CAPITOLUL III

CONDUCTE DE ADUCŢIUNE

A. GENERALITĂŢI Conductele şi lucrările accesorii servesc pentru transportul apei între diferitele

instalaţii tehnologice ale alimentărilor cu apă. Conductele care transportă apa de la sursă la staţia de tratare sau la rezervoarele de

înmagazinare sunt numite aducţiuni sau apeducte. După presiunea de regim, aducţiunile pot funcţiona cu nivel liber, în care caz ele pot

fi închise sau deschise şi poartă denumirea de canale, sau lucrează sub presiune, funcţionând prin gravitaţie sau prin pompare, în care caz poartă denumirea de conducte forţate.

Conductele comportă investiţii importante în cadrul ansamblului alimentării cu apă, putând ajunge la valori de 70÷80% din costul total al lucrărilor, astfel încât alegerea materialului conductelor, stabilirea diametrelor economice, a traseelor şi a mijloacelor de execuţie cele mai adecvate trebuie făcute cu mult discernământ, pe baza unor considerente tehnico-economice fundamentate.

Realizarea unor conducte care să asigure în timp o bună funcţionare şi o exploatare simplă mai ridică de asemenea probleme în legătură cu lucrările auxiliare aferente: traversări de râuri şi căi de comunicaţie, masive de sprijin şi ancoraj, dispozitive de protecţie contra suprapresiunilor, cămine de vană, de aerisire şi de golire, branşamente. De asemenea mai ridică probleme referitoare la protecţia contra coroziunii sau a agresivităţii agenţilor exteriori, sau chiar a apei care se transportă, la supravegherea bunei funcţionări şi a măsurării debitelor transportate etc.

B. TRASEUL, PROFILUL ÎN LUNG ŞI SECŢIUNILE DE POZARE ALE

CONDUCTELOR 1. Studii de teren a. Ridicări topografice. Traseul conductelor de aducţiune se stabileşte pe planuri

generale la scara l:25000 sau 1:10000 şi se detaliază în proiectele de execuţie pe bază de ridicări topografice, care cuprind în principal:

— un plan de situaţie cu traseul ales al conductei şi eventualele variante de studiat la scara 1:5000 în cazurile curente, sau la scara 1:2000 şi mai rar 1:1000 în cazul unor trasee în terenuri foarte accidentate sau în zone cu multe construcţii şi instalaţii subterane; acest plan, cu curbe de nivel având echidistanţa de 0,50 m, cuprinde o bandă de 30÷60 m lăţime, în funcţie de importanţa traseului aducţiunii şi de densitatea detaliilor de pe zona traseului; el cuprinde pe lângă punctele caracteristice ale traseului, bornate pe teren, unghiurile în plan ale traseului, forajele, şanţurile de prospecţiuni geotehnice etc;

— un profil în lung al traseului conductei cuprinzând punctele caracteristice unde terenul îşi schimbă panta; profilul în lung are de obicei scara lungimilor aceeaşi cu a planului de situaţie, iar scara înălţimilor este de obicei 1/10 din scara lungimilor.

— planuri şi profiluri de detaliu la scara 1:500 sau 1:200, în punctele de intersecţie ale traseului cu căi de comunicaţii (şosele, căi ferate), cu râuri şi văi etc, zone care necesită consolidări.

b. Studii geotehnice şi hidrochimice. Caracteristicile geotehnice ale terenului, de-a lungul traseului conductei, se stabilesc pe bază de prospecţiuni geotehnice şi studii de

laborator, care au drept scop să precizeze următoarele aspecte: — stabilitatea terenului de-a lungul traseului; — natura terenului din zona de pozare a conductei de aducţiune; — caracteristicile geotehnice ale terenului: unghiul de frecare, coeziunea terenului,

greutatea volumetrică, umiditatea, coeficientul de tasare, rezistenţa admisibilă; — înclinarea admisibilă a taluzului la tranşee fără sprijiniri şi categoria terenului din

punctul de vedere al execuţiei săpăturii (mediu, tare sau foarte tare);

— nivelul apelor subterane; — permeabilitatea terenului şi aprecierea debitului epuismentelor pentru perioada de

execuţie; — dacă apa subterană sau terenul prezintă agresivitate faţă de betoane sau construcţii

metalice; — adâncimea minimă de fundare corelată cu adâncimea de îngheţ; — măsuri speciale pentru stabilizarea terenului în zonele susceptibile de alunecări sau

pentru prevenirea alunecărilor; — măsuri speciale pentru fundarea pe terenuri de consistenţă redusă, în terenuri

tasabile, în terenuri contractile şi în terenuri macroporice. 2. Criterii de alegere a traseului La alegerea traseului şi a profilului în lung al conductelor de aducţiune trebuie avute

în vedere următoarele criterii: — traseul aducţiunii să fie astfel ales încât linia piezometrică de pe profilul în lung să

nu coboare în nici un punct sub cota superioară a conductei; — la aducţiunile cu nivel liber trebuie ales un traseu care să realizeze un profil al

conductei paralel cu linia piezometrică, la cota acestei linii; în punctele de sifonări sau unde linia piezometrică depăşeşte cota superioară a canalului se introduc conducte de presiune;

— traseul aducţiunii să fie cât mai scurt, pe cât posibil uşor accesibil, evitându-se terenurile accidentate, alunecătoare, mlăştinoase, inundabile şi zonele construite dens; trebuie evitate de asemenea, pe cât posibil, zonele cu ape subterane cu nivelul apropiat de nivelul terenului şi zonele în care terenul sau apa subterană prezintă agresivitate faţă de materialul conductei;

— se evită traseele de-a lungul coastelor, preferându-se coborârile şi urcările versanţilor pe linia de cea mai mare pantă a acestora;

— traseul să evite pe cât posibil frecvente traversări de drumuri, căi ferate, râuri, văi etc., care necesită lucrări de artă costisitoare;

— traseul să se adapteze la teren, astfel încât pe de o parte în profilul în lung al aducţiunii să se realizeze un număr cât mai mic de puncte joase care necesită cămine speciale de aerisire, respectiv de golire, şi pe de altă parte să se obţină un cubaj minim de terasamente prin evitarea unor săpături adânci;

— în profil longitudinal, conducta de aducţiune trebuie să aibă asigurată o acoperire minimă de pământ egală cu adâncimea maximă de îngheţ

din zona respectivă; de asemenea trebuie respectată condiţia de adâncime minimă de fundare impusă eventual de studiul geotehnic;

— în profilul în lung, conducta de aducţiune se prevede cu pante minime de 1% evitându-se porţiunile de palier care îngreunează evacuarea aerului spre căminele de ventil (aerisire).

Trasarea corectă a unui profil în lung pentru conductele de aducţiune implică următoarele operaţii: se fixează în punctele joase adâncimile minime h de îngropare a conductei (pe considerentele de adâncime maximă de îngheţ sau cotă impusă de fundare); din aceste puncte conducta urmăreşte profilul terenului atâta timp cât nu se creează puncte înalte, sau pante sub 1°/oo În cazul apariţiei unui punct înalt se compară alternativa a a introducerii în acest punct a unui cămin de ventil, cu alternativa b a eliminării punctului înalt prin adâncirea săpăturii între cele două puncte joase adiacente. Adâncirea minimă a săpăturii se obţine plecând din unul din cele două puncte joase ale conductei cu o pantă de 1 %0 spre celălalt punct, până când profilul conductei în alternativa b îl întâlneşte pe acela trasat în alternativa a.

Se compară costul suplimentar al săpăturii din alternativa b cu costul căminelor V şi

G1 care se elimină, alegându-se la costuri egale sau apropiate soluţia b cu mai puţine cămine de golire şi ventil.

3. Secţiuni tip de pozare a conductelor Adâncimea de îngropare a conductei rezultă din profilul în lung după cum s-a arătat

mai înainte. Lăţimea şanţului este în funcţie de adâncimea săpăturii, de materialul conductei, de diametrul acesteia, de tehnologia de lansare, asamblare şi montaj a conductei, de felul sprijinirilor etc. Forma secţiunii transversale a tranşeei este în funcţie de natura terenului, de taluzurile posibile de realizat fără sprijiniri, de felul utilajului de săpat şi de existenţa şi nivelul apelor subterane.

C. TIPURI DE CONDUCTE ŞI MONTAJUL LOR Conductele se pot clasifica după diametrul nominal Dn după presiunile nominale Pn,

după materialul conductei, după modul de execuţie (în tuburi prefabricate sau conducte turnate pe loc), după locul de amplasare (îngropate, supraterane), după modul de îmbinare.

Diametrele nominale, în mm, ale conductelor care se folosesc obişnuit în alimentări cu apă, sunt:

50, 100, 125, 150, 200, 250, 300, 350, 400, 450,1300, 600, 700, 800, 900, 1 000, 1 200, 1 400, 1 600, 1 800 şi 2 000.

Prin Dn se indică în general diametrul secţiunii de trecere. În ceea ce priveşte presiunile în alimentări cu apă, prin STAS 2250-63 au fost stabilite următoarele presiuni nominale şi de lucru ale conductelor, ale pieselor de legătură şi ale armăturilor aferente:

Pn, kg/cm2 1 2,5 4 5 6 (8)10 (12,5) 16 După materialul din care sunt confecţionate, conductele pot fi: de fontă, de oţel, de

azbociment, de beton armat, de material plastic şi alte materiale (sticlă, aluminiu, lemn, bazalt etc).

Desfăşurarea operaţiilor de instalare a unei conducte este următoarea: trasarea pe teren, aprovizionarea materialelor şi utilajelor, asigurarea mâinii de lucru calificate necesare lucrării, executarea săpăturilor, izolarea eventuală a conductei, lansarea, asamblarea şi etanşarea tuburilor sau turnarea lor pe loc (în cazul conductelor de beton armat monolit), proba de presiune, executarea umpluturilor, dezinfectarea conductelor (în cazul alimentărilor cu apă potabilă) şi marcajul pe teren al lucrării executate.

Pentru toate tipurile de conducte enumerate, o serie de operaţii de instalare sunt comune, inclusiv regulile generale de protecţie a muncii şi o serie de reguli de exploatare.

Pentru fiecare tip de conducte apar o serie de elemente specifice privind: domeniu] de utilizare, diametrele nominale şi presiunile caracteristice, operaţiile de manipulare şi lansare, îmbinare şi etanşare, măsurile speciale de protecţie anticorozivă, avariile şi pierderile de apă admisibile şi indicii de cost.

1. Executarea terasamentelor, proba de presiune, dezinfectarea, marcajul şi

recepţia conductelor a. Trasarea conductelor pe teren în vederea executării lucrărilor. Traseul

conductei se materializează pe teren prin ţăruşi amplasaţi pe ax în punctele caracteristice (la coturi în plan şi în profil, în vârfurile de unghi ale acestora, la tangentele de intrare şi ieşire din curbele realizate prin poza tuburilor, în axa căminelor, în punctele caracteristice ale lucrărilor de artă, în punctele de branşament, în punctele de schimbare a diametrului sau tipului de conductă, în punctele cu masive de probă şi de ancoraj, în punctele de kilometri

întregi ai traseului) şi marcaţi în conformitate cu notaţiile din piesele proiectului. Fiecare dintre ţăruşii de ax va avea doi martori amplasaţi perpendicular pe axa traseului la o distanţă care să-i asigure împotriva degradării în timpul executării săpăturilor, al depozitării pământului şi al circulaţiei pe marginea şanţului; această distanţă se alege constantă pentru o anumită secţiune tip de pozare a conductei.

De asemenea se plantează ţăruşi pe porţiunile de aliniament, din 50 în 50 m, pe axa traseului.

Determinarea adâncimii săpăturii se face cu rigle şi cruci de vizare. Cota riglelor de vizare "se stabileşte faţă de ţăruşii-reper de nivelment plantaţi pe

teren la executarea studiilor topografice, în dreptul fiecărei rigle fiind transmisă cota de nivelment la sol pe un ţăruş.

Respectarea întocmai a cotelor de pozare şi a pantelor conductei prevăzute în proiect prezintă o deosebită importanţă pentru a nu se crea între căminele de golire şi de aerisire puncte înalte sau joase intermediare, ceea ce provoacă formarea unor pungi de aer şi diminuarea debitului conductei, sau împiedică golirea completă a conductei în caz de avarii şi reparaţii.

b. Executarea săpăturilor. Executarea săpăturilor începe numai după completa

organizare a lucrărilor şi aprovizionarea, pe tronsoane dinainte precizate, a tuturor materialelor (conducte, piese speciale, palplanşe, lemnărie, agregate etc.) şi a utilajelor necesare pentru executare (maşini de săpat, de transport şi de executare a compactărilor şi umpluturilor, maşini pentru executarea îmbinărilor, a izolaţiilor, pompe de epuisment şi utilaj pentru proba de presiune etc), astfel încât tranşeele să stea deschise o perioadă cât mai scurtă de timp.

Pentru executarea terasamentelor şi amenajarea fundului şanţului în terenuri macroporice sensibile la înmuiere trebuie respectate şi prevederile normativului C.S.C.A.S. C7-67.

Executarea săpăturilor se începe după o prealabilă nivelare şi amenajare a terenului, astfel încât să se prevină inundarea tranşeelor din ploi, să se asigure o scurgere normală a apelor superficiale care ar putea fi stânjenită de realizarea săpăturilor şi a depozitelor de pământ. Această prevedere trebuie avută în vederea în mod cu totul special în cazul terenurilor macroporice.

Executarea săpăturilor se face conform unui grafic detaliat care trebuie să ţină seama de posibilităţile reale de dezvoltare a şantierului.

În zonele cu terenuri alunecătoare, săpăturile se deschid pe tronsoane scurte de maximum 50 m, executarea urmând a se efectua foarte rapid, astfel încât săpătura să rămână deschisă minimum de timp.

Executarea săpăturilor se face, de regulă, mecanizat, (cu săpătoare de şanţuri, excavatoare sau dragline), folosindu-se săpătura manuală numai pentru finisarea patului pe ultimii 25÷30 cm, pentru executarea adâncirilor necesare în dreptul îmbinărilor cu mufe sau a sudurilor executate în tranşee şi în zonele masivelor de ancoraj unde acestea trebuie să rezeme direct pe pereţii gropilor respective.

Săpătura se execută în întregime manual în zonele în care sunt necesare sprijiniri cu palplanşe în apă subterană, pe pantele versanţilor sau în zonele aglomerate, unde maşinile de săpat nu pot funcţiona cu randament corespunzător.

Pământul rezultat din săpături se depozitează la cel puţin 50 cm depărtare de marginea tranşeei, pe o singură parte a tranşeei, aceea opusă căii de acces şi transport a tuburilor şi materialelor pentru conductă. Pe terenurile agricole stratul vegetal se depozitează separat pentru a se reconstitui la execuţia umpluturilor.

c. Proba de presiune a conductelor. După pozare şi etanşare, conductele se acoperă cu un strat de pământ de 30 cm, cu excepţia punctelor de îmbinare, şi apoi se supun la probele de etanşeitate şi presiune.

La conductele de oţel îmbinate prin sudură, o probă prealabilă de etanşeitate a cordoanelor de sudură se poate efectua prin vopsirea acestora la exteriorul conductei cu var şi apoi prin ungerea lor la partea interioară cu petrol lampant. Petele de petrol ce apar pe spoiala exterioară de var indică porii cordoanelor de sudură. Această probă poate simplifica operaţiile de remedieri necesare în timpul probelor de presiune şi etanşeitate propriu-zise.

După efectuarea probelor pe tronsoane, se efectuează probe pe mai multe tronsoane adiacente, neadmiţându-se pierderi de apă la îmbinările între aceste tronsoane,

Proba pneumatică pentru conductele de oţel prezintă avantaje în special pe timp friguros, în terenuri macroporice şi în cazul când nu există apă la dispoziţie în apropierea tronsoanelor care se probează.

Pentru ca probele de presiune să dea rezultate corecte, este necesar să se urmărească realizarea următoarele condiţii:

— la probele cu apă să se asigure evacuarea completă a aerului din conductă, odată cu umplerea acesteia cu apă; evacuarea aerului se face prin ştuţuri cu robinet, amplasate la partea superioară a capacelor de probă, la capătul amonte al tronsonului care se încearcă;

— în timpul probelor să se urmărească cu rigurozitate variaţiile de temperatură ale conductei; sunt admise variaţii de maximum 2÷3 grade, iar dacă sunt mai mari conduc la obţinerea de rezultate eronate.

Proba se poate efectua la 14 zile de la turnarea masivelor de ancoraj. Pentru economisirea apei şi pentru reducerea duratei de executare a probelor de

presiune se poate organiza pomparea apei dintr-un tronson probat în următorul, folosindu-se primul drept sursă de apă pentru probele de presiune.

Este necesar să se dea o atenţie deosebită la evacuarea apei din conductă după efectuarea probelor pentru a nu inunda tranşeele.

La efectuarea probelor de presiune şi în special la probele pneumatice trebuie luate măsuri speciale de protecţie a muncii pentru personalul care execută lucrările.

d. Umplerea tranşeii. După montarea conductelor şi efectuarea probelor de presiune,

tranşeele se astupă cu straturi de pământ de 20 cm grosime bine compactate cu maiul până la 30 cm peste cheia tuburilor. Compactarea umpluturilor se poate face cu maiuri manuale (circa 6 kg greutate şi 300 cm2 suprafaţă de batere) sau cu maiuri mecanice.

În terenuri agricole sau necirculate, restul şanţului se poate astupa printr-o simplă împingere a pământului cu buldozerul, asigurându-se an excedent de pământ pe ampriza şanţului pentru a compensa eventualele tasări în timp a umpluturii necompactate.

La executarea umpluturilor trebuie să se dea atenţie să nu se deterioreze izolaţia tuburilor. Pământul care se pune în jurul conductei se fărâmiţează. Nu se admit sub tuburi pietre mai mari decât 3—4 cm, iar în jurul tuburilor — mai mari decât 7 cm.

Şanţurile nu trebuie ţinute deschise timp îndelungat, întrucât la o inundare a lor, conductele pot fi ridicate prin plutire şi degradate, patul de

aşezare al conductelor degradat şi conductele mişcate faţă de poziţia de poză din profilul în lung. În zonele cu apă subterană, conductele se acoperă imediat după asamblare (cu excepţia punctelor de îmbinare) cu un strat de pământ care să le asigure împotriva plutirii (în general 50—70 cm).

În zonele versanţilor cu pante mari, umpluturile se asigură prin brăzduiri şi uneori prin timpane de beton aşezate la 20—30 m distanţă, transversal în şanţuri, până la suprafaţa terenului, pentru a preveni crearea de şiroiri a apelor de suprafaţă şi degradarea

umpluturilor. D. CONSTRUCŢII ACCESORII PE CONDUCTE Pe traseul conductelor intervin o serie de construcţii şi. instalaţii tehnologice care

asigură buna funcţionare a ansamblului. Astfel, pe conductele de aducţiune sunt necesare: — cămine de diferite tipuri: de ventil, în punctele înalte de pe profilul în lung al

conductei, având rolul de a evacua aerul din conductă; de golire în punctele joase de pe profilul în lung, având rolul de a evacua, la nevoie, apa din conducte; de ramificaţie, în care sunt introduse vanele de izolare a conductelor ramificate; de vane de linie, care au rolul de a tron-sona traseul conductei, în vederea scoaterii ei parţiale din funcţiune, pentru reparaţii; de debitmetre, în care se instalează apometrele sau debitmetrele;

— masive de ancoraj la curbele în plan ale conductei, în punctele de ramificaţie sau la cămine de vană de linie şi masive de probă de presiune în punctele de capăt ale tronsoanelor în curs de execuţie;

— construcţii speciale de compensatoare de montaj, având rolul de a permite montarea şi demontarea armăturilor speciale (vane, piese de ramificaţie, clapete etc.) între punctele fixe ale conductei, compensatoare de dilataţie, având rolul de a permite dilatarea liniară a conductei datorită variaţiilor de temperatură şi compensatoare unghiulare având rolul de a primi mişcări pe verticală între capetele a două tronsoane de conducte la care, în exploatare, sunt posibile tasări de teren, înclinări de construcţii din care ies aceste conducte, etc.

— traversări de căi de comunicaţii, căi ferate sau şosele, traversări de văi şi râuri. 1. Cămine de ventil În căminele de ventil se montează pe o ramificaţie din conductă o piesă metalică,

supape de dezaerisire şi eventual supape de vid. Primele au rolul de a evacua aerul care se strânge în ramificaţiile amintite, iar supapele de vid au rolul de a nu permite formarea vidului în conductă, în momentul producerii loviturilor hidraulice.

În paralel cu supapa de dezaerisire, în căminul de ventil se montează un racord cu vană, cu ajutorul căruia se verifică dacă supapa funcţionează normal.

2. Cămine de golire În căminele de golire se montează piese speciale (fig. 4.46) pentru golire şi vizitare

(STAS 6525-62), pe ramificaţia orizontală fiind situată vana de golire, iar pe cea verticală — o flansă oarbă, care se poate demonta pentru a permite vizitarea interiorului conductei.

3. Cămine de vane Pe conductele de aducţiune vanele se amplasează la distanţe variabile între unu şi mai

mulţi kilometri, în funcţie de importanţa aducţiunii, de principalele lucrări de artă de pe aducţiune, de forma profilului în lung al conductei etc, astfel în cât să se poată separa în

mod convenabil tronsoane de conductă pentru eventuale reparaţii. Se mai amplasează vane în punctele de legătură (bretea) între două conducte paralele,

în punctele de ramificaţie şi la traversările pe sub căile ferate.

Pentru vane până la Dn=400 mm şi presiuni de serviciu de 6 at, manevrarea se poate

face manual şi fără dispozitive de demultiplicare. La conducte cu diametru mai mare apare necesitatea folosirii vanelor cu demultiplicator, cu acţionare manuală, sau cu servomotor. Pentru punctele unde se cere o automatizare sau dispecerizare a comenzilor se folosesc vanele cu acţionare electrică şi mai rar, în cazul presiunilor reduse, vanele hidraulice.

Pentru acţionarea cu servomotor se folosesc aceleaşi vane, la care se adaptează mecanismul de demultiplieare şi servomotorul.

În căminele de vană se montează de obicei şi manometre. Construcţia căminelor de vană este similară cu aceea a căminelor de ventil sau de

golire. Forma în plan poate fi circulară sau dreptunghiulară. De asemenea, sunt necesare uneori reductoare de presiune. 4. Cămine de debitmetru Aceste cămine se amplasează la capetele amonte şi aval ale aducţiunilor pentru a

controla pierderile pe aceste conducte, în punctele de ramificaţie pentru a controla debitele livrate pe traseu şi la plecarea din rezervoare pentru a controla debitele distribuite în reţea şi variaţia acestora.

Se pot folosi debitmetre sau apometre de diferite tipuri: Venturi, cu diafragmă, cu morişcă (tip Woltman), de tip electromagnetic etc. Citirile se fac fie prin debitul instantaneu (la debitmetre), fie prin debite cumulate (la apometre). Debitmetrele moderne au şi dispozitive de însumare şi de transmitere a măsurătorilor şi înregistrărilor la distanţă.

Pentru buna funcţionare a aparatelor de măsurare a debitului trebuie avute în vedere indicaţiile speciale de montaj privind distanţa de aliniament, fără intercalări de piese speciale înainte şi după aparatul de măsură (această distanţă variază după tipul aparatului de măsură în limite destul de largi; înainte de aparat (2 ... 20)D, iar după aparat (2 ... 10)D, (D fiind diametrul conductei pe care se montează aparatul), precum şi presiunea minimă la care poate funcţiona aparatul. Pentru eventualitatea unor reparaţii, căminele de debitmetre se prevăd cu conducte de ocolire.

5. Compensatoare Pentru conductele amplasate în terenuri normale şi pentru variaţii de temperatură ale

apei transportate sub 26÷27°C nu este necesară prevederea montării de compensatoare de dilataţie în pământ. Aceste compensatoare pot dimpotrivă să dăuneze unei bune funcţionări

a conductei, fapt ce s-a constatat în exploatare. a. Compensatoarele de montaj au rolul de a permite un joc între diferitele armături,

în vederea introducerii garniturilor şi strângerii buloanelor, demontării lor etc. Ele permit un joc de circa 5 mm în acest scop. Compensatoarele de montaj au în general o singură liră de dilataţie.

b. Compensatoarele de dilataţie sunt de aceeaşi construcţie cu compensatoarele de

montaj, dar au un număr sporit de lire, în funcţie de arcuirea axială necesară. Ele se montează în construcţii vizitabile când sunt posibile deplasări ale unui capăt al conductei faţă de un capăt fix.

c. Compensatoarele unghiulare sunt formate din două compensatoare de dilataţie cu

2÷4 lire fiecare, între care se află un racord din ţeava de oţel de lungime convenabilă, pentru a permite deplasarea dorită a celor două puncte de pe conductă. Se montează de asemenea în construcţii vizitabile.

În conductele care pot da naştere unor eforturi de tensiune longitudinale (din efectul presiunii apei, la coturi), compensatoarele se asigură cu tiranţi speciali, care se calculează pentru a prelua în întregime eforturile longitudinale.

Pentru a reduce pierderile de sarcină la trecerea apei prin compensatoare, în dreptul lirelor se montează la interiorul compensatoarelor racorduri de ghidaj.

6. Masive de ancoraj Masivele de ancoraj se realizează în general din beton simplu. Este important ca

săpăturile la masivele de ancoraj să asigure profilul exact de rezemare a masivului de beton prin turnare directă pe pământ, fără a intercala strate de umplutură sau de nivelare.

Masivele de probă de presiune se realizează de tipul şi forma celor indicate la capitolul conductelor de beton armat.

7. Traversări a. Traversări sub căi ferate şi drumuri. Proiectele tip de subtraversare prevăd

protecţia conductelor în conducte cu diametrul de 1,5 ori diametrul conductei. Conductele de protecţie (din tuburi metalice sau de beton armat) se montează prin

procedeul de foraj orizontal, folosindu-se utilaj special de săpat şi piese speciale pentru împins tuburile. La diametre vizitabile, săpătura se poate

executa manual din interiorul tubului. Împingerea tuburilor se poate realiza uneori direct cu un tractor pe şenile, ceea ce simplifică şi ieftineşte considerabil executarea lucrării.

La capetele subtraversării se amplasează de obicei cămine de vane în care pătrund şi capetele conductei de protecţie pentru a se putea detecta eventuale pierderi de apă din conductă.

În anumite cazuri justificate din punct de vedere economic se amenajează galerii vizitabile pentru conducte, care au avantajul, faţă de trecerile nevizitabile de mai sus, că intervenţia pentru reparaţii durează mai puţin.

Traversările vizitabile se execută sub formă de secţiuni monolite de beton armat, secţiuni prefabricate sau secţiuni mixte (radierul sau radierul şi pereţii din beton monolit, iar restul din prefabricate).

b. Traversări de râuri. Traversările de râuri şi văi se realizează fie prin îngroparea conductelor sub nivelul de afuiere posibil, prin albie, fie pe poduri apeduct. Uneori se

folosesc poduri existente, de care se, suspendă conducte.

La traversarea râurilor pe dedesubt, conducta de subtraversare se face dublă, cu

cămine de joncţiune la capete. Acest tip de traversare pune probleme dificile de executare şi de exploatare.

Traversările aeriene se fac pe poduri apeduct, de cele mai multe ori de tipul podurilor suspendate, ce prezintă avantaje economice.