Capitolul INoțiuni introductive

1. Noțiunea de străin

Dreptul internațional privat arată că prin străin se înțelege acea persoană care nu are cetățenia statului pe al cărui teritoriu se află.

Lato sensu, prin străin se înțelege orice subiect de drept – persoană fizică sau persoană juridică – lipsită de cetățenia, respectiv de naționalitatea statului la care se raportează

Legiuitorul român, de-a lungul timpului, a dat mai multe definiții care s-au succedat în timp în funcție de schimbările dinamice ale legislației care permanent necesită o adaptare la realitățile vremii. Dacă la început, străin era considerat persoana care nu are cetățenie română indiferent dacă are o cetățenie străină sau nu are nicio cetățenie(apatrizii), ulterior o dată cu aderarea la spațiul comunitar acesta se definea1 ca ” persoana care nu are cetățenia română sau cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene2 ori al Spațiului Economic European3”. Cea mai recentă modificare4 vine cu o definiție mai complexă și anume ”străinul este persoana care nu are cetățenia română, cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori cetățenia Confederației Elvețiene”. Se observă așadar o extindere a sferei acestei noțiuni. Împrejurarea că o persoană fizică are, în același timp, atât cetățenia română cât și cetățenia altui stat este irelevantă cât privește calificarea acestei persoane drept străin.

În dreptul nostru5 apatridul este asimilat cetățeanului străin dar care nu are cetățenia niciunui stat. Se poate spune de pildă că apatridul este ”străin oriunde s-ar afla6”. Totuși între aceștia există unele ușoare deosebiri de tratament:

unele texte (expulzarea) se referă numai la cetățenii străini, apatrizii cu domiciliul în țară nu se expulzează;

statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului, iar în lipsa acestuia este supus legii reședinței;

dovada cetățeniei și identității sunt supuse unor reglementări proprii diferitelor sisteme de drept

cetățenii străini beneficiază de acordurile încheiate cu statul respectiv, aceștia beneficiind și de protecția diplomatică și consulară

1 Conform art.2 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.2 În prezent Uniunea Europeană este formată din 27 de state, și anume: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franța, Finlanda,Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Luxemburg, Lituania, Letonia, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Polonia, România, Spania, Slovacia, Slovenia, Suedia și Ungaria.3 Spațiul Economic European unește statele membre UE precum și Islanda, Lichtenstein și Norvegia într-o piață internă guvernată de aceleași reguli de bază.4 Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România publicată în Monitorul Oficial nr. 533 din 28 iulie 20115 România a aderat la Convenția privind statutul apatrizilor, adoptată la New York la 28 septembrie 1954 prin Legea nr. 362/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1.146 din 19 decembrie 2005.6 D. Lupașcu, Drept internațional privat, ed. a II-a emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2010, pag. 109.

1

De noțiunea de străin dreptul leagă multiple efecte juridice. Mai întâi, sunt problemele care se ridică în legătură cu drepturile de care se bucură străinul, respectiv determinarea condiției juridice a străinului, apoi apar o serie întreagă de aspecte care se nasc ca urmare a conflictului de legi și de jurisdicții, generate de calitatea de străin a unei persoane fizice. Recunoscându-se calitatea de subiect de drept a unui străin, urmează a se preciza ce norme vor fi aplicabile cu ocazia determinării drepturilor și a condițiilor de recunoaștere și exercitare a lor.

Regimul străinilor în România este reglementat de O.U.G. nr. 194 din 12 decembrie 2002 și reprezintă un cadrul juridic util, care instituie o concepție unitară, precizând drepturile si obligațiile ce revin străinilor. Prevederile textelor legale se referă la regimul administrativ al străinilor, posibilitatea angajării în muncă și răspunderea lor disciplinară, materială, civilă, contravențională sau penală.

În materia regimului străinilor, actele normative interne se întregesc cu reglementările internaționale. Prin corelarea lor se asigură respectarea angajamentelor internaționale asumate de țara noastră.

2. Noțiunea de condiție juridică a străinului

În literatura de specialitate au fost încercate mai multe definiții în ceea ce privește noțiunea de ”condiție juridică a străinilor”. Potrivit unei exprimări1 ”regimul juridic aplicabil străinului persoană fizică de către legea română reprezintă un conglomerat de drepturi și obligații specifice raporturilor juridice ale străinilor care aparțin diferitelor ramuri de drept și care alcătuiesc ceea ce în doctrină poartă numele de condiție juridică a străinului”. Conform unei alte opinii2, ”prin condiția juridică a străinului se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care acesta le are într-un anumit stat” .

Rezultă din aceste definiții faptul că noțiunea de ”regim juridic al străinului” se referă la toate drepturile și obligațiile străinului pe care acesta le are în România privite în ansamblul acestora, inclusiv modul lor de determinare și diferitele forme ale acestora (regim național, regimul reciprocității etc.). S-a mai afirmat în doctrină faptul că legislația română privind condiția juridică a străinului se referă în principal la 3 categorii de străini (străinii în trecere prin România, străinii rezidenți și străinii domiciliați în România), dar la care mai poate fi adăugată o categorie și anume cea a străinilor care se află în străinătate (cei care nu au fost niciodată în România sau dacă au avut calitatea de rezidenți sau domiciliați în România, au pierdut-o) și care nu sunt indiferenți pentru legea noastră, aceștia putând să aibă anumite legături de interese cu persoane fizice sau juridice străine ( de exemplu, în cazul unor soți străini care doresc sa adopte un copil român sau al comercianților străini care încheie contracte cu comercianți români) și prin aceasta, să intre în contact cu sfera de reglementare a dreptului român3.

1 M.V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România, Ed. All Beck, București, 20012 I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. Ars Longa, Iași, 2001, pag. 1323 A.C. Tatar, Străinul rezident în România, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pag. 15

2

Condiția juridică a străinului nu trebuie confundată cu capacitatea juridică a acestuia care este supusă conflictului de legi și este guvernată de către lex personalis4. Capacitatea de folosință a persoanei fizice poate fi privită și din punctul de vedere al legii țării căreia îi aparține, după caz prin cetățenie ori domiciliu, și din punctul de vedere al țării unde se găsește în calitate de străin. Însă, în calitate de străin interesează în mod practic drepturile și obligațiile acordate de statul care îl găzduiește, drepturi și obligații cu privire la care apoi se pune problema conflictului de legi (după care lege se exercită).

În mod similar regimul juridic al străinilor se detașează și de conflictele de legi în domeniul stării și capacității persoanei, materie reglementată de Noul Cod Civil în Cartea a VII-a, intitulată ”Dispoziții de drept internațional privat” ,Titlul II. Astfel, normele care interesează condiția juridică a străinului sunt materiale, pe când un conflict de legi se soluționează prin norme conflictuale. Pe de altă parte drepturile și obligațiile străinului au caracter unilateral, în sensul că sunt stabilite de legea statului de reședință și nu de legea lui personală2.

În ce privește conținutul sau domeniul condiției juridice a străinului acesta se referă la drepturi și obligații ținând de diferitele ramuri de drept în care acestea se manifestă, avându-și izvoarele în reglementările interne, în cele internaționale, precum și în normele cutumiare de drept internațional3. Referitor la cele internaționale prezintă interes acele intrumente juridice care conțin reglementări relative la capacitatea de folosință a străinilor, respectiv: convenții și tratate de asistență juridică bilaterală încheiate în anumite domenii, convenții consulare, convenții pentru promovarea și garantarea investițiilor, convenții pentru evitarea dublei impuneri, tratatele și convențiile comerciale, acorduri de cooperare tehnico-economică, acordurile de cercetare și cele din domeniul transporturilor etc.

În dreptul intern condiția juridică a străinilor este reglementată de norme juridice aparținând diferitelor ramuri: a) norme de drept civil, procesual civil, penal, procesual penal, administrativ, financiar, fiscal, de dreptul muncii și altele care privesc în mod special pe străini; b) norme de drept civil, comercial, procesual civil, administrativ, financiar, de dreptul muncii și altele care - pe teritoriul nostru – se aplică tuturor celor care sunt prezenți la un moment dat, deci norme teritoriale; c) normele de soluționare a conflictelor de legi, special edictate pentru soluționarea relațiilor cu un element de extraneitate 4.

În orice caz, practica statelor așa cum este și firesc a scos în evidență faptul că străinii nu pot avea drepturi mai mari decât cele recunoscute în mod legal propriilor săi cetățeni, conform principiului nediscriminării, străinii fiind obligați să se supună cerințelor de conviețuire socială a statului respectiv. Acest aspect se explică mai ales prin faptul că s-a demonstrat că cetățenia și naționalitatea implică anumite legături afective și de identitate a unui individ cu privire la apartenența unui grup.

4 D.A. Sitaru, Tratat de Drept Internațional Privat, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 46.2 I. Macovei, Drept internațional privat, op. cit., p. 133.3 I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, ed. a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009, p. 132. 4 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de Drept Internațional Privat, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 170.

3

3. Natura juridică a regimului străinilor

Multă vreme natura juridică a acestei instituții a fost disputată de literatura de specialitate, întrucât suntem în prezența unui ansamblu de drepturi și obligații care își au izvorul în mai multe ramuri de drept, inclusiv cele internaționale1. S-a spus astfel că, regimul juridic al străinilor ar aparține deptului internațional public fiind definită în mod egal de convenții, tratate și acorduri încheiate de România cu celelalte subiecte de drept internațional public, dintre care cea mai mare importanță le au cele din domeniul drepturilor omului care în ultimul timp au căpătat o mare amploare.

Apoi doctrina de dată recentă a adoptat ideea conform căreia condiția juridică a străinului aparține dreptului internațional privat, mizând pe legătura strânsă dintre cetățenie și această instituție juridică. Cetățenia este privită, în acest context, ca un punct de legătură în soluționarea conflictelor de legi, aceasta oferind criteriul pentru stabilirea legii naționale a străinului în funcție de care se determină statutul personal al acestuia (capacitatea, starea și relațiile de familie ale persoanei fizice), condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei, relațiile personale și patrimoniale dintre soți etc. În cadrul acestei păreri, cetățenia este privită ca o instituție a dreptului internațional privat, modalitățile de dobândire sau de pierdere influențând condiția juridică a străinului2.

Există și unii autori care au îmbrățișat ideea naturii juridice mixte a acestei instituții datorită îmbinărilor drepturilor și obligațiilor din mai multe ramuri de drept, la care se adaugă și cele care rezultă din tratate și convenții internaționale3. În altă ordine de idei, condiția juridică a străinului este formată dintr-un ansamblu concret de drepturi și obligații stabilite de către statul gazdă aceasta putând fi studiată și în cadrul altor discipline decât dreptul internațional privat cum ar fi dreptul administrativ, constituțional, fiscal, muncii, penal, comercial etc. Aceiași autori, deși admit natura mixtă a acestei instituții au subliniat și caracterul său special, distinct și, deci, cu natură juridică proprie în cadrul dreptului intenațional privat.

4. Delimitarea dintre regimul străinilor și conflictul de legi

Condiția juridică a străinului este instituită de statul de reședință a acestuia, având deci un caracter unilateral. În virtutea suveranității fiecare stat are dreptul de a stabili intrarea, șederea și ieșirea străinilor de pe teritorilul său precum și drepturile și obligațiile pe care aceștia le pot avea. Desigur, acest drept nu exclude posibilitatea încheierii unor convenții internaționale întemeiate pe respectul reciproc al drepturilor suverane și intereselor statelor contractante.

Există o legătură și în același timp o delimitare între condiția juridică a străinului și conflictul de legi. În ce privește ordinea în care se ridică, doctrina de specialitate a relevat faptul că problema privind condiția juridică a străinului primează întotdeauna conflictului de 1 În ce privește problema dintre dreptul internațional public și dreptul intern, există în general două opinii: a)cea care recunoaște un loc dreptului internațional public în reglementarea condiției juridice a străinului; b)cea care consideră că principiile dreptului internațional public nu pot fi reținute ca fundament al drepturilor și obligațiilor străinilor;(I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., 170.)2 M.V. Antonescu, op. cit., p. 24.3 D. Lupașcu, op. cit., p. 110.

4

legi. Deci, numai în măsura în care i se recunoaște străinului un anumit drept se trece apoi la determinarea legii aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate1. În consecință s-a ajuns la părerea conform căreia, dacă unui străin i se refuză folosința unui drept în țara forului, devine inutilă o analiză privind modalitățile în care el va exercita acel drept. Nu prezintă deci, interes că acel drept este recunoscut persoanei fizice de către legea ţării căreia îi aparţine prin cetăţenie (ori prin domiciliu când ca străin se găseşte în altă ţară).

Delimitarea dintre cele două instituții se regăsește mai ales în domeniul stării și capacității persoanei și se concretizează sub două aspecte diferite. Astfel, normele care determină regimul juridic al străinului nu sunt conflictuale, ci sunt norme materiale sau substanțiale, deoarece determină direct drepturile și obligațiile străinului. Apoi, condiția juridică a străinului are în vedere capacitatea de folosință a persoanei, în vreme ce conflictul de legi are în vedere capacitatea de exercițiu2. Legea străină nu are posibilitatea de a reglementa, dincolo de granițele statului care a edictat-o, capacitatea de folosință a cetățenilor acestuia. Deci, regimul străinilor este o „problemă națională”, spre deosebire de conflictul de legi, care pune în discuţie o „problemă internaţională”.

5. Factorii care influențează condiția juridică a străinului

Politica națională față de străini este specifică pentru fiecare stat în parte în acord cu interesele sale proprii. Există o serie de factori menționați de doctrină3 care influențează aceste raporturi de drept internațional privat , printre care un rol decisiv îl deține dezvoltarea economică și împrejurările istorice concrete, starea de pace sau instabilitate socială. Astfel statul de reședință poate fi:

un stat de emigrație, iar pe cale de consecință acesta își va canaliza preocupările spre păstrarea legăturilor cu proprii cetățeni care au emigrat în alte țări. Folosindu-se de influența sa, el poate să ducă la îmbunătățirea situației juridice a imigranților din sfera statelor de imigrație și implicit a tuturor străinilor din acele state.

dimpotrivă, în statele de imigrație, un stat va pune pe primul plan tendința de a restrânge drepturile de care se bucură străinii. Selecția, controlul și asimilarea imigranților vor fi supuse unor reguli mai severe tocmai din dorința de a avea o evidență clară a populației și totodată de a pastra un echilibru demografic.

În materia imigrației, statul român prin art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, stabilește anual prin hotărâre de Guvern următoarele:

numărul permiselor de muncă ce pot fi eliberate străinilor pentru încadrarea în muncă, stabilit conform prevederilor legislației privind permisele de mucă;

cuantumul alocațiilor necesare pentru hrănirea întreținerea și cazarea în centre, precum și al celor pentru asistența medicală și spitalizare;

1 I. Macovei, op. cit., p. 133-134.2 I. Chelaru, G. Gheorghiu, op.cit., p. 133.3 Ibidem, op. cit., p. 137

5

cuantumul sumelor reprezentând mijloacele corespunzătoare atât pentru întreținerea pe perioada șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul către alt stat;

orice alte probleme privitoare la politica în domeniul imigrației.

Condiția juridică a străinilor este influențată și de alti factori, printre care:

factorii economici ( turismul, nevoia de atragere a forței de muncă manifestată în rândul țărilor unde se manifestă fenomenul de îmbătânire a populației, atragerea de investiții cu capital străin etc.)

factorii demografici (raportul dintre natalitate-mortalitate) factorii socio-politici (subdezvoltarea unor state, migrația, revoluțiile,

manifestarea unor tendințe religioase, măsuri politice de represiune asupra unor categorii sociale)1

Capitolul IIFormele condiţiei juridice a străinului

Practica statelor a evidențiat mai multe tipuri de regimuri în privința tratamentului aplicabil străinilor, fără a exista un set de reguli cu valoare generală. De obicei la baza acestor regimuri subzistă principiul reciprocității dintre state care reflectă buna colaborare a lor și un

1 N. Diaconu, op. cit., p. 137

6

anumit respect pe care statele semnatare și-l acordă unul altuia. Aceste forme se regasesc fie în legislația internă, fie în tratate internaționale încheiate între state suverane sau între state și organizații internaționale.

Principalele forme sunt:

regimul național; regimul reciprocității; regimul clauzei națiunii celei mai favorizate; regimul special.

1. Regimul național.

Potrivit acestui mod de tratament, un stat recunoaște străinilor aflați pe teritoriul său aceleași drepturi civile fundamentale și garanții individuale pe care le acordă propriilor săi cetățeni cu excepția drepturilor politice (dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul de a ocupa anumite funcții publice, obligația de a satisface serviciul militar ș.a.).

Conform dispozițiilor art.18 alin 1 din Constituția României, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor, garantată de Constituție și de alte legi. Aceste dispoziții se regăsesc și în art.3, alin.(1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194 din 2002.

De asemenea, conform dispozițiilor art.16 alin.4 din Constituție în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care indeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în cadul autorității administrației publice locale.

Totuși drepturile cetățenilor nu se suprapun în totalitate cu cele ale străinilor, regimurile celor două categorii de persoane nefiind identice1. Există pentru străini anumite instituții care nu se aplică și cetățenilor cum ar fi: regimul intrării, șederii, ieșirii, expulzarea (un stat nu-și poate expulza proprii cetățeni), declararea ca fiind indezirabil etc. De asemenea, legea locală poate impune unele condiții pentru exercitarea unor drepturi de către străini, cum ar fi angajarea în muncă. Tot potrivit acesteia străinul poate beneficia de mai multe drepturi decât în propria țară, lucru mai rar întalnit dar care nu este exclus a fi posibil. În anumite circumstanțe drepturile acordate pot fi limitate de către stat din motive de securitate.

În țara noastră, regimul național era specificat în mod expres în art. 11 al Codului civil de la 1864, conform căruia „străinii se vor bucura îndeobște de aceleași drepturi civile de care se bucură românii”, text legislativ care a fost abrogat din eroare de către art. 54 al Legii din 24 februarie 1924 cu privire la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române2. Regimul naţional a continuat totuşi să fie aplicat, dar nu în virtutea unui text ci a unui principiu general nescris confirmat de practica internă şi internaţională. Această situaţie s-a menţinut în timp până la apariţia Legii nr. 25 din 17 decembrie 1969 privind regimul străinilor în România care a consacrat principiul regimului naţional. În prezent acest principiu al regimului național este consfințit prin Constituție, precum și prin O.U.G nr. 194 din 2002.

1 A.C. Tatar, op. cit., pag. 182 I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pag. 116

7

2. Regimul reciprocității.

Prin reciprocitate se înțelege că străinii au anumite drepturi în țara noastră numai dacă aceleași drepturi sunt acordate și cetățenilor români în țările cărora aparțin străinii în cauză. Regimul reciprocității se poate aplica împreună cu regimul național ajungându-se până la acordarea străinilor a unor drepturi rezervate în principiu naționalilor.

Reciprocitatea poate fi de trei feluri:

legislativă, diplomatică, de fapt.

Reciprocitatea legislativă implică identitatea între normele care reglementează regimul juridic al străinilor în sistemele de drept ale celor două state, ceea ce înseamnă că legislația din țara străinului trebuie să acorde aceleași drepturi și celor care nu sunt cetățeni.

Reciprocitatea diplomatică presupune existența unei convenții internaționale încheiată în acest sens. Prin efectul ei, regimul național este înlaturat.

Reciprocitatea de fapt constă în practica dintre statele în cauză privind drepturile străinilor. Legislația noastră recunoaște străinilor unele drepturi sub condiția reciprocității. Asftel, de pildă, art. 1069 alin. (2) din Codul de procedură civilă dispune că cetățenii străini beneficiază în fața instanțelor române , în procesele civile internaționale, de scutiri și reduceri de taxe și alte cheltuieli de procedură, precum și de asistență juridică gratuită, în aceeași măsură și în aceeași condiții ca și cetățenii români, sub condiția reciprocității cu statul de cetățenie sau de domiciliu al solicitantului. La fel, conform art. 1070 din Codul de procedură civilă, sub condiția reciprocității, un cetățean străin sau o persoană juridică de naționalitate străină nu poate fi ținut să depună cauțiune sau obligat la vreo altă garanție pentru motivul că este străin sau nu are domiciliul sau sediul în România. Tot astfel, hotărârile judecătorești străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă, alături de alte condiții, îndeplinite cumulativ, există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea așa cum prevede art. 1081 alin (1) lit. c) din Codul de procedură civilă1.

3. Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.

Potrivit acesteia, străinii cetățeni ai unui anumit stat beneficiază de drepturi și avantaje cel puțin egale cu cele pe care le au cetățenii unor state terțe. Această formă de tratament presupune o convenție internațională încheiată prin care s-a acordat clauza națiunii celei mai favorizate2, în mod reciproc, asigurându-se astfel egalitatea dintre state. Domeniile în care această clauză își are aplicabilitatea sunt: comerțul și plățile internaționale; transportul

1 Ibidem, op. cit. p. 1002 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 179

8

internațional; drepturile și obligațiile persoanelor fizice și juridice; stabilirea misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare, privilegiile, imunitățile și tratamentul lor; proprietatea intelectuală ( incluzând dreptul de inventator și cel de autor pentru opere literare și artistice); administrarea justiției. De-a lungul timpului România a încheiat numeroase convenții internaționale prin care s-a acordat reciproc aceasta clauză. Printre statele cu care s-au contractat astfel de acorduri se numără: Austria, Italia și Franța privind garantatea reciprocă a investițiilor; Belgia și Italia pentru evitarea dublei impuneri, S.U.A pentru facilitarea relațiilor și schimburilor economice. Relațiile diplomatice cu acest din urmă stat au trecut sub un con de umbră la sfârșitul anilor `80 când guvernul american a anunțat hotărârea de a retrage României clauza națiunii celei mai favorizate. Ulterior acest privilegiu a fost negociat la Washington DC în perioada 1992-1994 și a avut ca deznodămând reacordarea acestui avantaj țării noastre.

Clauza națiunii celei mai favorizate, însă, asigură o egalitate abstractă, fără a indica întinderea reală a drepturilor, spre deosebire de regimul național. De aceea în practică se constată și limite de aplicare a acestui privilegiu, micșorându-i-se mult aria de influență mai ales în rândul convențiilor cu caracter economic. Aceste rezerve au fost justificate prin apărarea unor situații preferențiale și punerea la adăpost față de pretențiile terților sau când anumite interese esențiale determină înlăturarea clauzei1.

4. Regimul special.

În baza acestui regim, unele categorii de străini și în domenii de activitate determinate, pot beneficia de anumite drepturi prevăzute în legislația națională sau în tratate și acorduri internaționale. Regimul special se completează cu tratamentul național și clauza națiunii celei mai favorizate, în același timp fiind compatibil și cu regimul reciprocității.

Capitolul IIIDrepturile și obligațiile străinilor în România

1. Considerente și justificări în legislația română

La ora actuală, în cele mai multe dintre statele lumii, regimul juridic al străinilor este parțial cel național, în raport cu proprii cetățeni, și în ansamblu nediscriminatoriu, în raport cu

1 M.-V. Antonescu, op. cit. p. 198

9

străinii cetățeni ai altor state. Indiferent de regimul aplicabil lor pe teritoriul unui stat, aceștia au obligația de a respecta actele normative și ordinea juridică aflate acolo în vigoare, obligația de a nu întreprinde nimic împotriva acelui stat precum și obligația de loialitate față de țara care i-a primit. Aceste categorii de îndatoriri tind să se incadreze mai mult în sfera moralității și a onestității în ceea ce privește raporturile cu țara gazdă. Dacă prin nerespectarea obligației de a nu întreprinde nimic împotriva statului care îi primește există sancțiunea expulzării sau declararea ca fiind indezirabil, în ceea ce privește loialitatea, aceasta este mai greu de dovedit și de însușit pentru străin mai ales dacă acesta provine dintr-un sistem de drept cu o societate unde valorile sociale sunt diferit ierarhizate față de cele ale țării de reședință. Aici vor interveni ca factori amelioratori capacitatea de integrare și adaptare a fiecărui individ în parte la noua societate primitoare.

Dincolo de toate acestea, problema străinilor trebuie tratată de fiecare țară cu multă prudență, deoarece expulzările nejustificate, restricționarea excesivă a intrării străinilor ori chiar interzicerea ei, ar putea fi interpretate la nivel de relații internaționale drept acte ostile, provocatoare, care pot genera chiar măsuri de retorsiune1. În acest context, doctrina a scos în evidență următoarele orientări2:

un stat are datoria, în principiu de a permite intrarea străinilor pe teritoriul său, dar în același timp își poate rezerva dreptul de a condiționa această intrare ajungându-se până la a refuza admiterea categoriilor de străini considerați indezirabili;

expulzarea străinilor este posibilă însă numai pentru motive temeinice;

Este general valabil în practica statelor că în conformitate cu principiul nediscriminării, străinii nu pot avea mai multe drepturi decât cele recunoscute de legea statului de reședință propriilor săi cetățeni. Pentru aceștia tratamentul național reprezintă maximum de drepturi pe care le pot avea. Pe de altă parte, regimul național permite străinului să aibe mai multe drepturi decât în țara sa de origine lucru mai rar întâlnit3.

După cum am amintit mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin (1) din Constituție, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în țara noastră se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor. Aliniindu-se reglementărilor din statele de drept moderne democratice, România acordă străinilor un regim juridic național, cu anumite excepții. Articolul 1 din O.U.G nr. 194/ 2002 arată că: ”prezenta ordonanță de urgență constituie cadrul prin care sunt reglementate intrarea, șederea și ieșirea străinilor pe teritoriul României sau de pe acesta, drepturile și obligațiile acestora, precum și măsuri specifice de control al imigrației, în conformitate cu obligațiile asumate de România prin documentele internaționale la care este parte”.

În baza regimului național, străinii beneficiază de anumite drepturi și obligații, examinate în continuare.

1 RETORSIÚNE, retorsiuni, s.f. Luarea de către un stat față de altul a unor măsuri coercitive asemănătoare celor pe care cel din urmă le-a luat împotriva celui dintâi. - Din fr. rétorsion.2 I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 138.3 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 181.

10

2. Drepturile străinilor

În primul rând, străinilor le sunt garantate drepturile și libertățile democratice fundamentale prevăzute de Constituția României și de reglementări internaționale, cum sunt: dreptul la viață și integritate fizică și psihică; libertatea individuală; dreptul la apărare; dreptul la liberă circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; libertatea de conștiință și de exprimare; secretul corespondenței, dreptul la informații, dreptul la invățătură; accesul la cultură; dreptul la ocrotirea sănătății; dreptul la un mediu sănătos; libertatea de întrunire; dreptul de succesiune; dreptul la proprietate privată, dreptul de a fi parte în justiție1 etc.

Aceste prevederi cu valoare de principiu derivând din Constituție sunt aprofundate cu dispoziții cuprinse în reglementări interne cu caracter special. O.U.G. nr. 194/2002, republicată, prevede că străinii aflați legal în țara noastră se pot deplasa liber și își pot stabili reședința ori după caz, domiciliul oriunde pe acest teritoriu, iar cei care locuiesc legal în România și părăsesc temporar țara au dreptul de a reintra pe toată durata valabilității permisului de ședere.

Totodată, străinii cu reședința sau domiciuliul în România pot beneficia de măsuri de protecție socială din partea statului român, în aceleași condiții ca și cetățenii români.

De asemenea, străinilor cărora li s-a eliberat un document de către Oficiul Român pentru Imigrări au dreptul de a verifica datele personale înscrise în acesta și, eventual, de a solicita corectarea sau eliminarea unor date care nu corespund realității.

Cei cuprinși în sistemul de învățământ, de toate gradele, au acces, fără restricții, la activitățile școlare și de instruire.

O situație aparte au străinii care sunt titulari ai unui drept de ședere permanentă, în sensul că beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățenii români în privința următoarelor aspecte:

accesul pe piața muncii, inculsiv în privința condițiilor de angajare și de muncă, la activități economice în mod independent și la activități profesionale, cu condiția ca activitatea desfășurată să nu presupună, chiar și ocazional, exercitarea unor prerogative ale autorității publice;

accesul la toate formele și nivelurile de învățământ și de pregătire profesională, inclusiv la acordarea burselor de studiu;

echivalarea studiilor și recunoașterea diplomelor, a certificatelor, a atestatelor de competență și a calificărilor profesionale, în conformitate cu reglementările în vigoare;

securitatea socială, asistența și protecția socială; asistența de sănătate publică; deduceri de impozit pe venitul global și scutiri de taxe; accesul la bunuri și servicii publice, inclusiv obținerea de locuințe

1 A. Fuerea, Drept internațional privat, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 203.

11

libertatea de asociere, afiliere și apartenență la o organizație sindicală sau profesională1

Tot legea fundamentală conține și răspunsul la eventualele conflicte de reglementare între legea internă și tratatele internaționale relative la drepturile omului, în sensul că vor avea prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care legislația internă cuprinde dispoziții mai favorabile.

Se apreciază că dacă se recurge la restrângerea exercitării drepturilor și libertăților democratice acest fapt se justifică numai în situații excepționale expres reglementate. Conform textului constituțional enunțat în art. 53 atare situații se pot referi la: apărarea securității naționale, a ordinii a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav2. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, aplicându-se proporțional cu situația care a determinat-o și în mod nediscriminatoriu, fără a duce atingeri altor drepturi.

Reamintim că asimilarea în drepturi cu proprii cetățeni nu este totală, fiind firesc să existe unele limitări. Avem în vedere, în primul rând lipsa drepturilor politice (dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul autorităților publice locale sau centrale). De asemenea, străinii nu pot ocupa funcții și demnități publice; nu pot organiza și nici susține financiar partide politice ori alte organizații de aceeași factură, nu pot activa în cadrul unei formațiuni politice3.

Ca o excepție de la această interdicție, în art. 16 pct. 4 din Constituție se menționează că în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice, au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale4.

Străinii beneficiază de drepturi civile cum sunt dreptul de proprietate, dreptul de moștenire, drepturile de familie etc. În ceea ce privește dreptul de proprietate privată se impun unele precizări. Anterior adoptării Legii nr. 312/2005, cetățenii străini și apatrizii nu puteau dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor din România în nici un mod, și sub acest aspect interdicția era clară. Cel mult aceștia beneficiau de un drept de proprietate asupra unei construcții sau de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra terenurilor. La acest rezultat s-a ajuns prin interpretarea per a contrario a textului legislativ în sensul că dacă legiuitorul nu s-a referit expres și la dezmembrăminte dreptului de proprietate și nici la folosința pe calea superficiei atunci acestea rămân valabile a se aplica.

Actuala reglementare vine să înlăture unele neajunsuri. De aceea trimitem din nou la textul constituțional unde art. 44 dispune că cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de

1 Art. 75 din O.U.G. 194/2002, republicată.2 N. Diaconu, op. cit., p. 1323 I. Macovei, op. cit., p. 110.4 Ținca, O., Dreptul de vot și dreptul de a fi ales al cetățeanului Uniunii Europene la alegerile locale într-un alt stat membru, R.R.D. nr. 2/2008.

12

reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. Se observă deci o schimbare de viziune și importanța acordată dreptului comunitar prin alinierea legislației în consonanță cu dispozițiile sale1.

Străinul se bucură de drepturile asupra operelor literare și artistice, de dreptul de invenție, de dreptul de autor precum și drepturile conexe2.

Aceștia au drepturi procesuale într-un proces de drept internațional privat prin posibilitatea de a sta în justiție. Avem în vedere dispozițiile Codului de procedură civilă din 2010, Cartea a VII-a intitulată Procesul civil internațional3.

Conform art. 1069 alin. (1) persoanele fizice și persoanele juridice străine au, în condițiile legii, în fața instanțelor române, aceleași drepturi și obligații procesuale ca și cetățenii români, respectiv persoanele juridice române.

Aliniatul (2) al aceluiași articol dispune că cetățenii străini beneficiază în fața instanțelor române, în procesele civile internaționale, de scutiri și reduceri de taxe și alte cheltuieli de procedură, precum și de asistență judiciară gratuită, în aceeași măsură și în aceleași condiții ca și cetățenii români, sub condiția reciprocității cu statul de cetățenie sau de domiciliu al solicitantului. Sub aceeași condiție a reciprocității, reclamantul de cetățenie străină sau persoană juridică de naționalitate străină, nu poate fi ținut să depună cauțiune sau obligat la vreo altă garanție pentru motivul că este străin sau nu are domiciliul ori sediul în România (cautio judicatum solvi)

Există și instituția curatorului special enunțată de art. 1071 din Codul de procedură civilă din 2010. În situațiile în care reprezentarea ori asistarea străinului lipsit de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu a fost asigurată conform legii sale naționale, iar din această cauză judecata procesului întârzie, instanța îi va putea numi în mod provizoriu un curator special.

Accesul la justiție al străinului mai este reglementat și prin intermediul Legii nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială. Astfel:

condiția străinului în justiție (art. 30), în sensul că persoanele fizice sau juridice străine au dreptul să se adreseze liber și nestânjenit autorităților judiciare române, să formuleze cereri, să introducă acțiuni și să-și susțină interesele;

condițiile de aplicare a legii (art. 33), în sensul că dispozițiile privind asistența juridică gratuită și scutirea de cauțiune se aplică persoanelor fizice sau juridice străine aparținând statelor cu care românia are sau va avea convenții bilaterale cu prevederi în acest sens, ori față de care România este ținută de convenții

1 Drăgușin, C., Birlog, D., Dobândorea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini, apatrizi și persoanele juridice străine, Dreptul nr. 6/2007.2 I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 172.3 Codul de procedură civilă din 2010 nu este încă în vigoare aflându-se în dezbatere publică și la ora actuală. Rămân aplicabile totuși potrivit dispozițiilor tranzitorii, art. 148-181 ale Legii nr. 105 din 17 iulie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, lege care, a fost abrogată expres odată cu punerea în aplicare a Noului cod civil.

13

multilaterale la care este sau va fi parte; pentru alte state aceste dispoziții se aplică numai pe bază de reciprocitate1.

Alte drepturi de care pot beneficia străinii veniți în România se află în strânsă legătură cu activitatea comercială. Străinul persoană fizică poate stabili raporturi juridice cu firme române2. În condițiile legii, străinii pot fi angajați de persoane juridice sau fizice române sau străine. De asemenea, străinii pot face acte de comerț, pot încheia acte juridice cu persoane fizice sau persoane juridice care domiciliază în țara noastră sau au aici sediul. Personalul reprezentanților societăților comerciale și organizațiilor economice străine, poate fi format din cetățeni români cu domiciliul în România sau în străinătate, precum și din străini. Pentru cetățenii români domiciliați în străinătate și cetățenii străini este necesar permisul de muncă pentru angajare. Contractele de muncă se încheie direct cu reprezentanțele menționate din România.

Mai sunt și alte aspecte de menționat în privința drepturilor pe care le-ar putea avea străinii dacă ne referim la importanța actelor și faptelor de stare civilă. Dacă survine decesul unui cetățean străin pe teritoriu românesc, înregistrarea morții făcută la organele noastre de stare civilă, se comunică misiunii diplomatice sau oficiului consular al țării respective acreditate în România, prin Ministerul de Interne. Celelalte acte și fapte de stare civilă se pot înregistra la organele române de stare civilă (înregistrare facultativă)3.

Importanța domiciliului în dreptul internațional privat. Până la revoluția din Franța din 1789, domiciliul era singurul criteriu pe baza căruia se determina legea competentă să guverneze statutul personal (starea capacitatea și relațiile de familie). Cărțile de specialitate, în mod sugestiv evidențiau că, ”statutul persoanei” o urma ca o umbră, oriunde s-ar fi deplasat aceasta, așa cum ”o cicatrice urmează corpul”4 (sicut umbra, sicut cicatrix in corpore). Această teorie era folositoare autorilor din Școala franceză a statutelor, deoarece la acea vreme încă nu se cunoștea teoria drepturilor câștigate, în vederea asigurării identității stării și capacității persoanei dincolo de frontierele regiunii cutumiare.

Școala franceză a statutelor (secolele XVI – XVIII) se referă la domiciliul de origine, acesta fiind locul unde o persoană s-a născut sau domiciliază părinții săi, și care înlocuia domiciliul actual, acesta din urmă putându-se schimba, dar domiciliul de origine era invariabil. Elementul de stabilitate din cadrul noțiunii de domiciliu de origine, a trecut și în dreptul englez prin intermediul Școlii olandeze a statutelor. Astfel, s-a ajuns la concluzia că domiciliul presupune, pe lângă elementul de fapt (care era reședința – factum) și elementul intențional (animus – intenția de a se stabili într-un anumit loc).

Această concepție se regăsește și în dreptul român, fiind chiar de actualitate. Apariția Codului civil francez din 1804, reprezintă momentul când s-a trecut de la criteriul domiciliului, la cel al cetățeniei sau naționalității. Ulterior s-a ajuns la concluzia că nici acest din urmă criteriu nu este mulțumitor pentru practicieni astfel încât, mai întâi aceștia și apoi

1 N. Diaconu, op. cit., p. 1412 I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 180 3 Ibidem, p. 1834 M.V. Jakotă, Drept Internațional Privat, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997, p. 9.

14

literatura de specialitate s-au orientat din nou către criteriul domiciliului, mai ales cele care adoptaseră soluția Codului civil francez.

Totuși, raporturile juridice cu un element străin începeau să invoce noi cerințe ce nu puteau fi satisfăcute în totalitate de vechiul criteriu al domiciliului. În plus s-a adus și argumentul revoluționării noțiunii de domiciliu, în sensul că lipsea elementul intențional animus, acesta fiind calificat diferit în sistemele de drept internațional privat din Europa. Așa s-a ajuns la apariția noțiunii de ”reședință”. Această noțiune s-a dovedit a fi extrem de utilă, atât persoanelor care se adresau autorităților locale la un moment dat, cât și acestora din urmă în momentul în care rezolvau cauzele cu operativitate deoarece se refereau la legea forului.

În acest sens s-au exprimat Convențiile de la Haga, legislațiile naționale și practica instanțelor sau autorităților naționale. Noțiunea de ”reședință” și-a dovedit importanța în dreptul internațional privat mai ales dată fiind amploarea deosebită pe care au căpătat-o relațiile economice internaționale în ultimele decenii ale secolului trecut, iar pe de altă parte, fenomenul migraționis care se manifestă în special spre statele dezvoltate ale Europei de Vest. Aceste țări, așadar, se confruntă cu o creștere a numărului cetățenilor străini aflați pe teritoriul lor, accentuându-se în acest fel instabilitatea teritorială. Ca urmare, luând în calcul acești factori, statele respective s-au văzut nevoite să acorde o importanță tot mai mare și să folosească în același timp tot mai mult criteriul ”reședinței”.

Exemplul clasic care a evidențiat utilitatea acestui concept, este cel al familiilor mixte în care părinții aveau fiecare o altă cetățenie, iar legea forului, care era legea aplicabilă a fost determinată pe baza legii reședinței1.

Cu privire la persoana fizică română în legislația noastră, Codul Civil civil, aflat în vigoare conține referiri exprese la noțiunea de reședință. Articolul 86 dispune că cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu exceptia cazurilor anume prevăzute de lege; iar articolul 88 vine cu o definiție: ”Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară”. Legiuitorul nostru nu permite unei persoane fizice române să aibă decât o singură reședință, la fel cum nu poate avea decât un singur domiciliu, chiar și atunci când deține mai multe locuințe2. Reședința se trece în actul de identitate, la cererea persoanei fizice care locuiește mai mult de 15 zile la adresa la care are locuința secundară și se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an, având valabilitate pe timpul cât persoana locuiește în mod efectiv la adresa declarată ca reședință.

De asemenea, despre noțiunea de reședință, găsim în O.U.G. nr. 97/2005 următoarea definiție:”adresa la care persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.”3

În ceea ce o privește pe persoana fizică străină,în dreptul comun român, reședința sa nu are o definiție specifică, și pe cale de consecință, urmează să asimilăm conținutul noțiunii de reședință a persoanei fizice române cu cea a persoanei fizice străine și va consta în ”adresa

1 A. Ciucă, Statut personal și naționalitate în dreptul internațional privat, Ed. Fundației AXIS, Iași, 2005, p. 67.2 Art. 86 alin. (2) Cod Civil3 Art. 29 din actul normativ incident, republicat in 2011

15

la care parsoana fizică străină declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu”.La o privire de ansamblu asupra dreptului comun român, observăm că nu găsim precizat în mod expres egalitatea dintre cele două sintagme, această chestiune putând da naștere unor confuzii. În orice caz, despre persoana fizică străină se specifică lacunar expresii cum ar fi: ”străinii cu domiciliul sau reședința în România”. Un exemplu mai concret prin care se acodă un drept străinilor precizează ca: ”Străinii aflați legal în România se pot deplasa liber și își pot stabili reședința sau după caz, domiciliul oriunde pe teritoriul României” sau ”pot beneficia de măsuri de protecție socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români, numai străinii cu reședința sau domiciliul în România. De altfel, în cazul prelungirii dreptului de ședere temporară, sau acordarea dreptului de ședere temporară, se face referire doar la domiciliul străinului, ce urmează a fi asimilat cu dreptul de ședere permanentă, fără a se preciza în vreun fel o explicație a noțiunii de ”reședință a străinului” în România.

Noțiunea de rezident. Conținutul noțiunii de rezident a cunoscut și cunoaște încă fluctuații importante în ce privește interpretarea sa. La acest lucru au contribuit și schimbările legislative din ultima periodă cum ar fi modificarea O.U.G. nr. 194/2002 prin intermediul Legii nr. 56/2007. Această din urmă lege, reprezintă un act normativ care are menirea să transpună în legislația română Directive ale Consiliului Uniunii Europene1.

Astfel, înainte de adoptarea acestui act normativ, prin noțiunea de rezident se înțelegea potrivit dreptului comun cu privire la regimul străinilor în România, străinul titular al unui permis de ședere temporară pe teritoriul României, acordat în condițiile legii, iar prin noțiunea de rezident permanent se înțelegea străinul titular al unui permis de ședere permanentă pe teritoriul României, acordat de asemenea în condițiile legii. Deci, modificarea avută în vedere mai sus vine cu o completare la înțelesul noțiunii de rezident deja cunoscut, stabilind conținutul ei ca fiind: ”străinul titular al unui permis de ședere temporară sau al unei cărți de rezidență” acordate în condițiile legii. Pe cale de consecință se realizează și modificarea noțiunii de rezident permanent, ajungându-se la: ”străinul titular al unui permis de ședere permanentă sau al unei cărți de rezidență permanentă”, de asemenea acordată în condițiile legii.

La originea acestei modificări se află desigur introducerea în textul O.U.G. nr.194/2002 prin intermediul Legii 56/2007 a secțiunii intitulată ”Cărțile de rezidență pentru străinii membri de familie ai cetățenilor români” în cadrul Capitolului VI ”Documente care se eliberează străinilor”.

Doctrina2 a demonstrat faptul că, noțiunile de rezident și nerezident nu beneficiză de calficări generice. Acestea fiind concepte cu grad mare de tehnicitate, ce interesează doar anumite materii, ele sunt susceptibile de definiții particulare, în domeniile care le întrebuințează (fiscal, valutar etc.). Spre exemplu, în înțelesul legii fiscale române prin

1 Ca exemple: Directiva Consiliului privind dreptul la reunificare familială; pentru statutul cetățenilor statelor terțe care sunt rezideți pe termen lung; asistența în cazul tranzitului pentru scopul îndepărtării pe calea aerului; privind condițiile admisiei cetățenilor statelor terțe în scop de studii, schimb de elevi, pregătire neremunerată sau servicii de voluntariat.2 S. Dumitrache, Unele considerații privind noțiunile de ”rezident”, ”nerezident”, ”național” și ”străin” folosite de legislația în vigoare, R.D.C nr. 4/1997, p. 94

16

rezident se înțelege „o persoană juridică română sau orice persoană fizică care este domiciliată sau are un domiciliu stabil în România sau care este prezentă în România pentru o perioadă sau perioade care depășesc în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârșind în anul calendaristic vizat. Per a contrario, prin persoană juridică nerezidentă trebuie înțeles persoana juridică străină, iar prin persoana fizică nerezidentă, acea persoană fizică care, cumulativ, nu este domiciliată în România și nu este prezentă în România sau este prezentă pentru o perioadă sau perioade ce nu depășesc în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni.

În completare, actuala lege fiscală1 prevede că prin persoana fizică rezidentă se înțelege orice persoană fizică ce îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții:

are domiciliul în România; centrul intereselor vitale este amplasat în România; este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depășesc

în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;

este cetățean român care lucrează în străinătate, ca funcționar sau angajat al României într-un stat străin;

Prin derogare de la acestea, nu este persoană fizică rezidentă un cetățean străin cu statut diplomatic sau consular în România, un cetățean străin care este funcționar ori angajat al unui organism internațional sau interguvernamental înregistrat în România, un cetățean străin care este funcționar sau angajat al unui stat străin în România și nici membrii familiilor acestora.

Totodată există autori care au criticat exprimarea legiuitorului român în domeniul regimului circulației pe drumurile publice, reglementat de către O.U.G. nr. 195/12 decembrie 2002 privind circulația pe drumurile publice. Astfel în art.26^1 alin. (1) introdus prin modificările din 2007, se face referire la rezidența normală: ”Persoanele cu domiciliul sau reședința în România, precum și cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene care se află la studii în România pentru o perioadă de cel puțin 6 luni sau care au rezidență normală în România pot solicita obținerea permisului de conducere la autoritățile competente să le examineze”. Alineatul (2) al aceluiași text de lege explică ce se înțelege prin această sintagmă și anume ”locul unde o persoană locuiește în mod obișnuit, adică cel puțin 185 de zile într-un an calendaristic, datorită unor legături personale și profesionale sau, în cazul persoanelor fără legături profesionale, datorită unor legături strânse între acestea și locul în care locuiesc”.

Critica a căzut în special asupra folosirii sintagmei de ”rezidență normală”, întrucât din punctul de vedere al aceluiași autor2, acesta apreciază că, în genere, se poate vorbi despre o persoană rezidentă sau nerezidentă (persoană fizică sau juridică, rezidentă temporar sau permanent), iar nu de o persoană cu rezidență ”normală” sau ”anormală”.

De asemenea se mai observă și o altă discordață a legiuitorului în ceea ce privește numărul de zile de la care o persoană, în domeniul circulației pe drumurile publice, este 1 A se vedea art. 7 alin (1) pct. 23 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal republicat in 2011.2 A.C. Tătar, op. cit., p. 63

17

apreciată ca având o ”rezidență normală” și anume de 185 de zile. După cum am arătat mai sus, legislația fiscală prevede că este considerată rezidentă în țara noastră, o persoană fizică care este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depășesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat.

Un alt domeniu în care găsim reglementată noțiunea de rezident este legislația privind regimul liberei circulații a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European pe teritoriul României1. Astfel se precizează că prin noțiunea de rezident se înțelege cetățeanul Uniunii Europene sau membrul de familie al acestuia care își exercită dreptul la liberă circulație și rezidență pe teritoriul României, în condițiile legii. De asemenea, sintagma ”drept de rezidență” se explică prin dreptul cetățeanului Uniunii Europene de a rămâne și de a locui pe teritoriul României, în condițiile legii.

În considerarea celor expuse din cadrul diferitelor domenii privind definirea termenului de ”rezident” reiese că acesta este definit în funcție de ramura legislativă care o reglementează, fiecare având definiții asemănătoare, dar în același timp, diferite tocmai datorită specificității fiecărei ramuri de drept (fiscal, administrativ etc.).

3. Obligațiile străinilor

Potrivit art. 4 alin (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, pe timpul șederii în țara noastră străinii sunt obligați să respecte legislația română. Această obligație generală, presupune în chip firesc, cunoșterea legii române, fiind incident și în privința străinului adagiul ”nemo censetur ignorare legem”. Luând în considerare regimul național, simetria juridică impune ca străinii să aibă cel puțin aceleași obligații ca și cetățenii români. Ei trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Pe de altă parte, legea poate impune unele obligații în considerarea calității de străin, de exemplu în cazul schimbării stării civile sau prevede că străinii nu au anumite obligații, cum este aceea de a satisface serviciul militar. În condițiile legii, străinul trebuie să se prezinte la organul competent pentru a fi luat în evidență. Anumite categorii de străini, de exemplu membrii delegațiilor oficiale sunt exceptate de la această obligație. Pentru motive întemeiate, se poate limita dreptul străinilor de a se deplasa în țară ori se poate stabili temporar domiciliul sau reședința acestora într-o anumită localitate.

Cu titlu particular menționăm o serie de obligații2:

respectarea scopului pentru care li s-a acordat dreptul de a intra și, după caz, de a rămâne pe teritoriu românesc;

să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat șederea;

1 O.U.G. nr.102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European.2 D. Lupașcu, op. cit., p. 115

18

să depună toate diligențele necesare pentru a ieși din România până la expirarea perioadei pentru care li s-a aprobat șederea;

să se supună, în condițiile legii, controlului pentru trecerea frontierei de stat ori, după caz, controlului organelor de poliție și al altor autorități publice;

să plătească taxele și impozitele prevăzute de legislația română; să anunțe organul de poliție competent teritorial, în termen de 3 zile, despre

intrarea pe teritoriul României; în cazul cazării în hoteluri sau alte amenajări turistice, străinul are obligația de a îndeplini formalitățile privind luarea în evidență la administrația locului respectiv, care, în termen de 24 de ore va comunica datele necesare organului de poliție competent teritorial;

să declare la formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări care le-a acordat dreptul de ședere o serie de chestiuni, precum: modificări privind situația personală (cum ar fi schimbarea cetățeniei; încheierea, desfacerea sau anularea unei căsătorii, nașterea de copii, decesul membrilor de familie aflați pe teritoriul României); modificări privind angajarea în muncă; pierderea, prelungirea valabilității sau schimbarea documentelor de trecere a frontierei de stat; schimbarea domiciliului sau reședinței, etc.

Cu toate că nu constituie o obligație specifică străinilor (fiind deopotrivă aplicabilă și propriilor cetățeni), art.4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, prevede interdicția inițierii, organizării, participării sau finanțării de manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale.

De asemenea, așa cum am mai amintit, străinilor le este interzis să organizeze partide politice pe teritoriul României, ori alte organizații și grupări similare acestora, nu pot ocupa funcții și demnități publice, civile sau militare decât în condițiile dreptului comunitar. Interesul politic și social impune anumite reguli de protecție pentru ocuparea funcțiilor și demnităților din sfera guvernării sau a exercitării autorității statale1.

Capitolul IVIntrarea, șederea și ieșirea străinilor din România

1. Intrarea străinilor pe teritoriu românesc

Străinii pot intra pe teritoriul țării noastre, potrivit art. 6 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194 din 2002, dacă îndeplinesc următoarele condiții:

posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de statul român;

1 I. Macovei, op. cit., p. 120

19

posedă viză română acordată în condițiile prezentei ordonanțe de urgență sau, după caz, posedă permis de ședere valabil, dacă prin înțelegeri internaționale nu s-a stabilit altfel;

prezintă documente care justifică scopul și condițiile șederii lor și care fac dovada existenței unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreținere pe perioada șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul către alt stat în care există siguranța că li se va permite intrarea;

prezintă garanții că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinație sau că vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflați în tranzit;

nu sunt incluși în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interzicerii în România sau care au fost declarați indezirabili;

nu au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obținerea vizei sau, după caz, la intrarea pe teritoriul României, ori nu au încercat să treacă frontiera României cu documente false;

pe numele lor nu au fost introduse alerte în sistemul informatic Schengen în scopul refuzării intrării;

nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică.

De la aceste dispoziții se admit și unele derogări. Străinii membri de familie ai cetățenilor români și străinii titulari ai unui drept de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene li se permite intrarea pe teritoriul României fără îndeplinirea unora dintre condiții. Aceștia nu trebuie să justifice scopul și condițiile șederii lor, existența unor mijloace corespunzătoare pentru întreținere și nici să prezinte garanții referitoare la permiterea intrării pe teritoriul statului de destinație ori de părăsire a teritoriului României.

O altă categorie de străini este formată din străinii titulari ai unui permis de mic trafic la frontieră. Pe lângă beneficiile menționate mai sus, ei pot intra pe teritoriul țării noastre fără să posede viza română sau permis de ședere valabil.

Elevii care sunt rezidenți într-un stat membru al Uniunii Europene, care călătoresc sau tranzitează teritoriul României în cadrul unei excursii școlare, pot intra și ieși în/din România și pe baza listei de participanți la care face referire art. 26 alin. (3) lit. b), emisă în conformitate cu Decizia Consiliului nr. 94/795/JHA cu privire la o acțiune comună adopată de consiliu în baza articolului K.3.2.b al Tratatului asupra Uniunii Europene, referitoare la facilitățile de călătorie pentru elevii din țările terțe care au rezidența ăntr-un stat membru, publicată în JOCE nr. 327 din 19 decembrie 1994.

Străinilor care staționează în zonele de tranzit internațional ale aeroporturilor, în zonele de tranzit la frontiera de stat sau în centrele de cazare care au regimul zonei de tranzit ori pe ambarcațiunile ancorate în porturi maritime și fluviale, nu li se aplică prevederile prezentei ordonanțe de urgență referitoare la condițiile de intrare și ședere a străinilor pe teritoriul României1.

1 I. Chelaru, Gh. Gheoghiu, op. cit., p. 135.

20

De asemenea conform Hotărîrii Guvernului nr.333/20042, cetățenii elvețieni vor putea intra pe teritoriul României în baza cărții de identitate.

Intrarea străinilor pe teritoriul nostru se poate face prin orice punct de trecere a frontierei de stat deschis traficului internațional de persoane. Străinii pot trece frontiera de stat română și prin alte locuri, în condițiile stabilite prin acorduri și înțelegeri între România și alte state.

În afara condițiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru a li se permite intrarea în țară, legea stabilește o serie de obligații și în sarcina transportatorilor. Astfel, conform dispozițiilor art.7 :

este interzisă aducerea în România de către companiile de transport a străinilor care nu îndeplinesc condițiile de la art. 6 alin. (1) lit. a) și b);

în cazul nerespectării acestor obligații, compania de transport este obligată să asigure transportul imediat al acestora la locul de îmbarcare sau alt loc pe care străinii îl acceptă și unde sunt acceptați. Dacă acest lucru nu este posibil transportatorul este obligat să asigure cheltuielile privind cazarea și întreținerea, precum și toate celelalte chltuieli determinate de îndepărtarea de pe teritoriul României, denumită în continuare îndepărtare;

aceste obligații se aplică și companiilor de transport cu care străinii aflați în tranzit sosesc în România, dacă: transportatorul care urmează să îi preia pentru țara de destinație refuză să îi îmbarce sau autoritățile statului de destinație nu permit intrarea străinilor și îi returnează în România.

1.1. Documentele necesare trecerii frontierei de stat

Acestea trebuie să ateste identitatea și catățenia sau calitatea de apatrid a deținătorului. În conformitate cu art. 10 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194 din 2002, documentele acceptate de statul român sunt următoarele:

pașapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare eliberate, la standardele cerute de practica internațională, de către statele, teritoriile sau entitățile internaționale recunoscute de România;

cartea de identitate sau alte documente similare, pe bază de reciprocitate sau unilateral pentru cetățenii aparținând statelor stabilite prin hotărâre a Guvernului României;

documentele de călătorie ale refugiaților, eliberate în baza Convenției de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților și documentele de călătorie eliberate străinilor cărora li s-a acordat protecție umanitară condiționată;

documentele de călătorie ale apatrizilor, eliberate de statele în care aceștia își au domiciliul.

1.2. Nepermitrea intrării în România.

Intrarea străinilor pe teritoriul statului român poate fi refuzată în unele situații. Potrivit art. 8 alin (1) din sediul materiei, nu se permite intrarea străinilor în următoarele situații:

2 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 259 din 24 martie 2004

21

a) nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002;b) sunt semnalați de organizații internaționale la care România este parte, precum

și de instituții specializate în combaterea terorismului că finanțează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism;

c) există indicii că fac parte din grupuri infracționale organizate cu caracter transnațional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri;

d) există motive serioase să se considere că au săvârșit infracțiuni contra păcii și omenirii, crime de război sau crime contra umanității prevăzute în convenții internaționale la care România este parte.

Spre deosebire de aceste cazuri, care specifică imperativitatea legală a nepermiterii intrării categoriilor de străini care se încadrează în aceste prevederi, actul normativ mai prevede unele cazuri în care se lasă la aprecierea organului competent (poliția de frontieră) dacă să se permită sau nu intrarea în țară a categoriilor de străini respective astfel:

a) au săvârșit infracțiuni pe perioada altor șederi în România ori în străinătate împotriva statului sau a unui cetățean român;

b) au introdus sau au încercat să introducă ilegal în România alți străini;c) suferă de maladii care pot pune în pericol grav sănătatea publică, stabilite prin

ordin al ministrului sănătății.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 56/2007, mai exista un caz în care Poliția de Frontieră putea să nu permită intrarea în țară a unei categorii de străini, și anume în cazul celor care au încălcat anterior în mod nejustificat, scopul declarat la obținerea vizei sau, după caz, la intrarea pe teritoriul României ori au încercat să treacă frontiera României cu documente false sau falsificate. Această situație nu mai este de actualitate, fiind abrogată de pct. 8 al art. I din actul normativ menționat1.

Organele și instituțiile care dețin date și informații cu privire la existența unor situații de natura celor care pot conduce la refuzarea intrării străinilor în România, au obligația să informeze Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Autoritatea pentru străini sau formațiunile teritoriale ale acestora.

Măsura nepermiterii intrării în România a străinului care este în posesia unei vize valabile, acordată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, va fi motivată de organele poliției de frontieră și va fi comunicată imediat persoanei în cauză, Autorității pentru străini și Direcției relații consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Conform dispozițiilor art. 9, străinul căruia i-a fost refuzată intrarea în România este obligat să părăsească imediat punctul de trecere a frontierei de stat către țara de origine sau către orice altă destinație pe care o dorește, făcând excepție teritoriul României.

În cazul în care părăsirea imediată a punctului de trecere a frontierei de stat de către străin nu este posibilă, organele poliției de frontieră pot lua măsura cazării acestuia într-un spațiu sau loc amenajat în acest scop în zona de tranzit, până la încetarea motivelor care fac imposibilă plecarea acestuia, dar nu mai mult de 24 de ore de la data cazării. Dacă motivele

1 A.C. Tătar, op. cit., p. 149

22

care fac imposibilă plecarea străinului nu încetează în termen de 24 de ore de la data cazării, acesta va fi predat Autorității pentru străini în vederea îndepărtării de pe teritoriul României, în condițiile ordonanței de urgență privind regimul juridic al străinilor.

1.3. Regimul acordării vizelor.

Capitolul III din O.U.G. nr.194/2002 privind regimul străinilor în România reglementează regimul acordării vizelor. Documentele necesare trecerii frontierei de stat trebuie să fie prevăzute cu viză română. În înțelesul acestei ordonanțe, viza reprezintă autorizația, materializată prin aplicarea unui colant sau a unei ștampile pe un document de trecere a frontierei de stat valabil, care permite străinului supus acestei obligativități să se prezinte la un punct de trecere a frontierei pentru a solicita tranzitul sau șederea temporară pentru o perioadă determinată,cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege1.

Conform art. 27 alin (2), pentru ca străinului să-i poată fi acordată viza română, la cerere, este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții:

a) sunt îndeplinite condițiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin (1) lit. a), c)-h);

b) nu sunt incidente vreunul dintre motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul României, prevăzute de art. 8 din ordonanță;

c) pe numele străinului nu a fost introdusă alertă privind refuzul eliberării vizei în Sistemul informatic integrat, pe probleme de migrație, azil și vize;

d) pe numele străinului nu au fost primite semnalări privind nepermiterea intrării din partea reprezentanților statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European, precum și ai statelor părți la Acordul privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen la 14 iunie 1985, denumit în continuare Acordul Schengen, în cadrul cooperării consulare;

e) nu există motive să se considere că viza este solicitată în scopul migrării ilegale;

f) străinul nu a fost condamnat definitiv pentru infracțiuni săvârșite în străinătate, incompatibile cu scopul pentru care se solicită acordarea vizei;

g) sunt îndeplinite condițiile generale, prevăzute în prezenta secțiune, precum și condițiile speciale de acordare a vizei în funție de scopul pentru care este solicitată;

În ceea ce privește valabilitatea documentului de călătorie în care urmează să fie aplicată viza, aceasta trebuie să depășească valabilitatea vizei solicitate cu cel puțin 3 luni. Prin excepție, pentru motive de urgență, cu caracter umanitar sau de interes național ori în virtutea unor obligații internaționale asumate de România, pot fi acordate vize și străinilor care se află în posesia unor documente de trecere a frontierei de stat, a căror valabilitate este mai mică decât cea prevăzută legal, cu condiția ca durata de valabilitate a vizei să nu o depășească pe cea a documentului.

1 I. Macovei, op. cit., p. 123

23

Cererea de acordare a vizei trebuie să fie însoțită de documentul de trecere a frontierei de stat, valabil potrivit art. 28, în care să poată fi aplicată viza, de documente care să justifice scopul și condițiile călătoriei, precum și de dovada că posedă mijloace de întreținere1 pe timpul șederii în România și pentru a părăsi teritoriul României. La depunerea cererii de acordare a vizei române solicitantul este, de regulă, chemat la un interviu, acesta concretizându-se într-o discuție purtată de un reprezentant al autorităților române cu persoana solicitantă, în scopul obținerii de informații suplimentare cu privire la datele înscrise în cererile formulate, motivele deplasării și șederii în România și veridicitatea documentelor prezentate. În principiu străinii trebuie să se prezinte personal la autoritățile competente să acorde viza. Sunt exceptate de la aceasta prezență personală figurile marcante ale vieții sociale, culturale, politice sau economice ori cazurile în care străinii trebuie să parcurgă o distanță foarte mare pentru a se prezenta la reprezentanța diplomatică sau consulară a României și numai dacă nu există niciun dubiu cu privire la buna-credință a solicitantului, precum și în cazul unor grupuri organizate, când un organism recunoscut și demn de încredere răspunde de buna-credință a solicitanților2.

Există și cazuri a căror apariție determină refuzul de preluare a cererilor de acordare a vizelor din partea autorităților competente, și acestea constau în:

a) cererea de acordare a vizei nu este însoțită de documentul de trecere a frontierei de stat, în care să poată fi aplicată viza, de acte care să justifice scopul și condițiile călătoriei, precum și de dovada că posedă mijloace de întreținere pe timpul șederii în România și pentru a părăsi teritoriul României;

b) în urma interviului nu s-a demonstrat buna-credință a solicitantului sau a rezultat că străinul nu îndeplinește condițiile generale și speciale pentru acordarea vizei române prevăzute de lege.

1.4. Autorități competente.

Viza română se acordă de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României astfel:

a) fără aprobarea prealabilă a Centrului Național de Vize, străinilor care nu au nevoie de viză pentru a intra pe teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene;

b) cu aprobarea prealabilă a Centrului Național de Vize, pentru străinii care au nevoie de viză pentru a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.

1 Conform art. 29 alin (2) din același act normativ, pot fi acceptate ca dovadă a mijloacelor de întreținere, sumele de bani în valută convertibilă, cecuri de călătorie, carnete de cec asupra unui cont în devize, cărți de credit cu extrasul de cont pentru acestea, emis cu cel mult două zile înaintea solicitării vizei, precum și orice aalte mijloace care dovedesc existența resurselor financiare corespunzătoare.2 I. Chelaru, Gh. Gheoghiu, op. cit., p. 148.

24

Lista statelor ai căror cetățeni au nevoie de viză pentru a intra pe teritoriul României se stabilește de către Ministerul Afacerilor Externe în concordanță cu reglementările Uniunii Europene. În vederea aprobării cererilor pentru acordarea vizelor de scurtă ședere, Centru Național de Vize solicită avizul Oficiului Român pentru Imigrări numai în cazurile stabilite prin protocol aprobat prin ordin comun al ministrului afacerilor externe și ministrului administrației și internelor.

Poliția de Frontieră Română. Vizele de scurtă ședere și de tranzit, se pot acorda cu titlu de excepție, și de către organele poliției de frontieră, în punctele de trecere a frontierei de stat, însă numai în următoarele situații:

a) în caz de urgență, determinată de dezastre, calamități naturale sau accidente;b) în caz de deces sau îmbolnăviri grave ale rudelor apropiate, dovedite cu

documente corespunzătoare;c) în cazul echipajelor și pasagerilor navelor sau aeronavelor, aflate în situații

deosebite, care sunt nevoite să acosteze ori să aterizeze ca urmare a unor defecțiuni, intemperii sau pericol de atac terorist;

d) în cazul funcționarilor care aparțin unor organizații internaționale și au fost delegați să îndeplinească misiuni oficiale în România într-un interval de timp scurt;

e) în cazul marinarilor străini care solicită tranzitul pentru a se îmbarca, reîmbarca sau pentru a părăsi o navă în scopul repatrierii la încetarea contractului de muncă, precum și în cazul chimburilor de echipaje, la cererea agenției de navlosire sau a agenției de navigație a statului în care nava este înmatriculată după efectuarea verificărilor cu privire la: 1) corectitudinea datelor puse la dispoziție privind existența navei pe care urmează să se producă schimbarea într-un port românesc și necesitatea acordării vizei; 2) îndeplinirea celorlalte condiții pentru intrarea în România de către marinarul care face subiectul cererii de viză; 3) itinerariul și mijloacele de deplasare între punctele de trecere a frontierei de stat, inclusiv existența biletului de călătorie în baza căruia marinarul străin urmează să părăsească țara. După efectuarea acestor verificări, dacă datele puse la dispoziție de agenție sunt corecte și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca marinarul să poată intra în țară, șeful punctului de trecere a frontierei de stat va înainta cererea către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în vederea aprobării. În orice caz, aceste vize, acordate de către organele poliției de frontieră, în punctele de trecere a frontierei de stat, se pot acorda pentru perioade care să nu depășească 15 zile, în cazul unei vize scurtă ședere și 5 zile, în cazul vizei de tranzit;

f) din motive umanitare, din motive de interes național, sau datorită unor obligații asumate de România prin documente internaționale.

Drepturile atribuite de viză. Din momentul obținerii vizei, aceasta conferă dreptul titularului de a intra pe teritoriul României, dar numai în situația în care , în momentul prezentării acestuia în punctul de trecere a frontierei de stat, organele Poliției de Frontieră Române constată că nu există vreunul dintre motivele de nepermitere a intrării în România.

25

Ca excepție legiuitorul român menționează cetățenii statelor cu care România a încheiat acorduri în sensul desființării obligativității vizelor, în condițiile și pentru perioadele de ședere stabilite prin aceste acorduri. Această excepție este cu carater general. De asemenea, mai există o excepție cu caracter special și anume străinii piloți de aeronave și ceilalți membri ai echipajului, titulari ai unei licențe de zbor sau ai unui certificat de echipaj prevăzte la anexa nr. 9 la Convenția privind aviația civilă internațională, semnată la Chicago la 7 decembrie 1944, care sunt scutiți de obligativitatea de a avea pașaport și de a avea viză, dar numai în situația în care se află în exercițiul funcțiunii și:

nu părăsesc aeroportul de escală; nu părăsesc aeroportul de destinație nu părăsesc teritoriul orașului situat în apropierea aeroportului; nu părăsesc aeroportul decât pentru a merge la un alt aeroport românesc.

În altă ordine de idei, este specificat dreptul Guvernului român de a excepta, în mod unilateral, de la obligativitatea deținerii vizei, și alte categorii de străini1.

1.5. Tipuri de viză acordate de statul român.

În funcție de scopurile pentru care se acordă vizele pot fi:

a) viză de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul A;b) viză de tranzit, identificată prin simbolul B;c) viză de scurtă ședere, identificată prin unul dintre următoarele simboluri, în

funcție de activitatea pe care urmează să o desfășoare în România străinul căruia i-a fost acordată:

misiune, identificată prin simbolul C/M; turism, identificată prin simbolul C/TU; vizită, identificată prin simbolul C/VV; afaceri, identificată prin simbolul C/A; transport, identificată prin simbolul C/TR; activități sportive, identificată prin simbolul C/SP; activități culturale, științifice, umanitare, tratament medical de scurtă

durată sau alte activități care nu contravin legilor române, identificată prin simbolul C/ZA.

d) viză de lungă ședere, identificată prin unul dintre următoarele simboluri, în funcție de activitatea pe care urmează să o desfășoare în România străinul căruia i-a fost acordată:

desfășurarea de activități economice, identificată prin simbolul D/AE; desfășurarea de activități profesionale, identificată prin simbolul

D/AP; desfășurarea de activități comerciale, identificată prin simbolul D/AC; angajare în muncă, identificată prin simbolul D/AM; studii, identificată prin simbolul D/SD reîntregirea familiei, identificată prin simbolul D/VF;

1 A. Fuerea, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 139.

26

intrarea în România a străinilor căsătoriți cu cetățeni români, identificată prin simbolul D/CR;

activități religioase sau umanitare, identificată prin simbolul D/RU alte scopuri, identificată prin simbolul D/AS.

e) viză diplomatică și viză de serviciu, identificată prin simbolul DS;f) viză colectivă, identificată prin simbolul CL/B sau CL/TU, după cum este

acordată în scop de tranzit, respectiv turism.

Viza de tranzit aeroportuar. Este obligatorie pentru străinii din unele state, prevăzute în lista stabilită în anexa nr. 3 la Instrucțiunile consulare comune adoptate prin decizie a Consiliului Uniunii Europene și care dă dreptul titularului de a a tranzita teritoriul țării noastre, dar numai prin aeroporturile deschise traficului internațional. De asemenea, acest tip de viză este necesar și străinilor care, fără a fi cetățeni ai acestor state, sunt în posesia unui document de trecere a frontierei de stat eliberat de autoritățile statelor respective. Organele competente să o acorde sunt misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, cu aprobarea prealabilă a Direcției generale afaceri consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe în condițiile prezentării biletului de avion valabil până la destinație. Ea permite străinilor rămânerea în zona aeroportuară cel mult 5 zile și nu este necesară pentru:

membrii echipajelor aeronavelor; posesorii de pașapoarte diplomatice și de serviciu sau asimilate acestora; posesorii de permise de rezidență sau documente echivalente eliberate de

statele membre ale Uniunii Europene; posesorii de vize eliberate de un stat membru al Uniunii Europene.

Viza de tranzit. Aceasta dă dreptul titularului de a tranzita teritoriul țării noastre, putând fi eliberată pentru unul, două sau mai multe tranzituri, fără ca durata fiecărui tranzit să depășească 5 zile. Se consideră că1 este important de remarcat faptul că, la ora actuală acest tip de viză poate fi eliberată în mod normal pentru mai multe tranzituri, întrucât până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 55/2007, modelitatea de eliberare cu mai multe tranzituri nu era operabilă decât în mod excepțional. De remarcat faptul că acest tip de viză poate fi folosit pentru toate tipurile de tranzit cu excepția celui aeroportuar. Condițiile ce trebuie îndeplinite în vederea acordării acestei vize sunt:

străinii să fie în posesia vizei unui stat terț și, dacă este cazul, a unui stat limitrof României, care permite acestora continuarea călătoriei;

să posede bilet de călătorie valabil până la destinație sau să prezinte permisul de conducere, cartea verde și documentele de înmatriculare ale mijlocului de transport, în cazul conducătorilor auto, cu excepția însoțitorilor conducătorului auto, care călătoresc împreună cu aceștia.

Viză de scurtă ședere. Aceasta dă dreptul străinului să solicite intrarea pe teritoriul României pentru alte motive decât imigrarea, în vederea unei șederi neîntrerupte sau a mai multor șederi a căror durată să nu depășească 90 de zile, în decurs de 6 luni de la data primei intrări, putând fi eliberată cu una sau mai multe intrări. În cazul în care data intrării pe 1 A.C Tătar, op. cit., p. 165

27

teritoriul României nu poate fi stabilită pe baza mențiunilor din documentul de călătorie al străinului, Autoritatea pentru străini trebuie să procedeze potrivit prevederilor art. 11 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 562/2006 privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere (Codul frontierelor Schengen). Ca și în alte cazuri, și în această situație legiuitorul român a prevăzut unele excepții, cum ar fi situația străinilor care călătoresc în mod frecvent în România, pentru relații de afaceri-cooperare, la solicitarea autorităților administrative centrale sau a societăților comerciale cu mare capacitate economico-financiară. Pentru aceștia, viza de scurtă ședere cu intrări multiple poate fi acordată și pe o perioadă de un an, iar în mod excepțional, pe o perioadă de până la 5 ani, durata șederii neputând depăși 90 de zile în decurs de 6 luni.

Scopurile pentru care se acordă sunt:

misiune – străinilor care, pentru rațiuni ce țin de funcția lor politică, administrativă sau de utilitate publică, trebuie să se deplaseze în România. Acest tip de viză se eliberează străinilor care îndeplinesc funcții în cadrul guvernelor, administrațiilor publice sau organizațiilor internaționale, precum și pentru cei care, prin scopul șederii lor în România, prezintă interes pentru relațiile dintre statul român și statul de apartenență, putându-se elibera și membrilor de familie care îi însoțesc pe aceștia. Se acordă numai de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Rommâniei.

turism – pentru străinul care urmează să călătorească în România pentru motive turistice1;

vizită – pentru străinul care intenționează să se deplaseze în România în vizită la cetățeni români sau străini posesori ai unui permis de ședere valabil2;

afaceri – pentru străinul care intenționează să călătorească în România în scopuri economice sau comerciale, pentru contracte ori tratative, pentru învățarea sau verificarea folosirii și funcționării bunurilor achiziționate sau vândute în cadrul contractelor comerciale și de cooperare industrială, precum și pentru străinul care este sau urmează să devină asociat ori acționar al unei societăți comerciale din România;

transport – pentru străinul care urmează să călătorească pentru perioade scurte, în scopul desfășurării unor activități profesionale legate de transportul de mărfuri sau de persoane3;

1 În acest sens turistul trebuie să prezinte un voucher sau o rezervare fermă la o unitate de cazare turistică și itinerariul călătoriei; bilet de călătorie valabil până la destinație sau permisul de conducere; asigurare medicală; dovada mijloacelor de întreținere. A se vedea art. 35 lit. b) din O.U.G. nr.194/2002.2 Pe lângă bilet de călătorie sau permisul de conducere, cartea verde și documetele de înmatriculare,asigurare medicală la acestea se adaugă invitația autentificată din partea persoanei vizitate, din care să rezulte că aceasta va asigura costurile privind îndepărtarea, în cazul în care străinul invitat nu părăsește România până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză. A se vedea art. 35 lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002.3 Pentru acordarea acesteia, străinii trebuie să prezinte: documente care să ateste profesia solicitantului, precum și activitatea ce urmează a fi desfășurată pe durata șederii; asigurare medicală; permisul de conducere, cartea verde și documetele de înmatriculare ale mijlocului de transport; licența de transport și licența de execuție.

28

activități sportive – pentru străinul care urmează să intre în România pe o durată limitată în vederea participării la competiții sportive4;

activități culturale, științifice, umanitare, tratament medical de scurtă durată sau alte activități care nu contravin legilor române, în condițiile justificării prezenței în România.

Conform alin. (4) al art. 23 din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere pe teritoriul României ce este conferit străinului prin viză de scurtă ședere, nu poate fi prelungit, aceasta fiind principala diferență față de viza de lungă ședere, ultima oferind posibilitatea titularului de a obține stabilirea domiciliului în România. Acest tip de viză se acordă se acordă de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României în următoarele condiții: 1) fără aprobarea prealabilă a Centrului Național de Vize pentru străinii care provin din statele prevăzute în lista menționată la alin. (2) al art. 30 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru care nu este necesară procedura invitației; și, 2) cu aprobarea prealabilă a Centrului Național de Vize, pentru străinii care provin din statele menționate în lista prevăzută la art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002. În scopul aprobării cererilor pentru acordarea vizelor de scurtă ședere, Centrul Național de Vize trebuie să solicite avizul Autorității pentru străini numai în cazurile stabilite prin protocol aprobat prin ordin comun al ministrului afacerilor externe și ministrului administrațiilor și internelor, aviz care se emite de către Autoritatea pentru străini în termen de până la 7 zile lucrătoare de la data primirii solicitării Centrului Național de Vize, în situații temeinic justificate, termenul putând fi prelungit cu până la 7 zile lucrătoare.

Pe lângă toate acestea, legea dă posibilitatea refuzului de acordare a vizei de scurtă ședere, refuz care nu poate fi contestat, deși, spre exemplu în situația refuzului acordării dreptului de ședere permanentă există această cale de atac a contestării în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Viza de lungă ședere, se acordă străinilor, la cerere, pe o perioadă de 90 de zile, cu una sau mai multe călătorii, pentru următoarele scopuri:

desfășurarea de activități economice – străinilor care urmează să desfășoare activități economice în mod independent sau în cadrul unor asociații familiale, în condițiile legii privind organizarea și desfășurarea unor activități economice de către persoane fizice;

desfășurarea de activități profesionale – străinilor care au dreptul de a exercita în mod individual profesii pe teritoriul României, în baza unor legi speciale;

desfășurarea de activități comerciale – străinilor care sunt sau urmează să devină acționari sau asociați cu atribuții de conducere și administrare a unor societăți comerciale din România2;

4 În cazul ei sunt necesare: invitația organizatorilor care să ateste asigurarea medicală și a cazării; lista oficială a delegației sportive străine, cu specificarea calității fiecărui membru; avizul direcției județene pentru sport competente teritorial.2 Pentru aceasta este nevoie de existența unui plan de afaceri care să cuprindă date referitoare la natura, amplasarea, durata activității avute în vedere, precum și nevoile estimate de forță de muncă, dispunerea de fonduri necesare desfășurării activității în valoarea cerută de lege. Cererea de viză va trebui să fie însoțită de avizul Agenției Române pentru Investiții Străine, certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeași valoare juridică; asigurare medicală pe perioada valabilității vizei.

29

angajare în muncă – străinilor care urmează să intre în România în vederea încadrării în muncă. Viza acordată în acest scop se va elibera și sportivilor care urmează să evolueze în cadrul unor cluburi sau echipe din România, în baza unui contract individual de muncă sau a unei convenții civile în condițiile legii1;

studii – străinilor care urmează să intre în România pentru a urma cursuri în învățământul preuniversitar, universitar sau postuniversitar, după caz, ori pentru obținerea unor titluri științifice în cadrul instituțiilor de stat sau particulare acreditate, potrivit legii2;

reîntregirea familiei – străinilor care urmează să intre în România în scopul redobândirii unității familiale3;

activități religioase sau umanitare – străinilor care urmează să intre în România pentru a desfășura activități în domeniul cultelor recunoscute, la cererea acestora, sau în scop umanitar4;

activități de cercetare științifică – străinilor care urmează să intre în România în scopul desfășurării de activități de cercetare științifică;

alte scopuri.

Acest tip de viză, spre deosebire de cea de scurtă ședere, permite străinilor aflați pe teritoriul României să solicite prelungirea dreptului de ședere temporară și să obțină un permis de ședere și se acordă de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, cu aprobarea Centrului Național de Vize, numai după obținerea avizului Autorității pentru străini, aviz care se emite în termen de până la 30 de zile de la data primirii solicitării Ministerului Afacerilor Externe.

În situația străinilor care sunt membri de familie ai cetățenilor români, viza de lungă ședere li se va acorda de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, fără plata taxelor consulare.

Viză diplomatică și viză de serviciu permit intrarea în România, pentru o ședere de regulă, de lungă durată, străinilor titulari ai unui pașaport diplomatic, respectiv de serviciu, care urmează să îndeplinească o funcție oficială ca membri ai unei reprezentanței diplomatice sau ai unui oficiu consular al statului de apartenență în România.

Aceste tipuri de vize se eliberează titularilor de pașapoarte diplomatice, respectiv de serviciu sau asimilate acestora, la solicitarea Ministrului Afacerilor Externe al statului trimițător sau a unei reprezentanțe diplomatice ori consulare a acestuia, precum și membrilor

1 I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 1462 Sunt necesare: scrisoarea de acceptare la studii din partea Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului; dovada achitării taxei de studii; dovada mijloacelor de întreținere, în cuantum de 250 euro lunar, cu excepția celor bursieri ai statlui român, a străinilor cu un ascendent care a avut sau are cetățenie română și a situațiilor când pe bază de reciprocitate s-a stabilit altfel; certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeași valoare juridică, străinii bursieri ai statului român fiind exceptați de la îndeplinirea ultimelor două condiții.3 Se poate acorda pentru: soț/soție; copii minori necăsătoriți ai titularului dreptului de ședere și ai soțilui/soției, inclusiv copiii adoptați în comun de către aceștia; copiii minori, necăsătoriți, inclusiv cei adoptați, ai titularului dreptului de ședere, în cazul în care sunt în întreținerea efectivă a acestuia.4 În acest sens va fi necesar existența avizului Ministerului Culturii și Cultelor ori după caz, al Comisiei interdepartamentale pentru coordonarea și sprijinirea activităților umanitare din cadrul Ministerului Sănătății.

30

de familie, împreună cu care titularul locuiește, și sunt valabile pe perioada misiunii sau în conformitate cu înțelegerile bilaterale la care România este parte.

Viza colectivă este o viză de tranzit sau de scurtă ședere acordată în scop turistic și pentru o periadă care să nu depășească 30 de zile, eliberată unui grup de străini, costituit anterior solicitării, cu condiția ca membrii acestuia să intre, să rămână și să părăsească teritoriul României în grup. Acest tip de viză este eliberat pentru grupuri compuse dintr-un număr de minimum 5 și maximum 50 de persoane. Conducătorul grupului trebuie să dispună de un pașaport individual și după caz, de o viză individuală. În cazul unor grupuri organizate de elevi care sunt cetățeni ai unor state pentru care există obligativitatea vizei și sunt rezidenți într-un stat membru al Uniunii Europene, care călătoresc în România în cadrul unor excursii școlare sau se află în tranzit, se poate permite intrarea fără viză. Dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

grupul să fie însoțit de un cadru didactic din partea școlii care organizează excursia;

să existe o listă oficială a participanților după care aceștia să poată fi identificați;

participanții să fie în posesia unor documente valabile de trecere a frontierei de stat.

Viza colectivă poate fi acordată la frontieră de organele competente, și în cazul marinarilor străini având aceeași cetățenie, care solicită tranzitul în grupuri de 5 până la 50 de persoane, pentru a se îmbarca, reîmbarca sau pentru a părăsi o navă în scopul repatrierii la încetarea contractului de muncă, precum și în cazul schimburilor de echipaje.

Trebuie remarcat că, în conformitate cu dispozițiile srt. 33 din O.U.G. 194/2002 viza poate fi anulată sau revocată în străinătate de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, iar în țară de către Direcția Generală Afaceri Consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la solicitarea motivată a organelor poliției de frontieră cu ocazia controlului pentru trecerea frontierei de stat, ori a Oficiului Român pentru Imigrări atunci când străinii se află pe teritoriul statului român1. Punerea în executare a măsurii anulării sau revocării vizei în țară se face de către organele poliției de frontieră ori, după caz, ale Oficiului Român pentru Imigrări. Aceste autorități pot lua măsura anulării vizei în următoarele situații:

a) se constată că la data solicitării vizei străinii nu îndeplineau condițiile prevăzute de lege;

b) străinii au obținut viza de intrare pe baza unor documente sau informații false;c) străinii au introdus sau au încercat să introducă ilegal în România alți străini ori

au înlesnit transportul sau cazarea acestora;d) străinii au încălcat reglementările vamale sau cele privind frontiera de stat.

Revocarea vizei. Autoritățile competente în acest domeniu. Constituie tot o măsură cu caracter sancționator, ca și anularea vizei și se ia când:

1 I.Chelaru, Gh Gheorghiu, op. cit., p. 149

31

a) străinii nu mai îndeplinesc condițiile cerute la acordarea vizei;b) nu se respectă scopul pentru care a fost acordată viza de intrare;c) după acordarea vizei, străinii au fost declarați indezirabili.

Decizia de anulare sau după caz, de revocare a vizei se comunică străinului, în scris împreună cu motivele care au stat la baza acesteia de către misiunea diplomatică sau oficiul consualar care a acordat viza, atunci când solicitantul se află în străinătate, de către organele poliției de frontieră, atunci când acesta se află în punctul de trecere a frontierei de stat, și de către Oficiul Român pentru Imigrări, prin decizia de returnare prevăzută la art. 82, atunci când cel în cauză se află în România. De la data comunicării, anularea produce efecte retroactive, iar revocarea produce efecte numai pentru viitor. Cu ocazia comunicării deciziei, se aplică pe viză ștampila cu inscripția ”ANULAT”. La controlul pentru trecerea frontierei de stat, organele poliției de frontieră limitează perioada de valabilitate a vizei în situația în care constată că străinul nu posedă mijloace de întreținere pentru întreaga perioadă de valabilitate a acesteia. Limitarea vizei se materializează prin înscrierea pe viză a perioadei pentru care străinul are mijloace de întreținere, potrivit legii.

2. Șederea străinilor în România

În legislația românească dreptule de ședere are două forme: temporară și permanentă.

2.1. Dreptul de ședere temporară. Condiții.

Străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză, sau după caz, prin permisul de ședere. În cazul în care, prin convențiile internaționale sau actele normative prin care se desființează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada pentru care vizele sunt desființate, străinilor care nu au obligația obținerii vizei pentru a intra în țară, li se permite accesul pe teritoriul statului român și pot să rămână până la 90 de zile, în decurs de 6 luni, începând cu ziua primei intrări în țară.

Străinul intrat legal pe teritoriul României are obligația să anunțe despre aceasta organul de poliție competent teritorial, în termen de 3 zile de la data intrării, cu excepția cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European. în situația cazării în hoteluri sau în alte amenajări turistice, străinul va îndeplini formalitățile de luare în evidență la administrația locului respectiv care, în termen de 24 de ore, va comunica datele necesare organului de poliție competent teritorial.

Pe durata șederii în România, străinii sunt obligați să declare, în termen de 30 de zile, la formațiunea teritorială a Autorității pentru Străini care le-a acordat dreptul de ședere, următoarele:

1) orice modificare intervenită în situația personală, în special schimbarea cetățeniei, încheierea, desfacerea sau anularea căsătoriei, nașterea unui copil, decesul unui membru de familie aflat pe teritoriul României

2) orice modificare intervenită în legătură cu angajarea sa în muncă

32

3) pierderea, prelungirea valabilității sau schimbarea documentului de trecere a frontierei de stat. Străinul care își schimbă domiciliul sau reședința este obligat ca, în termen de 15 zile de la data mutării la noua adresă, să se prezinte la formațiunea Autorității pentru străini competentă teritorial, pentru luarea în evidență și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în documentul de identitate. La fel furtul sau pierderea documentelor de trecere a frontierei de stat va fi declarată, în terment de 48 de ore, organului de poliție competent teritorial.

Dreptul de ședere temporară în România poate fi prelungit succesiv, pentru perioade de până la un an, de către Autoritatea pentru Străini sau de formațiunile sale teritoriale, dacă străinul îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a rămâne în România. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 stabilește, prin intermediul Capitolului IV, Secțiunea I, art. 50-68, un ansamblu de condiții speciale ce trebuie îndeplinite pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, în funcție de tipul vizei de care beneficiază străinul solicitant.

Un caz special este reglementat de art. 64 din același text de lege prin dispoziții care privesc solicitarea dreptului de ședere având în vedere existența unei căsătorii. Legiuitorul român încearcă să fie exigent, identificând cu grijă elementele prin care se poate ajunge la concluzia dacă o căsătorie este încheiată de conveniență sau nu1.

Căsătoria de conveniență. Trăsături speciale. Articolul 2, lit l) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, definește o formă specială de așa-zisă căsătorie, intitulată căsătorie de conveniență.2

Ținând cont de criteriile restrictive privind acordarea unor drepturi cetățenilor străini, legislativul care a votat modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002, atât pentru protejarea teritoriului european ,cât și pentru alinierea legislației naționale la cea comunitară, a încercat să înlăture orice modalitate nelegală (fictivă), la care poate apela un cetățean străin pentru a obține drepturi necuvenite în România. Practica existentă din ultimii ani, mai exact de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 194/2002, a demonstrat că au existat nu puține situații în care legislația, chiar suficient de severă în domeniu, a putut fi totuși ocolită. Așa s-a ajuns, de pildă, la necesitatea modificării instituției introduse în 2002 și intitulate ”căsătorie de conveniență”, pentru a se evita dobândirea în mod fraudulos a dreptului de ședere temporară sau permanentă.

În ceea ce privește căsătoria de conveniență și definirea legală a acesteia, se apreciază că nu se confundă cu căsătoria fictivă, ci suntem în situația de excepție când există o reglementare specială privind un anume fel de căsătorie. Se remarcă astfel că, singurul scop al încheierii unei căsătorii de conveniență este numai acela de a înșela, de a se sustrage, operațiuni efectuate de o persoană străină, vizând nerespectarea condițiilor de intrare și ședere și de a obține, eventual, dreptul de ședere pe teritoriul României. Ca atare, nici măcar în mod subsecvent sau secundar, nu este prevăzută posibilitatea existenței unor relații de familie care

1 M.- V. Antonescu, op. cit., p. 151.2 I.Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. Acteon, Iași, 2003, p. 203-206.

33

sunt conform legislației române, temeiul și scopul oricărei căsătorii legale și valide. Așa fiind, sunt reglementate în noua formulă a ordonanței, în amănunt, atât efectele unei asemenea căsătorii, elementele pe baza cărora se poate stabili că este vorba de o căsătorie de conveniență, cât și probele care o pot eventual susține.

Oficiul Român pentru Imigrări refuză prelungirea dreptului de ședere obținut în baza căsătoriei dacă, în urma verificărilor efectuate, rezultă că acea căsătorie este de conveniență. Este prima sancțiune pe care o căsătorie, care în realitate nu există, în modalitatea legală a acesteia, o primește, în sensul că dreptul de ședere a unui cetățean străin în România nu se poate întemeia pe acest gen de căsătorie.

Cum, de regulă, părțile implicate într-o asemenea chestiune nu recunosc în mod direct că mariajul a fost încheiat în alte scopuri, atât ordonanța în forma inițială, cât și modificările aduse prevăd, cu caracter exemplificativ, și elementele pe baza cărora se poate stabili faptul că o căsătorie este de conveniență. Textul nou face vorbire de o ”constatare a Oficiului Român pentru Imigrări”, în timp ce textul inițial folosea termenul de ”stabilire”. Astfel:

inexistența unei coabitări matrimoniale. În mod practic cei doi soți nu conviețuiesc ca într-o familie. O asemenea conviețuire trebuie să existe, chiar dacă soții au domicilii sau reședințe diferite, indiferent că acestea sunt în țară sau în străinătate;

împrejurarea că soții nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei. Textul actual folosește termenii ”nu s-au cunoscut niciodată”. Lipsa unei cunoașteri reciproce, care nu dă posibilitatea existenței unei afecțiuni reale între soți, creează deja un dubiu cu privire la realitatea faptică a unei căsătorii. În mod inspirat, termenul ”întâlnit niciodată” a fost înlocuit cu cel de ”cunoscut”, deoarece părțile s-ar fi putut întâlni întâmplător, chiar de mai multe ori, fără ca ele să se și fi cunoscut;

lipsa unei contribuții efective la îndeplinirea obligațiilor născute din căsătorie, care reprezintă, în fapt, tot o modalitate de a dovedi existența unor relații de familie obișnuite, în care soții au drepturi și obligații ce se exercită atât între ei, cât și față de copii;

împrejurarea că soții nu vorbesc o limbă înțeleasă de amândoi, neexistând, în acest mod, o comunicare, fapt care generează imposibilitatea înțelegerii și manifestării eventualelor sentimente de afecțiune reciprocă;

situația în care ”există date că, anterior, unul dintre soți a încheiat o căsătorie de conveniență”. Formularea nu cere certitudinea existenței unei alte căsătorii de conveniență, ci solicită numai ”existența unor date”. Acestea ceează prezumția unui precedent, astfel că poate apărea, în mod firesc, bănuiala unei rele intenții și a unui scop ilicit al căsătoriei;

cazul când soții sunt inconsecvenți în declararea datelor cu caracter personal, precum și a circumstanțelor în care s-au cunoscut. La acest text se adaugă o formulare necesară, care vine să completeze cerința legii sub forma existenței ”a altor informații relevante despre aceștia”. Este evident că orice inexactitate

34

săvârșită cu intenție poate fi interpretată, alături de alte dovezi, ca fiind justificarea unei intenții ascunse;

în sfârșit, situația în care încheierea căsătoriei a fost condiționată de plata unei sume de bani, cu excepția sumelor primite cu titlu de dotă. Plata unei sume de bani, sau existența unor donații suspecte, eventual a unor cadouri de mari proporții, care să condiționeze încheierea unei căsătorii, creează certitudinea că, în fapt, unul dintre soți ”și-a cumpărat” prin mijloace materiale consimțământul celuilalt la căsătorie.

Doctrina a subliniat faptul că, aceste șapte situații (elemente), pe baza cărora s-ar putea stabili faptul că o căsătorie este de conveniență, au un caracter exemplificativ, practica putându-le adăuga și alte elemente care, coroborate cu cele menționate, îl pot conduce pe ofițerul de interviu la concluzia inexistenței unei căsătorii reale. Elementele pot rezulta din datele obținute în urma interviului, înscrisuri, declarațiile celor în cauză sau ale unor terțe persoane, controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare.

Și sub acest aspect, un eventual probatoriu care să dovedească existența unei căsătorii de conveniență poate să cuprindă orice mijloc de probă sau de informare prevăzute de legislația actuală. Chiar dacă o asemenea probă nu a fost obținută în condițiile respectării integrale a legalității și nu poate fi percepută ca atare de un for judiciar, se consideră că măcar ca mijloc de informare, ea poate fi folosită.

În sfârșit, în afară de imposibilitatea folosirii statutului de persoană căsătorită, care să dea dreptul la ședere unui cetățean străin pe teritoriul României sau la prelungirea acestei șederi, se admite că sancțiunea căsătoriei de conveniență este nulitatea absolută. Inexistența consimțământului celor doi soți, a scopului unei căsătorii, acela al întemeierii unei familii, este o cauză de nulitate, și nu una de divorț. Argumentele vin în sprijinul nulității absolute și nu unei nulități relative, dar nu excludem nici posibilitatea ca o asemenea căsătorie să fie acoperită ulterior, prin începerea unei conviețuiri firești și prin apariția unor relații de familie obișnuite.

2.2. Dreptul de ședere permanentă.

Acest beneficiu acordat străinilor a căpătat importanță, aflându-se într-o continuă perfecționare și aliniere la cerințele contemporane, ca și alte instituții din cadrul condiției juridică a străinului. Astfel, până în până în 2007, dreptul de ședere permanentă era definit ca fiind ”un drept de ședere acordat în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe o perioadă nedeterminată, străinului titular al unui drept de ședere temporară sau refugiatului recunoscut de către statul român căruia i s-a aprobat stabilirea domiciliului în România. Se observă așadar că, dreptul de ședere permanentă era condiționat de stabilirea domiciliului în România, în caz contrar acesta încetând. La ora actuală avându-se în vedere modificările legislative determinate de schimbarea statutului țării noastre ca țară comunitară, era firesc ca acordarea dreptului de ședere permanentă să nu mai depindă de stabilirea domiciliului în România. Această din urmă instituție a devenit un drept al străinului titular al unui drept de ședere

35

permanentă și nu o obligație, astfel încât acesta are posibilitatea stabilirii domiciliului atât în țara noastră cât și într-un alt stat. Se observă disocierea care se face, la această dată, între cele două instituții: acordarea dreptului de ședere permanentă și stabilirea domiciliului, disociere care, își are justificarea, așa cum aminteam mai sus în aderarea României la U.E.

Acest drept1 se acordă la cerere, în condițiile legii, pe perioadă nedeterminată străinilor care sunt titulari ai unui drept se ședere și numai dacă îndeplinesc următoarele condiții:

a) au avut o ședere continuă2 și legală3 pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii. La stabilirea perioadei de ședere continuă și legală se va lua în calcul doar jumătate din perioada de ședere în scop de studii și nu se va lua în calcul șederea conferită de viza diplomatică sau de serviciu și nici șederea obținută pentru desfășurarea de activități ca lucrător sezonier.

b) fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români;

c) fac dovada asigurării sociale de sănătate;d) fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, cu excepția străinilor membri

de familie ai cetățenilor români;e) cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător;f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

În ceea ce îi privește pe străinii de origine română sau născuți în România, precum și cei a căror ședere este în interesul statului român, acestora li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără indeplinirea condițiilor prevăzute mai sus cu excepția condiției referitoare la pericolul pentru ordinea publică și siguranța națională. Minorii ai căror părinți sunt titulari ai unui drept de ședere permanentă, li se poate acorda același statut fără indeplinirea nici unei condiții arătate anterior. Dacă numai unul dintre părinți este titular al unui drept de ședere permanentă, este necesar consimțământul celuilalt părinte în formă autentică.

Străinii care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor referitoare la necesitatea șederii continue și legale și la dovada deținerii mijloacelor de întreținere.

Cererea de stabilire a domiciliului în România se aprobă de către șeful Autorității pentru străini, în baza propunerilor motivate ale unei comisii constituite în scopul analizării acestor cereri care trebuie soluționate într-un termen de maxim 6 luni de la data înregistrării, acest termen putând fi prelungit, pentru motive obiective de către șeful Autorității pentru străini, cu încă 3 luni, cu înștiințarea solicitantului. Cu acest prilej, solicitantul trebuie să susțină și un interviu în vederea stabilirii nivelului de cunoaștere a limbii române.

1 Pe cale de consecință, dreptul de ședere permanentă poate aparține: a) străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă ședere, și b) celor care sunt exceptați de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere.2 Ceea ce înseamnă că perioada de absență de pe teritoriul României trebuie să fie mai mică de 6 luni consecutive și să nu depășească în total 10 luni.3 Prin ședere legală se înțelege că împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național.

36

Aprobarea se comunică în scris solicitantului, în termen de 15 zile lucrătoare de la soluționarea acesteia. În termen de 30 de zile de la primirea comunicării, străinul căruia i s-a apobat dreptul de ședere permanentă în România este obligat să se prezinte la formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări unde a fost înregistrată cererea, în vederea eliberării permisului de ședere permanentă. Acordarea dreptului de ședere permanentă pentru străinii membri de familie ai cetățenilor români se efectuează cu scutirea de la plata taxelor consulare.

În condițiile legii, cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă poate fi respinsă, anulată sau revocată, dacă se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Refuzul, precum și motivele care au stat la baza acestuia se comunică în scris solicitantului, în terman de 15 zile lucrătoare de la soluționarea cererii. Refuzul acordării dreptului de ședere permanentă poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București; ea nu are efecte juridice asupra dreptului de ședere temporară a străinului.

Dreptul de ședere permanentă nu se acordă următoarelor categorii de străini:

titulari ai dreptului de ședere temporară pentru studii; solicitanți de azil; beneficiari ai protecției umanitare temporare titulari ai dreptului de ședere conferit de viza diplomatică sau de serviciu.

Încetarea dreptului de ședere permanentă poate avea loc prin:

a) anulare sau revocare;b) obținerea unui drept de ședere permanentă pe teritoriul altui stat;c) în cazul absenței de pe teritoriul statului român pe o perioadă mai mare de 12

luni consecutive, cu excepția situației în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de ședere temporară într-un stat membru U.E.

d) în cazul absenței de pe teritoriul statului român pe o perioadă mai mare de 6 ani consecutivi, chiar dacă în aceată perioadă a beneficiat de un drept de ședere temporară într-un stat membru al U.E.

Dacă la încetarea dreptului de ședere permanentă, străinul se găsește pe teritoriul României, iar prezența acestuia nu constituie o amenințare la adresa ordinii publice sau securității naționale, acesta are posibilitatea solicitării unui permis de ședere temporară pentru scopurile și în condițiile prevăzute de lege. Pentru străinul al cărui drept de ședere a încetat în cazul obținerii unui drept de ședere permanentă pe teritoriul unui alt stat sau în cazul absenței de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepția situației în care, în această perioadă, a beneficiat de un drept de ședere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene, acestuia i se poate acorda un nou drept de ședere permanentă, în condițiile legii, dar numai după o ședere continuă și legală pe teritoriul României de 12 luni.1

1 Art. 69 din O.U.G. nr. 194/2002.

37

Anularea dreptului de ședere în România. Există și cazuri în care Autoritatea pentru străini este îndrituită să anuleze, prin decizie motivată, dreptul de ședere în România al străinilor, deoarece aceștia se află în unele situații care îi fac incompatibili cu păstrarea acestui drept deoarece:

a) la data acordării dreptului de ședere permanentă sau a prelungirii dreptului de ședere temporară străinul nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege în acest sens;

b) dreptul de ședere permanentă sau prelungirea dreptului de ședere temporară a fost obținut/obținută prin folosirea de informații false sau falsificate ori de alte mijloace ilegale;

c) dreptul de ședere a fost obținut în baza unei căsătorii de conveniență, constatată în condițiile art. 64;

d) străinul a fost îndepărtat anterior de pe teritoriul României și a reintrat, sub o altă identitate, în perioada de interdicție.

Se poate ușor observa faptul că toate cele patru motive au avut loc anterior momentului aprobării dreptului de ședere în România, dar au fost descoperite ulterior acestui moment, fapt ce atrage anularea dreptului de ședere în România1.

Revocarea dreptului de ședere în România. Asemănător anulării dreptului de ședere, există și instituția revocării acestui drept, act care ține de competența Oficiului Român pentru Imigrări care, tot prin decizie motivată, revocă dreptul de ședere temporară în România al străinului aflat în următoarele situații:

a) se constată că, în urma verificărilor specifice efectuate de organele competente sau a sesizărilor primite de la alte autorități competente, potrivit legii, că străinul nu mai îndeplinește condițiile pe baza cărora i-a fost prelungit dreptul de ședere ori nu mai respecta scopul pentru care i-a fost acordat acest drept;

b) se constată că străinul a încălcat reglementările privind frontiera de stat sau cele referitoare la angajarea în muncă;

c) se constată că străinul suferă de o boală ce pune în pericol sănătatea publică și nu se supune măsurilor de tratament medical stabilite de autoritățile competente.

Decizia de anulare sau revocare a dreptului de ședere a străinului care se află în țară se comunică fie de către Oficiul Român pentru Imigrări, printr-o dispoziție de părăsire a teritoriului, prevăzută la art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, în cazul străinului care se află pe teritoriul României, fie de către Poliția de Frontieră Română străinului care se prezintă la frontieră cu scopul de a intra în România, prin comunicarea de nepermitere a intrării.2

Chiar dacă cele două instituții sunt asemănătoare (revocarea și anularea), există totuși două deosebiri considerate esențiale:

1 D. A. Sitaru, op. cit., p. 103.2 I.Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit., p.157.

38

în cazul anulării dreptului de ședere, acesta se poate aplica atât străinului care este beneficiar al unui drept de ședere temporară, cât și celui care beneficiază de un drept de ședere permanentă, pe când, în cazul revocării dreptului de ședere, această instituție poate fi aplicată numai străinului care are doar un drept de ședere temporară în România.

dacă în cazul anulării dreptului de ședere, situațiile cauzatoare au avut loc anterior acordării dreptului de ședere în România, dar au fost descoperite ulterior acestuia, în situația revocării dreptului de ședere, evenimentele cauzatoare se petrec ulterior momentului acordării dreptului de ședere temporară.

2.3. Documentele care se eliberează străinilor.

Documentele care se eliberează străinilor se împart în două categorii: permise de ședere și cărți de rezidență.

A. Permisul de ședere. Străinului căruia i s-a acordat sau, după caz, i s-a prelungit dreptul de ședere în România i se eliberează de către Oficiul Român pentru Imigrări, prin formațiunile sale teritoriale, un permis de ședere, după cum urmează:

permis de ședere temporară, permis de ședere în scop de muncă, permis de ședere permanentă1.

Acest document dovedește identitatea străinului, adresa de reședință sau de domiciliu și atestă existența dreptului de ședere îîn România, precum și durata și scopul pentru care beneficiază de acest drept. Titularul permisului de ședere are obligația de a avea în permanență asupra sa acest act, de a nu-l înstrăina și de a-l prezenta organelor autorităților competente ori de câte ori i se solicită acest lucru. Valabilitatea permisului de ședere temporară este limitată la perioada pentru care s-a acordat sau, după caz, s-a prelungit dreptul de ședere temporară în România. Permisul de ședere temporară se reînnoiește de fiecare dată cu ocazia prelungirii dreptului de ședere temporară.

Permisul de ședere permanentă se eliberează străinilor în baza obținerii dreptului de ședere permanentă pentru o perioadă de 5 ani, și se reînnoiește succesiv, pentru aceeași perioadă. Cererea pentru reînnoirea permisului de ședere permanentă se depune de către titularul dreptului de ședere permanentă la formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări în a cărei rază de competență locuiește în mod legal solicitantul și trebuie să fie însoțită de următoarele acte:

documentul de trecere a frontierei de stat, în original și în copie, documente care dovedesc deținerea în mod legal a spațiului de locuit la adresa

la care străinul declară că are domiciliul pe teritoriul României, în original și în copie.

1 I. Macovei, op. cit., p. 129.

39

Pentru reînnoirea permisului de ședere permanentă, solicitantul trebuie să depună, cu cel puțin 30 de zile înainte expirarea valabilității documentului, o cerere însoțită de documente care dovedesc deținerea în mod legal a spațiului de locuit la adresa la care străinul declară că are domiciliul pe teritoriul României.

În cazul în care titularului permisului de ședere i se revocă sau i se anulează dreptul de ședere, documentul se anulează la data luării deciziei și se retrage cel mai târziu la data la care această decizie este adusă la cunoștința străinului.

Titularul permisului de ședere este obligat să anunțe formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări care a eliberat documentul despre furtul, pierderea, deteriorarea sau distrugerea acestuia, în termen de cel mult 5 zile de la constatarea vreuneia dintre aceste situații. Străinului i se eliberează de către formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări competentă un nou permis de ședere în locul celui declarat furat, deteriorat, pierdut sau distrus. De asemenea, permisele de ședere a căror valabilitate a expirat, precum și cele deteriorate, se retrag și se anulează de către formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări1.

B. Cărțile de rezidență. Această categorie de documente se eliberează străinului membru de familie al cetățenanului român, căruia i s-a acordat sau, după caz, i s-a prelungit dreptul de ședere în România, și este emis de către Oficiul Român pentru Imigrări prin formațiunile sale teritoriale. Se disting astfel:

carte de rezidență pentru străinii membri de familie – străinului menbru de familie al cetățeanului român căruia i s-a acordat sau, după caz, i s-a prelungit dreptul de ședere temporară;

carte de rezidență permanentă pentru străinii membri de familie – străinului membru de familie al cetățeanului român căruia i s-a acorddat dreptul de ședere permanentă.

În cartea de rezidență, și în cartea de rezidență permanentă se înscrie adresa la care străinul declară că are reședința sau domiciliul pe teritoriul României. Forma și conținutul cărților de rezidență sunt similare celor eliberate membrilor de familie ai cetățenilor Uniunii Europene, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 1864/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European și pentru stabilirea formei și conținutului documentelor care se eliberează cetățenilor Uniunii Europene și membrilor lor de familie.

3. Ieșirea străinilor din România

Documente necesare ieșirii din țară. Străinul poate ieși de pe teritoriul României, potrivit art. 14 al O.U.G. nr. 194/2002, pe baza documentului de trecere a frontierei de stat folosit la intrarea în țară. Dacă străinuli nu mai este în posesia acestui document, el trebuie să prezinte la ieșirea din țară un nou document valabil de trecere a frontierei de stat. În privința străinilor care au cetățenia mai multor state, ieșirea lor din țară se face pe baza documentului

1 A. Fuerea, op. cit., p. 158.

40

de trecere a frontierei de stat cu care au intrat. Totuși în cazuri deosebite, organele poliției de frontieră pot permite ieșirea din țară și în baza documentului care atestă o altă cetățenie.

Cazuri de nepermitere a ieșirii. În mod corelativ dreptului străinilor de a li se permite ieșirea de pe teritoriul țării noastre, legiuitorul român a prevăzut și necesitatea instituției ”nepermiterii ieșirii”, care potrivit art. 15 din sediul materiei, se aplică în următoarele situații:

a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul a dispus instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau a țării;

b) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.

Măsura de nepermitere a ieșirii de pe teritoriul statului nostru se ia de organul competent din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, la solicitarea scrisă a procurorului, a instanțelor judecătorești și a organelor prevăzute de lege, care au atribuții de punere în executare a pedepsei închisorii. În toate situațiile se vor preciza motivele pentru care se solicită măsura și, după caz, vor fi prezentate documente doveditoare. Nepermiterea ieșirii din țară se realizează prin instituirea consemnului nominal în sistemul de evidență a traficului la frontiera de stat și aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ștampilei cu simbolul ”C” de către Oficiul Român pentru Imigrări.

O situație care a suscitat vii controverse în doctrină și printre specialiștii în domeniu, o reprezintă excluderea situației de nepermitere a ieșirii din țară a străinului ce are creanțe exigibile datorate statului sau persoanelor juridice ori fizice, fiind urmărit pentru acestea, situație care se regăsea în fosta legislație1.

Revocarea măsurii de nepermitere a ieșirii din țară se va face prin anularea consemnului nominal sau prin aplicarea ștampilei cu simbolul ”L” în documentul de trecere a frontierei de stat, la solicitarea scrisă a autorităților publice cărora le revine o astfel de competență.

Măsura de nepermitere încetează de drept, dacă străinul aflat într-un din situațiile de mai sus dovedește cu documente organului abilitat din cadrul Ministerului Administrației și Internelor că: fie s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat sau s-a dispus încetarea procesului penal, fie a executat pedeapsa, a fost grațiat, beneficiază de amnistie sau a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

1 Este vorba despre art. 29 din Legea 123/2001 privind regimul străinilor în România, în prezent abrogată, care stipula că străinului nu i se permite ieșirea din țară în următoarele situații: nu prezintă documente legale de ieșire din țară; este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției părăsirii localității în scopul bunei desfășurări a procesului penal, indiferent de faza în care acesta se află; a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate; este urmărit pentru creanțe exigibile datorate unor persoane fizice, persoane juridice sau statului, iar executarea acestora nu este garantată; în acest caz măsura se ia la cererea celor interesați, dacă plata creanțelor a fost dispusă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă sau dacă există un alt titlu executoriu. Așadar, acest fost art. 29 emană o tendința protecționistă în favoarea statului precum și a naționalilor.

41

4. Îndepărtarea străinilor din România

Regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul român este reglementat în mod amănunțit de către Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002. În acest sens se precizează în art. 81 că ”împotriva străinilor a căror ședere pe teritoriul României a devenit ilegală, al căror drept de ședere a fost anulat sau revocat, precum și celor cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere temporară, Oficiul Român pentru Imigrări poate dispune măsura returnării de pe teritoriul României. În cazul străinilor declarați indezirabili, precum și împotriva celor pentru care instanța a dispus măsura de siguranță a expulzării, îndepărtarea de pe teritoriul României se face prin punerea în aplicare a prevederilor hotărârii instanței prin care s-a dispus măsura respectivă”.

Principiul general aplicabil în materie este acela că proprii cetățeni nu pot fi expulzați și nici extrădați, principiu care, în țara noastră își găsește sediul în Constituția revizuită. Excepția în această materie o regăsim tot în legea fundamentală, și anume art. 19 alin. (2) unde se prevede faptul că: ”cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate”.

Un text internațional care conține prevederi referitoare la interdicția de expulzare și returnare este cel din cadrul art. 33 al Convenției privind statutul refugiaților încheiată la Geneva la 28 iulie 1951 care arată că niciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel, un refugiat peste frontierelor teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice, de această prevedere neputând beneficia refugiatul față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective.

Decizia de returnare1 constituie actul administrativ al Oficiului Român pentru Imigrări sau al formațiunilor sale teritoriale prin care străinii prevăzuți la art. 81 alin (1) sunt obligați să părăsească teritoriul României. Decizia de returnare se redactează în două exemplare, fiecare în limba română și într-o limbă de circulație internațională. Documentul dă posibilitatea străinului să părăsescă țara neînsoțit astfel:

a) 15 zile pentru: străinul a cărui ședere a devenit ilegală; străinul a cărui viză a fost anulată sau revocată; foștii solicitanți de azil pentru care s-a finalizat procedura de azil.

b) 30 de zile, pentru străinul căruia i-a fost anulat sau revocat dreptul de ședere temporară, ori i-a fost refuzată prelungirea acestui drept;

c) 90 de zile pentru: străinul căruia i-a fost anulat sau revocat dreptul de ședere temporară

pentru desfășurarea de activități comerciale ori i-a fost refuzată prelungirea acestui drept, precum și membrii de familie ai acestuia care au beneficiat de un drept de ședere pentru reîntregirea familiei;

1 Denumită anterior modificărilor din 2007 ”Dispoziție de părăsire a teritoriului României”

42

străinul căruia i-a încetat dreptul de ședere permanentă, dacă nu îndeplinește condițiile de prelungire a dreptului de ședere temporară pentru unul din scopurile prevăzute de lege.

Aceste termene curg de la data la care decizia de returnare i-a fost adusă la cunoștință străinului, în condițiile ordonanței de urgență.

Străinilor care au trecut ilegal frontiera de stat, precum și celor cu ședere ilegală a căror identitate nu a putut fi stabilită, li se emite decizie de returnare sub escortă, care va fi însoțită de luarea în custodie publică, în condițiile art. 97.

Decizia de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la Curtea de Apel București în cazul în care aceasta a fost emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, sau la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea teritorială care a emis decizia de returnare. Instanța soluționează cererea în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanței este irevocabilă. Exercitarea acestei căi de atac suspendă executarea deciziei de returnare1.

Formele sub care se concretizează îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României sunt:

1. dobândirea statutului de indezirabil;2. îndepărtarea sub escortă;3. repatrierea voluntară umanitară asistată;4. expulzarea străinului;5. extrădarea.

4.1. Statutul de indezirabil

Declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică. Măsura se dispune de Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Procurorul sesizează instanța de judecată, la propunerea instituțiilor cu competențe în domeniul ordinii publice și securității naționale care dețin date sau indicii temeinice, în sensul celor arătate mai sus. Sesizarea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților, instanța aducând la cunoștința străinului fapetele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglemntează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasificate.

Curtea de Apel București trebuie să se pronunțe prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la sesizarea formulată de procuror, hotărârea instanței fiind definitivă. În cazul în care declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu trebuie menționate datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia. Hotărârea instanței se comunică străinului, precum și Oficiului Român pentru Imigrări în vederea punerii în executare. Dreptul de ședere al străinului încetează de la data

1 N. Diaconu, op. cit., p. 112.

43

emiterii ordonanței de declarare ca indezirabil. Referitor la punerea în executare a hotărârii, acest fapt se realizează prin escortarea străinului până la frontieră sau până în țara de origine de către personalul specializat al Oficiului Român pentru Imigrări.

Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului, pentru o nouă perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au încetat motivele care au determinat luarea acestei măsuri. Persoanele declarate indezirabile vor fi comunicate de Oficiul Român pentru Imigrări Direcției Generale Afaceri Consulare.

Conform art. 86 din actul normativ, hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la data comunicării, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța supremă se pronunță în termen de 5 zile de la data primirii cererii. Exercitarea acestei căi de atac nu are efect suspensiv de executare a hotărârii prin care a fost declarat indezirabil. În cazuri temeinic justificate și pentru a se preveni producerea de pagube iminente, străinul poate cere instaței să dispună suspendarea executării hotărârii prin care a fost declarat indezirabil, până la soluționarea căii de atac. Instanța va soluționa cererea de suspendare de urgență, hotărârea pronunțată în acest caz fiind executorie de drept.

Studiu de caz asupra aplicării art.85 alin.1 şi art. 147 din O.U.G nr. 194/2002 Măsura declarării ca indezirabil. Justificare1.

Prin dispoziţiile art. 147 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, s-a stabilit faptul că prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate faţă de prevederile ordonanţei de urgenţă respective, cu excepţia situaţiilor în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea persoanelor străine de pe teritoriul României.

Existenţa unei raţiuni de securitate naţională justifică, aşadar, măsura declarării ca indezirabilă a unei persoane, chiar dacă aceasta este solicitantă a statutului de refugiat.

Decizia nr. 4934 din 11 noiembrie 2010

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr.71/CC din 25.08.2010, a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii CS şi Oficiul Român pentru Imigrări şi a dispus declararea cetăţeanului turc CS, , ca indezirabil, pe o perioadă de 15 ani.

Totodată, a dispus luarea în custodie publică a cetăţeanului turc CS până la executarea hotărârii, în condiţiile prevăzute la art.85 alin.(8) din O.U.G. nr.194/2002.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24.08.2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei să dispună măsura declarării ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate naţională şi

1 A se vedea site-ul oficial al Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, ”www.scj.ro”.

44

luarea în custodie publică până la punerea în executare a măsurii privind pe cetăţeanul turc CS.

În motivarea cererii a arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret”puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii – U.M. 0198 Bucureşti, a rezultat că CS desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, astfel cum sunt definite de art.83 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002, republicată, cu referire şi la prevederile art.3 lit.i) şi p) din Legea nr.51/1991, privind siguranţa naţională a României, coroborate cu prevederile art.44 din Legea nr.535/2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului.

A mai reţinut prima instanţă că CS a intrat legal în România în luna iunie 2009 solicitând la 1 iulie 2009 recunoaşterea statutului de refugiat, cerere care a fost respinsă în procedura administrativă, soluţia fiind menţinută prin Sentinţa civilă nr.4206 din 28.05.2010 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, împotriva căreia cetăţeanul străin a formulat recurs.

Instanţa, analizând datele comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, a constatat că acestea fac dovada faptului că cetăţeanul străin desfăşoară activităţi care sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională, având în vedere următoarele dispoziţii legale:

- art.3 lit.i) şi l) din Legea nr.51/1991, conform cărora „Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele: i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit.a)-k) precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii”.

- art.44 alin.1 şi 2 din Legea nr.535/2004, care prevăd că împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România;

- art.147 din O.U.G. nr.194/2002 republicată, conform cărora „Prevederile Legii nr.122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate faţă de prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia situaţiilor în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României”;

- art.32 din Legea nr.46/1991, prin care s-a aderat la Convenţia privind statutul refugiaţilor: „1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găseşte în mod legal pe teritoriul lor decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică. 2. Expulzarea unui asemenea refugiat nu va avea loc decât în executarea unei hotărâri adoptate conform procedurii prevăzute de lege. Refugiatului va trebui să i se permită, în afara cazului în care raţiuni imperioase privind securitatea naţională se opun, să prezinte probe în apărarea sa, să

45

poată face recurs şi să poată fi reprezentat în acest scop, în faţa unei autorităţi competente sau în faţa uneia sau mai multor persoane special desemnate de autoritatea competentă”.

Prima instanţă a reţinut că în conţinutul hotărârii nu se vor menţiona datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia, faţă de prevederile art.85 alin.5 din O.U.G. nr.194/2002.În aplicarea art.97 alin.4 din O.U.G. nr.194/2002, urmare a declarării ca indezirabil a străinului, s-a dispus luarea în custodie publică a acestuia, măsura ce va înceta de la data punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile art.85 alin.8 din acelaşi act normativ.Împotriva acestei sentinţe, considerată netemeinică şi nelegală a formulat recurs pârâtul CS invocând ca temei legal dispoziţiile art.304 pct.5, 9 şi art.3041 din Codul de procedură civilă.Aceasta a solicitat repunerea în termenul de a declara şi motiva recursul, conform art.103 alin.1 Cod procedură civilă, cerere care a fost admisă astfel cum rezultă din practica acestei decizii.În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă, recurentul arată că deşi a semnat citaţia pentru termenul din 25 august 2010, la 24 august 2010, nu a avut reprezentarea faptului că i s-a pus în vedere să se prezinte la instanţă pentru că nu a înţeles conţinutul citaţiei, necunoscând limba română.Se arată şi faptul că, fiind depistat de poliţiştii de la Oficiul Român pentru Imigrări – Serviciul Constatarea Şederii şi Muncii Ilegale a Străinilor, a fost reţinut, astfel că i-a fost îngrădită libertatea de mişcare, neavând posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei, nefiind citat la locul şi la centrul de cazare a străinilor luaţi în custodie publică Otopeni. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, se menţionează că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile O.U.G. nr.194/2002 şi ale Legii nr.51/1991. Se mai arată că au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale prin faptul că, chiar dacă ar fi fost prezent la data de 25 august 2010 la instanţă, nu îşi putea face apărarea în condiţiile în care nu i-au fost prezentate dovezile împotriva sa, clasificate ca secrete de stat la nivel „strict secret”.În susţinerea acestei critici s-a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO, respectiv cazurile Kaya şi Lupşa împotriva României.Invocându-se încălcarea art.6 din CEDO se arată că i-a fost îngrădit dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil, public, de către o instanţă independentă şi imparţială.Recurentul, deşi nu a invocat în cuprinsul cererii de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă, a criticat sentinţa atacată şi sub aspectul că aceasta este practic nemotivată pentru că nu a menţionat faptele ce au condus la concluzia că recurentul reprezintă un pericol pentru securitatea naţională. Recurentul CS a formulat şi cerere de suspendare a executării sentinţei recurate până la soluţionarea recursului, susţinând, în esenţă, că în situaţia returnării există riscul de a fi torturat şi supus la rele tratamente în perioada executării pedepsei cu închisoarea în penitenciarele din Turcia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cererea de suspendare a executării Sentinţei nr.71CC din 25.08.2010, până la soluţionarea recursului, formulată de recurent în temeiul art.85 alin.2 din O.U.G. nr.194/2002, apreciază că aceasta a rămas fără obiect întrucât la termenul din 11.11.2010 recursul a fost judecat şi soluţionat.În ceea ce priveşte recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă este nefondat.

46

Din dovada de la dosarul instanţei de fond rezultă faptul că recurentul a fost citat pentru termenul din 25.08.2010, acesta semnând personal citaţia la data de 24.08.2010, iar la acel moment se afla în Centrul de cazare pentru solicitanţii de azil din Bucureşti, nefiindu-i în niciun fel îngrădită libertatea de mişcare.Din practica sentinţei atacate rezultă faptul că pentru termenul de judecată din 25.08.2010, instanţa a asigurat prezenţa în cauză a unui interpret de limbă turcă.Astfel cum rezultă din referatul nr.2742284/S4/SMI din 25.08.2010 al O.R.I. – Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti – Serviciul Constatarea Şederii şi Muncii Ilegale a Străinilor, escortarea recurentului la Centrul de cazare a străinilor luaţi în custodie publică Otopeni a avut loc, conform art.85 alin.8 din O.U.G. nr.194/2002, după pronunţarea Sentinţei nr.71/CC la data de 25.08.2010 şi nu anterior.Pronunţarea sentinţei a fost adusă la cunoştinţa acestuia la aceeaşi dată, conform înscrisului din dosarul instanţei de recurs.Prin urmare, toate aceste înscrisuri conduc la concluzia că reţinerea şi escortarea recurentului la centrul menţionat anterior a avut loc ulterior şedinţei de judecată din data de 25.08.2010 şi implicit pronunţării sentinţei atacate, că acesta nu a fost împiedicat în niciun mod de a se prezenta la instanţa de judecată unde a fost legal citat, conform art.92 alin.(1) din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, judecata în faţa instanţei de fond a avut loc cu citarea în mod legal a recurentului, nefiind încălcate formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, neputând fi reţinută nici incidenţa art.312 alin.5 Cod procedură civilă.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă este nefondat. Examinând sentinţa atacată, se constată faptul că aceasta respectă cerinţele prevăzute de art.261 pct.5 Cod procedură civilă. Mai mult, criticile sub aspectul nemenţionării faptelor imputate în cuprinsul hotărârii sunt nefondate, întrucât însuşi recurentul a menţionat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.85 alin.5 din O.U.G. nr.194/2002 potrivit cărora „Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia”.De altfel, temeiul legal al sesizării în cauza dedusă judecăţii a fost cunoscut de recurent, conform Rezoluţiei din 24.08.2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, menţionată în cuprinsul hotărârii recurată.Nu este fondat nici motivul de recurs prevăzut de art.309 pct.9 Cod procedură civilă, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Potrivit art.85 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002, republicată, „declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva străinului care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică”, iar potrivit alin.2, „măsura prevăzută la alin.1 se dispune de Curtea de Apel Bucureşti la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care sesizează instanţa la propunerea instituţiilor cu competenţe în domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale care deţin date sau indicii temeinice, în sensul celor prevăzute la alin.(1)”.

Conform art.85 alin.3 din acelaşi act normativ, „Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de securitate naţională se pun la dispoziţia

47

instanţei de judecată, în condiţiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate”.În acest context legal, înscrisurile puse la dispoziţia instanţei au fost clasificate ca secret de stat la nivel „strict secret”, motiv pentru care nu au putut fi puse la dispoziţia recurentului, astfel că sunt nefondate criticile din această perspectivă. Jurisprudenţa CEDO menţionată nu prezintă relevanţă în cauză, vizând situaţii diferite de cea a recurentului. Recurentul a invocat încălcarea art.1 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, însă această încălcare nu poate fi reţinută. Necontestat este faptul că recurentului i-a fost respinsă cererea de determinare a statutului de refugiat la 31.07.2009 de către Oficiul Român de Imigrări, plângerea la instanţa de judecată fiindu-i respinsă. Chiar dacă recurentul este solicitant al statutului de refugiat, faţă de acesta se poate dispune măsura declarării ca indezirabil, potrivit O.U.G. nr.194/2002, republicată, întrucât, potrivit art.147 din ordonanţa menţionată, prevederile Legii nr.122/2006, privind azilul în România nu pot fi aplicate cu prioritate în situaţiile în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României, cum este şi cazul recurentului.

Prin sentinţa recurată nu au fost încălcate garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute în art.1 paragraful 1 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale întrucât, potrivit paragrafului 2 al art.1 „un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 lit.a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motivul de securitate naţională”, or, recurentul se încadrează în această ultimă ipoteză. De altfel, în acest ultim sens sunt şi dispoziţiile art.32 din Legea nr.46/ 1991 prin care s-a aderat la Convenţia privind statutul refugiaţilor. În altă ordine, faptul că în art.85 alin.1 şi 5 din O.U.G. nr.194/2002 republicată, legiuitorul a prevăzut că măsura declarării ca indezirabil se dispune, în primă instanţă, de Curtea de Apel Bucureşti, iar hotărârea este supusă căii de atac a recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art.86 alin.1 din acelaşi act normativ, se apreciază că a fost respectat dreptul recurentului la un proces echitabil, prevăzut de art.6 din CEDO, sub toate aspectele. Recurentul, prin apărătorul ales, şi-a putut exercita drepturile procesuale şi şi-a putut expune argumentele care militau împotriva declarării sale ca indezirabil. Mai mult, acesta nu a fost îndepărtat de pe teritoriul României până la momentul judecării recursului. Faţă de considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 teza a II-a Cod procedura civilă, coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte a respins recursul formulat ca nefondat, iar cererea de suspendare a executării Sentinţei nr.71/CC din 25.08.2010, ca rămasă fără obiect.

4.2. Îndepărtarea sub escortă a străinilor

Îndepărtarea sub escortă, constituie tot o măsură administrativă, și se realizează de către personalul specializat al Oficiului Român pentru Imigrări, prin însoțirea străinului până la frontieră ori până în țara de origine, de tranzit sau de destinație.

Măsura îndepărtării sub escortă, conform art. 87 din sediul materiei, se aplică pentru următoarele categorii de străini:

48

cei care nu au părăsit voluntar teritoriul României la expirarea termenului deciziei de returnare, prevăzute la art. 82 alin. (3);

cei care au trecut ilegal frontiera de stat; cei care au fost declarați indezirabili; cei împotriva cărora a fost dispusă expulzarea.

Îndepărtarea sub escortă se poate efectua și în cazul străinilor care prezintă dizabilități fizice sau mentale pri constituie un pericol pentru sănătatea publică.

În situația când străinii posedă document de trecere a frontierei de stat valabil, mijloace financiare și nu este necesară efectuarea altor formalități, îndepărtarea sub escortă se va efectua în termen de 24 de ore. Străinii care nu au documente vor fi prezentați misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare acreditate în România ai căror cetățeni sunt, în vederea eliberării acestora1.

Pentru străinii proveniți din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare în țara noastră, vor fi solicitate documente de trecere a frontierei de stat din țara de origine. Dacă documentul nu poate fi obținut, Oficiul Român pentru Imigrări poate elibera un titlu de călătorie. Dacă există indicii temeinice că îndepărtarea sub escortă nu poate fi adusă la îndeplinire în termen de 24 de ore, atunci străinul va fi luat în custodie publică.

În mod distinct, este prevăzută îndepărtarea sub escortă în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state, în condițiile prevăzute de aceste documente internaționale. La cererea unuia dintre aceste state, se poate permite tranzitarea teritoriului României de către un străin către un stat terț, numai cu condiția escortării și a prezentării garanțiilor că acesta își poate continua călătoria și poate intra în statul de destinație2.

De asemenea art. 90 precizează măsurile de asistență între statele membre ale Uniunii Europene, în cazul îndepărtării străinilor pe calea aerului, pentru situațiile în care îndepărtarea nu este posibilă prin folosirea zborurilor directe până în țara de destinație. Articolul 91 dispune asupra organizării unor zboruri comune cu statele membre ale Uniunii Europene în vederea îndepărtării străinilor de pe teritoriul României dacă:

țara de tranzit sau de destinație solicită ca străinul să fie escortat; este necesară acordarea de asistență medicală străinului în timpul realizării

măsurilor de îndepărtare; străinul trebuie supravegheat pentru a se preveni săvârșirea de fapte de natură

penală în timpul realizării măsurilor de îndepărtare; există indicii temeinice că străinul nu va respecta măsura de îndepărtare ori că

intenționează să rămână în țara de tranzit; autoritățile române cu atribuții în domeniul ordinii publice și securității

naționale solicită ca străinul să fie escortat.

De asemenea, pe durata realizării măsurilor de îndepărtare, membrii escortei nu trebuie să fie înarmați și trebuie să poarte ținută civilă. Aceștia sunt obligați să respecte legislația

1 Art. 88 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002.2 D. Lupașcu, op. cit., p. 108.

49

statului de tranzit, să folosească forța numai în caz de legitimă apărare sau în scopul împiedicării străinului să fugă, să nu-și provoace răni, să nu lezeze integritatea corporală a altor persoane sau să producă pagube materiale atunci când reprezentanții statului de tranzit nu sunt prezenți sau este necesară acordarea de sprijin acestora1.

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră este cel care stabilește puncte de contact în toate zonele de tranzit importante. Derularea măsurii îndepărtării străinului nu trebuie să depășească 24 de ore, iar dacă, din motive obiective, sunt necesare măsuri de asistență suplimentare pentru continuarea operațiunii de tranzit, acest termen poate fi prelungit cu maximum 48 de ore.

Totuși există și unele situații în care îndepărtarea străinilor este interzisă:

a) străinul este minor iar părinții acestuia au drept de ședere în România;b) străinul este părinte al unui minor care are cetățenia română, dacă minorul se

afla în întreținerea acestuia sau dacă există obligația plății pensiei alimentare, obligație pe care sstrăinul și-o îndeplinește cu regularitate;

c) străinul este căsătorit cu un cetățean român, iar căsătoria nu este de conveniență;

d) străinul a depășit vârsta de 80 de ani;e) există temeri justificate că viața îi este pusă în pericol ori că va fi supus la

torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie trimis;

f) îndepărtarea este interzisă de documentele internaționale la care românia este parte.

În cazul acestor străini, Oficiul Român pentru Imigrări le poate acorda sau prelungi dreptul de ședere în România pentru unul dintre scopurile prevăzute la capitolul IV din O.U.G. nr. 194/2002, fără a mai fi necesară obținerea în prealabil a unei vize de lungă ședere. În cazul străinilor cărora nu li se poate permite ieșirea din țară, punerea în executare a măsurilor de îndepărtare se suspendă, până la data la care încetează motivele de nepermitere a ieșirii din România.

Readmisia. În strânsă legătură cu termenul de ”returnare” este cel de ”readmisie”, acesta din urmă fiind definit prin decizia luată de autoritățile competente a părții solicitate de a prelua proprii cetățeni returnați de partea solicitantă, acesta fiind un act bilateral deoarece implică cererea de readmisie din partea statului solicitant și predarea cetățeanului de către statul solicitat pe teritoriul căruia acesta a intrat sau se află în mod ilegal2.

Principiul care guvernează această materie este acela ca partea solicitată să preia cetățeanului statului său care a intrat ilegal și pe care acesta vrea să-l returneze. Ca o excepție, se menționează că pot fi readmiși și cetățenii unor state terțe sau apatrizii care nu îndeplinesc condițiile legale pentru intrarea sau șederea pe teritoriul statului solicitant, dacă se dovedește sau există motive întemeiate să se prezume că acele persoane au intrat pe teritoriul părții

1 A.C. Tatar, op. cit., p. 198.2 A.T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004.

50

solicitante direct de pe teritoriul statului solicitat, după ce s-au aflat pe acest teritoriu sau l-au tranzitat.

Referitor la persoanele care pot fi subiecți ai readmisiei, aceștia pot fi atât naționalii, cât și persoanele fizice străine, resortisanți ai statelor terțe. De asemenea, se arată că dispoziții de armonizare europeană a readmisiei se găsesc în Convenția de la Dublin din 15 iunie 1990 relative la determinarea statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentată într-unul din statele membre ale Comunităților Europene și în Conveția de aplicare a Acordului de la Schengen din 19 iunie 1990.

Returnarea se face, de regulă, în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state, acorduri care, în literatura de specialitate sunt clasificate din punctul de vedere al raportului pe care țara respectivă îl are cu U.E. deosebindu-se acorduri bilaterale cu: state din interiorul U.E., state candidate la U.E., state terțe.

4.3. Repatrierea umanitară asistată

Străinii aflați pe teritoriul României pot solicita sprijinul Autorității pentru străini, precum și al organizațiilor internaționale sau neguvernamentale cu atribuții în domeniu pentru repatrierea umanitară voluntară asistată, dacă nu dispun de mijloace financiare.

Autoritatea pentru străini, în comun cu organizații internaționale cu atribuții în domeniu, precum și cu organizații neguvernamentale de profil, va desfășura programe comune pentru identificarea modalităților concrete de sprijinire a acestor străini, în vederea reîntoarcerii lor în țările de origine, precum și a resurselor financiare în acest sens. Străinii aflați în această situație pot beneficia în mod individual o singură dată de sprijinul acordat de Autoritatea pentru străini, prin intermediul programelor prevăzute, pentru repatrierea voluntară umanitară asistată în țara de origine. Totodată, acestora li se eliberează certificate de repatriere1.

4.4. Expulzarea

Potrivit art. 91 din O.U.G. nr. 194/2002, expulzarea constă în îndepărtarea silită a infractorului străin de pe teritoriul României, cu consecința interzicerii reîntoarcerii pe teritoriul țării, cât timp se află sub aplicarea măsurii de siguranță. Împotriva străinului care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul României măsura expulzării poate fi dispusă în condițiile prevăzute de Codul penal și Codul de procedură penală. Dreptul de ședere al străinului încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării. Instanța de judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depășească 2 ani.

Expulzarea străinului se face, de regulă, către țara al cărei cetățean este ori, dacă nu are cetățenie, către țara în care își are domiciliul. În orice caz, expulzarea se face cu o destinație precisă, într-o anumită țară, și nu doar prin scoaterea în afara granițelor țării2.

1 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 121.2 I.Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 165.

51

Cauza care impune luarea unei astfel de măsuri o reprezintă starea de pericol pe care o prezintă cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie, care a săvvârșit o infracțiune ce se judecă de instanțele române și care, dacă ar rămâne pe teritoriul țării noastre ar putea comite noi infracțiuni. Măsura de siguranță a expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat, ea luându-se în scopul ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin economic sau politic.

În dreptul internațional public, expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini aflați pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp1. Unii autori2 scot în evidență faptul că, de regulă, nu se expulzează decât străinii și cei fără cetățenie, excepție făcând anumite state care prevăd și expulzarea resortisanților. Protocolul nr. 4 din 16 septembrie 1963 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează că ”nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetățean este” și, de asemenea ”nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este”, expulzările colective de străini fiind interzise.

Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia aceștia îi aparțin explicații asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de siguranță. Există însă în practica internațională, cutuma de a anunța organelor statului străinilor motivele pentru care acesta este obligat să părăsescă țara. Nefiind o sancțiune penală, ci una de tip administrativ, drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub protecția dispozițiilor care reglementează regimul străinilor.

Din punctul de vedere al regimului diplomaților și consulilor, expulzarea acestora este condiționată de declararea lor drept persona non grata, precum și de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reședință. În literatura de specialitate se mai arată că măsura de siguranță a expulzării are un caracter personal, ea privind numai pe infractorul străin, nu și pe familia acestuia.

În anumite cazuri măsura expulzării este interzisă. Conform art. 95 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002, un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri justificate că viața îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante. Interdicția de expulzare durează până la dispariția motivelor pe care a fost întemeiată, constatarea acestor situații de interzicere a expulzării fiind de competența instanței de judecată, în urma comunicării efectuate de către Autoritatea pentru străini. De asemenea, măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 15 alin. (1).

În principiu, durata măsurii expulzării se ia pentru o perioadă de timp nedeterminată, întrucât legea nu prevede în mod expres posibilitatea revocării ei. Cu toate acestea se aprciază că acest lucru nu poate duce la concluzia unui caracter perpetuu, fiind însă dificil de apreciat cât timp durează starea de pericol care a dus la luarea măsurii. Se arată în consecință că, măsura expulzării poate fi luată și pe o perioadă determinată, în special atunci când încetarea

1 A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public. Sinteze pentru examen, Ed. All Beck, București, 20102 A.T. Moldovan, op. cit., p. 88

52

stării de pericol este legată de un eveniment viitor ce duce la dispariția împrejurărilor care făceau ca prezența infractorului pe teritoriul statului să fie considerată o stare de pericol1.

4.5. Extrădarea

Deși nu este prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 și deși este o instituție a dreptului penal, măsura extrădării este totuși un mijloc specific de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul României.

Astfel, extrădarea a fost definită de doctrină ca fiind ”un act bilateral între două state, în baza căruia un stat pe al cărui teritoriul s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă, la cerere, altui stat, pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat”2. Extrădarea este o instituție juridică cu rădăcini atât în dreptul intern cât și în dreptul internațional.

Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate, măsură justificată de protecția pe care statul o acordă cetățeanului. Un astfel de act este consecința teritorialității legii penale și se bazează pe colaborarea inernațională în ceea ce privește asistența juridică între state. Extrădarea este un atribut suveran al statului ceea ce înseamnă că acesta poate admite sau refuza predarea unei persoane a cărei extrădare se cere.

Instituția extrădării a fost cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, existând între state, înțelegeri de predare reciprocă a infractorilor refugiați pe teritoriul lor. O astfel de cerere, pentru extrădarea unor ”români fugiți din țara Molvovei” este adresată unui principe străin de Ștefan cel Mare și consemnată în cronici prin anii 1498-1499. Însă, instituția extrădării intră în practica generală a statelor în sec. al XVIII-lea și, mai ales după cel de-al doilea război mondial. În România, pentru prima dată, extrădarea a fost reglementată în Constituția Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, dar care, fiind supusă promulgării, nu a fost admisă de către domnitorul de atunci, Alexandru Ioan Cuza. În plan constituțional, măsura reapare abia în Constituția României din 1991, fapt ce denotă, lipsa tradiției constituționale în domeniu. Extrădarea a fost reglementată în cuprinsul Codului penal și Codului de procedură penală română din 1936. După 1 ianuarie 1969, data intrării în vigoare a unei alte legislații penale, s-a considerat că instituția extrădării trebuie să fie reglementată printr-o lege specială, care să cuprindă atât condițiile, cât și procedura după care trebuie făcută aceasta. Asfel a apărut Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, act normativ abrogat de Legea nr. 296/2001. Și această din urmă lege a fost abrogată prin apariția Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care aliniază politica penală a țării noastre la standardele cerute de statutul de țară membră a Uniunii Europene3.

Această lege în vigoare, acoperă următoarele forme de cooperare:

a) extrădarea;b) predarea în baza unui mandat european de arestare;

1 M. –V. Antonescu, op. cit., p. 2142 C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 20083 A. T. Moldovan, op. cit., p. 167

53

c) transferul de proceduri în materie penală;d) recunoașterea și executarea hotărârilor;e) transferarea persoanelor condamnate;f) asistența judiciară în materie penală;g) alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Se poate considera că toate acestea, interesează și obiectul nostru de studiu, și anume îndepărtarea străinilor din România. Însă cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate de aceată lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin lege nu se specifică altfel. Legea definește condițiile extrădării, persoanele care pot sau nu să fie extrădate, precum și procedura extrădării, condițiile privitpare la faptă, principiile aplicabile în materie, felurile extrădării (activă sau pasivă), remiterea de obiecte, ordinea de preferință în acordarea extrădării etc.

Pentru ca extrădarea să poată avea loc, este nevoie să fie îndeplinite mai multe condiții de fond și de formă. Din prima categorie menționăm:

a) fapta pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută ca infracțiune în legislația ambelor state, conform principiului dublei incriminări;

b) respectarea principiului specialității: persoana extrădată să nu fie judecată pentru altă infracțiune decât cea pentru care s-a solicitat extrădarea;

c) fapta trebuie să prezinte o anumită gravitate, concretizată într-un minim de pedeapsă privativă de libertate prevăzută în ambele legislații;

d) să nu fi intervenit prescripția incriminării sau a executării pedepsei respective sau o altă cauză de înlăturare a răspunderii penale;

e) făptuitorul să nu mai fi fost condamnat anterior sau să se fi dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru fapta pentru care se solicită extrădarea;

f) neextrădarea propriilor cetățeni decât cu respectarea anumitor condiții;g) neetrădarea persoanelor care au comis infracțiuni politice.

Sunt supuse extrădării, la cererea unui stat străin, potrivit art. 22 din Legea nr. 302/2004, persoanele aflate pe teritoriul sau care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitant.

Persoanele exceptate de la extrădare sunt:

a) cetățenii români, cu anumite excepții, enumerate la art. 24 din Legea 302/2004;b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicție, în

condițiile și în limitele stabilite prin convennții sau prin alte înțelegeri internaționale;

d) pesoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau experți în fața unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților conferite prin convenție internațională.

54

Caliatea de cetățean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare și data convenită pentru predare, se va pronunța o nouă hotărâre în cauză1.

În orice caz, extrădarea va fi obligatoriu refuzată dacă:

a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument pertinent în domeniu, ratificat de România;

b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenența la un anumit grup social;

c) sitația persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele de la lit. b)d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare,

altele decât cele constituite prin instrumentele internaționale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;

e) se referă la o infracțiune de natură politică sau la o infracțiune conexă uneia politice;

f) se referă la o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept comun.

Nu sunt considerate infracțiuni de natură politică:

a) atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale;b) crimele împotriva umanității prevăzute de Convenția pentru prevenirea și

reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite;

c) infracțiunile prevăzute la art. 50 din Convenția de la Geneva din 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, la art. 51 din Convenția de la Geneva din 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor sau naufragiaților forțelor armate maritime, la art. 129 din Convenția de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război și la art. 147 din Convenția de la Geneva din 1949 cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război.

d) orice violări similare ale legilor războiului care nu sunt prevăzute de dipozițiile din convențiile de la Geneva prevăzute la lit c)

e) infracțiunile prevăzute la art. 1 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, și în alte instrumente internaționale din domeniu;

f) infracțiuni prevăzute în Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

1 Retca, I., Reglementarea regimului extrădării în legislația română, Dreptul nr. 2/2005.

55

g) orice altă infracțiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convențiile sau acordurile internaționale la care românia este parte.

În ceea ce privește condițiile de formă se pot menționa cu titlu exemplificativ următoarele:

a) existența unei cereri de extrădare din partea unui stat care are interesul de a-l pedepsi pe făpuitor și de a-l pune să execute pedeapsa pe cel condamnat, la cerere trebuind să fie anexate mai multe documente;

b) activitățile ce trebuie desfășurate de către Ministerul de Justiție în îndeplinirea atribuțiilor ce îi sunt conferite;

c) desfășurarea examenului de regularitate internațională ce are ca scop verificarea conformității cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia cu dispozițiile tratatelor internaționale aplicabile, inclusiv cu declarațiile formulate de România în baza dispozițiilor unor convenții multilaterale;

d) stabilirea ordinei de preferință în acordarea extrădării;e) desfășurarea procedurii judiciare, precum și respectarea regulilor speciale de

competență;f) obligația statului solicitat de a-l aresta pe făptuitor pentru ca acesta să nu se

sustragă pedepsei;g) obligația staului solicitant de a comunica statului solicitat informațiile necesare

cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicată persoana suscetibilă de extrădare;

h) când este cazul, verificarea îndeplinirii condițiilor cu privire la extrădarea voluntară și cea simplificată;

i) obligația statului solicitat de predare a extrădatului la data și locul stabilit;j) respectarea regulilor cu privire la procedura complementară, limbile folosite,

precum și suportarea cheltuielilor;k) respectarea regulilor cu privire la predarea amânată, temporară sau sub condiție1.

5. Luarea în custodie publică

Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertății de mișcare pe teritoriul statului român, dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi îndepărtat sub escortă în termenul prevăzut de lege, precum și împotriva străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanța a dispus expulzarea2. În cazul străinilor care nu au putut fi îndepărtați sub escortă în termenul prevăzut de lege, luarea în custodie publică se dispune de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, la solicitarea Oficiului român pentru Imigrări și a formațiunilor sale teritoriale. Măsura se decide pe o perioadă de 30 de zile. Durata de luare în custodie publică a străinilor poate fi prelungită de către curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află locul de cazare, la solicitarea motivată a Oficiului Român pentru Imigrări. Instanța trebuie să se pronunțe înainte de expirarea termenului luării în custodie publică, printr-o hotărâre irevocabilă. Străinii împotriva cărora s-a dispus luarea în custodie publică pot depune, în

1 M. –V. Antonescu, op. cit., p. 205.2 I. Macovei, op. cit., p. 128.

56

termen de 5 zile, plângere la Curtea de Apel București. Plângerea trebuie soluționată în termen de 3 zile de la data primirii. Cei luați în custodie publică, precum și cei îndepărtați sub escortă în termen de 24 de ore sunt amprentați și fotorafiați.

În cazul străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării, instanța poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică până la efectuarea expulzării de către organele de poliție, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, fără ca perioada de custodie publică să depășească 2 ani. Dacă instanța care a pronunțat hotărârea penală, nu a dispus luarea în custodie publică, Oficiul Român pentru Imigrări poate solicita Curții de Apel București luarea în custodie publică a străinului care urmează a fi expulzat. Instanța va soluționa cererea în termen de 3 zile de la primire, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Perioada maximă de luare în custodie publică a străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura returnării nu poate depăși 6 luni.

Străinii luați în custodie publică vor fi introduși în centre de cazare conform art. 98 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002. Centrele de cazare sunt locuri închise, special amenajate, administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, fiind destinate cazării temporare a străinilor declarați indezirabili sau împotriva cărora s-a dispus măsura returnării ori expulzării și au fost luați în custodie publică. Ele sunt înființate, organizate, autorizate sanitar, amenajate și dotate asfel încât să ofere condiții adecvate de cazare, hrană, asistență medicală și igienă personală. Totodată li se asigură și posibilitatea comunicării cu reprezentanții diplomatici și consulari ai statului de proveniență.

Străinii cazați în centre beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum și de cele prevăzute în convențiile internaționale în materie la care România este parte. Astfel, au dreptul la asistență juridică, medicală și socială și la respectarea opiniei și specificului propriu, în materie religioasă, filozofică și culturală. Au dreptul de a fi informați imediat după aducerea în locurile de cazare, într-o limbă pe care o vorbesc sau o înțeleg, despre motivele principale care au condus la luarea acestei măsuri. Minorii au acces gratuit la sistemul de învățământ obligatoriu.

Pe toată durata cazării în centre, străinii sunt obligați să respecte regulile, programul zilnic și ordinea interioară stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare.

Măsura luării în custodie publică încetează de drept în cazul în care, ulterior luării măsurii, se constată existența unuia dintre cazurile când măsura îndepărtării sub escortă a străinului este interzisă, sau în cazul în care străinul formulează pentru prima dată o cerere pentru acordarea unei forme de protecție. La formularea unei a doua cereri, măsura luării în custodie publică încetează la data acordării accesului la o nouă procedură.

Cu toate acestea, fac excepție de la cele precizate mai sus, situațiile în care, pentru rațiuni de siguranță națională sau ordine publică, se impune îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României sau menținerea străinului în custodie publică până la finalizarea procedurii pentru acordarea statutului de refugiat.

57

6. Tolerarea rămânerii pe teritoriul României

Potrivit actului normativ incident1, aceasta reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări celor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României. Prin ”motive obiective” se înțelege acele împrejurări independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul României.

Tolerarea se acordă pentru o perioadă de până la 6 luni, care poate fi prelungită pentru noi perioade de până la 6 luni, până la dispariția cauzelor. Ea nu anulează obligația străinilor de a părăsi teritoriul statului român la încetarea motivelor pentru care a fost acordată și încetează în momentul părăsirii teritoriului României de către străin. La încetarea motivelor care au stat la baza acordării tolerării străinul va fi îndepărtat imediat de pe teritoriul României, fără o notificare prealabilă.

În categoria străinilor care pot benefiacia de tolerare se înscriu2:

a) străinii care se află în situațiile prevăzute la art.15 alin. (1) și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru acordarea unui permis de ședere;

b) străinii luați în custodie publică, împotriva cărora s-a dispus măsura returnării și nu au putut fi îndepărtați în termen de 6 luni;

c) străinii luați în custodie publică, împotriva cărora instanța a dispus expulzarea și nu au putut fi expulzați în termen de 2 ani de la data la care au fost luați în custodie publică;

d) străinii a căror prezență temporară pe teritoriul României este cerută de interese publice importante. În acest caz, tolerarea se acordă la solicitarea organelor de stat competente;

e) atunci când există motive serioase să se considere că străinii sunt victime ale traficului de ființe umane. În acest caz, tolerarea se acordă la solicitarea procurorului sau a instanței;

f) atunci când Oficiul Român pentru Imigrări constată că aceștia se află în imposibilitatea de a părăsi temporar România din motive obiective.

Cu referire la drepturile acestei categorii de străini, legiuitorul român nu a făcut nicio reglementare distinctă în acest sens, astfel încât, în tăcerea legii, urmează să conchidem că drepturile acestora sunt cele amintite la regimul drepturilor străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura luării în custodie publică.

Din punctul de vedere al obligațiilor acestora, se prevede faptul că străinii care beneficiază de tolerare trebuie să se prezinte lunar sau ori de câte ori sunt chemați la formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări care le-a acordat-o, orice deplasare în afara acesteia fiind permisă numai cu aprobare prealabilă. În cazul în care străinii nu vor respecta aceste obligații, se va putea dispune de către organele competente măsura luării în custodie publică.

1 A se vedea art. 98 din O.U.G. nr. 194/20022 A se vedea art. 103 din U.U.G. nr. 194/2002.

58

În situația străinilor prevăzuți la art. 99 lit. b) și c) din O.U.G. nr. 194/2002, dacă au dispărut motivele pentru care nu au putut fi îndepărtați de pe teritoriul României în perioada de custodie publică, aceștia pot fi luați din nou în custodie publică, pentru o perioadă de maxim 30 de zile. Luarea din nou în custodie publică a acestora poate fi dispusă tot de procurorul anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, la solicitarea Oficiului Român pentru Imigrări., în scopul îndepărtării străinilor în cauză de pe teritoriul României.

7. Interzicerea intrării pe teritoriul României

Aceasta constituie tot o măsură administrativă și poate fi luată pentru o perioadă de timp determinată, în mai multe situații1:

a) de către Oficiul Român de Imigrări, concomitent cu emiterea deciziei de returnare sau cu punerea în aplicare a măsurii de expulzare, pentru o perioadă determinată;

b) de către Oficiul Român pentru Imigrări sau de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, împotriva străinilor:

cărora nu li se permite intrarea în țară, cu excepția celor prevăzuți la art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002

cărora organele Poliției de Frontieră le pot refuza intrarea pe teritoriul statului român, cu excepția străinilor care suferă de maladii ce pot pune în pericol grav sănătarea publică, stabilite prin ordin al ministrului sănătății

Măsura interzicerii intrării pe teritoriul României poate fi luată și în cazul străinilor care nu au făcut anterior obiectul unei măsuri de îndepărtare de pe teritoriul României. Punerea în aplicare a măsurii trebuie să se realizeze în toate cazurile prin instituirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat și, atunci când este posibil, prin aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ștampilei în care se precizează durata acesteia. Instituirea măsurii trebuie comunicată străinilor, în scris, de către organul care a luat măsura, împreună cu motivele care au stat la baza dispunerii acesteia. Străinul nemuțumit de luarea unei asemenea decizii o poate contesta în termen de 10 zile de la comunicare, la curtea de apel în a cărei rază de competență se află organul care a dispus această măsură.

Din punctul de vedere al efectelor contestației arătăm că introducerea acesteia nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare, hotărârea instanței fiind irevocabilă. De asemenea, toate cazurile în care a fost dispusă interzicerea intrării în România vor trebui să fie comunicate de către instituția care a dispus această măsură Direcției Generale Afaceri Consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Art 102 din sediul materiei ne indică durata pentru care se dispune măsura interdicției de intrare în România astfel:

a) Pentru străinii care au intrat legal în România, dar a căror ședere a devenit ilegală, durata interdicției de intrare în România va fi de:

1 A. Fuerea, op. cit., p. 128.

59

un an – în cazul unei șederi ilegale de la 30 de zile la 1 an, pentru tsrăinii care nu au părăsit teritoriul României la expirarea dreptului de ședere conferit prin viză sau în temeiul unor convenții internaționale ori acte normative prin care se desființează unilateral regimul de vize; precum și a unei șederi ilegale de la 3 luni la un an, pentru străinii care au fost titulari ai unui permis de ședere temporară;

doi ani – în cazul unei șederi ilegale de la 1 an la 2 ani; trei ani – în cazul unei șederi ilegale de la 2 ani la 3 ani; cinci ani – în cazul unei șederi ilegale de peste 3 ani.

b) Pentru străinii împotriva cărora instanța a dispus măsura de siguranță a expulzării, durata interdicției va fi egală cu durata pedepsei la care au fost condamnați, dar nu mai mică de 3 ani.

c) Pentru străinii care au trecut ilegal ori au încercat să treacă fraudulos frontiera de stat, durata interdicției va fi de 5 ani.

d) 15 ani pentru străinii prevăzuți la art. 8 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002;

e) 5 ani pentru străinii prevăzuți la art. 8 alin (2) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 194/2002;

Prin excepție la limitele enumerate la lit. a) de mai sus, aceste limite vor trebui reduse la jumătate în cazul străinilor care solicită repatrierea voluntară umanitară asistată, suportă cheltuielile necesare îndepărtării de pe teritoriul României, rambursează ulterior Autorității pentru străini cheltuielile suportate pentru îndepărtarea de pe teritoriul României, nu necesită cheltuieli cu transportul internațional pentru îndepărtarea de pe teritoriul României.

8. Documente de călătorie care se eliberează străinilor

La solicitarea lor, străinilor li se eliberează documente de călătorie. Potrivit art. 118 alin (1) al Ordonanței de urgență nr. 194/2002, acestea pot fi: titlul de călătorie și pașaportul pentru persoana fără cetățenie.

Titlul de călătorie se eliberează următoarelor categorii de străini:

apatrizilor domiciliați în străinătate, aflați temporar pe teritoriul României, care nu mai sunt în posesia unui document de trecere a frontierei de stat și, din motive obiective, nu pot obține un asemenea document de la reprezentanța diplomatică a țării de domiciliu;

cetățenilor străini aflați pe teritoriul României, care nu mai sunt în posesia unui pașaport național și, din motive obiective, nu pot obține un document de călătorie de la reprezentanța diplomatică a statului lor;

apatrizilor cu ședere permanentă în România aflați temporar în străinătate, care nu mai sunt în posesia documentelor românești de trecere a frontierei de stat.

Pentru străinii din primele două categorii titlul de călătorie se eliberează de către Oficiul Român pentru Imigrări, prin formațiunile sale teritoriale. Valabilitatea titlului de

60

călătorie este limitată la o singură călătorie, pentru o perioadă de 30 de zile, cu posibilitatea de prelungire cu încă 30 de zile.

Pentru străinii din cea de-a treia categorie, titlul de călătorie se eliberează de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României din străinătate, cu avizul Oficiului Român pentru Imigrări, în vederea reîntoarcerii acestor persoane în România. La revenirea în țară, titlul de călătorie se predă de către titular formațiunii teritoriale a Oficiului Român pentru Imigrări pe a cărei rază teritorială își are domiciliul.

Pașaportul pentru persoana fără cetățenie se eliberează apatrizilor cu ședere permanentă în țara noastră, precum și apatrizilor de origine română, care sunt repatriați în baza unor înțelegeri internaționale la care România este parte. Acest document de călătorie este proprietatea statului român1.

Acest pașaport se eliberează la cerere apatridului de către Oficiul Român pentru Imigrări pentru o perioadă de 5 ani cu posibilitatea prelungirii o singură dată, dar fără a se depăși 10 ani de la data emiterii. Pașaportul pentru persoana fără cetățenie face dovada identității și a calității de apatrid cu drept de ședere în România și îi dă posibilitatea titularului de a ieși și de a intra în țară prin oricare dintre punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internațional de persoane. În străinătate, pașaportul pentru persoana fără cetățenie atrage dup sine dreptul la asistență și protecție din partea misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României2.

Dacă titularul pașaportului își pierde calitatea de apatrid cu ședere permanentă în țara noastră sau obține cetățenia unui stat, el are obligația de a depune documentul la formațiunea teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări competentă. Imediat după depunere acest pașaport va fi retras și anulat.

1 Art. 118 alin. (1) lit. b) și art. 120 din O.U.G. nr. 194/20022 I. Macovei, op. cit., p. 133.

61

Capitolul V Regimuri juridice aplicabile unor categorii speciale de străini

1. Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European.

Actul normativ care reglementează în mod expres regimul acestei categorii de străini în România de la data aderării României la Uniunea Europeană este Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European. Această ordonanță de urgență stabilește condițiile în care cetățenii Uniunii Europene și ai statelor membre ale Spațiului Economic European precum și membrii acestora de familie își pot exercita dreptul la liberă circulație, de rezidență și de rezidență permanentă pe teritoriul României, precum și limitele exercitării acestor drepturi din motive de ordine publică, securitate națională sau sănătate publică. Cetățenii Uniunii Europene, precum și membrii familiilor lor, care își exercită dreptul

62

la liberă circulație și rezidență pe teritoriul României, beneficiază de drepturile și libetățile recunoscute prin Tratatul privind Uniunea Europeană, cum ar fi:

a) se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele Uniunii Europene și în alte tratate internaționale la care România este parte;

b) se pot deplasa liber și își pot stabili reședința sau, după caz, domiciliul, oriunde pe teritoriul României;

c) beneficiază de măsuri de protecție socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români;

d) au dreptul să verifice datele personale înscrise în documentele oficiale eliberate de autoritățile române și, când este cazul, să solicite corectarea sau eliminarea unor date care nu corespund realității;

e) au acces neîngrădit pe piața forți de muncă din România, sub rezerva aplicării măsurilor tranzitorii prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, precum și la desfășurarea altor activități de natură economică, în condițiile legii aplicabile cetățenilor români;

f) au acces neîngrădit la activitățile școlare și de instruire din cadrul sistemului național de învățământ.

Intrarea pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene, precum și a membrilor familiilor lor. Intrarea cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul României este permisă prin toate punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internațional de persoane, cu condiția, cu condiția prezentării documetului național de identitate, a pașaportului sau a unui document eliberat în condițiile prezentei ordonanțe de urgență pentru cetățenii Uniunii Europene, valabil, fără a se aplica ștampila de intrare de către organele poliției de frontieră în oricare dintre aceste documente.1

Cetățenilor Uniunii Europene, precum și membrilor familiilor lor li se refuză intrarea pe teritoriul statului român în următoarele situații:

a) dacă nu prezintă documentele corespunzătoare prevăzute la art. 5 din O.U.G. nr. 102/2005 și nu fac dovada, prin orice alt mijloc, că beneficiază de dreptul la libera circulație și rezidență pe teritoriul României. În această situație, înainte de comunicarea refuzului permiterii intrării pe teritoriul României, persoanei în cazuă trebuie să i se acorde o perioadă de timp pe care o consideră necesară, în care să dovedească îndeplinirea condițiilor de intrare sau faptul că beneficiază de dreptul la libera circulație și rezidență pe teritoriul României. Organele poliției de frontieră trebuie să acorde tot sprijinul necesar pentru clarificarea situației persoanei în cauză, inclusiv prin eliberarea vizei de intrare pentru membrii de familie care nu sunt cetățeni ai U.E., în cazuri excepționale, după analizarea situției persoanei în cauză;

b) dacă au fost declarați indezirabili în condițiile legii, sau dacă împotriva acestora a fost dispusă măsura interzicerii intrării pe teritoriul României în condițiile legii;

1 N. Diaconu, op. cit., p. 160

63

c) există indicii temeinice că persoana în cauză constituie o amenințare reală și prezentă la ordinea publică, securitatea națională sau sănătatea publică.

În cazul primei situații, refuzul permiterii intrării pe teritoriul României trebuie comunicat de către organele poliției de frontieră de îndată, în scris, împreună cu motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri, fiind necesară și indicarea instanței competente, precum și termenul în care măsura poate fi atacată. Împotriva acestei măsuri cetățeanul U.E. sau S.E.E. poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află sediul organului emitent al actului administrativ contestat, în speță organul poliției de frontieră care nu i-a permis intrarea. Instanța trebuie să soluționeze de urgență și cu precădere cauza, pronunțându-se prin hotărâre. Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților, iar hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă. Introducerea acțiunii în contencios administrativ împotriva refuzului permiterii intrării pe teritoriul României nu suspendă executarea măsurii.

Ieșirea de pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene precum și a membrilor familiilor lor. Se poate face în baza acelorași documente ca și în cazul intrării pe teritoriul țării noastre, măsura neaplicării ștampilei de către organele poliției de frontieră pe documentele de călătorie fiind valabilă și în acest caz. În ceea ce privește măsura nepermiterii ieșirii aceasta se poate aplica cetățenilor U.E. și S.E.E. sau, după caz, membrilor familiilor lor în următoarele situații1:

a) nu prezintă documentele prevăzute de lege;b) sunt învinuite sau inculpate într-o cauză penală și a fost dispusă instituirea unei

măsuri preventive, în condițiile Codului de procedură penală;c) au fost condamnate și au de executat o pedeapsă privativă de libertate.

Ca și în situația nepermiterii intrării, și în cazul nepermiterii ieșirii, această măsură trebuie comunicată de către organele poliției de frontieră de îndată, în scris, împreună cu motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri, indicându-se instanța competentă și termenul în care măsura poate fi atacată. Instanța competentă este de asemenea, instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află sediul organului emitent al actului administrativ contestat. Instanța trebuie să soluționeze de urgență și cu precădere cauza, pronunțându-se prin hotărâre, cererea judecându-se tot în camera de consiliu, cu citarea părților, iar hotărârea fiind tot definitivă și irevocabilă. În mod similar, efectele introducerii acestei acțiuni, nu suspendă executarea măsurii.

Șederea pe teritoriul României a cetățenilor U.E., precum și a membrilor familiilor lor. În termen de cel mult 15 zile de la data intrării pe teritoriul României, cetățenii Uniunii Europene sa, după caz, membrii familiilor lor au obligația de a se prezenta la cea mai apropiată formațiune teritorială a Poliției Române, a Poliției de Frontieră Române sau a Oficiului Român pentru Imigrări, pentru a-și declara prezența. Pedurata șederii în România, cetățenii Uniunii Europene sau, după caz, membrii familiilor lor sunt obligați să declare la oricare dintre autoritățile prevăzute la art. 9 următoarele:

1 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 156.

64

orice modificare intervenită cu privire la nume, prenume și cetățenie; în cazul membrilor de familie care nu au cetățenia Uniunii Europene, orice

schimbare relavantă cu privire la starea civilă; pierdere, furtul sau distrugerea documentelor în baza cărora se permite trecerea

frontierei de stat a României, precum și a celor eliberate de autoritățile române în baza prevederilor prezentei ordonanțe de urgență.

Pe durata șederii în România, cetățenii Uniunii Europene sau, după caz, membrii familiilor lor au obligația de a se supune controalelor de specialitate ale organelor competente române, efectuate în aceleași condiții ca și cele aplicabile cetățenilor români.

Dreptul de rezidență temporară recunoscut cetățenilor Uniunii Europene. Acesta poate fi pentru o perioadă de până la 3 luni, pentru o perioadă de peste 3 luni, precum și dreptul de rezidență permanentă.

1. Dreptul de rezidență pentru o perioadă de până la 3 luni. Acest drept constituie dreptul de rezidență obișnuit aparținând cetățenilor statelor membre U.E. si poate fi exercitat fără îndeplinirea vreunei condiții suplimentare, fiind suficient ca respectivul cetățean străin să fi intrat pe teritoriul țării noastre, acesta fiind și punctul de plecare de la care se calculează cele 3 luni. De acest drept pot beneficia și membrii de familie ai cetățeanului U.E. și S.E.E. indifereant de cetățenia acestora, dacă îl însoțesc sau i se alătură ulterior. Membrii de familie sunt îndrituiți la beneficiul acestui drept numai dacă sunt în posesia unui document valabil, ce atestă rezidența pe teritoriul unui stat membru în calitate de membru de familie al cetățeanului U.E. și S.E.E., fiind astfel scutit de obligativitatea obținerii unei vize, în caz contrar având nevoie de viză1.

2. Dreptul de rezidență pentru o perioadă de peste 3 luni, se acordă străinului în următoarele situații:

a) desfășoară pe teritoriul României activități dependente sau activități independente, în condițiile legii. Dacă a desfășurat aceste activități pentru o perioadă mai mare de un an și ulterior a devenit șomer, acesta poate beneficia în continuare de dreptul de rezidență pe perioada în care are această calitate. Dacă rezidentul care a avut un contract de muncă cu o durată determinată mai mică de un an sau care a desfășurat activități dependente sau independente pentru o perioadă de cel mult 12 luni și ulterior a devenit șomer, în condițiile legii, atunci va putea beneficia de dreptul de rezidență pentru o perioadă de 6 luni de la data obținerii calității de șomer.

b) deține mijloace de întreținere pentru ei și membrii lor de familie, de regulă cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România și asigurare de sănătate recunoscută în sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România;

c) este înscris la o instituție din România, acreditată în condițiile legii, având ca obiect principal de activitate desfășurarea de activități de învățământ sau de perfecționare a pregătirii profesionale, au asigurare de sănătate recunoscută în sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România și asigură autoritățile

1 A.C.Tatar, op. cit., p. 128.

65

competente, printr-o declarație pe propria răspundere sau prin orice alt mijloc, că deține mijloace de întreținere pentru el și membrii lui de familie, de regulă cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România;

d) este membru de familie al unui cetățean al U.E. care îndeplinește une dintre condițiile prevăzute la lit a), b) sau c).

Art. 18 din O.G. nr. 30/2006 prevede că valabilitatea dreptului de rezidență al membrilor de familie care au cetățenia Uniunii Europene se menține pe toată perioada pentru care cetățeanul Uniunii Europene ai cărui membri de familie sunt are drept de rezidență, precum și, până la împlinirea termenului la care pot beneficia de rezidență permanentă în oricare dintre următoarele situații: când cetățeanul Uniunii Europene părăsește România sau a decedat, în cazul soților, când se desface sau se anulează căsătoria, în cazul partenerilor, când se desface sau se anulează parteneriatul înregistrat.

3. Dreptul de rezidență permanentă. În cazul în care cetățenii Uniunii Europene au o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, atunci aceștia beneficiază de dreptul de rezidență permanentă. De asemenea, vor beneficia de acest drept și persoanele care nu au cetățenia Uniunii Europene, dar care au o rezidență continuă pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, în calitate de membri de familie ai unui cetățean al Uniunii Europene rezident sau rezident permanent. În vederea stabilirii continuității perioadei de rezidență, legiuitorul român nu consideră întreruperi:

a) absențele temporare de pe teritoriul României care nu depășesc 6 luni în decurs de un an;

b) absența de pe teritoriul României pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu;

c) absența de pe teritoriul României pentru motive întemeiate, precum starea de graviditate și de naștere, boală gravă, participarea la programe de învățământ sau de pregătire profesională ori mutarea în interes de serviciu într-un alt stat membru sau o țară terță, pentru o perioadă de maximum 12 luni consecutive.

Acest drept se pierde totuși dacă survine o absență de pe teritoriul României pentru o perioadămai mare de 2 ani consecutivi. Prin excepție de la termenul de 5 ani, rezidenții pot beneficia de rezidență permanentă, anterior împlinirii acestei perioade, atunci când:

a) desfășoară activități dependente sau activități independente dacă în momentul încetării activității au dreptul de pensie pentru limită de vârstă sau, în cazul în care contractul de muncă încetează cu drept de pensionare anticipată în condițiile legii, dacă au fost angajați în România cel puțin în ultimele 12 luni și au avut o ședere continuă mai mare de 3 ani pe teritoriul României. Pentru rezidenții care desfășoară profesii liberale, condiția referitoare la vârsta de pensionare se consideră îndeplinită în momentul împlinirii vârstei de 60 de ani, dacă legea nu prevede altfel;

b) desfășoară activități dependente sau independente, au o ședere continuă pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 2 ani și încetează munca datorită unei pierderi totale sau a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă.

66

Dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, condiția referitoare la durata șederii nu se aplică.

c) după o perioadă de 3 ani de rezidență, în condițiile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a) din lege, își desfășoară activitatea într-un alt stat membru, menținându-și în același timp, reședința pe teritoriul României, unde se întorc regulat, în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână.

Condițiile referitoare la durata rezidenței și a angajării nu se vor aplica dacă persoana care este angajată sau desfășoară activități economice în mod independent este căsătorită cu un cetățean român. Persoanele care îndeplinesc condițiile enumerate anterior, au dreptul de a solicita Oficiului Român pentru Imigrări eliberarea cărții de rezidență permanentă pentru cetățenii Uniunii Europene, respectiv a cărții de rezidență permanentă pentru membrii de familie care nu sunt cetățeni ai Uniunii Europene, în acest ultim caz valabilitatea cărții de rezidență permanentă fiind de 10 ani de la data emiterii și putând fi reînnoită la cerere.

Dacă autoritatea competentă constată îndeplinirea condițiilor pentru emiterea acestor documente, atunci eliberează în termen de 30 de zile, de la depunerea cererii, cartea de rezidență permanentă pentru cetățenii Uniunii Europene, respectiv în termen de 90 de zile de la depunerea cererii, cartea de rezidență permanentă pentru membrii de familie care nu sunt cetățeni ai Uniunii Europene, iar dacă constată că nu sunt îndeplinite aceste condiții, organele competente comunică în scris refuzul eliberării acestora, motivele care au stat la baza acestei decizii, indicându-se de asemenea, instanța de contencios administrativ competentă și termenul în care măsura poate fi atacată.

Restrângerea dreptului la liberă circulație pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor familiilor lor. Autoritățile române competente pot restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul României de către cetățenii Uniunii Europene sau de către membrii de familie ai acestora numai din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică.

Împotriva cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora, indiferent de cetățenie, care au drept de rezidență permanentă, se pot dispune în condițiile legii, măsuri specifice de restrângere a dreptului la liberă circulație numai pentru motive de ordine publică și securitate națională.

Dreptul la liberă circulație pe teritoriul României, în cazul următoarelor categorii de cetățeni poate fi retrâns numai pentru motive de securitate națională:

a) rezidenții cu ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 10 ani;b) minorii cu excepția cazului în care îndepărtarea este necesară pentru interesul

copilului, conform prevederilor Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989;

Orice măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație, în special cele cu privire la îndepărtarea dee pe teritoriul României, poate fi adoptată de către organele competente române numai cu luarea în considerare a duratei efective a șederii persoanei în cauză pe tritoriul României, a vârstei acesteia, a stării de sănătate, a situației familiale și economice, a

67

gradului de integrare socială și culturală în România și al asigurării menținerii legăturilor sale cu țara de origine, impunându-se de asemenea, respectarea principiului proporționlității și trebuind să aibă la bază exclusiv comportamentul persoanei în cauză. Acest comportament trebuie să reprezinte o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societății, o asemenea măsură neputând fi bazată exclusiv pe existența unei condamnări penale anterioare1.

Aceste măsuri nu pot avea decât caracter temporar și pot fi dispuse numai pentru o perioadă de timp limitată la perioada necesară încetării motivelor care au stat la baza adoptării acestora.

Decizia de restrângere a dreptului la liberă circulație se comunică cetățeanului Uniunii Europene sau membrului de familie al acestuia în scris, de către Oficiul Român pentru Imigrări sau formațiunile sale teritoriale. Decizia trebuie să conțină motivele care au stat la baza dispunerii unei astfel de măsuri și dacă este cazul, termenul în care cetățeanul Uniunii Europene sau membrul de familie al acestuia trebuie să părăsească teritoriul României.

Motivele prin care se poate restrânge exercițiul liberei circulații pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor familiilor acestora sunt următoarele2:

nepermiterea intrării pe teritoriul României; îndepărtarea de pe teritoriul României; declararea ca indezirabil; expulzarea.

2. Regimul aplicabil străinilor cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene.

După cum prevede art 128 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002, străinii, cetățeni ai unor state terțe sau apatrizi, cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene, pot intra și rămâne pe teritoriul statului român, pentru o perioadă de 90 de zile în decurs de 6 luni, fără obligativitatea obținerii unei vize de intrare. Acestor persoane li se poate prelungi dreptul de ședere temporară, fără îndeplinirea condiției prealabile de obținere a unei vize de lungă ședere, în condițiile prevăzute de lege. Accesul pe piața muncii pentru străinii cu drept de ședere permanentă într-un stat membru al Uniunii Europene se va realiza în raport de legislația muncii în domeniu și necesitatea ocupării forței de muncă ce se încadrează în regimul ocupațional deficitar pe teritoriul României, stabilit de structura specializată din cadrul Ministerului Muncii.

3. Regimul aplicabil membrilor de familie ai străinilor care beneficiază de un drept de ședere permanentă în statele membre U.E.

Potrivit art. 129 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002, membrii de familie ai străinilor care au un drept de ședere temporară în scopul reîntregirii familiei într-un stat membru al Uniunii Europene, pot intra în țara noastră pe baza unei vize de lungă

1 I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 1392 N. Diaconu, op. cit., p. 162

68

ședere acordate în același scop de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, cu îndeplinirea condițiilor generale de acordare a vizelor, precum și cu prezentarea dovezilor privind dreptul de ședere pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene în această calitate.

Membrilor de familie ai străinilor li se poate prelungi dreptul de ședere cu îndeplinirea condițiilor generale prevăzute de lege. În vederea obținerii prelungirii, ei trebuie să prezinte permisul de ședere într-un stat membru al Uniunii Europene și să facă dovada că au locuit ca membri de familie ai străinului cu drept de ședere permanentă într-un stat membru al Uniunii Europene și că dețin mijloace de întreținere în cuantum de cel puțin salariul minim net pe economie. Dacă acești membri de familie, nu au un drept de ședere temporară în scopul reîntregirii familiei într-un stat membru al Uniunii Europene, se vor aplica prevederile referitoare la acordarea vizei de lungă ședere pentru reîntregirea familiei. Dreptul de ședere se poate prelungi individual, pentru fiecare membru de familie.

4. Străinii victime ale traficului de persoane, traficului de migranți sau ale infracțiunii de facilitare a șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României1.

Cu referire la această categorie de străini, legiuitorul român a considerat că aceștia pot beneficia de un tratament privilegiat dată fiind condiția lor, în sensul posibilității acordării acestora a unui permis de ședere temporară, chiar dacă au intrat ilegal în România, la solicitarea procurorului sau instanței de judecată, cu respectarea următoarelor condiții:

a) manifestă o intenție clară de a coopera cu autoritățile române pentru a facilita identificarea și tragerea la răspundere penală a participanților la săvârșirea infracțiunilor ale căror victime sunt;

b) au încetat relațiile cu persoanele suspectate de comiterea infracțiunilor ale căror victime sunt;

c) acordarea dreptului de ședere este oportună pentru derularea investigațiilor judiciare;

d) șederea acestora în România nu prezintă periocol pentru ordinea publică și securitatea națională.

Dreptul de ședere poate fi acordat pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii pe noi perioade în aceleași condiții. Revocarea intervine în următoarele situații:

a) nu mai sunt îndeplinite condițiile care au condus la acordarea acestui drept;b) titularul dreptului de ședere, în mod intenționat, a reînnoit contactele cu

persoanele suspectate de comiterea infracțiunilor de trafic de persoane, trafic de migranți sau faciliarea șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României;

c) dacă se constată că străinul a indus în eroare autoritățile competente cu privire la calitatea de victimă sau cu privire la datele și informațiile furnizate;

d) când victima încetează să coopereze;e) când autoritățile competente constată existența vreunuia dintre cazurile

prevăzute la art. 10 C.proc.pen.

1 I. Macovei, op. cit., p. 122.

69

5. Străinii minori neînsoțiți.

În cazurile în care din diverse motive, în România au intrat și sunt descoperiți pe teritoriul țării noastre sau intră minori, cetățeni străini, care sunt neînsoțiți, Oficiul Român pentru Imigrări procedează astfel1:

a) se stabilește identitatea acestora și modul de intrare în țară;b) le asigură reprezentarea printr-o instituție competentă potrivit legii, indiferent

de modul de intrare în România, care le va asigura protecția și îngrijirea necesare, inclusiv cazarea în centre speciale de ocrotire a minorilor în aceleași condiții ca și pentru minorii români;

c) ia toate măsurile de identificare a părinților, indiferent de locul de reședință al acestora, în scopul reunificării familiale;

d) până la acest moment (identificarea părinților), se asigură accesul la sistemul de învățământ;

e) dacă părinții minorului nu au reședința pe teritoriul României, acesta se returnează în țara de reședință a părinților, ori în țara în care au fost identificați alți membri de familie, cu acceptul acestora;

f) în situația neidentificării părinților ori a altor membri de familie sau dacă minorul nu este acceptat în statul de origine, i se acordă dreptul de ședere temporară pe teritoriul României.

Actul normativ comun la care facem referire, stabilește în sarcina autorităților competente și obligația acesteia de a coopera cu toate instituțiile statului care au atribuții în aceste situații, inclusiv cu organizațiile naționale și internaționale specializate în domeniul ocrotirii minorilor, în vederea găsirii celor mai bune soluții pentru protejarea acestora2.

6. Refugiații și persoanele strămutate.

În conformitate cu art. 147 din Ordpnanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, dispozițiile Legii 122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate față de prevederile ordonanței de urgență, cu excepția situațiilor în care rațiuni de securitate națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României.

Art. 1 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, adoptată la Geneva în 1951 definește refugiatul ca fiind: ”orice persoană care în urma unor evenimente și a unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestor temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nicio cetățenie și găsindu-se în afara țării, în care avea cetățenia obișnuită, ca urmare a unor evenimente, nu poate sau, datorită respectivelor temeri, nu dorește să se întoarcă”.

Conchidem așadar că, refugiatul caută să se sustragă unor condiții sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, ți să găsească adăpost și protecție în altă

1 A. Gherghe, Drept internațional privat. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 134.2 A. Fuerea, op. cit., p. 148

70

țară. Ideea principală în ceea ce-i privește pe refugiați este aceea că ei nu pot beneficia ori nu doresc protecția țării lor de origine, motivele putând fi: opresiunea, persecuția, amenințarea vieții sau libertății, sărăcia, războiul sau luptele civile, dezastre naturale etc.1

Legea nr. 122/2006 stabilește regimul juridic al străinilor care solicită o formă de protecție în România, regimul juridic al străinilor beneficiari ai unei forme de protecție în România, procedura de acordare, încetare și anulare a unei forme de protecție, precum și procedura pentru stabilirea statului membru responsabil cu analizarea cererii de azil. La nivel național, instituția responsabilă de gestionarea unitară a problematicii migrației, azilului și integrării străinilor este Oficiul Român pentru Imigrări. Această instituție este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, înființat prin reorganizarea Autorității pentru străini și a Oficiului Național pentru Refugiați. El funcționează în subordinea Ministerului Administrației și Internelor.

Procedura de azil este guvernată de următoarele principii:

1) Accesul la procedura de azil;În virtutea acestui principiu este asigurat accesul la procedura de azil oricărui cetățean

străin sau apatrid, aflat pe teritoriul României sau la frontieră, din momentul manifestării de voință, exprimată în scris sau oral, din care să rezulte că acesta solicită protecția statului român.

2) Nediscriminarea;Beneficiile legii se aplică indiferent de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,

categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, de situația materială, de statutul la naștere ori de statutul dobândit sau orice altă distincție.

3) Nereturnarea;Față de solicitantul de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau de

returnare forțată de la frontieră ori de pe teritoriul României, cu excepția cazurilor în care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului. De asemenea, persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecție subsidiară este protejată împotriva expulzării, extrădării ori returnării în țara de origine sau în orice alt stat în care voința ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi, tratamente inumane ori degradante.

4) Unitatea familiei;Legea română obligă autoritățile competente să respecte principiul unității familiale. În

afara soților, fac parte din familie copiii minori aflați în întreținerea acestora, sub condiția să fie necăsătoriți, indiferent dacă sunt din căsătorie ori din afara acesteia sau adoptați.

5) Interesul superior al copilului;Toate deciziile cu privire la minori de iau cu respectarea interesului superior al

copilului.6) Confidențialitatea;

1 I. Chelaru, Gh. Gheoghiu, op. cit., p. 175

71

Privește toate datele și informațiile cu privire la cererea de azil. Obligația de a respecta confidențialitatea revine tuturor autorităților, organizațiilor sau persoanelor implicate în procedura de azil, cât și celor care, în mod accidental, au intrat în posesia unor astfel de date.

7) Rolul activ;Autoritățile competente cu soluționarea cererilor de azil pot investiga din oficiu, orice

împrejurări de fapt și de drept care ar putea conduce la soluționarea cauzei, chiar dacă aceste împrejurări nu au fost invocate sau menționate în cererea de azil.

8) Prezumția de bună-credință;Când o parte sau toate motivele invocate în cererea de azil, care ar justifica acordarea

unei forme de protecție, nu sunt probate cu documente sau alte dovezi, devine incidentă prezumția de bună-credință dacă solicitantul a depus toate eforturile pentru a-și susține cererea de azil iar declarațiile solicitantului sunt considerate coerente și plauzibile și nu sunt contrazise de informațiile din țara de origine, relevante pentru cazul acestuia1.

Statul român acordă străinilor următoarele forme de protecție:

statutul de refugiat; protecția subsidiară; protecția temporară; protecția umanitară temporară.

6.1. Statutul de refugiat se recunoaște, la cerere, cetățeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naționalitate, opinii politice sau apartenență la un anumit grup social, se află în afara țării de origine, și care nu poate sau datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări, precum și persoanei fără cetățenie, care fiind în afara țării în care își avea reședința obișnuită datorită acelorași motive menționate mai sus, nu poate sau nu dorește să se întoarcă.

La stabilirea îndeplinirii condiției referitoare la persecuție, autoritățile competente trebuie să aibă în vedere actele și faptele care:

sunt suficient de grave prin natura lor sau datorită includerii acestora într-o practică sistematică, precum și datorită recurenței lor, încât să constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului.

alcătuiesc un ansamblu de măsuri diverse, inclusiv încălcări ale drepturilor omului, care sunt suficient de grave pentru a afecta o persoană în aceeași măsură prevăzută mai sus.

Aceste acte pot să ia forma actelor de violență fizică și psihică, inclusiv a actelor de violență sexuală; măsurilor legale, administrative, polițienești și/sau judiciare care sunt discriminatorii sau sunt aplicate într-o manieră discriminatorie; acuzării sau pedepsei disproporționate; imposibilitatea rejudecării ca urmare a unei pedepse discriminatorii; abuzuri sau acte de discriminare specifice genului, precum și abuzuri sau acet de discriminare specifice privind copiii2.

1 D. Lupașcu, op. cit., p. 132

72

Agenții de persecuție pot fi statul, partidele sau organizațiile care controlează statul ori o parte importantă din teritoriul său precum și agenți neguvernamentali. Aceste prevederi nu se aplică în cazul străinilor care beneficiază de protecție sau asistență din partea unui organism ori a unei instituții a Națiunilor Unite, alta decât Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR).

Statutul de refugiat se acordă, la cerere, și membrilor de familie care se află pe teritoriul României, în cazul soțului căsătoria trebuind să fie încheiată înainte de intrarea pe teritoriul României1.

Statutul de refugiat nu se acordă cetățenilor străini și apatrizilor față de care există motive serioase să se creadă că:

au comis o infracțiune contra păcii și omenirii, o crimă de război ori o altă infracțiune definită conform tratatelor internaționale relevante la care România este parte;

au comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi admiși pe teritoriul statului român;

au comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în Carta Organizației Națiunilor Unite;

au planificat, au facilitat sau au participat la săvârșirea de acte de terorism.

6.2. Protecția subsidiară se poate acorda cetățeanului străin sau apatridului care nu îndeplinește condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat și cu privire la care există motive temeinice să se creadă că, în cazul returnării în țara de origine, respectiv în țara în care își avea reședința obișnuită, va fi supus unui risc serios și care nu poate sau, datorită acestui risc, nu dorește protecția acelei țări. Prin risc serios se înțelege condamnarea la pedeapsa cu moartea ori executarea unei astfel de pedepse; tortura, tratamente sau pedepse inumane ori degradante; o amenințare serioasă individuală, la adresa vieții sau integrității, ca urmare a violenței generalizate în situații de conflict armat intern ori internațional, dacă solicitantul face parte din populația civilă.

La fel, protecția subsidiară se acordă la cerere, și membrilor de familie care se află pe teritoriul României. Cauzele de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat se aplică și în cazul protecției subsidiare. Protecția subsidiară nu se acordă cetățenilor străini și apatrizilor atunci când există motive seriose să se creadă că aceștia ”constituie un pericol la adresa ordinii publice și siguranței naționale”.

6.3. Protecția temporară. Această măsură de protecție se ia în cazul în care, printr-o decizie a Consiliului Uniunii Europene, se constată existența unui flux masiv de persoane strămutate. Când se acordă protecție temporară prin decizia Consiliului Uniunii Europene, Guvernul României, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, emite o hotărâre în care prevede condițiile concrete de asigurare a protecției temporare persoanelor strămutate pe

2 Iancu, Gheorghe, Dreptul de azil – Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Ed. All Beck, București, 20021 I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 179

73

teritoriul statului român, precum și sursa de finanțare a cheltuielilor determinate de asigurarea acestei măsuri1.

Durata protecției temporare este de un an, cu posibilitatea prelungirii, în anumite condiții, cu perioade de 6 luni, până la un an. Protecția temporară încetează când se ajunge la limita maximă a duratei sau în orice moment printr-o decizie a Consiliului Uniunii Europene.

Pe durata protecției temporare beneficiarii au următoarele drepturi:

1) de a li se elibera un document prin care li se acordă permisiune de a rămâne pe teritoriul României;

2) de a fi informați în scris, într-o limbă pe care se presupune că o înțeleg cu privire la prevederile referitoare la protecția temporară;

3) de a beneficia la cerere, de asistență necesară pentru întreținere, în situația în care nu dispun de mijloace materiale necesare;

4) de a primi asistență medicală primară și tratament corespunzător, asistență medicală de urgență și prim ajutor calificat;

5) de a avea acces la sistemul de învățământ de stat în condițiile prevăzute de lege pentru cetățenii români, în cazul beneficiarilor protecției temporare care nu au împlinit vârsta de 18 ani.

Beneficiarii protecției temporare pot depune în orice moment o cerere de azil. Dacă nu se acordă statutul de refugiat și nici protecție subsidiară unei persoane eligibile pentru acordarea protecției temporare, aceasta va continua să beneficieze de protecția temporară până la expirarea acestei măsuri.

6.4. Protecția umanitară temporară se poate acorda persoanelor care provin din zonele de conflict, în perioada de conflicte armate în care România nu este angajată2.

Această măsură de protecție se acordă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, când se constată ori există informații că din zonele de conflict urmează să fie înregistrat un aflux masiv și spontan de persoane care au nevoie de protecție.

Prin persoană care are nevoie de protecție, se înțelege orice persoană care face parte din populația civilă și care și-a părăsit țara de origine ca urmare a unui conflict armat și nu se poate întoarce în condiții de siguranță și demnitate în țara de origine. De asemenea, prin aflux masiv și spontan de persoane care au nevoie de protecție, se înțelege deplasarea către teritoriul României a unui număr semnificativ de persoane care depășește capacitatea Oficiului Român pentru Imigrări de soluționare a cererilor individuale, în condițiile și în termenele prevăzute de prezenta lege3.

Protecția umanitară temporară se acordă pe o perioadă determinată, care nu poate depăși 2 ani, iar la încetarea acestei măsuri, persoanele interesate pot depune o cerere de azil.

1 I. Macovei, op. cit., p. 131.2 D. Lupașcu, op. cit., p. 1413 I. Chelaru, Gh. Gheoghiu, op. cit., p. 180

74

În mod similar cu beneficiarii statutului de refugiat și ai protecției subsidiare, legea stabilește drepturile și obligațiile străinilor care beneficiază de protecție umanitară temporară.

Sunt prevăzute mai multe tipuri de proceduri în soluționarea cererilor de protecție adresate statului român, și anume: o procedură ordinară, o procedură specifică în situația reunificării familiei, procedura accelerată, procedura la frontieră, procedura țării terțe sigure.

Transferul responsabilității cu privire la refugiați.1 Această problemă este reglementată prin Acordul european asupra transferului responsabilității cu privire la refugiați, adoptat la Strasbourg la 16 octombrie 1980, ratificat prin Legea nr. 88/2000.

Procedura se inițiază de Oficiul Român pentru Imigrări, în următoarele cazuri:

1) din momentul sesizării sale, printr-o cerere scrisă, de către străinul sau apatridul care se află pe teritoriul României și al cărui statut de refugiat a fost recunoscut într-un stat semnatar al Acordului european;

2) din oficiu, din momentul în care se constată îndeplinirea condițiilor privind preluarea responsabilităților statutului de refugiat recunoscut în România de către un stat semnatar al Acordului european;

3) din momentul sesizării sale de către un stat semnatar al Acordului european cu privire la preluarea responsabilității statutului de refugiat de către România.

Funcționarul de caz este obligat să soluționeze cererea în termen de 30 de zile de la primirea ei, pe baza motivelor invocate și a documentelor prezentate. El admite sau, după caz, respinge cererea privind transferul responsabilităților. Hotărârea de respingere poate fi atacată cu plângere, în termen de 10 zile de la comunicare. Competența de soluționare a plângerii aparține judecătoriei care trebuie să se pronunțe în termen de 30 de zile de la sesizare.

Instanța se pronunță printr-o hotărâre motivată, irevocabilă, în sensul admiterii ori, după caz, respingerii plângerii. Dacă se admite plângerea străinul va avea toate drepturile și obligațiile beneficiarilor formelor de protecție, în caz contrar, i se aplică regimul juridic al străinilor în România. Solicitările de readmisie adresate statului român vor fi acceptate doar dacă se constată că responsabilitatea asupra statutului de refugiat revine României.

Procedura statului membru responsabil.2 Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană se aplică direct prevederile convențiilor sau actelor Uniunii Europene. În conformitate cu acestea, se poate refuza accesul la procedura de azil dacă un alt stat este responsabil pentru examinarea cererii de azil.

Sub aspect procedural, solicitantul de azil, după înregistrarea cererii sale, va fi informat în scris asupra faptului că informații referitoare la cererea și persoana sa, inclusiv amprentele papilare pelevate, pot face obiectul schimbului de informații între statele membre ale Uniunii Europene ori alte state care au convenit printr-un acord special participarea la acest mecanism, cu scopul exclusiv de a stabili statul membru responsabil cu analizarea unei cereri de azil.1 Transferul responsabilității cu privire la refugiați se regăsește în Capitolul VII (art. 107-114) din Legea nr. 122/2006, cu modificările și completările ulterioare.2 A se vedea art. 115-129 din Legea nr. 122/2006, cu modificările și completările ulterioare.

75

După analiza dovezilor, a argumentelor circumstanțiale aflate la dosar și a răspunsului primit din partea statului solicitat, funcționarul de caz poate hotărî respingerea accesului la procedura de azil și transferul străinului în statul responsabil sau, acordarea accesului la procedura de azil din România.

Hotărârea este executorie și poate fi atacată cu plângere în termen de două zile de la comunicare. Plângerea se depune personal sau, prin reprezentant la structura specializată a Oficiului Român pentru Imigrări sau la instanța competentă, în speță judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura specializată care a emis hotărârea. Instanța se pronunță printr-o hotărâre irevocabilă, în termen de 5 zile de la înregistrare, în raport de probele administrate.

Sunt posibile: admiterea plângerii care va atrage anularea dispoziției de transfer în statul responsabil și dispunerea acordării accesului la procedura de azil din România sau, respingerea plângerii. O procedură similară există și în cazul cetățenilor străini cu ședere ilegală pe teritoriu românesc1. Pe durata procedurii de stabilire a statului membru responsabil, persoanele implicate au drepturile și obligațiile prevăzute de lege.

7. Personalul diplomatic și consular

Personalul diplomatic și consular aflat în misiune în România intră în categoria persoanelor care au un statul special consfințit prin tratate și convenții internaționale, dar și pe bază de reciprocitate ( nerespectarea regimului imunității și privilegiilor diplomatice de către statul acreditar atrage măsurile de retorsiune față de diplomații săi, din partea statului acreditant). Statutul juridic al corpului diplomatic și consular aparține ramurii de drept internațional public care nu face obiectul dreptului internațional privat.

Personalul diplomatic și consular se bucură de un ansamblu de privilegii și imunități stabilite prin tratate internaționale2.

1) Inviolabilitatea persoanei sale, a locuinței, documentelor și bunurilor sale, cu excepția prinderii sale în flagrant delict când îi pot fi aplicate măsurile de constrângere;

2) Imunitate de jurisdicție: penală (agentul diplomatic nu poate fi urmărit sau anchetat penal) administrativă (agentul diplomatic nu poate fi sancționat cu amendă) civilă (înseamnă neadmiterea ca un diplomat să fie acționat în fața unui

tribunal al statului acreditar pentru cauze civile, excepție făcând situațiile când este în cauză un imobil particular folosit de diplomat, dar nu în calitatea sa oficială, când agentul diplomatic este executor testamentar, moștenitor sau legatar cu titlu particular și nu în numele statului acreditat și/sau când agentul diplomatic desfășoară în statul acreditar o profesiune liberă sau activități particulare);

1 D. Lupașcu, op. cit., p. 1522 Exemple de convenții din acest domeniu sunt: Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (1961); Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare (1963); Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile O.N.U. (1946).

76

de executare (bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în numele său ori în numele misiunii din care face parte nu pot face obiectul sechestrului judiciar sau administrativ);

3) Privilegii (scutirea de impozite, taxe vamale și control vamal, taxe fiscale, prestații personale).

77

Concluzii

Regimul juridic al străinilor este o instituție juridică deosebit de complexă al cărei conținut se află într-o permanentă mobilitate deși formele în care se exprimă acest conținut rămân îndeosebi aceleași.

Condiția juridică a străinilor în ordinea internă este reglementată în principal prin intermediul a două categorii de norme juridice: o categorie cuprinzând reguli aparținând diferitelor ramuri de drept (procesual, civil, financiar, penal, administrativ, fiscal, de dreptul muncii etc.), aceste reguli aplicându-se tutror celor care se găsesc pe teritoriul României, fără a se diferenția între cetățenii români și cei străini, aceste fiind reguli de aplicare necesară.; o a doua categorie este constituită din norme juridice special edictate pentru reglementarea relațiilor cu un element de extraneitate care tranșează conflictul de legi în favoarea lor și au un caracter unilateral. Acestea sunt reguli de drept internațional privat materiale, special redactate pentru raporturi cu un element străin.

În țara noastră străinii se bucură, în principal, de tratamentul național aplicat cetățenilor români, tratament ce este completat de regimul special, (conform căruia cetățenii străini vor beneficia de unele drepturi și obligații prevăzute în documentele bilaterale și internaționale la care România este parte), acestora adăugându-li-se, în unele situații condiția reciprocității.

De asemenea am precizat că, noțiunea de străin a suferit o limitare a domeniului său de aplicare la persoanele care dețin o altă cetățenie decât cea a unui stat membru al UE sau SEE. Un rol important în cadrul acestui studiu a fost acordat drepturilor și obligațiilor străinilor mai ales în contextul aderării României la Uniunea Europeană cu accent asupra dreptului la liberă circulație și ședere, transpuse în dreptul român prin intermediul O.U.G. nr. 102/2005.

Actualmente, condiția juridică a străinului în țara noastră își are sediul reglementării juridice de bază în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, act normativ care a sufrit de la adoptarea sa mai multe modificări. Astfel, s-au adus clarificări cu privire la noțiunile de rezident și rezident permanent, unde au fost prezentate și critici ale doctrinei; dispozițiile generale care se referă la intrarea străinilor pe teritoriul României au fost înăsprite prin introducerea de noi condiții cu referire la alertele introduse în Sistemul Informatic Schengen în scopul refuzării intrării; în aceeași măsură și acordarea vizelor reclamă o atenție sporită din partea autorităților dată fiind importanța alertelor și combaterea migrației ilegale.

Acordarea dreptului de ședere permanentă reprezintă un aspect important în cadrul condiției juridice a străinului care nu mai este condiționat de stabilirea domiciliului pe teritoriul României. Apoi, printr-un studiu de caz, am evidețiat faptul că prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România trebuie să se aplice cu prioritate față de cele ale O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu excepția cazurilor în care rațiuni de securitate națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României.

78

În cazul străinilor care au intrat ilegal, a căror ședere a devenit ilegală, a căror viză sau drept de ședere a fost anulat sau revocat, a acelora cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere temporară, a acelora cărora le-a încetat dreptul de ședere permanentă, precum și a fosștilor solicitanți de azil, organul competent, Oficiul Român pentru Imigrări poate dispune măsura returnării de pe teritoriul României prin intermediul Deciziei de returnare. Aceasta constituie actul administrativ al instituției competente prin care străinii împotriva cărora se ia măsura returnării sunt obligați să părăsească teritoriul României.

În continuare ne-am ocupat de o serie de categorii speciale de străini: cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, străinii cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene, membrilor de familie ai străinilor care beneficiază de un drept de ședere permanentă în statele membre U.E., străinii victime ale traficului de persoane, traficului de migranți sau ale infracțiunii de facilitare a șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României, străinii minori neînsoțiți, refugiații și persoanele strămutate, dar și despre personalul diplomatic și consular.

În ceea ce privește regimul circulației persoanelor în cadrul Uniunii Europene, am menționat că acest domeniu este reglementat, în special, prin Acordul de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune și prin Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen din 19 iunie 1990.

Codul Frontierelor Schengen nu aduce atingere, însă, controalelor efectuate sub autoritatea generală a poliției, și controalelor de securitate a persoanelor, identice cu cele efectuate pentru zboruri interne, nici posibilității ca statele membre să efectueze controale excepționale asupra bagajelor, și nici legislației naționale privind documentele de călătorie sau documentelor de identitate sau cerințelor ca persoanele să notifice autoritățile privind prezența lor pe teritoriul statului membru în cauză.

Cu toate acestea, România, devenind țară membră U.E. a devenit atractivă în ceea ce privește exercitarea cu rea-credință a dreptului la liberă circulație, în special cea a persoanelor. În practică, s-au petrecut foarte multe cazuri de trecere frauduloasă a frontierei de stat și de migrație ilegală. Nici căsătoriile de conveniență nu sunt de neglijat, deoarece prin efectul lor străinii tind să beneficieze de un drept de ședere pe teritoriul țării noastre și implicit, de posibilitatea de a se deplasa liber în spațiul comunitar.

De asemenea, scoatem în evidență traficul de ființe umane, traficul ilicit de arme, produse și materiale periculoase, traficul ilicit de droguri, traficul de mașini furate, dar și dezvoltarea terorismului ajuns în această epocă la niveluri alarmante. Aceste manifestări ale criminalității având originea în exercitarea dreptului la libera circulație a persoanelor se pot înfățișa prin falsuri în documente de călătorie sau fals privind identitatea; traficul de documente, vize furate sau procurate ilegal; escrocarea persoanelor interesate să lucreze în străinătate și abuzul de instituția repatrierii; eludarea regimului străinilor precum și depășirea scopului venirii în țară; sporirea operațiunilor de crimă organizată – îndeosebi în domeniul economic. De aceea, măsurile legislative în vederea reducerii eficiente a exercitării cu rea-credință a dreptului la liberă circulație în legislația noastră se cuvine să fie corelate cu eforturile europene.

79

Bibliografie

1) Antonescu, Mădălina - Virginia, Regimul juridic al străinilor în România, Ed. All Beck, București, 2001.

2) Baciu, Angela, Drept internațional privat. Note de curs, Ed. Princeps Edit, Iași, 2001

3) Chelaru, Ioan, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. Acteon, Iași, 2003.

4) Chelaru, Ioan, Gheorghiu, Gheorghe., Drept internațional privat, Curs universitar, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

5) Ciucă, Aurora, Statut personal și naționalitate în dreptul internațional privat, Ed. Fundației AXIS, Iași, 2005.

6) Derruppe, Jean, Droit international prive, Ed. Dalloz, 1999.7) Diaconu, Nicoleta, Drept internațional privat, Curs universitar, ed. a IV-a

revizuită, Ed. Lumina Lex, București, 2009.8) Dumitrache, S, Unele considerații privind noțiunile de ”rezident”, ”nerezident”,

”național” și ”străin” folosite de legislația în vigoare, R.D.C nr. 4/1997.9) Filipescu, Ion, Filipescu, Andrei, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul

Juridic, București, 2008.10) Floroiu, M., Elemente de drept internațional public și privat, Ed. Universul Juridic,

București, 2011.11) Fuerea, Augustin, Drept internațional privat, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed.

Universul Juridic, București, 2008.12) Jakotă, Mihail V., Drept internațional privat, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997.13) Lupașcu, Dan, Drept internațional privat, ed. a II-a emedată și actualizată, Ed.

Universul Juridic, București, 2010.14) Macovei, Ioan, Drept internațional privat, Curs universitar, Ed. C.H. Beck.

București, 2011.15) Macovei, Ioan, Drept internațional privat, Ed. Ars Longa, Iași, 2001.16) Mitrache, Constantin., Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic,

București, 2008.17) Moldovan, A.T., Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed.

All Beck, București, 2004.18) Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Drept internațional public. Sinteze pentru

examen, Ed. All Beck, București, 2010.19) Popescu, R. Tudor, Drept internațional privat, București, 1994.20) Sitaru, Dragoș Alexandru, Tratat de drept internațional privat, Ed. Lumina Lex,

București, 2001.21) Tatar, Adrian Constantin., Străinul rezident în România, Ed. C.H. Beck, București,

2008.22) Ungureanu, Ernestina, Drept internațional privat, Ed. Cugetarea, Iași, 1999.23) Ungureanu, Ovidiu, Jugastru, Călina,Circa, Adrian, Manual de drept internațional

privat, Ed. Hamangiu, București, 2008.24) Gherghe, Aurelian, Drept internațional privat. Curs universitar. Ed. Universul

Juridic, București, 2011.

80

25) Bârsan, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

26) Diaconu, N., Marcu, V., Drept comunitar – Partea specială – Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

27) Duculescu, Victor, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 1994.

28) Iancu, Gheorghe, Dreptul de azil – Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Ed. All Beck, București, 2002.

29) Drăgușin, C., Birlog, D., Dobândorea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini, apatrizi și persoanele juridice străine, în ”Dreptul” nr. 6/2007.

30) Retca, I., Reglementarea regimului extrădării în legislația română, Dreptul nr. 2/2005.

31) Ținca, O., Dreptul de vot și dreptul de a fi ales al cetățeanului Uniunii Europene la alegerile locale într-un alt stat membru, R.R.D. nr. 2/2008.

81

Cuprins

Capitolul I. Noțiuni introductive............................................................................................................1

1. Noțiunea de străin......................................................................................................................1

2. Noțiunea de condiție juridică a străinului...................................................................................2

3. Natura juridică a regimului străinilor..........................................................................................4

4. Delimitarea dintre regimul străinilor și conflictul de legi............................................................4

5. Factorii care influențează condiția juridică a străinului..............................................................5

Capitolul II. Formele condiției juridice a străinului...............................................................................7

1. Regimul național.............................................................................................................................7

2. Regimul reciprocității.....................................................................................................................8

3. Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate..................................................................................9

4. Regimul special...............................................................................................................................9

Capitolul III. Drepturile și obligațiile străinilor în România.................................................................10

1. Considerente și justificări în legislația română.............................................................................10

2. Drepturile străinilor......................................................................................................................11

3. Obligațiile străinilor......................................................................................................................18

Capitolul IV. Intrarea, șederea și ieșirea străinilor din România........................................................20

1. Intrarea străinilor pe teritoriu românesc......................................................................................20

1.1. Documentele necesare trecerii frontierei de stat..................................................................21

1.2. Nepermitrea intrării în România............................................................................................22

1.3. Regimul acordării vizelor.......................................................................................................23

1.4. Autorități competente...........................................................................................................25

1.5. Tipuri de viză acordate de statul român................................................................................26

2. Șederea străinilor în România.......................................................................................................32

2.1. Dreptul de ședere temporară................................................................................................32

82

2.2. Dreptul de ședere permanentă.............................................................................................36

2.3. Documentele care se eliberează străinilor.............................................................................39

3. Ieșirea străinilor din România.......................................................................................................41

4. Îndepărtarea străinilor din România.............................................................................................42

4.1. Statutul de indezirabil............................................................................................................43

4.2. Îndepărtarea sub escortă a străinilor.....................................................................................49

4.3. Repatrierea umanitară asistată.............................................................................................51

4.4. Expulzarea.............................................................................................................................52

4.5. Extrădarea.............................................................................................................................53

5. Luarea în custodie publică............................................................................................................57

6. Tolerarea rămânerii pe teritoriul României..................................................................................58

7. Interzicerea intrării pe teritoriul României...................................................................................59

8. Documente de călătorie care se eliberează străinilor...................................................................61

Capitolul V. Regimuri juridice aplicabile unor categorii speciale de străini.......................................63

1. Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European......................63

2. Regimul aplicabil străinilor cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene..........................................................................................................................................69

3. Regimul aplicabil membrilor de familie ai străinilor care beneficiază de un drept de ședere permanentă în statele membre U.E.................................................................................................69

4. Străinii victime ale traficului de persoane, traficului de migranți sau ale infracțiunii de facilitare a șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României..............................................................................69

5. Străinii minori neînsoțiți...............................................................................................................70

6. Refugiații și persoanele strămutate..............................................................................................71

6.1. Statutul de refugiat................................................................................................................73

6.2. Protecția subsidiară...............................................................................................................74

6.3. Protecția temporară..............................................................................................................74

6.4. Protecția umanitară temporară.............................................................................................75

7. Personalul diplomatic și consular.................................................................................................77

Concluzii...............................................................................................................................................78

Bibliografie...........................................................................................................................................80

83