ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

NOTE DE CURS

Conf. univ. dr. A. POPA

TEMATICA CURSULUI DE ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

1. CURSUL INTRODUCTIV: • obiectul si problematica cursului de Istoria Relatilor

Internationale; • Importanta disciplinei, raporturi cu alte stiinte socio-politice ; • Importanţa dimensiunii istorice a Relatilor Internationale;

2. Aparitia primelor structuri statale si geneza relatiilor politice

internationale in antichitate • Spatiul economic, politic si cultural greco-roman, element

de reper in istoria raporturilor politice internationale contemporane

• Grecia si orasul stat • Imperiul Roman

3. Evolutia ideilor politice si a relatiilor dintre state intre disparitia Imperiului Roman de Apus si descoperirea Lumii Noi • Crestinismul, factor dinamic in cadrul relatiilor politice din

Evul Mediu • Caracteristica raporturilor intretinute de europeni cu Lumea

Noua, cauze si consecinte

4. CONSTITUIREA SISTEMULUI INTERNATIONAL MODERN • Războiul de treizeci de ani (1618-1648) şi Pacea din Westfalia • Concluziile revolutieilor burgheze • Sistemul european in epoca moderna • Aparitia primelor doctrine politice in relatile internationale-

principiul balance of power, doctrina Monroe, politica de splendida izolare practicata de Anglia secolului al XIX-lea sau preocuparile Sfintei Aliante in directia mentinerii status-

quo-lui politic international

5. Dinamica raporturilor internationale in perioada contemporana

• Cauzele si consecintele formarii aliantelor militare si politice, declansarea Marelui Razboi, impactul Conferintei de pace de la Paris din 1919 asupra relatiilor interbelice

• Esecul politicii Societatii Natiunilor in preintampinarea izbucnirii celui de al doilea razboi mondial

• Divizarea Europei in sfere de influenta, inceputurile razboiului rece, bipolaritatea sistemului politic mondial in relatiile internationale (capitalism versus comunism, rolul miscarii de nealiniere)

• Prabusirea lagarului comunist si noua ordine mondiala, (impactul globalizarii asupra relatiilor internationale)

BIBLIOGRAFIE

1. Manual de relatii internationale, Coordonatori A. Miroiu, R.-S. Ungureanu, Editura Polirom, Iasi, 2006. 2. Manual de stiinta politica, Coordonatori R. E. Goodin, H-D. Klingemann, Editura Polirom, Iasi, 2005. 3. Mingst, A. Karen, Essentials of international relations,3

rd ed.,

W.W.Norton &Company, New York-London, 2004. 4. Barbulescu, P., Closca I., Repere de cronologie internationala 1914-

1945, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982. 5. Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Editura Institutul European, Iasi, 1998 . 6. Ciachir N., Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica

(1648) pana in contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998. 7. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relatiilor internationale, vol. I-II, Editura Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2006. 8. Fontaine A., Istoria razboiului rece, vol. 1-2, Editura Militara, Bucuresti, 1992. 9. Kissinger, Henri, Diplomatia, Editura All, Bucuresti, 1998. 10. Loth Wilfried , Impartirea lumii. Istoria razboiului rece 1941-1955 , Ed.Saeculum, Bucuresti, 1997. 11. Milza, Pierre, Serge Bernstein, Istoria sec. XX, vol. I-II-III, Editura All, Bucuresti, 1998. 12. Sergio Romano - 50 de ani de istorie mondiala - Fundatia Culturala Romana, Bucuresti, 1999. 13. Romania in relatiile internationale, coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, Editura Junimea, Iasi, 1980. 14. Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul razboi mondial, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995

CURS INTRODUCTIV

1.Obiectul şi problematica cursului de Istoria Relatilor Internationale; 2.Importanta disciplinei, raporturi cu alte stiinte socio-politice

1. „Istoria Relaţiilor Internaţionale” a fost confundată cu istoria

diplomaţiei, definita ca „ stiinţa sau arta negocierilor”, sau „ ştiinţa raporturilor internaţionale”1. Aceasta din urma cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile între naţiuni, scopul sau principal fiind menţinerea păcii şi bunei armonii între state.2

Confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de „ istoria diplomaţiei” sau „ Istoria diplomatică” la un mare număr de lucrări care tratează evoluţia raporturilor dintre state.

Se inţelege de la sine că raporturile politice internaţionale au jucat un rol de prima însemnătate în transformările suferite de societatea umană, iar ponderea a aparţinut acelor mari puteri cărora propria lor forţă şi împrejurările le-au îngăduit să se impună. Aşa se explica de ce studierea istoriei relaţiilor internaţionale s-a redus, vreme îndelungată, la înfăţişarea confruntărilor diplomatice şi militare dintre marile puteri, ceea ce ducea în mod necesar la un anumit schematism, care nu permitea nuanţările atât de necesare conturării cât mai apropiate de realitate a „tabloului istoric”. Acest mod de concepere a suferit şi continuă să sufere modificări vizibile.

• Pe de o parte s-a extins aria geografică a investigaţiei, proba cea mai elocventă sub acest raport fiind tendinţa de abandonare a Europocentrismului.

• Pe de altă parte s-a trecut tot mai evident de la analiza

aproape exclusivă a relaţiilor diplomatico-militare

1 Martens Charles, Le Guide Diplomatique, I.Leipzig, 1866 2 Garden Guillaume-Laurent, Histoire generale des traits de paix, depuisla paix de Westphalie, I, Paris f.a., p.LXXXII

interstatale la investigarea multilaterală a raporturilor

dintre diferitele comunităţi, a „raporturilor profunde” care

le determină.

Istoria relaţiilor internaţionale studiază apariţia şi dezvoltarea marilor probleme internaţionale. Ea nu se limitează numai la o expunere cronologică a evenimentelor importante ale istoriei omenirii, ci analizează cauzele psihologice, pune în lumină interesele multiple şi interacţiunile ascunse.

Instrumentul principal de înfăptuire a relaţiilor internaţionale este diplomaţia3, alcătuită din ansamblul de mijloace şi activităţi

specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe4.

Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze: Prima şi cea mai lungă a fost perioada ambasadelor temporare (solemne) proprie antichităţii şi evului mediu. Suveranii îşi trimiteau ambasadorii la o curte străină cu prilejul încheierii unui tratat de pace sau alianţă, sau pentru omagierea unui eveniment important (naştere, căsătorie, încoronare etc.).

Faza a doua, cea a ambasadelor permanente în state străine, conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central a apărut spre sfârşitul evului mediu şi caracterizează epoca modernă şi contemporană. Permanentizarea ambasadelor a asigurat continuitatea relaţiilor diplomatice.

Faza a treia, a congreselor şi conferiţelor diplomatice este produsul epocii moderne si este considerată ca cea mai proprie modalitate de înlăturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state5

3 Mircea Maliţa, Diplomaţia, Bucureşti 1970 , p.9 4 Chazelle Jacques, La diplomatie, Paris 1968, p.9 5vezi N. Ciachir, Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica (1648) pana in

contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p.8-12: Ambasadele permanente s-au născut dintr-un ansamblu de circumstanţe dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele: înlocuirea statului dezagregat şi a acţiunii de ierarhizare politică din Europa evului mediu prin centralizarea puterii (alcătuirea marilor monarhii moderne Franţa, Spania, Anglia, la mijlocul secolului XV); ofensiva turcilor în Orient; marile războaie ale Occidentului (războiul de o sută de ani, războiul „celor două roze”, războaiele italiene5.

Mai repede decât marile monarhii europene, statele italiene, datorită gradului mai înalt de dezvoltare al forţelor de produţie, dar si din cauza fărâmiţării politice au simţit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin exploatarea interselor divergente si convergente şi acordarea de concesii reciproce. Aceşti factori au fost puşi în valoare cu ajutorul diplomaţiei şi în mod necesar au apărut instituţii şi modele noi în sensul modern al cuvântului. Consecinţa politică a fost sistemul creat prin

pacea de la Lodi (1454) semnată e către Florenţa, Neapole, Roma, Milano şi Veneţia, care a asigurat

echilibrul dintre principalele state italiene şi a garantat pacea şi independenţa Italiei pentru aproape

jumătate de secol5. Dar statele italiene nu dispuneau de forţe suficiente care să le asigure integritatea şi

independenţa în condiţiile în care monarhiile vecine, tot mai consolidate şi centralizate îşi aţintiseră privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg, cu alte cuvinte organizarea Europei în mare, cum era organizată Italia în mic. De aici necesitatea ambasadelor permanente, care prin intermediul agenţilor să spioneze intenţiile tuturor şi la momentul potrivit să paralizeze pe cale diplomatică tendinţele de supremaţie ale statelor puternice şi ambiţioase.

Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărut atunci când papalitatea a

devenit o forţă politică în Europa. Interesele Romei pontificate în statele creştine au fost susţinute de timpuriu de reprezentanţi (nunţii ) sau agenţi.

Începutul făcut de diplomaţia pontificată în direcţia ambasadelor permanente a fost amplificat

cu mijloace superioare de republica Veneţia. Sub influenţa Romei şi din contactul cu Imperiul bizantin, de la care a împrumutat structura şi metodele diplomaţiei, Veneţia şi-a organizat temeinic diplomaţia.

Marile interese comerciale au obligat Veneţia să strângă relaţiile diplomatice cu statele străine, ca să-şi asigure o reprezentare şi o apărare continuă. Pentru a-şi atinge pe deplin scopul, aceste ambasade au fost investite cu caracter permanent.

Organizarea diplomaţiei veneţiene s-a făcut prin legi şi decrete foarte severe. Legea interzicea ambasadorilor să aibă vreo proprietate în ţara în care erau acreditaţi. Graţie unei alte legi, votată în decembrie 1268, istoria dispune astăzi de celebrele „relazioni” (rapoarte) şi „dispacci” (depeşe) ale ambasadorilor veneţieni, martori oculari, inteligenţi şi pătrunzători, buni politicieni şi scriitori. Aceştia erau obligaţi ca în termen de 15 zile de la întoarcerea în patrie să prezinte un raport complet senatului despre misiunea lor şi despre situaţia ţării respective ( din punct de vedere geografic, etnografic, compoziţia şi moravurile curţii, situaţia economică, financiară şi politică, legăturile cu alte state etc.). Legea a rămas în vigoare până la dispariţia republicii în 1797 şi cu toate că mai multe incendii au distrus o parte din arhivele Veneţiei, există culegeri de rapoarte amănunţite de la 1492 până la 1797 şi de depeşe între 1554-1797, după care se poate scrie astăzi foarte bine o istorie a Europei în secolele XVI-XVII în viziunea ambasadorilor veneţieni.

Ca şi celelalte state italiene, Veneţia, a folosit pe scară largă cifrul diplomatic, destul de uşor de dezlegat la început, dar tot mai sigur pe măsură ce arta cifrării s-a perfecţionat. Atât instrucţiunile cât şi depeşele erau cifrate, de acest lucru ocupându-se persoane speciale, iar codul se afla în păstrarea „Consiliului celor zece”.

Exemplul curţii pontificale, care avea reprezentanţi în toate statele catolice, al Veneţiei, reprezentată în toate regiunile unde avea interese comerciale a fost urmat în curând de Milano şi Florenţa. Crearea, de către ducele Milanului, Francesco Sforza, a unei misiuni permanente la Genova, în 1455, imitată cinci ani mai târziu, de Savoia şi apoi de toate statele italiene, a marcat sub aparenţa unei simple perfecţionări tehnice, o etapă decisivă în istoria şi concepţia diplomaţiei.

Franţa a adoptat sistemul ambasadelor permanente în vremea lui Ludovic al-XII-lea (1499-1515). Acesta ca să înlăture suspiciunile cu care erau înconjuraţi ambasadorii a inventat o teorie potrivit căreia suveranul care avea cât mai mulţi reprezentanţi ai altor state la curtea sa se bucura de o faima deosebită. Graţie acestei ficţiuni instituţia ambasadei a fost privită cu mai multă bunăvoinţă şi astfel a putut să se generalizeze.

Diplomaţia franceză a fost serios organizată după modelul italian de Francisc I. Influentă şi subtilă ea a contribuit din plin la realizarea unei politici externe vast concepute şi ferm executate. Franţa şi-a trimis ambasadorii în Suedia, Danemarca, Statele germane, Polonia şi ceea ce creştinătatea n-a putut concepe, la Constatinopol. O reţea întinsă de agenţi secreţi furniza regelui informaţiile de care avea nevoie.

La 1 ianuarie 1589 Henric al III-lea a înmănunchiat pentru prima oară afacerile străine în mâinile unui singur secretar de stat, în persoana lui Louis Revol. Această reglementare n-a rezolvat situaţia în mod definitiv, afacerile externe fiind, după un timp, din nou împărţite între diverşi secretari. Sesizând gravele inconveniente care rezultau din această împărţire Richelieu a prezentat lui Ludovic al

XIII-lea un proiect „de punere a tuturor afacerilor străine într-o singură mână”. Ordonanţa din 11

martie 1626 a încredinţat afacerile străine primului secretar de stat numit special în acest scop,

Phelypeau d’Herbault.

Începând cu Richelieu, influenţa diplomaţiei franceze va creşte mereu ajungând în timpul lui Ludovic al XIV-lea predominantă şi universală. Richelieu a fost primul om de stat care a acordat diplomaţiei importanţa pe care o merita. Principiile pe care le-a elaborat în acest domeniu, după care s-a călăuzit şi pe care le-a transmis urmaşilor în aşa fel incât să le aibă totdeauna în vedere pot fi rezumate în şase puncte principale:

a) interesele statului sunt mai presus de orice „opinii şi prejudecăţi sentimentale, doctrinare sau ideologice”;

b) politica oricărui guvern „nu poate fi încununată de succes dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice naţionale”;

c) echilibrul politic dintre marile puteri este singura modalitate de asigurare a liniştii şi a siguranţei statelor europene;

d) tratativele diplomatice trebuie să constituie o activitate permanentă; ele nu sunt rezultatul unui fapt întâmplător, ci un act conştient, care nu trebuie întrerupt nici pe timp de pace, nici pe timp de război; negocierile înseamnă mai mult decât reglementarea unor chestiuni litigioase ele sunt un mijloc de informare;

O alta acceptiune data termenului de Istoria Relatiilor

Internationale este aceea de „ ramura a domeniului Relatiilor internationale”6, care studiaza exclusiv istoria relatiilor de putere

dintre actorii internationali inca de la formarea sistemului international si pana in zilele noastre7.

Teoreticieni ai domeniului precum George Modelski concep evolutia sistemului international ca o succesiune de cicluri purtand numele marilor puteri dominante, „puterilor-hegemon”, care şi-au impus dominatia asupra mărilor, a celor mai însemnate rute comerciale sau puncte strategice de pe glob. El vorbea despre

1. Ciclul portughez ( din 1497 , de la expeditia lui Vasco da Gama până in 1580 cand Spania cucereste Portugalia)

2. Ciclul olandez, 1580-1713 ( pacea de la Utecht)

3. Ciclul britanic I, pâna la războiul de independenta al SUA

4. Ciclul britanic II, de la Congresul de la Viena (1815) până la sfârşitul primului război mondial

5. Ciclul american care incepe in 1918 şi este in desfăşurare.

Enciclopedia Britanică defineşte “Istoria relatiilor internationale”ca

fiind disciplina academică ce studiază relaţiile dintre state , dintre state si organizaţii internaţionale, dintre acestea si unele entităţi non guvernamentale. Sunt subliniate legăturile disciplinei cu alte stiinţe sociale şi umanistice precum istoria, ştiinţele politice, psihologia, economia, geografia, sociologia, dreptul, filosofia.

e) tratatul (de pace, de alianţă, economic etc.) trebuie încheiat cu maximă responsabilitate şi

odată încheiat trebuie respectat cu stricteţe; „el trebuie să cuprindă stipulaţii precise, care să excludă orice subterfugii sau interpretări ulterioare, care pot crea stări de tensiune”;

f) „ambasadorul nu trebuie să nesocotească instrucţiunile, căci riscă să compromită bunele intenţii ale suveranului său”. Principiile lui Richelieu – ca de altfel întreaga politică externă iniţiată de acesta – au fost aplicate în continuare, dacă nu cu aceeaşi strălucire, cu siguranţă cu aceeaşi tenacitate şi cu mai multă şiretenie de Mazarin. 6 Alaturi de Teoria Relatiilor internationale, Drept International, Analiza de politica externa, si Economie Politica Internationala 7 A. Miroiu, Evolutia sistemului international pana la 1914, in Manual de relatii internationale, coord. A. Miroiu, R.-S. Ungureanu, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 15.

Importanţa dimensiunii istorice a RELATIILOR

INTERNATIONALE Studentii Facultaţii de Relatii Internationale şi Studii Europene trebuie sa inteleaga evenimentele si din perspectivă istorică si să le poată corela cu tendintele conturate in trecut. Teoreticienii recunosc ca, conceptele de baza in domeniu - statul, natiunea, suveranitatea, puterea, balanta puterii- s-au dezvoltat si au luat forma in urma unor circumstante istorice. Oamenii politici cauta in trecut precedente si asemanari pentru a ghida deciziile contemporane. In cea mai mare parte sistemul international contemporan mosteneste idei si mecanisme ce-şi au originea în civilizatiile europene din partile central vestice. Si alte civilizatii importante au prosperat in alte pati ale lumii. India si China au avut civilatii extensive si vibrante cu mult inaintea evenimentelor istorice prezentate. Dar accentul european este justificat pe baza faptului ca relatiile internationale contemporane in ambele sale ipostaze, teoretică si practică,sunt inradacinate mai ales in experienta europeană. In acest capitol vom aborda mai intai perioada de dinaintea anului 1648 (un moment de răscruce pentru sistemul relatiilor internationale), apoi lumea de dupa 1648, apoi Europa secolului XIX si apoi marea tranzitie din secolul XX.

Scopul acestei incursiuni istorice este de a urmari anumite tendinte importante sesizabile de-a lungul timpului: aparitia statului si notiunea de suveranitatea, dezvoltarea sistemului international, si schimbarile din cadrul distributiei puterii dintre unele state cheie. Aceste tendinte au un impact direct asupra teoriei si practicii relatiilor internationale de astazi.

LUMEA DE DINAINTEA SISTEMULUI « WESTPHALIAN »

Multi teoreticieni ai relatiilor internationale dateaza sistemul contemporan din 1648 - anul tratatului din WESTPHALIA de la sfarsitul razboiului de 30 de ani. Acest tratat punea capat conducerii de catre autoritatea religioasa in Europa si consacra triumful autoritatilor seculare. Impreuna cu acesta a aparut si principiul ce a furnizat fundamentul relatiilor internationale inca de atunci: notiunea de integritate teritoriala a statelor care deveneau egale si legali participanti suverani intr-un sistem international.

GRECIA SI ORASUL - STAT Sistemul clasic de oras stat al Greciei furnizeaza unul dintre

antecedentele pentru noua ordine « westfaliană ».Grecii organizati in orase state independente au fost in culmea puterilor lor in jurul anului 400 cand au inceput sa se lanseze in politici clasice ale puterii, asa cum le-a catalogat Thucydides in Istoria razboiului Peloponesiac. In timp ce armatele grandioaselor orase-state de luptau, statul a continuat relatiile internationale. Acest mediu a reprezentat baza puternicei traditii filozofice a lui Platon si Aristotel. In acest aranjament orasele-state, fiecare fiind o unitate independenta, au intretinut relatii pasnice intre ele in timp ce aspirau la putere. A fost acesta un percursor al sistemului de stat modern.

IMPERIUL ROMAN

Orasele state ale Greciei au fost in cele din urma incorporate in Imperiul Roman(50-400) Imperiul Roman a servit ca precursor unui sistem politic mai dezvoltat. Liderii sai au impus ordine si unitate cu forta intr-o expansiune geografica de amploare, acoperind cea mai mare parte a Europei partile mediteraneene ale Asiei, Orientul Mijlociu, si Africa de nord. Cucerind un teritoriu vast si diverse popoare conducatorii Romei erau preocupati să mentină variatele unitati- triburi, regate si state-in sfera lor de influenta si sa se asigure ca granitele fluide ale imperiului raman in siguranta fata de neamurile migratoare din partea nordica si estica ce le ravneau. Intr-adevar de la experienta romana vine si cuvantul imperiu provenind de la cuvantul latin imperium. Conducătorii au impus diferite forme de guvernare de la proconsulii romani pana la administratorii locali, impunând limba latina pana in capetele indepartate ale imperiului. Ei au acordat cetatenie oamenilor liberi din tinuturi indepartate ale imperiului, in acelasi timp le acorda conducatorilor locali o autonomie considerabila pentru a-si organiza singuri domeniul. Filozofii romani au adus o contributie teoretica esentiala la filosofia imperiului dar si a viitoarelor teorii ale relatiilor internationale. In special Marcus Tullius Cicero (163-43 î.e.n. ) a oferit un mecanism pentru unitatea diferitelor parti ale imperiului. El a propus ca oamenii ar trebui sa fie uniti printr-o lege intre natiuni aplicabila umanitatii ca si intreg. Cicero a oferit conducatorilor romani mai mult sfaturi practice: a precizat necesitatea mentinerii securitatii statului prin extinderea resurselor si granitelor, asigurand in acelasi timp stabilitatea interna. Insusi Imperiul Roman si teoreticienii pe care i-a avut au oferit fundatia pentru o entitate geografica mai mare unde membrii sai in timp ce isi pastrau identitatile erau uniti prin centralizarea puterii.

Atunci cand Imperiul Roman s-a dezintegrat in secolul al V-lea, puterea si autoritatea au devenit descentralizate in Europa dar au inflorit alte forme de interactiuni – calatoria, comertul si comunicatiile nu numai printre cei de elita dar si printre grupurile de comercianti si cetatenii de rand. In jurul anului 1000 trei civilizatii au luat nastere din ruinele Romei. Prima a fost civilizatia araba ce a avut cea mai mare expansiune geografica intinzandu-se din Orientul mijlociu si Persia cuprinzand Africa de nord pana la Peninsula Iberica. Unita sub dominatia politica si religioasa ale califatului Islamic, limba araba, si realizarile avansate din matematica si tehnica, civilizatia araba a fost o forta puternica. Cel de-al doilea a fost Imperiul Bizantin fiind mai apropiat de miezul vechiului Imperiu Roman in Constantinopol si unit de crestinism. Al treilea a fost restul Europei unde in lipsa Imperiului Roman, autoritatea centrala lipsea, limbile si culturile au proliferat si retelele de comunicare si transport dezvoltate de romani au inceput sa dispara. O mare parte din Europa de Vest a devenit principalitati feudale, controlate de lorzi si strans legate de « seniori feudali» care aveau autoritatea de a mari taxele si de a exercita autoritate legala. Lorzii detineau controlul asupra vasalilor care munceau pentru feudali pentru a-şi asigura dreptul de a-si munci pamanturile si protectie. Feudalismul, ce a dat controlul in maini private, a fost raspunsul la noua situaţie.. Puterea si autoritatea erau situate la diferite nivele. Institutia predominanta in Europa medievala era biserica, practic celelalte institutii erau de origine si practica locala. Deci autoritatea era centrata ori in Roma ori in « feudul » local. Chiar si arhiepiscopii detineau o putere independenta locala in ciuda gradului lor fata de biserica.Viata economica era intensa la nivel local. Spre sfarsitul secolului al VIII-lea lea monopolul bisericii asupra puterii a fost pusa la incercare de catre Carol cel Mare sau Charlemagne (742-814) căruia i s-a oferit şansa de a uni vestul Europei in numele crestinismului, Papa numindu-l imparatul Sfantului Imperiu Roman. In schimb,Carol i-a oferit Papei protectie. Lupta dintre autoritatile religioase si cele seculare si dezbaterea asupra carei autoritati ar trebui sa conduca va continua pentru sute de ani. Dante Alighieri (1265-1321) spunea in ‘Monarhia’ ca ar trebui sa existe o stricta separare intre biserica si viata politica. Aceasta p[roblema nu a fost rezolvata decat peste 300 de ani de Tratatul din Westphalia. Chiar si Sfantul Imperiu Roman in sine a fost o institutie seculara slaba ,asa cum spune o afirmaţie celebra spunea : « nu a fost prea sfant, prea roman sau prea imperiu ».Totusi succesori ai lu Chalemagne au oferit o alternativa seculara redusa biserricii. Contradictia se mentinea :dorinta din partea bisericii pentru universalism versus rivalitatea mediavala a micilor state si diverse autoritati. Aceste mici

unitati neconectate intre ele ce dispersau populatia aveau ca scop prevenirea infaptuirii autoritatii guvernamentale centrale. Cu toate ca dezbaterea intelectuala nu fusese inca rezolvata dupa anul 1000 tendintele seculare au inceput sa submineze atat descentralizarea feudalismului cat si universalizarea crestinismului. Activitatile comerciale s-au dezvolatat in zone geografice mai mari,in timp ce comerciantii faceau schimburi in jurul unor rute de transport mult mai sigure.Toate formele de comunicare s-au imbunatatit.Tehnologie noua cum ar fi morile de apa si vant nu numai ca facea viata de zi cu zi mai buna dar si ofereau infrastucturile de baza pentru a ajuta economia agrara. Municipalitatile, cum ar fi revigoratele orasele-state din nordul Italiei Genova, Venetia, Milano, Florenţa au stabilit relatii de comert, chiar dandu-si acordul de a urmari unele acorduri diplomatice pentru a facilita activitatile comerciale. Aceste practici comerciale-punerea bazelor cu personal permanent, trimiterea de consuli speciali pentru a rezolva disputele comerciale si trimiterea de mesaje diplomatice pe retele confidentiale-au fost precursoarele imediate ale practicilor diplomatice contemporane Schimbarile economice si tehnologice au condus la schimbari fundamentale in relatiile sociale. Intai a aparut un nou grup de indivizi-a carui interes si pozitie s-au extins imediat.Acest grup a castigat mai multa experienta cosmopolitana infara brateleor si invataturilor bisericii, care stapanea fioros educatia pana in acel moment.Amembrii individuali si-au dezvoltat interese noi in arta filozofie si istorie acumuland o bogatie economica considerenta in timp.Ei credeau in ei insisi devenind individualii si umanistii Renasterii.in al doilea rand scriitorii si ceilalti indivizi au redescoperit literatura clasica si istorie gasind sustinere intelectuala si revelatie in gandirea greaceasca si cea romana. Filozoful italian Niccolo Machiavelli(1469-1527)mai mult ca oricare alt scriitor a ilustrat schimbarile ce au avut loc intre lumea medievala a bisericii si cea a institutiilor seculare.In ‘Printul ‘Machiavelli a elucidatcalitatea ca un lider trebuie sa mentina putereasi securitatea in stat.Realizand ca visul de unitate in crestinism nu se poate realiza(si era si probabil nedorit)Machiavelli i-a chemat pe lideri sa isi exprime propriile lor dorinte si interese politice.El a sustinut ca daca nu exista o moralitate universalapentru ai ghida conducatorii trebuie sa actioneze in beneficiul statului lor fara sa dea socoteala unor reguli morale.Ranchiuna dintrre religia timpurilor medievale si umanismului Renasterii a fost deci retrasa. Dorinta de a mari interactiunile economice cat mai mult ,cuplate cu inventiile tehnologice ceea ce a facut explorarea oceanului mai in siguranta a alimentat o perioada a expansiunii teritoriale ale europei.Indivizi din Spania si Italia au fost printre primii dintre acesti aventurieri-Christofor Columb navigand spre Lumea Noua in 1492,

Cortez spre Mexic in1519, Francisco Pizzaro spre Anzi in 1533. In timpul acestei ere a explorarilor civilizaţia europeana s-a raspandit în zone indepartate. Pentru unii teoreticieni aceste evenimente-incorporarea gradata acestor arii in capitalismul economic al lumii si in sistemul capitalist al lumii-a dat nastere relatiilor internationale contemporane.

In 1500 si 1600 in timp ce exploratorii se mutau in Noua Lume, vechiul continent european ramenea in flux. In cateva locuri cheie cum ar fi Franta, Anglia , Aragon si Castilia in Spania feudalismul era inlocuit de o monarhie centralizata in crestere. Miscarea de centralizare nu a ramas necontestata :multimile afectate de taxele impuse de statele in dezvoltare s-au revoltat si razvratit. Monarhii noi aveau nevoie de taxe pentru a forma armate şi s-au folosit de armatele pe care le detineau pentru a-si mari puterea in stat si pentru a castiga cat mai mult teritoriu. Alte parti ale Europei erau loc de confruntare in controversa putere seculara versus cea religioasa, si crestinismul a fost ravasit de confruntarea directiei catolice si a celei protestante. În 1648 aceasta controversa se indrepta spre rezolvare.

CONSTITUIREA SISTEMULUI INTERNATIONAL MODERN

Aparitia statelor moderne, nationale, in Europa, în secolul al XV-

lea – al XVI-lea şi transformarea lor in actori importanti ai sistemului internaţional i-a determinat pe unii istorici sa afirme ca „sistemul internaţional modern apare şi se dezvoltă în Europa, ca o creatie a statelor europene” 8. Marile descoperiri geografice au facut ca modelul de organizare european să fie raspândit in întreaga lume.

1. Războiul de treizeci de ani (1618-1648) şi Pacea din Westfalia

În prima jumătate a secolului al XVII-lea întreaga energie a

diplomaţiei europene a fost absorbită de un conflict care a depăşit, prin durata şi ororile sale, tot ceea ce Europa medievală cunoscuse până atunci şi anume Războiul de treizeci de ani (1618-1648). Acest conflict – unic prin lungimea lui, schimbarea frecventă a scenei şi a mobilurilor sale – a fost una din ultimele manifestări ale unei crize mult mai ample: trecerea

în Europa occidentală şi centrală de la timpurile medievale, la timpurile

moderne9. Păstrând ceva din caracterul brutal al războaielor religioase din

secolul precedent, Războiul de treizeci de ani prezintă totodată şi multe din trăsăturile marilor războaie care au zguduit Europa în epoca modernă. Pornit dintr-un eveniment local şi religios ( insurecţia boemienilor 8 Ibidem, p. 18. 9 Livet George, La guerre de trente ans, Paris, 1972, p. 5

împotriva casei de Austria ), el a devenit prin caracterul si amploarea sa un război european. Majoritatea statelor erau angajate aparent in doua tabere confesionale:

• catolică, condusa de habsburgi, care incercau sa edifice monarhia universala catolică visată şi de Carol Quintul si Filip al II-lea

• şi protestantă, condusă de Franţa căreia în a doua jumătate a secolului i se alătură şi Anglia şi Provinciile Unite.

Planului habsburgilor, francezii i+au opus „ Marele proiect” care prevedea alcatuirea unor alianţe pentru distrugerea puterii continentale a Habsburgilor si realizarea unei noi împărţiri a Europei.

Întreaga Europă a fost afectată de război iar Transilvania a participat alături de puterile protestante.

PACEA DIN WESTFALIA (1648) Războiul a implicat atât forţele militare cât şi pe cele diplomatice

ale statelor angajate. Un tratat de pace preliminar, incheiat la Hamburg, in 1641, este

urmat de ani de tratative care vor conduce la incheierea la 24 octombrie 1648 a tratatului de la Munster, dintre Franta şi împăratul Habsburg şi a Tratatului de la Osnabruck din 6 august 1648 dintre Suedia si Împărat. Cele două tratate avand aceleaşi cauze sunt considerate unul şi acelaşi si au rămas in istorie sub numele de Tratatul de pace din Westfalia.

Cuprinzând trei categorii de clauze ( teritoriale, politice şi religioase), pacea din Westfalia anunţa intrarea vieţii internaţionale intr+o nouă etapă, a echilibrului european, dominată de principii care se vor menţine până la apariţia Ligii Naţiunilor. N. Ciachir afirma că „ tot la Westfalia a apărut şi un nou principiu de drept, dreptul popoarelor, bazat pe conştiinta liberă şi egalitatea tuturor statelor europene de a-şi constitui un statut internaţional de asigurare a drepturilor statale”, pacea westfalica fiind numită de aceea şi „ cod al naţiunilor”10.

Importanţa acestui tratat e dată „de un set de caracteristici ale sistemului international şi ale actorilor acestuia pe care a reuşit să le impună”11:

1. tratatul impune statul ca singur actor legal al sistemului internaţional, actorii infrastatali ( ordinele cavalereşti etc.) ca şi cei substatali ( nobilii, oraşele libere etc.) nu mai puteau semna tratate

10 N. Ciachir, op.cit., p. 21. 11 A. Miroiu, op. cit., p. 19.

2. atributul principal al statelor, „ suveranitatea”, dreptul de a-şi defini propriile interese şi a promova o politică externă proprie a fost elementul ce a modelat sistemul internaţional creat

3. suveranitatea devenea prin trataul din Westfalia sursă a egalităţii statelor in sistem

4. „balanţa de putere” este acceptată ca instrument al relaţiilor internaţionale pentru menţinerea păcii dar şi impiedicarea impunerii hegemoniei uneia dintre marile puteri

5. apare problema legitimităţii internaţionale in legătură cu suveranitatea teritorială

6. un set de reguli voluntar acceptate de statele membre ale sistemului internaţional va sta la baza dreptului internaţional ce va reglementa relatiile sistemului

7. diplomatia era recunoscută ca instrument al relaţiilor internaţionale pt rezolvarea paşnică a conflictelor de interese

Tratatul din Westphalia a format un grup de state ce a dominat

lumea pana la inceputul secolului al 19 lea : Austria, Rusia, Prusia, Anglia, Franta si Provinciile Unite (zona care acum a deveni Olanda si Belgia). Cei din vest, Anglia Franta si Provinciile Unite, au trecut printr-o perioada de renastere economica capitalistă in timp ce cei din est, Prusia si Rusia, au revenit la practici feudale. In vest firmele private erau incurajate. Statele si-au imbunatatit infrastructura pentru a facilita comertul si au aparut banci si firme de comert prospere. In contrast partea estica nu prezenta nici o schimnbare din punct de vedere economic. Totusi in ambele regiuni statele absolutiste dominau : cu Ludovic al-XIV-lea, 1638-1715, la conducerea Frantei, Petru cel Mare 1672-1725 conducand in Rusia si Frederick al-II-lea 1712-1786 in Prusia. Pana la la sfarsitul secolului al XVIII-lea politica europeana a fost caracterizata prin rivalitati multiple si aliante schimbatoare. Aceste rivalitati se regaseau si in regiunile din afara Europei unde statele se luptau pentru putere, mai ales Marea Britanie si Franta, in Nordul Americii. Cel mai important teoretician al acelor timpuri a fost economistul scotian Adam Smith 1723-1790. In Cercetare asupra naturii si cauzelelor

bunastarii natiunilor’ el a mentionat ca notiunea de piata ar trebui sa se aplice tutururor ordinelor sociale. Indivizilor-muncitorilor ,patronilor, investitorilor, consumatorilor-ar trebui sa li se permita sa-si urmeze propriile interese neafectati de reglulamentele statului. Cu grupuri de indivizi ce-si urmareau propriile interese eficienta economiei creste si mai multe bunuri si servicii sunt produse si apoi consumate. Nivelul de bunastare, de bogatie al statului si cel al sistemului international infloresc asemanator.Ceea ce face ca sistemul sa mearga este asa-zisa-mana

invizibila a pietii, cand indivizii isi urmaresc propriile lor interese rationale sistemul opereaza cu mai putin efort. Explicatia lui Smith despre felul in care unitatile concurente fac sa mearga capitalismul pentru a asigura vitalitate economica a avut un efect profund asupra politicilor economice si deciziilor politice ale statelor. Dar si alte idei ale acelei perioade vor schimba dramatic guvernarea in secolele XIX, XX si XXI.

Perioada 1648- 1713 a fost o perioada caracterizată prin

„preponderenţa continentală a Franţei si lupta marilor puteri pentru asigurarea echilibrului de forţe”12

In a doua jumătate a secolului al XVII-lea, in Europa s-u conturat patru noduriprincipale de contradicţii13:

• în vest, Franţa şi Spania, Olanda, Anglia, Austria etc. • In nord-est Suedia care încerca să-şi impună supremaţia în

bazinul baltic • În centrul şi sud-estul Europei rivalitatea austro-turcă intra

într-o fază decisivă • Pentru supremaţie navală se confruntau Anglia şi Olanda

Războiul de succesiune la tronul Spaniei, în care au fost angrenate

puterile din Europa apuseană şi centrală a extins conflictul şi la teritoriile de peste mări, iar tratatele de la Utrecht şi Rastadt, prin prevederile inscrise, au avut urmări importante asupra relaţiilor internaţionale ale secolului al XVIII-lea. Pentru politica internatională a secolului apare un element nou , in contextul actiunii principiului echilibrului de forţe, in sensul ca Europa cunoaste acum nu atat influenţa Austriei şi a Franţei ci şi afirmarea tot mai puternică a Marii Britanii, Rusiei şi Prusiei în timp ce Spania, Suedia şi Imperiul Otoman intră in declin vizibil.

Pacea de la Utrecht din 1713 recunostea balanţa puterii ca instrument al relatiilor internaţionale, formula „politica de putere” a statelor sistemului internaţional şi impunea „principiul nonintervenţiei „ în problemele de politică internă ale unui stat.

Doua revolutii au marcat evenimentele secolului al-XVIII-lea : Revolutia Americana 1776 impotriva stăpânirii britanice si cea Franceza 1789 impotriva conducerii absolutiste. Ambele revolutii au fost produsul unei gandirii iluministe dar si al teoriilor de natura sociala. In timpul Iluminismului ganditorii concepeau indivizii ca fiind rationali, capabili de a intelege legile ce ii guverneaza si de a munci pentru a-si imbunatati situatia in societate.

12 Ibidem, p. 23. 13 bidem, p. 24.

CONCLUZIILE REVOLUTIEI BURGHEZE :PRINCIPIILE DE BAZA Doua principii de baza au reiesit dupa revolutiile americana si franceza Prima a fost aceea ca conducerea absolutista este subiectul limitarilor impuse de om.In ‘Tratat de guvernare’ filozoful John Locke 1632-1704 a atacat puterea absoluta si notiunea de drept divin al regilor. Locke a specificat ca statul este un instrument benefic creat de om pentru a-si proteja si promova drepturile naturale, viata, libertatea, proprietatea si interesele proprii.Oamenii au intrat de buna voie in aceasta intelegere. Ei au hotarat sa numeasca un guvern ce va proteja drepturile naturale ale tuturor. Ideea argumentului lui Locke este ca politica, puterea, in cele din urma sta in mainile poporului el fiind cel ce detine puterea politica, nu un lider sau un monarh. Cel de-al doilea concept de baza care a reiesit in acea perioada este ca nationalismul prin care masele isi regaseau trecutul, limba, obiceiurile si practicile este o latura naturala a statului. Nationalismul impinge oamenii sa participe activ in procesul politic. Spre exemplu in timpul Revolutiei Franceze a fost facut un apel patriotic catre mase sa isi apere natiunea si noile idealuri. Aceste doua principii s-au nascut din revolutiile americana si franceza pentru a furniza fundatia pentru politica in secolele XIX si XX.

Revolutia franceză de la 1789 a avut importante consecinte la

nivelui sistemului internaţional. Ea a schimbat sistemul din unul absolutist in unul naţional şi popular, legitimitatea conducatorilor fiind socotită cea care vine de la popor , ea incetand să mai fie una divină sau ereditară.

Politica de putere a statelor incetează a mai fi una a monarhului. Victoria alianţei organizată impotiva lui Napoleon este urmată de

Congresul de la Viena din 1815. Pentru prima data in istorie se face aici disticţia între puterile majore şi puterile monore. Congresul a reusit a stabili o conexiune directă intre capacitatea militară a unui actor şi ansamblul intereselor sale la un moment dat.

Aici s-au stabilit cateva repere ale sistemului international care aveau să devină reguli de funcţionare ale acestuia14.

Primul dintre acestea l-a constituit însuşi principiul balanţei de putere care, din principiu teoretic al relaţiilor internaţionale se pertmanentizează şi devine o instituţie a relatiilor internationale asupra cărora consimt toate marile puteri. Această regulă de bază a functionării sistemului internaţional va fi urmată in mod planificat şi deliberat.

14 bidem, p. 26.

SISTEMULUI EUROPEAN SI PACEA EPOCA MODRNA Dupa infrangerea lui Napoleon in 1815 si stabilirea pacii prin Congresul de la Viena, cele cinci puteri ale Europei -Austria, Marea Britanie, Franta, Prusia si Rusia- au trecut printr-o perioada de pace relativa in sistemul politic international, asa-numitul Concert al Europei. Nu s-a inregistrat nici un razboi mare intre aceste mari puteri de la infrangerea lui Napoleon pana la Razboiul din Crimea in 1853 . Si in acest razboi Austria si Prusia au ramas neutre. Alte razboaie locale de scurta durata s-au petrecut in care toate cele cinci puteri au ramas neutre. o serie de intelegeri facute in cateva intalniri ad-hoc explica de ce cele cinci puteri nu au fost niciodata implicate in conflicte intre ele. Intalnindu-se de cca 30 de ori inaintea Primului Razboi Mondial acest grup a devenit un club de lideri cu gandiri asemanatoare si in aceste intalniri au legitimizat atat independenta unor noi state europene cat si divizarea Africii de catre puterile coloniale. Este surprinzator ca in toata aceasta perioada pacea generala s-a mentinut avand in vedere ca majore schimbari economice, tehnologice si politice modificau tinuturile. Rata populatiei crestea si odata cu ea si comertul in timp ce coridoarele de transport se intareau. Schimbarile politice au fost dramatice: Italia a fost unita in 1871, Olanda s-a divizat, Austria si Imperiul Otoman a slabit treptat ducand la independenta Greciei in 1829 si unirea Moldovei cu Tara Romaneasca in 1859. Cu toate aceste schimbari dramatice care s-au petrecut ce factori pot explica pacea? Cel putin 3 factori explica acest fenomen : PRIMUL, statele europene se bucurau de solidaritate intre ele bazandu-se pe faptul ca erau europene, crestine, civilizate. De aceasta erau tratati altfel ei-europeni, crestini, -de ceilalti, restul lumii. Cu contactul sporit ce il aveau cu lumea coloniala, europenii au putut observa mai mult ca niciodata unicitatea de a fi european. Aceasta a fost in parte un tribut adus unitatii gasite in Imperiul Roman si in legea romana, o forma seculara a medievalului « crestinatate » si o mai mare Europa asa cum se regasea in scrierile lui Kant si Rousseau. Congresul de la Viena si Concertul Europei au dat nastere acestor credinte. AL DOILEA, elitele Europei erau unite in frica lor de revolutie a maselor. De fapt la Congresul de la Viena diplomatul austriac von

Metternich 1773-1859, arhitectul Concertului Europei , considera ca Europa ar putea fi condusa cel mai bine daca s-ar reintoarce la era absolutismului. In prima jumatate a secolului aceste aliante nu au fost toate insotite de succes. In 1830 Britania si Franta s-au alaturat impotriva celor trei puteri estice (Prusia, Rusia si Austria) si in 1848 toate cele cinci puteri se confruntau cu masele care cereau reforma. Dar in cea de-a doua jumatate a secolului liderii europeni au reactionat impreuna asigurandu-se ca revolutia maselor nu se va transmite de la stat la stat. In 1870 Napoleon III a fost izolat rapid de teama unei revolutii care nu s-a intamplat niciodata. AL TREILEA factor e reprezentat de faptul ca doua dintre cele mai mari probleme cu care se confrunta centrul european sunt unificarea Germaniei si a Italiei. atat Germania cat si Italia aveau oponenti printre cele cinci puteri ale Europei. Spre exemplu Britania a suportat unificarea Italiei, facand posibila anexarea la Napoli si sicilia in acelasi stat italian., Austria pe de alta parte era preocupata cu cresterea continua a puterii Prusiei si deci nu s-a opus la ceea ce putea fi impotriva intereselor nationale :creearea a doi vecini egali din unitati independente. Unirea Germaniei a fost acceptata de Rusia atat timp cat era respectat interesul sau in Polonia. Germania a mai avut si suportul clasei mijlocii in Marea Britanie care a vazut in Germania o contra-balata asupra Frantei. Deci cu toate ca unirea celor două a fost in final consolidata prin razboaie mici locale, un razboi general era vizat inca de cand Germania si Italia erau preocupate cu unificarea teritoriala. In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX- lea toata atentia era atintita asupra procesului de industrializare ce s-a dovedit un cutit cu 2două taisuri. Marea Britanie era liderul, depasindu-i pe rivali in industria fierului, otelului, carbunelui si in exportul de produse industriale finite. In plus Marea Britanie a devenit sursa de capital financiar, bancarul continentului, si in secolul 20 pentru lume. Revoluţia industriala s-a raspandit prin toate zonele din Europa de Vest in timp ce masele se indreptau spre orase si antreprenorii si oamenii de rand cautau avantaj economic. Revolutia industraiala a oferit statelor europene capacitatea economica si militara de a se angaja in expansiune teritoriala. Cateva state imperiale erau motivate de castigurile economice in timp ce se gadeau la piete externe pentru produsele ce le detineau si pentru a obtine in schimb combustibil si materiale pentru a alimenta cresterea industriala. Pentru altii motivatia era de ordin cultural si religios-pentru a imprastia credinta crestina si pentru a raspandi modul civilizat spre continentele innegurate si dincolo de ele. Pentru altii motivatia era politica. De cand balanta de putere europeana a prevenit confruntari directe in Europa, in Africa si Asia se formau rivalitati impotriva statelor europene. La

Congresul de la Berlin in 1884-1885 europenii au impartit Africa sperand sa poate calma Germania satisfacandu-i ambitia imperiala si pentru a preveni competitia directa intrre ei. Valurile imperialismului au inceput in anii 1870. Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea 85% din teritoriul Africii era stapanit de state eruopene. In Asia doar Japonia si China nu erau sub conducere directa a Europei sau US. China a fost divizata in sfere de influenta. Si Statele Unite erau o putere imperiala dupa ce au castigat razboiul americano-spaniol scotand-o pe Spania din Filipine, Puerto Rico, Cuba si alte insule mici. In jurul anului 1914 europenii controlau cam patru cincimi din lume. Lupta pentru putere economica a dus la exploatarea din plin a zonelor coloniale , in particular a zonelor din Africa si Asia. Dar cele cinci puteri europene nu au purtat razboaie direct intre ele. Pe la sfarsitul secolului, totusi, aceasta competitie economica s-a destabilizat, cand statele europene s-au transformat in doua sisteme de alianta concurente. BALANTA PUTERII Cum a fost pastrata si mentinuta aceasta perioada de pace relativa in Europa pentru multa vreme ? Raspunsul se gaseste in acel concept denumit balanta puterii. In secolul al XIX-lea o balata a puteriii s-a stabilit deoarece statele europene, fiecare cu putere relativ egala, se temeau de aparitia unui stat mai puternic printre ei. Deci, au format aliante pentru a contracara orice potential factor mai puternic creand o balanta de putere. Tratatele semnate dupa 1815 au fost facute nu numai pentru a opri potentialele revolutii inca de la inceput dar si pentru a preveni aparitia unui stat mai puternic asa cum devenise Franta sub conducerea lui Napoleon. Marea Britanie si Rusia cel putin mai tarziu in acelasi secol isi putea asuma o pozitie dominanta de conducere-Britania pentru capacitatile sale economice si navale si Rusia pentru izolarea sa geografica si puterea umana extraordinara-dar nici una din ele nu s-a gandit sa-si exercite aceste puteri pentru ca situatiile din acel moment erau favorabile ambelor tari. Britanie si Rusia au jucat diferite roluri in balanta de putere. Britania a fost cea care a jucat mai des rolul de echilibrare. Spre exemplu, intervenind de partea grecilor in lupta lor pentru independenta din Turcia la sfarsitul anilor 1820, de partea Turciei in razboiul din Crimea in 1853-1856 si din nou in razboiul dintre Rusia si Turcia in 1877-1878, Britania s-a asigurat ca nici un alt stat nu va interveni in aceste conflicte si ca balanta Europei va ramane nemodificata. Rolul Rusiei a fost de a cladi aliante. Sfanta Alianta din 1815 le-a tinut unite pe Austria, Prusia si Rusia fata de revolutionara Franta , iar Rusia a pretins Polonia pentru a se uni

cu Prusia. Interesele Rusiei in Dardenele, strategica cale navale ce facea legatura intre Marea Mediterana si Marea Neagra si in Constantinopol (Istanbulul de astazi) le-a depasit pe cele ale Britaniei. Deci aceste doua state situate la marginile Europei au avut un rol cheie in formarea si mentinerea sistemului de balanta a puterii. In ultimele trei decenii ale secolului XIX, « concertul Europei’ » s-a distrus, incepand cu invazia Rusiei in Turcia in anul 1877. Aliantele au inceput sa se solidifice in timp ce sistemele de balanta a puterii se slabeau. Inafara regiunii din Europa conflictul a luat proportii. Toate statele centrale si de sud ale Americii si-au castigat libertatea si independenta fata de Spania si Portugalia in jurul anului 1830. SUA si Marea Britanie au prevenit o competite mai mare si America de Sud. Dar puterile coloniale europene Britania, Franta, Olanda, Belgia si Italia au purtat razboaie pentru a-si castiga si pastra colonille din Africa si Asia. Si SUA in competitie cu Japonia printre altele si-a castigat propriul imperiu colonial castigand Cuba, Phillipinele,Guam, Puerto Rico ca rezultat al razboiului purtat cu Spania in 1898. In Europa, ambitiile Germaniei pentru noi teritorii si dorinta cancelarului sau Otto von Bismarck de a ridica prestigiul tarii nu putea fi realizate intr-o Europa deja incoronata fara a afecta balanta de putere existenta. Pentru a satisface dorinta Germaniei marile puteri in timpul Congresului de la Berlin din 1885 a impartit Africa dandu-i Germaniei o sfera de influenta in Africa de est-Tanganyka, Africa de Vest- Camerunul si Togo si Africa de Sud-sud-vestul Africii. Imperialismul european a adus o rezolvare de moment aspiratiilor Germaniei ca si putere unita fara a pune in pericol delicata balata de putere din Europa insasi.

In aceste condiţii a fost pace in Europa secolului al XIX-lea. Singura ideologie preferata de marile puteri a fost acea de a anihila revolutiile inca de la inceput. Unite de caracteristici europene si de afaceri imperiale si cu teama ca una dintre celelalte tari poate castiga monopolul Europa secolului al XIXlea este vazuta drept o clasica lupta pentru ‘balanta de putere’

DECADEREA : SOLIDIFICAREA ALIANTELOR Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea sistemul balatei puterii s-a

slabit. Arii ce inainte erau fluide si flexibile odata cu schimbarile aliantelor au devenit arii cu aliante mai solide. Doua tabere au aparut :Tripla Alianta (Germania, Austria si Italia) in 1882 si Dubla Alianta (Franta si Rusia) in1893. In1902 Marea Britanie a iesit din rolul ce il detinea drept ‘balantier’ si s-a alaturat Japonia intr-o alianta navala pentru a preveni un conflict ruso-japonez in China. Aceasta alianta a avut o semnificatie majora : pentru prima data, un stat european (Marea

Britanie) s-a indreptat catre un stat asiatic (Japonia)pentru a ataca un aliat european (Rusia). Si in 1904 Marea Britanie s-a alaturat Frantei in ‘Antanta Cordiala’.

În baza sistemului de aliante, statele si-au onorat angajamentele intrând în razboi.Cu suportul Serbiei presupusii aliati ai Rusiei, Franta si Marea Britanie au devenit interesate, iar Germania a intrat in joc in sprijinul Austro-Ungariei. Era anticipat ca razboiul avea sa fie scurt si decisiv dar nu a fost nici una din cele doua. Intre 1914 si 1918 soldati din mai mult de 30 de tari au indurat degradarea persistenta si oroarea razboiului. Mai mult de 8.5 miliane de soldati si 1.5milioane de civili si-au pierdut vietile. Simbolic cel de-al XIX-lea secol a fost aproape de a fi secolul pacii relative terminat intr-o confruntare pe tot sistemul.

Prabusirea lagarului comunist si noua ordine mondiala,

(impactul globalizarii asupra relatiilor internationale

După încheierea războiului rece şi dispariţia ordinii bipolare,

omenirea a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale, a cărei primă fază e reprezentată de reaşezarea sistemului mondial.

Care va fi noua sa arhitectură, ce actori ai vieţii internaţionale îşi vor asuma rolul “arhitectului” în stabilirea regulilor şi sensului devenirilor sunt întrebări ce revin în literatura de specialitate. Răspunsurile distincte conturate, vizând în esenţă posibilitatea multipolarităţii, a reîntoarcerii la bipolaritate, a constituirii mai multor blocuri economice, a hegemoniei unipolare sau a sublinierii existenţei unei interdependenţe structurale pornind de la existenţa unor structuri cu ierarhii diferite în epoca actuală (“etajul” militar unipolar, cel economic tripolar, cel al interdependenţelor transnationale ce pledează pentru o difuziune a puterii la nivel global), nu pot face abstracţie de observaţia că “lumea de după războiul rece este de un fel aparte”, că “puterea devine mult mai multidimensională, structurile mult mai complexe şi statele înseşi mult mai permeabile” iar “ordinea mondială trebuie să se bizuie pe mai mult decât exclusiv balanţa tradiţională de putere”15.

Sursele puterii se modifică şi implicarea statelor naţionale în procese de cooperare subregională şi regională pare a fi o modalitate de generare a unor noi actori ai vieţii internaţionale ce-şi pot asuma roluri importante în restructurarea sistemului.

În procesul redefinirii Europei şi a locului său în ansamblul internaţional, spaţiul sud-est european devenit după prăbuşirea URSS o ”zonă gri”, a impus anumite opţiuni.

15 Joseph S. Nyeyr, What New World Order, în Foreign Affairs, vol.71, nr.2/1992, p. 88.

În perioada ce a urmat încheierii războiului rece, una de “cumpănă

a apelor”, de restructurare la nivel mondial, creşterea numărului organizaţiilor internaţionale ca răspuns la necesitatea extinderii colaborării în diverse domenii (politic, economic, tehnic ştiinţific,cultural etc) devine o caracteristică a vieţii internaţionale.

În noul context, valoarea aranjamentelor regionale în conturarea unei noi ordini la nivel internaţional constituie subiect de reflecţie atât pentru teoreticieni cât şi pentru oamenii politici .

Concluzia desprinsă în cadrul “Mesei rotunde Fletcher” organizată de The Fletcher School of Law and Diplomacy (mai 1991) şi intitulată “Definirea unei noi ordini mondiale”, aceea că “organizaţiile regionale pot fi actori-cheie ai noii ordini mondiale” este frecvent întâlnită în ambele registre16.

Se insistă de asemenea asupra necesităţii cooperării interregionale şi între regiuni şi ONU. Aceasta ese împrejurarea în care Adunarea Generală a ONU a adoptat în a 46-a sesiune a sa Rezoluţia prin care cerea “Comitetului special însărcinat cu Charta Naţiunilor Unite şi întărirea rolului organizaţiei “, să ia în considerare “propunerea privind lărgirea cooperării între Naţiunile Unite şi organizaţiile regionale, precum şi alte propuneri vizând menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”17.

Ecuaţia globalizare – integrare – regionalism – interes naţional

este în schimbare, ea presupunând opţiuni diferite pentru fiecare domeniu, în funcţie de logicile diferite ce le guvernează18.

Mihail E. Ionescu identifica drept “ trăsătură oarecum generală a grupărilor regionale, încercate până în prezent [îndeosebi în Europa Centrală şi de Sud-Est], impulsul occidental care a prezidat procesul formării lor” şi invoca cazul “Pentagonalei” iniţiată de Italia, al “Trilateralei”constituită în 1991 la impulsul fostului consilier al securităţii naţionale a SUA, Zbiegniew Brzezinski, al “Cooperării Economice a Mării Negre” realizată la iniţiativa Turciei, al proiectatei zone de cooperare Marea Baltică –Marea Neagră, sugerată de Z. Brzezinski. Arătând că statele Europei de Est sunt îndemnate să coopereze între ele, alcătuind practic “mini-blocuri” economice, ca o treaptă intermediară către admiterea în Uniunea Europeană, analistul sublinia rolurile ce pot fi atribuite “zonării” cooperării, acelea de a evita

16 Ionescu, M.E., După hegemonie, Editura Scripta,Bucureşti, 1993, p.110. 17 Ibidem, p.111 18 M .Maliţa, Globalization, regionalism and national interest, în RJIA, vol. IV, Bucharest, 3-4/1998, p. 161-175.

aprehensiunea Rusiei faţă de un nou cordon sanitar şi de a o include de această dată în Europa, în acelaşi timp în care din punct de vedere geopolitic ele ar putea fi un “grup de supraveghere” care să-i împiedice “recăderea “ în imperialism şi să-i sporească “şansele evoluţiei ca stat post-imperial, democratic şi crescând european”19. “Tendinţa aproape naturală” a integrării pornind de la zone şi subregiuni şi “favorizarea” dezvoltării cooperării sub forme diverse în această parte a Europei a fost subliniată şi de alţi analişti ce identificau drept cauze ale acestei opţiuni, faptul că lumea occidentală nu dispunea de o strategie post-război rece, diversitatea condiţiilor din fiecare ţară a regiunii, îndeosebi interne, ce fac necesară o perioadă de tranziţie spre economia de piaţă, propriile probleme ale ţărilor Uniunii Europene, angajate în transformarea structurilor după Maastricht, prezenţa crescândă în zonă a intereselor puterilor implicate într-o formă sau alta în conflictul din fosta Iugoslavie20.

La nivel european roluri importante în procesul de integrare şi-au asumat Consiliul Europei ,OSCE, UEO, NATO şi mai ales UE.

În general participarea la diferitele forme de integrare şi cooperare la nivel regional şi subregional este, totodată, complementară aderării la UE şi NATO.

Geometria Sud-Estului Europei s-a materializat într-o reţea de organizaţii ce promovează cooperarea guvernamentală sau iniţiativele non-guvernamentale: Iniţiativa Central Europeană-ICE, Iniţiativa Cooperării Sud-Est Europene-SECI, lansată la sugestia administraţiei americane în1996, Cooperarea Economică a Mării Negre, Cooperarea Balcanică, respectiv Acordul Central European de Liber Schimb AELS, Comisia Dunării, Conferinţa Euro-Mediteraneană , Euroregiunile etc21. Ele răspund unor necesităţi politice, de securitate, economice, sociale sau de altă natură, unele având perspective reale de a stimula procesul integrării la nivelul întregului continent.

În acestă constelaţie de organizaţii regionale Cooperarea Economică a Mării Negre ocupă un loc aparte.

SISTEMUL INTERNAŢIONAL

19 Z. Brzezinski, The Cold War and its Aftermath, p. 49, cf. M.E.Ionescu, După hegemonie, p.123-124) 20 V.Tudor, L’integration regionale et sous- regionale:interferences Sud-Est europeennes, în RJIA, vol.IV, Bucharest, 2/1998, p.147-157 21 Ibidem.

NOŢIUNEA DE SISTEM

Fiecare perspectivă teoretică ce abordează domeniul descrie un sistem internaţional.

Pentru a înţelege sistemul internaţional trebuie clarificată în primul rând noţiunea de sistem : Definit pe scurt, sistemul este un ansamblu de unităţi, obiecte sau părţi aflate in relaţie, reunite de o interacţiune totală. Conceptul de sistem este esenţial pentru fizică şi biologie;sistemele sunt formate din diferite unităţi care interacţionează, fie la nivel micro (celule, plante, animale) fie macro( ecosistem natural sau climat global). Din cauza faptului că aceste unităţi interacţionează, orice schimbare a unei unităţi provoacă schimbări în toate celelalte. Sistemele, datorită faptului că sunt formate din unităţi ce interacţionează, tind să reacţioneze ca un întreg. Sistemele sunt separate dar se stabilesc schimburi între ele. Un sistem se poate „strica”, descompune, în momentul în care schimbările apărute în cadrul lui sunt atât de însemnate încât pot da naştere unui sistem nou.

În anul 1950, schimbările apărute în ştiinţele sociale şi acceptarea realismului politic în relaţiile internaţionale a condus la conceptualizarea politicii internaţionale ca un sistem. Pornind de la presupunerea că oamenii acţionează şi interacţionează conform unor şabloane, realiştii au făcut un salt constând în afirmaţia că politica internaţională este un sistem ai căror actori majori sunt statele individuale. Această noţiune de sistem este întipărită, încrustată în ideile a trei şcoli teoretice, dominante, de relaţii internaţionale.

Realiştii diferenţiază sistemul internaţional de-a lungul

dimensiunilor polarităţii şi stratificării. POLARITATE Sistemul de polaritate se referă la numărul statelor care exercită

putere în sistemul internaţional. Realiştii sunt interesaţi în mod direct de polaritate datorită focalizării sale pe putere.

Există trei tipuri de sisteme ale polarităţii: • unipolaritate, • bipolaritate • şi multipolaritate.

Este sistemul unul unipolar? Există un singur grup sau chiar stat care deţine influenţa în sistemul internaţional? Imediat după sfârşitul Războiului din Golf în anul 1991, numeroase state, inclusiv aliaţii cei mai apropiaţi ai SUA şi toate statele în curs de dezvoltareau fost ingrijoraţi de faptul că sistemul internaţional a devenit unipolar, fără a contrabalansa puterea SUA. În timpul Războiului rece, în special între 1950-1960, sistemul internaţional era bipolar – SUA, aliaţii săi din NATO şi Japonia versus Uniunea Sovietică şi aliaţii săi ( în urma Pactului de la Varşovia). Însă în timpul Războiului rece, caracterul bipolar al sistemului a variat, deorece state puternice precum Republica Populară Chineză şi Franţa au urmat căi independente.

POLARITATEA ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL SISTEMUL UNIPOLAR : Perioada de după Războiul rece

SISTEMUL BIPOLAR : Perioada Războiului rece

SUA

Celelalte state

SUA

Canada, Franţa, Israel, Japonia, Norvegia, Marea Britanie, Germania de Vest, etc.

Uniunea Sovietică

Bulgaria, Cuba, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia, România, Siria, etc.

SISTEM MULTIPOLAR : balanţa de putere sec. XIX

Dacă există un anumit număr de actori influenţi în sistemul internaţional, se formeazăo balaţă a puterii sau un sistem multipolar. În clasica balanţă de putere actorii sunt exclusiv state şi trebuie să fie cel puţin cinci la număr. Balanţa puterii din sec. XIX – între Marea Britanie, Rusia, Prusia, Franţa, Austria – este antecedentul lumii reale discutat în cap.2. În sistemele multipolare, mai multe state – cel puţin trei – se bucură de o putere relativ asemănătoare.

Într-un sistem de balanţă a puterii, normele esenţiale ale sistemului sunt clare pentru actori.. Lista de mai jos enumeră normele de bază de funcţionare. Dacă un actor principal nu respectă aceste norme, sistemul de balanţă a puterii poate deveni instabil. Dacă numărul de state scade la 3, echilibrul este ameninţat, deoarece o coaliţie între două dintre ele este posibilă, lăsând al treilea stat singur si vulnerabil. Când se formează alianţe în sistemele de balanţă a puterii, acestea au un anume scop, o durată scurtă şi se ghidează mai curând după ideea obţinerii de avantaje decât după o anumită ideologie. Orice război izbucnit va fi limitat şi va avea ca scop menţinerea balanţei de putere.

Marea Britanie Austria

Rusia Franţa

Prusia

Norme de bază ale sistemului balanţei de putere sunt următoarele:

• Orice actor sau coaliţie care încearcă să domine trebuie să fie constrâns;

• Statele doresc să-şi mărească puterea adjudecându-şi teritorii, mărind numărul populaţiei şi dezvoltându-se din punct de vedere economic;

• Negocierea este mai bună decât lupta; • Lupta este mai bună decât eşuarea în mărirea puterii, deoarece

nimeni nu va dori să apere un stat „slab”; • Celelalte state sunt văzute ca posibili aliaţi; • Statele îşi urmează propriile interese definite în termenii de

putere. În cadrul sistemului bipolar, normele esenţiale sunt diferite. În

sistemul bipolar al Războiului rece, fiecare bloc (NATO şi Pactul de la Varşovia) au preferat negocierea luptei, au preferat să poarte războaie minore în locul celor majore şi să poarte războaie majore mai degrabă decât să eşueze în a elimina blocul rival, deşi Războiul rece nu s-a transformat niciodată într-unul „fierbinte”.

În cadrul sistemului bipolar alianţele tind să fie încheiate pe termen lung, bazate pe interese permanente şi neschimbate.

Într-un sistem bipolar strâns, organizaţiile internaţionale nu se dezvoltă sau sunt complet ineficiente, cum au fost Naţiunile Unite în timpul Războiului rece. Într-un sistem bipolar mai slab, organizaţiile internaţionale pot apărea ca mediatoare între cele două blocuri, iar statele individuale din aceste coaliţii pot folosi organizaţiile internaţionale în propriul avantaj.

Polaritatea este de asemenea o caracteristică importantă a sistemul internaţional realist datorită relaţiei sale cu administrarea şi stabilitatea sistemului.

Există anumite polarităţi mai uşor de manevrat şi deci mai stabile decât celelalte?

Unde există o probabilitate mai mare de apariţie a războaielor: în sistemele bipolare, multipolare sau unipolare?

Aceste întrebări au fost discutate îndelung de realişti dar studiile referitoare la aceste relaţii nu sunt concludente.

Sistemele bipolare nu sunt uşor de regularizat în mod formal, din moment ce statele neimplicate sau organizaţiile internaţionale nu sunt capabile să controleze acţiunile celor două blocuri. Regularizarea neformală poate fi mai uşor de realizat. Dacă oricare dintre cele două blocuri acţionează într-un mod diversionist, care dezbină, consecinţele sunt vizibile imediat, mai ales dacă un bloc îşi consolidează astfel poziţia

şi puterea. Kenneth Waltz susţine că tocmai din această cauză, sistemul bipolar internaţional este cea mai stabilă structură pe termen lung: ambele părţi „sunt capabile să modereze, să atenueze uzul puterii de către celălalt şi să amortizeze eventualele schimbări destabilizatoare care pot apărea în urma folosirii violenţei în situaţii care pot fi controlate”.

Într-un asemenea sistem, există o diferenţă clară între puterea deţinută de cei doi poli comparată cu puterea celorlalţi actori – state din afara sistemului. Din cauza acestei inegalităţi a puterii fiecare din cele două părţi este capabilăsă îşi focalizeze activitatea asupra celuilalt şi poate anticipa acţiunile celuilalt, precum şi răspunsurile sale datorită interacţiunii repetate dintre cele două părţi. Fiecare încearcă să păstreze balanţa puterii pentru a se menţine pe sine şi sistemul bipolar.

Subliniind stabilitatea obţinută în cadrul sistemului bipolar din timpul Războiului rece, John Mearsheimer a produs anumite controverse sugerând că lumea va simţi lipsa stabilităţii şi predictibilităţii „falsificate” de Războiul rece.

Odată cu sfârşitul sistemului bipolar al Războiului rece vor apărea mai multe conflicte şi deci mai multe posibilităţi de izbucnire a unui război, afirma Mearsheimer. El credea că împiedicarea lor va fi foarte dificilă iar neînţelegerile vor fi mult mai probabile. El a evidenţiat o implicare politică clară: „Vestul are un interes în menţinerea păcii în

Europa. Are deci un interes în menţinerea ordinii oferite de Războiul rece

şi deci are un interes în continuarea confruntării Războiului rece;

modificările care pot duce la încheierea sa sunt periculoase.

Antagonismul Războiului rece poate fi continuat la nivele de tensiune mai

scăzute între Est şi Vest decât cele prevăzute în trecut; deci Vestul nu este

asigurat în urma relaxării tensiunii Est-Vest, dar încheierea totală a

Războiului rece va crea mai multe probleme decât va rezolva.” Cei mai multi analişti nu-i împărtăşesc aceste concluzii provocatoare, în parte pentru că ceilalţi din afara polarităţii pot afecta stabilitatea sistemului. Teoretic, în sistemele multipolare şi de balanţă a puterii, reglarea stabilitătii sistemului ar trebui să fie mai uşoară decât în sistemele bipolare. Scopul rolului de asigurator al echilibrului, precum cel jucat de Marea Britanie în sec. XIX, este de a acţiona ca un regulator pentru sistem, care intervine pentru a corecta dezechilibrări perceptibile ale balanţei – ca atunci când Marea Britanie a intervenit în Războiul Crimeei din 1854-1855, opunându-se Rusiei în numele Imperiului Otoman. În cazul multipolarităţii numeroase interacţiuni au loc între diferite părţi şi deci există o probabilitate redusă de a se insista asupra unui anumit tip de relaţie. Interacţiunea unui actor stat cu o varietate de state duce la încălcarea alianţelor şi loialităţilor şi deci duce la apariţia ostilităţilor sau a întelegerilor cu oricare alt stat decât actorii-state. Este mai puţin

probabil ca statele să răspundă înarmării unei singure părţi din sistem, făcând ca războaiele să fie evitate.

Apărătorii unipolarităţii susţin că este cel mai stabil sistem. Teoreticienii stabilităţii hegemonice susţin că unipolaritatea, sau dominaţia de către un hegemon, duce la cel mai stabil sistem international. Istoricul Paul Kennedy, în „The Rise and Fall of the Great

Powers” (Ascensiunea şi prăbuşirea marilor puteri) susţine că hegemoniile Marii Britanii în sec.XIX şi a SUA în perioada de după al II-lea Război Mondial au dus la cel mai mare echilibru. Alţi susţinătoriai acestei teorii, cum ar fi Keohane, afirmă că statele hegemonice sunt dispuse să aplice norme unilaterale dacă este necesar pentru a asigura continuitatea sistemului care le aduce beneficii. Când hegemonul pierde puterea şi intră în declin , stabilitatea sistemului este pusă în pericol.

Este evident că realiştii nu sunt de acord între ei în ceea ce priveşte importanţa polarităţii. Eforturile individuale şi în grup de a testa relaţiile între polaritate şi stabilitate nu au fost concludente. Au fost însă testate două ipoteze deduse din raportul polaritate-stabilitate.

Singer şi Small au presupus că, cu cât numărul angajamentelor alianţelor în sistem este mai mare, cu atât sistemul va suferi mai multe războaie. În orice caz, nici un argument nu a fost validat de-a lungul timpului, dacă luăm în considerare perioada 1815-1945. În sec. XIX angajamentele alianţelor au împiedicat izbucnirea războaielor, în timp ce în sec XX, alianţele proliferate păreau să prezică războaiele.

Dovezi ale acţiunilor pentru stabilitatea hegemonică au fost analizate de oamenii de ştiinţă în domeniul politic Michael Webb şi Stephen Krasner. În anii 70, SUA a început declinul din statutul de hegemon, conform măsurilor economice, deşi declinul a fost stabilizat în cele din urmă. Totuşi pe perioada de declin a SUA sistemul economic international a rămas relativ stabil. Aceste descoperiri sugerează că stabilitatea unui sistem poate persista chiar dacă hegemonul este în declin. Deci stabilitatea sistemului nu depinde în totalitate de puterea hegemonului. Analiza realiştilor nu este deci concludentă în ceea ce priveşte relaţia dintre polaritate şi stabilitatea sistemului.

Din perspectivă politică, sistem internaţional al sec XXI se confruntă cu o singură problemă. În mod curent, un stat este dominant: cheltuielile de apărare ale SUA sunt mai mari decât ale următoarelor 15 state la un loc; economia sa este de 3 ori mai puternică decât a următorilor trei rivali la un loc. Aceste statistici sugereză un sistem internaţional unipolar. Care sunt implicaţiile normative şi practice ale acestui tip de lume? Poate o lume unipolară, cu SUA ca hegemon să conducă la pacea internaţională? (Poate eventuala hegemonie SUA să conducă la pacea internaţională?)

DA:

• Ordinea liberală internaţională poate fi obţinută dacă SUA îşi mobilizează toată puterea;

• Hegemonia SUA este necesară pentru a împiedica un vid de putere în relaţiile internaţionale;

• Unele ţări şi-au abrogat responsabilităţile internaţionale, aşa că , SUA trebuia să preia conducerea;

• SUA a oferit un important sprijin democraţiei, drepturilor omului şi valorilor liberale, iar aceste valori trebuie menţinute în vederea obţinerii păcii internaţionale.

NU:

• Supremaţia SUA poate atrage animozitatea faţă de SUA atât a prietenilor cât şi a duşmanilor

• Pentru a-şi menţine hegemonia, SUA va fi obligată să adopte măsuri care nu corespund eticii şi valorilor americane.

• SUA nu este singura forţă pentru pace şi ordine internaţională liberală; alte state pot şi ar trebui mobilizate;

• Ca orice hegemon, SUA va intra în declin ca putere, şi deci , trebuie să fie pregătită să coopereze cu celelalte state ca un stat normal.

STRATIFICAREA Structura sistemului internaţional include stratificarea, la fel ca şi

polaritatea. Stratificarea se referă la diviziunea inegală a resurselor în diferite

grupe de state; sistemul internaţional este stratificat în funcţie de statele care au resurse vitale, cum ar fi petrolul, forţă militară sau putere economică. În timp ce stratificarea este cheia înţelegerii noţiunii radicale de sistem internaţional, este de asemenea importantă pentru unii realişti.

Diferite sisteme internaţionale au avut diferite grade de stratificare. În 2000, sistemul de stratificare a fost într-adevăr puternic. Potrivit unor studii, mai multe puteri ale lumii (SUA, Japonia, Germania, Franţa, M. Britanie, Rusia, China) au justificat aproximativ jumătate din produsele domestice ale lumii, în timp ce celelalte state, mai mult de 180, au împărţit cealaltă jumătate. De la stratificarea puterii şi a resurselor porneşte diviziunea între cele mai mari puteri, caracterizată ca aparţinând Nordului, iar statele mai slabe economic, aparţinând Sudului. Această diferenţiere este vitală în tratarea politicii economiei mondiale.

Stratificarea influenţei şi resurselor are implicaţii în abilitatea unui sistem de a se autoregla, precum şi în stabilitatea sistemului. În momentul în care puterile dominante sunt „provocate” de statele inferioare în ceea

ce priveşte accesul la resurse, sistemul poate deveni instabil. De exemplu, încercările Japoniei şi Germaniei de a pretinde şi de a obţine anumite resurse în anii 1930 a dus la izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial. Un asemenea grup de puteri poate câstiga o asemenea confruntare, în timp ce cei inferiori dintr-un sistem stratificat nu au această putere (cu toate că pot cauza importante dezechilibre).

Puterile în ascensiune, în special cele care achiziţionează resurse, caută să obţină, chiar şi prin război, locuri în frunte.

CUM SE SCHIMBĂ SISTEMUL INTERNAŢIONAL Deşi realiştii apreciază continuitatea sistemelor, ei recunosc faptul

că aceste sisteme internaţionale se schimbă. De exemplu, la sfârşitul sec. XIX, balanţa multipolară de puteri s-a prăbuşit şi a fost înlocuită de un strâns sistem de alianţe, Tripla Alianţă ce luptă împotriva Antantei. De ce se schimbă sistemele? Realiştii atribuie schimbările sistemelorunor 3 factori: schimbarea actorilorşi deci a distribuţiei de putere, schimbări în normele sistemelor şi schimbări apărute în afara sistemului.

Schimbările apărute fie în numărul actorilor majori sau a relaţiei puterii între actori pot participa la schimbarea fundamentală a sistemului internaţional. Războaiele sunt, de regulă, responsabile pentru schimbările fundamentale în relaţiile de putere. De exemplu, sfârşitul celui de-al doilea Război mondial a adus relativul deces al Marii Britanii şi al Franţei, cu toate că aceste state au fost învingătoare. Războiul a însemnat de asemenea nu numai sfârşitul aspiraţiilor imperiale ale Germaniei şi Japoniei dar şi sfârşitul abilităţilor naţionale de bază ale acestora. Armatele lor au suferit înfrângeri răsunătoare; societăţile civile au fost distruse, infrastructura de asemenea. Două alte puteri au devenit puteri dominante – SUA, dispusă acum să-şi asume rolul internaţional avut după al doilea Război mondial şi Uniunea Sovietică, ajutată de această victorie, deşi nu era puternică din punct de vedere economic. Sistemul internaţional s-a schimbat fundamental; lumea multipolară a fost înlocuită de una bipolară.

Robert Gilpin, în „Războiul şi schimbările în politica lumii” vede o altă formă de schimbare a sistemului, unde statele acţionează în interes propriu, modificându-se astfel sistemul internaţional. Asemenea schimbări pot apărea deoarece statele răspund în mod diferit în faţa dezvoltării politice, economice şi tehnologice. De exemplu, rapida industrializare a statelor din Asia – Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong (acum parte din China) – au răspuns cel mai repede la schimbările tehnologice. Răspunzând cel mai rapid, aceste state şi-au putut îmbunătăţi poziţia în stratificarea sistemului. Deci caracteristicile sistemului internaţional pot fi schimbate de acţiunile unora.

Schimbările normelor sociale ale unui sistem pot conduce de asemenea la schimbări fundamentale ale sistemului. Nu toate normele pot cauza asemenea schimbări dar unele o pot face.

CONCLUZII:

Perspectiva realistă asupra sistemului internaţional

• Caracterizare – anarhic;

• Actori – statul – principal actor;

• Constrângeri – polaritate, stratificare;

• Posibilitate de schimbare – schimbare lentă când balanţa

puterii se schimbă. Debutul tehnologiei nucleare în strategiile de luptă, de exemplu,

rezultă în ceea ce a fost etichetat drept o schimbare fundamentală a regulilor. Odată cu derularea Războiului rece fără folosirea armelor nucleare, normele de interzicere a folosirii lor s-au întărit. Cei care luau decizii în SUA şi Uniunea Sovietică au considerat pragul nuclear ca fiind foarte important. Întradevăr, în anii 1990 chiar testarea acestor arme, de către Franţa în 1995, Republica Populară Chineză în 1996, India şi Pakistan în 1998, a fost dezaprobată de către comunitatea internaţională; se consideră că aceste ţări au încălcat normele comunităţii internaţionale. Aceste schimbări ale normelor au implicaţii profunde în menţinerea sistemului bipolar. Marile puteri, împiedicate de a se lupta între ele de anumite norme, s-au confruntat prin intermediul delegaţiilor, folosind tehnologii militare neconvenţionale şi evitând încălcarea normelor folosirii armelor nucleare.

O altă normă iesită la iveală, care are puterea de a transforma sistemul este intervenţia militară. De-a lungul timpului, mai ales de la cel de-al doilea Război mondial, a apărut o idee conform căreia, în anumite circumstanţe, statele sunt obligate să intervină. Această idee a luat amploare în 1990. În caz de violare a drepturilor omului, iar căile pasnice de redresare fiind epuizate, şi în cazul în care acţiunile altor state pot duce la încheierea abuzului, celelalte state trebuie să intervină pentru soluţionarea problemelor apărute în statul respectiv. Această modificare a normelor, deşi contestată, poate transforma sistemul central al unui stat şi poate fi avantajoasă pentru unele state cu posibilităţi reduse şi dezavantajoasă pentru cele care nu se pot opune intervenţiilor externe. Modificările de acest tip pot determina schimbări ale sistemului politic internaţional. Descoperirile tehnologice – instrumente pentru navigare

pe oceane, avioane transoceanice, sateliţi, rachete pentru explorarea spaţială – nu numai că au lărgit graniţele accesibilităţii spaţiului geografic, dar au adus de asemenea modificări ale graniţelor sistemului politic internaţional. Sistemul eurocentric de dinaintea celui de-al doilea Război mondial a fost transformat într-un adevărat sistem internaţional. Odată cu această schimbare s-a înregistrat o creştere masivă a numărului statelor-actori, reflectând nu numai interese politice diferite ci şi diverse tradiţii culturale.

Deci, în viziunea realiştilor, sistemele internaţionale se pot schimba. Realiştii sunt de acord că există anumite şabloane după care sistemele se pot schimba, deşi se pot contrazice în privinţa perioadei de timp care trebuie analizată pentru a studia aceste modificări. Eforturile realiştilor de a verifica ideile lor nu au rezultate concludente.

NATURA PUTERII STATULUI Statele sunt actori critici pentru că deţin putere, ceea ce presupune

nu numai posibilitatea de a-i influenţa pe ceilalţi, dar şi de a controla rezultate care nu ar fi putut fi posibile. Statele au putere unele faţă de altele. Puterea este însă multidimensională; există diferite tipuri de putere. Rezultatul relaţiei de putere se determină în funcţie de potenţialul de putere al părţilor implicate.

Toate cele trei perspective teoretice aprobă importanţa puterii. Dar pentru realişti, puterea constituie caracterul curent al relaţiilor internaţionale. Este mijlocul prin care actorii internaţionali relaţionează între ei. De aceea, ne vom axa pe viziunea realistă asupra puterii, apoi vom arăta cum liberalii, radicalii şi constructiviştii văd puterea în mod diferit.

SURSELE DE PUTERE În exerciţiul puterii, statele au influenţă unele asupra altora şi pot

controla direcţiile politicilor şi evenimentelor. Faptul că puterea influenţează anumite rezultate depinde, în parte, de potenţialul de putere al fiecărei părţi. Potenţialul de putere al unui stat depinde, în parte, de sursele sale naturale de putere, fiecare dintre ele fiind critice în perspectivele radicale şi realiste. Cele mai importante surse naturale de putere sunt: poziţia şi întinderea geografică, resursele naturale şi populaţia.

Poziţia şi întinderea geografică sunt primele surse naturale ale puterii recunoscute de teoreticienii relaţiilor internaţionale. O întindere geografică vastă îi conferă automat putere statului (ne referim aici la state foarte mari – Rusia, China, SUA, Australia, India, Canada sau Brazilia). Graniţele lungi pe de alta parte pot constitui o slăbiciune; ele trebuie apărate, o sarcină scumpă şi uneori problematică.

Două viziuni diferite asupra importanţei geografice în relaţiile internaţionales-au format în tradiţia realistă. La sfârşitul anilor 1890, ofiţerul naval şi istoricul Alfred Mahan(1840-1914) a scris despre importanţa controlului asupra mărilor. El afirma că statul care controlează rutele oceanice controlează lumea. Pentru Mahan, suveranitatea teritorială ( pe uscat) nu este la fel de importantă ca accesul şi controlul asupra rutelor marine. În 1904, geograful britanic Sir Halford Mackinder(1861-1947) a contrazis acea teorie. Pentru Mackinder, statul care deţinea cea mai mare putere era cel care controla „inima” Eurasiei: „ Cel care controlează Europa de Est, controlează „inima” Eurasiei; cine controlează inima controlează Europa insulară, Asia şi Africa iar cine controlează lumea insulară controlează lumea”.

Ambele viziuni au validitate empirică. Puterea britanică în sec XVIII şi XIX era determinată în mare parte de dominaţia asupra mărilor, o putere care permitea Marii Britanii să colonizeze locuri îndepărtate, inclusiv India, o mare parte din Africa, America de Nord şi centrală. Lipsa accesului Rusiei la mare şi faptul că nu a stăpânit o putere navală au fost văzute ca o slăbiciune în potenţialul puterii statului. Controlul asupra punctelor maritime de întâlnire – strâmtorile Malacca, Gibraltar, Hormuz, Dardanele, Golful Persic, Canalele Suez şi Panama este văzut ca un indicator pozitiv al potenţialului puterii.

Dar, totuşi pozişia geografică a lui Mackinder in centrul Eurasiei s-a dovedit a fi o sursă semnificativă de putere. Mai mult decât orice alt stat, Germania a acţionat pentru a-şi asigura puterea prin controlul asupra centrului Eurasiei, acţionând într-un mod concret, conform lui Mackinder, în interpretarea geografului german Karl Hausshofer (1869-1946). Hausshofer,care a activat în armatele bavariană şi germană, a fost dezamăgit de înfrângerea Germaniei în Primul Război mondial. Afirmând că Germania ar putea deveni un stat puternic dacă ar captura centrul Eurasiei, a transformat geopolitica într-un domeniu legitim al cercetării academice. El a fondat un institut şi un ziar, declarându-se susţinătorul de bază al expansiunii naziste.

Însă potenţialul puterii geografice este mărit sau constrâns de resursele naturale, o a doua sursă a puterii naturale. Controlul unui teritoriu geografic larg nu este un ingredient pozitiv al puterii decât dacă acest teritoriu conţine resurse naturale. State exportatoare de petrol, cum ar fi Kuweitul, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite, care sunt mici geografic

dar care au resurse naturale însemnate, au mai multă putere decât sugerează dimensiunile lor. Statele au nevoie de petrol şi sunt gata să plătească foarte mult pentru el, sau chiar să pornească războaie dacă accesul la el le este împiedicat. Statele care au aceste resurse valoroase, indiferent de dimensiunea geografică, deţin puterea pe care alte state nu o au. SUA, Rusia şi Africa de Sud exercită puteri însemnate datorită diferitelor resurse naturale – petrol, cupru, bauxită, vanadiu, aur şi argint , etc.

Statele deţinătoare ale unor astfel de resurse pot deveni ţintele unor acţiuni de agresiune, cum a fost cazul Kuweitului în 1990. Absenţa resurselor naturale nu înseamnă că statul nu are putere; Japonia nu este bogată în resurse naturale dar a negociat alte elemente de putere, transformându-se într-o mare putere economică.

Populaţia este a treia sursă naturală de putere. Populaţii numeroase, cum ar fi cea din China (1,3 miliarde de persoane), India (1mld), SUA(284 milioane) şi Rusia(145miloane) oferă automat potenţial de putere şi un statut de mare putere statului. Deşi o populaţie însemnată produceo mare varietate de produse şi servicii, caracteristicile populaţiei (nivelul scăzut al educaţiei, al serviciilor sociale) pot constrânge puterea statului. Statele cu o populaţie redusă, cu un nivel înalt al educaţiei, talentată (cea din Elveţia, Norvegia, Austria, Singapore) pot acoperi deficitul economic şi politic.

Aceste surse naturale ale puterii sunt modificate de folosirea şi organizarea puterii în surse tangibile şi intangibile. Sursele tangibile care modifică, constrâng sau sporesc sursele naturale ale puterii unui stat sunt: dezvoltarea industrială şi accesul la resurse; sursele intangibile sunt: imaginea naţională, sprijinul public, conducerea.

SURSELE TANGIBILE DE PUTERE Între sursele tangibile de putere, dezvoltarea industrială este una

dintre cele mai importante. Cu o capacitate industrială avansată, avantajele şi dezavantajele geografice sunt diminuate. Transportul aerian, de exemplu, anulează barierele comerciale, dar în acelaşi timp vulnerabilizează statele din punct de vedre militar. Odată cu industrializarea, importanţa populaţiei este modificată. Armatele numeroase dar slab echipate nu se compară cu cele mici dar foarte bine dotate. Statele industrializate, in general au nivelul educaţiei mai înalt, tehnologii mai avansate, o folosire mult mai eficientă a capitalului care se adaugă la potenţialul tangibil de putere.

Ca şi realiştii, radicalii acceptă importanţa surselor de putere şi potenţialului de putere, dar unde realiştii organizează puterea în jurul statului, radicalii văd puterea în termenii claselor. Potrivit radicalilor,

diferenţele între cei care au acces la sursele de putere duc la crearea unor diferite clase, unele mai puternice (clasa capitalistă care deţine mijloacele de producţie) decât celelalte (muncitorii). Aceste clase traversează state şi graniţe naţionale.

SURSELE INTANGIBILE DE PUTERE Sursele intangibile de putere – imaginea naţională, sprijinul public,

conducerea – pot fi la fel de importante ca cele tangibile. Oamenii din interiorul statelor au anumite imagini asupra potenţialului puterii statelor, imagini care transferă un potenţial de putere intangibil. Canadienii s-au privit ca responsabili internaţionali şi sunt dornici să participe la misiuni multilaterale de menţinere a păcii, să furnizeze ajutoare umanitare şi să răspundă urgenţelor intenaţionale. Acestea au transformat Canada într-un actor puternic, în ciuda populaţiei de numai 31 milioane de locuitori.

Percepţia altor state despre suportul public şi coeziunea este o altă sursă intangibilă de putere. Puterea Chinei s-a intensificat în timpul conducerii lui Mao Yedong, când a beneficiat de sprijinul fără precedent pentru conducerea comunistă şi un grad înalt al coeziunii sociale. Campaniile de succes ale Israelului în Orientul Mijlociu în 1967 şi 1973 pot fi atribuite în mare parte puternicului sprijin public, inclusiv disponibilităţii cetăţenilor israelieni de a plăti cu preţul vieţii pentru ţara lor în caz de necesitate. Când sprijinul public este absent, mai ales în cadrul statelor democrate, potenţialul de putere al unui stat se diminuează. Pierderea sprijinului public poate de asemenea inhiba sistemul autoritar. În războiul din Golf din 1991 şi în cel din Irak din 2003, sprijinul lui Saddam Hussein din partea trupelor sale nu a fost adecvat; mulţi nu erau gata să moară pentru regimul irakian.

Conducerea este o altă sursă intangibilă de putere. Vizionarii şi liderii carismatici, ca Charles de Gaull în Franţa, Franklin Roosvelt în SUA, Otto von Bismark în Germania şi Winston Churchill în Marea Britanie, au sporit puterea statelor lor prin luarea unor iniţiative îndrăzneţe. Conducătorii slabi, cei care irosesc resursele şi abuzează de încrederea publică, diminuează puterea statului şi capacitatea sa de a exercita puterea pe termen lung. Liberalii, în special, acordă atenţie conducerii: bunii conducători pot evita recurgerea la război; conducătorii mai puţin buni este posibil să nu poată evita acest fenomen.

Liberalii, care au o noţiune mai expansivă asupra puterii, vor considera aceste „ ingrediente” intangibile mai importante. Totuşi diferitele combinaţii ale resurselor de putere pot avea diferite rezultate. Victoria NATO împotriva forţelor lui Milosevici în Iugoslavia în 1999 poate fi motivată de resursele naturale de putere însemnate ale alianţei, împreună cu puternicele surse tangibile de putere. Dar cum se poate

explica victoria Afganistanului asupra Uniunii Sovietice în 1980, sau victoria Nord vietnameză asupra SUA în 1970 sau victoria Algeriei asupra Franţei în 1950 ? În acele cazuri statele limitate natural şi resursele naturale intangibile au fost capabile să le depăşească pe cele cu resurse naturale tangibile. În aceste cazuri, sursele intangibile ale puterii, inclusiv disponibilitatea populaţiei de a lupta, explică victoria părţilor mai slabe. Succesul în folosirea formelor variate ale puterii statelor depinde de contextul specific.

Constructiviştii, pe de altă parte, oferă o perspectivă unică asupra puterii. Ei afirmă că puterea include nu numai surse tangibile şi intangibile. În plus, puterea include de asemenea puterea ideilor şi a limbajului – spre deosebire de ideologie, care alimenta victoria improbabilă a părţilor mai slabe din cazurile anterioare. Prin puterea ideilor şi a limbajului identităţile statelor şi naţionalismul sunt schimbate.

FOLOSIREA PUTERII STATULUI În toate perspectivele teoretice, puterea nu este doar posedată ci

trebuie şi folosită. Folosirea puterii statului este o sarcină dificilă. Statele folosesc o varietate de tehnici pentru a transforma puterea

potenţială în putere efectivă. Toate statele folosesc tehnici de exercitare a puterii: diplomaţie, mijloace economice şi forţă. Într-o situaţie particulară, un stat poate începe cu o anumită abordare, apoi poate încerca mai multe pentru a-şi atinge scopul . în alte cazuri, diferite tehnici pot fi utilizate în acelaşi timp.

ARTA DIPLOMATICĂ Diplomaţia tradiţională determină statele care încearcă să

influenţeze alte state prin negocieri, prin anumite acţiuni sau împiedicându-le anumite acţiuni, sau conducând o anumită diplomaţie publică. În folosirea diplomaţiei pentru a proteja puterea statele pot: • Exprima statului-ţintă, în mod public sau privat,

nemulţumirile faţă de politica aleasă • Sugera că o relaţie mai bună ar urma dacă statul ţintă

acţionează într-un mod diferit • Ameninţa dacă consecinţele negative vor continua dacă

statul continuă să se îndrepte într-o anumită direcţie; • Îndreptarea spre un corp internaţional cautând legitimizarea

multilaterală a poziţiei sale şi atragerea de partea sa a sprijinului altor state;

• Să dea statului ţintă ceea ce doreşte (recunoaştere diplomatică, ajutor din exterior) în schimbul actiunilor dorite;

• Îndepărta dorinţele statului ţintă(reducerea sprijinului extern, retragerea diplomaţilor= când au loc acţiuni nedorite. PROVOCĂRI ALE STATELOR Statul se confruntă cu probleme legate de globalizare, mişcări

transnaţionale bazate pe religie şi ideologii şi mişcări etnonaţionale. Jessica Mathews explică în seminarul „Afaceri Externe” că a intervenit o schimbare a puterii: „concentrarea puterii în mâinile statului, care a început în 1648 cu Pacea de la Westfalia, s-a încheiat, cel puţin pentru moment”.

GLOBALIZAREA Extern, statul este lovit de globalizare; integrarea sporită a lumii în

termeni de politică, economie, comunicaţii, cultură este un proces ce subminează suveranitatea tradiţională a statului. Din punct de vedere politic, statul se confruntă cu probleme ale globalizării – degradarea mediului şi epidemiile – pe care guvernele nu le pot rezova singure. Asemenea probleme implică o cooperare politică fără precedent. Aşa s-a întâmplat în 2003 cu SARS (Sindromul Respirator Acut Sever), când guvernele lumii dezvoltate au trebuit să răspundă unei epidemii în dezvoltare în China şi Asia de sud-est, unde autorităţile locale nu puteau ţine problema sub control. Din ce în ce mai mult, asemenea acţiuni au presupus compromiterea suveranităţii. Economic, statele şi pieţele financiare sunt legate între ele; corporaţiile multinaţionale şi internaţionalizarea producţiei şi consumului fac regularizarea economiei statelor din ce în ce mai dificilă.

Cultural, tehnologiile noi – e-mailul, faxul, transmisiunile prin satelit, televiziunile cu reţea internaţională cum ar fi CNN – subminează tot mai mult controlul statului asupra informaţiilor si asupra cetăţenilor.

Ţări ca Arabia Saudită şi altele din regiunea Golfului Persic au luptat bătălii deja pierdute încercând să-şi protejeze populaţiile împotriva valorilor vestice transmise prin intermediul media. China, de asemenea, pierde lupta limitării informaţiilor care intră în ţară prin intermediul internetului.

„Cel mai puternic motor de schimbare, declinul statelor şi ridicarea statelor nou-actori este computerul şi revoluţia telecomunicaţiilor, ale căror consecinţe sociale au fost ignorate... În orice sferă de activitate, accesul instantaneu la informaţie şi posibilitatea de a o folosi multiplică numărul jucătorilor care contează şi reduce numărul celor care au autoritate însemnată.”(Jessica Mathews).

MIŞCĂRILE TRANSNAŢIONALE Unul dintre produsele globalizării îl constituie mişcarea

transnaţională, în special mişcările religioase şi ideologice. În **** mişcările principale sunt penticostalismul şi evanghelicanismul. Acum în număr de 400 de milioane şi cu expansiune rapidă în ţările în curs de dezvoltare, aceste mişcări resping secularismul şi încearcă să îndepărteze loialităţile politice, sociale şi individuale de stat şi să le îndrepte spre religie. Ca şi fundamentalismul islamic, aceste mişcări sunt antiseculare şi antimoderniste, cu toate că nu constituie o problemă pentru stat ca Islamul.

Statele se confruntă de asemenea şi cu fundamentalismul islamic. În timp ce fundamentaliştii islamici vin din mai multe ţări şi dezvoltă mai multe strategi pentru a-şi atinge scopul, credincioşii sunt uniţi de dorinţa de a schimba statele şi societăţile bazându-le pe ideile textului islamic.

Aceste mişcări prezintă o bază critică a ceea ce este greşit în statele creştine şi islamice şi soluţii care presupun transformări radicale ale statelor. Fundamentalismul islamic vede o discrepanţă între aspiraţiile politice şi economice ale statelor şi condiţiile actuale ale distribuţiei economice inegale şi conducerea de către elite corupte.

Unii susţin violenţa ca mijloc de a îndrepta conducătorii corupţi şi de a lupta poporul palestinian care a fost nedreptăţit de Israel şi de susţinătorii din vest; alţii susţin că schimbarea poate apărea şi fără folosirea violenţelor.

Lupta afganilor şi a suporterilor islamici împotriva Uniunii Sovietice în 1980 s-a dovedit a fi un eveniment galvanizant pentru mişcarea fundamentalistă islamică. A adus împreună tineri islamici implicaţi şi dedicaţi religios dar defavorizaţi economic şi politic; iar lupta împotriva armatelor sovietice le-a permis să-şi îmbunătăţească tacticile de guerilă. Aceşti mujahedini (războinici sfinţi) au câştigat încredere învingând trupele sovietice. Când s-au întors în Arabia Saudită, Egipt şi alte ţări din Orientul Mijlociuau fost însărcinaţi cu o nouă misiune – declanşarea jihadului (războiul sfânt) împotriva a ceea ce ei considerau regimuri ilegale.

În timpul războiului din Afganistan, Osama Bin-Laden, naţionalist saudit, a devenit un lider carismatic. Când talibanii au obţinut puterea în Afganistan în 1996, Bin-Laden şi ce a rămas din mujahedini a format Al Qaeda. După cum vom vedea Al Qaeda este una din numeroasele grupări fundamentaliste islamice şi atacul de la 11 septembrie 2001 a facut-o cea mai renumită. Deşi fundamentalismul islamic reprezintă doar o mică proporţie din cei peste 1 miliard de musulmani din întreaga lume, este o mişcare transnaţională puternică şi o problemă pentru multe state

(Filipine, Indonezia, Nigeria, Algeria, etc.). După cum arată atacurile teroriste din SUA, Europa şi Israel, aceste spaţii sunt de asemenea ţinte ale fundamentaliştilor islamici. Aceste atacuri i-au determinat pe mulţi să creadă spusele lui Samuel Huntington, om politic care a prezis în anii 1990 că următorul conflict internaţional major va fi o ciocnire a civilizaţiilor izvorâtă din diferenţele dintre democraţia vestică şi fundamentalismul islamic. Argumentul lui Huntington rezultă în mare parte din schimbările secolului XXI.

MIŞCĂRILE ETNONAŢIONALE O altă problemă dramatică a statelor este mişcarea etnonaţională.

Mai mult de 90 de milioane de oameni aparţin la 233 de subgrupări naţionale din întreaga lume, care cer drepturi în mod permanent. Aceste mişcări etnonaţionale se identifică mai mult cu o cultură decât cu un stat. Experimentând discriminări şi persecuţii, multe din aceste grupuri acţionează în susţinerea propriilor hotărâri. Nicholas Kittrie, din cadrul ONU a scris „ cine v-a spune bosniacilor, palestinienilor, kurzilor,scoţienilor, bascilor, celor din Quebec sau bretonilor că nu sunt un popor şi nu au dreptul la hotărâri proprii”.

Dar nu toţi etnonaţionaliştii au aceste dorinţe. Puţini caută însă separarea de stat. Unii preferă iredentismul – o politică care nu constă numai în părăsire statelor stabile ci şi reunirea cu alte persoane de aceeaşi naţionalitate, din alte state, pentru a crea un nou stat, sau reunirea cu un stat populat de etnonaţionalişti. Alţii caută soluţii în aranjamente federale, sperând să obţină garanţia autonomiei într-un anumit stat, iar alţii nu caută decât recunoaşterea oficială a statului lor unic, incluzând dreptul de a-şi folosi limba naţională şi practicarea propriei religii.

Una dintre cele mai complexe mişcări etnonaţionale include Kaşmirul, o zonă muntoasă la graniţa Indiei cu Pakistanul şi China, poporul preponderent musulman dar care a fost condus în mod tradiţional de hinduşi. Când India (dominată de hinduşi) şi Pakistanul (dominat de musulmani) s-au separat în două state independente în 1947, maharajahul Hari Siugh a optat să se alăture Indiei spre dezaprobarea populaţiei care dorea afilierea la Pakistan. În 1947-1948 şi din nou în 1965, India şi Pakistanul s-au luptat pentru teritoriul care de atunci se confruntă cu tensiuni. O linie de control LOC a fost restabilită în 1972 împărţind Kaşmirul în zona administrată de India, în est şi sud(9 milioane de locuitori) şi zona de nord şi vest administrată de Pakistan (3 milioane de locuitori). Pe lângă pretenţiile dintre India şi Pakistan, din 1989 o puternică mişcare separatistă a luptat împotriva dominaţiei Indiei în Kaşmir. Cea mai proeminentă mişcare de acest gen este pro-Pakistani

Hizbul Mujahideen, care doreşte unirea cu Pakistanul, dar influenţa sa este în declin.

Unele dintre aceste probleme etnonaţionale duc la conflicte civile sau chiar război cum este cazul Kaşmirului. Jack Snyder, specialist în ştiinţe politice a identificat mecanismul cauzal prin care naţionaliştii etnici provoacă statele în baza legitimităţii limbii, a culturii sau religiei. Elitele din cadrul acestor mişcări pot incita masele la război.

CONCLUZII: STATUL ŞI PROBLEMELE SALE Caracterul central al statelor în politica internaţională nu poate fi

disputat. statul a fost privit din trei perspective teoretice. Au fost descrise formele puterii statului, modul în care statul poate folosi puterea prin mijloace economice, diplomatice şi militare, au fost analizate modalităţile în care globalizarea, mişcările transnaţionale şi cele etnonaţionale pot ameninţa suveranitatea statelor. Aceste mişcări depind însă de indivizii care le conduc. Unii fac parte din elite, alţii din mişcări ale maselor.

BIBLIOGRAFIE

1. Manual de relatii internationale, Coordonatori A. Miroiu, R.-S. Ungureanu, Editura Polirom, Iasi, 2006. 2. Manual de stiinta politica, Coordonatori R. E. Goodin, H-D. Klingemann, Editura Polirom, Iasi, 2005. 3. Mingst, A. Karen, Essentials of international relations,3

rd ed.,

W.W.Norton &Company, New York-London, 2004. 4. Barbulescu, P., Closca I., Repere de cronologie internationala 1914-

1945, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982. 5. Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Editura Institutul European, Iasi, 1998 . 6. Ciachir N., Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica

(1648) pana in contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998. 7. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relatiilor internationale, vol. I-II, Editura Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2006.

8. Fontaine A., Istoria razboiului rece, vol. 1-2, Editura Militara, Bucuresti, 1992. 9. Kissinger, Henri, Diplomatia, Editura All, Bucuresti, 1998. 10. Loth Wilfried , Impartirea lumii. Istoria razboiului rece 1941-1955 , Ed.Saeculum, Bucuresti, 1997. 11. Milza, Pierre, Serge Bernstein, Istoria sec. XX, vol. I-II-III, Editura All, Bucuresti, 1998. 12. Sergio Romano - 50 de ani de istorie mondiala - Fundatia Culturala Romana, Bucuresti, 1999. 13. Romania in relatiile internationale, coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, Editura Junimea, Iasi, 1980. 14. Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul razboi mondial, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995