de producere a energiei Poluarea apare în cele două etape principale ale

producerii energiei, şi anume: în obţinerea sursei primare de energie (minerit) în cadrul tehnologiei de obţinere a energiei propriu-zise

Producerea de energie (electrică, termică) este un sector cu o dezvoltare rapidă în economia tuturor ţărilor. Dar acest sector industrial este o sursă majoră de poluanţi: bioxid de sulf, oxizi de azot, pulberi solide emise de termocentrale, emisii radioactive, degajarea căldurii reziduale în aer şi în apele de suprafaţă.

Cele mai multe centrale de producere a energiei termice şi electrice funcţionează pe baza arderii combustibililor fosili (cărbuni şi gaze naturale) din care se emit în atmosferă diferite cantităţi din poluanţii enumeraţi anterior, în funcţie de compoziţia chimică a combustibilului folosit.

În vederea prevenirii poluării mediului de către centralele de producere a energiei sunt necesare cheltuieli foarte mari, cu atât mai mari cu cât normele ce trebuie respectate sunt din ce în ce mai stricte.

2. Poluarea cu radiaţii

Spre deosebire de centralele electrice şi termice, care funcţionează cu combustibili fosili şi produc poluanţi chimici, centralele nucleare folosesc combustibili radioactivi şi produc poluanţi de acelaşi tip.

Tot poluare radioactivă rezultă şi din producţia de combustibili nucleari, tratarea chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea elementelor radioactive în industrie, medicină, cercetarea ştiinţifică.

Efectele poluării cu radiaţii se fac simţite în atmosferă, apă şi sol, influenţând organismele vii, de cele mai multe ori prin acumulare. În funcţie de tipul de radiaţie, energia radiaţiei şi timpul de iradiere, efectele poluării cu radiaţii pot fi: efecte care apar în timp scurt, până la câteva zeci de zile, după

o iradiere puternică, care conduc la îmbolnăviri grave şi deces; efecte care apar după un timp lung, ca urmare a acumulării unor

iradieri slabe, la intervale de timp lungi şi care conduc la creşterea riscului apariţiei cancerului;

efecte genetice care apar la urmaşii părinţilor iradiaţi;

Ca urmare a utilizării în tot mai mare măsură a energiei nucleare după anul 1950 s-a constatat că a crescut radioactivitatea atmosferei, ceea ce afectează întreaga populaţie a globului.

Principala măsură de protecţie constă în respectarea condiţiilor de exploatarea şi întreţinere a centralelor nucleare şi măsurarea continuă a nivelului radiaţiilor în perimetrul centralei şi în imediata ei apropiere.

În cadrul funcţionării normale a reactorului nuclear rezultă o serie de deşeuri cu diferite grade de radioactivitate: cu radioactivitate mică cu radioactivitate medie cu radioactivitate mare

Toate aceste reziduuri trebuie stocate în aşa fel încât să nu ridice probleme nici pentru noi, nici pentru generaţiile viitoare.

Pentru deşeurile cu radioactivitate mică şi medie tehnologia folosită în prezent prevede îngroparea la adâncimi relativ mici în formaţiuni argiloase, argila având capacitate mare de absorbţie a substanţelor radioactive şi viteză mică de penetraţie a apelor subterane.

Alegerea locaţiei pentru îngropare presupune studii geologice ample.

Pentru deşeurile cu radioactivitate mare există azi două variante: îngroparea în formaţiuni geologice tip argilă, granit sau sare, la

adâncimi mai mari de 500 m, în puncte suficient de îndepărtate unul de altul;

îngroparea în sedimentele argiloase de pe fundul Atlanticului la cca. 100 m, cu condiţia ca adâncimea apei în punctul ales să fie de min. 5000 m.

Indiferent de metoda aleasă, înainte de îngropare, deşeurile trebuie compactate prin transformarea lor în materiale tip beton, sticlă sau bitum şi apoi încapsulate în containere de inox.

3. Poluarea sonoră

Ca şi poluarea aerului, noxele acustice afectează frecvent comunităţile umane; fiinţa umană este adaptată la un anumit interval de zgomot şi vibraţii, a cărui depăşire este o sursă de indispoziţie, jenă sau chiar de dereglări.

S-a admis că pragul de intensitate maximă pentru om este de 80 decibeli, peste care sunetul devine nociv; în mod practic se consideră că limita de suportabilitate la om este de 65 decibeli.

Zgomotele provin din diverse surse – maşini utilaje, aparate casnice şi industriale, iar efectele lor se manifestă prin stres, oboseală, diminuarea sau chiar pierderea capacităţii auditive. Câteva exemple de zgomote şi nivelul lor de intensitate sunt date în tabelul următor:

şoaptă 10 dB trafic urban 80 – 90 dB

foşnet de frunze 10 dB formaţie rock 100 dB

conversaţie

normală

50 dB pragul senzaţiei

dureroase

140 dB

Cele mai puternice vătămări ale auzului sunt provocate lucrătorilor din industria metalurgică, constructoare de maşini, industria textilă, tipografii.

În scopul reducerii nivelului de zgomot, în unele ţări s-au introdus nivele limită ale poluării sonore. Este şi cazul României, care are în vigoare norme speciale pentru nivelele admise de zgomote pentru diferite tipuri de activităţi.

4. Efectele poluante ale aşezărilor umane Una din trăsăturile caracteristice ale zilelor

noastre o constituie apariţia şi creşterea nemăsurată a marilor aglomerări urbane. De exemplu, între 1945 şi 1968 numărul oraşelor cu peste 1 milion de locuitori a crescut de la 40 la 128, iar în prezent a apărut noţiunea de „megalopolis”, care defineşte o zonă geografică în care, prin extindere, mai multe oraşe au ajuns să se unească.

Specificul poluării datorat aşezărilor umane rezultă din acţiunile caracteristice pe care le desfăşoară oamenii care locuiesc aceste aşezări: Acţiunile umane au ca urmare, de regulă, o scădere a

diversităţii naturii. Dezvoltarea transporturilor, în special a celor auto au

dus la o creştere a poluării aerului şi solului, în special. Mulţi poluanţi lipseau cu desăvârşire înainte de cel de-al

doilea război mondial, dezvoltarea ulterioară a societăţii fiind o sursă continuă de probleme legate de mediu.

Înlocuirea săpunului cu detergenţii a provocat un impact major asupra mediului prin apariţia ca poluanţi a fosfaţilor.

Construcţiile realizate pentru dezvoltarea oraşelor, atât clădirile, cât şi căile de transport transformă fundamental şi ireversibil mediul.

Datorită poluării de deasupra marilor oraşe se reduce cantitatea de oxigen disponibil din aer şi creşte aciditatea ploilor acide.

Se reduc suprafeţele cultivate cu plante agricole, păduri sau plante decorative

Cresc suprafeţele destinate depozitării gunoaielor şi altor reziduuri rezultate din activitatea industrială şi din consumul casnic.

Se înregistrează o creştere locală a temperaturii ca urmare a eliberării în atmosferă a gazelor de eşapament, a gazelor fierbinţi provenite din activitatea industrială, de producere a energiei, din instalaţiile de aer condiţionat, etc.

5. Poluarea transfrontalieră

Poluarea transfrontalieră sau internaţională apare sub forma unor efecte defavorabile provocate de un sistem economic dintr-o ţară asupra sistemului natural şi economic din ţările vecine.

Agenda 21 elaborată în cadrul Conferinţei de la Rio a stabilit că statele au dreptul de a-şi exploata propriile resurse după politici interne, fără ca aceasta să prejudicieze mediul altor state sau zone din afara graniţelor proprii.

Harta economică a lumii arată că aprox. 21% din populaţia globului trăieşte în ţările industrializate şi: Consumă 75% din producţia anuală de energie, 81%

din cea de hârtie, 80% din cea de fier şi de oţel, 86% din cea de aluminiu, 61% din cea de carne, ş.a.

Produc peste 90% din cele 400 milioane tone de deşeuri periculoase, din care peste 30 milioane tone tranzitează graniţele

Emit aprox 70% din gazele răspunzătoare de producerea efectului de seră

Ţările în curs de dezvoltare consumă cu mult mai puţin decât produc, deţin tehnologii învechite, poluante, exploatează pădurile şi resursele naturale proprii fără programe pe termen lung şi de cele mai multe ori fără programe de prevenire şi limitare a poluării mediului.

Acceptă depozitarea pe teritoriul lor a deşeurilor periculoase contra unor plăţi foarte mici (de ex. ţări din Africa acceptă depozitara deşeurilor la 2,5 $/t faţă de 250 $/t cât costă depozitarea în ţările dezvoltate).

Poluarea transfrontalieră de manifestă: direct indirect

Poluarea transfrontalieră afectează nu numai ţările, ci întreg spaţiul geografic, chiar şi cel nelocuit de oameni, mările şi oceanele, spaţiul cosmic.

Poluarea directă – apare ca urmare a evacuării cu intenţie (continuu, periodic, aleator) sau accidental a unor reziduuri poluante în aer sau în ape şi acestea ajung în statele limitrofe zonei unde s-a produs poluarea. (ex. zona Marilor lacuri, Marea Mediterană, Marea Neagră, etc.)

În cazul poluării directe, cea mai afectată componentă a mediului este aerul (ex. accidentul de la Cernobîl).

Poluarea indirectă se manifestă pe mai multe direcţii: Exportul de produse de calitate inferioară, defecte,

inutilizabile Exportul de tehnologii depăşite, poluante Prin existenţa unor valori limită diferite în diverse state

pentru agenţii poluanţi

Poluarea mărilor şi oceanelor

Mările şi oceanele lumii, care acoperă aprox. 70% din suprafaţa Terrei, sunt afectate zilnic din ce în ce mai mult. În ele se deversează: reziduuri minerale inclusiv cele cu metale grele, pesticide, reziduuri petroliere.

Pe fundul oceanelor se depozitează reziduurile radioactive, şi tot ele reprezintă locul de desfăşurare a experienţelor nucleare.

Pentru menţinerea lor în stare “cât mai curată” este necesară: Cooperarea internaţională pentru conservarea florei şi faunei acvatice Controlul deşeurilor (mai ales în mările închise şi semiînchise) Îmbunătăţirea legislaţiei privitoare la pescuit

6. Poluarea la locul de muncă

În timpul desfăşurării activităţilor profesionale obişnuite, oamenii pot veni în contact cu factori nocivi, care le influenţează sănătatea fizică şi psihică, integritatea organismului.

Noxa reprezintă orice agent, factor sau împrejurare cu acţiune dăunătoare asupra organismului, care apare în timpul unui proces de muncă.

Efectele dăunătoare ale noxelor se manifestă sub forma accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.

Accidentele de muncă – sunt incidente care apar la locul de muncă şi care pot afecta unul (accident individual) sau mai mulţi lucrători (accident colectiv).

În urma accidentării poate avea loc: Reducerea capacităţii de muncă Pierderea capacităţii de muncă – invaliditate Decesul

Tipuri de accidente de muncă: accidente mecanice, electrocutări, intoxicaţii, arsuri termice, arsuri chimice, iradieri, accidente complexe.

Prevenirea accidentelor de muncă se face prin: Acţiuni tehnice Acţiuni organizatorice Alte acţiuni

Bolile profesionale – reprezintă o înrăutăţire treptată a stării de sănătate a lucrătorilor datorită acţiunii sistematice a unor factori nocivi (zgomotul, radiaţiile, curenţii de înaltă frecvenţă, factori chimici, etc.). Saturnismul – intoxicaţia cronică cu plumb Boala de iradiere Pneumoconioza (denumire generală pentru cazul în

care în plămâni sunt prezente particule solide) – silicoza (SiO2), azbestoză (praf de azbest), talcoză (praf de talc), etc.

Protecţia muncii

Protecţia muncii reprezintă ansamblul măsurilor luate pentru ocrotirea vieţii şi sănătăţii oamenilor care lucrează într-un anumit loc sau în apropierea unui loc în care se manifestă factori nocivi.

Pentru protecţia muncii există o legislaţie specifică.

INSTRUMENTE ALE POLITICILOR DE MEDIU

I. Reglementări de mediu

Reglementările de mediu constau din totalitatea legilor, reglementărilor cadru, normelor şi instrucţiunilor de aplicare care privesc problematica poluării mediului ambiant. Ele sunt considerate instrumente directe de aplicarea a politicilor de mediu.

Reglementările de mediu sunt propuse spre aprobare de către instituţiile statului cu rol direct sau indirect în protecţia mediului şi pot fi modificate ori de câte ori este nevoie, în funcţie de dinamica realităţii, de acordurile sau responsabilităţile asumate de stat în relaţiile cu alte state.

Printre avantajele folosirii reglementărilor de mediu se pot enumera: Stabilirea unor standarde minime privind emisiile,

comportamentul agenţilor economici şi al populaţiei, calitatea componentelor mediului;

Pot fi aplicate şi în absenţa mecanismelor pieţei Pot fi aplicate în orice situaţia, chiar şi atunci când

participanţii la activitatea social – economică nu au căzut de acord asupra problemelor de mediu aflate în discuţie.

Dintre dezavantajele şi limitările reglementărilor de mediu se amintesc următoarele: Este nevoie de mult timp pentru a avea o legislaţie în

domeniu solidă şi integrată; Nu pot acoperi toate situaţiile din practică într-un mod

legal şi flexibil; Pot da impresia greşită că, odată rezolvate problemele

de adoptare „pe hârtie” a reglementărilor, firmele vor respecta aceste reglementări în mod automat.

II. Instrumente financiar - economice Mecanismele economice ale pieţei pot determina în mod

hotărâtor orientarea către o dezvoltare durabilă. Cu toate acestea, în fluxul economic principal, activele de mediu sunt considerate ca fiind puţin semnificative.

Atunci când instrumentul financiar economic este aplicat din motive de mediu, urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective. Stimularea comportamentului raţional pentru mediu; Găsirea instrumentelor de finanţare pentru implementarea

politicilor de mediu Obţinerea de fonduri pentru îndeplinirea scopurilor de mediu

(măsuri de prevenire, măsuri corective de depoluare, etc.).

Instrumentele financiar – economice pot fi de mai multe tipuri: stimulente sancţiuni (taxe şi amenzi) impozite generale

Între tipurile de instrumente financiar – economice, taxele şi amenzile ocupă un loc special.

Taxele şi amenzile pentru emisiile de poluanţi sunt o realitate şi stau la baza eficienţei sistemului de taxe de poluare.

În cele mai multe ţări nivelul acestor taxe a crescut considerabil şi au fost luate măsurile corespunzătoare pentru a exista siguranţa că aceste taxe sunt plătite. Prin aceasta întreprinderile sunt motivate puternic să caute metode mai ieftine de reducere a emisiilor, să facă investiţii în echipamente şi tehnologii mai puţin poluante.

Se identifică două tipuri de taxe pe poluare: taxe pentru permisele de a emite poluanţi – au

scopul de a acoperi costurile administrative şi costurile monitorizărilor necesare sistemului de reglementări pentru protecţia mediului;

taxele pe poluare datorate daunelor aduse mediului – sunt plătite de poluatori în cazul unor emisii accidentale sau sistematice de poluanţi care afectează grav mediul înconjurător.

Pentru ţările aflate în tranziţie aplicarea taxelor pe poluare este o problemă complexă deoarece multe întreprinderi se află în plin proces de restructurare; ele nu au reuşit încă să-şi modernizeze procesele de fabricaţie, nu dispun de fonduri suficiente pentru a-şi susţine dezvoltarea şi retehnologizarea care să le aducă la un nivel scăzut de emisii poluante. Obligativitatea plătirii unor taxe de mediu foarte mari le poate aduce în pragul falimentului.

Pentru a evita dispariţie unor producători aflaţi într-o astfel de situaţie se pot utiliza o serie de variante de aplicare a taxelor pe poluare, cu scopul de diminua dificultăţile perioadei de tranziţie:

a. Se va impune o taxă relativ scăzută pe emisii până la nivelul specificat în permisul de emitere de poluanţi al întreprinderii, dar se vor impune amenzile obişnuite pentru toate emisiile ce depăşesc acest nivel. Acest sistem asigură un stimulent puternic pentru reducerea emisiilor poluante la nivelul permis, dar încurajează mai puţin agenţii economici să-şi diminueze emisiile sub nivelul specificat în permis. Din acest motiv, nivelul emisiilor până la care se plătesc taxe reduse, trebuie coborât treptat până la zero într-o perioadă de 4 – 5 ani.

b. Se va aplica o taxă de poluare uniformă pe toate emisiile şi aceasta va fi majorată treptat în câţiva ani. Această variantă stimulează mai puţin eforturile imediate de reducere a poluării, dar este utilă atunci când permisele de poluare sunt ambigue sau nu cuprind toţi poluanţii emişi de agentul economic respectiv.

c. Se vor impune taxe normale pe poluare de la început, dar se va introduce un sistem prin care întreprinderile să poată amâna plata taxelor, cu condiţia realizării unei reduceri substanţiale a emisiilor sau a plăţii unor taxe mai mari în viitor. Trebuie să existe o limită a sumelor ce pot fi amânate în acest mod, iar termenul limită permis pentru plata sumelor să nu depăşească 4 ani. Un astfel de sistem este credibil doar dacă autorităţile iau măsuri ferme faţă de firmele care nu îşi plătesc sumele datorate, respectiv sechestrarea bunurilor sau se ajunge la închiderea lor.

Fondul pentru mediu

Un instrument deosebit de util şi eficient în realizarea şi materializarea unor acţiuni sau proiecte de anvergură pentru protecţia mediului s-a dovedit a fi Fondul pentru mediu.

Fondul pentru mediu a fost iniţiat şi dezvoltat ca un concept economic aplicabil în economiile în tranziţie, în special cele din Centrul şi Estul Europei, pentru a antrena resurse suplimentare în susţinerea financiară a acţiunilor de protecţia mediului.

La momentul apariţiei acestui nou concept ţările menţionate aveau multe priorităţi şi necesităţi de ordin socio-economic, dar acestea nu includeau şi problemele de mediu, ce rămâneau pe un plan secundar.

În cele mai multe cazuri, aceste fonduri au un statul guvernamental sau semi-guvernamental, provenind dintr-o serie de surse cu destinaţie specială, printre care cele mai des întâlnite sunt taxele şi amenzile de mediu.

Fondul de mediu odată constituit, poate sprijini financiar (credite subvenţionate, credite cu dobândă redusă, etc.) o mare varietate de proiecte de mediu.

Existenţa acestor fonduri trebuie privită cu realism, în sensul că ele pot ajuta la soluţionarea unor probleme, în special în perioada de tranziţie, dar nu se pot substitui surselor care se pot crea într-o economie puternică, reformată pe principiile economiei libere, a concurenţei şi a respectului pentru mediul înconjurător.

Principalele surse din care se poate constitui fondul de mediu sunt: taxe şi amenzi pentru poluare taxe pentru utilizarea unor resurse naturale (minerit, ape

minerale) taxe pentru utilizarea anumitor tipuri de produse (taxa pe

sulf, sau pe plumb, diferite ambalaje) sume din privatizare surse străine (proiecte de cercetare, granturi) operaţiuni financiare proprii (credite cu dobândă) capitalizare.

Până în prezent, în România au fost alocate finanţări pentru proiecte de mediu propuse pentru următoarele probleme care trebuie rezolvate: proiecte privind controlul şi reducerea poluării aerului,

apei, solului proiecte privind protecţia resurselor naturale propuneri de gestionare sau reciclare a deşeurilor propuneri de soluţii pentru tratarea şi/sau gestionarea

deşeurilor periculoase proiecte de protecţie ţi conservare a biodiversităţii educarea şi conştientizarea populaţiei.

În ciuda acestor surse foarte diverse, se remarcă după un număr semnificativ de ani de funcţionare a fondurilor de mediu că există dificultăţi în asigurarea stabilităţii şi constanţei nivelului de venituri a fondurilor.

III. Instrumente sociale şi de comunicare Mecanismul instrumentelor sociale şi de comunicare

încearcă să promoveze schimbarea comportamentală vis-a-vis de problemele de mediu.

Forma practică de manifestare a instrumentelor sociale şi de comunicare o reprezintă acordurile voluntare, neoficiale, care pot trata orice subiect de interes comun, cu condiţia ca acesta să nu fie interzis de lege.

Acordurile voluntare pot fi încheiate între: ţări, autorităţi guvernamentale, instituţii guvernamentale şi agenţi economici privaţi, instituţii guvernamentale şi asociaţii profesionale.

Cooperarea este cel mai important principiu al instrumentelor sociale şi de comunicare.

Importanţa cooperării între părţile implicate în identificarea şi rezolvarea problemelor de mediu rezultă din următoarele aspecte: Problemele de mediu nu se restrâng la limitele create

de om şi nici nu constituie preocuparea exclusivă a unei anumite părţi a societăţii. Vecinii (persoane, ţări) vor fi întotdeauna părţi implicate direct sau indirect.

Implicarea şi a altora în procesul dezvoltării unei politici ajută la mai buna tratare a problemei şi la găsirea unor soluţii potrivite.

Şi alţii pot contribui cu cunoştinţele şi resursele financiare la rezolvarea problemei, dacă aceasta implică avantaje pentru aceştia. Aşa-numitele situaţii „în care toţi au de câştigat” trebuie create

Multe aspecte ale problemelor de mediu se manifestă pe o scară geografică largă, care depăşeşte teritoriile aflate sub o anumită administraţie. Această realitate impune cooperarea internaţională şi deseori îmbunătăţeşte viteza de acţiune. În plus, inovaţia tehnologică, atât de necesară în rezolvarea anumitor probleme de mediu nu poate fi obţinută de un singur stat. Finanţele necesare depăşesc deja ceea ce îşi pot permite cele mai multe state.

Utilizarea instrumentelor de comunicare de către administraţie are o importanţă majoră pentru schimbarea comportamentului oamenilor în raport cu problemele mediului înconjurător. În acest sens se pot identifica două funcţii ale instrumentului de comunicare:

1. De a trezi conştiinţa asupra problemei de mediu puse în discuţie, a politicii propuse şi de a-i convinge pe oameni de necesitatea schimbării comportamentale.

Realizarea în practică a acestei funcţii se poate face prin: A arăta avantajele noului comportament dorit faţă de cel vechi; Oferirea de ajutor şi îndrumare celor decişi să adopte

schimbarea comportamentală; Crearea unei infrastructuri, baze de date şi instrumente

informaţionale specifice; Prezentarea avantajelor tehnologice, economice şi de mediu ale

„tehnologiilor curate”; Îndepărtarea obstacolelor din calea participării celor interesaţi; Oferirea unui bun exemplu de comportament dat de

administraţie însăşi.

2. De a asigura sprijinul şi angajarea pentru cooperare prin: Încheierea unor acorduri cu grupuri – ţintă, interesate în

rezolvarea problemei de mediu supusă discuţiei şi care dispun şi de suport corespunzător pentru găsirea şi aplicarea soluţiilor;

Colaborarea cu instituţiile care se ocupă de mediu şi protecţia acestuia.

Limitările instrumentelor sociale şi de comunicare constau în faptul că există pericolul de a se pierde motivaţia iniţială şi cel al pierderii partenerilor datorită faptului că nu s-a precizat clar de la început şi de fiecare dată ce are de câştigat fiecare parte din noua politică.

ELEMENTE DE MANAGEMENT DE MEDIU

“Management – exercitarea funcţiei de planificare, organizare, conducere directă, control şi supervizare a oricărui proiect sau a oricărei activităţi industriale sau de afaceri, cu asumarea responsabilităţilor pentru rezultate” (Enciclopedia Britanica)

În cadrul componentei de mediu a managementului, toate funcţiile acestuia vor avea o orientare clară către protejarea mediului ambiant.

În ultimii ani problemele de protecţie a mediului au devenit parte integrantă a strategiei întreprinderilor din lumea întreagă. Fiecare unitate economică caută să atingă şi să demonstreze, alături de creşterile economice, un nivel performant de protejare a mediului şi respectarea legislaţiei din domeniu.

În acest context, ţările care au adoptat norme şi standarde ecologice mai severe sunt interesate în protejarea produselor “verzi” faţă de concurenţa din ţările în care standardele sunt mai puţin severe.

Dezvoltarea sistemului de management de mediu şi a instrumentelor aferente au ca finalitate abordarea într-u context global a relaţiilor unităţii economice cu mediul înconjurător.

Finalitatea aplicării managementului de mediu constă în reducerea efectelor negative şi dezvoltarea efectelor pozitive asupra mediului.

Managementul de mediu va trebui să ofere soluţii pentru o serie de schimbări absolut necesare în cadrul firmelor, luând în considerare presiunile care se exercită din diferite direcţii asupra firmelor şi oportunităţile de afaceri de care trebuie să profite firma.

Presiuni Oportunităţi de afaceri SCHIMBĂRI Înăsprirea legislaţiei de mediu Apariţia şi dezvoltarea

produselor noi cu etichetă “verde”

Necesitatea proiectării şi realizării de produse noi

Standarde mai ridicate din partea beneficiarilor

Utilizarea tehnologiilor curate Adoptarea de noi tehnologii

Creşterea concurenţei Apariţia unei pieţe specifice pentru produsele ecologice

Diverificarea gamei de produse şi servicii oferite

Creşterea costurilor Reducerea cantităţii de deşeuri generată

Intensificarea controlului de mediu, schimbarea tehnologiilor

La nivel mondial, Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) a elaborat standardele de mediu – ISO 14000.

Seria de standarde ISO 14000 are ca principal obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare a managementului de mediu agenţilor economici din lumea întreagă.

Standardele din familia ISO 14000 pot fi grupate în două grupe, în funcţie de aspectele particulare ale managementului de mediu pe care le tratează: Standarde ce vizează evaluarea organizaţiilor, ex.

standarde pentru evaluarea performanţei de mediu, norme pentru executarea auditului de mediu, ş.a.;

Standarde care se referă la produse şi procese, de ex., evaluarea ciclului de viaţă al produselor, standarde pentru eco-etichetare.

În România, în 1994, s-a constituit în cadrul Institutului Român de Standardizare Comitetul tehnic 323 pentru managementul de mediu. Acesta are ca obiectiv de lucru preluarea standardelor din familia ISO 14000 adoptate la nivel internaţional şi transpunerea lor în legislaţia română privitoare la managementul de mediu.

Reglementările actuale din domeniu fac referire directă la necesitatea introducerii sistemelor de management de mediu la nivelul agenţilor economici. În acest fel se poate acţiona asupra cauzelor care produc poluarea şi nu numai asupra efectelor.

Sisteme de management de mediu

Practica a dovedit faptul că un control eficient al poluării nu se poate face doar cu soluţii tehnologice, ci este necesară o planificare, organizare şi un control riguros al tuturor activităţilor unor firme – respectiv un sistem de management de mediu (SMM) integrat în managementul general al întreprinderii.

Implementarea unui SMM este o acţiune voluntară. Folosirea SMM a convins agenţii economici prin

rezultatele obţinute: identificarea zonelor ce pot aduce economii creşterea eficienţei producţiei găsirea de noi pieţe

Aceste rezultate au condus la îmbunătăţirea imaginii întreprinderilor, la creşterea credibilităţii în obţinerea de credite bancare, la atragerea de investitori şi de noi beneficiari.

Tendinţa actuală înregistrată pe plan mondial este orientarea companiilor spre introducerea Sistemelor de Management de Mediu.

Prin intermediul lor se oferă posibilitatea integrării sistematice a problemelor de mediu în problematica generală a companiei.

Scopul introducerii unui SMM constă nu numai în conformarea cu legislaţia de mediu în vigoare, dar şi îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu şi minimizarea riscurilor.

Conceptul de SMM a fost introdus pentru prima dată în 1985 de o companie din Olanda.

În perioada parcursă de atunci firmele au abordat problemele de mediu în 3 moduri:

1. Fără acţiune – nu se recunoşteau şi deci nu se luau în considerare aspectele de mediu specifice activităţii firmei;

2. Abordare reactivă – firma aştepta ca problemele de mediu să fie ridicate din exterior; soluţionarea lor se făcea ca reacţie la presiunile externe. Această abordare furnizează soluţii pe termen scurt, dar lasă firma nepregătită pentru viitor:

3. Abordare pro-activă – firmele monitorizează aspectele de mediu specifice activităţilor proprii, sunt formulate soluţii înainte ca situaţiile să devină critice.

Conform ISO Sistemele de Management de Mediu se definesc astfel “componentă a sistemului de management care include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea, implementarea, revizuirea şi menţinerea politicii de mediu a firmei”.

SMM este un instrument general prin care se identifică şi se rezolvă problemele de mediu ale unei companii şi care poate fi implementat în diferite moduri, în funcţie de condiţiile specifice.

Avantajele folosirii unui SMM: Identificarea şi controlul aspectelor de mediu, a impacturilor şi a

riscurilor specifice unei firme; Ajută la definirea unui set de principii de bază care să orienteze

activităţile viitoare privitoare la protejarea mediului Ajută la creşterea performanţei de mediu a companiei printr-o analiză

cost – beneficiu Determină resursele necesare atingerii obiectivelor de mediu Defineşte responsabilităţile, autoritatea, procedurile prin care se asigură

implicarea fiecărui angajat în reducerea impactului negativ asupra mediului a activităţii companiei

Conduce la realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei care ajută la luarea unor decizii corecte în timp scurt

Introducerea unui SMM nu afectează calitatea produselor realizate, dar îmbunătăţeşte performanţa de mediu

SMM este un instrument flexibil, care se adaptează la specificul, mărimea şi natura activităţii.

SMM se poate introduce atât în domeniul producţiei de bunuri, cât şi în cel al serviciilor.

Adoptarea uni SMM se face mai uşor în firmele care au implementat un sistem de management al calităţii.

IMPLEMENTAREA UNUI SISTEM DE MANAGEMENT DE MEDIU

Un SMM este un cadru organizatoric care trebuie supravegheat continuu şi analizat periodic pentru a dirija în mod eficient activităţile legate de mediu ale unei organizaţii.

Pentru a face să funcţioneze un SMM, organizaţia care a decis să adopte acest tip de management trebuie să parcurgă următoarele etape:

1. Angajament şi politică

Se recomandă ca organizaţia să-şi definească politica de mediu proprie şi să-şi exprime angajamentul de a adopta un SMM propriu.

Pentru aceasta trebuie să înceapă cu ceea ce aduce un avantaj evident, de exemplu concentrarea asupra respectării reglementărilor în vigoare sau limitarea surselor de poluare care ar putea conduce la răspunderi juridice sau utilizarea mai eficientă a materiilor prime, etc.

Pe măsură ce organizaţia câştigă experienţă şi SMM-ul începe să prindă formă, vor putea fi introduse şi alte proceduri, programe, tehnologii, care să permită îmbunătăţirea performanţelor de mediu.

Apoi, când se ajunge la maturizarea SMM-ului, preocupările privind mediul înconjurător pot fi integrate în toate deciziile de afaceri.

2. Angajamentul conducerii de vârf

Conducerea de vârf a unei organizaţii trebuie să fie ferm hotărâtă să implementeze şi să facă să funcţioneze un SMM. Angajamentul continuu al conducerii şi exercitarea actului de conducere sunt esenţiale pentru obţinerea succesului.

3. Analiza iniţială de mediu

Poziţia curentă a unei firme faţă de mediu poate fi stabilită printr-o analiză iniţială. Această analiză poate include: Identificarea aspectelor de mediu ale propriilor activităţi

pentru a le determina pe cele care pot avea un impact semnificativ asupra mediului şi care pot implica responsabilităţi juridice;

Identificarea cerinţelor legale şi a celor de reglementare; Evaluarea performanţelor obţinute şi compararea lor cu

reglementările, codurile de bune practici, ghidurile etc. cu care se lucrează în domeniu.

cunoaşterea practicilor şi procedurilor specifice managementului de mediu

analiza reacţiei de răspuns a societăţii în cazul unor incidente de mediu

care ar putea fi posibilităţile de a obţine avantaje competitive prin introducerea SMM

care sunt punctele de vedere ale părţilor interesate (furnizori, clienţi, mediul social)

care sunt punctele / activităţile cu grad mare de risc ce ar putea conduce la apariţia incidentelor de mediu

care este modalitatea de acţionare în situaţii de urgenţă

4. Politica de mediu

Politica de mediu stabileşte direcţia generală de acţiune şi fixează principiile acesteia pentru o organizaţie.

Sunt identificate scopul, nivelul de responsabilitate şi nivelul de performanţă pe care doreşte să le atingă organizaţia, faţă de care vor fi evaluate toate acţiunile sale ulterioare.

În elaborarea politicii de mediu se recomandă să se ţină seama de următoarele elemente: Misiunea organizaţiei Prevenirea poluării şi îmbunătăţirea continuă a

activităţii Condiţiile specifice locale sau regionale Coordonarea cu alte politici organizaţionale Conformitatea cu reglementările în vigoare referitoare

la mediu

Pentru a elabora o politică de mediu corectă este necesar ca, încă de la început, organizaţia să recunoască faptul că toate activităţile sale pot determina impacturi asupra mediului de diferite mărimi.

Dintre cele mai frecvente scopuri pentru care se elaborează politici de mediu se evidenţiază următoarele:

a) Diminuarea oricărui impact nociv semnificativ asupra mediului prin utilizarea de proceduri adecvate

b) Dezvoltarea procedurilor de evaluarea a performanţei de mediu şi a indicatorilor asociaţi

c) Utilizarea conceptului de ciclu de viaţăd) Proiectarea produselor astfel încât să se diminueze impactul acestora

asupra mediului, atât în cadrul producţiei, cât şi al utilizării şi eliminării luie) Educarea şi instruirea personalului în vederea înţelegerii problemelor de

mediuf) Prevenirea poluării, reducerea deşeurilor şi a consumului de resurseg) Dezvoltarea metodelor de reciclare, recuperareh) Încurajarea partenerilor economici de a adopta un SMM

5. Planificarea

Pentru ca organizaţia să-şi poată duce la îndeplinire politica de mediu este necesară o planificare a activităţilor prevăzute.

Planificarea va consta în elaborarea succesiunii logice în care se vor desfăşura activităţile, precizând perioadele de timp afectate fiecăreia şi resursele (materiale, financiare şi umane) necesare.

6. Implementarea propriu-zisă

Operaţia de implementare poate avea loc după ce toate etapele anterioare au fost parcurse.

În plus, mai sunt necesare: conştientizarea întregului personal printr-o

comunicare adecvată în legătură cu necesitatea şi avantajele introducerii SMM

Instruirea unor angajaţi pentru ca aceştia să aibă competenţele necesare introducerii SMM

Stabilirea clară a căilor de comunicare şi de circulaţie a informaţiilor în cadrul organizaţiei

7. Măsurare şi evaluare

După ce SMM a fost implementat, se recomandă ca organizaţia să măsoare, să supravegheze şi să evalueze performanţa de mediu.

Prin intermediul acestor acţiuni se asigură funcţionarea în conformitate cu programul de management de mediu declarat.

Constatările şi concluziile rezultate în urma măsurării şi evaluării au atât un caracter preventiv, cât şi unul corectiv

8. Analiză şi îmbunătăţire

Este o etapă absolut obligatorie, care stă la baza îmbunătăţirii performanţei de mediu a organizaţiei.

Pe baza experienţei acumulate după o perioadă de timp de funcţionare a unui SMM, se poate trece la o etapă superioară prin stabilirea unui alt obiectiv de mediu şi ciclul se reia.

Analiza mai poate avea loc şi atunci când:Are loc o modificarea a legislaţieiSe modifică produsele sau activităţile

organizaţieiAu loc incidente de mediuSe constată modificări ale pieţei