Neograeca Bucurestiensia - Biblioteca · Tudor Dinu (n. 1978) este conferenţiar la Universitatea...

Tudor Dinu (n. 1978) este conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă. A susţinut prelegeri şi conferinţe, ca profesor invitat, la universităţile din Atena, Nicosia, Berlin, Kiev şi Brno, dar şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani, a participat la cele mai impor‑tante congrese internaţionale de studii neoelene (Granada, 2010; Nicosia, 2012; Tbilisi, 2012; Atena, 2012; Paris, 2013; Salonic, 2014). În 2014, a fost ales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale – dedicate unor chestiuni de filologie şi istorie greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi ele‑nismului din ţările române – au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. A publicat traduceri din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior) şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Empirikos, Hristos Iannaras etc.). Este fondatorul şi redac‑torul-şef al primei reviste româneşti de stu dii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas, a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008) şi Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011).

Volumul de faţă va fi urmat de un al doilea – aflat actualmente în lucru –, dedicat altor aspecte ale lumii bucureştene din epoca fanariotă (catastrofele naturale, administraţia oraşului, asistenţa medicală şi socială, viaţa economică, traiul de zi cu zi, viaţa mondenă, învăţământul şi cultura, comunităţile alogene).

Fotografiile de monumente din prezentul volum au fost realizate de autor.

*BISERICI, CEREMoNII, RăzBoAIE

Recunoştinţa mea se îndreaptă, în primul rând, către Preafericirea Sa Pă rintele Daniel, arhiepiscopul Bucureştilor, mitropolitul Munteniei şi Dobrogei şi patriarhul României, care şi‑a dat înalta binecuvântare pentru efectuarea cercetării mele în lăcaşele de cult din Capitală.

Adresez, de asemenea, calde mulţumiri tuturor celor care m‑au ajutat la ela borarea cărţii, fie punându‑mi la dispoziţie materiale bibliografice, fie făcându‑mi sugestii în vederea ameliorării textului scris, fie invitându‑mă să prezint rezultatele parţiale ale cercetării în cadrul unor universităţi străine, unde am avut parte de un schimb rodnic de idei: prof. dr. Alexandru Barnea, arh. Ana Cârlig, prof. dr. Mihai Dinu, dr. Şerban Dragomirescu, prof. dr. Olga Katsiardi‑Hering, lector dr. Georges Kostakiotis, conf. dr. Cristian Moroianu, prof. dr. Luminiţa Munteanu, dr. Gheorghe Mănucu‑Adameşteanu, prof. dr. Ulrich Moenig. (Tudor Dinu)

Volum apărut cu sprijinul financiar al:

Redactor: S. SkultétyCoperta: Angela RotaruTehnoredactor: Manuela MăxineanuCorector: Cristina JelescuDTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru

Fotografia de pe copertă: pridvorul bisericii Stavropoleos

© HUMANITAS, 2015

ISBN 978‑973‑50‑5046‑7 (general)ISBN 978‑973‑50‑5047‑4 (pdf)

EDITURA HUMANITASPiaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, Româniatel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.roComenzi prin e‑mail: vanzari@libhumanitas.roComenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194

Sumar

I. CADRUL GEoGRAFIC Temeiurile mutării capitalei Ţării Româneşti la Bucureşti . . . . . . . . . 13 Aşezarea şi relieful . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Reţeaua hidrografică şi consecinţele abundenţei apelor . . . . . . . . . . . . 16 Clima . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 Vegetaţia Bucureştilor şi a Câmpiei Muntene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22

II. ToPoGRAFIE ŞI PoPULAţIE „Hotarele“ Bucureştilor între epoca lui Brâncoveanu

şi Revoluţia lui Tudor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 Organizarea spaţiului urban: mahalalele, plăşile . . . . . . . . . . . . . . . . 29 Câţi locuitori a avut Bucureştiul fanariot? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 Reţeaua stradală. Pieţe şi poduri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

III. CoNSTRUCţII CIVILE Reşedinţele domneşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 Avatarurile vechiului palat al domnilor pământeni . . . . . . . . . . . . 43 „Curtea Nouă“ – ctitoria fără noroc a lui Ipsilanti . . . . . . . . . . . . . 49 Casele Ghika – modestul sălaş al ultimilor fanarioţi . . . . . . . . . . . 58 Alte reşedinţe domneşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60 Casele de la Mihai Vodă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 Casa voievodală de la Cotroceni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63 Palatul lui Mavrocordat de la Văcăreşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67 „Foişorul“ Mavrocordaţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70 Curţile boiereşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 Casa Dudeştilor şi oaspeţii ei de seamă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 Un palat misterios pe malul Dâmboviţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80 Somptuoasa reşedinţă a familiei Hagi Mosco . . . . . . . . . . . . . . . . . 82 Casa Melik: singura reşedinţă boierească de epocă

păstrată până azi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83 Casele de târgoveţ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 Modesta locuinţă de pe strada orzari . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86 Ceainăria „La Metoc“ de pe strada Popa Rusu . . . . . . . . . . . . . . . . 87 Casa de pe strada Şerban Vodă nr. 33: un posibil muzeu

al epocii fanariote? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88

6 SUMAR

Umilele adăposturi ale bucureştenilor de rând . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89 Hanurile bucureştene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91 Caracteristici şi funcţiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91 Ctitorii hanurilor şi scopurile lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96 Câte hanuri existau la Bucureşti? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98 Marele han al Mânăstirii Sfântului Gheorghe

şi hanul lui Şerban Vodă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99 Hanul Stavropoleos – o rentabilă afacere de familie . . . . . . . . . . . 107 „Casa primitoare de oaspeţi“ a Mânăstirii Greci . . . . . . . . . . . . . . 110 Monumentalul han al lui Manuc bei

şi încheierea Păcii de la Bucureşti (1812) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112 Băile turceşti şi ritualul scăldatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119 Chioşcurile sau voluptatea huzurului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 Cişmele pentru astâmpărarea setei bucureştenilor . . . . . . . . . . . . . . . . 127

IV. EDIFICII RELIGIoASE CREŞTINE, MozAICE ŞI MUSULMANE

Bucureştiul – oraşul bisericilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 De ce ridicau bucureştenii lăcaşuri de cult? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136 Cine erau ctitorii bisericilor din Bucureşti? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138 Arhitectura bisericilor în veacul fanariot . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145 Decoraţia exterioară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147 Tâmplele bisericilor bucureştene –

capodopere ale artei sculpturale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152 Programul iconografic al bisericilor bucureştene . . . . . . . . . . . . . . 158 Picturile din pridvor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159 Reprezentările din pronaos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180 Programul iconografic al naosului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213 Iconografia altarului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252 Situaţia celorlalte culte în Bucureşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 265 Bărăţia catolică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 266 Biserica luterană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269 Cultul „ungurilor calvinişti“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 272 Lăcaşurile de cult ale armenilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 273 Avatarurile sinagogilor bucureştene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275 Dosnicele locuri de închinăciune ale dreptmăritorilor musulmani . . . 278 Crucile şi troiţele Bucureştilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279

V. CEREMoNIILE PoLITICE ŞI RELIGIoASE ÎN CETATEA DE SCAUN A ţăRII RoMâNEŞTI

Logofeţia obiceiurilor şi îndatoririle ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283 Ceremoniile de primire şi întronizare a domnului . . . . . . . . . . . . . . . . 285 Intrarea în Bucureşti a doamnei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294 Reconfirmarea în domnie (mucarerul mare şi mucarerul mic) . . . . . . 296 Întâmpinarea firmanelor împărăteşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 298 Ceremoniile de învestire a dregătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 301

SUMAR 7

Acreditarea consulilor străini la Bucureşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 303 Primirea demnitarilor otomani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 306 Întâmpinarea ambasadorilor şi consulilor marilor

puteri creştine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309 Primirea marilor‑ierarhi ai Răsăritului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 313 Simpli călători străini în audienţă la domnii fanarioţi . . . . . . . . . . . . 315 Ceremoniile organizate la Curte cu prilejul

diverselor sărbători creştine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 316 Sărbătorirea Crăciunului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 316 Hramul Sfântului Vasile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 322 Praznicul Bobotezei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 324 Lăsata Secului Păresimilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 326 Datinile din Săptămâna Mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 328 Sfintele Paşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329 De la Paşti la Rusalii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 332 Scoaterea cailor domneşti la păscut de praznicul

Sfântului Gheorghe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 332 Celebrarea bairamurilor musulmane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334 Festivităţile prilejuite de victoriile Înaltei Porţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335 Evenimente de seamă în viaţa familiei domnitoare . . . . . . . . . . . . . . . 336 Rânduiala nunţilor domneşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336 Datinile înmormântărilor domneşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 342 Ceremonii ecleziastice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 346 Învestirea mitropolitului Ungrovlahiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 346 Retragerea din funcţie (paretisisul) a ierarhilor . . . . . . . . . . . . . . . 348 Procesiuni religioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 349

VI. RăzBoAIE, NăVăLIRI ŞI RăzMERIţE ÎN CETATEA BUCUREŞTILoR

Mercenarii sârbi dau năvală în Bucureşti (1716) . . . . . . . . . . . . . . . . . 352 Bucureştii – teatru de operaţiuni

în Războiul ruso‑austro–turc din 1736–1739 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 360 Răzmeriţa gloatei bucureştene împotriva Racoviţeştilor

şi a capuchehaiei Iordache Stavarache (1764–1765) . . . . . . . . . . . . . . 366 Bucureştii în vâltoarea Războiului ruso–turc

din 1768–1774 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 370 Bucureştiul – de la excentricităţile lui Mavrogheni

la guvernarea militară austriacă (1787–1791) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 380 Bucureştii sub cizma rusească (1806–1812) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 391 Domnul Tudor în Bucureşti (martie–mai 1821) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 399

Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 411 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 467 Glosar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 479 Indice de nume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 501

I. Cadrul geografic1

�Temeiurile�mutării�capitalei�Ţării�Româneşti la�Bucureşti

PRINTRE CAPETELE DE ACUzARE trimise de Cantacuzini la Poartă (1714) pen tru a-i pecetlui soarta lui Constantin Brâncoveanu se afla, pe po ziţia a patra, învinuirea de a fi locuit, între şapte şi nouă luni pe an, în vechea cetate de scaun a Târgoviştei în locul Bucureştiului, devenit, încă din 1659, singura reşedinţă a voievozilor, în urma unei hotărâri a sultanului.2 În acest fel, domnul ar fi pricinuit neajunsuri deopotrivă supuşilor şi traficului (comerţului) din capitală şi ar fi putut „fugi mai uşor, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale, în Transilvania“.3 Dacă împilarea bietelor raiale nu supăra deloc puterea otomană, în măsura în care se făcea în propriul folos – cu toate că era deseori invocată de faţadă pentru a justifica mazilirea unui domn –, teama că voievodul în funcţie ar putea trăda Poarta şi căuta refugiu peste munţi se acutizase la începutul veacului al XVIII-lea, mai ales după trecerea, în 1711, de partea ruşilor lui Petru cel Mare a lui Dimitrie Cantemir, so cotit, până în acel moment, cel mai credincios dintre vlăstarele dom nilor români.

În aceste condiţii, prezenţa constantă a Curţii Domneşti la Bucu-reşti constituia pentru Poartă cea mai bună garanţie de supunere a ţării Româneşti, mai ales că ea împiedica de facto orice răzvrătire cu şanse reale de izbândă a voievozilor, lipsiţi de mai multă vreme de o oştire proprie considerabilă. Mai ales în condiţiile în care cazaua Giur giului – teritoriu otoman încă de prin 1450, unde se aflau, de re-gulă, staţionate efective militare turceşti – se găsea la mai puţin de şaizeci de kilometri de capitală. Suflând, aşadar, în ceafa domnilor de la Bucu reşti, otomanii puteau supraveghea cu mână de fier nu doar ac ţiunile politice ale acestora, ci şi toate resursele primare ale ţării Româneşti, a căror însemnătate devenise vitală pentru econo‑mia lor. Iar pentru a nu mai exista nici cea mai mică primejdie de necredinţă din par tea întâistătătorilor Valahiei, Poarta a decis, încă

14 BUCUREŞTIUL FANARIoT

din decembrie 1715, înlocuirea domnilor pământeni cu supuşi oto‑mani creştini de limbă greacă, ce-şi aveau reşedinţa cu precădere în cartierul Fanar din Con stantinopol.

În acest fel, statutul Bucureştilor de capitală necontestată a ţării Româneşti se consolida pe mai departe. Nebucurându-se de nici un fel de sprijin intern şi bazându-şi autoritatea aproape exclusiv pe susţi‑nerea otomană, domnii venetici aveau tot interesul să-şi aibă reşedinţa cât mai aproape de Dunăre, pentru a se putea refugia pe teritoriul imperiului în cazul unei revolte a localnicilor sau al unei invazii străine. Aşa va face, de pildă, după nici un an de domnie la Bucureşti (sfârşitul lui august 1716), primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, amăgit de boierii ostili că spre capitală se îndreptau trupe austriece, cu scopul de a-l captura şi a-l duce prizonier în Transilvania.4

Prin urmare, Bucureştiul este impus definitiv drept capitală a ţării Româneşti, în primul rând prin voinţă externă, devenind centrul unui principat menit să privească spre lumea otomană, iar nu spre Europa creştină, un principat al cărui comerţ se reorientase, încă de mult, din spre zona centrală a bătrânului continent spre pieţele Imperiului otoman.5 Din acest punct de vedere, grăitoare este şi aşezarea geogra‑fică a Bucureştiului în comparaţie cu cea a vechilor cetăţi de scaun ale ţării. Dacă atât Câmpulungul, cât şi Curtea de Argeş se află aproape de Carpaţii Meridionali şi departe de Dunăre, în timp ce Târgoviştea ocupă o poziţie oarecum centrală în cadrul Munteniei (circa 125 km de Giurgiu, 80 km de Braşov), Bucureştiul inversează perspectiva, fiind situat la 60 km de fluviu şi 140 km de Braşov.

Dincolo însă de temeiurile politice şi economice invocate ce au de‑terminat Poarta sau pe domnii autohtoni să opteze pentru Bucureşti, se impune să vedem dacă acest oraş deţinea şi premise naturale pen‑tru a deveni principalul centru al ţării Româneşti. Trecerea în revistă a trăsăturilor esenţiale ale cadrului său geografic poate arunca, cel pu ţin parţial, lumină asupra acestei chestiuni.

Aşezarea�şi�relieful

BUCUREŞTIUL SE GăSEŞTE ÎN PLINă zoNă TEMPERATă, aproxi‑mativ la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord. Spre de‑osebire însă de alte oraşe europene faimoase aflate la o latitudine similară, capitala română nu se bucură nici de influenţa benefică a

CADRUL GEoGRAFIC 15

mării (Bordeaux, Genova, Ravenna), nici de plasarea pe malurile unui mare fluviu (Belgrad), găsindu-se în plină zonă de şes, la extremitatea apuseană a unei vaste câmpii ce se întinde până la Marea Neagră şi chiar mai departe, spre Caspica.

Parte a acesteia, Câmpia Vlăsiei, pe care s-a ridicat oraşul, este o zonă plată, cu altitudini ce oscilează între 50 şi 120 de metri deasupra nivelului mării, caracterizată de o profuziune de văi şi văiugi, sepa‑rate de interfluvii largi, în care-şi fac apariţia numeroase crovuri de diverse dimensiuni.6 Amintitele văi, mai mari sau mai mici, în funcţie de dimensiunile cursurilor de apă care le traversează (Argeş, Sabar, Ciorogârla, Cocioc, Dâmboviţa, Colentina, Ilfov, Pasărea, Ialomiţa, Câl-nău etc.), au, de regulă, maluri abrupte, sculptate în depozitele loesso‑ide, şi prezintă lunci cu un relief bogat (meandre, grinduri, popine, scobituri) în care s-au format lacuri şi bălţi. Prezenţa abundentă a apei, indispensabilă oricărei aşezări omeneşti, a determinat locuirea zonei Bucureştilor încă din preistorie7 şi a favorizat, în perioada me‑dievală, apariţia şi dezvoltarea unui oraş care, potrivit uzanţelor din epocă, îşi asigura o parte din necesarul de alimente prin practicarea agriculturii în interiorul nucleului urban sau în împrejurimi. Tot aşa, şi peştele de râu sau feluritele vietăţi de baltă foarte lesne de procurat au continuat să reprezinte, până în secolul al XIX-lea, o prezenţă con-stantă pe mesele bucureştenilor. De pildă – aşa cum notează François Recordon, secretar al principelui Ioan Gheorghe Caragea (1812–1818) şi un observator atent al vieţii bucureştene de dinainte de 1821 –, în posturile Crăciunului şi Paştelui, când până şi „peştele foarte bun, pes-cuit în Dunăre sau în alte râuri din ţară“ era oprit, bucureştenii se consolau „cu melci şi raci de baltă, din care consumau nespus de mulţi“, pentru a putea înghiţi nesuferitele „zarzavaturi fierte în apă cu puţină sare sau zahăr“.8

oraşul propriu-zis s-a constituit în lunca Dâmboviţei, acolo unde aceasta cunoaşte o deschidere relativ mare, deşi cu variaţii sensibile, între circa 300 de metri la Uranus–Mihai Vodă, 2190 la Dealul Piscului şi 2960 la Văcăreşti.9 Malurile râului sunt destul de înalte, dar ine‑gale, cel drept cu altitudini oscilând între 10 şi 15 metri, în timp ce stân-gul, în genere mai scund, porneşte de la 4–6 metri în amonte, pentru a ajunge la 7–12 metri în aval. zona Bucureştilor se caracteriza odini‑oară printr-un microrelief destul de complex, generat de traiectul si‑nuos al Dâmboviţei şi de aglomerarea inegală de aluviuni din timpul revărsărilor. Înainte de intervenţia radicală a omului, în capitală se puteau distinge cu claritate popine sau grădişti ori golfuri de luncă.

16 BUCUREŞTIUL FANARIoT

Primele constituiau „un fel de peninsule triunghiulare ce avansau din câmp în interiorul luncii“ şi erau destul de numeroase, ocupând, în principal, malul drept al râului. Dintre acestea, cel mai lung şi mai reprezentativ este cel de la Uranus–Mihai Vodă.

În schimb, în zonele în care roca întâlnită de Dâmboviţa în calea ei fusese mai dură, au rămas popine sau grădişti, ce dau seama cu privire la vechea altitudine a câmpiei înainte ca râul să-şi sape albia. Dintre acestea, cel mai înalt este actualul Deal al Patriarhiei (85 de metri altitudine absolută, 14 metri altitudine relativă), urmat, la mare distanţă, de colinele Radu Vodă (75 de metri altitudine absolută, 5 metri altitudine relativă) ori Bucur (74 de metri altitudine absolută, 4 metri altitudine relativă). În acest fel, prin acţiunea erozivă a Dâmboviţei în interiorul unui oraş de câmpie s-au creat diferenţe de nivel ce depăşeau, pe alocuri, 15 metri (18,40 metri între Dealul Piscului şi cheiul învecinat al Dâmboviţei, 15,90 metri între colina actualei Universităţi Naţionale de Apărare şi malul râului).10

�Reţeaua�hidrografică� şi�consecinţele�abundenţei�apelor

LA RâNDUL LoR, GoLFURILE DE LUNCă, numite în popor cociocuri, sunt cavităţi scobite de meandrele sinuoase ale râului, care-şi modi‑fica, la un moment dat, cursul, lăsând să se formeze pe locul fostei sale albii bălţi sau mlaştini. În acest fel, pe teritoriul oraşului a apă‑rut un şirag neîntrerupt de lacuri, ce ţinea de la Grozăveşti până la colina Fila retului11 (lacul lui Şerban Vodă, lacul Filaret, Lacul Lâ-năriei, lacul Bibescu, lacul Postăvari, lacul Antim, Lacul lui Dura Neguţătorul – viitorul Cişmigiu, Lacul Stufului, mlaştina Izvor etc.). Iar, ca un pan dant al acestora, în partea de miazănoapte a Bucureştilor se găsea o lungă salbă de lacuri, alimentată de râul Colentina şi păs‑trată, în bună măsură, intactă până astăzi (Buftea, Mogoşoaia, Chitila, Strău leşti, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, Mărcuţa, Pante limon, Cernica).

Tot Dâmboviţa, în şerpuirea ei schimbătoare, crease mai multe ostroave, dintre care sursele atestă, pentru epoca fanariotă, vreo cinci.12 Pe una dintre ele, „o insulă vrăjită din apele murmurânde“ – aşa cum se exprimă, purtat pe aripile poeziei, baronul Ludwig von Stürmer, viitorul colaborator de frunte al cancelarului Metternich –,

CADRUL GEoGRAFIC 17

se înălţa, începând de prin 1743–1744, „într-o linişte solemnă“, „tem‑plul singuratic“ al Sfântului Elefterie (Biserica Sfântul Elefterie Vechi). Cel mai mare ostrov se aflase însă în apropierea Dealului Mitropoliei, la confluenţa Dâmboviţei cu Dâmbovicioara, găzduind case, mori, o baie şi alte acareturi,13 numai că în veacul al XVIII-lea, ca urmare a secării, cel puţin parţiale, a amintitului pârâu, acesta căpătase, pare-se, un statut intermediar între insulă şi „prund“, adică uscatul de pe malul unui curs de apă.

În Bucureştiul fanariot existau şi alte cursuri de apă în afara Dâm-boviţei: pâraie, gârliţe, privale. Cel mai de seamă era Bucureştioara, ce izvora din balta (ulterior, Grădina) Ioanid (recent, redenumită par‑cul „Ion Voicu“), străbătea mahalaua Săpunarilor (Scaunelor), pentru a forma apoi, în spatele Spitalului „Colţea“, „balta de la Car vasara“ sau lacul Suţului. La ieşirea din acesta, se împărţea în două braţe, care, după mai multe rătăciri, se vărsau, în cele din urmă, în Dâm boviţa, unul pe la Piaţa Unirii, iar celălalt mai sus de „jitniţa domnească“ sau fostul Institut Medico-Legal.14 Cum Bucureştioara avea un debit mic şi un curs lent, iar bucureştenii nu se sfiau să azvârle în albia ei gunoaie de tot felul, şi chiar excremente, aspectul şi mirosul pârâului nu erau deloc de invidiat, după cum stă mărturie denumirea fără perdea pe care i-o dădeau oamenii din popor, şi anume Căcaina sau Căcata. Şi, până la urmă, aceste deversări şi acumulări de tot soiul de resturi au fost fatale pârâului, care şi-a dat duhul încet, dar sigur, cândva, în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Pe la 1814, albia Bu cureştioarei pare să fi fost deja acoperită în cea mai mare parte, întrucât locuitorii ma‑halalei Trei Scaune i se plâng lui Ioan Gh. Caragea Vodă, cerându-i destuparea acesteia, căci ploaia căzută, în loc să se unească cu apele pârâului, se revărsa în gospodăriile limitrofe.15

Şi, de parcă nu erau de ajuns lacurile, bălţile, ochiurile de apă create de Dâmboviţa şi de afluenţii ei, bucureştenii s-au preocupat să creeze heleştee sau iazuri artificiale pentru creşterea peştelui prin devierea unei părţi a apelor râurilor menţionate ori prin captarea şi dirijarea unor izvoare. Un astfel de iaz se afla probabil pe teritoriul actualului parc „Carol“, iar altul în zona Giuleşti.

La rândul lor, izvoarele erau prezente din abundenţă atât pe te‑ritoriul propriu-zis, cât şi în împrejurimile capitalei (în zona Izvor, al cărei nume stă mărturie în acest sens, în zona Ştirbei Vodă–Cişmigiu, unde continuă să existe şi azi izvorul „Eminescu“, pe colina Filaretu-lui etc.). Iar în veacul al XVIII-lea, aceste surse preţioase de apă po‑tabilă au început să fie sistematic exploatate pentru alimentarea unor cişmele, ridicate deseori din porunca domnilor fanarioţi, pentru

18 BUCUREŞTIUL FANARIoT

care aceasta constituia, în tradiţia lumii otomane, o binefacere ma‑joră adusă comunităţii, foarte mândră de aceste realizări. După cum scrie Friedrich Wilhelm von Bauer pe la 1780, bucureştenii „pun o grijă deosebită la înfrumuseţarea cişmelelor cu ape curgătoare; le înconjoară cu ziduri, le dau nume vestite în toată lumea şi le împo‑dobesc în toate chipurile“.16

Într-un cuvânt, Bucureştiul fanariot trebuie imaginat ca o împă‑răţie a apelor, în care ele mentul acvatic era deopotrivă prietenul şi duşmanul locuitorilor. Încă pe la începutul secolului al XIX-lea „toată lumea bea din acest râuleţ (Dâmboviţa – n.n.), care are apă bună“, ne asigură Minas Băjăşkian, călător armean prin principate în 1808 şi 1820,17 care citează, la rân dul său, mai vechea zicală „Dâmboviţa, apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce“, consemnată prima dată la 1785 de compatriotul său Hugas Ingigian şi pe care o auzise personal de mai multe ori „din gura poporului“. Atât de mare era forţa tradiţiei şi a comodităţii, încât nu mai conta că, între timp, râul se umpluse cu tot soiul de necurăţenii. Ba chiar bucureştenii dădeau bani pe această apă „plată“, pe care sacagiii o scoteau din râu şi o purtau prin tot ora‑şul, în nişte butoaie mari, încărcate, de obicei, pe un cadru primitiv cu două sau patru roţi. Şi doar când gustul o făcea cu totul nevandabilă se învredniceau să o „bată“ (purifice) cu piatră acră.

În plus, aşa cum am văzut deja, apa râurilor şi a lacurilor oferea un supliment de hrană foarte preţios pentru orăşeni şi permitea uda‑rea grădinilor de zarzavat, a livezilor ori a viilor localnicilor. Şi tot ea îngăduia exploatarea morilor pentru măcinarea cerealelor, rotunjind considerabil veniturile domnului, ale mitropoliei sau ale diverşilor bucureşteni întreprinzători. Şi, de altfel, setea de câştig a fost cea care a făcut ca, în veacul al XVIII-lea, morile să se înmulţească pe cursul Dâmboviţei ca ciupercile după ploaie, fără a se ţine seama de conse‑cinţele devastatoare pe care exploatarea iraţională a acestora le putea avea pentru localnici. Căci zăgazurile morilor provocau revărsări ce duceau la inundarea unor întregi mahalale, lăsând fără adăpost nu‑meroşi calici. Neavând alt sprijin, aceştia se duceau să se jeluiască la domnie, care, pentru a potoli gloata, era uneori nevoită să dărâme moara buclucaşă („pentru acea înecătură şi stricăciune a pus domnia sa de au tăiat acea moară de tot“ – ne informează un hrisov din 25 noiembrie 1749).18 Alteori, la vreme de secetă, morile „furau“ mai toată apa localnicilor însetaţi, făcând chiar ca Dâmboviţa să dispară complet, aşa cum s-a întâmplat în iunie 1794.19

CADRUL GEoGRAFIC 19

Alături de morari, de pe urma apelor din Bucureşti trăgeau foloase şi alţi meşteşugari, bunăoară tăbăcarii. Se pare că, în secolul al XVIII-lea, aceştia îşi aveau cartierul general pe malurile unui mic afluent din stânga Dâmboviţei, ale cărui ape le-au folosit atât de intens pentru prelucrarea pieilor, încât le-au făcut să sece pe de-a-ntregul. Ba chiar şi ţiganilor Dâmboviţa le dădea uneori o pâine, cu grăunţele ei răzleţe de aur, pe care le căutau cu multă perseverenţă prin nămol.20 Ca să nu mai vorbim de lutul, nisipul ori pietrişul abundente în albiile Dâmbo-viţei ori ale Colentinei, ce constituiau un material de construcţie aflat la îndemână chiar şi pentru cei mai puţin avuţi.

În epoca fanariotă, bucureştenii începuseră să conştientizeze faptul că apele Dâmboviţei şi ale lacurilor din capitală nu le pot doar uşura traiul, ci şi oferi momente de relaxare. Aşa cum arată pictorul italian Luigi Mayer, „plimbările publice pe malurile micului râu Dâmboviţa“ deveniseră, pe la 1794, „foarte plăcute şi foarte căutate seara“ de către bucureşteni, „datorită răcoarei şi a aşezării frumoase“21 a locurilor. La rândul lor, pentru a nu se amesteca cu vulgul, boierii se duceau cu trăsurile „într-un loc numit Ferăstrău“, „la o milă de oraş“, unde se plimbau sau stăteau pe malul lacului „două sau trei ceasuri“, înfrup‑tându-se din „îngheţata sau răcoritoarele“ pe care le oferea cafeneaua de acolo. Duminica, fenomenul devenea unul de masă, căci pe malurile lacului „parcau“ până la şase-şapte sute de trăsuri, pentru ca doam‑nele cochete să ia aer şi să-şi etaleze „rochiile şi giuvaierurile“.22

Dincolo de aceste avantaje, neajunsurile pe care le implica atotpu‑ternicia apelor în Bucureşti erau cel puţin la fel de numeroase. Chiar şi fără ca morile să fie de vină, Dâmboviţa, umflată de topirea zăpe‑zilor sau de ploile abundente din zona de munte, îşi ieşea deseori din matcă, măturând totul în calea ei. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în 1805, când de două ori apele dezlănţuite „au inundat toată lunca Dâmboviţei şi casele de acolo“, pricinuind „pagube însemnate“.23 În aşteptarea retragerii apelor, bieţii mahalagii „nu mai puteau ieşi din casă decât cu barca“,24 trebuind apoi să trudească din greu pentru a-şi drege locuinţele modeste.

Aşa cum ne putem lesne închipui, apa stătătoare căpăta, mai cu seamă în anotimpul estival, un miros greu, sub efectul căldurii ce accelera descompunerea materiilor organice. Mai ales că „gunoaiele apoase ale oraşului“ pătrundeau „sub dulapii de lemn cu care erau podite uliţele“, „formând mocirle“ şi adunându-se „în şanţurile de scurgere din care aproape că nu era cu putinţă să se mai golească nicicând şi nici nu se mai curăţau vreodată“.25 În aceste condiţii, nu e de mirare că plângerile cu privire la aerul nesănătos şi mirosurile

20 BUCUREŞTIUL FANARIoT

pestilenţiale constituiau un laitmotiv în mărturiile vizitatorilor Bucu reştiului. În plus, într-un astfel de mediu proliferau ţânţarii, ce transmiteau tot soiul de boli infecţioase, cum ar fi malaria sau frigurile – amintite aproape de oricine trecea prin oraş („Bolile principale care bântuie de obicei în ţara Românească şi, mai ales, la Bucureşti […] sunt frigurile datorită emanaţiilor mlaştinilor şi apelor stătătoare aflate din belşug“;26 „locuitorii (Bucureştiului) sunt veşnic bântuiţi de friguri intermitente, bilioase şi infecţioase“27 etc.).

Clima�

BA CHIAR ŞI CLIMA de care are parte Bucureştiul e departe de a fi ideală. Situată în plină zonă temperată, capitala ţării Româneşti se află to tuşi departe de influenţa benefică a mării sau de adăpostul munţilor, ceea ce determină ca vremea să capete unele caracteristici continentale excesive. În plus, plasarea în Câmpia Munteană, într-un punct de interferenţă a mai multe areale topoclimatice,28 face ca în Bucureşti timpul să fie schimbător, capricios, cu variaţii mari de la o zi la alta, chiar şi în cadrul aceleiaşi perioade a anului. Iarna aerul rece dinspre munte se adună în mica depresiune a capitalei, ce nu e deloc protejată de urgia vântului dinspre nord-est (crivăţul), aşa că tempe‑ratura poate scădea cu multe grade sub zero, iar zăpada poate cădea de timpuriu şi dăinui până primăvara.

Aşa s-a întâmplat, de pildă, în iarna 1739–1740, când anotimpul friguros a început la 18 octombrie şi a ţinut până după jumătatea lunii martie. „Iarna grozavă“, „atât de grea“, cum „nimeni nu-şi mai aminteşte“ l-a impresionat până şi pe un secui precum Kelemen Mikes, obişnuit cu gerul din ţinutul natal, făcându-l să declare hiper‑bolic că se simte „în Laponia, lângă oceanul Îngheţat“. Dincolo de temperaturile scăzute, cele mai supărătoare erau, în astfel de împre‑jurări, „marea scumpete şi lipsă“ generate de izolarea capitalei şi de întreruperea celor mai multe activităţi productive („aici, totul e în‑gheţat tun: apa, moara şi morarul“). În aceste condiţii, „pe stradă oamenii îşi smulgeau pâinea unii de la alţii“, şi chiar un emisar di‑plomatic ca Mikes era nevoit „să se aşeze de multe ori la masă şi să nu aibă pâine“.29 Tot aşa, în jur de 20 martie 1797, „zăpada era aşter‑nută pe jos într-un strat atât de gros şi era atât de îngheţată“ în în‑treaga ţară Românească, între Bucureşti şi Turnu Roşu, încât Philip

CADRUL GEoGRAFIC 21

Jackson a fost silit să stră bată toată această întindere cu trăsuri „de la care s-au scos roţile […] şi s-au pus tălpici“.30 oricum, căderea ză‑pezii nu-i reţinea îndeobşte în casă pe bucureştenii avuţi, ci tocmai le dădea prilejul să iasă la câte o plimbare de după-amiază prin târg pentru a-şi etala săniile, a căror strălucire o egala pe cea a trăsurilor de vară.31

Pe de altă parte, la Bucureşti nu sunt rare nici perioadele de iarnă blândă, cvasimediteraneeană, aşa cum s-a întâmplat în decembrie 1791, când baronul Karl von Götze, aflat în trecere prin capitală (11–12 de-cembrie), a avut parte de căldură şi ploaie, iar, odată ajuns la Câmpina (15 decembrie), s-a bucurat de o „vreme călduroasă şi clară de aprilie“.32

În schimb, primăvara, deşi nu ţinea mult, se caracteriza printr-o vreme blândă, însoţită de „priveliştea încântătoare“ „a unui oraş nesfârşit, înţesat de pomi înfloriţi“ ori „de nenumăraţi salcâmi, ale căror flori îmbălsămau aerul“,33 potolind, cel puţin în parte, „mias‑mele ce «emanau» din noroaiele şi apele stătătoare ce se adunau sub podinile uliţelor“.34 Deja „pe la începutul lunii mai“ se porneau însă, de multe ori, căldurile năduşitoare ale verii,35 ce-i făceau pe străinii aflaţi în trecere prin oraş să se lamenteze, iar pe localnici să caute răcoarea zonelor înverzite. zăpuşeala cumplită era deseori urmată de averse „însoţite întotdeauna de rafale de vânt şi trăsnete“,36 ase‑menea „ploii îngrozitoare“ ce l-a surprins, la Văcăreşti, la mijlocul lui august 1793, pe Johann Christian von Struve, fără a ţine însă mult, căci, spre seară, deja se înseninase, şi diplomatul îşi putea continua în linişte călătoria „sub clar de lună“.37 Alteori, „în chiar mijlocul verii“,

„vântul de la nord-est“ „răcea (pentru mai multă vreme) atmosfera“, silindu-i pe localnici „să se îmbrace mai gros“.38

În mod neîndoielnic, cel mai plăcut anotimp era, la Bucureşti, toam na, îndeobşte lungă şi însorită („zilele de la sfârşitul lui septembrie până la mijlocul şi, adeseori, până la sfârşitul lunii noiembrie sunt cele mai fru moase din an“).39 Atunci, urbea valahă, „ce putea fi asemuită mai degrabă cu o imensă grădină decât cu unul dintre oraşele Europei“, se umplea de rod, oferind „o privelişte încântătoare“, ce-i îmbia pe lo‑calnici „să se plimbe în viile ce îmbrăcau dealurile dimprejur“.40

În general însă, cum atenţia observatorilor este atrasă de fenome‑nele extreme, singurele consemnate în absenţa unor observaţii meteo-rologice constante, există pericolul de a considera climatul bucureştean din epoca fanariotă mult mai excesiv decât trebuie să fi fost în realitate. În acest sens, preţioase sunt precizările lui François Recordon, ce a pe-trecut şase ani în capitală (1812–1818), conform cărora temperatura aici era moderată, iar „termometrul lui Réaumur, aşezat la umbră, se ridica,

22 BUCUREŞTIUL FANARIoT

uneori, vara, până la 29° şi 30° şi cobora rar iarna până la minus 12°“ (adică 36–37,5°C şi, respectiv, minus 15°C). Şi tot el subliniază corect căderile subnormale de precipitaţii ce caracterizează îndeobşte capitala, bazându-se pe propriile măsurători, efectuate în anul 1817 („aş spune chiar, după propriile mele observaţii atente, că nu cred să fi căzut pe pământul acestui oraş mai mult de 15-16 degete de apă în tot cursul anu lui 1817“).41

Vegetaţia�Bucureştilor�şi�a�Câmpiei�Muntene

ÎNTR-o RELAţIE DE INTERDEPENDENţă CU CLIMA Bucureştiului se afla, neîndoielnic, şi vegetaţia zonei, oarecum diferită de cea de astăzi. oraşul secolului al XVIII-lea se prezenta, dintr-un punct de vedere, în felul în care-l defineşte Heinrich von Reimers, deprins cu aglomerările ur bane de alt tip, din occident, drept „un sat mare, frumos clădit, aşezat într-o pădure şi împestriţat cu grădini şi câmpuri mici“.42 Şi, într-adevăr, Bucureştiul se afla încă, în secolul al XVIII-lea, în in‑teriorul marii zone păduroase ce începea de la Carpaţii Meridionali, în nord, şi cobora odinioară până la Dunăre. Ba chiar şi la răsărit limita dintre pădure şi marea zonă de stepă şi, respectiv, silvo-stepă ce pornea de la Marea Neagră se afla destul de departe de oraş, cam pe linia râului Mostiştea. În acest fel, bucureştenii dispuneau din plin de lemn, utilizabil deopotrivă drept combustibil şi material de construcţie, de care nu pregetau să facă risipă. De pildă, ca nicăieri în lume, ei îşi podeau uliţele cu lemn, pe care erau nevoiţi să-l înlocuiască foarte des, din pricina terenului mocirlos. Practica era de natură să-i surprindă şi să-i indigneze pe străinii veniţi din ţările în care lemnul devenise extrem de preţios, din pricina defrişărilor mult mai vechi. Ba chiar şi felul în care românii tăiau, fără părere de rău, frumoşii codri ai Vlăsiei stârneşte constant uimirea călătorilor. Astfel, pe la 1780, arheologul şi numismatul italian Domenico Sestini scria: „ţara Românească are păduri din belşug, dar, cum nu domneşte aici decât un spirit de dis‑trugere, acestea sunt mult prăpădite şi tăiate în toate anotimpurile, şi chiar şi în vremea vegetaţiei celei mai puternice; de aceea, nu este de mirare că marea pădure din luncă a dispărut foarte repede şi nu se mai vede în locul ei decât o câmpie întinsă.“43 Iar mărturiile de epocă privind defrişările iraţionale sunt mult mai numeroase, mai

CADRUL GEoGRAFIC 23

ales pentru zona din sudul capitalei. Astfel, în 1791, când a trecut pe acolo Johann Christian von Struve, locul codrilor falnici de odinioară fusese luat de „un şes presărat ici colo cu stejari pitici“.44

Altminteri, esenţele lemnoase întâlnite în pădurile din jurul Bucu-reştilor erau numeroase şi diverse (stejar, cer, gârniţă, tei, jugastru, paltin, ulm, frasin, carpen, arţar etc.), la fel ca şi speciile de arbuşti (porumbar, cruşin, spinul-cerbului, sânger, călin, lemn-câinesc, soc etc.). Mai ales primăvara, pădurea se acoperea de un covor de plante ier‑boase, multe comestibile, şi de flori (ghiocei, viorele, toporaşi, brebe‑nei etc.), în vreme ce toamna sau în perioadele ploioase răsăreau o puzderie de ciuperci. Iar localnicii le foloseau din plin în alimentaţia lor sezonieră sau recurgeau, pentru tratarea empirică a diferitelor maladii, la plantele de leac, pe care le culegeau şi le vindeau pe la iar-maroace ţăranii de prin satele mărginaşe. La fel cum vânatul, mai mare sau mai mic de prin păduri, ajungea deseori pe mesele domnilor sau ale boierilor, care se îndeletniceau uneori de plăcere cu vânătoarea.

Deja de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pădurile din jurul Bucureştilor căpătaseră şi o funcţie de agrement, atât pentru străini, cât şi pentru localnici. Astfel, aflat, pe la 1792, în drum spre Bucureşti, William Hunter ne povesteşte cum, fascinat de „pădurea plină de far-mec“ de la Afumaţi, s-a oprit de mai multe ori, pentru a se bucura de privelişte şi „a tot coborât din căruţă, pentru a culege florile sălbatice ce creşteau aici în mare număr şi varietate“.45 La începutul veacului al XIX-lea, exploatarea turistică forestieră devenise mult mai organi‑zată. „În păduricea frumoasă numită Băneasa, unde o parte din socie-tate se ducea des“, Iancu Văcărescu îşi amenajase, pe moşia sa, „un parc al conacului“, pe care nu doar că „îl lăsa deschis publicului“, ci îl şi dotase, „pe propria lui cheltuială, cu tot felul de îmbunătăţiri, «spre plăcerea vizitatorilor»“.46

În schimb, în chiar inima Bucureştiului năpădit de ape, se afla la ea acasă vegetaţia de baltă, atât lemnoasă (salcie, anin, plop), cât şi hi drofilă (stuf, trestie, papură, rogoz, nufăr, ţipirig etc.). Deseori, pe apele stătătoare mai adânci se dezvolta aşa-numitul plaur sau cocioc,

„un pod vegetal plutitor […], format din rizomii plantelor acvatice, peste care se depuneau resturile aeriene descompuse ale vegetaţiei respec‑tive şi praful adus de vânt“.47 Aşa că mirosurile de baltă sau orăcăitul broaştelor însoţeau zi de zi viaţa bucureştenilor.

Dincolo de această vegetaţie spontană, Bucureştiul fanariot se pu-tea mândri cu felurite culturi agricole. Mai întâi, grădina de zarzavat constituia un atribut indispensabil pentru multe gospodării, ce urmă‑reau să-şi asigure, în acest fel, o minimă autonomie alimentară. Şi

24 BUCUREŞTIUL FANARIoT

to tuşi, dacă de leguma de pe lângă casă bucureştenii se mai puteau, la rigoare, lipsi, nu acelaşi lucru se putea spune despre licoarea sfântă a lui Bachus, în egală măsură trebuincioasă domniei, mânăstirilor, boierilor şi bucureştenilor de rând, care aveau, până şi ei, o boltă de viţă pe lângă casă. În aceste condiţii, Bucureştiul fanariot apărea ca o mare podgorie, ce se întindea, cu mici întreruperi, din Dealul Cotro-cenilor până în cel al Văcăreştilor, ocupând însă până şi zona de câm‑pie sau de luncă. Pe planul alcătuit în 1790-1791 de ofiţerul austriac F.B. Purcel, Constantin C. Giurescu a numărat nu mai puţin de şap‑tezeci şi patru de vii între Podul Mogoşoaiei şi Podul Târgului de Afară, şaizeci şi cinci între Podul Mogoşoaiei şi Dâmboviţa şi unspre‑zece pe Dealul Mitropoliei.48 Dintre acestea, unele constituiau adevărate domenii, asemenea plantaţiei de 18 pogoane (9 hectare) a banului Ni colae Brâncoveanu din mahalaua Sfântul Elefterie.49 Altele, desigur mai mici, se aflau chiar în buricul târgului, asemenea viei din vecină‑tatea Bisericii Colţei.50

Mai puţin indispensabile pentru bucureşteni decât viile, plantaţiile de meri, peri, pruni, nuci ori duzi erau, şi ele, numeroase. oamenii simpli se mulţumeau să-şi sădească nişte pomi fructiferi în grădină sau în faţa casei, pentru a pune pe masă câte o poamă la vre mea recoltei, în timp ce domnul, boierii şi alţi bucureşteni cu dare de mână deţineau livezi întinse în interiorul sau în apropierea nucleului urban. Aşa era, de pildă, „livada Văcăreştilor“, aflată pe locul ocupat astăzi de Biblio-teca Centrală Universitară „Carol I“ şi de Ateneul Român.51

În concluzie, în veacul al XVIII-lea, Bucureştiul oferea un cadru na tural deopotrivă favorabil şi ostil. Pământul roditor, resursele ge‑neroase de apă, pădurile viguroase din jurul oraşului, care ofereau din abundenţă material lemnos, dar şi un surplus de hrană, lutul şi nisipul uşor de exploatat din albia râurilor erau atuuri importante. Deseori însă, aceste atuuri se transformau în dezavantaje: apele dătătoare de viaţă creşteau peste măsură, nimicind totul în calea lor, clădirile din lemn erau făcute scrum de câte un incendiu devastator iscat din senin, ca să nu mai vorbim de epidemiile ce făceau ravagii, în condiţiile igie-nice precare din zona palustră a capitalei, ori de cutremurele nemi‑loase, ce loveau pe nepusă masă Bucureştii. În acest fel, „viaţa dulce“ a locuitorilor târgului valah, pe care o amintesc atât sursele româneşti, cât şi cele străine, era brutal curmată, şi bucureştenii trebuiau să strângă din dinţi, să-şi adune forţele şi să reclădească din temelii tot ceea ce prăpădiseră peste noapte stihiile, rugându-se ca Dumnezeu să-i ferească de asemenea urgii câte zile or mai avea.

II. Topografie şi populaţie

�„Hotarele“�Bucureştilor� între�epoca�lui�Brâncoveanu�şi�Revoluţia�lui�Tudor

PoRNIT MoDEST, PRIN VEACUL AL XV-LEA, din jurul Curţii Dom neşti, Bucu reştiul cunoscuse, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), o extindere fără precedent, cu toate că voievodul îşi petrecea mai multe luni pe an în vechea cetate de scaun a Târgoviştei. În absenţa unor planuri care să dateze din respectiva perioadă întin‑derea capitalei în momentul instalării domniilor fanariote, oraşul poate fi reconstituit doar cu aproximaţie, prin folosirea ca puncte de reper a noilor biserici înălţate în vremea lui Brâncoveanu.52 La apus, pe malul drept al Dâmboviţei, limita Bucureştiului ajungea până la podul Izvor, după care cobora spre sud-est, cuprinzând Mânăstirea Mihai Vodă, Schitul Maicilor, biserica Slobozia (azi, Leon Vodă) şi aşezământul monastic de la Radu Vodă. În schimb, pe malul de miază-noapte al râului, marginea oraşului includea bisericile Dobroteasa şi olteni, cotind apoi înspre nord-vest, cam prin dreptul actualelor stră zi olteni, Mircea Vodă şi Mântuleasa, pentru a ajunge la întretă‑ierea Căii Moşilor cu bulevardul Carol I. Se continua de-a lungul străzilor Maria Rosetti şi C.A. Rosetti, ajungând la Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), pe lângă Biserica Kreţulescu, după care-şi urma traseul înspre nord-est, până la Biserica Schitu Măgureanu, pentru a coborî, în cele din urmă, înspre sud, până la Dâmboviţa.

Amintita extindere a capitalei se putuse realiza pe de-a-ntregul liber, natural, întrucât Bucureştiul era un oraş deschis, fără un sistem de fortificaţii care să-l îngrădească. Şi aşa va continua să fie de-a lun‑gul întregului veac fanariot, cu toate încercările unor voievozi de a-i impune hotare, de a-l strânge în chingile unor reguli urbanistice stricte. Astfel, dacă în secolul al XVII-lea graniţa politiei era probabil marcată prin pietre aşezate peste grămezi de cărbune,53 Alexandru Ipsilanti (1774–1782) a poruncit delimitarea acesteia prin cruci mari de piatră, şi chiar prin garduri de lemn.54 Şi, pentru ca domnia să fie scutită de

26 BUCUREŞTIUL FANARIoT

orice cheltuială în această afacere, mai pragmaticul Nicolae Caragea (1782–1783) a poruncit ca zapciii „să pue pe mahalagii, cu voia, fără voia lor, să închidă la margini acele locuri ce es la câmp cu garduri şi cu mărăcini, câte vor fi stricate gardurile mai dinainte“, dar şi „să dreagă drumurile şi baltacurile ce sunt atât la căpătâiurile podurilor mari, cum şi prin uliţele mahalalelor“.55 Stăpânirea lui Caragea s-a sfârşit însă cu mult înainte ca el să-şi poată impune voinţa asupra anarhiei urbanistice ce domnea în Bucureşti. A urmat la tron Mihail Suţu (1783–1786), care, la 19 iulie 1784, a fost nevoit să traseze un nou hotar al capitalei, cu un al doilea rând de cruci, „mai pe dinafară osebit dintr-acestea puse mai dinainte“, pentru a cuprinde construcţi‑ile „fără autorizaţie“, ivite între timp, dincolo de graniţa lui Ipsilanti. Iar pentru a opri repetarea în viitor a unor asemenea situaţii, vodă îi ameninţa pe contravenienţi cu dărâmarea caselor şi cu aplicarea altor sancţiuni – neprecizate însă („să se sfârâme şi să se surpe până la pământ, ci încă cel ce va face îndrăsnire şi nebăgare de seamă la po‑runca domnească să se pedepsească“).56 Hrisovul lui vodă n-a avut însă efectul scontat, căci populaţia săracă de la ţară, atrasă de mirajul ca-pitalei, nu dispunea de resursele necesare pentru a-şi cumpăra tere‑nuri în centru, unde să-şi clădească locuinţe, aşa că nu putea decât să ocupe un petic de pământ de la margine, pe care să-şi ridice o cocioabă sau să-şi sape un bordei. Iar, pentru că, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, fenomenul căpătase proporţii îngrijorătoare în urma „spar‑gerilor de sate“, ce provocau „venirea în faluri (sic!)… aici, în oraşu Bucureştilor“, a „ţăranilor de pe afară neopriţi“,57 încercările domniei de a stabili limite urbane fixe se dovedeau, de fiecare dată, sortite eşe-cului. Cu toate acestea, diverşii voievozi sau boierii însărcinaţi cu ad-ministraţia oraşului continuau să persevereze pe această linie. De pildă, la 15 martie 1815, făcând referire la istorica delimitare a terito‑riului capitalei din porunca lui vodă Ipsilanti („din domnia dintâi a mării[i] sale Alexandru Vodă Ipsilant, s-au hotărât cuprinsul politiii până unde se cuvine a fi, puindu-se cruci spre despărţire de către ţară“), veliţii boieri îi solicitau lui Ioan Gheorghe Caragea însărcinarea unuia dintre marii-vornici, însoţit de vornicul obştirilor şi de un ispravnic din Ilfov, „să meargă de jur împrejurul Bucureştilor, să puie cruci în dreptul căpătâiurilor podurilor, ca până într-acele cruci să se ştie că este hotarul Bucureştilor. Şi câte case vor cădea afară din hotar să li se taie toate gardurile ale curţilor şi ale grădinilor, ca să rămâie locul slobod şi lărgit, a nu să face noroaie şi a putea oamenii să intre în politie şi pe acolo, iar nu numai pă la poduri“.58 Nu peste mult timp (7 de-cembrie 1816), dregătorii ţării se răzgândeau în privinţa modului de