5
NARAȚIUNEA ȘI LUMEA/ ISTORIA CA UN
CALEIDOSCOP
Pentru cei care se apropie de cărțile lui Paul Munteanu,
un lucru este din ce în ce mai bine fixat, pe măsură ce acesta, de
la un volum la altul edifică un proiect de anvergură, care, cu
siguranță, ar fi meritat vremuri mai limpezi. Altfel spus, trăim
acele zile în care oamenii (nu toți, desigur) se apropie mai greu
de fila tipărită, fiind mereu în preajma unor tentații mai colorate
și mai rapide. Parcurgerea unor asemenea cărți cum sunt cele
semnate de scriitorul vasluian înseamnă, în primul rând, un alt
mod de a te apropia de istorie, de destine umane și de cugetarea
extinsă, într-un mod pe care numai literatura îl poate favoriza.
Pentru că acest lucru reușește Paul Munteanu să facă în cărțile
sale: să re-creeze mari transcrieri ale istoriei, în perimetrul celor
două mari zvârcoliri ale istoriei care au fost războaiele mondiale
și să le pigmenteze (în maniera consacrată de proza realistă
impusă de la Balzac încoace) cu amănunte pur ficționale
implicând ceea ce s-ar putea numi istoria mică, adică o sumă de
istorii particularizate prin anecdotică neimplicată oficial,
rezultând astfel o magmă narativă de mari dimensiuni.
Ceea ce se întâmplă însă în acest nou roman al său
depășește însă, ca scriitură în primul rând, felul în care au fost
concepute precedentele volume. Paul Munteanu optează acum
pentru un discurs narativ nesegmentat, ce curge în salturi și
volute uriașe, amintind de anumite proze anglo-saxone și sud-
6
americane consacrate prin felul în care discursul copleșește orice
categorie de cititor. Încercând, la rându-i și după propriile-i
resurse, această incitantă modalitate discursivă, simte nevoia să
abordeze și să fixeze lumea la care se referă, a cărei surprindere
pare a porni din preajma incidentului suicidal derulat la
Mayerling, reorientându-se însă și spre ani anteriori, către
Războiul de Independență în special și mergând apoi, într-un fel
de navigare ce poate interesa îndeosebi pe cititorii atrași de
capcanele narațiunii spre ceea ce a însemnat, pentru partea estic-
europeană, Marele Război, numit abia mai târziu, Primul Război
Mondial; totul se derulează după o tehnică pe care o putem numi
caleidoscopică, aceasta fiind calea cea mai profitabilă aleasă de
un narator tot mai modern.
Așa cum se petrece cu toate volumele lui Paul
Munteanu, și acesta de față, Moartea unui bicefal, este gândit
într-o relație de continuitate narativă cu precedentul, mai
degrabă ca motor de pornire. Altfel spus, este vorba de o
construcție total independentă, fundamentată pe un nou tipar
arhitectonic, păstrând însă, ca element de legătură, descrierea
obsesivă a intruziunii bolșevice în lumea civilizată. Pentru
narator, tot ce înseamnă malefic și încearcă să distrugă lumea se
identifică, inerent, cu liderii comuniști de acum o sută de ani:
Lenin, Troțki, Stalin, Dzerjinski, Rakovski, fantome ale unui
trecut față de care tinerele generații au șansa uitării depline.
Tocmai dintr-un astfel de motiv, o carte precum cea de față nu
lasă trecutul amorțit și aduce spre neuitare și meditație
conștientă, imagini teribile mediate din dublă perspectivă, cea a
discursului literar și cea a conținutului istoric.
7
Dacă în volumele anterioare acțiunea era legată,
invariabil, de un Est tot mai roșu dinspre care se venea în țara
supusă unor experimente ele istoriei în derivă, în acest nou
roman narațiunea privește, în cea mai mare parte, o deplasare a
frontului bolșevic și a planurilor comuniștilor către Vest, cu
concretizare în ceea ce avea să se numească revoluția bolșevică
de la Budapesta.
Dar ar fi fost insuficient pentru un constructor precum
Paul Munteanu, mereu incitat de surprinderea demonului nesătul
al istoriei, să se oprească doar la transcrierea unor pagini, puține,
care, e drept, ar fi putut schimba mersul lumii în 1918. Romanul
său pornește, în acel stil ce presupune o largă respirație
discursivă, cu un preambul, dialogat, comentat și inserat în stil
indirect liber, despre ceea ce au fost și ce au însemnat Imperiul
și Ungaria mare în secolul XIX, cu largi conexiuni spre drama
de la Mayerling, cu o panoramare a intervențiilor din
Parlamentul maghiar, acolo unde o interpelare a deputatului
Gojdu Mano stârnește vii dispute și controverse. Tema? Una pe
care narațiunea o reia ori de câte ori crede, atunci când este
vorba despre români și maghiari, într-o serie de provocări
lingvistice, etnice, culturale, istorie, anecdotice etc., în care
autorul se dovedește a fi plin de aplicație și de metodă. Cine sunt
ungurii, de unde vin și ce vor, aidoma despre români, probleme
de onomastică, de religie, de vecinătate și de origini, care e rolul
latinilor, al slavilor, de ce își iau românii din Transilvania nume
imposibil de adaptat în maghiară; în toate aceste discuții prinse
într-un discurs narativ fără pauză de vreun fel până la finele
celor patru sute de pagini, nume mari, din fondul istoriei de
8
anvergură, cum sunt Kayserul (e drept, dimpreună cu
controversatul său băieș), Contele Teleki, prințesa Sissi, contele
Andrassy, mulți alții de asemenea, toate pe fondul unei lecții de
istorie inedită plasată într-o bună textură literară.
Atent însă la meandrele unei construcții deloc facile,
naratorul trimite și spre alte piste, între care cele care țin de nivelul
simbolic merită un grad sporit de interes. Emblematică este scena
care, pornind de la discursul înflăcărat ce critică inconsecvența,
lașitatea și politica îndoielnică a unor grofi maghiari, focalizează
apoi un episod aparte, cel care, din off, alături de imaginea
bicefalului, coordonează întreaga narațiune: „În sală s-a auzit
fâşâitul unei viespi mari care s-a aşezat pe clanţa uşii. Domnii grofi
se uitau hipnotizaţi la acea insectă care-i privea cu ochii întorşi
globular. Cap roşu, aripi metalice. Aceşti oameni purtau în ei un
ghem de superstiţii din vremea când mânau caii în fugă prin stepele
uscate ale Asiei. Un bâzât metalic îi scotea din minţi.Un cal
muşcat se învineţea pe loc. Necheza cumplit. Grămada de cai o
rupea la fugă, ca într-un vârtej. Călăreţii erau călcaţi în picioare,
căruţele răsturnate. Spaima o aveau în sânge. Un roi de viespi
stârnit în pustă era un dezastru. Şamanii lor le spuneau că aceste
insecte, gorgouni, sau bondari, sunt spirite ale femeilor gravide,
ucise în fuga cailor. Se întorc pentru a-şi răzbuna copiii. Nici cu
apa clocotită de ordalie nu le poţi ucide. S-a încercat şi noaptea. Nu
au mers nici descântecile făcute de cele mai mari cotoroanţe
vândute infernului. Când se încerca, veneau stime care sugeau
laptele de la iepe. O frică grozavă o aveau şi de liliecii de noapte.
Cu aripile lor gumate îi înnebuneau de cap. Doamne, parcă eram în
vis. Bunica mea îmi spunea că aceşti lilieci au fost şoareci care au
9
mâncat nafura din altarul bisericii Sfântul Spiridon, marele făcător
de minuni, i-a scos şi i-a făcut pui de diavol cu arpi din piele. I-a
trimis să stea în fundul peşterilor. Loc de iad. Doamne, două
viziuni care nu se vor întâlni niciodată. Nici în rai, nici în iad.”
Este prima apariție a „gorgounului” (într-o adaptare
fonetică intenționată), creatură ce se însoțește cu zvârcolirile uriașe
ale istoriei, amintind de un alt simbol, de această dată cel din
romanul lui Mircea Tomuș, Aripile demonului, în patru volume ce
tratează, în mare parte, o temă imposibilă, cea a Transilvaniei.
După evocarea specifică a unor ani și mari evenimente din
a doua jumătate a secolului XIX ( cu trimiteri la luptele pentru
Independență și la drama de la Mayerling îndeosebi, ca și la
Bismarck sau țarul Rusiei, cu acroșări interesante de genul
„Eminescu se va întâlni cu cătana imperială Ioan Slavici”),
naratorul se va dezlănțui în zona care îl preocupă în mod special și
care începe cu evenimentul de la Sarajevo. În mai multe zone din
roman se va acorda atenției traducerii (în stil savuros, de regulă, a
imaginii ce dă și titulatura romanului: „Ordaliile sire, v-am mai zis.
Primitivi, la dracu’, în ograda noastră. Mai mult, sunt bicefali. Un
vultur e al lor. Şi tot iau de la noi, să-l îngraşe. Când va cânta
cucurigu mai tare, o să dea cu orătania noastră de pământ. Da, da,
să facă imperiul lui Atilla la loc. Indivizii ăştia trăiesc în trecut şi e
grav că ne-am aliat cu ei. Nu ne-am aliat, ar fi bine. Suntem aceeaşi
împărăţie cu două capete… şi unul vrea sa fie mai mare. E destul
de trist Franz. Şi în ceasul ăsta greu va trebui să mergem la război
cu ei, cu nemţii lui Wilhelm… şi cu turcii! Nu-i uita pe bulgarisch,
când dau din cap la da, zic nu.”
10
Un asemenea roman, în alcătuirea sa caleidoscopică, nu
trimite spre posibile rezumări ci doar spre succesiuni foarte repezi
de imagini, gânduri, sentimente, comentarii, inserturi anecdotice,
elemente de limbaj maghiaro-germane, în încercarea de a construi
un jargon al Războiului. Sunt prea multe popoare implicate în
conflagrație, e o concluzie ce transpare peste tot, naratorul oscilând
între predilecția pentru descrieri strategico-tactice și descrieri de
mare forță persuasivă, totul ridicându-se pe imaginea unui narator
omniscient, aidoma unui participant real pe câmpul de luptă.
Generalul Averescu, Mackensen, Berthelot,Grigorescu, Ignat,
Ecaterina Teodoroiu, Moșoiu, Lecca, Papp, Obogeanu, Holban,
Olteanu, Mărdărăscu, pe fronturile din Moldova, Basarabia, dar și
participarea unor scriitori precum Sadoveanu, Camil Petrescu,
Cezar Petrescu, Topîrceanu, Goga, alături de oameni simpli, scoși
din ficțiunea auctorială, prilejuiesc pagini de mare intensitate
narativă și emoțională. Totuși, domină paginile care insistă pe ceea
ce a însemnat ofensiva românească de eliberare a orașului colorat
în roșu de bolșevici, Budapesta. Guvernul bolșevic din Ungaria,
condus de Bela Kuhn, atrocitățile maghiare, nenumăratele discuții
despre Transilvania, reconstituiri istorico-literare ce trimit către
Brătianu, Iorga, Averescu sau mareșalul francez Berthelot (cu o
adaptare peiorativ-ironică-admirativă a numeleui său de către
soldații români), discuții fără capăt despre Basarabia, Ucraina,
malul Nistrului, Cetatea Albă se alătură marotei ce trimite spre
problemele vestice: Transilvania, Ungaria, Imperiul.
Aparte sunt imaginile conducătorilor de atunci, regele
Ferdinand și Maria, de mai multe ori surprinși în roman dar
rotunjiți în finalul cărții, acolo unde se descriu scene emoționante
11
legate de uriașul moment de la Alba Iulia, care îi va atrage
regelui supranumele de Întregitorul neamului românesc; este, de
asemenea emoționantă și simbolică, alături de multe alte scene
foarte bine lucrate de autor, scena din finalul romanului,
deliberat dorită la un asemenea grad de intensitatea emoțională:
„Lacrimi şi metănii pe cîmpia română. Din mulţime a răsărit un
glas. Îţi tăia inima. Era o fată tânără în costum naţional. Cânta
pe aripi de înger, cu sabia în mână, marşul La Arme (…)
Poporul, sculat în picioare, cânta cu lacrimi mari pe obraz acest
imn al nădejdii. Era marşul lor scris de un poet cu ochii mari şi
adânci cât pădurile din munţi. Din partea de sus a platoului, s-au
auzit voci puternice. Păşeau oşteni cu căşti de oţel şi baioneta la
armă. Au auzit cântecul, s-au întors în pas de front. Era un
batalion de vânători, ardeleni şi regăţeni. Sus pe trepte, grupul
de prelaţi cântau binecuvântând cu crucea în mână. Soarele din
apus îi învăluia pe toţi într-o cămaşă de bronz. Glasul fetei lovea
aerul cu aripi de pasăre. Soldaţii au înconjurat-o. Căştile
străluceau în mii de lumini. Au păşit cu mulţimea înainte. Au
reluat marşul lui Şt. O. Iosif. Mergeau spre oraşul de jos. Peste
miile de oameni se auzea un cântec ostăşesc…Veniţi, viteji
apărători ai ţării/ Veniţi, că sfânta zi a răsărit/ E ziua mare a
Reînălţării… Veniţi din toate unghiurile zării/ Să cucerim ce-
avem de cucerit! Soarele s-a dus dincolo de apus. Venise seara.
Lampioane şi făclii s-au aprins pe străzi. Cântecul s-a întors din
nou cu tot oraşul pe platoul romanilor.Toţi se îmbrăţişau şi
cântau un refren chemare că maghiarii iar ne vor pe noi în
Budapesta lor! .Grupul de vânători era cu privirile duse în
depărtare. Peste un drapel duşman plutea opinca românească.
12
Efigie pentru vecie. Am tresărit. Peste cetate a trecut un înger cu
aripi desfăcute. Purta chipul lui Mihai Viteazu. Cu toţii l-am
văzut aieva. Eram nemuritori.”
Dincolo de marele efort al re-fixării istoriei, Paul Munteanu
se arată a fi un scriitor interesant, de multe ori chiar axat pe
elemente ale modernității explicite. Romanul său impune un
simbol remarcabil, acel „gorgoun”, creatură ce supervizează o
lume pe cale de dispariție, cum este aceea care a dominat o bună
parte din Europa, inclusiv partea vestică a țării noastre. Se adaugă
insistența pe descrieiri documentate, pe realizarea unor portrete,
unele memorabile, pe construirea unei narațiuni ce alternează fraza
scurtă, sacadantă, cu frazele lungi, pline de frenezia comentariului
și a divagațiilor. Rezultă o construcție romanescă de calitate, cu
balansări stilistice incitante, cu intersectări și provocări de tot felul
(inclusiv discuții pe teme antropologice), cu multe și insolite
inseruri folclorice, culturale, controverse de idei (pe temele istorie-
religie-iubire), cu foarte bune observații și comentarii despre soarta
Transilvaniei în timp, cu o știință deosebită de a fixa oamenii
necunoscuți durerile acestora, ce trec, de obicei, neobservate.
Un roman ce beneficiază și de o postfață a autorului,
persuasivă, motivantă și sinceră, un roman care merită citit întru
totul, mai cu seamă astăzi, când scriitura contemporană descrie
meandre tot mai complicate și când conținuturile par tot mai
văduvite de aspecte esențiale.
Constantin DRAM
13
În ziua aceea, un călăreţ a
adus la Palatul Schonbrun vestea
morţii prinţului Rudolf. Drama se
întâmplase la castelul de vânătoare
de lângă Mayerlyng. Doamne, în
loc de otravă şi pumnal, s-a auzit
în pădure ecoul prelung al unei
arme de foc. Trecuse multă vreme
de la amanţii din Verona. Acolo,
doi copii adolescenţi au stins ura
de moarte dintre două familii de nobili. Aici, amantul era urmaş de
tron imperial. Bărbat matur, căsătorit, cu o curtezană unguroaică lângă
el. Mizzi Caspar a refuzat ideea sinuciderii. Dansa bine ceardaşul şi
avea la îndemnă honvezi cu mustăţi răsucite şi cizme lustruite a la
Kossuth. Pe lungimea de undă morbidă a apărut adolescenta Marie
Vetsera. Familie din Levant, pripăşită la Viena. S-au înţeles în două
secunde, clipite de la prima întâlnire. Fata avea fecioria Julietei.
Neatinsă. Şi în cap ideea sinuciderii cu primul iubit. Rudolf nu făcea
serenade nocturne la balcon. Ţinea pentru ea un loc ascuns, dincolo de
Viena, în pădurile de vânătoare. Acolo era un castel medieval cu turnuri de
lemn lustruite în
chihlimbar de răşină
aurie. Iedera se
răsucea în coloane
îngheţate pe sub
acoperiş. Era ziua de
30 ianuarie a unui an
cu pecete de cata-
strofă, 1889. Când a
venit vestea, ziua, ca
14
o fantomă, intra peste Dunăre. Curtea era răvăşită. Împărăteasa a rămas
cu ochii duşi în hăuri. Totul era uscat. Grădina copilăriei murise demult.
Imaginile veneau una peste alta. Golul se învârtea ca o bulboană. Înghiţea
totul. Nu demult, în râul de lângă castel s-a înecat vărul Leopold, prinţul
nebun, cu ochii de cicoare. Venea la ea cu arşiţa adolescenţei topită în
vedenii. În anii de atunci, am fost şi l-am vizitat la spitalul unui doctor
vestit de la Dobling. Acolo am dat cu ochii de un tânăr cu o frunte arsă de
viziunile lumii. Se împrietenise cu prinţul nebun al Bavariei. Pe o masă
lungă de lemn citea un text roşu-cărămiziu, plin de hieroglife egiptene.
După un timp se întorcea şi nota, cu un scris subţire şi elegant, ca
mersul de păianjen, gânduri pline de versuri. Se oprea din scris. Recita
cu voce tare. Iute, cu un creion negru, tăia şi adnota alte cuvinte. Când
a terminat, a pus un titlu. Era vorba de Egiptul faraonilor. Cu ochii
mari şi negri de carbon recita un text magic întro limbă învăluitoare.
Era un înger valah… Am plecat în chemări nocturne. Timpul venea
după mine. Am ajuns la Viena. Palate reci şi coridoare lungi. Soldaţi
încremeniţi în uniforme ciudate. Culoarea neagră te zăpăcea în falduri
de stafie. Trebuia să mă întorc în
goană la Mayerling. De acolo, înapoi
la Dobling. Alergam între doi morţi şi
chipul tânărului cu ochii de carbon.
Visul meu de adolscentă întârziată era
o pasăre închisă în colivia de aur a
habsburgilor taciturni. Trebuia să
evadez. Nu ştiu de ce, dar am mers
unde am văzut cu ochii. Eram numită
nebuna Sissi. Am luat-o spre Grecia
şi de acolo am trecut la Alger. Praf şi
nisip de Africa. O nebunie. M-am
întors pe o insulă uitată în Egeea
albastră. Nimic nu mă liniştea.
15
Veneam spre inima continentului. Munţi şi lacuri în Elveţia. Alergam
înaintea morţii. Am ajuns la Geneva. Mă plimbam pe faleză. Ploua
mărunt. Am fost ucisă fară să ştiu, pe sub umbrelă. Ultimele cuvinte
le-am auzit de la contesa Sztary. Erau strigăte în limba maghiară. În
clipa aceea, toată viaţa nebună venea peste mine. M-am întors la
Budapesta. Eram regină şi împărăteasă peste Ungaria. Trăiam un vis
în catedrala Matyas. Doamne, cât am iubit această ţară!... Nu ştiu dacă
am făcut bine. Eu nu eram născută în familie de monarhi. Nici măcar
nu trebuia să mă căsătoresc eu cu austerul Franz Joseph. Nu ştiam ce
sunt visele de mărire. Eram sătulă de războaie. Numai războaie.
Austria decădea sub loviturile prusacilor. Nu-mi plăceau nemţii în nici
un fel. Un profesor de istorie m-a făcut, încă din copilarie, să-i iubesc
pe unguri. Mi i-a prezentat romantic. Toate regimentele care au
dezertat din Viena erau pline numai de mari eroi. Sângera în el
înfrângerea revoluţiei. Au sărit prea mulţi pe ei. Ca nişte câini, acolo,
în Transilvania, armate imperiale austriece, ruseşti, dar mai ales
turbaţii de români. Ne-au atacat ca nişte haite în munţi. Eram o fire
impresionabilă. Am plâns pentru singurătatea lor. Am primit şi o carte
despre acea Transilvanie. Dascălul meu ungur îi spunea Erdely. Da,
frumoasa Sissi avea în faţa ochilor tratatul lui her Roesller. Copertat şi
colorat. Frumoasă ca o minciună mare, plină de un comic hilar. Te lua
cu fiori de râs. Ha, ha, românii erau mai mulţi în Transilvania pentru
că au… mâncat lapte de oaie! Trecuse vremea peste ţara de peste
pădure. Grofii lui Horthy au scris lui Hitler aceeaşi năzdrăvănie şi
altele pe deasupra. Fuhrerul şi clica lui de bandiţi au râs homeric. Au
înjurat pe străzile Berlinului pe troglodiţii grofi cu tot cu amiralul lor.
Die teifel, auzi mein her ca rumainşen cioban au confiscat tot laptele
de oaie din Ordeal!… Ungurii au rămas puţini că nu au mai găsit
nimic la tâţa oii şi mai ales la die capren, ha, ha... ha, ha, ha... şi ne cer
schnel, schnel, tot Ordel, şi toţi rumainşen cioban dat afară…!
Minunată distracţie în ţara lupilor. Mult mai minunată şi sfântă a fost
16
în vreme petrecerea reginei Sissi ajunsă pe pământ românesc, la
Herculane. Peisaje de vis şi oameni blajini. Vorbeau între ei ceva
apropiat de italieni. În susur romantic, râul Cerna curgea vijelios spre
bătrâna Dunăre. Acolo se vedeau urmele unui pod făcut de romani. Pe
piatră erau inscripţii latine. La fel pe morminte şi castre. Nimic despre
ungurii iubitului profesor. Ciudat, da, ciudat era ce spunea şi her
Roesller. Se vedea că a scris după alţii. A compilat. S-a întors la
Herculane. A stat mai mult timp. A construit acolo, cu ajutorul
grănicerilor bănăţeni, un frumos palat de iarnă. Retrăia exuberanţa
anilor de la casa părinţilor din Bavaria. Era din nou adolscenta
dinaintea măritişului. Spre Viena, s-a oprit din nou la Budapesta.
Acolo născuse o fetiţă. Ar fi vrut un băiat ca urmaş la tron. Să
înfiinţeze o nouă dinastie. Vienezii i-au zis cu ironie străvezie copilul
ungur. N-a fost să fie, dar i-a ajutat şi de data aceasta pe unguri. Mai
mult decât toţi politicienii la un loc. I-a unit cu habsburgii. A înclinat
balanţa în favoarea lor când au primit pe nedrept Transilvania.
Doamne, nu o meritau. De o mie de ani aud în biserica lor liturghia în
limba latină, iar vajnicii grofi spuneau tot nem tudom. Invitată la
Consiliul de coroană din acel an, 1867, a facut tăcere când, cu
exuberanţa-i cunoscută, a spus că locuitorii de la Herculane şi din alte
părţi vorbesc latina populară mai bine ca italienii. Sunt oameni
frumoşi şi plini de ospitalitate. Sunt foarte buni meseriaşi şi
constructori. Herculane, Turnul Severin, Albalonga, Alba Iulia,
Potaissa, Istros sunt denumiri vechi, foarte vechi, încă de pe timpul
romanilor. Apostolicul rege Franz Joseph dădea din cap.
17
Ştia aceste lucruri din cărţile şi actele
lui Joseph al II-lea. Zâmbea
enigmatic. Baronii unguri erau
oripilaţi. La cuvântul de răspuns au
încercat să amintească basna cu oile şi
numărul de români. Da, da, ştim
lucrul ăsta. Nu ne miră. Cunosc multe
regimente de români care au luptat cu
bravură chiar cu trupele lui Napoleon.
La fel la Solferino şi în alte părţi.
Dacă erau toţi ca ei, nu pierdeam nici
o bătălie. Au fost buni şi în războiul
cu prusacii. Zâmbetul era plin de
maliţiozitate. Sala era încremenită. Ar fi bine, domnilor, să creştem şi
noi cât mai multe oi…! Regele a găsit ocazia să plătească nişte poliţe
înfumuraţilor grofi. Mulţumea în gând frumoasei regine care, fără să
vrea, i-a dat minunata ocazie. O căuta de mai multă vreme. Da, să ştiţi
că avem o bună administraţie în Transilvania. Cunosc bine cărţile
baronului Bruckenthal. Avem ce învăţa de la el. Solicită biruri
moderate. Mare colecţionar de tablouri, icoane pe sticlă, picturi
excelente făcute de ţăranii olahi. Le cunoştea viaţa în toate aspectele
ei. Merită atenţie religia lor. Nu e suficient să le zicem schismatici.
Sunt mai vechi ca noi în aceste ţinuturi. Am văzut la Viena de multe
ori un tablou, o pictură grozavă, cu o bătălie de-a lor într-o trecătoare
din munţi. Sugestivă. Armata lui Carol Robert de Anjou a fost făcută
arşice. Regele a scăpat fugind îmbrăcat în cojoace de oaie. Mirosea
frumos, mai ceva ca parfumul franţuzesc! Regina îi făcea semne
disperate. În zadar. Ca niciodată, împăratul era în vervă mare.
Aproape să nu-l mai recunoască. Era caustic şi plin de umor. Baroni,
grofi aveau feţe contorsionate şi pline de grotesc. Li se înroşise gâtul
de încordare. Ca să schimbe subiectul, eleganta Sissi a zis că vrea să
18
meargă pe insula Margareta şi să asculte romanţe şi cântece populare
ungureşti. Vreau să învăţ să dansez acel dans mai grozav decât polka.
E plin de sărituri şi strigături pline de bărbăţie. Femeile ţin isonul şi
cântă provocator cu fustele rotite în sus. E grozav. Pare a fi un cântec
de pustă. Are şi multă nostalgie în el. Sala s-a ridicat în picioare şi
băteau cu mâinile în pupitre. Toţi erau mândri de ciardaşul străbun. Îl
jucau şi în saloanele lor. Împăratul, foarte calm, dar tot plin de ironie
maliţioasă, le-a amintit că el a citit un memoriu scris în latină de un
răsculat olah din timpul lui Joseph al al II-lea. Scria bine şi întemeiat
despre abuzuri şi biruri mari de la un latifundiu la altul. Se încălcau
legile în mod voit. În Transilvania ar funcţiona arbitrariul. Nu e bine.
Românii sunt majoritari ca populaţie. E vorba şi de drepturi politice, şi
nu de invenţii á la baronul Mackensen. Să lăsăm oile în pace, Se
impun reforme. Imperiul nu are nevoie de răscoale şi revoluţii. A
trecut vremea lor. Ferenc Deak, şeful partidei maghiare, a dat să
gesticuleze la împunsăturile primite. La un semn făcut de împărat, s-a
aşezat pe scaun. O cerea protocolul imperial. Domnilor, vă înţeleg, dar
trebuie să stabilim dacă suntem revoluţionari sau oameni cu
răspunderi în stat. Vă rog să alegeţi, nu e timp de pierdut. Grofii erau
stacojii la faţă. Nu se puteau manifesta ca la întrunirile lor particulare.
Înjurau zdravăn în gând pe marele Franz, da, da, aflaseră ei că de ceva
timp doarme separat de regină şi se scoală la trei jumătate noaptea ca
să facă baie. Servitorul, la ora aceea, vine beat zdravăn şi tot el, ca
împărat, îl scoate din cadă. Da, domnilor, să lăsăm chestiunile
particulare şi contesele de la vânătoare. E timp şi pentru ele. Ochii îi
sticleau sardonic. Avea toate informaţiile despre chiolhanurile
monstruoase făcute cu mult gulaş şi cu dameze îmbăiate în căzi cu
tokay. La urmă scoteau săbiile şi se tăiau între ei ca adevăraţi nobili.
Şi la urechile reginei ajunsese aşa ceva, dar acum era prea de tot. I-a
făcut un semn discret. Împăratul a perceput. S-a oprit. Era mulţumit şi
încântat de el. Da, regina are dreptate. E timpul să mergem să-i
19
împlinim dorinţa de a asculta muzică frumoasă şi de a vedea dansurile
minunate ale poporului maghiar. Tonul era neutru, dar intenţiile
ironice erau vădite. Nobilii maghiari făceau un efort considerabil de a
nu înjura cu voce tare. În carete luxoase, au pornit în alai către mirifica
insulă – Margareta. Regina era dulce de tot când făcea o figură
bosumflată. Franz Joseph juca o partidă în registru naiv. N-am spus
nimic. Am făcut numai unele consideraţiuni în interesul Statului.
Domnii nobili maghiari sunt nişte adevăraţi gentlemeni şi îmi vor trece
toate cu vederea! Grozava şi teribila Sissi a izbucnit într-un râs cristalin
ca în vestita ei tinereţe. Dunărea trecea lină şi albastră spre apusul zilei.
Vremea se schimba din nou. Nori negri veneau peste Transilvania. Nici
nu a plecat bine cuplul imperial că domnii grofi s-au şi dat în stambă.
Au putut dansa şi înjura în voie. Erau bucuroşi că le-au tras clapa
mintenaş domnilor austrieci. Aveam două guverne. Unul la ei şi
amândouă la noi. Până se mişcau domnii de la Viena, care ascultau şi
la budă valsuri, noi aicea, la Budapesta, mergem repede ca la ciardaş.
Nu mai lăsăm regimentele de grăniceri ale românilor şi sârbilor la
cheremul domnilor voni, plini de tinichele aurite. Se cred mai nobili ca
noi. Ne tratează de sus, ca și cum le-am fi slugi la grajdul metreselor
dumnealor. Da, da, le luăm comanda. Punem husari de-ai noştri. Îi
învăţăm să facă sluj numai în faţa noastră. Un grof a sărit în sus şi a
înjurat neaoş, că, la mă-sa la cur, are el, Franz Joseph, comanda
armatei!? Ce ştie înfumuratul ăsta despre bătălie și război. Nu știe
nimic. Dacă nu chemau acele armate, la dracu’, ale colţosului de ţar,
nu ne băteau ei acolo la Siria, lângă Arad. Nu, nu, bosomega isteni.
Da’ nu-i uităm nici pe câinii de volahi. Ne-au atacat acolo în munţii
lor sălbatici. Săreau pe husarii noștri cu coasele, țepusșle și sacerile,
muierele și ismenarii de copii. Aruncau cu bolovani, apă clocotită și
chiar cu balegă de vacă. Mare necaz şi mare rușine să vopsești
uniforma de honved în culoare verzuie de iarbă rumegată, tocmai
când stăteai pe șaua de cal.! Asta la mine nu era razboi. Nu, nu. La
20
mine nu vedeam nimic în fața ochilor, iar parfumul ameţea cap la
mine. Am rupt-o de fugă până la Turda. Acolo, racanii de soldaţi, nu
ne-au cunoscut şi au tras cu pușca la cap. Au crezut ca suntem armata
de rusnaci. Kossuth, când a aflat a răcnit tare la Budapesta. Îl aud şi
acum în urechi. Mare comandir la mine fost. Nu s-a mai întors din
Italia lui. A plâns de unul singur, fără ajutor de la noi. Acum, la
dracu’, ne-a venit ziua să-i călărim şi noi pe croiţerii de la Viena. Pe
volahi le luăm limba la noi. Nu mai merge ca la Blajul lor. Terminăm
cu școala care-i zice ardeleană. Dăm de pământ cu școala lor de
popi. Puii de volahi trebuie să scrie şi să citească ungurește. Punem
inspectori și fispani peste ei. Nu lăsăm cizma la picioare și nici
tricolor la braţ sau pălărie. Da, da, fără cântec de-a lui Mureșan, cu
străbunul de Traian. Acolo ne împroașcă pe toți cu noroiul lor. La
mă-sa, Franz Joseph ăsta a primit marșul la el cu bucurie. Degeaba
am fost noi la el, la Viena. Ne-a râs în nas. A zis, la mă-sa, că să
facem şi noi un imn cu Pista Arpad când a descălecat el în pusta
maghiară. Doamne, în mine, urmaş de latin, clocotea gluma cum că
maghiarii călări au descălecat şi s-au scăldat în apa Mureşului. Când
au ieşit la mal, nu mai erau nici cai şi nici haine. Au zis de multe ori
mincinaiu. Eram tulburaţi… şi nedumeriţi. Isteni, isteni, să fim atenţi,
sunt oameni pe aici… Nu e de bine. Şeful de trib zicea la mă-sa şi la
dracu’, suntem singuri. Nu este nici picior de om. Şi am luat-o în fugă
mânaţi din urmă de tuciurii de pecenegi. Şi tot am alergat până am
dat de germanii cei crânceni. Un rege împărat, cu trei coroane, a dat
cu noi de pământ. Aveau arme numai din fier și zale. Multe catapulte
cu foc. Noi, istenem, am atacat urlând ca nebunii. Ne-au lăsat să
intram pe mijloc. Am căzut ca proștii în capcană. Ne-au zdobit toate
ciolanele. Am luptat din greu şi am dat inapoi. Tot înapoi. Acolo pe
câmpie ne-au vînat turbații de avari. Mai crânceni decât galbejiții de
gepizi care i-au fugarit pe străbunii noștri, huni. Greu ne-am făcut
loc. Slăvitul nostru rege Pista Arpad a avut o mare idee. Dumnezul cel
21
mare i-a dat-o. Ne-a făcut ,când cu vorba buna, cand cu sabia,
crestini de- a lui papa de la Roma. A curs mult sânge. Acum suntem la
mă-sa, mai mari catolici decât papistașii ăștia de habsburgi. Avem
mai multe drepturi cu Ordealul decât ei. Nu au ce căuta aici. Zeci de
strigăte de aprobare au izbucnit deodată. Ura, la mă-sa cu habsburgii.
Ordealul e al nostru. Am dus războaie pentru el sute de ani cu volahii.
Colţoşi, răi ca nişte câini turbaţi. Răcneau că ei sunt sânge de roman,
urmaşi ai marelui Traian de la Roma, Un Ianos, deputat, a strigat cu
înjurături că noi suntem mai romani ca volahii. Noi ungurii, la dracu’,
maghiarii de acum, ținem slujba in limba latină chiar dacă nu
înțelegem nimic, dar la dracu’, e limba romanilor. Ei sunt cu ruşii.
Scriu şi cânta cu slova lor, ce tot umblă cu Traian a lor?...Urlete,
strigăte. nu au voie să mai facă imn cu Ulpiu și cu Decebalul lor cel
harnic. Nu ne mai trebuie. Vom face steag și imn nou pentru toată
Hungaria. Toţi grofii au scos săbiile şi le-au ridicat în sus strigând:
vivat, vivat ungorom. Contele Ferenc Deak, om lustruit în politica
habsburgilor, a privit cu atenţie adunarea. Domnilor, nu aşa se face
politica cu aulicii de la Viena. Împaratul e un om ascuns. Greu îi afli
secretele. Nu discută politică cu nici un apropiat. A dat ordin ca cei
care se ocupă de educaţia fiului său, Rudolf, să nu-l bată la cap cu
problemele de stat. E prea crud. Să facă cu el scrimă, echitaţie şi să-l
iniţieze în partide de vânătoare. Nu uitaţi, domnilor, că el a fost cel
care ne-a zdrobit cu armatele la Siria în ’49. L-am considerat slab, că
era tânăr. De abia se urcase pe tron. Avea numai 18 ani. Ne-am înşelat
amarnic. Ba, am crezut că nişte curtezane de-ale noastre o să-l tragă de
partea noastră. Erau nişte curve care ne-au luat numai banii. Ba şi
cadouri pe deasupra. Domnul conte a făcut o pauză. În sală se
vocifera. Se dădea cu sabia în pământ. Ce făcea regina, regina
noastră...!? Regina, domnilor, era foarte tânără. Auzise de noi şi
faptele noastre de la profesorul de istorie, care era ungur sadea... Ne-a
făcut eroi în faţa ei. Să-i fie ţărâna uşoară. Da, regina ne iubea, dar nu
22
ne cunoaştea bine. Şi nici nu avea influenţă mare în politică. A mai
avut şi copii devreme. Franz Joseph era taciturn şi secretos. Pe regină
nu o lăsa aproape de copiii ei. Educaţia o dăduse în seama mamei lui,
o femeie aspră şi ursuză. La dracu’, la mă-sa, cu ea seamană
înfumuratul ăsta. Domnilor, e împaratul nostru şi regele nostru…
Puţină atenţie. Politica se face cu tact şi diplomaţie. Nu trebuie să spui
ce gândeşti. Sabia se scoate numai când trebuie. Acum armata şi banii
depind de Viena. Să fim atenţi. Sumele de acolo vin… Domnilor
conţi, să nu uităm că dacă austriecii nu pierdeau războiul cu prusacii,
noi nu am fi fost băgaţi în seamă. Nu ne dădeau guvern alături de ei.
Bismarck să trăiască, că a dat cu ei de pământ. Nu era aşa, nu primeam
nici Transilvania sub administraţia noastră directă. Nu, nu, nu o
primeam. E cea mai bogată şi importantă provincie a Imperiului. Până
la Leopold al II-lea, la sfârşit de an, 1699, Transilvania a avut o
guvernare autonomă. Regimul ăsta i l-au dat turcii după înfrângerea
noastră de la Mohács. În sală s-a făcut linişte. Se auzea pe stradă cum
nişte căruţaşi îşi puneau tălpici de fier la roată. Panta de sus, de la
cetate spre fluviu, era mare. Multe accidente cu morţi de oameni s-au
întâmplat pe acest drum pietruit de austrieci. Cineva a strigat cu glas
strangulat de emoţie. Sunetul a fost ca de pasăre rănită. Nu, nu e drept.
Nu trebuia să pierdem bătălia… Nevolinicul de Ludovic al II-lea, la
mă-sa, Laios, căsătorit şi măritat cu bigota de Maria de Austria, nu a
încheiat pacea cerută de turci înainte de bătălie. Căzuse cu câţiva ani
înainte Belgradul. Oho, nu mai era pe câmpul de luptă valahul de Ioan
de Hunedoara. Acolo s-a stins lumina lumii, a zis cronicarul vremii.
Acum, acolo, lângă câmpia Mohacs-lui, regele înfumurat a luat
comanda bravului calugăr militar Pal Tomori, castelan de Făgăraş, şi a
atacat pe turci ca un mucos de 20 de ani. La dracu’ cu el, că nu a
ascultat de Tomori. Când a atacat a doua oară, era prea târziu. Turcii,
cu Suleiman al lor, au ajuns cu toată oştirea pe câmpul de luptă.
Bătălia a fost pierdută în câteva ceasuri. Nefericitul rege a fugit speriat
23
de pe câmpul de luptă. A murit înecat sub greutatea armurii, într-o apă.
Nu a ajuns nici măcar la Dunăre. Un dobitoc mare, mare cât un dovleac
porcesc. Din cauza lui a murit, luptând până la ultima suflare, Tomori al
nostru. Un viteaz fără seamăn. Turcii i-au purtat capul într-o ţepuşă prin
tabăra lor. Au căzut şi o mie de baroni. Toată oastea a fost zdrobită.
Curva de Ioan Zapolya nu a ajuns la timp cu oastea lui din munţi. Din
sală s-a auzit un strigăt răguşit. A făcut vânzare, un Iuda. Avem
dovada în acte. N-a fost considerat duşman. A primit titlul de voievod
de Transilvania, principat autonom cu drepturi depline. În capitala
noastră, Buda, turcii au intrat şi jefuit timp de trei zile. Mii de care cu
provizii au scos turcii de aici. Nu mai vorbim de aur, arme şi blănuri.
La urmă au dat foc la oraş şi omorât mii de oameni. Fum şi cenuşă
plutea peste Dunăre. În sală se făcuse linişte, se auzeau numai răsuflări
grele. Din nou, pe stradă treceau căruţe cu lanţuri grele. Se auzeau
strigăte şi înjurături. Treceau condamnaţii la ocnă. S-a închis geamul
de la stradă. Ferenk Deak a zâmbit sarcastic. Domnilor, câinii de
imperiali au dus multe războaie pe pământul nostru. Strigau că ne scot
de sub turci. Ne-au jefuit la fel. În sală aproape nu se mai auzea nimic.
Strigăte şi înjurături neaoş maghiare. Calm, oratorul s-a uitat din nou
peste adunare. Nu era contrariat. Dacă ar fi fost în mijlocul lor, ar fi
făcut la fel. Domnilor, domnilor conţi… S-a făcut linişte. Domnilor,
încă odată spun: vă rog să fim cu mare luare aminte. Istoria de atunci
este dureroasă. O simţim şi astăzi. Mohács-ul l-am plătit scump. Ne-au
dezintegrat patria şi turcii şi austriecii. Domnii baroni aveau gâturile
încordate. Erau stacojii la faţă. Nu mai puteau nici răsufla.
Preşedintele s-a uitat din nou circular peste adunare. Da, da, şi tocmai
de aceea, Transilvania ni se cuvine pe deplin. Acum istoria este de
partea noastră. Dumnezeu nu ne-a uitat. El întotdeauna face dreptate.
Minute în şir s-a strigat: vivat, vivat Ordeal, moghior Ordeal. Avem în
faţă un plan de guvernare cu mână de fier. Nu vom cruţa nimic. Avem
multe de plătit şi într-o parte şi în alta. A zâmbit subţire. Cu domnii
24
austrieci vom îmbrăca mâna de fier în mănuşa de catifea. Vom fi
vicleni ca vulpea. Vom zice ca ei şi vom face cum ştim noi. Vom
striga că vom da drepturi egale la toate naţionalităţile. Nu ne costă
nimic. Gazetele trebuie să fie ale noastre. Le vom controla prin
oamenii noştri. Va trebui să trimitem tineri maghiari să înveţe
gazetărie pentru gloată, la Paris. Acolo e patria libertăţii şi a egalităţii.
Acolo se adună cei mai mari scriitori şi artişti. Domnilor, trebuie să
învăţăm limbile Europei! Să punem scriitorii şi pictorii noştri la
treabă. Să ne facem o istorie romanţată. Da, să ne lăudăm trecutul cu
ostentaţie. Să nu ne fie jenă că am venit aici, în Europa, ca nişte
migratori care mâncam carnea crudă de sub şa. Era mai fragedă… ca şi
la dame. Un râs zgomotos şi lovituri de palme peste tureatcă s-a întins
în toată sala. Domnilor, acum e bine. Suntem acasă la noi. Suntem a
doua capitală a Imperiului. Dacă ştim cum să manevrăm, vom fi prima.
În Transilvania, noi vom face legile noastre. Aşa cum erau la Dieta de la
Turda şi Cluj. În sală se striga tare şi cu tropăituri de cizme... Unio trium
nationum… Fraterna Unio… exclusiva valachorum, universitas
valachorum… afară toleraţia
nationum, Un invitat, om de seamă,
urmaş al unei mari familii nobiliare
din Transilvania, Geza Teleki, mare
explorator, strănepot al omului de
carte Samuel Teleki, se uita
condescendent la adunare şi zâmbea
ironic. Domnilor, dacă îmi permiteţi,
am călătorit mult în lume, am fost de
faţă la multe evenimente cruciale.
Am văzut cum au fost ucişi de
mulţimea înfuriată regi şi împăraţi în
America de Sud, Tailanda,
Cambodgia, Irak, Iran, Egipt.
25
Am călătorit şi în zona noastră mai apropiată, cum ar fi Rusia, Turcia,
Serbia, România. E adevărat, că aici nu a fost linşat nimeni, dar s-a
folosit mai elegant laţul, otrava sau abdicarea în miez de noapte. E mai
evropeneşte. Am avut revoluţii cu foc, dar tiranii au rămas pe tronuri.
În sală domnea o linişte adâncă. Omul care vorbea era puţin cunoscut.
Nu participa la sindrofiile domnilor grofi unguri. Avea un limbaj
elevat, împănat cu multe franţuzisme. Da, domnilor, îmi pare bine că
sunt ascultat. Am văzut cu toţii că în Franţa, patria revoluţiilor, a venit
un rege cu burtă de burghez. A promis şi nu a dat nimic celor care au
murit pe străzi. La fel la noi, în Austria şi Ungaria. Împăratul care a
zdrobit revoluţia e pe tron. Acum e şi regele nostru… ales de noi!
Adunarea era stupefiată. Nu înţelegea unde vrea să ajungă contele ăsta
venit de la dracu-n praznic. De partea cui era? Se simţea printre
rânduri că sunt luaţi peste picior. Începuseră nişte murmure foarte
acustice. Domnilor conţi, să ne ascultăm invitatul nostru, urmaş al
strălucitei familii Teleki care a guvernat bine în Transilvania pe timpul
lui Mihali Apafi, dar mai ales pe timpul răscoalei coruţilor noştri secui
conduşi de Francisk Rackozi. Foarte detaşat, contele Geza a coborât
spre adunare. Domnilor, ştiu că nu prea mă cunoaşteţi, dar eu vă
cunosc bine din cărţile şi documentele adunate de Samuel Teleki în
vestita bibliotecă de la Târgul Mureş. Sunt acolo acte de cumpărare-
vânzare de domenii mai mari şi mai mici, cu tot cu hărţi şi cu
documente de judecată. Unele corecte, altele cu semnături făcute de
oameni care nu ştiau carte. Curios este faptul că de multe ori nu s-a
mai făcut nici plata. Se amâna la sine die… Domnii grofi erau în stare
de explozie. Eu vă spun că familia Teleki, venită din satul Teleac, are
multe moşii şi multe castele în Transilvania. Unele au o istorie
ciudată, plină de legende fantastice încă de pe vremea împăratului
Leopold I, când am primit primul titlu de conte. Se spune că unele se
învârt după soare, cu toate că sunt ridicate din piatră şi zidărie
groasă… Da, cunosc bine Transilvania şi oamenii de acolo. Trebuie să
26
ţinem cont de nişte lucruri chiar grave care s-au întâmplat. Zâmbind
enigmatic, s-a întors către Ferenc Deak şi a zis, în formulare latină, că
astea ne-ar fi de mare folos. Domnii grofi clătinau vehement din cap
şi strigau că, să vorbească în ungureşte, că ei nu au înţeles nimic. Aşa
nu mai merge, nu ne-am adunat aici ca să… Domnilor, nimeni nu ia în
râs pe nimeni. Fiţi siguri de asta. Problema guvernării noastre, cheia
ei, se găseşte în Transilvania. De acolo a pornit şi revoluţia noastră
naţională. Acolo au fost şi multe răscoale. Să nu uităm chiar de
Bobâlna unde înaintaşii au semnat Fraterno Unio… în favoarea
noastră, a secuilor şi a saşilor. Unii au fost excluşi… cei mai mulţi. Să
nu răscolim nişte lucruri. Istoria nu o facem acum. Ea vine peste noi
cu tot trecutul. Să nu uităm că nu suntem chiar singuri. Am semnat un
tratat cu austriecii. Da, Împăratul de la Viena e şi regele Ungariei…
Da, am semnat, aşa cum spune domnul conte Teleki. Şi eu, domnilor,
ştiu de multe acte de arhivă. Unele nu sunt în favoarea noastră… juridic
vorbind. Am citit cu ochii mei procesul care s-a întocmit lui Gheorghe
Doja, secui, nu olah! S-a folosit tortura cu focul, adică ordalia străveche.
Mai era una cu dusul apei clocotite în gură. Nu mai e cazul… dreptul
european a evoluat tocmai datorită revoluţiilor. Dus pe gânduri, omul
s-a întors vorbind ca pentru el. Am mai citit ceva interesant despre
procesul acelui Horia, de pe vremea lui Iosif al II-lea. Parcă pe la 1784,
dacă nu mă înşel. Se spunea că e ţăran, dar ştia şi scria în latină. Aş
vrea ceva să-l întreb pe domnul conte, e fără supărare sau insinuare.
Se spune că multă nobilime din Transivania e de origine romană. Ce
ştiţi exact despre acest lucru? Unii înalţi demnitari îşi făceau coate şi
semne complice din ochi. Isteni, isteni, i-a dat la cap. Foarte calm,
contele Geza Teleki s-a întors spre adunare. Domnul conte care
conduce adunarea e îndreptăţit să pună această întrebare. E bine venită
în nişte clarificări care se impun în momentul de faţă. Să ştiţi că
ignorantia non est argumentum. Am fost în multe parţi ale lumii, chiar
în Tanzania şi apoi pe apa Amazonului. Sunt şi antropolog. Studiez
27
primatele. Domnii conţi nu
înţelegeau nimic din
terminologie. Aveau priviri
rătăcite. Domnilor, aceste
primate sunt strămoşii noştri.
Primatus, primatus omni… sunt
unchii noştri care au coborât
din copaci. A spus-o şi Darwin.
Se distra copios. Nu ne
foloseşte dacă nu ne cunoaştem
strămoşii. Ironia era muşcătoare
şi străvezie. Ferenc Deak şi
omul hârşit de lângă el au
tresărit. Ca şi cum nu ar fi
observat gestul, a continuat ca la o prelegere. E un adevăr întemeiat şi
istoric că familia Teleki se trage dintr-un sat de români de pe Mureş,
numit Teleac, devenit Teleki. Fară... i grec. Un strămoş, numit
Dănacea, Domocea şi-a schimbat numele în Domokos. Sunt mulţi
nobili şi chiar unii prinţi în Transilvania care la origini au fost români.
Un exemplu, aşa la îndemână, ar fi Mihai Apafi, mare diplomat şi abil
politician, i-a bătut pe imperiali cu ajutor de la turci. De fapt, acea
armată era formată din trupe valahe şi moldovene. Regimentele lui de
gardă erau în majoritatea lor din români. Din ţărani liberi, români, s-au
ridicat mulţi nobili. La asediul Vienei, 1683, Principele lupta alături
de trupele de români. Turciii sunt înfrânţi. A făcut un joc dublu.
Încheie tratat cu austriecii. Rămâne Principe pe viaţă plus domnie
ereditară. În ascuns i-a susţinut pe răsculaţii curuţi. La fel, fiul său.
Domnii grofi ascultau cu gurile căscate. Nu le venea a crede. Se uitau
unii la alţii. Da, domnilor conţi, politică la nivel european. Mai sunt şi
alţi prinţi ai Transilvaniei care au făcut la fel. A păşit din nou printre
rânduri. Cu ochii plini de ironie subtilă, a dat o scurtă definiţie.
28
Întotdeauna politica de succes a înseamnat joc dublu. Asta o să facem
şi noi acum. Suntem în avantaj, dar nu pentru multă vreme. Cercuri
din jurul împăratului duc tratative secrete cu Bismarck. Se pregăteşte
un război cu Franţa. S-au auzit strigăte de uimire, dar şi de refuz. Da,
politică dublă, dacă înving francezii, monarhia aulică se întăreşte. Nu
mai au nevoie de noi. Strigăte de nem, nem şi isteni se auzeau peste
tot. Se striga: bat germanii. Sunt tari. Contele privea departe, peste
adunare. Omul masiv şi zburlit s-a sculat şi a zis tare: domnule conte,
eu vin de la Paris. Armata lor nu este bine pregătită, iar împăratul lor
nu mai este acel Napoleon de la Austerlitz. Vor pierde războiul pe
care-l trâmbiţează toate gazetele. E posibil, domnule conte Andrassyi.
Sunteţi sau veţi fi primul ministru al regatului Ungariei. Ştiţi mai bine
unele lucruri. Omul s-a uitat de sus la urmaşul conţilor Teleki. Da, voi
fi, chiar dacă împăratul mi-a pus cu ceva timp în urmă o tablă pe una
din cele 36 de spânzurători din curtea închisorii militare. Am fost
condamnat la moarte. Acum nu are încotro. Aşa este, domnule cancelar,
dar habsburgii nu în zadar duc tratative secrete cu prusacii. Jocul la
două capete. Sunt obişnuiţi încă după bătălia de la Mohacs să ne
sacrifice. Au experienţă. Vor mai ceda nişte teritorii la graniţa cu ei şi
vor mai scoate şi din vistierie nişte coroane. Au aur destul. Gandiţi-vă
cât aur au scos şi vor mai scoate din munţii Transilvaniei!? Societăţile
de exploatare minieră sunt în mâinile lor. Ştim cu toţii că regele şi
împăratul nostru este un om secretos. Bat palma cu germanii. Pierd
ceva în nord, dar vor pune mâna aici, în sud-est, pe Bosnia
Herţegovina. Domnilor, am aflat, o pândesc de mult. Au planuri mari.
Se pune la cale o alianţă între cei trei mari împăraţi ai Europei. Nimeni
nu-i poate opri. Vor împărţi şi împărţi peste tot. Figurile grofilor erau
derutate şi fierte de încordare. Se uitau în toate părţile, ca nişte găini
speriate de vulpea care le intră noaptea în coteţ. Nu ştiau la cine să se
uite. Mai de luat în seamă era omul guvernului. Avea pâinea şi cuţitul
în mână. Cu frunţile încordate aşteptau un răspuns. Încordat şi cu
29
priviri piezişe spre contele Teleki, a zis printre dinţi că asemenea
lucruri nu trebuie discutate, chiar dacă pot fi unele din ele adevărate.
A dat din mână. Era nervos că acest conte Teleki i-a luat-o înainte. Pe
deasupra, nu ţinea cont de ranguri şi mai ales de etichetă. Un
impertinent care vântura lumea. A facut un efort şi s-a abţinut. Cu un
gest brusc, şi-a tras mai bine ledunca de honved pe umăr. Era mândru
de ţinuta sa. Totdeauna s-a ţinut a fi un bărbat galant, cu succes la
femei. Un capitol aparte era acela în care, vreme îndelungată, a făcut o
curte asiduă împărătesei Sissi. A fost mereu refuzat. Devenise
plictisitor şi grobian. Nu conta. Se mândrea mereu cu originea sa de
hun. Ba, avea pretenţia că se trage direct din marele conducător Joseph
Atilla. Cheltuise mulţi bani ca să-i afle mormântul. Mulţi şarlatani i-au
golit buzunarele de bani. Un înfumurat şi un exaltat. În sinea sa, îi
considera pe habsburgi inferiori marelui lui strămoş. Nişte parveniţi.
Spre răzbunare, a lansat el şi cu cercul din jur bârfa de culise, prinţul
Rudolf, moştenitorul tronului, nu era altceva decât fiul său. Prin dame
de iatac vestea a ajuns pe coridoarele palatului imperial de la Viena.
Această măgărie halucinantă, adăugată la alte infamii, i-a făcut mult
rău copilului şi adolescentului prinţ. L-a izolat mult de curte. Un
singuratic. Într-o zi îşi va zbura creierii în pădure, la Maerllyng. Drama
va fi în viitor. Pe moment, ilustrul honved, ajuns prim-ministru, şi-a
răsucit cu făloşenie de câteva ori mustaţa haiducescă. L-a privit din nou
pe contele băgăreţ. Era calm şi dispreţuitor. În faţă era, la urma urmei,
un mare hun cu un olah care, pentru faimă şi avere, s-a trecut la
unguri. Domnule conte, în Ordealul nostru sunt mai multe naţiuni, nu
numai olahi. Ce spuneţi acum nu este dovedit. Sunt numai supoziţii.
Aşa se spune că şi secuii nu sunt unguri. Chiar dacă nu sunt, o să-i
facem cât mai repede. La fel pe olahi. O să dăm legi draconice.
Iobagul va rămâne iobag. Sala tropotea, striga într-un vacarm: vivat,
vivat naţia maghiară. Vivat Iulius, Iulius, marele nostru Cezar. Da,
domnilor, alea iacta est…! Contele Teleki îl privea siderat de o
30
asemenea gugumănie. Domnii grafi, zişi grofi pe limba lor, nu aveau
nici un simţ al măsurii. Domnule conte, sunteţi primus pater al
Ungariei, să ştiţi, nu e bine să avem asemenea idei. Depăşim limitele
istoriei. Domnii conţi chiar vor crede că Iulis Cezar este un urmaş al
marilor huni. Ochii îi străluceau de o adâncă ironie. Da, în
Transilvania suntem multe naţiuni. Am avut o revoluţie. Trist este că
nu ne-am înţeles unii pe alţii. Ba, am avut război între noi, în
Transilvania. Am vrut ca numai noi, ungurii, să fim liberi. Austriecii,
politiceni versaţi, au tras foloasele. Să vedem ce spun şi deputaţii
români, sârbi, croaţi aleşi după Constituţiile date de curtea de la
Viena. Să vedem… Sunt convins că ne–au ascultat cu multă atenţie şi
chiar cu multă răbdare. Nu ne-au întrerupt. E o dovadă de tact şi simţ
diplomatic. Au şcoli ca şi noi la Buda, Bratislava şi Viena. Unii la
Roma. Ştiu bine cine este Cezar şi alţi mari împăraţi romani. Ironia
tăia ca un bisturiu în sala de operaţie. Ferenc Deak şi-a dat seama că
Andrassy a picat într-o capcană. Teleki e un politician mult mai abil.
Se vede de la o poştă. S-a ridicat şi a dat cuvântul lui Emilian Gojdu,
şeful de grup al românilor din parlamentul de la Budapesta. Omul
acesta s-a ridicat calm şi a privit circular adunarea. Era un mare avocat
şi mare orator. Scria şi poezii în limba maghiară. Cunoştea bine viaţa
culturală din capitală. Era născut în Oradea. Dispunea şi de o mare
avere şi statură impunătoare. Era un mare patriot, ca toţi aromânii lui
de origine macedo-română. Dispunea, pe lângă un mare birou de
avocatură şi de o casă construită în stil românesc în centrul
Budapestei. Aici se adunau toţi românii din capitala Ungariei.
Scriitori, jurnalişti, poeţi, toţi paşoptişti. Finanţa reviste româneşti din
Budapesta şi din Transilvania. Mai ales în Banat şi la Oradea. Un
mecena venit pentru o mare renaştere naţională. Aripa ei, mă gândeam
în acea sală plină de grofi, îl va atinge şi pe tânărul Eminescu din
ducatul Bucovinei. Legile curţii de la Viena ne erau favorabile, mult
favorabile. La mijloc erau şi interesele politice ale Împăratului de a
31
slabi puterea grofilor unguri. Românul erudit, Gojdu, ştia bine că de
aici înainte va fi mult mai greu cu politica ungurească de
maghiarizare. Domnilor, mulţumesc domnului prezident, domnului
prim-ministru Andrassyi şi mai ales domnului conte Teleki care a
înviorat această adunare cu spiritul său de adevărat urmaş al marelui
cărturar Samuel Teleki. E bine să fim mândri de originea noastră şi de
religia noastră. Cu câţiva ani în urmă ştiţi că am fost prefect de judeţul
Caraş. Anul trecut, ales deputat de circumscipţia Tinca. Reprezentare
avem mai mult pe aceste ţinuturi de vest, legate de Banat. Oameni cu
stare materială mult mai bună. Biruri şi taxe mai drepte şi echilibrate.
Distinsul prezidiu a tresărit. Oratorul, cu lungă practică juridică, a
trecut cu eleganţă peste incident. A schimbat direcţia. Domnilor,
cunosc politica încă din tinereţe. Mulţi o compară cu o femeie de
stabiliment. Da, o fi aşa, dar toţi tragem mai întâi pe la dumneaei, şi
apoi pe acasă. După câteva clipe de stupoare, s-a izbucnit în râs. Cel
mai tare râdea contele Andrassy. I-a plăcut formula şi se considera un
mare cunoscător. Românul nostru era şi mai abil decât antropologul
Teleki, aşa cugeta în sine Ferenc Deak… trebuie să fim atenţi. Da,
domnule Gojdu Mano, aveţi cuvântul în continuare. Şi să ştiţi că ne
plac glumele cu aplicaţiune. Dumneavoastră, valahii, aveţi o
înclinaţiune specială spre aşa ceva. Adevăraţi urmaşi de romani. E o
chestiune de intelegenţă, o recunosc. Reciproca, excelentă. Şi
maghiarii au umorul lor. Puţin diferit, dar umor de calitate. E pe filiera
ugro-finică. Totu-i o cestiune de specific naţional şi la urma urmei de
educaţiune. Umorul, domnilor, şi religia nu pot fi confiscate. Sunt
lucruri care vin de la Dumnezeu. Să ştiţi că şi poporul de jos are, cu
toate necazurile, multe glume foarte reuşite. Şi mai ales pe seama
celor care au ajuns ceva mai sus şi uită de unde au plecat. E o
chestiune de corecţie morală. Domnii grofi erau surescitaţi şi nervoşi.
Nu gustau şi nici nu înţelegeau asemenea fineţuri de salon. Era prea de
tot să le dai nas unor toleranţi. Domnilor baroni, nu vă răpesc mult
32
timp. Suntem acum, aici, în Parlament, 13 deputaţi aleşi de
populaţiunea românească din circumscripţiile din comitatele Caraş,
Timiş, Arad, Bihor, Zarand. Am respectat totdeauna legile statului de
drept. Frumos este, domnilor, să primeze forţa dreptului şi nu dreptul
forţei. Nu e bine ca szoldosul să ia pâinea şi leguma de la gura
kerteszului. Numai omul liber, szabadosul, face pita gustoasă. Acest
lucru l-a spus şi un mare jurist de-al dumneavoastră. În sală s-au auzit
vociferări, strigăte stridente, scaune trântite pe jos. Răbufniseră
domnii grofi, ajunge, olahii afară!... Domnilor grofi, vă rog să nu uitaţi
unde vă aflaţi. Conduc această adunare încă. Politica nu se face ca la
treierat de arpa. Şi nici cu strigăte de dudaş. Să nu uitaţi că am fost în
grad de hadnagy şi apoi vezer în bătălia de la la Albeşti, lângă
Sighişoara. Au murit mulţi varnagy acolo, pe câmpul de luptă. A fost
multă indisciplină. Pentru a acoperi golurile lăsate de cei care au fugit
de pe câmpul de luptă, ştiţi dumneavoastră cine… Glasul era aspru şi-i
fulgera pe grofi. Da, în acea situaţie disperată, Sándor Petöfi cu un
grup de bravi s-a aruncat în mijlocul austriecilor. Lovitura a fost
îndrăzneaţă. Ne-am putut retrage din încercuire, dar marele poet a
murit acolo. Parcă şi-a presimţit sfârşitul. Seara, înainte de bătălie, a
scris o poezie care i-a fost şi testament. Marşul florilor ce mor! A
murit în locul altora care erau acolo nişte lasko laios. Omul privea în
gol. În sală s-a auzit fâşâitul unei viespi mari care s-a aşezat pe clanţa
uşii. Domnii grofi se uitau hipnotizaţi la acea insectă care-i privea cu
ochii întorşi globular. Cap roşu, aripi metalice. Aceşti oameni purtau
în ei un ghem de superstiţii din vremea când mânau caii în fugă prin
stepele uscate ale Asiei. Un bâzât metalic îi scotea din minţi.Un cal
muşcat se învineţea pe loc. Necheza cumplit. Grămada de cai o rupea
la fugă, ca într-un vârtej. Călăreţii erau călcaţi în picioare, căruţele
răsturnate. Spaima o aveau în sânge. Un roi de viespi stârnit în pustă
era un dezastru. Şamanii lor le spuneau că aceste insecte, gorgouni,
sau bondari, sunt spirite ale femeilor gravide, ucise în fuga cailor. Se
33
întorc pentru a-şi răzbuna copiii. Nici cu apa clocotită de ordalie nu le
poţi ucide. S-a încercat şi noaptea. Nu au mers nici descântecele făcute
de cele mai mari cotoroanţe vândute infernului. Când se încerca,
veneau stime care sugeau laptele de la iepe. O frică grozavă o aveau şi
de liliecii de noapte. Cu aripile lor gumate îi înnebuneau de cap.
Doamne, parcă eram în vis. Bunica mea îmi spunea că aceşti lilieci au
fost şoareci care au mâncat nafura din altarul bisericii Sfântul
Spiridon, marele făcător de minuni, i-a scos şi i-a făcut pui de diavol
cu arpi din piele. I-a trimis să stea în fundul peşterilor. Loc de iad.
Doamne, două viziuni care nu se vor întâlni niciodată. Nici în rai, nici
în iad. În sală m-a trezit tocmai acea linişte După un timp, care a durat
mult, am auzit glasul acelui om. Domnilor, nu ştiu ce gândiţi, dar de
acolo, de la Albeşti, am început să pierdem cauza revoluţiei. Generalul
Bem, cu tot geniul lui, nu i-a mai putut opri pe ruşi şi austrieci. Ne-am
retras spre Timişoara. Am pierdut acolo încă o mare bătălie. La Şiria,
lângă Arad, ne-au strâns ca într-un cleşte. Ca prin minune, Bem scapă.
Trece la turci. Istoria este ingrată. Acolo ajunge un paşă vestit. Da,
armata noastră a fost zdrobită. Am încercat în zadar să ne salvăm
generalii noştri. Treisprezece, cei mai bravi, au fost împuşcaţi ca nişte
câini. La zid. Odată cu ei, şi marele om de stat, contele prim-ministru,
Laios Bathyany. Au murit cei mai buni. Nu am putut face nimic. Dus
pe gânduri, s-a întors către adunare. Domnilor, acum avem nevoie de
austrieci. Domnule deputat aveţi cuvântul. Se poate, domnilor, să nu
mai fim deputaţi aici. Pe noi, românii, şi pe alţii ne veţi împinge din
nou spre austrieci. La 1848 şi ’49, am fost adversari cu Lajos Kossuth,
dar ne-am respectat statutul de oameni cu idei diferite. Nu am uitat, şi
vă rog să nu uitaţi, ce a spus şi scris el înainte de moarte, în Maghiar
Ujsag. Alianţa dualistă cu Austria înseamnă moartea revoluţiei
noastre. Nu durează mult şi Imperiul se va destrăma. Odată cu el, se
va prăbuşi şi Ungaria. În locul nostru se vor naşte state noi. Sala a
rămas amuţită. Instinctiv, simţeau pericolul. În acel moment, de pe
34
clanţa uşii s-a desprins insecta cu aripi de metal. Plutea cu ochii întorşi
ca două lentile convexe. Vedea pe grofi ca într-o oglindă răsturnată.
Imaginile pluteau cinemascopic. Culori vii şi stridente. Gâturi întoarse
şi ochi plini de o spaimă atavică. No, ce dracu’, am mai văzut noi
gorgouni, dar ăsta nu ştim de unde a apărut... pare a fi un poroszlo. Ne
bâzâie la urechi ca o csoka flămândă. Are capul roşu, ca un oreg frecat
cu paprica. Cineva a schiţat un zâmbet. La mă-sa lui, că nici nu am
pus borhotul la fiert. Domnilor, să lăsăm gorgounii, bondarii... la urma
urmei este o insectă rătăcită. Da, cu siguranţă a venit să trimită o
adresă, un felirat către coroană. Să vadă ce facem aici. Vocea ironică
nu era alta decât a contelui Geza Teleki. Toţi domnii grofi s-au întors
cu priviri zăpăcite către el. Nu era timp de aşa ceva. Totuşi, gorgounul
este în sală. Să dea dracu’ cineva drumul la uşa cea mare, poate iese şi
se duce la scaraoski al lui. Aici noi avem treabă multă, e muncă peste
tot. Contele Andrassy de la tribuna de sus, a izbucnit într-un râs
puternic. Insecta, la acele perturbaţii acustice, a ieşit pe uşa deschisă
tocmai când intra un aprod cu un
vraf de hârtii sub braţ. Bondarul i-a
trecut ca un cartuş pe la ureche.
L-a speriat. A dat din mâini şi a
scăpat vraful de hârtii pe jos. Le-a
luat vântul. Omul în livrea, mic de
statură, fugea în toate părţile. Părea
o jucărie dezarticulată. Contele
honved râdea în continuare. Gojdu
Mano, calm, s-a uitat la omuleţul
care lupta pentru hârtiile lui. Era de
admirat. Domnilor, aţi văzut şi
dumneavoastră ce înseamnă buna
dispoziţie, umorul cu care trebuie
să privim lucrurile. Mersul istoriei
35
nu-l putem opri. Dar sunt oameni ca Lajos Kossuth care pot vedea în
viitor. Noi, toţi deputaţii aleşi acum doi ani în urmă, ne vom face
datoria faţă de ţara în care trăim şi de cei care ne-au trimis aici. Asta o
ştiţi şi dumneavoastră. Trebuie să recunoaştem, curtea imperială a
lucrat corect. Şi-a respectat legislaţia dată. Mai ales în ceea ce priveşte
sistemul financiar.Toate plăţile şi salariile se fac la timp. Fără abateri.
Vin prin poştă, la ceas. Chestiune nemţească. Orice muncă se plăteşte.
Nu numai meşteşugurile, ci şi agricultura trebuie salarizată. Impozitul
pe avere trebuie să rămână progresiv. Cel cu venituri mari trebuie să
dea mai mult. Cel cu venituri mici, corespunzător stării lui. Orice
abatere duce la haos economic şi, în consecinţă, la revolte. Cancelaria
aulică nu doarme. Vor să vadă cum Ungaria ştie să se guverneze.
Domnilor deputaţi, nu vă jucaţi, Imperiul are experienţă. Divide et
impera... e de când lumea. Omul masiv şi impunător a mulţumit lui
Ferenc Deak de atenţia acordată, la fel contelui Andrassy pentru
umorul fin de care dă dovadă. Se vede că v-a folosit bine exilul. Da,
da, domnule baron Gojdu, ar trebui ca toată Ungaria să o mutăm
acolo. Ei bine, atunci ar trebui să mai facem o revoluţie… dar
împreună. Schimbul de replici a fost subtil şi elegant. Geza Teleki l-a
îmbrăţişat. Deputaţii români, sârbi, croaţi, slovaci au aplaudat. Dintre
grofi, unul singur. Ecoul s-a stins repede. Atmosfera era tot încordată.
Omul cu hârtiile a ajuns la tribună. Le-a pus tacticos pe masă. S-a
scuturat pe mâini ca un om fericit. A ieşit ţanţoş pe urma gorgounului.
Două momente izolate. Nu se vor mai repeta. Grofii nu erau oameni
de spirit. Nici nu aveau de unde să-l adune. Au venit în istorie prin
abuzuri şi crime. Au zdrobit o răscoală în sânge, apoi alta, chiar cu un
secui de-al lor. Se ştiau nelegitimi. Au fost de o cruzime
inimaginabilă. Nu şi-au respectat nici regii lor. Înfumuraţi, grobieni,
aşa cum erau, spunea despre ei Ludovic cel Mare, la fel Sigismund de
Luxemburg… Incapabili de disciplină pe câmpul de luptă, m-au
dezamăgit cumplit. Într-o pădure, la Ghindăoani, au părăsit lupta de la
36
prima ciocnire cu moldovenii. Am dat înapoi. Am fost încercuiţi. Am
semnat o pace ruşinoasă. Moldova nu mai era a noastră. Papistaşul cel
mare de la Roma ne-a luat de sus şi ne-a tratat sarcastic. Ne-a retras
stipendiile pentru o periodă lungă. A spus că nu suntem buni de nimic.
Ne-au bătut ca la fasole nişte eretici îmbrăcaţi în piei de oaie.
Doamne, din nou erau de vină oile…! La urmă, cu magnifienţa
simulată, ne-a întrebat dacă am fi dispuşi să participăm la o cruciadă
împotriva necredincioşilor musulmani… ar dori ca lupta s-o înceapă
acele trupe ale voastre, care le ziceţi magnus grofus transilvanae. Mă
înşel, sunt cumva catolici sau au trecut la eretici…?! Delegaţia de
grofi dădea mereu din cap. Papistaşul zâmbea subţire. I-a felicitat
pentru contribuţia lor adusă la consolidarea scaunului papal. Le-a pus
în piept o eşarfă galbenă. Semn al loialităţii. Îmi venea să intru în
pământ la o asemenea batjocură. După ce-am părăsit sala de audienţă,
i-am întrebat dacă au înţeles ce a vrut să spună papa ăsta de la Roma?!
Da, noi am înţeles că papa ăsta este om mare. Nu e supărat pe noi.
Ţine-l Doamne... vorbeşte frumos. O să mai venim pe aici. Doamne,
regii francezi au venit în răsărit să se bată cu ortodocşii schismatici.
I-am înfrânt şi ne-au făcut vestiţi în Apus. Această imagine nu conta
pentru latiniştii grofi. Acum le venise apa la moară. Austriecii, cu
împăratul lor, au luat trânteala de la prusaci. Nu mai mere să mai ţină
cu bastarzii de olahi. Noi punem condiţiile. Avem de partea noastră şi
pe regina cea frumoasă. În momentul când cobora de la tribună
impunătorul Gojdu, din sală s-a auzit vocea catifelată şi muzicală a
deputatului şi compozitorului român Alexandru Mocioni, Mocsony,
cum îi ziceau ungurii. Domnilor, suntem aici, în sală, şapte deputaţi
din aceeaşi familie – Mocioni, la origine aromâni, inclusiv contesa
Ecaterina, mare castelană, rudă şi cu ilustrul nostru savant Geza
Teleki. Suntem baroni ai Imperiului, rude şi cu alte familii ilustre ale
Ungariei şi chiar ale Imperiului. Mai sunt cu noi, în Parlament, oameni
care au susţinut un echilibru în revoluţia maghiară. Familii de
37
cărturari: Babeş, Popovici, Maniu, Faur, Desseanu, Hodosiu. Toţi au
înţeles nevoile Transilvaniei. Au refuzat nişte funcţii mari oferite de
curtea de la Viena după înfrângerea de la Şiria. Nu am vrut să
dezbinăm. Nici acum nu dorim. Timp de aproape două secole,
Transilvania a fost guvernată în mod direct de cancelaria aulică. S-au
înfiinţat multe şcoli cu bani de la fundaţii, dar şi de la Împărat. Aşa a
fost la Blaj, Beiuş, Aiud, Cluj, Arad, Oradea, Caraş, Timiş… Unele au
fost şcoli confesionale, altele de învăţământ laic. Avem destui români
uniţi cu biseica de la Roma sau de rit greco-catolic. Da, dar s-au făcut
cu forţa, a strigat răguşit cineva din rândul grofilor. Omul cultivat,
Mocioni, a zâmbit şarmant şi a zis că muzica şi relegia se fac numai
din dragoste… la fel copiii din flori. Din sală s-au auzit mai multe
voci care strigau: nem tudom romano. Nu e nevoie, domnilor, a zis
râzând copios contele Teleki. Copiii din flori sunt cei mai frumoşi, nu
sunt făcuţi dintr-un darab de iugăr. Unde e iarba cu flori mai
frumoasă, acolo te iubeşti cu Ilona. Ea singură te trage de mână. Dacă
iarba e cosită, atunci te culci în căpiţa de fân. Mirosul te îmbată.
Pluteşti ca un înger. Şi cu îngerii nu ne putem pune, fie că suntem
catolici, reformaţi, calvinişti, unitarieni, greco-catolici sau ortodocşi.
No, noi nu avem timp de glume. Noi aici suntem bărbaţi… Sclipind de
ironie, contele a zis că şi în căpiţa de fân trebuie să fii bărbat… că de
nu, Ilona cea nărăvaşă se suie pe tine şi te călăreşte. Acum cel mai tare
râdea Iulius Andrassy. Domnilor, şi în război mai ai scăpare, dar
acolo, cu Ilona… Râsul a fost general, chiar dacă la început a fost mai
strepezit. Era în joc făloşenia pintenilor şi a mustăţilor de husar. Noi,
domnilor, care suntem huszarok, trebuie să ne păstrăm sabia şi ce vrea
Ilona… Grofii mai în vârstă şuşoteau între ei că Gyla Andrassy, de
când a venit de la Paris, e tare bolund. Şi mai ales de când a cam fost
dat la o patre de regina nost’. Domnilor, numai cu şoapte la ureche nu
faci nimic cu Ilona. Omul avea fler şi intuiţie. Ştia să domine. S-a
întors către Teleki. Domnului conte Geza îi convine… nu are sabie în
38
adunare, dar la Ilona e înaintea noastră. E june şi sare pe şapte cai.
Prin amazoane şi deşert a mai văzut şi de cele tuciurii, cu frunza de
palmier la şolduri. Le-am văzut şi eu la Paris. Dacă nu eşti chibzuit,
scoate din tine o marţoagă. Gluma nu a fost gustată deloc. Ba, li se
părea domnilor grofi că prezidiul înclina spre olahi. Isteni,isteni,
Ferenc e prea slab cu Andrassy… şi cu olahii. Cu ăştia cu nume de
horvatok, szerbek mai vedem noi. Le dăm ceva în plus, au la Szolonk
o episcopie. Austriecii i-au lăsat să comande pe ăştia, care sunt
sectanţi ortodocşi. Dau acte pe limba lor sârbească în tot Banatul şi în
toate ţinuturile de vest. Nouă ne convine că nu sunt scrise în romanok.
Da, da, olahii sunt cei mai mulţi. Trebuie să-i strângem în chingi încă
de la început. Acum avem din nou regatul nostru maghiar. Mergem
înapoi la moghior Dieta. Schimbăm toate numele în moghiara.
Szekely şi Nemetek sunt de partea noastră. Marele Andrassy auzise
tot. Da, domnilor grofi, vom da legi noi care… au mai fost. Dar nu
uitaţi, acum avem în Parlament deputaţi aleşi de comitatele de români.
Chiar dacă le schibăm nu numai prenumele… tot pe ei îi vor alege.
Deja unii au mai de mult nume de ale noastre. Uitaţi, avem aici pe
domnul conte Teleki, şi nu numai pe el. Ceva mai în urmă, pe Ianos
Huniady şi Matyas… Istoricii latini le-au zis tot Corvinus. Nume de
olahi. Stema lor heraldică – un corvus. Semn pe care-l găsim pe
steagurile valahilor care au luptat la Viena sub comanda lui Kara
Mustafa… dar nu prea au ţinut cu turcii. Imperialii nu cred că au uitat.
Geza Teleky l-a aplaudat ca la teatru. S-a întors spre sală. Domnilor,
domnul conte Andrassy are personal un nume roman, Iulius. Faţa îi
era plină de un zâmbet deschis. Să nu uităm. Noi nu avem în biserică
liturghia în limba maghiară. E în latina lui Vergilius… dar suntem
maghiari. Olahii, adică românii, au ţinut mult timp slujba religioasă în
slavonă… dar nu sunt nici ruşi şi nici bulgari. Rotindu-şi mâinile, a
întrebat cu multă ironie: de unde vine această mare ciudăţenie? Olahii
au scos slavona şi s-au întors la vorbirea latină. Noi ce facem
39
acum…!? Contele Andrassy a zis că el ştie şi latina şi franceza… e
chestie de amor. Grofii strigau în cor că la noi nu trebuie aşa ceva
glume. Noi vorbim acasă în moghiora, aici în moghioro. Nu ne este
nici o ruşine. De la o tribună s-a auzit o voce mucalită, care zicea că
noi, din când în când, mai vorbim şi maghiara şi germana. Toate
capetele s-au întors în acea parte. Era deputatul Aurel Maniu. Lângă
el, Vicenţiu Babeş. Domnilor, uite că pe domnul Popovici şi pe
domnul Borlea, români sadea, îi mai cheamă şi Sigismund. Ce sunt
ei… urmaşii batoreştilor sau ai lui Sigismund de Luxemburg? Contele
Teleki a izbunit într-un râs în cascade. Grofii erau consternaţi de ce se
întâmpla acolo. Nu era pentru prima dată în acea zi. Ei veniseră să dea
afară pe olahi şi să le spargă capetele. Nu aveau timp de pierdut.
Destul cu împăratul care vrea să le pună în coastă pe olahi şi pe
szerbek. Aveau în gând o nouă lege electorală care să se bazeze numai
pe cei care sunt maghiari sau trec la maghiari. Restul pentru ei era un
circus de maimuţe. Plus că trecuse de mult ora prânzului cu palincă şi
gulaş fierbinte. Unii începuseră să mestece carne uscată de oaie.
Obicei strămoşesc de pustă. Mirosul de pastramă invadase sala.
Devenise dereglant. Bucăţile se treceau din mână în mână, ca şi
tutunul de mestecat. Se mai auzeau şi scuipături urmate de frecuşul
cizmelor de podea. Ironic, Ferenc Deak a strigat că se impune o pauză
ca să ne mai tragem sufletul. Am lucrat destul. În apropiere se găseşte
o locantă cu de toate. Acolo putem să discutăm pe grupuri. Da, acolo
sunt şi dame focoase, care dansează un ceardaş îndrăcit. Ne mai
stimulează memoria. Poate domnul conte Andrassy şi Gyla Teleki ne
vor da un răspuns la întrebarea cu dus şi întors a domnului deputat
Aurel Maniu. Sigur, repede de tot vom zice, după ce ne udăm gâtul cu
şampanie franţuzească. Da, atunci vom afla dacă Sigismund al nostru
vine de la mundus sigis sau de la ducatul Luxemburgului. E o treabă
grea şi cu Batoreştii. Nu ştim dacă au fost numai unguri sau şi ceva
amestec cu muierile catolice de prin alcovul misionarilor de la Roma.
40
Transilvania e cam ciudată cu atâtea războaie şi atâţia principi. Nu mai
vorbim de domnii guvernatori numiţi de progeniturile Mariei Tereza.
La urma urmelor, depinde cine au fost naşii şi popii. Când te botează
nu ştii nimic… nici chiar maghiara noastră neaoşă. Acolo numai zbieri
şi te învineţeşti la faţă ca un vârcolac. Oricum ar fi, nici într-un caz nu
este nume de olah. Domnilor, suntem creştini greco-catolici sau chiar
romano-catolici. Comanda o avem la Roma, dar şi ceilalţi olahi tot de
acolo se trag. Nu numai ca istorie, ci chiar ca religie. Bizanţul a fost
cea mai mare împărăţie a creştinilor. De acolo, Constantin cel Mare
conducea şi occidentul. Era o singură religie. Nu se măcinau creştinii
între ei. Diavolul i-a împins la învrăjbire şi schismă. A început
declinul. Sultanii turci au atacat Constantinopolul. Ultimul împarat
creştin, disperat, cere ajutor fraţilor întru Iisus Hristos. Eram la 1453.
Principii şi regii noştri catolici se războiau între ei. La dracu’, erau la
turniruri cu dame parfumate. Îşi ascundeau păduchii sub peruci făcute
din păr de curvă. Purtau armuri cântărite în aur. Domnilor, cea mai
mare dramă a lumii noastre a fost prăbuşirea Constantinopolului.
Iluştrii noştri înaintaşi, uniţi sub comanda lui Ioan de Huniade, duc
războaie grele cu păgânii. La Belgrad moare de ciumă cel pe care l-au
numit cronicarii, lumina lumii. Asta a spus-o un mare istoric al
secuilor. Şi tot el a scris că valahul Vlad lupta eroic alături de marele
Corvin. O mână de oameni cu suflet de eroi. Turcii sunt opriţi şi
respinşi dincolo de Dunare. Doamne, ce minţi luminate au fost acolo!
Călugărul Ioan Capestrano, un duh şi un spirit a plutit ca un înger
peste bătălie. Şi cronicarul continuă: dincolo, în Moldova, voievodul
Ştefan arde ţara ca să-i oprească pe osmanlâi. Îi zdrobeşte în mlaştinile
de lângă Vaslui. Şi acolo, lângă moldoveni, au luptat secuii. Erau
peste 5000. Papa de la Roma îl numeşte atletul lui Cristos. Minunat,
dar nu au trimis nici un oştean. Promisiuni, promisiuni… scrie
dezamăgit cronicarul. De fapt, trei români opresc pentru o vreme
puhoiul turcesc. Duc războaie grele. Sunt puţini. În salonul cu femei şi
41
băutură s-au oprit paharele. De afară se auzeau strigătele de pescari de
pe malurile Dunării. Un om a închis uşa. Nimeni nu l-a luat în seamă.
Toţi ochii erau acum pe orator, dar şi pe un gorgoun care se învârtea
în cercuri concentrice în jurul unui candelambru cu lumânări răsucite.
Ceara se scurgea cu un miros pătrunzător. Se apropia, dar era
fierbinte. Ocolea invers cercul candelabrului. Se apropia. Scotea un
sunet ciudat din aripile metalice. Semăna cu cel de la Parlament.
Iştenem, ce caută ăsta şi aici?! Ne urmăreşte. E trimis de dracul cel cu
coarne. Ne pândeşte de dimineaţă. Numai olahii ăştia sunt de vină. Ei
l-au adus. În momentul acela, insecta metalică s-a depărtat de
lumânări şi s-a aşezat pe o pălărie de grof din vârful cuierului
florentin. De acolo îşi rotea ochii ca două telescoape. Grupul de grofi
era hipnotizat. Liniştea era profundă. Oratorul, în mod ironic, a
mulţumit pentru atenţie. Domnilor, am să vă spun un amănunt. La
dărâmarea porţii secrete din zidul de apărare al cetăţii Bizanţului a
contribuit un mare constructor de tunuri numit Orban. Tot el a reglat şi
tirul artileriei otomane. În foc concentric. Noaptea, cei care săpau
tuneluri spre liniile inamice l-au prins şi i-au sfârtecat ficatul cu o
lovitură de pumnal. L-a năbuşit sângele pe gură. În ultima clipă a
murmurat, în latină, frate creştin. A mai
primit o lovitură de pumnal cu o
înjurătură în limba maghiară. Liniştea
sfâşia aerul din locantă. Gorgounul privea
lumea ca un căpcăun. După intermezzo
acustic, oratorul, cu glasul venit din altă
lume, a continuat. Clătina cu tristeţe din
cap. N-a trecut prea multă vreme şi turcii
au ajuns la Mohács. A fost un iad. În
zadar au murit mulţi viteji acolo. S-a făcut
o breşă ca tăietura de toipă. Se vedea prin
ea trupul sângerând al Ungariei.
42
De atunci, imperialii au intrat în teritoriile sfinte. Îşi duc războaiele pe
acest pământ. Nu-i costă nimic. Când pierdeau, cedau teritorii de la
alţii. Aşa s-a întâmplat şi cu Transilvania, dată lui Zapolya, supus al
turcilor. Se juca acest pământ la ruletă. S-a vărsat mult sânge. S-au
întors imperialii. Marele istoric şi cronicar secui, Mihaly Cserei,
vorbind de acest lucru, a spus exact că în Transilvania s-a schimbat
jugul turcesc, de lemn, cu cel de fier, austriac. Sudoare şi sânge au
plătit din plin toţi iobagii şi în special olahii. Nici într-o ţară nu s-a tras
cu tunurile în bisericile altor creştini. Generalul Buccow, numit
comandant militar şi guvernator al Transilvaniei de către Maria
Tereza, vine şi spune că este creştin şi aduce pacea. Merge în mijlocul
poporului. Promite şi se închină în biserici. Este adulat. Acasă, în
palatul din cetatea Făgăraşului, cultiva un lux de curtezană imperială.
Omul, în sinea lui, se considera un exilat. Era un dedublat. Un
criminal plin de sadism. S-a văzut cum lucra în întocmirea acelor
conscripţii asupra credincioşilor. Oamenii aveau încredere. Îşi
declarau deschis confesiunea religioasă şi starea etnică. Având această
oglindă scriptică, rafinatul criminal Buccow a trecut rapid la persecuţii
şi represalii împotriva rebelilor secui
şi a românilor ortodocşi. A lovit
perfid în secuii care încă nu uitaseră
răscoala curuţilor. A fost un masacru
cumplit în localitatea Siculeni. Grofii
aveau ochii ieşiţi din orbite. Parcă
erau la un concurs cu diabolicul
gorgoun. Da, domnilor grofi, omul
acela evlavios, cu trandafirul în mână
a omorât mii de secui. Apoi a trecut
cu tunurile asupra românilor
ortodocşi numiţi schismatici şi eretici
în propria lor ţară. În sudul
43
Transilvaniei s-au ras de pe pământ 37 de mănăstiri cu tot cu sate şi
călugări. Într-o singură zi. Ipocrit, dublicitar, efeminizat şi calin
individul general cruţa parţial, într-un gest de operetă, mănăstirea
Sâmbăta de Sus pe motiv că l-ar venera pe domnitorul valah
Constantin Brâncoveanu. Un saltimbac ce se maimuțărea în faţa unui
adevărat martir. În secret, a lasat un ordin. Nici iezuiţii nu l-ar fi
depăşit în ura lui comprimată. Mănăstirea să fie distrusă după 20 de
ani de la moartea lui! Şi a fost. Bine s-a făcut, au strigat răguşit şi în
cor toţi grofii. Au trântit cu paharele grele de cristal în mesele de stejar
afumat. Insecta gorgoun s-a speriat. Într-un zbor ca de avion
kamikaze, s-a repezit peste capetele grofilor care răcneau cu gurile
căscate. S-a rotit circular de câteva ori peste toată sala. Parcă acolo era
o bolondokhaza, casă de nebuni. Chelneriţele cu cizme şi fuste creţe
au fugit speriate spre salonul din spate. Strigau în cor: oi, oi, istenem,
istenem! Contele Andrassy se distra cel mai tare în separeul din care
vedea toată sala. Bătea din palme şi striga că în bere s-a turnat zeamă
de ciuperci bolodgomba. Mai bine puneau ca la nemnţi, ienupăr-
boroka. Făcea din ochi la servante şi îşi răsucea mustăţile într-un mod
galant. Contele Teleki râdea şi striga că bondarul-rovar plin de
insolenta-arcatlansag a venit să vadă dacă Sigismund e nume de
austriac, romanek sau ungur! Nu pleacă până când onorata adunare nu
dă un verdict. Deputatul Popovici s-a uitat la Burlea şi a zis că ei sunt
lămuriţi de unde vine numele lui Sigismund. Bondarul poate să plece.
Domnilor, mai are importanţă că ne cheamă Sigismund, Ludovic,
Bartolomeu, Francisc, Mihaly, când un general al imperiului a făcut
ceea ce nu au făcut niciodată păgânii!? Să fi fost acel general singur,
de capul lui, nu l-a ajutat nimeni? Din nou s-a aşezat liniştea.
Bondarul gorgoun se învârtea acum din nou în jurul pălăriei de grof.
Se apropia în volute scurte de cuierul florentin. Domnii grofi erau
derutaţi. Se uitau cu gâturile întinse să vadă unde se aşază din nou
bondarul cel turbat. Erau oameni plini de superstiţii. Nu se aşteptau
44
nici ca asemenea întrebări să pună olahii, şi nici la acest musafir care a
mai fost şi la Parlament. Istenem, istenem, olahii ăştia nu trebuie lăsaţi
să vorbească. La mă-sa, le place mult istoria şi cunosc multe
mărunţişuri – aprosag. Ăsta, Popovici, nu ştim sigur dacă e olah sau
szerb… În Banat au nume de acestea, dar el e de la Orad. Şi apoi
Sigismund… În afară de baronii ăştia, Mocsonyi, mai e cineva deputat
cu nume, la mă-sa lui, Aloisiu Wald. E nemet sau svabod… ce caută
la olahi!... Nem tudom. Trebuie să mergem repede înapoi, la
Parlament. Numai Ferenc şi cu Andrassy ne poartă cum vor ei... Mai e
şi ăsta cu maimuţele lui, la mă-sa, Teleki. Degeaba e conte. Nu-şi
respectă familia… S-ar putea să fie olah. Seamănă cu ei, face glume
când nu trebuie. Şi, la mă-sa lui, bondarul ăsta cu ochi de animal nu
mai pleacă de aici. Uite, cum se uită la noi de pe polorie – kalap. E cea
mai de sus, de pe garderob. Au bătut din nou cu paharul de sticlă în
masă. Gheraida, gheraida kici, picolo, la mă-sa, scoate onimalul ăsta
repede de tot din sala asta plină de curve. Doi oameni de la bucătărie
au venit în fugă cu două măturoaie şi trânteau cu sete în grămada de
pălării de pe cuierul florentin. Obiectele de podoabă săreau în toate
părţile. Domnii deputaţi aruncau cu bastoanele după ele. Unii înjurau
cu năduf atât bondarul, cât şi pe tâmpiţii slujitori care nu ştiau cât
costă o pălărie cumpărată la Viena. S-au repezit după cei cu
măturoaile. S-au spart farfurii, pahare, uşi şi geamuri de sticlă.
Patroana locantei plângea şi se uita îngrozită. Cine plăteşte la mine
paguba…!? Istenem, istenem, oameni mari să le fie frică de un
gorgoun!... Andrassy şi Teleki strigau pe nas, cu inflexiuni cantabile,
ca la o licitaţie de bivoli care se ţinea vinerea în Szeghedin. Da, da,
plăteşte imediat bondarul… o să scoată şi ultimul creiţar de sub
aripioare. Numai, domnilor, să-l prindeţi sub pălărie. Grupul de
deputaţi români, abili şi diplomaţi, s-au întors către Ferenc Deak şi
contele Andrassy. E bine, chiar bine de tot, că în anumite momente şi
oamenii serioşi au nevoie de un răgaz. O destindere. Invitaţia la salon
45
a fost bine venită. Să ne întoarcem acum plini de energie la Parlament.
Da, dar nu văd unde este gorgounul. Da, cu siguranţă ne-a luat-o
înainte. Ne aşteaptă pe clanţa uşii, la sala mare, la şedinţă. La mă-sa,
cu Teleki ăsta şi cine l-a chemat, dar şi Andrassy şi Ferenc al nostru…
uite, că şi noi, oameni cu latifundii, castele mari în Transilvania,
fugim după un gorgoun. No, cum să nu fugim dacă ăştia ne înţeapă şi
fugăresc cirezele de bivoli în câmpia Tisei. Ne sună şi noaptea
bâzâitul în urechi. Ăştia sunt un blestem de la moşi-strobuni. Ne-au
fugărit şi pe şesurilre Asiei. Obosiţi, încruntaţi, mormăind în surdină
la înjurături, au cerut în cor amânarea şedinţei pentru a doua zi.
Suntem acum în concilii particulare. Doamne, ce poate face un
gorgoun atunci când este chemat de nişte olahi impertinenţi!... N-ai
nici un pic de răgaz să mesteci o bucăţica de postramo cu o ulcică de
gin ars. Dar avem noi grijă să le iasă pe nas. Andrassy nu are încontro,
o să dea legea noatru. Nu face el de capul lui. Am luptat prea mult ca
să ţinem la noi în ograd’ vânatul valah. Szechenyi al nostru, mare şi
brav, a scris demult lui popa ăla de Metternich ca austriecii să o facă
pe-a vânatorii, iar noi, ungurii, pe-a gonaşii, pentru ca împreună să
păstreze în Ungaria şi Austria istorică tot vânatul care vrea să fugă
dincolo, la alţii. Doamne, nu trece mult şi un personaj neaoş, de-al
nostru, dincoace, la Bucuresti şi nu la Budapesta, ţări vecine, dar nu
surori, zice cu mare candoare că dacă e vorba să o fac pe-a metternicu,
apoi îi arăt eu cum se face pe-a iezuitu…! Mental, domnule, popular,
dar adânc. Metternichu ăsta a fost pentru noi, românii, nefast. De
multe ori anecdota, vorba de spirit, fixează istoria. Îţi dă un hotar. La
Paris, în acel an, 1856, ministrul de externe austriac spune că el are în
buzunar cheia Principatelor Române. Ei deja sunt în Transilvania. Mai
au un pas… Prinţul Walevschi, ministrul de externe francez, fiul lui
Napoleon, răspunde sardonic: el niciodată nu s-a îndoit că domnul
ministru austriac nu are o cheie… Stupoare în rândul congresului. Da,
domnilor, austriecii au întotdeauna o cheie, dar este cea a prostiei…
46
cheia lor nu se potriveşte la problema orientală. S-ar putea doar să
deschidă uşa cu ungurii. Numai atât. Şi asta dacă vor… ungurii! Şi
ungurii lui Andrassy şi Deak au dorit să fie mireasă. Nunta a avut loc
la Budapesta, în catedrala Matiasy. După nuntă, nem, nem, istenem,
istenem, bosomega… ne-au dus olahii de nas ca pe nişte papă-lapte…
de iapă. Nem, nem tudom romano. O, micinaiu, micinaiu Ondrasi…
degeab 16 ani de luptă pentru moghior stat central… pe nemţeşte
staatsrecht. Valahii ne-au luat-o înainte. Au olahstat, şi nu mai putem
trece muntecarpat. Asta se discuta în berăriile din marele oraş
Budapesta. Dincolo, la Bucureşti, Mache şi Lache discutau aprins nu
numai despre bolgarii creminali ai lui Stancoff, care mergeau cu
satârul după ei, ci şi despre faptul că trebuie să facă poduri peste
Dunăre. Auzi, vor repede un război cu turcul cel mare. Şi-au luat-o în
cap volohii de când au în frunte pe nemet prusac, Carol. Nu trebuie…
Ăst’ Franz Joseph, un îmbrobodit. Un ostriac trebuia prinţ la volahi.
Istenem, istenem, eram noi la Bucureşti repede de tot. Berea curgea
valuri printre înjurături. Nem, nem, nu se poate ca rusul să se ţină de
curele cu budoş ola. Ce armată au ăştia ai lui Coral, nemet…?
Vighias, vighias, nu vă temeţi de olahi. O să-i calce în picioare turcii,
mai rău ca la Mohács. Acolo, rege catolic fugit din faţa lor. Noi am
luptat… Acum turcii au puşcă bună de la englezi şi tunuri faine. Sunt şi
mai buni ca la Mohács. Vai de capul lor de olahi puturoşi. Domnilor,
v-am ascultat. Unii aţi fost şi în sală când a venit bondarul gorgoun. A
fost foarte amuzant. Ne-am distrat tare grozav. Îmi pare rău că aici,
unde se bea bere bună, nu au venit şi domnii grofi. La mă-sa, ei beau
tokay cu muieri dezbrăcate. Nu au haz. Sunt boşorogi şi le e frică de
bondari. Noroc că s-a rătăcit printre ei contele Andrassy. S-ar putea să
vină şi pe aici. Avem liber la Parlament. Cu halba dublă, vieneză, în
mână, contele Teleki la braţ cu sârbul, ungurul şi românul Sigismund
Popovici a zis că el a fost şi cunoaşte bine România. A fost peste tot.
A văzut oraşe, case, păduri, peşteri. E frumoasă, chiar dacă nu are
47
cetăţile din Transilvania şi Ungaria. A fost primit şi de regele Carol.
Un om şi oştean brav. Am fost în Carpaţi, la castelul Peleş. O
mândreţe pe model austriac. Am văzut nişte manevre militare lângă
Dunăre. M-au surprins. Şi eu credeam ca şi dumneavoastră. Oştenii nu
sunt în opinci. Au uniforme şi cizme pe model francez. Ofiţeri şcoliţi
în Franţa şi Germania. Unii chiar la Viena. Trupa, domnilor, e
viguroasă, dinamică şi plină de elan. Oşteanul e puternic, rezistent, e
om liber cu pământ. Ei nu au iobagi. Cavaleria e ca a noastră, au
husari mai buni ca noi…? Vocea era plină de reproş. Da, domnilor, au
lăncieri în albastru şi cavalerie uşoară în roşu. Neamţul lor, adică
regele, a introdus o disciplină de fier, prusacă, dar şi elastică, pe model
francez. E o combinaţie reuşită, pe firea românilor. Deputatul
Popovici asculta cu ochii plini de mândrie. Era fascinat de cele auzite.
El, ca deputat, nu putea merge la Bucureşti. Cei doi au ciocnit halbele
între ei, dar şi cu alţi meseni. Se făcuse linişte. Unii erau încruntaţi,
alţii pe gânduri. Era pentru prima dată când se vorbea direct despre
România. Acum ascultau pe unul de al lor care a fost acolo. Era
altceva decât ca în gazete. Clătinau din cap. Domnilor, ştiu la ce vă
gândiţi. Şi la ei am văzut ziare care exagerau cele întâmplate la
încoronarea împaratului ca rege al Ungariei. Se glumea mult… făceau
jocuri de cuvinte cu încoronarea şi încornorat. Se dădeau şi fotografii
cu contele Andrassy, regina Sissi şi prinţul Rudolf. Ba, şi caricaturi de
alcov. Nu mai zic de domnii grofi… Au talent, te distrezi de minune.
Toate ziarele de acolo scriu, cu dovezi vechi de luat în seamă, istorice,
că Transilvania nu este a ungurilor. În sală iar se făcuse linişte.Nu se
vedea zburând nici un gorgoun. Pe uşa care se închidea şi se deschidea
când intrau unii muşterii se auzea dinspre stradă cântecul unui
regiment care mergea spre gara principală. Era săltăreţ şi plin de
glume la adresa unei Ilone cu fusta ridicată când vedea răcanii.
Meditam că trupa este peste tot la fel, oriunde s-ar afla. Soldaţii luaţi
la armată duceau dorul iubitei sau nevestei rămasă acasă. Ştiau că mai
48
ridica şi fustele când duc rufele la râu. Şi nu numai… În compensaţie,
îşi răsuceau mustăţile la Ilona. Comesenii cu halba în faţă zâmbeau şi
băteau cu degetele tactul melodiei. Contele Teleki, bun orator. a
schimbat direcţia discuţiei. Da, vă spuneam că chiar regele mi-a
permis să asist la manevre. Nu ştiu dacă în alte părţi s-ar întampla la
fel… s-ar striga trădare. Da, am văzut direct cum coopera infanteria cu
artileria. Tunuri noi, germane, marca krupp, unele din Franţa, ba chiar
şi din Anglia. Prinţul se pricepe la război. E de formaţie artilerist. A
luptat în armata prusacă împotriva Austriei. Am văzut trageri foarte
variate şi precise. Infanteria are în dotare şi puşti moderne, de
fabricaţie engleză. E o armată nouă, plină de elan. Oricum, se vor bate
cu turcii. Nu mai durează mult. Nu vor scăpa ocazia. Vor merge
alături de ruşi. De fapt, toţi Balcanii fierb. Am fost şi în Bulgaria,
Grecia, Macedonia, Albania, Serbia, Herţegovina. Toţi vor să scape de
turci. Cât am mers cu cercetările mele, am fost păzit straşnic de
osmanlâi. Nu doreau să iau legătura cu oamenii din zonă. Nu era
nevoie. Se vedea cu ochiul liber ce făceau acolo. Înapoiere, mizerie
peste tot. Ciubuc şi bacşis am învăţat acolo. Se dă pe faţă la
funcţionarul public. Dacă vrei să reclami, dai şi acolo ciubuc. Aferim
efendi, altfel nu se poate la noi. Şi sultanul primeşte, dar se cheamă
peşcheş. Unii comeseni stăteau cu gurile căscate. Alţii clătinau din
cap. Cei mai mulţi înjurau şi spuneau că bine fac turcii. La noi, olahii
şi ceilalţi o boieresc. Ridică mereu capul. Nu vor să plătească nici
taxele care sunt fixe şi odată pe an. Le dăm şi hârtie la mână. Da, bine
fac turcii… nu se joacă cu supuşii. Ştim şi noi că le taie capul cât ai
zice peşte. Da, domnilor, dar turcii ştim cu toţii că sunt păgâni şi
celelalte popoare sunt creştine. Nu trebuie să uităm ce au făcut în ţară
la noi. Peste 150 de ani am stat sub regim de paşalâc. Am vărsat mult
sânge ca să scăpăm de ei. Orice lovitură o primesc turcii, să ştiţi că e
şi în folosul nostru. Un ungur bine îmbrăcat, care a stat cuminte tot
timpul, s-a sculat şi a zis: domnule conte, v-am ascultat cu atenţie.
49
Sunteţi un om învăţat. Sunteţi dintr-o familie aleasă, cu domenii şi
castele în Transilvania. Cu tot respectul îndatorat, vă spun că nu sunt
de acord cu ce spuneţi dumneavoastră despre olahi şi turci. Şi eu fac
ceva comerţ pe acolo. Ştiu bine România. Comerţul nu se face cu
politică, dar merg, văd şi cuget cu răbdare. Imperiul otoman e prea
mare. Se bazează, de când îl ştiu, pe armată. Orice răscoală o reprimă
în sânge. Sunt de temut. Ruşii au pierdut la Sevastopol. Nu prea sunt
pregătiţi de un alt război. Anglia, Austro-Ungaria şi chiar Germania
lui Bismarck, nu sunt cu alt război în răsărit. Au alte calcule cu Turcia.
Nu vor ca Rusia să se întindă din nou. Vor ajuta pe turci. Domnule, vă
salut cu multă consideraţiune, chiar dacă nu am avut onoarea să ne fi
întâlnit direct. Da, e adevărat ce spuneţi. Puterile europene nu vor un
alt război, dar nici nu vor interveni direct de partea cuiva. Ruşii ştiu
aceasta şi vor ataca la prima ocazie. Şi atunci vor avea nevoie de
români. Aveţi dreptate, ruşii sunt slăbiţi şi tocmai ăsta e avantajul
regelui Carol. Nu degeaba construiesc repede drumul de fier de la
Bucureşti, la Dunăre-Giurgiu. Din prima zi s-a ocupat de armată.
Populaţia de-abia aşteaptă un semn. Domnul acela elegant şi corpolent
a făcut câteva mişcări prin locantă. Şi-a scos jobenul şi calm şi-a
aprins o pipă. Fumul scos în volute a parfumat toată odaia cea mare.
Era de bon ton. Eu zic, domnule conte, că dacă românii câştigă
independenţa nu e bine pentru noi. Gândiţi-vă la populaţia de români
din Transilvania. Vă garantez de pe acum că mulţi vor trece peste
munţi şi se vor înrola pe front. Nu uitaţi că toţi au făcut armata la
austrieci. Gândurile mele s-au dus spre Viena. Acolo, într-o zi, peste
doi ani, Eminescu se va întâlni cu cătana imperială, Ion Slavici. Erau
tineri, cu capul plin de idealuri. Pe câteva piţule ospătau regeşte cu
bere şi cartofi fierbinţi în locantele pentru studenţi. Într-o zi, Eminescu
le dă la camarazi un banchet straşnic. Uimire, de unde banii… de
acasă nu primise cam de multişor! Şi ce primea, cheltuia repede pe
bucoavne. Râzând, le-a spus misterul, Şi-a vândut pantalonii cei noi…
50
erau prea noi. Trebuiau udaţi. Cei doi s-au plimbat mult timp prin
burgul imperial. Au pus la cale marea sărbătoare a românilor de la
Putna. În altă zi, după mai mulţi ani, va ajunge din nou la Viena, la o
margine umbroasă, cu arbori seculari, la un spital pentru cei trudiţi cu
mintea. Era nevoie de o adâncă odihnă, dar nu ca la oamenii de rând.
Venea din cer, era un înger. Scria poezii cu facerea lumii şi faraoni
încriptaţi în heroglife. Aşa l-a găsit acolo împăreateasa Sissi alături de
vărul ei nefericit. Am tresărit din visare. Mai era până atunci… Am
zâmbit la răgazul care mai era. Auzeam ca din depărtare pe acel domn
care, ca negustor ce era, şi el colindase România. Aşa cum spune
domnul conte, sunt bine pregătiţi să poarte un război cu turcul. Hm, în
afară de asta mai e ceva mult mai profund. Discuţia luase o turnură
serioasă. Era ascultată în tăcere. Nimeni nu a făcut o întrerupere. Nu
se mai auzea nici un foşnet de ziar. Paharele cu bere stăteau singure.
Şi chelnerii ascultau rezemaţi de scaune. Da, o Românie independentă
va deveni puternică. Au petrol, ceriale mai mult decât oricine în zona
noastră. Carol e un om calculat şi bine chivernisit la bani. Nu face
cheltuieli inutile ca ceilalţi domni valahi. Da, aveţi dreptate. Am văzut
şi eu lucrul acesta. Ba mai mult, doarme şi acum la o cazarmă militară
din Bucureşti. E un om auster. Ştie ce face. Şi atunci… Atunci
românii din Transilvania vor privi numai acolo. E greu de controlat
dorinţa de unire. Aşa este. Ce este grav, domnule, e faptul că domnii
grofi ai noştri nu deschid ochii la aşa ceva. Vor legiuiri în Transilvania
ca acum 400 de ani. Nu se mai poate. Nu numai la Paris, dar şi la
Viena, se pune că suntem anacronici. O scânteie, domnilor, aprinde
toată Europa. Atunci va fi războiul cel mare. Nici drăguţul de împarat
nu-şi dă seama. Ne vom prăbuşi odată cu Austria, aşa cum a spus
marele nostru Kossuth. Liniştea stătea grea ca o cortină metalică peste
auditoriu. Din gara mare se auzeau fluiere de tren ce se pierdeau în
depărtare. Chelneriţele s-au repezit să ia de pe mese berea cea caldă.
Repede s-au întors cu pahare reci şi pline de spumă. Domnii grofi nu
51
vedeau nimic din ce se întâmpla în jur. Uitaseră şi de gorgoun. Se
uitau cu ură spre cei din faţa lor, dar mai ales spre Ferenc al lor, care
nu spunea nimic. Ba mai dădea şi din cap la cele auzite. Un grof cu
păr grizonat şi statură impunătoare s-a ridicat şi l-a somat să scoată
afară pe cei doi instigatori – felbujto. Să-i dea pe mâna fispanului.
Sunt iredentişti, ţin cu olahii. Să meargă la borton-foghaz, jos, la
beciul cel mare. Puşi în lanţuri. Busculada era peste tot. S-au trântit
scaune şi mese. Bondariul nu se mişca de la locul lui. Îi fixa ca într-o
lentilă concavă. Avea ideea să-i pună într-un insectar. Furia era la
apogeu. Calm, ca un elnokset-elnoklet în exerciţiu, Ferenc Deak a
ridicat mâna în aer şi a cerut linişte. Domnilor, ce s-a spus aici trebuie
luat cu luare-aminte. Nu cred că aţi uitat că după 1849 am scris
împaratului şi primului cancelar de la Viena o scrisoare importantă
unde am atras atenţia, în modul cel mai serios, că dacă austriecii nu-i
sprijină pe unguri şi viceversa, va veni acea zi fatidică, care va duce la
ruina Austriei şi a Ungariei, şi odată cu ele a Imperiului. Să nu uităm
că în luptele cu noi au căzut atunci peste 40.000 de români, 25.000 de
slavoni, 100.000 de sârbi. Nu au uitat pentru ce luptau. Ştim şi noi
prea bine… să nu ne astupăm urechile. Transilvania e cheia noastră,
dar şi a lor. O Românie peste Carpaţi, independentă, e un pericol
mare. Acum, ardelenii, mai mult ca oricând, vor cere unirea cu ţara
lor. Sârbii, slovenii, croaţii nu au aşa ceva. România e un magnet
puternic pentru toate popoarele din Balcani. Nu e uşor de intimidat
nici dacă îi împuşcăm sau spânzurăm pe cei doi domni care sunt în
faţa dumneavoastră. Ar fi prea simplu… Grofii bateau cu cizmele în
pământ şi strigau ca domnul primatus miniszter Andrassy să dea
gyorosan-sebesen, repede de tot, legea maghiarizării. Dacă stăm pe
loc, o să ne zică lumea că suntem mogyoro, adică aluna băgată în
pământ… gata de mestecat la mistreţi. Că aşa vine la gură la alţii. Mai
ales la olahi. Domnule Lantos, depinde cum punem accentul. Dacă nu-l
aşezăm unde trebuie, iese un joc de cuvinte fain, adică la
52
dumneavoastră un meşterşeg, lăutar. De, aşa vine în forditasul –
traducere la olahi; kovacs e fierarul, molnar e morarul, varga e
cizmarul, astalosz tâmplarul, ihasz văcarul, iuhasz ciobanul, meszaros
măcelarul, farago strungarul, verdes tinichigiul, boltor băcanul, kalmar
negustor, dudaş gornistul, dobos toboşarul, timar tăbăcarul, feher e
albul, fekete e negrul, farcaş e lupul, kis e micul, naghy e cel mare,
lakatos e lăcătuş… Multe din acestea sunt nume de familie la
maghiari, dar şi la olahi. E ceva rău aici…? Legea se va da. Nu avem
încotro. Îi punem în chingi pe olahi şi pe ceilalţi şi îi facem din nou
iobagi, la fel pe secui. Mărim dările, avem nevoie de bani mulţi. Şi
atunci ne clătinăm cu tot cu imperiu… sau le dăm drepturi egale la
toţi! Busculada stârnită era şi mai mare. Se urla cu ochii injectaţi de
prostie şi ură. Iobbagysag, iobbagysag… aşa au fost dintotdeauna. Nu
au dreptul la cizme şi nici la polarie. Desculţ şi cu capul gol să stea în
faţa stăpânului. Da, aşa e şi nu altfel. Eu zic că trebuie ca şi fetele
fecioare de la iobagi să treacă prin patul nostru… şi apoi mireasa
menyasszony. Prostul de volegeny-mire nu mai munceşte. O ia de-a
gata… E dreptul nostru de majoros, aşa ca la francezi şi englezi în
Evul Mediu. Ironia contelui Teleki era insiduoasă, bine camflată. Grofii
nu ştiau ce să creadă. Le sticleau ochii mai tare ca la gorgoun. Tentaţia
era prea mare. Da, aşa a fost la strobonii noștri. Aşa să rămână. Aşa va
rămâne dacă avem cu ce merge la Ilona noastră... şi apoi dincolo.
Contele primusz ministerus era în picioare şi l-a bătut pe umăr pe
Teleki. Râsul străbătea locanta în cascade. Chelneriţele chicoteau şi se
băteau peste fuste. Ei, domnilor, ce zic ceilalţi deputaţi? Dăm o
robot-kalaka, înainte de lege?!... Grofii înjurau printre dinţi şi
bolboroseau că nu se face politică la crâşmă. Să mergem acasă… acolo,
minte limpede. Nu ne jucăm cu câştigul luat de la împărat. Să batem
acum fierul. Guvernul de la Pesta e la fel ca cel de la Viena. Nu e unul
strajamester şi altul soldat. Eu zic că decât să fii cotona, e mai bine să fii
polgamester. Atunci ai în mâna ta sikeş-kekeş-ekevas si kereset allas.
53
Tu tai şi dai pita la birodalom după ce îţi opreşti pentru tine bucata cea
mai mare. Împăratul nu are nevoie de pâine. La ei, la Viena, se
mănâncă kalacs-cozonac încă de pe vremea unei împărătese măritate
la Paris. Au burţile subţiri. Noi mâncăm şi dărabul cel mai mare. Ne
mai trebuie doar un pumn de sare şi o ceapă-hagima iute… apoi
mergem jos la o borozo, să bem o tartaly plină cu asztalt bor. Această
glumă cu canistra plină de vin tocmai jos la cramă unde beau toţi
căruţaşii era prea de tot. Ungurul ăsta, Teleki, ori e bolund, ori e
ciangon. Noi suntem de acord cu legea Andrassy, dar mai degrabă cu
ce spune Dezso Banffy al nostru. Drumul lui e mai la îndemâna
funcţionarului de la primărie. Maghiarizarea se face mai repede cu
legea arhivelor leveltar-irattar. Nimeni nu ia o funcţie dacă nu are
numele moghior. Nu, nu numai numele, dar şi keresztnev. Ăştia,
olahii, pun de la naştere numai nume de Cornelius, Iulius, Coriolan,
Marcus, Cicerone, Ovidiu, Vergilius, Ioanitius, Lucian, Augustus,
Ulpiu, Traian… la mă-sa şi la dracu’, nu le mai poţi trece în Ghiury,
Ianos, Istvan, Pista… Da, in actus muvelet îi dăm nume şi după zona
geografică. Nu mai are încotro. Îi facem maghiari şi ne dau şi
iscălitura. Cine nu ştie carte, pune degetul. La asta nu se vede dacă-i
olah sau szerb. Şi sunt mulţi. Dacă olahii vor carte, atunci trebuie să o
înveţe numai în maghiară. Banffy cunoaşte bine de tot populaţia toată
din Transilvania. E uns cu toate izurile de olahi. E un mare vulpoi –
roca. Se dă bine cu toţi. Are şi o mare avere. Nu ţine cont de mofturi.
La început a pus taxa de schimbare a numelui la o coroană. Când a
văzut că treaba merge cam greu, a schimbat-o la 5 forinţi, apoi la 50
de creiţari. Ieftin ca braha, cum zic olahii! La preţul ăsta şi la
căpătuiala pe care o primesc în schimb, e mare szufolstag. Mereu
trebuie adusă hârtie de la Viena, dar mai ales de la Praga. Eu, ca
negustor, mă gândesc la o mare afacere cu celuloză. Domnul cel
corpolent, cu pipa în gură, gesticula calm făcând rotocale în aer. Prin
ele îşi trecea degetul arătător. Grofii se uitau spre el ca la un mare
54
actor de traponetă. Da, tot am fost dincolo de munţi, în România,
acolo lemnul de brad este cel mai bun şi cel mai ieftin. I-am dus
regelui Carol mulţi meşteri la castelul pe care îl face în Carpaţi. E un
loc minunat. Nici austriecii nu au pădurile lor. Să ştiţi că acolo, la
castelul Peleş, lucrează pe lângă cehi şi mulţi unguri de-ai noştri. Nu
mai zic de italieni şi români. Ba, am văzut şi ţigani care lucrau la
piatră şi fier. Sunt şi nemţi. E toată Europa adunată acolo. Se lucrează
şi la căi ferate. Se plăteşte bine, se mănâncă bine şi sunt multe femei
frumoase. Să ştiţi că românii nu sunt încrâncenaţi ca noi. În Bucureşti
e aproape ca la Paris. Păi da, le convine, au scăpat de turci. Nu, nu au
scăpat. Grofii din jurul lui au făcut ochii mari. Unii erau foarte
bucuroşi. Schiţau gesturi de mare surpriză. Negustorul i-a privit cu
multă ironie. Erau grăbiţi, aşteptau numai veşti rele despre olahi. Da,
domnilor, cum vă spuneam, românii, după pacea de la Berlin, au
câştigat Dobrogea şi au ajuns la Marea Neagră. Au construit un mare
pod peste Dunăre. No, de unde au ei injineri aşa buni… eu nu am
văzut. Nu aţi văzut pentru că nu prea i-aţi lăsat să meargă la şcoli.
Groful cel spătos şi taciturn a tuşit hârâit şi îndesat. Era nemulţumit de
ce auzea. Nici nu ar fi vrut să audă vreo dată că olahii sunt buni de
ceva. Erau numai olahi puturoşi şi nimic mai mult. Contele Teleki a
prins din zbor discuţia şi s-a apropiat de acel grup. Domnilor, eu am
trecut peste acel pod. E făcut numai din fier bătut în nituri. E ca la
turnul Eiffel. Domnilor, inginerul acela român, vechi ca şi domnii
aromâni din parlamentul nostru, când a terminat podul, s-a urcat cu
famila într-o barcă şi a stat acolo până când a trecut primul tren. Acolo
se afla şi regele şi mulţi diplomaţi străini. Omul era sigur de ce a făcut.
Nu a ezitat o clipă. Am mai spus, românii merg repede. Într-o zi vom
avea probleme grele cu ei. Nu ştiu dacă ştiţi de o declaraţie dată de
Regele Carol şi primul lor ministru, Brătianu, către împaratul de la
Viena şi chiar domnului Andrassy ce îi ameninţase, cu multă ironie, că
vor ataca micul stat şi vor face cu armele unirea tuturor românilor! Da,
55
aceea va fi unirea şi nu alta. Da bine o zis ai noştri. Aşa trebuie făcut
repede şi gata cu olahii. Sigur, sigur, aşa ar fi bine, dar nu i-aţi văzut la
Plevna. Să nu fim vrabia care visează mălai. Hm, cum aşa, domnule
conte? Văd că într-una o ţineţi cu olahii… Domnilor conţi, azi, în
lume, nu mai sunt de ajuns rangurile şi titlurile. Aţi văzut cum
imperiul a pierdut la urmă şi Veneţia şi Lombardia. Nu mai zicem pe
ce au pus mâna prusacii lui Bismarck. Acum în Europa nemţii ăştia
sunt prima vioară. Şi cum regele Carol e rudă cu împăratul ăsta
german… Poate să fie, noi, austro ungarii, suntem în câteva ore în
Bucureştiul lor. Avem cotone mai bune şi mai multe. Nu, nu e aşa de
simplu. A fost un timp, acum nu mai e. Da, da, nu mai e de loc. Se va
vedea la încleştarea cea mare, care se apropie. Acum, regele şi primul
lor prim-ministru au răspuns că mai degrabă vin ei în Transilvania. Nu
va fi nici un român care să lupte împotriva lor. O ştiţi foarte bine. În
jur s-a făcut multă linişte. Şi mai e ceva. Împărăţia dă semne de
oboseală. Şi nu de acum. Şi nu că a pierdut un război cu nemţii. Astea
sunt chestiuni din afară, legate de cele dinăuntru. Aici e keleşul nostru.
Buboiul e copt mai de mult. A curs puroi la revoluţie. Nu a fost destul.
A curs mai mult sânge. No, olahii nu au ţinut cu noi. Domnilor, nici
nu au cum. Nu s-au făcut reforme de nici un fel. Reform, reform,
megujitas... mi az ordog! Reform, cum? Să dăm pământul nost’ înapoi
la iobbagy? Nem, nem, fără iobbagysag nu merge lucru la pământ. Şi
nici în telej-ellataş, fără serv în casă nu suntem nobili. Da, domnilor,
fără serv nu se poate, şi când ne salutăm între noi zicem tot servus.
După cum se vede şi pe stradă cineva trebuie să fie szloga. Domnii
grofi au simţit ironia. Da, nu se poate altfel… şi dumneata stai la pat şi
servul aduce lichiorul şi cafeaua. E ceva rău în asta!? Nu, domnilor
grofi, şi aici suntem serviţi de fetele astea cu fuste scurte. Ne mai
bucură ochiul… lucrăm mai cu spor, mai cu erdemenyş. Şi cu toate
astea, pe deasupra primesc şi bani. Nu mai vorbim de bakşis, rămas de
pe vremea turcilor. Groful Antal Kelemen, omul spătos şi cu monoclul
56
vienez la ochi, l-a privit pe Teleki ca pe o insectă care a intrat odată cu
gorgounul cel nebun. Dumneata, domnule conte, nu iei în serios
condiţia de nobil pe care o ai de la strobuni. Nu e szepen pentru
nimeni. Ba, faci şi instigaţie în rândul olahilor. E periculos de tot. Cu
iobbagysag nu e de glumit. Şi eu, domnule conte, zic că nu e de
glumit. Da, servi sunt şi în Franţa şi în Germania şi chiar în Austria,
dar sunt plătiţi. Şi Rusia a desfiinţat iobăgia, de români nu mai
vorbim. De altfel, la ei nu a fost iobăgie ca în Transilvania. La ei robi
au fost numai ţiganii. Şi aceasta s-a desfiinţat încă de mult. Acolo
ţăranul plătea biruri, făcea zile de robot, multe pe lună, dar avea
bucata lui de pământ. Răbda destule pentru acest pământ. Muncea şi
strângea bani, se răscumpăra. Iar cei care luptau cu domnitorii lor
împotriva turcilor sau a altor duşmani, deveneau ţărani liberi. Erau
mica lor nobilime. Ăştia formează grosul armatei. Da, domnilor conţi,
o armată de oameni liberi luptă alfel pe câmpul de război. La noi, când
iobagii au pus mâna pe arme, au luptat împotriva noastră. Nu numai
cei olahi, ci şi secui şi unguri. Andrassy a mai făcut câţiva paşi şi a zis
cu calm: da, nici eu nu-i iubesc pe olahi. Sunt mulţi şi au o ţară în
spate, dar eu, ca prim-ministru sunt obligat să dau legile
parlamentului. Le şi susţin cu toată ardoarea. Maghiarizarea e deviza
noastră. Cu voie sau fără voie, pe moment îi punem pe olahi la
respect. Şi pe toţi minoritarius, chiar şi pe secui. Au mai multe
drepturi decât olahii. Da, şi vor mai multe. Şi-au luat-o în cap încă de
la răscoala coruţilor, dar acum trebuie să-şi plătească impozitele pe
pământul care l-au primit şi, mai ales, pe meserii. Au breslele lor,
oraşele lor cu statut liber în secuime. Sunt ridicaţi la grad de scaune.
Maghiarizarea trebuie înăsprită şi în rândul lor. Fiscalitatea,
adorenszerul, e cheia cu ei. Avem ce învăţa de la austrieci. Devin
unguri sută la sută, scădem din impozite şi taxe. Nu, le luăm engedely
pe meserii. Domnul Banffy ştie ce face. Ca să reuşim o să promovăm
şi secui în guvern… unio trionum natione! Când ai szereps-funcţie la
57
mână spânzuri şi pe mama anya nagyanya! Era pentru prima dată când
domnii grofi râdeau la unison. Contele Teleki, împins de un demon, a
strigat că bine ar fi să aducem în guvern şi olahi… în parlament avem
şi fac treabă bună. Baronul Kelemen a zis tare ca să audă toţi, că
domnul conte a întrecut măsura. Olahi în guvern, niciodată! În
parlament pot să vorbească cât vor. Sunt puţini şi apoi mai puţini, apoi
vrem să nu mai fie nici unul. Hungariom este maghyarsag-maghyarok
încă de la Pista Arpad cel mare. Avem coroana. Am găsit-o când a
venit la noi regina noastră scumpă, Sissi. E o mare bucurie, e
tengerem-orom, aici, la noi, la Budapest. Avem coroana, suntem
kiralysag… o isteni, istenem, nu ne mai trebuie republika... nem, nem,
sohasem. A fost republic, împuşcat la noi austrieci… şi ruşi orosz.
Acum ne trebuie un maghyarok dinastya tengeren. Da, domnilor, sigur
mare de tot, dar cu împăratul Franz Joseph deasupra! Da, dar noi avem
regina nost’. E frumoasă şi ţine cu noi. Are şi un copil gyeremek
minune, născut la noi. O urcăm pe tron. Domnilor, cântaţi la nadsip,
adică la trişcă, cum spun olahii. Ei cântă cu folos când se duc cu oile
la munte. Merg înainte şi turma după ei. Câinii pe laturi. La femei se
duc când coboară oile în sat. Au împărţit brânza, au bani la chimir.
Aleg ciobanii ăştia pe cele mai frumoase. Întrebaţi-l pe contele
Andrassy că ştie mai multe despre aszony – femei cu draci în ele. Da,
aşa este, toate femeile au câte un drac sau chiar câte trei în ele. Nu mai
zicem când sunt şi regine. Dar… aici frumoasa regină are un soţ care
este şi rege şi împărat peste noi. Nu am auzit să fie în divorţ – elvalik
cu împăratul nost’. Şi chiar de ar fi… atunci nu mai are nici un drept
la coroană. Şi nici prinţesa aia născută copil ungur. Vă garantez că nu.
Să nu mergem pe fantezii romantice. Acum ne trebuie mulţi bani –
helytarto. Şi ministerul de finanţe e la Viena. Trebuie să ne purtăm
bine şi să-l scărpinăm în cap pe împărat până când adoarme. Altfel nu
căpătăm nici un sfanţ cu metodele noastre de acum. Sunt prea limitate.
Trebuie să le mai extindem, adică să fie mai elastice. Domnilor, ne
58
cramponăm mereu de faptul că noi suntem unguri. Nimeni nu ne zice
că am fi szerbi, nemţi sau, doamne feri, olahi sau chiar romak. Da, noi
suntem naţiune favorizată încă de la trionum. Am dus războaie cu
turcii, apoi cu imperialii austrieci. Să ne uităm bine, împăratul nu vrea
să ne facă austrieci. Nu ne forţează cu nimic, dar noi vrem ca alţii să
fie maghiari! Nu cred că ne foloseşte şi nici nu ne face bine. Eu,
contele Teleki, sunt din Transilvania. Am domenii şi castele acolo.
Unii dintre dumneavoastră mi-au zis că nu ţin la aceste lucruri. Eu zic
că da. Nu am împărţit moşia la olahi. Muncesc pământul cu ei şi mai
puţin cu alţii. Sunt lucrători buni. Nu e adevărat că sunt tunia budoş,
adică olahi puturoşi. Nici pe departe. Au o ţinută demnă. Femeile sunt
frumoase prin naturaleţe. Au ceva aparte, care vine de la strămoşii lor.
Trebuie numai să fim atenţi cu cei din jur. Nu au drepturi, de aici vine
frustrarea. Sunt consideraţi toleraţi… la ei acasă. E o enormitate. În jur
liniştea a pătruns în toate saloanele. Plutea ca o aripă de pasăre rănită.
De pe apele Dunării, venea o lumină de toamnă târzie. Era învăluită în
culori aurii. Soarele cu dinţi se rotea în elicii. Apusul era aproape.
Ecoul aducea de pe stradă un strigăt de copil. Luaţi gazeta de Viena.
Luaţi acum... Prinţul Rudolf este mort… s-a împuşcat împreună cu
iubita lui. Luaţi, luaţi... marea tragedie de la Mayerling! Cumpăraţi
ziarele germane. Cancelarul Bismarck, bolnav. Zilele-i sunt numărate.
Împăratul îi cere demisia. Luaţi ziarele…! Două veşti ca un trăsnet.
Erau zăpăciţi. Nu ştiau ce să creadă. Uitaseră şi de contele Teleki şi de
olahi. Grofii se uitau unii la alţii. No, cum dracu’, parcă nu era
adevărat. S-a zis că nu e mort. Tocmai acum… nu-i lucru curat. Şi
neamţul ăsta cât o huidumă cum să fie beteag…? Nu se poate, are
mulţi doctori. Are, dar nu ţine uralom de loc. Mănâncă la masă câte un
rostonsult maj… isteni, istenem, un ficat întreg de porc, lebărvuşti şi o
sticlă plină de vin roşu. Şi pufăie câte un szivar mare de foi. Alături
are un câine care înfulecă câte două, trei chile de carne în sânge. Nu
ştim cum de nu l-a apucat gutautes până acum. E de mirare. domnilor,
59
nu ficatul şi carnea e de vină. Mâncăm şi noi berechet. Nu ţinem nici
un regim – uralom. Numai că noi nu suntem cancelarul Germaniei…
Ce ziceţi? Care veste e mai rea pentru noi? Prima sau a doua. Sau
poate amândouă ne sunt bune şi de folos. Ce zicem şi ce facem,
domnilor grafi...!? Contele Andrassy se plimba amuzat printre ei. Se
întorcea şi pocnea din degete. Ei, ce credeţi că va face împaratul? E cu
gândul la Bismarck sau la prinţul Rudolf ?!... În mă-sa la el, că l-a
ţinut de o parte. Împăratul Germaniei e mai tânăr şi e pe tron… Al
nostru moştenitor e şi mai kepeş-mire, e capacitas cu trei fârtale peste
nemet. Nu mai zicem că ăla e beteag încă din copilărie. La noi nu vrut
ven trotty, boşorogul de împărat. Asta l-a dus la moarte. Ei, dar…
Nimic, o să-i facă o înmormântare şi gata. A scăpat de un ghimpe în
coastă. Eu cred că e mai mult. Nu cred că prinţul s-a împuşcat singur.
Nu, nu, am fost la multe vânători cu el. Ultima, chiar înainte de
Crăciun. Era plin de vervă şi de planuri de viitor. Toate capetele s-au
întors către un conte tânăr, cu uniforma austriacă de vânător de munte.
Nu vă miraţi, domnilor. Fac parte din garda prinţului. Sunt ungur, dar
trăiesc la Viena. Nu, nu, nici acum nu-mi vine a crede. E o tragedie.
Prinţul era iubit de toată armata. A facut multe inspecţii pe toate
fronturile. Ştia că nu trece mult şi vom avea război. Era un reformator.
Ofiţerul era dus pe gânduri. Aşa a rămas o bucată de vreme. Când s-a
întors, a zis cu glas tremurat că aici, la mijloc este un complot. Ar
putea fi forţe şi din afară, dar şi dinlăuntru. Nimeni nu mai era în stare
să mai scoată un cuvânt. Pasărea cea cu aripa rănită s-a întors din nou
peste meseni. Acum curgea sânge adevărat. Unii grofi, cu sângele pe
mână, au ieşit speriaţi afară. Acum credeau cu adevărat că acolo, la
Mayerling, a avut loc o crimă. Se uitau în jur şi-l căuta cu ferbilitate
pe acel ofiţer. Nu-l vedeau. Trăiau cu groaza unei fantome. Semn că
împăratul lua chip de diavol ascuns. Lovise adânc în inima
împărătesei. În jurul tronului se facuse gol. Spaimele veneau din urmă.
Erau teribile veştile cu Maria Vestera, iubita care nu are voie să ajungă
60
în acelaşi mormânt. Trupul a fost scos noaptea, pe ascuns, pe o caretă
îngustă. A alunecat de câteva ori pe terenul îngheţat. A fost îngropată
într-un alt mormânt, apoi scoasă şi dusă pe un alt domeniu al unei
familii de coreligionari din lumea Levantului. Nu s-a scris nimic
despre apropierea de prinţul Rudolf. Trebuia şters totul. Şi de aceea
imaginea iubitei condamnate bântuia Imperiul ca o stafie ieşită din
cavoul Julietei. Nimic nu o putea opri, chiar dacă domnii grofi ar fi
purtat la buznar cartea englezului Shakespeare. Oricum, erau oameni
plini de superstiţii, migratori de stepă, se speriau de morminte şi
strigoi. Urmele lor, din podişul Valdai până în inima Europei, erau ca
o dâră de praf spulberată de vânturile deşertului. Golul şi spaima le
umpleau sufletele. Când au devenit creştini, au construit pe acest
halou. Cutie subţire care nu rezistă la convenţiile dure ale
Occidentului. Orice împotrivire venită din afară atingea magma
absconsă din interior. Reacţia de apărare se dezlănţuia cu o cruzime
demnă de vremea migraţiilor. Nu aveau stofa agricultorului de milenii,
care ştia să-şi cultive ogorul din nou. Semăna şi visa la întâlnirea cu
cerul. Pământul era un altar de rugăciune. Se îngropa odată cu el. Se
auzeau voci: nem, nem, nu trebuie să stăm afară. De pe ape ne bântuie
ştima adâncurilor. No, intrăm, dar acolo ne pândeşte ochiul
gorgounului. Ne pândeşte, dar ne-am învăţat cu rovarul ăsta de
bondar. Fuge şi se roteşte şi apoi stă undeva, unde îl putem vedea…
dar stafie şi kisertet nu ştim unde este. De sus, de la marea catedrală,
se auzeau, melancolic, cum băteau clopotele de vecernie. Iute şi în
grup, parlamentarii şi-au făcut mai multe cruci la rând. Tudom Isten
tudja, ca ne închinăm la El. Ştie, ştie Domnul tot ce facem, şi bine şi
rău. De El nu scăpăm nici lângă Matyas Corvin. E bine să ne facem
cruci mari, cât mai mari, că mi az ordog ne găseşte primul. Cum spun
olahii, dracul e mai bătrân şi ia chip de femeie… Să fim cu luare
aminte, a zis râzând contele Teleki. Moartea prinţului nu e de bun
augur pentru noi. Şi nici îndepărtarea cancelarului Bismarck. Acest
61
om, timp de 20 de ani, a ţinut un
echilibru în Europa. A ştiut să se
impună. Tot timpul a avut ţinută şi
szaglas politic. Mirosea, ca un copoi
de rasă, orice vânat, oriunde ar fi
fost ascuns. Intuia orice mişcare a
adversarului, dar şi a prietenilor. În
sinea lui, ştia că nici un tratat între
cei trei împăraţi nu va rezista mult.
Era un foc de paie sau, mai bine zis,
fum în ochii naivilor în ale politicii.
Wilhelm al II-lea este un tânăr
complexat şi peste de măsură de
ambiţios. Vrea să fie cel mai mare împărat al Germaniei. În copilărie
şi adolescenţă a suferit mai multe operaţii la mână şi piciorul stâng. A
făcut eforturi mari pentru a putea călări şi lupta cu sabia. Acum a
trecut peste aceste obstacole.
Germania e un stat puternic, dacă nu
cel mai puternic din Europa. Cu
milioanele de franci aur luaţi de la
francezi şi-au dezvoltat mult
industria de război. Nemţii sunt
rapaci. E adevărat ce spuneţi. Au
trăit mult timp în sărăcie. Sunt
destule glume cu masa de la prânz…
o lăsau pentru a doua zi. Da, fac
provizii pentru snel krieg. Ivan cel
mare de la Petesburg se plimbă prin
parc cu o puşcă de nemet. Poliţia,
care-l păzeşte, i-a dat un număr
secret. Îşi fac semne şi zic în şoaptă
62
că a trecut numărul 1. I-a auzit şi nu a mai tras în ciorile care-l cobeau,
ci direct în tufele cu agenţi. S-au auzit răcnete şi înjurături zise cu glas
tare. S-au deconspirat. A schimbat toţi agenţii. Au venit alţii noi. I-au
dat numărul 13. Mare ghinion… pevezenie teloe cislo na ciortu. L-au
poreclit papă-lapte… kusat malaco. Nemosnai gosudari… un ţar
nevolnic, încălecat de o nemka jensina. Ptiu tri ciortu… şi armata
poartă perucă şi bate pas de nemet. Comenzile se dau în germană. Ne
nado, oceni ploho…Wilhelm de la Berlin ştia tot ce se întâmplă acolo.
Mai ştia că ţarul Nicolae, tot al doilea, bate la mătănii toată ziua… pe
la toate icoanele. Era zer gut. Putea fi vioara întâi. Taciturnul Franz
Joseph e un tip secretos. Nu-şi spune planurile decât băieşului care îl
bagă în cadă, dar nu mai reuşeşte să-l scoată. E o distracţieee… cad
unul peste altul. Se odihnesc şi mai beau câteva şnapsuri. Băieşul avea
sticla legată la brâu. Îl întreba dacă e bine să meargă cu nemţii sau
francezii. Nu cu nemet, ăştia beau numai bere şi şnapsuri proaste.
Chelnerii sunt tâmpiţi. Se scobesc toată ziua în dinţi. Femeile sunt
grase şi beau brudersaft cu bărbaţii. În Franţa da, acolo coniac a-ntâia
şi şampanie la gheaţă. Chelneri stilaţi, iar damele sunt suple, elegante
şi te fac să te simţi domn. Nu râd ca nişte proaste. Frantz, eu îţi spun
să nu baţi palma cu nemţăloiul ăsta. E şi nepotul reginei Victoria. Are
sânge amestecat. Pe deasupra, e şi şchiop şi cu o mână mai scurtă.
Ăştia sunt indivizi însemnaţi şi sperjuri. Se folosesc de alţii ca să
scoată castanele din foc. Ştiu, băieş bătrân şi beţiv. Ştiu bine ce vrea
marele Wilhelm... să deschidem noi balul. Se visează mai mare ca
Frederic al II-lea. Nu ştie să cânte măcar din flaut. La vioară scârţâie
ca un imbecil. Neamţ împuţit, vrea război şi război. Dar o să-i fac
figura. Ecaterina Schrat, metresa mea, mi-a zis că nici la femei nu e
bun de nimic. Se râde prin colţuri de el când îşi răsuceşte mustaţa. E
un ins exaltat şi instabil la minte. Din şapte cancelari a schimbat cinci
până acum. Se bagă în politica externă peste Bismarck. E un ageamiu
de prima mână. Eu aş vrea să-i trag o săpuneală şi trei picioare în fund
63
când îl scot din baie. Lasă treaba asta, că nici noi nu suntem mai breji
la baie. Ar trebui să punem pe cineva să ne tragă cateva picioare bune
ca să ieşim mai repede din cada aia mare şi ruginită. E cazul să o
schimbăm… ce zici? Nu, nici într-un caz. Or să vină nişte şulteri să ne
înveţe să ne punem duşuri de cele fierbinţi. Da, da, ai dreptate, nici eu
nu suport să-mi curgă apa în cap. Mai bine ne tăbăcim unul pe altul.
Nu vreau nici o inovaţie de-a tâmpiţilor de nemetek. Da, ţie o să-ţi
spun, că tot uiţi: lui her Wilhelm o să-i dăm nişte scatoalce. Da, o să-i
fac figura… mai ales acum că-l schimbă pe Bismarck. Am pregătit
terenul. Am şi hârtiile întocmite. Nu trece mult, băieşule, şi aşa asupra
serii, intrăm şi ocupăm Bosnia şi Herţegovina. Turcii nu au timp nici
să zică aferim efendi. Încă de pe acum le-am făcut nişte promisiuni cu
România. Dacă tac mâlc, îi ajutăm să o împărţim între noi. Dacă o să
cadă Carol, tot Balcaniul e al nostru. Hm, acum înteleg eu de ce nu pot
să vă spăl ca lumea. Bolborosiţi şi daţi mereu din cap în cadă. Vă
purtaţi ca o primadonă. Lasă asta, nu vezi că chicotesc de pe acuma.
Da, da, când dimineaţă, la şnapţul de cartofi, scumpul nostru Wilhelm
va primi vestea că noi am pus mâna pe bosniaci, va trânti şi va buşi,
îşi va bomba pieptul de iuncher, dar până la urmă va semna tratatul.
Are nevoie de noi. Le vom da o lecţie şi la bozgorii ăştia. Da, e cum e
mai bine, sire. Împăratul l-a iscodit cu coada ochiului să vadă dacă nu
cumva a mai tras nişte şnapţuri pe ascuns şi acum o face pe-a
interesantul. Da, sire, de mult vroiam să vă spun treaba asta cu alde
Andrassy şi klikk banda lui de fantoşe. Se vor egala cu noi. Da, au
cam uitat că am dat cu ei de pământ în bătălia de la Şiria. Guiţau, mai
ales grofii care nu au putut să fugă din încercuire, da, da... ca nişte
sweini duşi la casap. Aoleeu, am fost acolo, la Arad, când aţi dat ordin
să fie împuşcaţi cei 13 generali plini de ifose. Au crezut că glumiţi.
Ziceau pe ungureşte că sunteţi cu caş la gură. Când s-a pus plutonul,
măiculiţăăă... strigau că mor pentru haza, haza… Soldaţii noştri se
tăvăleau de râs, mai ales trupele recrutate din rumainsen. Făceau un
64
joc de cuvinte, sire. Lasă dracului chestia asta cu sire… îţi ard două
scatoalce… nu mă gândila cu prostii ca şi cum te-aş putea numi mai
mare de băieş! Lasă-i pe her miniştri să se facă de râs în cuvinte. Tu
mă vezi şi în pielea goală… Ei, ăştia cu ploconelele, îmi văd dosul
numai în pantaloni. Da ce ziceau rumainsen soldaten acolo, la Arad?
Aaa… e de toată seama, când strigau ăia, ungurii că mor pentru haza
lor, ăştia completau cu haza, haza, căcăreaza. Nu înţeleg, cum… ce
înseamnă!? Sire, ce dracu’ bolboroseşti, ai căzut în cap! Da, iertare
bunule Franz, eu, eu, prin bunici sunt nemetec svabon din
Transilvania… cunosc destul de bine limba lor… mai ales cuvintele
legate de oierit. Ştii, oile, după ce pasc, îşi fac şi ele nevoile ca…omul.
Rahat, zi mai repede… Păi rahatul lor e ca nişte bobiţe de măsline,
negre şi rotunde şi se înşiră pe drum când ridică coada. Sunt
mărgăritare… e greu de tradus... valahii au imaginaţie multă…
gândiţi-vă: caca una după alta şi la urmă reaza…bate în haza… aşa
cum mergeau unul dupa altul generalii ăia mânaţi de călăii în negru.
Adică noi am fost oile alea care le-am arătat coada. Ha, ha ha… ce
asociere. Halal, micuţule Hans… o să te numesc şef peste toată cada.
Bravissimo, de mult nu m-am simţit aşa de bine. Dă mai repede
prosopul ăla făcut cadou de Caterina mea… metresa care ţine loc de
regină în treburile de femeie, noaptea… nu cumva să intre să mă vadă
în pielea goală. Dacă eu nu mă înroşesc deloc, cred că nici… Lasă, nu
vorbi ca un tont. Aici e cu totul altceva. Femeia asta, nu ştiu cum să-ţi
spun, e mai mult decât... Nu te uita ca un bou castrat la o junică în
călduri. Nu vezi că îţi curg balele. Ţi-am adus câteva tinere, dar când
le vezi, te îmbeţi ca un porc. Sire, nu faceţi comparaţii deplasate.
Porcul e un animal curat şi nu bea şnaps. Nu bea, dar dacă îi pui în
lături… Da, s-ar putea să se îmbete, dar nu strigă că a băut ca un
neamţ. Hans Strudel, văd că nu-ţi plac nemţăloii deloc. Nu, nu-mi
plac, că sunt grobieni. Eu am servit la curtea regală de la Versailles.
N-am văzut deloc treaba asta. V-am zis, dar uitaţi de la mâna stângă la
65
cealaltă... au intrat friţii în Paris şi beau şampania în halbe de bere, ca
nişte căruţaşi. Di Teifel idiot…! Nu erau cretinii ăştia, nu ajungeam eu
băieş aici. Ei, ajunge. Mai bine spune cum e cu baia la ţarul Nicolae.
Nu-mi aduceţi aminte… am fost şi acolo. E o nebunie. Nici să nu audă
de căzi şi încăperi cu faintţă. Merg direct la un cuptor cu pietre, cu foc
încins, peste tot aburi fierbinţi. Stau pe burtă întinşi pe nişte laviţe de
lemn. Doamne, ce slănini spânzurau în jos! Apoi vin nişte haidamaci
cu mănunchiuri mari de ramuri de brad. Mai pun şi vâsc. Dau cu toată
puterea în celoveci. Împăratul stătea cu gura căscată… şi nu răcneau?
Nici pâs. Se înroşea pielea şi curgeau zoile pe jos. Unii adormeau de-
al binelea. Nu se poate… se duc beţi acolo sau ce dracu’! Nu, aburul şi
vergile pun sângele în mişcare de o minune. Circulaţia e uniformă.
Vine somnul, dar la urmă beau vodcă de sting. Nobilii, în schimb,
beau coniac cu borcanele de sticlă. Se înjurau între ei ca nişte birjari.
Nu mai zic că sunt saune din astea unde vin şi femeile. Cum, la un
loc…!? Da, şi se bat cu mănunchiul de nuiele între ei. E un fel de
declaraţie de iubire. Interesant… şi tu nu ai găsit una pentru tine? Am
găsit mai multe. Îhî, şi la urmă te-a lăsat damblagit. Hm, comsi-comsa.
Mda, dar ţarul, curtea lui…? Ei, acolo nu primesc din ăştia, civili. Nu,
nu, numai călugări bărboşi. Fac băi şi se roagă. Nu e bine deloc. Asta
e în folosul nemţăloiului de Wilhelm. Înseamnă că ţara e de izbelişte.
Nu încă. La ruşi, ţarul lor este un autocrat prin naştere. Este unsul lui
Dumnezeu, ba chiar mai mult. E numit cu evlavie tătuca lor. El le dă
de mâncare şi dreptul la viaţă. Ce dracu’, doar au desfiinţat iobăgia.
Băieşul chicotea… şi zici că eu sunt prostovanul...! Pe hârtie, numai
acolo. De fapt, când li s-a citit decretul ţarului, clătinau din cap. Se
întrebau ce le-a făcut ei ţarului de s-a supărat pe ei. Unde să plece,
cum să plece…? Cei mai mulţi au rămas pe moşie. Împăratul a rămas
şi el pe gânduri. Hm, mulţi nu ştiu ce să facă cu libertatea… e o
povară grea. Da, dar la noi moghiory ăştia zic că nu-i aşa. Ei au luptat
şi luptă pentru libertate. La dracu’, nu ştiu ce-i aia. Îi zic pe limba lor –
66
szabadag şi o confundă prin cea ce fac cu szabados, libertinajul de pe
moşia lor. Se urcă pe cal şi loveşte cu cravaşa în stânga şi-n dreapta.
Taie şi spânzură fără nici o lege. La nivel de stat nu merge aşa. Da, da,
domnii grofi nu vor rămâne decât la nivel de grofi. Adică nişte
indivizi cu ţâfna de bou de când se scoală dimineaţa. Băieşu făcea cu
ochiul. Ce e, e altfel…?! Nu cumva… Nu, eu nu am studii multe, dar
ungurii ăştia scot hârtii din jeburi şi le vântură la comeseni precum că
au studiat la Freiburg cu ăla… Nicht, nicio minută, ăştia nu pot studia
cu limba lor nici un fel de filozofie. Nici într-un caz pe cea germană.
Auzi, her grofi şi Immanuel Kant… te ia durerea de cap, nu alta! Ha,
ha, pe ei nu-i doare, se gândesc numai la mustăţi şi cizme, şi mai ales
la gulaşul cu paprica. I-am văzut când am pierdut bătălia de la
Solferino. Strigau unii la alţii: vighiaz, vighiaz… szalad, szalad…vine
la noi kapkodo meredek francia călare şi olasz cu lancia în spinare.
Da, eram prinţ moştenitor, dornic de victorie. Generalii noştri nu au
înţeles nimic din tactica francezilor şi italienilor. Armata era prea
rigidă şi lipsită de elan. Ne-au manevrat pe flancuri cum au vrut ei.
Cavaleria honvezilor a rupt-o la fugă. Au fost încercuiţi şi bătuţi ca
laszaraz bab. A făcut din ei iahnie de fasole. Dezastru, harag, harag…
fokhagima! Adică vreţi să spuneţi că i-au bătut macaronarii ăia cu
ciomagul acela lung, numit harag ? Ce dracu’, Hans, mă înnebuneşti
de cap… harag la moghiorok e tocmai bătaia care au mâncat-o… nu
ciomag… catastrofă. La ei se spune furkos bot la ciomag. Ne
înţelegem ca la apa din cadă, adică ne încurcăm unul pe altul. Şi apoi
căpătăm cucuie cu nemiluita. Aici nu înțelegi, olahi rumainşen, harag
e tot ciomag la bătaie? Se pune la vie, dar are două capete, cum zic ei.
Unul de bătut fasole, mamă, mamă… bat mai tare ca furcosul lor!
Acum înţeleg ce e cu olahii tăi. Am citit în actele de cancelarie ale lui
Rudolf al II-lea. Era vorba de o răscoală mare în Transilvania. Acolo,
ţăranii olahi i-au bătut pe grofii ăştia unguri cu furcile lor de le-a sunat
apa-n cap, ca în baia noastră când ne turnam de sus cu ceaunul.
67
Bravissimo, Franz, eşti tare în idei. Sunt, dacă nu trimiteam armata
noastră austriacă, era foarte grav. Se aprindea o vâlvătaie până la
Viena. Da, da, şi o stingeam cu apa din cada noastră…! La dracu’, să
fim serioşi, a ajuns şi la Paris. Ai uitat Bastilia, micuţule Hans? Nu,
nu, a ajuns şi la noi când eram amândoi flăcăi. Mamăăă, ce papară au
mâncat grofii moghiorok pe la Timişoara burg, apoi i-am îngrămădit
la Ineu-Şiria. Da, la olahi acasă… am împuşcat 13 tabornok ghenerali
îmbrăcaţi husari… la Arad. Ne cer să le facem statui… La dracu’, să
zică merci domnii grofi, că ne-am economisit cartuşele. Da, da, le-am
înlocuit cu funii ude, la ştreang. Hm, unii au reuşit să scape. Da, am
făcut nişte greşeli. Impardonabile, mein her. Au scăpat cei care azi ne
pun sula în coaste. Ştiu, micuţule băieş, ştiu tot. Acum zicem ca ei, dar
îi vom măcina din interior. O să le cântăm în strună, şi la momentul
ales de mine, îi vom încercui. La sud, luăm Bosnia-Herţegovina. Puţin
mai sus, îi poziţionăm pe sârbi şi croaţi. Le întărim drepturile pe care
le aveau…în armată şi la taxe. Ăştia, moghyorok, vor să le mărească.
Îi punem în coaste. Cheia rămâne Transilvania cu olahii tăi. Ăştia-s
cei mai inteligenţi dintre toţi. Le place mult să se şcolească. Merg şi la
Roma. E bine pentru noi. Le menţinem dreptul la şcoli confesionale la
toţi greco-catolicii. Vom da şi stipendii din caseta imperială. Vom
insista ca limba germană să rămână limba de studiu în şcolile de stat.
O, nem, nem, Ondrasirech nu vrea. Striga că toţi olahii să înveţe
numai limba moghyorok. A dat o lege că moghioroc e obligatorie şi
când omul merge la latrină sau la ţuhaus. Franz, eu am auzit de unul
Banffy care a făcut o negustorie… dai creiţarul şi te-ai facut moghyor!
Eşti moghyor, plăteşti taxe mai puţine. E o înghesuialăăă… E gut, zer
gut. Au bani, nu le dăm. Înţelegi skepsysul, băieşule?! Îi ardem unde-i
doare. Îi subminăm cu legea lor. Auzi ce tâmpenie, să obligi oamenii
să nu mai vorbească în limba în care s-au născut. Păi, ce o să facă her
grofii ăştia… o să pună paznici în fiecare casă de olah, chiar şi la
miezul nopţii?! Ygen, igen, au să aibă grijă şi de fazek ola. Uite ce, să
68
nu glumin cu lucruri serioase. E o pierdere mare că nu mai guvernăm
noi direct Transilvania. Trebuie să avem grijă să păstrăm măcar
sistemul de finanţe şi organizarea armatei. Ha, ha, Franţ, nu cred că
putem nici chiar dacă i-am chema la noi pe grofii ăştia să le facem
câte o baie în cada noastră… pe gratis şi cu săpunul nostru. Nu se
prinde nimic de mogyor platoşa. Da, am greşit faţă de olahi. Ei au
mers cu noi în luptele din Transilvania. Au fost bravi, i-au bătut bine
pe moghyorii ăştia în munţii lor. L-am cunoscut pe conducătorul lor.
La o audienţă. Era în ’49. Un bărbat înalt, svelt şi cu ţinuta de adevărat
român. M-au impresionat şi argumentele pe care le-a adus. Se
deosebea total de Kossuth. Nu era pătimaş, ci calm în motivaţie. Avea
dreptate, aceşti grofi nu pot fi guvernaţi evropeneşte. Era un om de o
mare demnitate acest olah. Nu mi-a primit decoraţiile trimise. Mi-a
transmis ferm că el nu mai este copil să se joace cu nişte tinichele.
Generalul Hartmayer era surescitat, îi tremurau mâinile. Nu înţelegea
nimic. Nimeni nu putea refuza asemenea onoruri. A respins şi titlul de
baron cu toate favorurile care decurgeau. Ţii minte că în ducatul
Bucovinei pentru acest titlu se băteau mulţi români? Da, da, îmi aduc
aminte un astfel de caz. Ştiu, am fost amândoi, duceam cada în careta
cea mare. M-a zdruncinat tot drumul. Noroc că nu avea apă în ea. Da,
te-ar fi aruncat undeva pe drum. Nu, nu s-a întâmplat nimic, în afară
de nişte cucuie. Am ajuns în oraşul acela frumos, Cerneutz… plin de
polonezi, evrei, ruteni. Ăştia din urmă beau zdravăn şi înjurau pe
ruseşte. Mă mir că nu aţi făcut baie într-o cadă de bere amestecată cu
şnaps de sfeclă. Aveţi ce aveţi cu meseria mea… mai bine aţi fi
recunoscător. Sigur că sunt şi nu uit serviciile aduse. Să ne întoarcem
acum la întâmplarea noastră. În oraş era mare vânzoleală. Se organiza,
de nişte studenţi români, o manifestaţie culturală la o mănăstire din
Bucovina. Nu-mi aduc aminte cum o chema… un nume scurt… greu
de reţinut. Era vorba de un mare principe din Moldova. Da, da, Ştefan,
cred, e în nume cu catedrala noastră din Viena. La palat a venit o
69
delegaţie de fruntaşi locali. Îmbrăcaţi cam prea evropeneşte. Ştiau toţi
nemţeşte. Am dat aprobarea şi am zis: fără excese de naţie. Nu aduce
la nimeni nici un serviciu treaba asta. La urmă, un domn de lume,
brunet şi cu mustăţi cam ciumpăvite la capete, a cerut o audienţă
particulară. A pus pe masă o hârtie cu o anumită origine de familie…
destul de fantezistă. Scria că familia lor a adus multe servicii coroanei
aici, în Bucovina. Şi nu numai… În prezent este un călător în Europa
noastră. Cunoaşte pe toţi locuitorii Imperiului. A cheltuit o avere, nu
mai are nici un sfanţ. A încercat mai multe afaceri. Nu au mers. S-a
întors la artă şi poezie. Pentru prestanţă şi onoare, are nevoie de un
titlu de baron. L-am acordat repede la recomandarea şefului de poliţie.
Are legături cu România atât la Iassy, cât şi la Bucureşti. Nu strică să
avem oamenii noştri. Un baron intră în toate saloanele unde se face
muzică, poezie, dar şi politică. Franz, nu a fost aşa… te-ai înşelat cu
individul. A fost prin saloane şi s-a ţinut de unele maşinaţiuni. Eu
citesc ziarele din România şi pe cele din Transilvania. Amintiri de
olah… Titlul tău l-a făcut să-şi pună coroana vieneză pe trăsură. I s-a
urcat la cap. A lovit în confraţii care l-au ajutat când a plecat din
Bucovina. A făcut, cum zic turcii, multe matrapazlâcuri la o mare
bibliotecă. A uzurpat postul şi a lovit în cel mai mare poet al olahilor.
Eu citesc poezii în limba lor şi plâng. Pe omul acesta, pe acest poet
şcolit la noi, la Viena, l-am vizitat la spitalul de lângă noi, la Dobling.
E cu mintea obosită de atâtea idei şi muncă de rob. Acolo l-am văzut
şi pe prințul Ludovic… Împaratul a rămas cu ochii pironiţi spre uşă.
Nu-i putea dezlipi de acolo. Stătea ca un om sub vraja hipnozei. De pe
culoare intră împărăteasa Sissi. Era într-o ţinută cernită. Băieşul Hans,
mic şi rotofei, s-a retras ca un spiriduş dincolo de uşile mari, de
abanos. Împăratul nu putea articula încă nici un cuvânt. Era o apariţie
cu totul neprevăzută. Nu intra în protocolul curţii să vină la acea ora şi
pe neanunţate. Surpriza era mare. Relaţiile lor erau de multă vreme
clarificate. Nici unul nu se amesteca în intimitatea celuilalt. Mai mult,
70
regina Sissi îi recomandase, şi aceptase, pe metresa Schrat. Era o
prietenă din anturajul ei. Ştia că va face casă bună cu Împăratul. A
reuşit. Acum era altceva. Venea tocmai de la spitalul Dobling. Auzise,
când intra, ultimele cuvinte. Da, acolo cunoscuse pe acel poet valah cu
priviri arse de carbon. Cu poezii încifrate din lumea faraonilor
egipteni. A privit-o ca pe o zână din pădurile adânci ale copilariei. A
înţeles cine este şi de unde vine. A ţinut-o în braţe protector, aşa cum
se întampla demult cu verişorul ei, internat aici, la clinica vestitului
profesor. Prinţul Ludovic, acum mort, cu minţile întunecate. S-a înecat
în râul de lângă castel, tocmai când venea la ea în zori. Ştia să înoate,
deci s-a sinucis. Murea o lume cu el... şi deodată acest tânăr valah.
Doamne, cum ard geniile totul în calea lor – şi timp şi spaţiu! Femeia
de spirit simţea un gol uriaş în jurul ei. Împărat, regină, titluri,
onoruri… copilul ungur… lumi deşarte. A trecut-o un fior. S-a simţit
amăgită şi furată de acest castel, de cei din jur, de politicieni, gărzi cu
pinteni şi mustăţi. La început i-a iubit pe unguri, a crezut într-o
evadare. Într-o lume a ei. Acum şi împăratul şi grofii şi mofturile lor
par o lume dintr-un teatru de păpuşi. Statut de nobil, pretenţii de
nobili, un caraghioslâc. Nişte simulanţi de prost gust. Nu urmăresc
decât interese meschine. Nu ştiu decât să lovească în alţii. Şi mai ales
în cei slabi. Nobilime, cavalerism, au fost odată… Sau poate nici
atunci. Doar în altă lume… în lumea basmelor de demult. S-a uitat
lung peste Împărat ca şi cum nu ar fi fost acolo. În acel moment,
băieşul cel mic a ieşit de după uşă. Sissi i-a privit pe cei doi ca pe nişte
insecte. Apoi s-a întors spre ieşire. Uitase la ce venise. Un moment a
stat în cumpănă. La uşa cea mare, păzită de soldaţi ca nişte stane de
piatră, s-a rotit din nou spre împărat. Cu un glas voalat, i-a spus că
pleacă pentru mai multă vreme la Geneva. Împăratul a tresărit. Nu,
acum nu e bine, nu trebuie. Serviciile noastre, agenţii noştri… avem
informaţii de ultimă oră. Familia noastră, noi suntem avertizaţi. Sunt
anarhişti peste tot. Nişte nebuni cu capul plin de idei socialiste. Vor să
71
răstoarne împărăţiile… Prostii, nimicuri, oamenii tăi iau bani degeaba.
Inventează, mint ca nişte ordinari. Peste tot, în lume, capetele
încoronate sunt vânate de nişte vântură-lume. Ha, ha, vor să intre în
istorie cu pumnalul. Râsul era strident şi sarcastic… nişte nefericiţi.
Nu, nu, nu este aşa, majestate. Cu plecăciune şi iertare… n-am uitat ce
ură avea în el maghiarul acela fanatic, Janos Libenyi, când s-a repezit
spre Împărat. Sunt mulţi ani de atunci, îl aud şi acum cum striga. Nu
meritaţi să trăiţi, sunteţi nişte viermi ai pământului... sub cizmă o să vă
strivesc. Nici cinci bărbaţi voinici nu l-au putut opri. Doi din gardă au
murit sub pumnal. Se îndrepta spre noi. Era lucid. Se vedea limpede.
Un tânăr la vreo douzeci şi ceva de ani. Înalt, elegant şi cu mustaţa
după moda de la Viena. Nu ziceai că e un asasin? Nu cred că luptase
cu noi în anul 1849. Nu, nu cred, nu avea cum. Era student. Ştia ce
face. Ăştia zic că răzbună naţia împilată. În sinea lor îi dispreţuiesc şi
pe ai lor. Nişte laşi incapabili. Striga că el nu este Lajos Kossuth să se
ascundă. Sunt aici, tiranilor, ne-aţi călcat în picioare libertatea. Să ştiţi
că ideile sfinte nu mor. Eu nu sunt filfizonul de Andrassy, să bat
palma cu asasinii. Gylkossag szaramok! Băieşul era transfigurat când
povestea. Părea o altă fiinţă. Alteţă serenissimă, asasinii nu sunt nişte
nefericiţi. Ei trăiesc momente sublime de extaz, dar aduc tristeţe în
jurul lor... se face gol… şi întuneric. Cei doi, şi în special Regina, îl
privea cu ochii mari, dilataţi de uimire. Nu putea crede că un om, un
băieş mic şi rotofei ar putea avea asemenea idei. Şi mai ales cuvintele
acestui om. De unde şi cum...!? Nu, lumea nu era aşa cum o credea.
Înţelepciunea, bunul simţ, măsura vorbelor nu stau în lumea celor din
jurul ei. S-a convins încă odată că lumea adevărată, sinceră şi devotată
e în altă parte. Parcă s-a rupt o vrajă rea. Nobilii, grofii de la
Budapesta căutau să o atragă în cursa lor de a separa Imperiul. Voiau
ca Ungaria lor să preia frâile în acest stat dual. Da, ea, împarateasa
Sissi, bună şi frumoasă, să fie unealta care să încline balanţa în
favoarea unor moghyor-csizolatlan. Numai numele copilei născute
72
acolo o face să tresară. Ar vrea să-i scoată din inimă pe aceşti grofi
impertinenţi şi aroganţi, lipsiţi de o minimă curtuazie. O altă Ungarie
ştia ea de la profesorul ei din adolescenţă. Toate s-au dus odată cu
moartea acestuia şi a prinţului Ludovic. Numai ochii învăluitori ai
acelui poet valah o face să se întoarcă la pădurile cu iubiri de la
Witelsbach. Prinţul ei de suflet şi poetul acela, venit dintr-o lume de
departe, rămân lumini până la moarte. Acum trebuia să fugă unde o
vedea cu ochii. A tresărit şi a spus că pleacă oricum. Nimic şi nimeni
nu o poate opri. Va fi însoţită în această călătorie de o bună prietenă
din anii de demult. Nu mai ştie nici de unde… Alteţă, mai bine merg
eu cu dumneavoastră. Eu ştiu că nu e bine. Întotdeauna presimt
lucrurile rele şi pe cei care le fac. Simt în jur mirosul de fiară. Nu
trebuie să-i văd. Mintea mea le desenează chipul. Nu mă pot înşela.
Aşa am scăpat de multe ori de la moarte. Aşa a fost şi atunci cu acel
asasin ungur, Libenyi. Împăratul şi-a pus mâinile peste faţă. Hans,
ajunge. Ştiu, e bine să meargă. Sissi nu-l refuza. E un adevărat copoi.
Chiar de ar fi aşa, nu trebuie să meargă. Nimeni nu poate să lupte
împotriva destinului. E absurd că noi pământenii… Am plecat. Tu ai
nevoie de băieşul tău, de fapt adevăratul tău prieten. Vei avea război
greu cu cei din jur şi mai ales cu grofii ungurii. Vin din Transilvania,
sunt bogaţi, au averi mari, mai mari decât toţi conţii din Ungaria.
Păcat de acea frumoasă provincie… e unică, trebuia să rămână la noi.
Da, mereu le-am dat dreptate la ungurii ăştia. Nu merită. Mereu au
fost zurbagii şi insolenţi. Au produs mereu dezordine datorită cruzimii
lor. Sunt inadecvaţi în Europa. Majestate, sunt creştini şi mai ales
catolici. Lasă glumele. Nu e cazul acum. Catolicii, în lumea asta a
noastră, sunt numai polonezii. Învăţătura lui Iisus o aplică şi cel mai
de jos ţăran. Au pietate. Ăştia, de când au venit, sunt turbulenţi. Nu au
înţeles nimic din blândeţea acestei învăţături. Nu o pot aplica. Ce să
aplice, cum, când ei au trecut repede la ceva straniu, cum sunt
unitarienii! Da, ştiu, au avut la început un pastor, Francisc David, care
73
se declara creştin şi nega Sfântul Spirit şi divinitatea Domnului Iisus
Hristos. Imbecil… auzi, Sfânta Treime dintr-o singură persoană! Mai
bine zis, un nebun, ca mulţi alţii, care a apărut după Reforma altui
nebun. Nemţi ţâcniţi! Hm, dar catolicii noştri l-au declarat eretic şi l-au
dus în închisoarea de la Deva. L-au spânzurat şi i-au dat foc. Toţi
unitarienii strigă că acolo e Golgota lor. Cum, dacă Iisus Hristos nu
este fiul lui Dumnezeu, de unde şi care răstignire pe Cruce!? Ha, ha, e
de creasta cocoşului. Şi ungurii ăştia au trecut cu miile. Nu numai
grofii şi bauerinii, ci chiar şi regele lor, Ioan Zapolya s-a convertit. A
convocat Dieta la Turda şi a declarat unitarismul religie recunoscută!
Un posse, un dummheit madjarisch. Nu e de mirare deloc, nişte
migratori adună în capul lor zeci de credinţe. Mai încoace sunt
protestanţi, dar trec de partea lui Calvin. Un ghiveci cu tot cu luterani
şi catolici. Mai ales în Transilvania. Grofii nu vor să fie guvernaţi de
nimeni, dar nici pe alţii nu-i pot guverna. Da, e povestea câinelui de la
grădină sau, mai rău, a lupului care rupe din stână mai mult decât
poate mânca. Da, da, la ei pe mulţi îi cheamă Farcas şi pe mai puţini
Barany sau Iuhus. Nu le stă în fire… strămoşii au mâncat carne crudă
de oaie, de cal, de vită, de miel. Ce le ieşea în cale. Nu aveau timp,
erau în fuga cailor. Kaizer, nu te mai obosi. Sedentarul legat de
pământ se uita de mii de ani cum creşte firul de grâu. Ăştilalţi, l-au
călcat în copite. Diferenţă mare între magyarsag şi olah. Păcat, foarte
puţin i-am ajutat pe aceştia. Altfel ar fi fost acum Transilvania. Ei,
acasă la ei, pe pământul lor, sunt trataţi ca nişte toleraţi. Nu mai
merge, Hans. E o aberaţie. La fel trottel de Roesller, un
schwachsinnig. Olahii îi zic dobitoc şi cretin. La dracu’ cu politica
asta idioată. Da, dar cine o face, eu sau cada mea ? Împăratul clătină
cu amărăciune din cap. Băieşule, am o presimţire neagră. Am vise
urâte noaptea şi văd şi ziua că sfârşitul meu va apuca un război mare.
Ne-am legat de unguri şi nemţi. Cu mine se va prăbuşi Imperiul. Nu
mai merge nici o reformă. Sunt prea multe naţiuni la un loc. Ungurii
74
nu înteleg nimic, vor Ungaria Mare! Se vor prăbuşi cu tot cu Pista lor,
Arpad. Nici noi nu mai rămânem ce am fost. Se duc dracului
împărăţiile. Se duc pentru că nu vin să facă baie, măcar într-un
lighean. Eu mă îmbăiez în cada ta şi tot ne ducem. Hm, împăraţii turci,
ruşi… înapoiaţi. Acolo va fi prima spărtură. Auzi, alianţa celor trei
împăraţi...! O glumă proastă. Ne vor trage şi pe noi la fund. Da, dar
întâi vrei să înghiţi Bosnia şi Herţegovina, cu acte. Şarpele cel mare
vrea să moară sătul. Fă cum a zis fiul tău, Rudolf, dă un decret
imperial de federalizare. Un pas. Apoi autonomia şi la urmă libertate
deplină pentru fiecare naţiune. Unii vor rămâne cu noi. Te asigură un
serv cu multe neamuri în toate părţile. Ai lovi cumplit în toţi ungurii şi
grofii lor. Şi nu trebuie să cheltui un sfanţ. Se duc peste mogyorsag de
unii singuri, valahii, slovenii, rutenii, slovacii, cehii, sârbii. Mamă,
mamă, ce bal s-ar isca. Aş vrea să trăiesc să-l văd. Dacă stai lângă
mine, îl apuci. Ziua nu-i departe. Mai bine am muri acum. Nu, nu, fără
distracţia asta de la urmă, nu plecăm la Ăl cu tridentul. Distracţia va fi
mare cu neamţul cel fudul şi rusnacul călărit de nemţoaică. Un
îmbrobodit şi un ţârcovnic care bate mătănii toată ziua. Se va duce la
tri-ciortu, primul. Ha, ha, dar mahomedanii ăştia cu fes roşu ? Sunt o
hazna care se va prăbuşi de la sine în rahatul lor. Hans, vine altă lume
cu sânge proaspăt. Trebuia mai demult, încă de la 1848. Şi ungurii
sunt cu… Nu, am mai spus, ăştia sunt anacronici. Vor acum, la urmă,
să-şi facă singuri un imperiu. Vor un nou Atilla care să bage frica în
Europa. Îi deplâng de pe acum. Da, dar până atunci vor să-i facă
maghiari pe toţi. Andrassy a dat şi o lege de maghyarsag. Un idiot şi
un înfumurat. Nu va merge cum vrea el sau alde Banffy. Limba în
care te-ai născut nici moartea nu ţi-o ia. Am informaţii că la Budapesta
se ţin şedinţe după şedinţe la Parlament şi chiar în anumite locante cu
Ilone suflecate şi lăutari de ceardaş. Nu, nu, fără lăutari, dar cu
gorgouni şi bondari cu aripi de metal şi ochi de foc. Nu înţeleg, ce au
gorgounii cu legea de mogyorsag? Băieşul s-a uitat lung la kaizer. Ce
75
dracu’… Aaa, înţeleg, au gărgăuni la cap. E nemaipomenit. E cum e
mai bine. Nu, acolo, în sala lor unde ţin şedinţe, a intrat un gărgăun de
adevăratelea. S-a aşezat în faţa lor şi i-a speriat de moarte.
Superstiţii… zic că e diavolul venit de la olahi. Ha, ha, asta îmi
place… unguri făloşi cu mustăţi şi pinteni să stea îngrămădiţi într-un
colţ de frica unui gorgoun! Ce dracu’, Hans, e fantasmagorie de circus
sau… Nu, încă de dimineaţă am primit minuta de la spionii noştri.
Nici ei nu credeau dacă nu vedeau cu ochii lor. Hm, sunt buni la ceva
şi grofii ăştia. După plecarea reginei, mai putem şi noi să râdem. Da,
putem râde de nişte fantoşe care se ascund pe sub scaune. Se ascund,
dar moghyorsagul lor a făcut să fugă multă lume, chiar din rândul
olahilor, în America. Nu s-a mai pomenit aşa ceva când guvernam noi,
austriecii. Fug şi sârbi şi slovaci, ba şi catolici polonezi. Am auzit că
fug chiar şi unguri. Nu e bine, nu e bine deloc pentru noi. Dar nici
pentru grofi. Nu au cu cine lucra pământul. Noi nu vom mai avea
soldaţi pentru război. În zadar Franz… chestiunea a pus-o ministrul de
război. Grofii, în şovinismul lor aberant, nu văd nimic decât
răzbunare. Ştiţi, cu Memorandumul românilor… au făcut proces la
toţii fruntaşii lor. Sunt pline închisorile. Kaizer, n-ai făcut nimic când
au venit la tine. Aveau încredere, au venit la Viena. I-ai dat pe mâna
grofilor. Nu, nu aveam ce face. Suntem legaţi de un tratat.
Transilvania e a lor. Nu, legislaţia nu o fac singuri, mogyorii ăştia.
Politica externă, finanţe, armata, războiul sunt ale Împaratului. Sau nu
mai eşti…? Ajunge, ştiu ce sunt şi nu sunt. Am spus că e păcat ce fac
ungurii în Transilvania. Războiul cu prusacii ne-a dat gata. Cu greu ne
revenim. Suntem slăbiţi. Nici finanţele nu merg bine. Nu merg, Franz,
nu merg pentru că în toate provinciile unde stăpânesc ungurii, taxele şi
impozitele au ajuns biruri. Se fac abuzuri grosolane, mai ales în
Transilvania. Grofii sunt grobieni şi lacomi. Vor să imite curtea de la
Viena şi, mai ales, pe cea de la Paris. Muierele lor cer lux… au rangul
de contese. Grofii au carete, castele de mii de coroane și metrese.
76
Sume mari, măresc, de la o zi la alta, impozitele pe case, pământ,
animale şi pe orice venituri. Umblă slogobiraul, fispanul şi ezerkelesul
pe la toate porţile de olahi. Pun sechestru, trag cu arma. Unde s-au
opus, au fost oameni morţi. Abuzuri, crime… Ar trebui anchete şi
pedepse. La dracu’, nu mă pot amesteca. Fiecare parte are internele
separat. Vorbea singur. Asta au şi vrut de la început. Când vine
războiul ăla, care ştii că vine, olahii trec cu toţii la valahii lui Carol.
Vor trece Carpaţii într-un iureş. Singuri nu le putem face faţă. Ştiu,
dar husarii şi honvezii cred că e destul să-şi arate pintenii şi fireturile
că olahii o vor rupe la fugă. Nişte tâmpiţi. I-am văzut pe soldaţii lui
Carol cum luptau la Plevna. Admirabili, her kaiser, parcă au avut în
fiecare zi războaie. Îi fac praf pe idioţii ăştia cu vestonul pe umăr şi
degetul în gaică. Se lăsa seara peste castelul Schonbrunn. S-au aprins
lampionele colorate în grădinile din jur. Pe coridoarele lungi ardeau
becuri cu wolfram aduse de la americani. O lumină ireală. Soldaţii
păşeau ca într-un vis. Pe jos se vedea acul şi nu se auzea decât un
zgomot stins de fluture prins pe lampă. Un călăreţ s-a auzit afară.
Împăratul şi servul au tresărit. Ofiţerul era transpirat din cap până în
picioare. Cu o mână tremurândă a înmânat un răvaş. Era scrisul
reginei. Mor într-un spital din Geneva. E inutil să mai veniţi aici.
Împăratul vorbea de unul singur. Nu ştia ce spune. Îi tremurau mâinile.
Nu se poate, nu-i adevărat. S-a răstit la ofiţerul care stătea încremenit în
poziţie de drepţi. Ce cauţi aici… de unde ai schriften-brief la mână,
cine ţi l-a dat? Unde-i kuvert, kuvert… de ce nu-l ai? Schnel, schnel
idioten. Ofiţerul, cu ochii măriţi de spaimă, se uita la mâna
Împăratului. Eee, este la… La tine, Franzen, în mână la tine, pferd
rappe hufe… cal bătrân cu copite. Deutsche… pfeife in gaffen… di
teifel… dă drumul curierului. Nu te mai uita la mine ca un brauten la
măritiş. Împăratul nu auzea nimic. Se uita la cei doi ca la nişte stafii.
Nu se poate, Sissi a mea, frumoasa de la Witelschbach… Nu, nu e
moartă. E o farsă, totdeauna a glumit. Nu era singură, era cu
77
unguroaica, cu contesa, prietena ei cea mai bună…! Cum, cum îi
spunea?… Irma Sztary, la dracu’. Nu trebuia lăsată singură. Acolo
sunt mulţi nebuni din toată lumea. Elveţieni, neutri, turchisen
rahaten… în mă-sa cu Wilhelm Tell… protestanţi verruchte, idioten.
Iau numai banii de la noi, poliţai neutri, ha, ha. Se fac că nu văd. Herr
hauptman, schnel telefunken telegramm la Geneva. Vii cu răspuns
clar, oficial. Domnule, nu ştiu cum vă zice, iertaţi, e scrisoarea
Împărătesei Sissi, e scrisul ei, cu mâna ei. Am primit-o personal de la
un ofiţer de la grănicerii noştri. Omul era răvăşit, plângea. Superiorul
lui se afla acolo, la Geneva. Se plimba pe chei. Aştepta un vas de
croazieră. Şi Împărăteasa la fel. Era la braţ cu contesa aceea maghiară.
Purta o umbrelă mare, colorată, un schirm de ăl nemţesc. Deodată s-a
apropiat de Împărăteasă un individ, un macaronar italian, un
piemontez, o brută cu o figură lombroziană. Scurt, cu faţa lăbărţată în
riduri mari. Un fel de şanţuri săpate. Buze răsucite de urangutan. Un
exaltat, un ţăcănit. Un anarhist vizat, de altfel, şi de autorităţi. Nu ştia
de împărăteasă. Aştepta un alt cap încoronat, prinţul de Orleans, care
nu a mai venit. De împărăteasa Sissi a aflat din ziare. Stătea într-o
locantă pentru turişti. Bea un swartz şi se frământa nervos. Se uita pe
chei ca după un vânat. Deodată a văzut-o pe împărăteasă. Şi-a tras pe
ochi pălăria de clown, imitaţie a la Chaplin, şi s-a repezit spre cele
două femei. Maghyar Sztary, însoţitoarea, când l-a văzut, s-a speriat şi
a rămas în urmă. Individul, cu o şurubelniţă triunghiulară în mână, s-a
băgat pe sub umbrelă şi a izbit direct în inimă. Frumoasa Sissi nici nu
a realizat ce s-a întâmplat. Pe moment a mers şi s-a urcat pe vasul care
aştepta la chei. De abia acolo, contesa Sztary a văzut rochia plină de
sânge. A început să ţipe. Regina i-a făcut semn să tacă. A cerut ca
vasul să se întoarcă la mal. De acolo a mers la hotelul unde stătea,
Beau Rivage. Când au venit medicii, încă mai vorbea. A scris repede
câteva rânduri. Vocea, încetul cu încetul, se stingea. A murit după o
oră una dintre cele mai frumoase şi triste femei. A fost Împărăteasă
78
fără voie. Franzen, nu mai mototoli hârtia în mână. Eşti, la dracu’,
Împarat şi, slavă Domnului, au trecut peste 50 de ani de când călăreşti
scaunul ăsta mare. Dacă adăugăm şi timpul de la celălalt tron de lângă
baie, vreo patru ani, e în cap funfen vier. Un papă lapte-weichling să
domnească cât un şah persan!? Hans, ştii, îţi trec cu vederea glumele
proaste, dar azi, te rog, adună-te. Cu statul pe tron ai dreptate. Cred că
am să-l ajung pe regele ăla francez care se credea sonne-koning. Da,
era soare şi a crăpat murdărind pantalonii. La dracu’, mă faci să râd.
Mă gândesc că dacă erai acolo, cu cada… Da, da, timpul nu-i trecut.
Mai ai de domnit. Vine şi războiul, dar eu am să plec. Nu, Hans, hai
lângă mine să plângem amândoi. E zi tristă, cea mai tristă din viaţa
mea. Nu cred că o s-o pot vedea în sicriu. Să faci tu ceremoniile acolo
jos, în cripta imperială. Nu ştiu cum să-i anunţ familia de la
Witelsbach. Nici nu ştiu cine mai trăieşte acolo, în Bavaria. Franzen,
să nu jucăm rolul de popi papistaşi, să nu fim iezuiţi. Tu, când ai fost
acolo, nu trebuia să te căsătorşti cu regretata noastră Sissi. Era sora
mai mare, cu ea te-ai fi potrivit foarte bine. Ai încălcat regulile cu
bună ştiinţă. Erai împărat, puteai face ce vrei. Sissi nu era de măritat
cu tine şi cu tronul tău. Era o fire liberă, o adolescentă. Ştiai ce aspre
şi ursuze sunt regulile la Schonbrunn. Să ştii că familia lor a suferit
mult când le-ai luat-o de lângă ei. Nu mai vorbesc de tatăl ei, care o
iubea mult. Era lumina ochilor în casa lor. Le-ai luat-o. Ştiai şi cine este
împărăteasa Sofia. Da, o fiinţă care nu ştie să glumească. Pe toţi i-a
ţinut din scurt. Da, şi pe răposatul Împărat. Pe toţi copiii noştri i-a luat
să-i crească numai ea. N-a fost bine. Nu am zis nimic. Nu a avut nici
un ajutor de la mine. M-am purtat ca un idioten. Sunt singur. Nu mai
am pe nimeni. Hm, dar metresa Schraten!? Are grijă de tine de ani
buni. Te pomeneşti că-i faci şi un testament. Nu vorbi prostii. Nu am
timp de aşa ceva. Şi nici nu se poate. Sigur nu se poate. Împărăţia e
una dualistă, cu două capete şi doi adleri. Da, doi vulturi care stau gata
să se sfâşie. Mă faci să râd. Şi ruşi şi nemţi, toţi au numai vulturi. De
79
fapt, nişte orătănii care se hrănesc numai cu carne. Exactamente nişte
fiare. Aşa este şi vine războiul. Şi ei simt aceasta. Au şi început să sară
din stemele cele caraghioase. Şi tocmai la spartul târgului, ungurii vor
să-i adune într-o stemă a lor cu trei capete de vulturi! Unul, cel din
mijloc, va vorbi mogyoro, altul osterreichisch şi al treilea va fi cianga.
Nu, nu-i bine. Eu zic că toţi vor vorbi în esperanto. E vorba, Franz, de
un Imperiu nou. Vor aduna tot ce rămâne din cel austriac, rus şi
german. Trebuie o limbă internaţională… Sigur, sicher fest jawohl,
dar turkin-turkisch unde, ce ea cu ea? Aaa, da, jawohl kaiser, sunt
turkei în Bosnia, Herţegovina, Albania şi chiar în Buda. Da, da, de la
Mohács încoace. Un bluementop-mischmasch mai ceva ca un gulaş. E
bravissimo. Dar cu olahii ce vor face!? Olahii au acvila lor de pe
Carpaţi. Va zbura peste Transilvania şi va da jos orătania ungurească
chiar la Budapesta. Ai dreptate, ce nu putem face noi, vor face valahii
tăi. Hans, tu eşti un vizionar, un schauspiele. Să ştii că vom avea
nevoie de rumainisch soldaten. Sunt impetuoşi. Nu vor da înapoi
pentru Transilvania şi nici pentru acel frumos ducat care este
Bucovinen land. Nu ştiu, dar parcă îmi pare şi bine, dăm cu ungurii de
pământ. Da, dar până atunci ne stau în coaste aici, pe pământ ca niste
şacali. Mai rău, îţi spun eu, eu care-i cunosc nu de la parăzi cu
pampoane şi ledunci, îi cunosc de jos, de pe moşia lor. Am fost acolo
ca serv. Sunt nişte hiene, mai ales grofii din Transilvania. Ies şi ziua şi
noaptea la pradă. Iau şi ce nu putem noi căra. Ne atacă din spate. Ţi-am
mai spus, nu-i cruţa nici pe secuii lor. I-au maghiarizat şi până acum,
dar a fost mai încet şi de durată. Azi sunt grăbiţi, au nevoie de bani.
Legea lui Banffy – nu-i cruţa deloc. Secuii sunt înstăriţi, au
meşteşuguri bune şi bănoase. Reforma fiscală e numai în favoarea
grofilor. Cine nu plăteşte… îi smulge tot şi-l face iobag. Acum vor
înţelege secuii cu adevărat ce înseamnă Austro-Ungaria! Ha, ha,
monarhie bicefală. Facem şi noi ceva, noi habsburgii milenari? Nu
mai vorbim de olahi, szerbi, slovaci. Ăştia sunt de mult în gura
80
grofilor. I-am ajutat pe madjar-ungar să zdrobească toate răscoalele
din Transilvania. Ştiu, ai sânge de olah. Da, dar şi de kukenschwabe.
Asta m-a ajutat să văd ce fac ăştia, moghyoro, cu iobagii olahi şi chiar
cu secuii. Bobâlna, Dosza, curuţii, dar mai ales răscoala din Munţii
Apuseni, de la 1784. Sunt aici nişte stampe şi nişte medalii bătute cu
capiii răscoalei. Da, ştiu de la groswater, medalia bătută în aramă cu
acel olah, Horia. Chipuri dârze şi pline de trăsături care nu prea
semănau a iobagi. Inutil, Kaiser, austriecii au venit cu tunurile şi cu
regimente de elită să-i salveze pe mizerabilii de grofi. Judecata am
făcut-o tot noi. A fost acolo un consiler personal al Împăratului.
Execuţia pe roată am lăsat-o pe mâna moghyorsag. A fost un supliciu,
o batjocură a ceea ce se cheamă om. Şi armata noastră îi păzeau când
ciopârţau trupurile în bucăţi! O ruşine pentru un Imperiu cu şcoli şi
universităţi, cu muzicieni mari, cu săli de operă şi teatru în mijlocul
Vienei. Ajunge, ştiu, şi eu merg la operă. E unică. Nu ne întrec nici
italiener frosch. La dracu’, un broscar l-a omorât pe măreţul Mozart.
Inegalabilul înger al muzicii… Nici nu vreau să aud de ei. Da, dar vezi
că au şi mogyorii ăştia pe Liszt. La dracu’, ce ungur, născut la
Raiding, maica-sa Lager! E botezat Franz şi moghyoro i-au zis Ferenc.
Aşa şi mie – Hans... eram Horvat, Husar, Hanszorok sau Fekete, la
dracu’ cu limba lor care-ţi distruge şi dantura. De ne-am opri aici. În
liniştea lăsată peste castel şi grădini, s-au auzit pe sală paşii
şambelanului. Venea şi călca cadenţat ca orice imbecil cu uniformă. A
intrat şi a înmânat Împăratului tabelul cu ordinea cermoniilor de
înmormântare. Trebuia semnat. Omul a tresărit ca o pasăre împuşcată
în inimă. S-a lăsat, mai bine zis, a căzut ca un pietroi pe scaunul de
lângă el. Nimeni nu a mai scos un cuvânt. Se auzea cum bate ceasul
din turnul catedralei Sfântul Ştefan. Câte amintiri… Cu mâna a făcut
semn brigandului să plece. Auzi, ăştia toţi, ascultă Hans, vor numai
ceremonii. Îl pun şi pe calul meu pe listă. Eu zic să laşi un testament şi
pentru cadă. Cu tot ceremonialul imperial. Să cânte marşul funebru al
81
lui Chopin. Da, şi cada să fie umplută cu apă. Să facem baie în văzul
întregii curţi. Atunci vor vedea cine sunt eu… Hans, e bine că suntem
împreună. Îţi dai seama că nu am cu cine mă consulta în chestiunea
asta cu ungurii. Sissi e în inima mea, la fel şi Rudolf. Au avut
amândoi o slăbiciune pentru unguri. Li s-a părut că au o fire dârză şi
romantică în comparaţie cu scorţoşii de imperiali, tipicari şi ordonaţi.
Nu a înţeles cât sunt de sălbatici. Nici o mie de ani de creştinism nu au
reuşit mare lucru cu ei. Aşa cum am spus, sunt migratori. Au în sânge
cruzimea strămoşilor. Da, dar celţii, francii, germanicii, anglosaxonii,
sunt şi ăştia cruzi. Nu mai zic de vandali. Da, dar au venit peste un
strat de civilizaţie roman. Nu uita de gali, etrusci… Uite, olahii tăi au
la bază stratul tracilor, al dacilor care s-au întins de la râul Tyras până
la Bratislava. Au fost războinici mari. Scriu şi grecii antici despre ei.
Au avut un avantaj încă de la începuturi – un singur zeu, unul
Zalmoxis. Cu preoţi ca la egipteni. Când au venit romanii peste ei,
erau mulţi creştini acolo. Iisus Hristos, tot un singur Dumnezeu. Nu a
trebuit sabia, ca la mogyorsag. Ştiu, am citit nişte cărţi scrise chiar de
un savant de al lor, care a mers pe urmele migraţiei până în podişul
Valdai. Le-a găsit originile cele adevărate. Când au intrat în Câmpia
Panoniei, stratul de acolo nu era roman, ci hunic. Nu a avut cine să
absoarbă securea de piatră şi carnea crudă. Ştie cineva scrierea lor? ca
la vikingi? Au ungurii alfabetul lor propriu? Ugro-finici, şi cu asta am
terminat. Alfabetul latin, la unguri, a venit târziu, odată cu papii de la
Roma. Eu sunt un om călătorit, am stat mulţi ani acolo. Olahii au lucrat
cu romanii încă cu sute de ani de la venirea lui Traian. Era o ţară
bogată: grâu, vite, aur, sare… Comerț, nu glumă. Creştinismul l-au adus
chiar aceşti negustori şi soldaţi. Se cunoşteau bine. Inginerii romani
le-au construit poduri, castre încă înainte de a duce războaie. E o
poveste de o mie de ani. Ştiu, dar văd că vrei să mă faci şi pe mine
valah rumainshen. Nu ar fi fost rău deloc, acum ai fi ştiut ce să faci cu
ungurii care îţi cer să muţi capitala la Budapest. Wissen, bekanntlich,
82
die teifel, sprachen idioten. Ştiu bine ce vor. Ne cred slabi,
madjarisch-ungarischen ăştia...! S-a suit siege-kutschboch-capren în
copac. Sire, sunt serios, luaţi în seamă ce vă spun. La Budapest ne
trebuie spionen. Trebuie să le aflăm eselei, măgăriile care le fac cu
banii luaţi de la noi. Să-i înfundăm la zuchthausier-gefangnis pe
Banffy şi toţi inspectoren. Uşor, trebuie să ajungem la her Andrassy.
Facem ca francezii… punem nişte jurnalistiken pe urmele lor. Acolo,
la Paris, au căzut şi miniştri şi guverne. Scandalul e totul. Da, dar
deutschen staatsburgherun sunt mai grei de cap. Mai grei, dar, când
prind şpilul, nu mai dau înapoi. Trebuie o campanie cu câteva ziare
plătite, dar bine. Cu banul dai de pământ şi cu diavolul. Împăratul se
scărpină cu lista de ceremonial pe după cap. Hm, nu prea am făcut
treaba asta. Lasă zuschnitul – faxen deoparte, nu eşti un fraulein de
măritat. Acum toată lumea foloseşte ziarele, telegraful şi telefonul.
Zvonul face totul. Şi să nu crezi că primus ministerium este vreun
călugăr cu jurământ la muntele Athos sau la Sfântul Benedictus! E un
schwindler, jongleur, ein spitzbube de drumul mare. Ba, o să punem
pe urmele lui şi nişte spitzbuben mai mici care nu pot fura cum trebuie
din cauza lui. Vânătoare cu spitel moghyorsag…. Când sunt copoi mai
mulţi, îl doboară pe cel mare. Hm, parcă văd haita, la dracu’, râdem
tocmai acum. Mda, am o rugăminte la tine, te ocupi tu de geschaftenul
ăsta. Te pricepi, nu prea ai sânge de neamţ. Posse, donnerwater,
deutsche, sunt mari stehlen, fură şi cară nu cu căruţa, ci cu vagoanele.
Cei mai mari hoţi din Europa. Bine, bine, să nu audă vetter kusin
Wilhelm al nostru, că porneşte războiul. Să-i lăsăm pe nemeţii ăştia,
mă ocup repede de ungurii noştri, care acum stau zi şi noapte în
Parlament. Îi iau de acolo gramadă. Ia, iawohl, herzig, eşti cel mai
nimerit. Treaba va fi uşoară dacă gorgounul cel cu ochii de foc mai
este acolo. Este, nu pleacă insecten nici o secundă. E trimis special de
olahi. Stă acolo până când Andrassy va mai schimba ceva din legea
maghiarizării. Să lăsăm gluma, grofii vor cu orice preţ să-i facă pe toţi
83
unguri. Împăratul a rămas mult timp pe gânduri. S-a sculat de pe
scaunul cel mare şi a făcut mai mulţi paşi. S-a apropiat de Hans şi i-a
pus mâna pe umăr. Pe împărăteasă, dragul meu jungendfreund, o
înmormântăm cu multe lacrimi în cripta familiei imperiale. Măcar atât
să facem pentru iubita noastră Sissi. O vor plânge mulţi. A ştiut să se
facă iubită de toţi cei care au văzut-o şi o singură dată. Te fascina pe
loc. Da, her kaiser, ăsta este un dar de la Dumnezeu. Nu uit când am
fost în suita ei, în mijlocul olahilor mei, la Herculane. Au primit-o cu
pâine şi sare şi cu butelca de lemn plină cu şliboviţă aurie. A gustat cu
toată naturaleţea. Un ţăran în costum naţional şi cu mustăţi albe, i-a
pus după gât un prosop mare şi înflorat. A primit în dar o cămaşă şi o
fota naţională de olah. Pe cap, o maramă albă cu broderii ţesute în fire
de păianjen. A bătut din palme şi s-a bucurat ca un copil. Nu a trecut
mult şi de la hotel a ieşit îmbrăcată în costumul acela de rumannin.
Arăta exact ca o domniţă de demult a valahilor. Parea ieşită dintr-o
pictură votivă a meşterilor valahi. Femei şi copii îi sărutau mâinile ca
la o împărăteasă de-a lor. Venea din basme. Grănicerii erau tot din
olahi. Au salutat-o cu deviza latină more, maiorum, virtus rediviva
romana! Nu s-a suparat o clipă. A luat salutul ca pe un mare omagiu
adus familiei imperiale. Spionen moghyorsag se holbau şi notau
mereu în caraghioasele lor notizbuch. Îşi băgau capul sub pălării şi
arătau spre împărăteasă că nu a înţeles şmecheria olahilor sperjuri.
Aici e vorba de arulas-verrat. Ştiu, Sissi a noastră a râs în hohote.
Domnilor, cine mă iubeşte din inimă, nu mă trădează niciodată!
Râzând şăgalnic, s-a apropiat de grupul de corbi-rabe şi le-a cerut să
vadă ce au scris în carnetele lor cu învelitoare din piele de crocodil.
Grupen moghiorsag au rămas cu gurile căscate. Înghiţeau din greu, ca
un batlanen-reiher cu broasca în gură. Părând surprinsă, a zis într-un
râs cristalin, că a uitat că e secret de stat, einen verbrechen, da, da
crima missetat. Suntem într-un pericol mare – in gefahr bringen. Uite,
o să-i pun pe aceşti grenzsoldaten să mai dea odată onorul, cel cu
84
renaşterea virtuţii romane. Strigăm cu toţii, haideţi, să auzim: virtus
rediviva romana! Imperiul nostru e în locul celui roman. E o mare
onoare-ehrenwort, nu uitaţi! Doamne, ce zi a mai fost atunci la
Herculane, staţiune de vis. Nu, n-am uitat, te rog kleinen Hans, nu mai
învârti grossmesser în inima mea. E destul, am făcut mari greşeli în
comportarea mea cu Sissi. Cel mare Got, să mă ierte. Numai El mai
poate să mă scoată din iad – holle în care sunt. S-au terminat
ceremoniile, hai jos la cripte să ne rugăm şi să plângem împreună.
Peste castel venise noaptea. Luna albă de septembrie văruia în cretă
umbrele prelungi ale turnurilor. Nu se mai auzea decât foşnetul lin al
păpurişului din lacuri. Se apropia ziua. Prin lumina verde - cafenie au
trecut spre apus un cârd de cocori. Se roteau în cercuri cu strigăte de
copii rătăciţi. Trecuse ceva vreme. Mai mulţi ani la rând. Cei doi, în
fiecare zi, încă se rugau la sicriul îngropat în cripta de piatră vişinie.
Într-o zi, era duminică, se facuse ziuă. Lumina lovea cu putere în
vitraliile colorate. Din nou, un călăreţ intra pe poartă cu o veste
teribilă. Prinţul moştenitor Franz Ferdinand a fost asasinat la Serajevo!
Împăratul a tresărit. Tâmpitul, nu trebuia să se ducă acolo tocmai
acum. Erau destule semnale rele. Hm, nepotul meu cel grăsuţ – mein
rundlich, şi-a luat iubita şi s-a dus. Credea idioten că e un sejur de
plăcere. Lasă, Franz, că oricum nu prea îl aveai la inimă. Sigur, nu o
face pe-a dummkoft, că nu eşti deloc prost, ştii că Rudolf era
adevăratul urmaş la tron. Lui ăsta i-a picat para în gură după
Mayerling. La dracu’. Nu, nu e bine zis, îţi spun eu cum zic valahii la
treaba asta. I-a picat pasat în lapte – milch. Adică îţi vin toate aşa, pe
gratis. E bine zis, dar acum trebuie să iei o atitudine grea faţă de
moartea lui. E Herţegovina ta, ai acte pe ea, răspunzi. Ştiu, dar grav
este, şi sunt sigur de asta, că scumpul nostru cusin Wilhelm va cere să
declarăm şi să intrăm în război. De mult aşteapta un motiv. Adică, un
un vorwand-pretext. Da, ne suflă în ceafă. La dracu’, idioten, tocmai
acum. Adică, un idioten mort şi unul viu.! Nu, nu e bine să intrăm în
85
război. Cu cine ? Nu e vorba de Bosnia-Herţegovina, e vorba de
Serbia. Nu înţeleg, atacul a avut loc la Belgrad!? Nein, nu fi
stumpfsinnig, ucigaşul este un studenten sârb, Gavrilo Princip. Nu
spune dacă era un anarhist sau un exaltat, un nebun naţionalist. Nu
mai are importanţă cine şi cum este. La dracu’, faptul s-a împlinit.
Împăratul vorbea singur. Morţi şi doliu… prea multe în ultima vreme.
Copilul Sofiei, mort la Budapesta, madjar-ungar, un blestem pentru
noi. Clătina din cap cu amărăciune. Nimic nu a ieşit bine. Apoi
moartea tragică a lui Rudolf, mama şi, la urmă, Sissi. Acum şi idioten
Ferdinand. De crăpat, putea să crape la o vânătoare, la un chef cu mult
şnaps, dar nu la Serajevo. Nu, nu am cum să închid ochii la treaba
asta. Nu e numai belicosul Wilhelm, ci şi madjarii ăştia cu pampoane.
Cred idioten, cretin-schwachsiningen ungar, că acum le-a sosit
momentul să facă Hungaria mare. După ei ar trebui să-i îngropăm de
vii pe szerben, olahi, slowachis, slovenisch. Ce ar fi, sire, să-i lăsaţi pe
madjarii ăştia, cu Andrassy în frunte, să-i atace pe sârbi. Să-i
manevrăm astfel ca ei să intre fără o declaraţie de război. Tacit, le
cedăm lor Serbia şi Bosnia Herţegovina. Da nimic scris, nimic oficial
la început. După ce intră acolo, anunţăm că noi am fost puşi în faţa
unui fapt împlinit. Sigur, ar fi ceva sher gut. Nu ungurii sunt
problema, ci, cum am spus, Wilhelm, kaiserul cel neobosit şi generalii
noştri cu piept bombat. Nu vor să fie mai jos decât vonii prusaci. Hm,
la dracu’, dar nu ne-ar lăsa nici populaţia din Osterreichisch. Toţi vor
război. Auzi, nişte nebuni, s-au săturat de pace. Nici sârbii nu sunt mai
breji. Gavrilo al lor este un heroisch naţional. Chiar de ar cere
guvernul lor să rămână neutru, îi împing de la spate ruşii. La ăştia,
russin, de când sunt, le place mult krieg. Din asta au şi trăit, încă de la
Ivan cel grozniîi. Beau vodken şi vor krieg voina. Nişte criminali
amestecaţi cu mongoli. Au răsturnat toată Europa. Mda, ţarul
pravoslavnic, uns de Dumnezeu încă de la naştere, vater-folken, nu va
scăpa momentul. E în alianţa cu franzose-englander şi vor să pună
86
piciorul în Stambulul turcesc. Nimic de zis, dar nu va fi uşor. La
dracu’, Balcanii – un butoi cu pulbere. S-a văzut… două războaie şi
nu s-a rezolvat nimic. Ba da, sire, olahii lui Carol au ieşit bine de tot.
Sunt cei mai tari acolo. Mai tari şi decât grecii şi ceilalţi la un loc. Da,
prusacul ăsta o să ne dea bătăi de cap, dar acum avem în faţă
asasinatul lui Franz Ferdinand. Un foc de pistol tras de un nebun
aprinde lumea. Da, dacă la cârma lumii nu ar fi alţi nebuni mai mari.
Hans, micuţul meu băieş, mai bine te făceam de la început un veritabil
clown. Îţi stă bine şi ai talent. Te numeam oficial şi aveai un grossen
salariu. Nici curtenii nu aveau ce să zică. Puteai să-i tăvăleşti prin
toate colţurile. Mare distracţie ar fi fost. Da, sire, mi-ar fi plăcut, dar
oamenii tăi sunt ranchiunoşi. Nu mai vorbesc de madjar grofi. Mi-ar fi
pus în mâncare multă paprica amestecată cu rattengift, să mor cu
spume la gură ca un şobolan din magazia lor plină cu schweinezucht.
Nişte imbecili. Stau toată ziua lângă Ilona lor la kochin şi înghit
stuuckhen gross die schwein. Schmaiz ein brot, adică unsoare pe pâine
cu şnaps madjar. Răsucesc mustăţi şi bat pinteni ca un hahn – cocoş.
La grosmutter cu ei… nu scăpăm de război. Îi vom pune în prima linie
pe soldaten mogyorsag. Se vor repezi cu piepturile bombate. Şi,
bineînţeles, vor ataca întâi cu ritter-huzarok. O să-i cureţe serbesch cu
maschinengewehr date chiar de noi. Da, o să fie bine, războiul nu se
mai duce cu honved cu sabia scoasă pe flachland. Pe câmpul de luptă
au apărut acum tranşeele şi cazematele înzestrate cu tunuri şi
masingewer. O să-i toace şi o să-i facă knackwurst. Şrapnelul şi
grenada de mâna, ha, ha, Franz, scot fum mult. Scot şi schije multe, ca
un vârtej de fier. Va fi cel mai greu război. Au apărut şi flugzeug.
Moartea va cădea din cer şi de pe pământ. Şi de pe apă… Nemţii ăştia
au fabricat panzerkreuzer cu zeci de tunuri pe ele. Spionii noştri au
aflat ca cusin kaiser lucrează la o maşinărie care să meargă pe sub apă.
Îi zic unterseeboot. Ha, ha, adică e unter, nu are grad de offizier, e sub
wasser. Înghite ca prostul la apă. Nu, tocmai că nu, are motoare mari
87
şi pereţi dubli de oţel. Hm, e ca un sufertaş plin de suppe de la
madame Milka, de peste drum. Hans, nu e de râs, e o maşinărie
ascunsă ca un crocodil cu solzi. Loveşte fără să o vezi. La dracu’ cu
deutsche ăştia, scot tot felul de donnerwetter. Mereu s-au bazat pe
maşinării… Aşa-i, dar nu e de ajuns, de-ar merge şi singure. Mai este
şi omul soldat care luptă. Hm, ştiu asta, şi tocmai aici e punctul nostru
slab. Armata noastră e formată din mai multe naţiuni. Ce zici, kleinen
Hans, dacă ne atacă rumanische, soldaţii lui Carol, trec munţii şi intră
în Transilvania! Die teifel, ce întrebare! Singur ai spus că toţi olahii
mei trec de partea lor. O clipă nu mă îndoiesc. Sire, de asta le e frică
cel mai tare la tembelii de grofi. Gluma cu insecten gorgoun nu e o
simplă posse, e o parabolă, e un mare wahrheit. Da, dumnealor ştiu că
s-au purtat mizerabil cu olahii. N-au făcut numai şicane, ci şi crime
sălbatice. Nici un popor din Europa nu a tras pe roată oameni, nu i-au
ars cu fierul roşu, nu au smuls carnea să o dea la câini. Ştiu, îi cunosc
bine de tot, au ordalia, ordaliile la judecata lor. Câştigă procesul cel
care duce 30 sau 50 de metri apa clocotită în gură sau în mână un fier
greu înroşit în foc. Hans, cine sunt, de fapt, maghiarii ăştia…!? Ne-am
bătut pentru ei de multe ori cu turcii. În ’48 s-au răsculat împotriva
noastră. Recunştinţa, sire… Da, moghyorsag, în loc de duel cu sabia
sau pistolul, dumnealor cu… Ordaliile sire, v-am mai zis. Primitivi, la
dracu’, în ograda noastră. Mai mult, sunt bicefali. Un vultur e al lor. Şi
tot iau de la noi, să-l îngraşe. Când va cânta cucurigu mai tare, o să
dea cu orătania noastră de pământ. Da, da, să facă imperiul lui Atilla
la loc. Indivizii ăştia trăiesc în trecut şi e grav că ne-am aliat cu ei. Nu
ne-am aliat, ar fi bine. Suntem aceeaşi împărăţie cu două capete… şi
unul vrea sa fie mai mare. E destul de trist Franz. Şi în ceasul ăsta
greu va trebui să mergem la război cu ei, cu nemţii lui Wilhelm… şi
cu turcii! Nu-i uita pe bulgarisch, când dau din cap la da, zic nu. Nu se
poate, ce sunt tâmpiţi? Nu, nu sunt, dar au capul greu şi nu dau de
două ori din el. Fac economie. Aşa o fi, dar sunt înarmaţi de germani.
88
Au ofiţeri germani la comandă şi-i urăsc de moarte pe olahii tăi. La fel
madjar-ungaren. Ascultă, fără Transilvania domnii grofi sunt nişte
gâini jumulite. Ha, ha, mai rău, nişte potăi aruncate la groapa de
gunoi. Vor schelălăi în zadar. Biradalom mogyorsag nu va mai fi. Nu
vor rămâne nici cu acele castele în care au amestecat, după ureche,
toate stilurile văzute pe la Paris şi la noi. He, he, vrei să spui că le
place barocul. La naiba, Hans, nu vorbi prostii, barocul e o şcoală de
înaltă ţinută. E fastuos şi trebuie mult rafinament. Ei, atunci, se
cheamă că baronii ăştia cărora le zicem pe nemţeşte freiherr, rămân
aşa. Cum aşa, adică cum!? Aaa, înseamnă că nu ştii ce înseamnă la
olahi cuvântul fraier. Cred că l-au luat tot de la nemţi, adică
ungezoghen. Nu, nu este aşa… ungaren nu sunt constructori. Sunt
migratori. În Europa, marii arhitecţi sunt froschen italieren. Au în
spate două mii de ani de şcoală romană. Peste tot au ridicat poduri,
viaducte, clădiri, castre. Broscarii ăştia sunt cei mai buni arhitecţi. Şi
noi am construit cu ei. Numai că aici au găsit un stil gotic. Au trebuit
să ţină cont de el. Sire, să ştiţi că în Transilvania un grof din ăştia a
pus pe arhitecţi să-i construiască un castel care să se învârtă după
soare. Zu viel, nein, la dracu’, ce e morişca de la messe jarmark! Nu,
sire, e o poveste de amor. E de tot interesul. Groful nostru Ugren-
unguren ajunge ambasador la russin. Acolo se îndrăgosteşte de fiica
ţarului. Nu e de mirare, ăştia fac la kinderei ca feldhase. Da, iepuri de
câmp, dar fiica asta era de o frumuseţe răpitoare. Ungaren înnebunit
pune la picioare toată averea lui şi un castel. Da, da, care se învârte
după… Da, schlos este gata sus, pe un deal mare … cu geamuri multe
pe toate părţile. Bate soarele şi pe vreme întunecată, nu mai zic de
iarnă! Era mai bine să facă burgul din lemn şi să-l învârtă cu un
scripten. Nu, nu a mai fost nevoie. Fiica ţarului nici nu a călcat
vreodată pe acolo, pe la Zau. Ungaren grof a fost refuzat. Olahii au
glumit tot timpul pe seama acestui uberschnapt. Ziceau că drăcia de
sus se va învârti când rusoaica cea frumoasă va veni ca o zână să stea
89
în clopul cel rotund. Da, aşa da, o zână ein fee poate cu o baghetă să
facă tot burgul să zboare. Şi groful să se uite cu gura căscată. Este
interesant ce discutăm, her badewarter, dar pe grofii ăştia noi i-am
urcat în copac. Totul s-a făcut cu ajutorul nostru. Asta-i tragedia care
ne macină de multă vreme. Nu-i nimic mainen Kaiser, Austria
milenară va rămâne. Îl are pe genialul Mozart şi Dunărea albastră şi
lumina împărătesei Sissi. Să nu uităm, sire, nu ne-a putut bate
Napoleon. Mereu am găsit soluţii. Nu uitaţi, mereu vom avea un
Metternich… Da, atunci eram aliaţi cu duşmanii de astăzi. Franţa era
singură. Acum taberele sunt prea mari. Duşmăniile şi pretenţiile fără
margini. Kleinen Hans, ai auzit de colonii? Da, ştiu, nu mă lua de sus.
Am colindat lumea. Nu sunt un bauerin sau un adelige legat ca un
ochse rindvich-bou de moşia lui. Să mă scarpin în cap, să văd dacă
plouă. Ţărani, nobili, nişte idioten. Da, dar fără ei nu putem trăi. Mă
faci să râd… grofii nu au muncit niciodată. Mereu au avut iobagi. Nu
vor mai avea. În Transilvania nici într-un caz. Se duce dracului
Ungaria lor Mare, madjar ungaren einen schweinezucht. Fumurii de
huzaren. Sire, sunt cu totul respectuos, dar madjar ăştia cred că i-a
făcut mă-sa odată cu calul. Einen ungaren, einen pferd. Moaşa
lucrează la doi. Întâi calul şi pe urmă, la dracu’, cum le zic olahii la
mogyor, un nume ciudat! Aaa, era să uit, bozgor, ceva intraductibil. O
poreclă, ein spitzname, ştanţă, ca la marcarea cu foc. La dracu’, o
înjurătură pentru cineva urât şi rău. Se prinde de madjar ca o stanzen.
Nu le-o mai poate scoate nimeni. În germană am putea traduce
cumva…!? Nein, nicht, unertraglich, imposibil şi niciodată. Nu se
poate, limba germană are cele mai multe cuvinte. Are, dar nu are
metaphorisch ca la olahi. Intraductibil şi nemaipomenit. Când li se
zice aşa, ungaren vede roşu înaintea ochilor. Aaa, mogyorsag sprachen
rumanische… Sprachen, chiar dacă nu le place. E bine că nu le place.
Să vedem cum vor lupta în război cu soldaţii români, sârbi, slovaci,
cehi în regimentele lor. Împăratul îşi frecă mâinele. Da, da, în linia
90
întâi merg ăştia, bozgoren. Ha, ha, e zer gut. Hans, am azi o poftă de
mâncare, dar nu orice. Ceva de la olahii tăi, truthahn la cuptor. Stropit
cu vin. Aaa, clapon hrănit cu nuci şi rom, împănat cu schneken. Mă
ling pe degete. Aşa cum se vor linge pe spitze madjar de Transilvania.
Da, Hansen, mâncăm truthan la tavă cu vin, tot de la olahi. Să ne
distrăm astăzi pe seama grofilor ăştia, speriaţi de un gorgoun.
Perfectum sire, vom bea şi vom închina câte un kelch glas în faţa
acestui tablou al lui Sissi. Da, şi l-a facut singură. Eram tineri, Hans.
Totul e gol în jur. Ar trebui să mergem şi să-i zdrobim pe unguri. Nu
ar ridica nimeni un deget pentru ei. Îi urăsc toţi. Ăsta e adevărul care
stă în noi de multă vreme. Împăratul a rămas mult timp pe gânduri.
Căzuse într-un fel de letargie. Se adunaseră prea multe asupra lui.
Această stare se repetase des în ultima vreme. Într-un timp şi-a
revenit. S-a uitat lung la omul din faţa lui. Hans, şi acum idioten enkel
la Serajevo. Sire, am uitat, a venit ultimul raport. Cu un gest moale a
luat hârtia în mână. La dracu’, putea să scape. La prima tură prin oraş
a reuşit să zvârle grenada din trăsură. A explodat printre nişte copaci.
Idiote, credea că este o distracţie. Se arăta berbant… S-a întors cu
trăsura pe acelaşi drum. Atunci a ieşit cu pistolul în mână cretinul de
sârb. Politzmen nimic. Nişte idioten plătiţi de la Viena. Fluierau cu
ţicnalele ca după iepuri. Nu mai are importanţă. Serbisch îşi făcuse
datoria. Era un anarhist cu şcoală venit de la russien. Acolo fierbe un
cazan al diavolului. Răscoale şi revolte, una după alta. Dragul de Ţar
nu ştie decât să scoată cazacii să umple străzile de sânge. E grav ce se
întâmplă acolo. E şi mai grav că, acum, un urmaş al Romanovilor se
lasă condus de un călugăr analfabet. Un bandit, un şnapan venit de
prin fundurile Rusiei. Un şaman, un iluzionist de circ. Avem
informaţii că prin hipnoză, adică prin ochii lui de lup, vindecă pe fiul
Ţarului. E unicul moştenitor al tronului. Încolo, numai fete. Are o
boală de sânge. Nu poate merge. Ţarina şi toată curtea e sub influenţa
acestui călugăr zdrahon. Intră şi se roagă la patul prinţului bolnav.
91
Apoi face, sub rugăciune, nişte masaje. Copilul îşi revine un timp. E o
şarlatanie curată. Sire, acolo nu au doctori, de se adună toţi
vrăjitorii…!? Au, dar Ţarina, şi chiar îmbroboditul de Nicolas, nu dau
voie la nimeni. Spun că sunt nişte neputincioşi în faţa călugărului
Rasputin. Ce nume… Da, uite aşa, acolo, în gros russien, se întâmplă
lucruri ciudate. Şi mai rău este că ţarul se consideră un apărător şi
eliberator al creştinilor din Balcani. Toţi nebunii îl cred până la
fanatism. Iată plămada de unde a ieşit studenten Gavrilo Princep. Un
pistol şi pulberea s-a aprins. Trebuie să declar război, sau să intru
direct în Serbia, ca să ajung la Serajevo. Teritoriile noastre… Sunt
obosit şi generalii mei războinici au venit, într-un fel, să mă someze.
Au adus declaraţia de război cu ei. Se vedea de la o poştă că e dictată
de la Berlin. Toţi erau scorţoşi şi capul de tinichea. Mă priveau ursuz.
Le-am luat einen wisch şi am stat cu pleivasul în mână. L-am trecut de
mai multe ori pe deasupra. Mă opream. Le auzeam răsuflarea
înăbuşită. La un moment dat, am pus aparatul de tortură pe masă. De
pe perete am dezvăluit harta cea mare în culori. Iată, domnilor, ce fel
de război vom duce. Nu va fi de trei zile, cum zic unii. Intrăm în
Serbia, vin ruşii acolo, dar şi în Galiţia. Domnii englezi trec canalul şi
vin în Franţa. Turcii sunt azi până la Cairo şi mai departe în Africa.
Dracul să-i ia, nu sunt puternici. Ei şi ruşii sunt două împărăţii putrede
de sus până jos. Şi tocmai de aceea se vor arunca în război. Cusin
Wilhelm este înarmat până în dinţi. Acum este cel mai tare. Numai că
acest război va dura mai mulţi ani. Nemţii, cu capul lor de tinchea
bătută, vor face ei ceva şi vor atrage pe americani în război. Au
maşinile acelea pe sub apă, submarinen, şi avioane de război. Nu mai
zic de Zeppeline. Vor speria lumea. Da, va fi un război de la un ocean
la altul. Uitaţi-vă, că vor intra şi Japonia, Australia, Canada, India. Nu
scapă nicio ţară, mai ales din Europa. Dacă nemţii nu iau Parisul
repede, războiul se îngroapă în tranşse. Vor fi milioane de morţi. Un
război pe tot globul, unul mondial – cum zic ziariştii francezi. Se uitau
92
domnii generali la mine şi la hartă ca la o fantomă. M-am oprit şi am
luat din nou fullfederul în mână. Se uitau ca popa ăla de Rasputin la
mine. Da, domnilor, nu vă grăbiţi. Ştiţi că sunt un credincios, cu frică
de Dumnezeu. Am avut un vis profund. Un înger a venit şi s-a uitat la
harta aceasta lung de tot. A strigat la mine, să iau aminte! Am tresărit
ca şi dumneavoastră. Nu uita, acest măcel e pus la cale de diavolul cel
neadormit. Toţi morţii te vor urmări în fiecare noapte. Nu semna…
Am dat să zic ceva, un cuvânt. Ştiu ce vrei să spui, că nu eşti singurul
vinovat. La tine am venit trimis de Domnul. Uită-te întâi la mâna mea.
A numărat patru degete. Atât va ţine măcelul. Vor muri milioane de
nevinovaţi. Nu uita, eşti un credincios al Domnului. Eşti un ales. Her
camaraden, visul a fost adevărat. L-am văzut ca într-o fotografie mare,
întinsă pe un perete. Auzeam totul, vedeam totul. Ştiu, vreţi război. O
să-mi daţi dreptate după un an. În al doilea... eu nu voi mai trăi până la
capăt. Îngerul mi-a făcut un semn spre inimă şi mi-a arătat două
degete. Şi eu ştiu aceasta. O simt de mai mult timp. Să nu credeţi că
lucrurile vor fi altfel. Vă luaţi o mare răspundere. Nu în faţa mea, nu.
Suntem catolici şi facem alianţă cu păgânii de turci, cu care ne
războim de patru secole. Şi vom omorî tot creştini. În numele cui,
domnilor!? Nu suntem soldaţi de rând. Trebuie să ne punem aceste
întrebări. E ceva ciudat, nu înţeleg. Împăratul a făcut un semn – de a
continua. Da, trebuie să ne gândim la ce aţi spus, dar cardinalii noştri,
şi chiar Sfântul Părinte de la Roma, ne îndeamnă la război, chiar ne
binecuvântează. Hm, împotriva cui, a francezilor!? E caraghios şi
stupid cum pun problema domnii cu boneta roşie. Nu înţeleg, Părintele
de la Vatican nu e Papă la toţi credincioşii catolici? Ce ziceți!? Corpul
de generali, fixaţi în platoşe de oţel, se uitau zăpăciţi la împărat şi mai
ales la portretul expresiv al reginei Sissi. Parcă aştepta un răspuns. Nu
venea. Nu ştiau ce să facă. Mda, văd că nici unul dintre voi nu poartă
haine de om al bisericii. Dar, ca militari, ce credeti, noi, Tripla
Alianţă, putem bate Antanta într-un război lung? Avem armamentul
93
necesar şi militarii pregătiţi aşa, ca nemţii? Haideţi, domnilor, vorbiţi.
E un moment crucial. În faţa lui Dumnezeu am rămas singur. În faţa
austriecilor, a Imperiului nostru, ce facem după ce declarăm începutul
războiului? Sire, ca şef de stat major al armatei cred că ar trebui
imediat să ne consultăm cu comandanţii germani. Să avem un plan
comun. Nu merge, her general, nu merge deloc. Vărul Wilhelm mi-a
comunicat că ei, nemţii, imediat atacă Franţa prin Belgia. Indiferent ce
facem noi. Nu are timp de aşteptat. Atât ne cere, să atacăm Serbia. Să
deschidem balul. Încolo, ei câştigă războiul în doi timpi şi trei mişcări.
Totul la ei e schnel. Sire, nu e atât de simplu. Dacă sunt opriţi în
Franţa, şi e posibil, războiul, aşa cum aţi spus, poate dura mult.
Intervine uzura trupelor, lipsa proviziilor. Da, da. Şi imprevizibilul…
pe care onoratul meu cusin nu-l ia în calcul. Ştiu, rezervele cele mari
de cereale, petrolul sunt la români şi ruşi. Tabăra adversă…
Deocamdată noi avem un pact secret încheiat cu România. Cât e la
cârmă regele Carol, totu-i bine. Dacă nu mai rămâne, fereşte-ne
Doamne, intrăm într-un ein gros verwichlung. Se ştie demult că
urmaşul la tron, prinţul Ferdinand, e pentru Antantă. Nein, nu se
poate, e neamţ sadea, cum să lupte împotriva ţării lui! Nu mai e neamţ,
e viitorul rege. Depune jurământ la ţara aceea. E un tip serios şi
credincios. Nu se dezice. Şi mai e ceva de care vărul Wilhelm, marele
spadasin, nu are habar. E factorul feminin. În războaie, ea conduce
bărbatul. E englezoaică, e frumoasă şi deşteaptă. Am văzut-o de
câteva ori. Merge cu Anglia, cu Antanta. Da, dar regele Carol e cu noi.
Este, e aproape bătrân – ca mine. Acum nu mişcă nimeni în faţa lui.
Are mult prestigiu câştigat în faţa poporului. L-a condus la victorie.
Bun, chiar un zer gut bauer. Calculat, ştie să strângă banul şi, mai ales,
să-l cheltuie. Noi, austriecii şi germanii i-am făcut căi ferate. Ne-a
plătit la sfanţ, dar ne-a ţinut din scurt. Nu a mers nici un fel de
găinărie cu el. Hm, îmi aduc aminte ce au păţit societăţile noastre de
construcţii când au umflat preţul lucrărilor. N-a vrut să plătească
94
nimic în plus. Pe scurt, a dat ordin şi a ocupat, cu armata, sediile de la
Iaşi şi Iţcani. A pus mâna pe actele cu găinăriile făcute. Nu am mai
avut ce face. Vă amintiţi că l-am ameninţat cu armata. Ne-a răspuns
scurt, că şi el poate să treacă Carpaţii la românii din Transilvania…
Da, asta a fost atunci, la un moment de tensiune. Da, cât trăieşte Carol
e bine, avem semnat acel tratat. Puţini cunosc, la el în ţară, acest lucru.
Printre aceia se numară un mare om politic, fost de câteva ori prim
ministerium, Peter Carp. Îl cunoaştem, sire, a făcut studii la noi, la
Viena şi la Berlin. E un germanofil convins. Nu va vota intrarerea
României împotriva noastră. Ştiu, dar nu sunt mulţi lângă el. Moare
Carol… Sire, eu ca ministru de externe vă spun că acum România nu
intră în război. Nu poate. Şi nici nu vrea prim ministrul lor, Brătianu.
Domnilor, îl cunosc bine. Am avut câteva schimburi de scrisori. Da,
tot ca primim ministerium. Aaa, domnul conte Andrassy… e bine că
ştiţi. Nu, nu poate nici Ferdinand să intre împotriva noastră. Situaţia
pentru ei e complicată de tot. La sud, bulgarii şi turcii, la vest şi nord –
noi, maghiarii. La est sunt ruşii. Numai că nici unul nu are încredere în
celălalt. Ruşii, în lăcomia lor, le-au răpit românilor ţinutul Basarabia.
Da, şi noi pe cel de nord, Bucovina, ceva mai înainte. Tot în înţelegere
cu turcii. Creştini suntem, nu putem să rămânem în pagubă! Hm, le-am
tras clapa la turkey, la măsurători. Le-am mai dat şi bani ca să luăm o
bucată şi mai mare. Sire, asta e menirea unor state puternice. Da,
sigur, şi Transilvania la fel, e tot de la olahi. E cumva altfel, her conte
Andrassy? Ştiu, e a dumneavoastră încă de când aţi venit din Asia. Nu
era nici picior de olah pe acolo, nu?… Curios, un aşa pământ să nu
aibă, acolo, nici un schafer cu nişte oi – mioare la păscut!?... Ce ne
mai batem capul, un adevărat wunder – miracol!... Acum vreo 200 de
ani am venit noi. Eram tari, i-am bătut pe turci lângă Viena. La acel
asediu greu, valahii au fost cu noi, pe ascuns. I-au cam trădat pe
stăpânii lor turci. Da, doi Principi şi-au riscat viaţa. Unul are capelă şi
mormânt la noi, la Viena: Şerban Vodă, domn creştin, ce a luptat
95
pentru creştini, aşa scrie pe acea cruce. Da, cu amărăciune trebuie,
măcar acum, să recunoaştem, domnilor, că am fost ingraţi. Nu vă
miraţi de asemenea gânduri. Sunt adevărate, ca la o spovedanie. Nu vă
bucuraţi, nu mor chiar în ceasul acesta. Trebuie să mergem la război.
Da, sire, suntem în război. Mă bucur că aflu lucrul acesta… Neluând
în seamă ironia amară, her generalstab a precizat, stricto senso, că
dacă trupele româneşti ne atacă, atunci sunt prinşi într-un cleşte. Nu
mai au nici o scăpare. Ca un ratte – şobolan vor cădea in die falee
geraten. Corul de generali au dat într-un chicotit subţire, ce semăna cu
un chiţcăit de maus când a dat de felia de frischer schafkase. Da,
domnilor, e bine că suntem bine dispuşi. Sire, ştim că nu stau bine nici
cu armamentul. Mda, ştim asta, dar nici noi nu suntem mai breji. Un
lucru e sigur, când noi ne vom poticni, nemţii se vor repezi asupra
României. Sunt lacomi, vor pune ei primii mâna pe toate bogăţiile.
Noi singuri nu rezistăm în Transilvania. Noi, ungurii, vom rezista,
sire. Îi zdrobim într-o şarjă de cavalerie. Suntem nobili, ştim să
luptăm. Nu cred, her Andrassy, nu cred deloc. Şi noi suntem nobili, cu
o mie de ani înaintea voastră. Dar kugel cel iute nu se împedică în
fleacuri din astea. Şi mai e ceva care nu ţine de masinengewer. Ţine de
moralul trupelor… hm, pe care voi l-aţi întărit la olahi prin legile
maghiarizării forţate, cu iobăgia de tip feudal, cu toate taxele şi
impozitele aberante puse pe seama lor. Grofii dumneavoastră nu au
înţeles secolul în care sunt. Am mai spus-o, sunt anacronici. Mai în
urmă şi decât latifundiarii din Sicilia. Legi şi cutume barbare. O ştiţi
bine, cum trec românii munţii, vă pun pe fugă ca pe feldhase. Au
multe de plătit. Nu o duceţi bine nici cu sârbii, nici cu slovacii, nici cu
cehii… Scânteia războiului îi va trezi pe toţi. Acum a venit ceasul să
plătim alături de voi toate ponoasele. Sire… Ştiu ce vreţi să spuneţi…
unio trium nationum… olahii toleraţi. Păcat, asta o spun grofii, le
cunosc placa şi impertinenţa. Ne-am lovit de ea. Dumneavoastră
sunteţi politician de multă vreme. Aţi fost la Paris… Cei doi se
96
priveau intens. Îşi ştiau trecutul. Acum, domnilor, suntem în prezent.
A venit vremea naţiunilor tinere. Da, a venit. Nu sunt profet, dar vă
pot da orice garanţie. Unde suntem noi, vor fi state noi. Nu vă uitaţi în
felul acesta. Vă rog să gândiţi situaţia în care suntem. Ni se spune
închisoarea popoarelor. Ca într-un spasm, Împaratul a început să râdă.
E straniu, domnilor, dacă noi, austriecii, am ajuns aşa… ce este oare
Rusia cea mare şi Turcia cea cu padişahi!? Ce e acolo, domnilor –
paradis în Siberia, raiul lui Mahomed...!? Noi, Imperiul austriac, am
respectat totuşi nişte legi, nu am suprimat dreptul la studii şi nici
armata la supuşii noştri. Avem ofiţeri în armata austriacă din toate
aceste popoare. Aici, domnule conte Andrassy, vom vedea, da, da,
vom vedea… Era bine ca înainte de război să fi votat şi adoptat legea
federalizării şi autonomiei. Era minunat şi în folosul nostru. Acum e
târziu. Nu ne mai crede nimeni, her priminster. Dus pe gânduri,
împăratul a şoptit că acesta era visul şi gândul permanent al prinţului
Rudolf. Câtă dreptate… nu l-am înţeles atunci. Asta ne-a despărţit,
domnilor, şi nu altceva. Să-l fi avut acum comandant… E trist. În sala
tronului s-a lăsat o linişte ca de lespede. De sus, de pe frontonul cel
mare, chipul fascinant al Împărătesei Sissi îi privea dintr-o mare
departare. Da, domnilor, ea ne-a fost îngerul păzitor… pe voi, ungurii,
v-a iubit mult. Şi a aşteptat mult de la voi. Nu mai este. A pierit
lumina imperiului. Domnilor, vă puteţi retrage, războiul şi sfârşitul
nostru a început. Şi nu numai al nostru. Se va prăbuşi şi grossen kaiser
Wilhelm. Se vor duce şi turkeyi şi russen, cu toţii, la dracu’. Va fi o
mare petrecere. Împăratul, cu un zâmbet de profet neînţeles, a păşit
spre ieşire. Domnilor, o să căutaţi împăraţi şi nu o să găsiţi niciunul!
Am stat pe acest tron o viaţă de om. Da, era anul de graţie 1848, iar de
când am venit pe lume au trecut 84 de ani. E destul, e peste ce s-a spus
în Psaltire. Dacă nu mă înşel, psalmul lui Moise. Mare înţelepciune,
domnilor. Ce este până la 70 de ani, e bine. Ce e mai mult, e numai
durere şi tristeţe. Nu vă temeţi, nu trec acum în vreun ordin
97
călugăresc. Bine ar fi să medităm la cei pe care îi trimitem la moarte,
dar şi la noi. Ludovic al XIV-lea a urcat pe tron de copil, a stat pe
acest groses haus 72 de ani. I s-a zis Regele Soare. Se credea chiar aşa.
L’etat c’est moi… a murit în chinuri groaznice. Soarele cu care s-a
comparat e sus pe cer. Sârbul idiot a tras cu pistolul în plină vară. Era
bine să fie iarna, domnilor. Da, iarna cu ger mare şi viscol, să nu poată
enkel Ferdinand al meu să facă voiaje de nuntă. Hm, da, imberbul meu
cusin Wilhelm nu şi-ar fi putut trimite unmittelbar fritzen la angrriff.
Da, nu mai putea suna atacul. Le îngheţa trompeten in bissen. Gură
cască, idioten, le îngheţa gewehr, la dracu’. Încă odată… e trist că e
vară, domnilor. Pe culoarul lung, care intra în castel, un călăreţ a oprit
cu greu la scară. A scos din porthart un plic galben cu o stemă regală.
Insemne particulare. Aghiotantul s-a apropiat. Sire, e de la… Poţi să te
retragi, e de la cine aşteptam. Da, acolo, în Carpaţi, regele Carol lucra
repede. Ştia ce e războiul, ştia bine. Clădise o ţară, o viaţă de om şi un
domn. Ştia de unde plecase. A venit în travesti pe Dunăre, ca un
contrabandist. Sau ca un om de afaceri, fie şi actor de operetă. Avea
paşaport pe măsură. Era urmărit de austrieci. Mirosise mişcarea. Nu le
convenea un prusac pe tronul de la Bucharest. Le strica toate
socotelile. Ar fi fost, în cele din urmă, de acord cu un burbon din
Franţa. Ştia împăratul de la Viena şi cine trebuia. Un om de lume, de
saloane, pe placul boierimii de acolo. Un austriac era mai greu, dar
nici un rus nu era bun. De fapt, nu l-ar fi vrut nici românii. Se temeau
de ei. I-au călcat de multe ori cu războaie şi jafuri. Erau prea aproape.
Singura soluţie era Germania lui Bismarck. O considerau puternică şi
neutră. Da, liberalii lui Brătianu au acţionat rapid. Incognito şi
surprinzător. I-au lăsat pe toţi cu gurile căscate. Carol zâmbea la
aceste amintiri de aventurier. La Turnul Severin a debarcat pe pământ
românesc. Eram tânăr şi becker, cum zic valahii mei. Toate saloanele
cu dame din lumea bună îmi erau deschise. Judecau local. Se aşteptau
la o partidă. Aici era politica de stat. Brătienii ştiau ce fac. Toată ţara
98
aştepta să scape de turci. Aveam în faţă un vis măreţ. L-am înţeles din
prima clipă. Ofiţerii care m-au condus spre Bucureşti, fii de boieri cu
moşii întinse, vorbeau în franţuzeşte şi râdeau: unde o să doarmă
neamţul ăsta diseară! Aveau dreptate. Pe Dâmboviţa, spre seară, se
auzea un cor de broaşte. Animat şi susţinut. Casele făcute din lemn,
paiantă locală erau înghesuite şi îngrămădite la nimereală. În apusul de
soare, mahalaua întinsă lua un aspect poetic. Şi în această lumină,
casele boiereşti păreau palate de basm. Nu m-am lăsat furat de peisajul
romantic şi am cerut să fiu dus la cazarma pompierilor din Dealul
Spirii. Ştiam despre ea şi eroismul soldaţilor în lupta cu coloanele
turceşti conduse de vestitul Fuad Paşa. Aveam câteva cărţi de la tatăl
meu care a spus că e bine să le citesc. Toate erau în limba franceză,
limba care se vorbea în casă. Ramura noastră, a Hohenzollernilor de
Sigmaringen, era înrudită cu casa nobiliară din Franţa. Doamne… ce a
mai trecut vremea. Eram tânăr ofiţer de artilerie şi veneam direct de pe
frontul războiului cu Austria. Văzusem multe, ştiam ce este şi cum se
duce un război modern. Mi-a prins bine. Pe patul de la cazarmă
zâmbeam la felul cum se uitau acei tineri ofiţeri la pantalonii mei
cusuţi cu bazoane. Pentru ei, semn de sărăcie. Nu înţelegeau că aşa era
uniforma germană. Mai târziu, acest popor latin, plin de imaginaţie,
mi-a zis că am venit cu pantalonii rupţi în hintergrund şi mi-au zis în
gazete Hop în ţol… Hohenzollern! Colosal, cum ar fi zis un mare
dramaturg pişicher. Mi-au plăcut mult cuvintele lor. Sunau ciudat şi
muzical. Le-am notat tot timpul într-un carnet personal. Când eram
obosit, le citeam cu glas tare. Regina râdea şi se amuza teribil… bătea
din palme. Avea bun talent la litere şi poezie. În branşă se numea
Carmen Silva. Aşa o cunoşteau toţi. Această femeie venea din familia
regală engleză. Tocmai această fire de artist m-a cucerit de la prima
întâlnire. Brătienii, oamenii care m-au adus pe tron, aveau şi un adânc
calcul politic. Eu neamţ, nu avea rost să iau o nemţoaică. Rusia,
Franţa, Austria, nicht. Sfatul a venit şi de la Bismarck. Da, regina mea
99
Elisabeta a fost la înălţime. S-a legat de ţară şi mi-a compensat unele
rigidităţi de caracter. Eram tineri şi a venit războiul pe care îl aşteptam
cu toţii. Şi ţara, şi eu ne jucam destinul. Era un joc greu, o mare loterie
printre marile puteri. Scrisorile de la tatăl meu îmi spuneau să fiu
prudent. O înfrângere… Ştiam, nu am dormit multe nopţi. Aveam de-a
face cu ruşii. Nu erau de cuvânt, jucau la două capete. Am dus
tratative în secret cu ei. Ţineau în greu. Scopul lor era să bată pe turci
şi ţara noastră să o încorporeze la ei. Am discutat cu Brătienii, te lua
cu frig. Am pus şi noi condiţii de trecere a trupelor... şi să participăm
la război. Ne-au respins, ne-au ameninţat. Brătianu, Kogălniceanu, au
jucat tare. Soarta a fost de partea noastră. Armata Ţarului cu armament
învechit, strategie şi tactică depăşită au fost opriţi şi respinşi spre
Dunăre de excelentul general Osman Paşa. Regele Carol, acolo, la
Sinaia, la castelul Peleş, îi venea sângele în inimă. Doamne, acest turc
ne-a fost mai mult ca un frate. De erau ei slabi, Ivan era cu călcâiul pe
noi. Acest lucru l-a simţit şi oşteanul de jos. Toţi au fost admirabili.
Eroi adevăraţi. Au uimit pe toţi. Nu se aşteptau la un asemenea elan şi
bravură. În sinea mea i-am văzut ca pe soldaţii romani. Nu pot să-i uit
cum mergeau la atac – soldat şi ofiţer. Am fost cu ei, mii de chipuri
vin peste mine, în inima mea. Îi văd ca în acel tablou cât un perete, al
acelui pictor care a fost pe front. Carol a tresărit. Vedea atacul de la
Smârdan. Viu şi nealterat. Ce zi, ce victorie a fost. Neştearsă prin
veacuri. Independenţa mi-a dat tronul de rege. Ruşii, ţarul, einen
eselei, porcărie şi măgărie pe faţă. Au bătut pe ascuns palma cu turcii.
Au vrut să ne scoată din joc. Muriserăm cu miile pe câmpul de luptă…
Bismarck a făcut mult, a întors roata. Era mare, i-a desumflat pe cei
care au vrut să ne fure victoria. A trecut vreme. Doamne, am fost în
Balcani, puteam intra în Sofia. Ne-am oprit. Ne secera holera. Soldaţi
bulgarisch, nein, nu i-am văzut la faţă. Noi am făcut o Pace la noi
acasă, la Bucureşti. Parcă a fost prea uşor… Ştiam că vine acel război
de care mă temeam. E cumplit, e peste puterile noastre. Împăratul de
100
la Viena se teme. Mi-a scris, are temeiuri serioase. Prea multe
popoare. Ungurii… mda, vor război. De când sunt bicefali, cred, în
grandomania lor, că vor face o Ungarie Mare. Îl dau jos din pod pe
Arpad al lor cel Sfânt. I-au găsit şi coroana. Vor un rege numai de-al
lor, unguren cu şaua lui Atilla pusă în loc de cap. Grofii în politică,
idioten, aşa cum spune împaratul. Nu văd nimic dincolo de pinteni şi
mustăţi. Război numai cu caii… mda, e treaba lor. Acum pentru
artilerie şi masingewer sunt o pradă uşoară. Dar, cum spune împăratul,
sunt nobili, nu se dau jos din şa nici la kloset. Merge Ilona şi iobagul
cu litirata după ei. Nişte schwachsininge, imbecili cu fumuri. Frantz
Iosef e kaustisch în exprimare. Îi cunoaşte bine, dar va merge cu ei.
Acum sunt în Serbia. Sunt vecini cu noi, avem legături istorice. Nu
putem intra. În spate sunt ruşii, în faţă, vor veni nemţii. Sunt înarmaţi
cel mai bine. Kaiserul Wilhelm, îl ştiu, vrea un război fulger, blitz
krieg, o nebunie. Noi avem tratat secret cu Austo-Ungaria. Nu putem
intra nici în Transilvania. În sud sunt bulgarii şi turcii. Doamne, în
acest ceas greu sunt bolnav şi îmbătrânit. Inima mă cheamă cu nemţii.
Toţi, în afară de Petre Carp, vor să lupte alături de Franţa. Omul cu
mâna de fier era la sfârşitul zilelelor. Simţea şi trăia clipă de clipă
acest lucru. Nu, nu putea băga ţara în război, chiar dacă i-o cer
germanii şi austriecii. O cer şi francezii. Să-i lăsăm acum, sunt puteri
mari, au de unde să se prăbuşească. Un om bătrân şi bolnav, sfâşiat de
gânduri grele, aştepta Consiliul de Coroană. Era calm, ştia ce va fi.
Brătienii vor impune neutralitatea. Primul ministru avea dreptate, nu
suntem pregătiţi de război. Nici acum şi nici în doi ani. Armata e prost
echipată, mai ales soldatul. Banii au curs, ţara a dat, nu au ajuns unde
trebuie. A încercat din răsputeri să oprească metehnele vechi. Nimic,
obiceiul pământului de a da şi lua plocon era ca o pecingine. Se fura
după rang şi boierie. Şi la Plevna, soldaţii au luptat cu încălţările
rupte. Hrana şi tot ce venea din ţară era dijmuit şi furat de samasarii
care apăruseră ca lăcustele pe trupul armatei. Au apărut mulţi
101
îmbogăţiţi de război. Vor fi şi acum, şi mai mulţi. Aceşti şacali
cumpără şi vând, vor să intrăm în război chiar acum. Cu o sforţare şi-a
oprit tremurul mâinilor. Aştepta… a intrat primul ministru şi cei
chemaţi. S-au aşezat după cum cerea protocolul de la Peleş. Regele
avea în faţă câteva ziare. Zâmbea cu privirea dusă la un tablou cu
vremuri de demult. Vlad Ţepeş primea solii turci... Domnilor, vă
ascult, trebuie să dăm un răspuns în mai multe locuri. Cei care au
intrat în război sunt grăbiţi. Unii chiar mi-au scris, vă rog, priviţi.
Domnule Prătianu, se ştia că Regele pronunţa greu literele B, D, le
înlocuia cu P sau T, vă rog, daţi citire şi apoi discutăm un singur
punct. Intrăm sau nu intrăm în război… Maliţios, s-a uitat peste sală.
Ziarele, plătite nu de mine, strigă să luăm chiar acum puştile din cui şi
să mergem la război. Da, da, în Bucureşti, la cafenea, pe stradă şi în
toate localurile, au apărut tineri şi bătrâni domni cu burtă, care strigă
că neamţul e trădător. Cred că e vorba nu de mine, ci de cusin
Wilhelm kaiser. Bine-i fac, că neamţul ăsta vrea numai război!... În
sală s-au auzit, izolat, nişte aplauze. Era bătrânul Petre Carp cu capul
lui leonin. Domina sala. Era în picioare şi încă mai aplauda. Apoi s-a
aşezat pe scaunul lui ca un şcolar întârziat la lecţie. Regele s-a adresat
ca unui personaj celebru, neaoş român, şi s-a pronunţat în aceeaşi
manieră celebră. Domnilor, trăim clipe solemne, suntem într-un
moment de la care atârnă viitorul ţării. Domnule, aveţi cuvântul… Mai
trebuia să spună, daţi-i înainte! Sala era siderată. Nu şi-l închipuiau pe
Rege că se ocupă de comediile lui Caragiale. Nu era nici momentul.
Aici se înşelau, monşer, la Rege şi la Carmen Silva se citea chiar de
maestru, în premieră, care juca, ca un veritabil comediant, pe fiecare
personaj în parte. Acolo participa şi Titu Maiorescu. Se râdea pe
înfundate. Regele, ca un om de rând, se bătea cu palmele peste
pantaloni. Striga bravo, era un spectator incomod. Regina, pufnind în
evantai, făcea semne disperate. Distracţia era pe măsură, dar şi banii
primiţi de magistru erau la fel. Nu mai zicem, başca, Regele l-a scăpat
102
de vreo două ori de la faliment. I-a plătit datoriile de la cafeneaua
Fialkowschi și Gambrinus. Ce vremuri, tomnule...! Regele se uita
peste sală ca un om răzbunat. Ionel. C. Brătianu îl cunoştea bine pe
omul Carol. Îi servise de mai multe ori câteva pilule. Bune şi la locul
lor. Ocazia se ivea la lista cu noul guvern propus de prim-ministru. O
citea calm şi cu priviri jucăuşe. O lua de la capăt. Scotea din porthartul
nelipsit un creion verde. Făcea sublinieri secrete. Lua lista ca pe un
pergament preţios şi o bătea cu dosul palmei. Tomnule, nu-i pună. Nu-i
pună deloc. Sire, e tot ce am mai bun. Tomnule, ăsta Constantinescu,
zis schwein, e un mare pişicher. Are învârteli peste tot. Unde apare el
toţi se plâng că sunt traşi pe sfoară. Da, i-a învârtit şi pe americani cu
petrolul. A făcut bine, ăştia încercau să ne amăgească cu sute de
milioane. Nu mergea. E bun, sire, acolo la industrie şi comerţ. E cel
mai nimerit. Nu merge, nici astălalt nu merge. Toţi sunt pişicheri şi
mai ales pezevenghi. Mda, tomnul Spiru Haret, de la învăţământ,
merge. E un om prob şi are reforme pune. Nu fură banul statului.
Cheltuie cu profit, cum zic tomnii americani. Da, dar nu-l văd pe listă,
la construcţii tehnice şi edilitare pe inginerul ăla vestit, ăla cu podul de
la Cernavodă. Nu-i pe listă. Aaa, ziceţi de Andrei Saligny!... Da, l-am
văzut, ştiu ce poate. Nu-i altul mai bun ca el în România. Şi nici în altă
parte. Trece-l pe listă, nu-mi băga caracude. Sire, nu ştiu ce să mai zic,
nu-i în partid. Ştiţi, toţi vor omul lor, nu pe altul din altă parte. Aici
fiecare are clientela lui. Dacă ţine cu ei, îl votează, îl propune. Nu pot
să trec peste partid. Sunt şeful lor. Tocmai de aceea, tomnule, eşti
ştab, faci ce vrei şi ce trebuie. În binele ţării. Ce, ne jucăm de-a baba
oarba… pe domnul Saligny îl faci liberal, îi dai funcţia. Cine-i ăsta,
Popescu, auzi Coriolan, l-ai găsit prin vreo operetă şi vrei să-l faci
grossen erbauer. Nu se poate. Mă fierbea, nu alta. Ăsta are părinţi care
au fost cu programul nostru de la 1848. Ştiu, l-am urmărit pe tomnul
Caragiale. Eram mut. Tomnule, tumneta refaci lista şi vii mâine cu ea.
Ieşeam turbat de la audienţă. A doua zi venea cu aceeaşi listă, dar
103
puţin inversată. Nu puteam pune persoane noi. O citea din nou, ca şi
cum nu aş fi fost niciodată în audienţă. Acelaşi ceremonial. Tomnule,
nu-i pună nici acum. Ăştia sunt nişte pişicheri, nu o aprob. Sire, nu
mai avem timp. Nu se poate, tomnule, să nu găseşti oameni, da, da, de
caracter. Sire, au toţi studii în străinătate, au mai fost miniştri… Au
mai fost, nu au caracter. Mie îmi trebuie oameni cu caracter. Atunci
am răbufnit şi am pus lista pe masă, în faţa Regelui. Sire, eu nu mai
fac guvernul, aduceţi oameni de la Viana, sau poate de la Berlin. Poate
acolo sunt. Aici, ăştia sunt. Nu am alţii... Mda, suntem în România,
dar tomnul Petre Carp îi găsea. De mai multe ori am vrut să-mi depun
demisia. Nu merge, tomnule Prătianu, nu suntem aici să jucăm
comedii. Consultaţi-vă şi cu tomnul Carp. Facem un guvern de uniune
naţională. Ştia că nu se poate, dar mă încerca. Sire, da, suntem într-un
moment de cumpănă. Cei doi împăraţi ne scriu şi ne cer să ne
respectăm tratatul de alianţă. Da, dar ca aliaţi trebuia să ne consulte
înainte de a da declaraţie de război. Suntem stat suveran, trebuie să
fim trataţi pe picior de egalitate. Germania şi Austria, domnule
Brătianu, ne pot scăpa de panslavismul rus. Ne-au călcat mereu în
picioare. Acum e momentul să dăm cu ei de pământ. Nu trebuie să
întârziem o clipă. Nu ne trebuie neutralitate. Cu Rusia, auzi, e cum te-ai
duce la una de meserie şi când e momentul, spui că eşti …neutru! Cu
toată atmosfera solemnă, în sală au izbucnit râsete. Domnule Carp, nu
cred că e cazul de… Nu e de glume, e de adevăr. Ocaziune ca aceasta
nu mai vine nici peste o sută de ani. Bătrânul Rege a dat uşor din cap.
Domnilor, în Ivan nu trebuie să avem încredere. Nu are cuvânt, nu are
onoare. Te loveşte pe la spate. Ştim toate acestea. Dar acum nu
declarăm război la nimeni. Trebuie să dăm un răspuns, întâi către ţară.
Domnilor, suntem între noi aici, cei mai vechi politicieni. Toţi am
condus guverne, partide, nu are rost să pierdem vremea. Singura cale e
pacea prin neutralitate. Ce să ne ascundem, nu suntem pregătiţi de
război. Aici nu mai e vorba de Balcani. Aşa cum a spus Majestatea Sa,
104
e vorba de război mondial. Toate au venit repede, nu ne aşteptam.
Oricum, Serbia este stat suveran ca şi noi. Nu poate fi călcat în
picioare. Austria are răspunderea, la ea acolo, în Bosnia, s-a tras cu
pistolul, nu la Belgrad. Auzi, unii se fac că nu ştiu că războiul ăsta se
pune la cale mai de demult. Nu merge cu niznai, davai-nai, ca la fata
din păpuşoi. Acum s-a râs de-al binelea, toată sala, şi chiar Regele
căruia îi plăceau la nebunie cuvintele neaoşe. Cu acest cuvânt –
păpuşoi, avea nişte amintiri hazlii: într-o ogradă, cu un ţăran
moldovean de prin părţile lui Carp, care i-a spus Regelui că are mogile
multe, păpuşoi câcălău. Nu mai are ce face cu el, nu-l poate mânca tot
satul... Cuvântul l-a folosit odată la un bal al reginei, cu multe
domnişoare din lumea bună, unde i-a zis unui verişor tomnatic şi
burlac, venit tocmai din Austria, că aici se poate însura. Sunt fete
câcălău! Peste faţa bătrânului rege a trecut o pânză din basmele
copilăriei. L-a înseninat. Domnilor, de fapt, ce au fost războaiele
balcanice… un joc de arşice? Nu, o repetiţie cu puşti şi tunuri. Acum
sunt şi mai multe. Unde sunt totuşi banii pentru armata noastră…!?
Aaa, nu ştim unde-i puşculiţa de la maman, a dispărut, e sub pat.
Regele era impenetrabil. Disputa continua. Dacă vin armatele
kaiserului peste noi, le dăm cu oala de noapte în cap. Vor fugi până la
Berlin. Singurii cu care ne putem bate sunt rusnacii. Acolo e o
nebunie... e un haos. Pe româneşte, e o bulibăşeală şi un guleai ca pe
Uliţa Moşilor. Petre Carp, mare moşier şi om de stat, acid şi sarcastic,
era un preopinent de temut. Avea argumente şi era sistematic, şcoala
germană… Brătianu, abil, a schimbat direcţia discursului. Sigur,
domnul Carp are mult umor şi mult spirit, îl primim. Acum nu ne
batem cu nimeni. Ar fi bine dacă putem să fim neutri măcar doi ani.
Da, venim la urmă şi luăm potul cel mare. Îl întoarcem cu lopata.
Domnilor, ştiu, par un caraghios, sunt singur în sală, dar acolo, pe acel
scaun, regele suferă cel mai mult. A propăşit neamul aproape cinzeci
de ani. Nu ne impune, nu ne cere nimic, cu toate că a căştigat acest
105
drept. Îi aparţine. Ştie că nu vom merge cu Germania. Nu uitaţi că
vom avea zile şi ani de coşmar cu acest Ivan. E mare şi ascuns. Nu
ştim exact ce e acolo, dar simt că ne pândeşte din întuneric un balaur
cu mai multe capete. E bine că suntem neutri, iadul poate lucra în
voie. Bătrânul leu s-a aşezat la loc. Arată ca un profet. Şi-a facut cruce
şi a zis: să dea Dumnezeu să nu am dreptate…! Peste sala de muzică a
palatului Peleş s-a aşternut liniştea. Regele Carol a rămas singur. Mii
de gânduri treceau peste el. Ne vor bate nemţii. Sunt cruzi şi puternici.
Vor intra în Bucureştiul nostru vesel în pas de defilare. Ne vom
retrage spre Moldova. Va fi un dezastru pe capul nepotului meu. În
minte îşi scria testamentul. Peste ţară a trecut vara. A venit toamna lui
septembrie. Frunze galbene curgeau încet peste balcon. La o adiere de
vânt, se roteau ca nişte fluturi întârziaţi. Funigeii curgeau peste dealul
Furnica. Ţeseau o umbră de ametist. Bătrânul Rege pleca din lumea
aceasta. În Franţa, mormane de cadavre creşteau în labirintul de
tranşee. Acolo, fluturii se aşezau pe cranii. România era neutră.
Armatele kaiserului se apropiau de Paris. Loveau ca un buldozer în
inima Franţei. Oamenii de jos, oamenii de pe stradă, bătrânii anului
1871, elevi, studenţi, zavragioaicele din piaţă, simţeau pericolul
prusac. Unii îl trăiseră în copilarie. Le schilodise tinereţea. Imaginea
de atunci era terifiantă. Peste Paris un singur gând, o singură chemare.
Marsaillieza, patria e în pericol!... S-au cerut arme, se făceau coloane,
camioane, căruţe, automobile, o singură direcţie, frontul. Nu puteau fi
opriţi. Era vară, mirosea a pâine, grânele dădeau în copt. Sub vânt, se
unduiau ca valurille mării. Lanurile de floarea-soarelui, în galben
catifelat, acopereau zarea. Pentru mulţi orăşeni părea un vis colorat
din tablourile de la Versailles. Se frecau la ochi, erau buimăciţi de
atâta lumină. Pentru o clipă, războiul părea departe. Mulţi băteau din
palme ca la teatru. Naivitate frumoasă de artişti. Urlete de fiară se
auzeau în faţă. Proiectilele tunurilor Bertha zguduiau pământul.
Comandanţii de front luptau din răsputeri să oprească acest şuvoi
106
bezmetic şi colorat, ca de bâlci. S-a recurs la o mică stratagemă.
Veteranii şi bărbaţii, în faţă. S-a făcut o aliniere. Totul părea ca în
filmele mute ale lui Stan şi Bran. Un fotograf amator îşi muta
obiectivul din loc în loc. Îi muta şi aranja pe cei din spate. Mulţi luau
poziţii statice de studio. Se credeau la o nuntă. Îşi aranjau ţinuta. Un
ofiţer tânăr, pictor de meserie, şi-a scos cartoanele şi penelul. Din
spatele frontului a apărut, într-o maşină decapotabilă, un general cu
chipiul cu frunze aurite în mână. Era înalt şi osos. Purta o mustaţă
înspicată. S-a uitat cu o ironie fină peste mulţime. Domnilor şi
doamnelor, vă apreciez curajul. Sunteţi admirabili. Toate vehicolele
sunt puse în slujba armatei. Vom forma convoaie de aprovizionare.
Am uitat să mă prezint. Sunt comandantul frontului, generalul-şef
Foch. Bărbaţii în putere merg la tranşee. Aaa, deja îi văd aliniaţi. Toţi
care au facut armata şi au grade de rezervişti preiau comanda.
Executarea…! Doamnele cu cărucioarele pline merg la popotă şi
bucătărie. Domnişoarele elegante trec la corturile sanitare. Acum ne
vom etala cunoştinţele de biologie şi anatomie… şcoala franceză nu se
face de râs. Veţi primi uniforma de cruce roşie. Veţi fi minunate în
hainele de îngeri ai frontului. Acele fiinţe minunate s-au înroşit până
în lobul urechilor. Era pentru prima dată când un bărbat şarmant le
vorbea atât de cald şi direct. Domnii elevi şi studenţi merg după mine.
Pe loc vom învăţa cum se aruncă grenada şi cum se luptă cu baioneta.
Nu avem timp de galanterii. Îmi pare rău, nemţii sunt aproape. S-a
întors scurt şi a salutat cu două degete la chipiu. Îi vom opri pe nemţii
ăştia înfumuraţi. Cu asemenea oameni ca voi, vom da cu ei de pământ.
Vive la France! Într-un nor de praf, generalul-şef a dispărut pe linia
frontului. Peste acel câmp, vara plutea încet, ca o pasăre mare, obosită
să mai dea din aripi. Dinspre Paris veneau alte coloane… Acei
oameni, caraghioşi la început prin gesturile lor, au devenit o armată.
Mulţi au murit ca nişte soldaţi adevăraţi. Entuziasmul lor a luminat
armata ca un fulger. Nemţii nu au înţeles nimic pe moment. Parisul era
107
în zare. Erau siguri că seara vor fi acolo. Vor defila şi vor intra în
cafenelele cu dame elegante. Atunci a fost o zi... şi încă altele, şi
nemţii au deschis un alt front. Era Verdunul, oraş cu hecatombe. Au
fost opriţi şi acolo. Verile fierbinţi ucideau mii de oameni. Francezii şi
engliterii au mai deschis un front pe râul Somme. Acolo a venit
iadul… cu gazul de iperită. Cai şi oameni purtau măşti ca în bătăliile
medievale. Se murea în ziua când vântul bătea spre tranşeele tale. Şi
invers. Încet, inamicul dădea drumul la maşinăriile asfixiante. Nu se
mai ţinea cont de nici o lege. Ura revărsată curgea ca o lavă venită din
infern. Şi curgeau... şi anii la fel. A venit şi peste noi o vară… a trebuit
să intrăm în război. Băteau clopetele într-o zi de Sfânta Maria.
Oamenii plângeau şi cădeau în genuchi cerând ajutorul celei
neprihănite. Într-un sat de la mănăstirea mea de acasă, o bătrână se
ruga cu glas tare la o troiţă de la răscrucea drumului. Of, Doamne,
ajută-i pe ai noştri să-i bată pe cei spurcaţi. Să-i calce în picioare ca pe
păgânii de turci. Manca-le-ar câinii carnea de pe ciolane… cenuşa să
se aleagă de neamul lor. Nu le mai ajunge pământul… manca-i-ar
viermii iadului!... Preotul cel tânăr, care semăna la chip cu arhanghelul
de pe icoana de la uşa altarului, venea la slujbă. Era grăbit. O cunoştea
pe bătrână. Venea des la spovedanie. S-a oprit. Era puţin contrariat,
dar şi curios în sinea sa. Mătuşă, pe cine blestemi mata… nu ştii că e
păcat mare! Nimeni nu are voie, decât Domnul. El a făcut lumea…
Femeia s-a sculat din genunchi şi s-a repezit să-i sărute mâna. Lasă,
mătuşă, acum te-am întrebat ceva. Sărut dreapta, părinte, am auzit. Da
spun drept, Doamne iartă, părinte. Au bătut clopotele de război. Cine a
spus? Ştiu eu, aşa a bătut şi când moşul meu a plecat să se bată cu
turcii. Eram o copilă. N-am uitat. Atunci soldaţii au plecat departe.
Acum vin ăştia, nemţii cu ţâful în cap. Preotul, care zâmbea rar, a
izbucnit în râs. Nu s-a putut abţine, şi-a pus mâna la gură. Mătuşă,
cine îţi spune trăsnăile astea!? Părinte, sărut dreapta, nu sunt trăsnăi. O
să-i vedeţi când vin să ne omoare. Nu durează mai mult de un an.
108
Dacă Regele nostru cel mare era acasă, nu mai veneau. Mătuşă, regele
Carol a murit. Ştiu, maică, Doamne păzeşte… mă ia gura pe dinainte.
Nemţii ăştia au ciudă pe noi şi acum se răzbună, mânca-i-ar viermii
să-i mănânce! Îi şi văd cum vin ca un balaur de cel cu solzi. Preotul a
rămas pe gânduri. Ştia din cărţile lui că sunt oameni cu vederea
înainte. Sunt aleşi. Nu avea rost să întrebe de carte. Ştia că nu are, şi
tocmai de aceea… Părinte, Maica Domnului ascultă ce spun. Se roagă
pentru noi. Ca şi la secetă. Nu ne uită, chiar dacă e un blestem. Ştie că
e cu dreptate. Duşmanii vin ca lacustele cele verzi. Unele sunt roşii.
Trec apa cea mare. Preotul, mai bine zis omul din faţa ei, a tresărit ca
dintr-un vis. Ştia că bulgarii şi turcii sunt cu nemţii. Vedenii... sau sunt
adevărate. A scos cartea şi crucea. A dat să fie sărutate. Chipul bătrânei
era în lumină. S-a închinat şi el cu evlavie la troiţă. A citit un psalm
despre duşmanii cei mulţi ca valurile care au vrut să ne doboare.
Domnul nu ne-a lăsat. Părinte, să nu ne speriem de cel rău. I-au bătut
soldaţii noştri pe turci la ei acolo, la bordeiul lor. Curgea sângele la
genunchiul calului. Aşa mi-a povestit acel moş al meu. Acum, la
urmă, noi vom vărsa sânge mult. Nelegiuţii, da toţi, îşi vor găsi groapa
la noi. Pe cei care rămân îi vom fugări şi îi vom face de ruşine.
Mătuşă, omul cu crucea în mână se cam bâlbâia, îţi dau dezlegare, te
iert în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi a Fecioarei Maria. Şi
Sfântul Gheorghe, biruitorul, să te audă. Acum, hai în biserică să ne
rugăm în genunchi la icoana făcătoare de minuni. Cerul se va îndura
de noi să trecem şi prin acest vifor. Soarele era la apus şi peste turle
s-a rotit un cârd de cocori. Scoteau sunete de chemare în depărtări.
Puii din anul acela se învârteau tot mai sus. Aproape nu se mai
vedeau. Era un semn. N-a trecut mult şi, în bătăi de aripi strânse, s-au
aşezat pe imaşul întins din curtea mănăstirii. Omul de serviciu, un
ţigan cu o fligoarnă în mână, s-a speriat. A dat să scoată câteva
semnale ca la hoţi. Nu putea. Se uita cu ochii bulbucaţi la cocori.
Aceştia erau aşezaţi numai în cercuri. Şi-a făcut repede mai multe
109
cruci. S-a îndreptat, aplecat, către părinte. Bolborosea nişte cuvinte. A
sărutat de mai multe ori poala veşmântului. Gheorghe, să nu mai
fumezi de azi înainte. Aici Dumnezeu ne-a dat un semn. Vom avea
război şi va trebui să fim împreună, ca aceşti cocori. Să nu ne atingem
de ei. În noapte, s-a auzit peste pădure strigătul lor de chemare. În
biserică a fost rugăciune până dimineaţă. Când soarele lovea în crucile
de sus, în sat s-a auzit sunând goarna guardului de la primărie. Lumea
a fost chemată în median. Nişte jandarmi călări au citit ordinul de
mobilizare şi de rechiziţie a cailor şi a animalelor de povară. Oamenii
buni de război au primit pe loc ordine verzi. Satul, adunat lângă preot,
amuţise. Acesta, cu crucea în mână, a binecuvântat. Oameni buni,
merg cu voi pe front. Aici are să vină un călugăr bătrân şi rămâne
dascălul. Nu uitaţi credinţa în Dumnezeu şi ţară. Căruţe şi oameni au
plecat către Vaslui. Ceva se întâmplase. Nu bocea nici o femeie şi nici
ţigăncile din Secătura satului. Plutea un semn pe deasupra. La urmă,
acel om de ogradă cu fligornul lui, a plecat după convoi. Bolborosea şi
spunea că el va suna atacul şi va cânta la căpătâiul celor morţi.
Calvarul văzut de bătrânul Rege începea. A venit la început îmbrăcat
ca o mireasă. Nuntaşi – a fost toată ţara. Am trecut Carpaţii să ne
împlinim un vis. Doamne, frumoşi mai eram când am intrat în
trecători. Refăceam drumul lui Mihai Viteazu. În loc de lăncii, oştenii
urcau tunuri. Purtau în spate arme fabricate chiar de inamic. Dincolo
de zare ne aşteptau olahii batjocoriţi, cu sufletul la gură. Am intrat şi
am călcat pe flori la Braşov, după ce am murit în gara Bartolomeu.
Am intrat prin lupte la Sibiu, Miercurea Ciuc... Secuii şi ungurii se
retrăgeau în derută. Ofiţerii austrieci ştiau că nu pot să facă nimic. În
zadar primeau ordine peste ordine să oprească inamicul. Un colonel cu
grad de general, a cerut statului major de la Cluj retragerea pe Mureş.
Trebuiau rezerve serioase. La dracu’, fără nemţi nu-i putem opri. În
câteva săptămâni, valahii sunt în Budapesta. Trupele maghiare, în
nebunia lor, atacau în câmp deschis cu regimentele de husari. Erau
110
seceraţi cu sutele. Păcat de caii lor. Infanteria era descoperită. De pe
flancuri, cavaleria inamică îi tăia şi-i înconjura ca într-un cleşte.
Valuri de prizonieri creşteau în fiecare zi. Printre ei se aflau şi mici
grupuri de nemţi. La început, ofiţeri învinşi şi învingători se salutau.
Schimbau impresii despre şcolile lor militare, despre comandanţi şi
metehnele lor cazone. Se făceau şi glume. Oştenii de rând nu ştiau ce
să creadă. Un soldat oltean, mărunţel, negricios, de la regimentul 37
infanterie Gorj, a zis cu glas tare: fir-ar să fie, ce căutarăm noi acilea,
muică, de ne ciomăgim cu ăştia… ce, nu puteam să ne întâlnirăm la o
nuntă! Acolo erau şi muieri… Taci, bă Marine, fir-ai al dracului cu
neamul tău, nu vezi că s-a terminat rezbelul. Ne dă drumul, bă, acasă.
E ordin de la inamic. Un ofiţer tânăr, înalt şi tras prin inel ca o
domnişoară, poet ce va muri în trecători, s-a apropiat de ei: camarad,
nu ai dreptate. Un sergent ciolănos şi cu mustaţă a răcnit din toţi
rărunchii: drepţi. Să trăiţi. Ăştia… fuga marş! Nu, nu e cazul, pe loc
repaus. Camarade, lasă-l, nu e cazul de raport. A zis ce are pe suflet.
Nu e ordin de la inamic, ăştia ne-ar mânca de vii dacă am cădea noi
prizonieri la ei. Îi cunosc bine pe bozgori. Părinţii mei sunt fugiţi din
Transilvania. Soldaţii stăteau cu gurile căscate. Erau în derută. La
cazarmă ar fi mâncat pământul. Camarazi, uitaţi-vă bine la uniforme.
Ne-am salutat cu ofiţerii austrieci. Eu am făcut şcoala militară la ei.
Ofiţerii unguri nu ies dintre soldaţii lor. Stau în grupuri separate. Nu,
nu cred nici acum că sunt prizonieri la ola budoş. Adică la românii
puturoşi. Sergentul a tresărit ca pălmuit. A scos arma din bandulieră. Îi
împuşc pe toţi, noi puturoşi, care ne sculăm cu noaptea în cap.
Muncirăm şi la boier şi peste tot. Cu tot cu muiere şi copii. Trăiţi,
lăsaţi-mă, don locotenent să trag în câinii ăştia. Cum puturoşi, muica
mamii lor, cum le-aţi ziseră, bozgori. Ce, suntără de-ai lui Iancu Jianu
de se cred cu aia în frunte! Nu, bozgorii ăştia, grofii ne-au furat
pământul şi ne-au făcut iobagi, adică slugi pe viaţă. Ne-am răsculat, şi
ei au tras cu tunurile în noi. Le-a venit ceasul, dar noi nu împuşcăm
111
prizonieri. O să ne luăm pământul înapoi şi atunci să se ducă la
mamaciska lor de karapos. O să-i zvârlim în Tisa. Ca pe nişte hitvany
kutya, câini răi, turbaţi. Ungurii de pe margine au auzit cuvintele
ofiţerului. Le-au înţeles bine. Se temeau, se îngrămădeau unii în alţii.
Le era frică de olahi. Nici în visul cel rău nu au crezut că vor cădea în
mâna lor. La Viena, generalii maghiari cereau Împăratului dislocarea
de noi trupe austriece pe frontul din Transilvania. Nu, drăguţilor, nu
am de unde, ruşii sunt în Galiţia, ducem lupte grele. Hm, cum, nu e
destul o şarjă de cavalerie cu honvezi ca să-i sperii pe olahi…! Mă
mir, sunt nişte opincari, bocskor, aşa le spuneţi, mă înşel cumva…!?
Domnule feldmarsal, găsim cumva acest cuvânt în limba germană?
Mda, nu ne aparţine. Cu cizme şi bocanci, stiefel-bergschuh, ne bat şi
valahii şi sârbii. Ne dau, domnilor, multe cizme… de ni se va vedea
turul pantalonilor. Da, da, ne fugăresc pe câmp ca pe nişte feldhase.
Nu mă mir. E chiar distractiv. Atacul românilor l-a facut la Berlin pe
vestitul meu cusin – marele kaiser Wilhelm, să leşine ca o primadonă.
Era să se prăbuşească la pământ. Noroc de vitejii nemţi din jur. L-au
prins de subsuori. Avea faţa albă ca de var. Unii zic: ca de hârtie. La
dracu’, se bâţâia pe genunchi ca o marionetă. Dădea ochii peste cap şi
striga că totul e pierdut. Aş face mai bine dacă aş abdica imediat… şi
nenorociţii de americani îmi declară război! Ce ziceţi, domnilor, şi
americanii au opinci sau sunt desculţi!? Împaratul era sarcastic. Se
plimba şi se uita în ochii fiecăruia. Veştile sosite îi veneau ca o
mănuşă parfumată. Domnilor, e război de doi ani şi nu am învăţat
nimic. Suntem bătuţi pe toate fronturile. La urmă şi italieren, nişte
kleinen affe, maimuţoi curaţi, ne-au bătut zdravăn în câmp deschis.
Aveam superioritate în oameni şi muniţii. Ce ziceţi, cine au luat-o la
fugă primii…? Regimentele de huzarok, o szamarsag, vighiasz
nogyon, gyorsan, schnel pe nemţeşte… Exact ca la Solferino.
Prahlerei, zorzoane, uniforme în saloane, pe câmpul de luptă vacslerei
schuhputzer. Da, văcsuim cizmele la alţii. Dacă nu veneau nemţii în
112
sud, pierdeam Serbia. Domnilor, aud ceva, e ceva de spus!? Da, acolo,
la Caporetto, regimentele care i-au oprit pe makaroni şi ne-au scos de
la dezastru au fost rumanisch soldaten. Am rapoarte exacte, dar nu de
la dumneavoastră. Nu aţi pomenit nimic. Nu vă lăsa stolz pracht, de
nobil graf… Da, au fost mai buni de o sută de ori jobbagysag decât
grosen grof. Pe câmpul de luptă, valahii sunt adevăraţi romani.
Nimeni nu mă poate contrazice. Vorbesc faptele. Au şi un cântec cu
Împăratul Traian, ce ziceţi, îl interzicem…!? Ofitirin ungaren l-ar fi
mâncat de viu. Nimeni nu-i pălmuise în acest fel. Eram în august,
bătrânul împarat îşi ştia zilele. Mai erau puţine. Va veni luna
noiembrie. Urmaşii la tron bântuiau în jurul lui. A mai făcut câţiva
paşi sprijinit în baston. I-a privit pe cei din faţă, insistent. Domnilor,
ştiu ce gândiţi despre mine. Verkalken, un ramolit, din cauza lui
pierdem războiul. Să fie oare aşa?! Vărul meu, marele kaiser, zice la
fel. Nu, nu vă formalizaţi. E un bagatel, cum zic francezii. Domnilor,
nu din cauza mea, cu siguranţă nu. Nu eu am tras cu pistolul la
Serajevo. Nici nu puteam. Vedeți, îmi tremură mâinile. De vină e
grăsanul de neptot Franz Ferdinand. I-am zis să nu se ducă acolo.
Putea face luna de miere la froschen de italieni. E frumos acolo. Se
mânca pui de baltă. Vedeţi, nu m-a ascultat. Nici dumneavoastră.
Bateţi din pinteni la mine. Eu, ramolit, m-am speriat. Nu mai zic de
grossen kaiser care îşi bomba pieptul de oţel… krup. Eu verkalken
m-am speriat şi mai tare. Dumneavoastră, madjar huzaroc, aţi scos
săbiile lui hellige-szent Arpad. Aţi strigat vorwarts serben. Nimic să
nu rămână. M-am speriat şi am declarat război. Blitz krieg. Aveaţi şi
un cântec de husar honved. Wunderschon, minuten minunat, la urmă a
fost mai mult un bruderschaft cu dame. Execelentisium, grossen
erfolg. Major succes. Nu puteam da înapoi şi ne-au gheschlagen –
bătut szerben cu stiefel einen boden. Da, da, am luat cizme… la spate.
Domnilor, acum ne bat valahii pe toate fronturile. Ştiu, vor veni
unmittelbar, da, da, cât ai zice drei, nemţi în Transilvania şi în
113
Bulgaria. De acolo, cu bulgaren şi turkey vor trece în România. Ştiu,
vor fi prinşi ca într-un cleşte. Hm, nu avem nici un merit. La belgoften
vor fi numai nemţii lui Mackensen. Sunt flămânzi, vor căra şi ultimul
bob de grâu la ei, în Germania. Noi, numai krumchen de pe jos. Acum
am totul în faţă, vor fi lupte grele. Rumanisch sunt alt aluat. Au
dovedit-o în luptele de la Pleven. I-au scos pe ruşi din turkische
subware. Da, din rahatul turcesc. Au comandanţi de elită. Soldaten, un
elan de nestăvilit. Acum au aruncat în luptă aproape un milion de
oameni. I-aţi cunoscut şi voi… pe pielea voastră. Când mor eu, aşa în
noiembrie, nemţii sunt în Bucharest. Sire… nu vă grăbiţi. Mă duc în
mormânt când trebuie. Vărul meu iubit, Wilhelm, nu va cuceri
România. Vor fi opriţi. Ha, ha spărgătorul lor de fronturi, cu cap de
mort pe căciulă, va fi buttermilch. Cu lapte bătut pe mustăţi. Sire,
trebuie să vă odihniţi. Nu vă
faceţi griji. Încolo, ofensiva
germană va zdrobi totul în cale.
Ruşii sunt un foc de paie. Acolo
apele sunt tulburi. Sunt, dar şi la
noi vor fi. Am spus, plec la ein
moment. Am timp să mă
repausez. Voi nu veţi avea. Vărul
meu va fugi ca un iepure, sau
mai bine zis ca un insekten cu un
strohalm la fund. Ia, ia, parcă îl
văd… Bătrânul râdea ca un
personaj mefistofian. Se duc
kaisereich una dupa alta… la
spitzbube, die teufel. Cei din faţă
erau îngroziţi. Împăratul i-a mai
privit încă o dată. Domnii mei,
nu sunt un wahnsinnig, Sunt
114
foarte lucid. După 68 de ani de… împărăţie, cunosc multe lucruri. Şi
mai ales acum. Le văd ca pe un ecran din filmele cele americane. Vin
una dupa alta. Ţarul, einen weichling, cu tot cu pfarzerul lui, da, da,
un papă lapte şi un popă nebun, vor fi împuşcaţi ca nişte câini. Îi văd
aruncaţi în bucăţi... der ganze famillien. Sire, vă rugăm să vă reveniţi.
La ce să revin, domnilor? La ce este acum! Asta vede şi un
kurzsichtig, cu un singur ochi. Vom pierde războiul exact după doi ani
de la ceremonia mea de înmormântare. Număraţi pe degete, domnilor.
Zilele rele curg unele după altele. Pe sultan îl vor hăcui turcomanii lui.
Cu satârul. Pot pleca fericit. Să nu uitaţi să-i spuneţi dragului meu
cusin că în noiembrie, exact după doi ani, va fugi să ceară adăpost,
adică einen exil, la o ţară vecină. Una mică de tot. Nu vă uitaţi aşa
lung. S-a încheiat cu împărăţiile de o mie de ani. Europa a scăpat de
ele. În locul nostru vor veni cei cu gura mare, republikanisch. Da, inși
flămânzi. Vor promite luna de pe cer. Domnii gură-cască vor aduce la
cârmă trepăduşii. Prin ochii bătrânului a trecut o sclipire fulgerătoare.
Hm, s-ar putea… Suita era cu gura-căscată. Menge schar, gloata s-ar
putea să-l facă pe grossen kaiser prasident republikanisch. Da,
prezident împărat! Bătrânul chicotea. Eu zic că primeşte. Dă de
pământ cu cartea prinţilor. Da, da, cea de la Gotha. Primeşte orice
funcţie, dacă nu fuge… nemţeşte. Ce ziceţi, domnilor? Bătrânul Franz
Joseph i-a scrutat din nou pe cei din faţă. Domnilor, încă o dată vă rog
să reţineţi, va fi în folosul dumneavoastră, acest război nu trebuia să
aibă loc. Mai ales pentru imperiul nostru. Vom pierde foarte mult. Şi
madjar şi osterreichisch. Adio, dragii mei, supuşii noştri. La sfârşitul
acestui blestemat război vom pierde şi teritorii care au fost multă
vreme ale noastre. Adio, habsburgi! E trist că odată cu mine moare
Imperiul. În zadar urmaşii mei vor încerca să se salveze. Nu merge.
Totul se prăbuşeşte. Nu merge, domnilor madjary, nici vestita
federalizare a lui Carol I al Austriei. O ştiu. Era bună înainte de a
începe războiul. Acum nu mai păcăleşte pe nimeni. Nici Carol al IV al
115
Ungariei, nici Carol al III-lea al Boemei… Hm, prea mulţi regi în unul
şi puţine zile. De vină sunt eu, am domnit prea mult. Mda, domnilor
conţi, nu uitaţi, Ungaria cea Mare- Nagy Magyarszag nu mai este. Nu
va mai fi pe hartă. În locul mândrei şi arogantei Hungarii, vor veni, cu
state noi: slovacii, cehii, croaţii, sârbii, slovenii. Grossen va ramâne
România, cu toată Transilvania. Şi frumoasa mea Bucovină va merge
tot la olahi. Her grofen vor fugi mai tare decât cusin Wilhelm. Cu
multe cizme luate… dinapoi. Vor zice jaj de szep… jo, naghyom jo…
nem lattam ijesmit miota meg van vilag . Mai frumos de atât n-am mai
văzut niciodată. Nem, nem soha sem! Domnilor, singuri ne-am săpat
groapa. Eu am loc în cripta imperială de la subsol… capela
capucinilor. Merg să mă întâlnesc cu cea căreia i-am făcut multe
necazuri. De sus, din tablou, ne mustră chipul de înger al iubitei
noastre Sissi. A răbdat multe şi mai ales bârfele ungureşti. Copilul
Rudolf nu era al meu. Era al imberbului Andrassy! Ce ziceţi de
asemenea infamie? Dar voi, pe care v-a iubit cel mai mult…! Să nu
aud un cuvânt. În lume, infamiile – eselei dummheit, szamarsag, pe
ungureşte – rămân măgării. Nu se pot şterge. Oricum, domnii mei,
secretarul nostru a notat tot ce am spus. E acolo, în spate. E Hans,
băieşul meu cel hazliu, care ştie mai multe limbi străine decât noi toţi
la un loc. A colindat toate capitalele mari şi mici. A fost la velichie
ţar, la strălucitul padişah, la inegalabilul kaiser… şi s-a oprit la noi.
Facem baie împreună. Îmi traduce tot. Cunosc glumele. Scăpăm
săpunul pe jos şi sticla cu şnaps. La urmă, vine Katherina Schratt,
metresa, şi ne spală pe amândoi. Sprache, sprachen, au dispărut
kleinen geheim. Îmi pare rău, domnilor, că am stricat distracţia.
Secretul era secret, mai mare ca cel de stat. Domnilor, nu e un ceas de
bekenntnis, nu e timp de spovedanie. Când va veni, voi chema cel
puţin vreo trei cardinali… ca să-i dau pe uşă afară. Acum e un ein
moment spontan, freiwillig, cum spun nemţii. Şi unul de wahrheit,
adevăr de testament. Domnii mei, nu veţi mai recunoaşte harta lumii.
116
Yankeii, nord amaricanen, vor fi cei mai tari. Lucrează cu banca, au
împrumutat şi vor împrumuta pe toţi, inclusiv pe celovecii care vor
veni în locul ţarului. Ăştia sunt mai răi ca iezuiţii. Mein her, mă ia cu
frig. Austria, hungaren, kleinen, und miniatur, din ce a fost. Nu vă
gândiţi că va fi altfel. Friedensvertag va fi la Paris. Se întoarce roata
împotriva prusacilor cu pieptul de oţel. Era să uit, krup. Nu clătinaţi
din cap, domnilor. Mai bine v-aţi lua anumite preparative din vreme.
Şi zic că aţi putea mulţumi de pe acum. Acolo, la frantuzen, nu va fi
un tratat de pace, ci un dictat, un proces al învinşilor. Vom semna,
supuşi şi înjosiţi, alături de nemţi. Vom ieşi cu swantz stiel între
picioare. Despăgubirile de război vor fi uriaşe. Nu va fi o pace, ci o
răzbunare. Mda, acum văd clar, războiul nostru alături de nemţi a fost
o aventură. Nu sunt defetist, domnilor… şi nici un rabe-corb să
croncăn aci. Dacă aş trăi încă doi ani, vă dau scris, cu sigiliul imperial,
să fiu spânzurat public pentru înaltă trădare. Sire, eu am notat, dăm
textul să fie citit de pe acum? O înţelegere bună şi cinstită poate fi
semnată einen sekunde. Peste sala tronului s-a lăsat o tăcere grea.
Luna lui august plutea peste oraş ca o pasăre colorată, venită din alte
ţinuturi. În suflete, mulţi aveau îndoieli. Războiul nu mergea cum
trebuie. În armată erau multe dezertări. Aprovizionarea, armamentul
erau defectuoase. Chiar unele victorii treceau în recul. Se lupta pe
două fronturi. Suntem o remorcă pentru nemţi. Turci, bulgari, la
dracu’… Acum bătălia cea mare se duce în România. E nevoie de
petrol şi grâne ca de aer. Die taufel, Împaratul are dreptate. Dacă nu-i
batem definitiv până în iarnă... S-a auzit o voce. Sire, eu am venit aici
de pe frontul din România. Se dau bătălii grele în trecătorile munţilor.
Nemţii au dislocat trupe de la Somme. Au multe trupe înarmate până-n
dinţi. Nu mai vorbim de artileria grea. Au un defect mare, sunt prea
siguri pe ei. Cu toată slaba înarmare, românii le-au pus grele
probleme. Ştiu să se bată în cele mai grele situaţii. Nemţii puteau fi
încercuiţi şi zdrobiţi la o bătălie înainte de Bucharest. Au manevrat
117
inteligent sub focul nimicitor al nemţilor. Her Mackensen nu avea
scăpare dacă ruşii atacau odată cu românii. A fost o mare defecţiune.
Rusien, sperjuri. Nu, her general, nu. E mai mult de atât. Ştiu mai
demult, e o înţelegere tacită între cei doi, să slăbească şi să împartă
România. Ar trebui să ne gândim mai mult la nişte fapte. Noi am avut
pierderi grele în Galiţia şi Ucraina de nord. Din nou s-a lăsat liniştea.
Nemţii nu ne-au sprijinit cum ne-am înţeles. Am eşuat. Ştiţi, prima
ofensivă russisch a lui Brussilov. La fel în Serbia, mai înainte.
Deutsche trupen, au planuri secrete. Peste tot. Nici pe departe nu este
un aliat loial. Da, da, regele Carol, om înţelept, nu avea încredere în
rusien, dar se îndoia şi de comportamentul vărului Wilhelm. Impetuos,
nesigur, vanitos, plin de capricii. Nu l-a plăcut de când l-a înlăturat pe
Bismarck. Am schimbat nişte scrisori intime. Ar fi vrut să intre în
război alături de noi. Avea îndoieli, aşa cum v-am spus. Şi eu am avut
şi am încă. Domnilor, o ipoteză, poate încă valabilă. Câştigăm
războiul alături de nemţi. Zer gut, un vis împlinit. Domnii mei,
uralkodik madjary, se va încheia pacea învingătorilor la Budapest,
Vien… Ce ziceţi!? E posibilă o asemenea minune!? Ştiţi ca şi mine,
nein, nicht. Un singur loc, o singură capitală. E grossen Berlin. A
apus, domnilor, Viena lui Meternich. Să nu fim visători. Ei, ce ne va
da atunci inegalabilul cusin...? Sprachen camaraden… maghiyarsag,
vor primi Transilvania, vechiul regat? Nemţii au nevoie de aur, sare,
petrol, grâne, vite, braţe de muncă. De unde să le ia!? Noi suntem
învingători… her grofii nu ştiu să muncescă cu palmele, nu sunt
tagelohner. Sunt numai jageri, dar nu vor mai avea păduri. Tot vânatul
merge la nemţi. Ia, ia, vom rămîne nişte tutyi muty male, aşa, pe
ungureşte papă-lapte. România va fi numai a lor. Şi Ucraina, cu cereale
şi cărbune, tot a lor. Nu văd altcumva. Aaa, pe acolo, prin ţinuturile din
Asia Centrală, prin podişul Valdai. Toate sunt ale ugro-finicilor. Ştiţi,
nemţii sunt studioşi, cunosc genealogiile. Bosnia-Herţegovina o cer
turcii. Dobrogea, Cadrilaterul, nu putem – bulgarisch. De mult ăştia
118
clătinau din cap. I-am văzut: când zic nu, înseamnă da! Să vedem.
Serben e a noastră. Croaţii vor cu nemţii. Slovenii, slovacii, ei, în
marea lor mărinimie, o să o dea ungurilor. Cehii, nein, a fost a doua
capitală a noastră, dar nemţii ţin la ei, au maşinării. Nu cred că vin la
noi. Polnisch, poate la austrieci. Dar nu toată. Prusia, prusacii, vor lua
partea leului. Aaa, mai rămâne aproape de noi italieren, olasz, da, da,
nordul la nemţi, sudul la austro-ungari. Ce ziceţi, cine va cânta la
prima vioară, geige spielen,…!? Ei, Franţa, Anglia, Belgia, tot nemţii.
Alsacia, Lorena,.. coloniile. Deutschland, deutschland, uber alles!...
Uitaţi, avem harta în faţă. Bătrânul se distra de minune. La fel
iscusitul secretar. Domnilor, vă rog, faceţi alt scenariu, altă împărţire.
Eu, astăzi, am timp, reiclich. Vă rog, sunt foarte atent. Sire, suntem
aliaţi, avem drepturi la fel. Transilvania, a mi erdelynk, e a noastră, a
ungurilor. Nu o dăm nici la anya de nemţi. Sprachen, dar atunci,
drăguţilor, trebuie un alt război. Huzaroc, honved, nem, nem… Da,
atunci, achtung, figyelmes, mai bine pierdem războiul. Vom rămâne
cu mai mult! Socotiţi, gândiţi cele două variante. Toţi acei generali,
unii veri şi nepoţi, arhiduci şi politicieni trăiau o mare dilemă. În acea
tăcere s-a auzit din nou vocea arhiducelui Joseph. Sire, eu vin de pe
frontul din Carpaţii de nord ai Moldovei. Nemţii nu au cooperat în nici
un fel cu noi. Mda, ştiu, mai ales de când au intrat victorioşi în
Bucureşti. Mă mir că invicibilul cusin nu a alergat acolo ca să
primească parademarsch. Nu, la Bucharest nu a ajuns. Grandios, a zis
că a fost luat prin surprindere. Încolo, chestii minore, ceaţă, frig. A
ordonat ca toate ziarele să fie în limba germană. Mackensen l-a
întrecut. Toţi câinii să fie predaţi la comandatură. Cine nu are, îl
cumpără sau dă bani, ca taxă. Wunderbar, kolossal, grossen Wilhelm e
leiter peste schinder. Ha, ha, e hingher şef, îi stă bine, şi-a găsit funcţia
potrivită. Nu mai rămâne împărat, îşi face un einen grossen jagdhund.
Da, da, câini pe sprânceană. Îl ia şi pe fiorosul Mackensen, ha, einen
zer gut, dresseur de schafferhund! Sire, a interzis mersul cu tramvaiul
119
tras de cai. Strica imaginea oraşului. Rămân numai cele electrice. Şi
când e pană de curent …!? Se aduc caii şi tractează tramvaile
electrice. Nemaipomenit… E o invenţie nemţească… cap de neamţ!
Mai e ceva, mult mai subtil… gravidele care pun la copii nume
germane pimesc raţie dublă. Rumeinisch e deutsche… Ia, ia, zigeuner
ce fac, tot ration verdoppen...? E grossen circus, ţigăncile strigă că
sunt rumanin… Soldaţii înjură şi bat cu arma în ţigăncile borţoase.
Audienţa era înmărmurită. Fălcile erau încleştate. Nici nu mai puteau
să râdă. Sire, asta nu e tot. O ţigancă de nomazi, frumoasă foc, un fel
de creolă, intră la Mackensen şi-i arată un ofiţer chipeş şi înalt. El este,
don gheneral, el, hăsta, m-a lăsat cu burta la gură. A zis că face
puradelul domn neamţ la mine. Acuma nu mai hrecunoaşte. E fudul,
are galoane cu aur. Şi s-a repezit ca un uliu de stepă la ofiţer. Era
nepotul feldmarschalului. Stupoare, nu înţelegeau cum a intrat şi de ce
tocmai la… Translatorul român , un scriitor şi gazetar plin de umor, a
zis că madama cere satisfacţie în chestiune de amor. Nu admite refuz.
Ori copil neamţ, ori la toată familia ei alimente şi casă în centrul
Bucureştiului. A ochit una boierească. Dacă nu, strigă pe străzi că
gheneralul cel mare a bătut-o şi a călărit-o ca un harmăsar. Neamţul
era siderat şi năucit. Şi nu numai el. Ha, ha, nemţii cei scortoşi şi
tâmpiţi îşi găseau naşul. Mare naş! Translatorul român chicotea ca un
şarpe cu clopoţei. Le-a spus că ăştia, ţiganii, nu sunt români, au
colindat toată Asia, Egiptul, şi au trecut în Spania odată cu maurii. Au
învăţat toate tertipurile lumii. Ştiu multe meserii şi mai ales multe
leacuri şi descântece. Fac legături de dragoste, boală şi moarte. Sunt
periculoşi nu numai când te ating, ci şi de la distanţă. Transmit un fel
de vrajă, dispun nativ de o hipnoză colectivă. E bine să le rezolvaţi
cererea. Nimic mai mult. Oricum, nu daţi de la dumneavoastră. Ştiu,
dreptul ocupantului. Sire, la urmaă nemţii au cedat. Die taufel, nu sunt
pe cât par. Sunt fricoşi şi plini de rahatul superstiţiilor. După o sclipire
scurtă, Împaratul a formulat o zicere tristă şi ironică. Mai bine am face
120
o armată de zigeuner… Mda, am ajuns rău. Şi totuşi, ar mai fi o
soluţie. Nu aşteptăm sfârşitul războiului. Ieşim acum şi încheiem pace
separată cu Franţa şi Anglia. Şi cu Italia… oricum, provinciile de
acolo nu mai sunt ale noastre. Nu le mai putem stăpâni. După o clipă
de ameţeală, arhiducele a zis că ce facem cu ruşii?! Ăştia, pe frontul
nostru, încă luptă. Mai au rezerve. Şi generali buni. Nu contează
oamenii la ei. Da, e cunoscut, toţi ţarii lor au dus războaie cu milioane
de soldaţi. Nu i-au cruţat. Aveau şi de unde. Pentru mujicul lor, ţarul
era una cu Dumnezeu. Da, e un avantaj al lor. Acum, cu armele care
sunt, nu mai este. La ei iarna, frigul şi foametea va hotărî repede
războiul. V-am mai spus, acolo se cloceşte ceva urât, urât de tot. Şi la
noi, şi în Germania sunt socialiştii ăştia care zic că nu vor război. Aici
e una, acolo capii lor, nişte bandiţi, cer pentru popor pace, pâine şi
pământ. Totul se confiscă şi se dă la cei săraci. Se iau şi fabricile,
băncile, tot, până la ultimul cui. Domnilor, războiul e nimic faţă de
revoluţia lor mondială. Eu primesc rapoarte de la un om al meu, un
ofiţer care face parte dintr-un comitet al unui evreu, Troţki. Ţarul va fi
răsturnat. În Rusia va fi război civil. Pentru început, nemţii vor
beneficia de situaţie. După aceea, molima se va întinde peste tot. E un
duşman invizibil pentru politicienii miopi. Hm, cu ruşii nu-i bine să ne
complicăm. Acolo, pe frontul din Galiţia şi Bucovina ţinem nişte
rezerve. Ieşim din război şi încheiem mai întâi un armistiţiu cu Italia şi
România. Noi nu luptăm în Franţa şi Anglia. În sală, o voce aproape
gâtuită a strigat pe ungureşte că ez nalam nem volt haboru… varam a
boszunopot… ki vegzem est a senki tolvaj nemzetet olahi. Împăratul l-a
privit curios pe omul din faţă. Era mareşalul maghiar, Kovess, încărcat
cu multe zorzoane şi tinichele. Pe front, mari lucruri nu făcuse. Era un
mediocru, un plafonat. Acum zbiera că, la el, ăsta nu-i război, voi
distruge pe olahii ticăloşi şi hoţi. Erdely e numai al nostru. Mda, văd
că ne-am înţeles. În Transilvania, eu ştiu că valahii ne-au bătut. Nu
veneau nemţii… Şi totuşi, her general Kovess, unde aţi luptat în
121
Erdely?! Nu v-am văzut. Sau aveţi o comandă secretă, aşa cum au
carbonarii din Italia!... E bine, mergeţi la nemţi şi cereţi lui Falkenhay
să părăsească elenk hirtelen tot Erdely. Auf der stelle, schnel, imediat,
unzoweiter. Spuneţi că e ordin de la stabs comandament madjar.
Nemţii vor intra în panică şi veţi primi nu numai Transilvania, ci şi
toată România. S-a văzut, le este frică de ziguneri. Ironia era
şfichiuitoare. Her fejedelem Kovess nu era atins de nicio umbră. A
bătut pintenii, a bombat pieptul de huzaroc şi a strigat că el şi soldaţii
lui vor muri cu toţii în Erdely. Sumbru, pe sub barbete, Împăratul a
zis: domnilor, vă rog, sunteţi liberi, puteţi muri. Aveţi şi acest drept.
După o pauză mai lungă s-a întors spre contele Hotzendorf. Domnule,
sunteţi şeful statului major al armatei. Am expus aici trei posibilităţi.
Aţi susţinut războiul încă de la început. La fel dumneavoastră, conte
Berchtold. Sunteţi ministrul nostru de externe. Da, da, aţi formulat
excelentisimo declaraţia de război pentru Serbia. Act admirabil. Şi
cusin Wilhelm a rămas în extaz. Ce ziceţi, atunci aţi spus că în două
luni războiul e gata… au trecut doi ani. Credeţi că se încheie în anul
acesta…?! Îmi garantaţi că apuc minunea aceasta?! Sire, nu putem
încheia războiul anul acesta. Va mai dura. Nu am obţinut succesele
scontate. Germania nu şi-a ţinut promisiunile. Mda, dar inamicul şi le-a
ţinut? Ce ziceţi, n-ar fi cazul să-i admonestăm printr-o telegramă
belicoasă? A cam venit momentul să ne clarificăm. Simt că războiul
va mai dura încă vreo doi ani. Nu e prima dată când spun acest lucru.
Încă câteva milioane de oameni morţi. Vom avea vreun progres pe
front? Măcar unul!? Nu suntem siguri, sire. S-a intrat într-o fază
complicată. Nici în România nu s-a clarificat totul. Armata lor se
retrage spre Moldova. Nemţii au încercat să-i încercuiască.
Mackensen nu a rupt frontul pe Vrancea şi Oituz. Au fost opriţi de
români. După lupte grele, ofensiva a încetat. Se intra în iarnă. Hm,
spărgătorul de fronturi cu friţii lui au obosit de trai bun în Bucharest.
Da, am uitat că sunt ocupaţi cu câinii de pe străzi…! Dar noi, noi nu
122
suntem schinder-abdekker. Nu, nu suntem, nu ne ocupăm să prindem
câini. Suntem liberi, putem termina războiul. Să dăm o telegramă
cifrată. Să nu afle nemţii. Sire, vă înţelegem amărăciunea. Şi noi o
împărtăşim. S-au făcut greşeli încă de la început. Nimeni nu a bănuit
că războiul va lua o asemenea amploare. Lumea nu a crezut că cei trei
împăraţi, rude între ei, îşi vor declara război. S-a zis că sunt nişte luări
de poziţie. Acte de intimidare şi nu declaraţii de război. Domnilor, ştiţi
foarte bine că eu am amânat intrarea în război. Vărul, cusin Wilhelm,
a transmis că ruşii nu vor intra deloc. Îşi schimbau scrisori. Cu
diminutive de Niky şi Wily… Ne-am bazat pe ei. Am căzut în capcana
lor şi, mai ales, a nemţilor. Şi acuma suntem. Am putea totuşi să
atacăm veriga slabă. Tratăm cu ruşii. Şi ei sunt sătui de război. Au un
Imperiu cu multe popoare. Acolo e adevărata închisoare. Nici în
glumă nu e omul liber. In einem wort şi ajungi hustig-schnel la
szuchthaus. Sire, nu e nevoie, acolo e Siberia, închisoare în aer liber.
Nu trebuie nici gard de sârmă. Frigul şi lupii siberieni sunt cei mai
teribili paznici. Mda, Rusia e o enigmă pentru noi. Şi totuşi, dacă se
prăbuşeşte Ţarul, ne prăbuşim cu toţii. Nu uitaţi. Oamenii, înaintea
morţii, nu greşesc niciodată. Gândiţi-vă bine, dacă ieşim acum din
război, indiferent de pierderi, ne putem salva. Tăiem din faşă monstrul
pe care-l văd şi în somn. Împăratul era obosit şi sfârşit. Cu greu s-a
aşezat pe un scaun. La tronul cel mare, s-a uitat pieziş, ca la un intrus.
Domnilor, încercaţi pacea cu ruşii. Nu ştiu dacă o puteţi face, dar e un
gând de la Dumnezeu. Uitaţi-vă cum ne priveşte de acolo, de sus,
chipul de înger al Împărătesei noastre. Odată cu ea s-a stins şi visul
nostru de mărire. Ea fost flacăra şi lumina unui muribund. Domnilor,
să nu lungiţi funeraliile. E pierdere de timp. Am lăsat toate
documentele necesare pentru încoronarea lui Carol I al Austriei. Va
purta şi titlul de Carol IV al Ungariei şi Carol III al Boemiei. Se
păstrează o tradiţie. Domnule conte Esterhazy, aveţi acum un nou rege
al Ungariei. Să acţionăm rapid. Era spre sfârşitul lunii noiembrie. O
123
toamnă lungă. Cu zile alternante. Cârduri de cocori treceau în strigăte
peste Dunăre. Se apropia iarna. Clopotele din Viena duceau ecouri
triste peste ziduri. Murise Împăratul care venise pe tron în anul
zbuciumat, 1848. Avea 18 ani. Trecuseră 68 de ani de domnie. Nimeni
nu ar fi crezut. O viaţă de om pe un tron. Cei ironici spuneau că a rupt
o gramadă de pantaloni… Păcat, trebuiau nişte bazoane. Nu se putea,
era modă prusacă. Dacă îşi întărea turul la hose, nu mai pierdea
războiul de şapte ani. De la prusacii ăştia cu cotiere şi bazoane i s-au
tras multe. Bătăile luate i-au adus pe cap, pe madjar ungaren cu
pinteni şi mustăţi. A trebuit să facă un wappen cu doi vulturi care, în
timp ce grossen kaiser stătea cu spatele la ei, se răsuceau ca să-şi rupă
gâturile. Au spart stema. Era şi multă lume care-l plângea pe împărat.
Avea temeiuri. Leafa şi pensia bătea ca ceasul. Se trăia în siguranţă. S-a
plâns şi în ducatul Bucovinei. A murit împăratul, nu mai vine kuvertul
cu geldschein la poartă. Te suna poştaşul şi primeai plicul cu un salut
la chipiu. Auweiderschen mein her. Peste două săptămâni ne salutam
din nou. Vremea a vremuit, a trecut un secol şi urmaşi de urmaşi îşi
aduc aminte cu nostalgie de acele zile când omul era om şi nu
neghiob. Un mare poet, ce s-a şcolit buiac pe acele meleaguri, zicea în
versuri că: …a mă-ntoarce nu mai pot, unde eşti copilărie cu pădurea
ta cu tot! La nemţi, vestea morţii împăratului austriac a ajuns cu
bucurie. Era einen verkalken, un ramolit, ne-a încurcat în război. N-a
fost în stare, cu ungurii lui, să-l bată verzuglich pe rumanische. A
trebuit să venim noi de la Verdun să-l scoatem din rahat. Ne-a
întârziat. Ne-a prins iarna în munţii Moldovei. Am pierdut o jumătate
de an. E gut, zer gut, meinen her. Gazetele strigau că trebuie sânge
tânăr la Viena. Destul ne-am împiedecat de un baumstumf în mijlocul
drumului. La ruşi, şi compasiune şi teamă. La Iaşi, vestea a fost
primită cu răceală. Erau prea multe greutăţi adunate.Venise iarna
devreme. Se puneau gardurile de lemn pe foc. Pâinea era la gramaj. Se
primea de la cazarmă. Răniţii şi copiii desculţi bântuiau străzile.
124
Tifosul exantematic lovea în toate părţile. Nici nu mai aveai ce
rechiziţiona. S-au găsit şi oameni cu suflet mare. Printre ei, şi în
fruntea lor, se afla regina Maria. Punea la cale spitale peste tot. La
gară, în biserici, mănăstirile din jur, poştă, case particulare, în azile,
oriunde se găsea un spaţiu. Nimeni nu-i rezista. Făcea rost de material
sanitar, ustensile, cloroform şi mai ales de tifon şi bandaje chiar şi de
la inamic. Se folosea de interpuşi, samsari de război. Era inima acelui
oraş în agonie. Nimic nu o speria. Nici greutăţi, nici moartea din jur.
Avea un crez. Credea în victorie. Prezenţa ei fascina. Radia de
încredere. Alunga frica de foame, de ger, de boli şi de nemţi. Se afla
peste tot. Oştenii răniţi îi atingeau hainele ca la un înger venit din cer.
Un cuvânt de-al ei îi electriza. Uitau de durere şi infirmităţi. Cereau să
plece pe linia frontului, în tranşee. Iarna şi foamea erau cumplitae.
Loveau din toate părţile. Muşcau pe faţă, dar mai ales pe ascuns. Erau
ca o fiară cu mai multe capete. Muribunzii de pe străzi nici nu mai
încercau să strige după ajutor. Ştiau ce e în jur. Făceau semn să fie
luaţi şi duşi la groapă. Nu voiau să încurce pe alţii. Târnăcopul muşca
greu din pământ. Grunzurii săreau în sus ca nişte aşchii de fier. Un
sublocotent tânăr a ordonat subordonaţilor să-i sape mormântul. Cu
mâinile şi picioarele sfărmate, a stat şi numărat comenzile. Soldaţii
aveau pe faţă lacrimi înghețate. La urmă, grupa a primit ordin de
părăsire a poziţiei. Mai erau şi alte gropi de făcut pentru morţii de
exantematic. Spre apus, singur s-a târât spre mormânt. A căzut ca o
bucată de pământ îngheţat. Un trompet cu mâna tremurândă a ieşit de
după un copac în pas de front şi a sunat prelung stingerea. Soarele,
ascuns în ceaţa serii, s-a dus ca o nălucă dincolo, peste mănăstirea
Galata. Venea noaptea peste oraş. Totul era în beznă. Grupuri de
oşteni se strecurau ca nişte fantome. Dintr-o clădire, s-a deschis o uşă.
În străfulgerarea de o clipă, dintr-un grup de ofiţeri s-a zărit ieşind o
femeie frumoasă în costum de soră militară. Se auzeau între ziduri
ecouri de glasuri. Domnilor, nu e permis nici în somn să gândim aşa.
125
Şi nemţii sunt slăbiţi. Chiar dacă se ghiftuiesc în Bucureşti, au în faţă
două fronturi. Noi încă putem lupta. Suntem acasă, nu în altă parte.
Ştiu, sunt greutăţi mari. Iarna şi tifosul sunt şi pentru her fritz… Da,
ruşii nu sunt la înălţime. Ne mai putem aştepta şi la alte surprize. Nu,
domnilor, Franţa şi Anglia nu vor ceda. Îi cunosc, ştiu ce pot, mai ales
pe englezi. Suntem încăpăţânaţi. Războiul nu e terminat. Nu,
domnilor, nu e terminat. Nu se va termina decât atunci când câştigăm
noi. Şi vom câştiga. Soldatul român e cel mai bun luptător. Nemţii se
scapă în pantaloni când văd seiten gewehr-bajonnett rumanische. Nu
mai vorbim de unguri şi austrieci. Da, ne trebuie artilerie grea şi mai
multe mitraliere. Şi puşti moderne. Nu vă supăraţi, şi o nouă, da, da,
strategie de luptă. Vine în ţară o misiune franceză de reorganizare.
Vom rezista. Şi vom câştiga. Nu ezitaţi o clipă. Regele nu va semna
nimic cu nemţii. Rog să dispară aceste zvonuri. Regele e un mare
patriot. Şi, mai ales, domnilor, îl cunosc, e un introvertit care nu
cedează la ideile lui. Nu semnează…! Tonul era tăios. Ofiţerii au
tresărit. În faţă nu mai aveau ce credeau ei, o simplă Regină. Nu, nu,
erau derutaţi complet. Aveau acum un înger cu sabie de foc. Un
arhanghel al răzbunării. Venise în noapte cu un plan. Se gândea la o
retragere spre Odessa. Nici să nu aud. Aici murim cu soldaţii noştri. În
vară ne vom bate cu nemţii acolo unde i-am oprit. Nici un pas
înapoi!... Nu uitaţi, cu regele împreună vom fi pe front. Ofiţerii au
plecat salutând încremeniţi. Mergeau spre unităţi cu obrajii arşi de
ruşine, dar şi de respect. Era un ceas când îngerul izbăvirii a strigat.
Noaptea s-a despicat ca apa de la Marea Roşie. Se zăreau, ca în plină
zi, câmpurile de luptă. Venise vara. În Bucureşti, câinii maidanezi se
plimbau în voie. Cu limbile scoase, trăgeau la umbră. Tigunerii
strigau şi fugeau cu buchete de flori pe lângă trupele germane. Ha,
mânca-ţi-aş, să fiţi boiari, să veniţi călare pe scândură. Să vă aduca
cu haeroplanul la groapa lui Ouatu. Balaoacheşe, zâmbeau şi dădeau,
printre blesteme, flori. Era o scenă insolită, demnă de cartonul unuia
126
dintre Brugheli. Nemţii pe jos, de pe cai, din maşinile lor strigau: ia,
ia, gelingen mit dem auto fahren, mit dem zug. Ia, ia, krieg schnel,
rumanische batem. Coloanele se scurgeau în zare acoperite de un praf
endemic. În spate, în oraş, patrulau nişte nemţi bătrâni, copleşiţi de
căldură. Îşi răsuceau mustăţile la câte o bodegă. Se aşezau la umbră şi
oftau. Unii îl înjurau pe Mackensen că le-a lăsat raţii mici. A luat ganz
vorrat-provision cu maşinile şi căruţele lui. În Bucharest nu mai e zare
de cal. Mergem numai pe jos. Kinderii de tiguner, goi, cu burţile
bombate, se ţineau după ei şi cereau zucker. Învăţaseră cuvântul. Se
apropiau cu mâna întinsă şi făceau semene că le aduc gagici frumoase.
Nemţălăii se răsteau cu puşca la ei. Ţiganii fugeau şi se întorceau prin
învăluire. Aveau şi câini după ei. Căldură mare, mein her… Era o
halima demnă de ilustraţiile naturaliste ale lui Zola. Invariabil, sigur,
tiguner nu ştiau nimic: nici de unii, nici de alţii. Nici chiar de
Grigorescu cu ţigăncile june şi frumoase. Le era foame şi vedeau că
nemţii cei tari plecaseră din oraş. Mai fugeau doar de poliţia cu
banderolă la mână. Îşi trimiteau semnalele pe şest. Întotdeauna scăpau
prin ţigăniile lor de la Plumbuita şi Dămăroaia. Românii, cu româniile
lor. Cei de jos, mahalagii, culegeau ștevia de pe lângă gard, corcoduşe
pe unde mai erau, le amestecau cu puţină făină, fierbeau şi făceau o
tapioca. Nume cu rezonanţă latină. Unii învăţaseră taina ciordelii. O
duceau mai bine. În talcioc, la taica Lazăr, se vindeau numai lucruri
furate. Nemţii de la comenduire cumpărau pe loc tablouri şi alte
obiecte de valoare. Nu puneau întrebări. Se întreţineau bine.
Învăţaseră repede verbul a fura, şteheln, pe nemţeşte. Din mers s-au
specializat. Un neamţ, şoferul personal al lui Mackensen, a luat
maşina din garaj şi a vândut-o. A comunicat, oficial, că a dispărut.
Mai subtilizase şi alte lucruri. Se lucra în scris, dădea la gazetă furtul.
A fost turnat de un camarad. Oamenii erau şi nemţi…! A fost
condamnat nemţeşte. Unii au zis că a fost împuşcat, alţii că a evadat şi
că a furat din nou maşina şi a adus-o înapoi lui her Mackensen. Mai
127
târziu, celebrul neamţ cu cap de mort, a declarat cu năduf că a venit în
Bucureşti cu o oştire de eroi şi a plecat cu o adunătură de briganzi şi
gigolo…! Neamţul, neamţ, cap de neamţ, nu a făcut săpături mai
adânci… ar fi aflat că la el acasă, din cauza sărăciei numită paupera,
totul era la gramaj. Nu le dezvolta facultăţile şi ingeniozitatea.
Dincoace, neam latin, descurcăreţ şi darnic, a trezit în ei simţul
aventurii, al schimbului de mărfuri pe sub mână. Lăcomia, nemţii o
aveau în sânge. A trebuit o mică operaţie, un schimb de idei. Omul
neamţ a devenit ingenios într-o ţară străină. Asta în spatele frontului.
Dincolo, la malul Siretului şi mai sus, bravul neamţ a fost tăvălit bine.
Puţin zis. Mai întâi la Mărăşti. Erau întăriţi în acel sat, cu maluri
înalte, ca într-o cetate. Aveau alei cu flori aliniate. Drumuri pietruite şi
văruite. Se credeau acasă pe cel puţin o mie de ani. A venit o
dimineaţă... de vară fierbinte. Artileria română a bătut, spre ziuă,
poziţiile întărite ale nemţilor. Nu au luat în serios… au mai fost
bombardamente. În linişte, românii s-au târât spre punctele cheie,
întărite cu sârmă ghimpată. Un sergent voinic împărţea la soldaţi
cartuşe şi grenade de mână.
Bidoanele de apă erau băgate sub
centură, la spate. Nici un zgomot. La
urmă, sergentul, cu o echipă de
soldaţi ce aveau în mâini cleşti mari,
s-au târât spre gardurile de sârmă.
Tăiau locuri de trecere. La nemţi se
auzeau cum se strigau santinele de
deasupra malului. Se raporta că totul
este în ordine. Când a încetat
infanteria tirul, primele grupe au
intrat în tranşeele nemţilor cu
baioneta şi grenada de mână. Ordinul
generalului Averescu. Lovitura a fost
128
ca un trăsnet. Nemţii nu se aşteptau ca românii să fie chiar lângă ei.
Oştenii loveau din scurt cu baioneta. Aruncau cu grenada în grămezile
mai mari. Un ofiţer neamţ, un lungan slab, ca o arătare, a scos pistolul
şi mâna soldaţii strigând răguşit, ca un cocoş speriat de vulpe:
vorwarts, voran nach… im voraus… nach hinten – înainte, înainte,
nici un pas înapoi…. ich schieven. În zadar, soldaţii, speriaţi de
moarte, dădeau înapoi cu grămada. L-au călcat în picioare ca pe un
câine mort pe grosse hauptman cu pistolul în mână. Au trecut în goană
şi peste feldwebelul câinos care lovea în soldaţi cu o cazma ascuţită.
L-au făcut terci cu zeci de lovituri de baionetă. O masă informă. Au
călcat înainte cu cizmele pline de sânge. Când au ieşit la capătul
celălalt al tranşeului, aveau chipuri de fantome. Toată trupa din satul
cu case dichisite a intrat în panică. Fugea dărâmând toate gardurile
vopsite. N-au avut timp nici să pună o mitralieră în funcţie. Urlau şi
strigau: rasen – wutend rumanische, resend toil… ne fugăresc turbaţii
de români. Sunt câini turbaţi, vin cu miile. Nu au putut fi opriţi nici de
temuta militar polizei. Au fost călcaţi în picioare. Un trompet
înnebunit suna atacul. Capul i-a fost crăpat ca un dovleac lovit cu
securea. Aghiotantul lui Mackensen a intrat desfigurat în sala de
comandă. A răcnit că ne atacă turbaţii de valahi. Sunt peste tot. În aller
ile schnell einen minut. Omul, arogant şi plin de sine, s-a uitat lung şi
insistent la oberst-ul din faţa lui. E imposibil, unmoglich – schreclich,
suntem inexpugnabili. Am făcut aici întăriri şi întărituri mai sofisticate
decât sunt la Verdun. Nein, unsinnig, e absurd. E inadmisibil să fim
bătuţi aici, la Mărăşti. Nu suntem pe einen flachland la păscut oile.
Die taufel, cum s-a întâmplat her oberst, unde aţi fost cu toate armele
din dotare!? Nu înţeleg, ce echipament de luptă are inamicul şi noi nu
avem!? Her feldmarschall, nu mai e timp. Ne capturează inamicul…!
Ar fi un dezastru pentru tot frontul. Subalternul, om din nobilime, uns
cu multe alifii prin saloanele imperiale, a ştiut să atingă coarda
sensibilă a unui mare megaloman. Her oberst, ai dreptate, ar fi o mare
129
dramă nu numai aici, ci şi pentru războiul din Franţa. Înşfăcând câteva
hărţi, a ieşit ca un hultan jumulit pe uşa comandamentului. Din fugă,
s-a aruncat în automobilul de front. Uitase pe masă telefonul cu
semnele reichului şi căciula cu capul de mort. A vrut să oprească
maşina. Nu mai era timp. Rumainische soldaten cuceriseră, la
baionetă, tot satul. Nemţii se predau la grămadă. Ha, ha, camaraden
Mackensen a spălat putina. L-aş fi tratat cu un vişinat. Îi place al
dracului. Da, da, şi-a uitat şi catrafusele. Ia să vedem ce e cu căciuloiul
ăsta. La dracu’, sperie mâţele din cotruţă. Auzi, cap de mort… era bun
unul de cal. Necheza şi fugea printre dealurile astea. Her, friţ, cap de
neamţ. Domnilor, le-am dat o sperietură bună. Acum, după ei, flăcăii
mei. Să nu-i lăsăm să răsufle. Sunt încăpăţânaţi şi au multe maşinării.
Să-i împingem cât mai departe. Cu toate rezervele pe care le mai
avem. Apoi ne întărim pe poziţiile cucerite. Generalul Averescu, omul
care încercase să-i oprească pe nemţi în Dobrogea, stătea acum cu
telefonul negru, de ebonită, în mână. Hm, nici atunci nu am avut
rezerve destule. Nici cavalerie, nici tunuri. Săraca infanterie… a stat
cu baioneta în calea puhoiului. Şi-a scos cascheta şi a pus-o peste
telefonul nemţesc. Poate o să clocească nişte mitraliere şi tunuri. Ăştia
de la Mărăşeşti nu-mi dau nimic. Hm, maiorul Antonescu se crede
mare strateg. Se dă bine pe lângă Prezan şi chiar pe lângă rege. Omul
care salva mereu situaţii grele stătea pe gânduri. Batea, involutar,
darabana pe tablia de metal a mesei. La dracu’, vulturi şi capete de
mort. S-a întors nervos spre peretele plin de hărţi colorate. Hm, nemţi
tâmpiţi, au haşurat Iaşul. E déjà acolo. Nu cred. Azi le-am dat câteva
picioare bune în fund. Trebuia, aşa am zis, să ne coordonăm toate
fronturile. E greu, dar se putea. Se putea, dar în loc de coeziune, intrigi
şi iar intrigi. Auzi, domnule colonel, noi ne batem pe front şi unii suflă
la urechea regelui că vreau să-l arestez cu tot cu guvern. Păi, pe cine
să punem, domnule, în loc…? pe Regină… dar ce, suntem în Anglia?!
Tâmpenii, prostii, dar nu mai merge. Domnule, duci demisia mea la
130
MSM şi direct la Majestatea Sa, Regele. Nu mai merge. Luptăm de
mai bine de un an numai în sânge şi la urmă suntem împroşcaţi cu
noroi de unii trepăduşi. Mazete, domnule! Ajunge…! Omul, în
interior, fierbea cu toată fiinţa. S-a stăpânit ca pe câmpul de luptă.
Domnule, acum pleci cu plicul meu direct la Focşani. Nu vii fără
răspuns. ’Înţeles, să trăiţi. E în joc onoarea armatei, domnule general.
Merită o lecţie. Da, da, aşa-i. îmi pare rău de regină. Nu uita, ia
maşina de front cu soldaţi înarmaţi. Nemţii au adus şi aviaţie. Au de
toate, şi izmene curate. Hm, auzi domnule, complotist. Idioţii…! Spre
seară, în sala de comandă, a sunat prelung un telefon. Era glasul
reginei. Omul călit în lupte s-a tulburat. Majestate… Domnule
Averescu, vă rog, doresc să ne întâlnim la Focşani. Veniţi direct la
mine. Contez mult pe cuvântul dumneavoastră. Venise seara peste
oraşul plin de întuneric. Şi aici oştenii treceau ca nişte umbre. Pe nişte
străzi ocolite, generalul a ajuns la o casă cochetă, ascunsă într-un grup
de tei. Mirosul dulceag şi parfumat te ameţea. O voce catifelată l-a
întâmpinat pe verandă. Înăuntru totul era aranjat sobru şi elegant.
Domnule Averescu, suntem într-un moment greu. Vă rog, luaţi
demisia înapoi. Pe oameni ca dumneta mă bazez nu numai eu, ci toată
ţara. Gândiţi-vă ce spun oştenii. Cu un gest repezit i-a pus hârtia în
mână generalului. Vă rog să o rupeţi acum. Omul, oştean adevărat, a
rupt-o în patru şi a dat-o înapoi Reginei. În faţa Majestăţii Voastre…
Da, Regele a înţeles, au fost nişte zvonuri otrăvite. Preluaţi comanda.
E prima mare victorie. Mă bucur din suflet. Vă sunt alături. Domnule,
hârtia asta a dumneavoastră mi-a ars degetele şi inima. Nu ştiam ce să
fac. Acum sunt liniştită. Exemplul dumneavoastră a molipsit oştirea.
Vom avea şi aici, la Mărăşeşti o mare victorie. Vă datorăm mult. În
noapte, generalul Averescu a mers o bucată de timp pe jos. Se gândea
ce femeie formidabilă era Regina. Te fascina din prima privire. O
iubeau toţi oştenii şi toată ţara. Ştia să-şi calce şi pe inimă. Hm, l-a
luminat şi pe Rege. Antonescu, Prezan, să le văd victoria. Le-o urez
131
din toată inima. Da, da, tot Mackensen şi aici...! Nu s-a învăţat minte.
Era bine dacă-i ardeam un shrapnel la fund. Hm, mă bazez aici pe doi
generali. Îi cunosc. Sunt tenaci şi impetuoşi... au învăţat şcoală de la
mine. E Grigorescu şi Cernătescu. Trupa e bună. E călită în luptele
grele de la Neajlov. Şi Prezan ăsta e bun strateg, un pic cam greoi. Îi
vor bate pe nemţi. Va fi greu, e şes, atacul se va hotărî tot de
infanterie. Au în faţă pădurea de la Răzoare. Acolo trebuie postată
rezerva. Şi un regiment, la momentul cheie, poate răsturna situaţia.
Generalul călca încet şi vorbea singur. Noaptea era pe sfârşite. O
dungă roşu -portocaliu marca orizontul. Un cârd de grauri au trecut ca
un nour peste câmpie. Desenau umbre în formă de evantai. Apoi se
strângeau la loc ca un ghem de sârmă ghimpată. Lăsau în urmă o dâră
de răcoare. Venea dimineaţa cu un cer albastru ca de metal. De la
postul de comandă, Mackensen se uita atent la câmpia din faţa gării
Mărăşeşti. În faţă se zăreau denivelări de tranşee. Hm, e bine. Ştim
unde sunt poziţiile inamicului. De fapt, se văd şi cu ochiul liber. Îi
vom toca cu artileria… Nu, nu, e mai bine să atacăm direct. Suntem
prea aproape. Domnule general, inamicul nu are în faţă mai mult de
două divizii. Şi sunt la distanţă una de alta. Ruşii nu se văd. Da, e
bine, aici vom ataca cu toate diviziile noastre. Va fi un uragan de foc.
Nu cred că inamicul va rezista. Calm, răsucindu-şi un nasture de la
tunică, s-a întors către aghiotant şi i-a zis să noteze o telegramă către
Împărat. Victorie, diseară vom lua ceaiul în Iassy. O expediezi
imediat. Ce, nu ai terminat, e vreun impediment, nu e clar textul!?
Oberstul, un ofiţer cu multă experienţă de luptă în Franţa, a pus bloc-
notesul în porthart şi a raportat că a notat totul. A clătinat puţin din
cap... Ei, ce-i, o vrei cifrată, te temi să nu cadă în mâna inamicului? Ce
e, mă indispui, her oberst, cu temerile astea. Ba, chiar te rog să o scrii
şi în franceză. Vor afla de la noi, vom fi primii care le dăm vestea. Ha,
ha, e minunat. Domnule general, nu mă îndoiesc de superioritatea
noastră şi de momentul ales pentru atac. E bine ca telegrama să o
132
păstrăm pentru amiază. Se aude că vine pe front împăratul. O daţi
personal, surpriza va fi şi mai mare. Păstrăm ora de acum. Nu, nu-mi
place, te îndoieşti de ceva. Ne cunoaştem demult. Soarele năvălise
peste câmpie. Clădirea gării, sub efectul optic, se vedea în depărtare ca
o mică jucărie albă. Hm, spune, hai, nu te sfii. Ne jucăm soarta aici.
Tocmai, her feldmareschal. Crezi că au rezerve ascunse… aviaţia
noastră a scotocit din aer orice colţişor. Nu au nimic. Aşa cum ai spus,
ruşii sunt un avantaj pentru noi. Nu luptă pentru români. S-a văzut şi
pe frontul de sud şi la Neajlov. Dacă luptau… E adevărat, eram acolo
foarte înghesuiţi de români. Nu prea aveam şanse de victorie. Au
luptat ca disperaţii. Acum, şi mai mult. Pierd bătălia aici, pierd şi
războiul. Am avut defecţiuni la Mărăşti. Comandanţii de aici nu pot fi
mai prejos ca Averescu. Hm, cunosc, ca şi la noi, lupte între
comandamente… Aici e mai mult, her commandant. E o rivalitate
veche între Prezan şi Averescu. Pe deasupra, e regele. Mackensen s-a
uitat la ceas. Mai avem eine viertelstunde şi atacăm. Soarele e în ochii
inamicului. Ştii legenda sonnaufgang, soarele răsare şi în zare aud cânt
de nibelungi? Mda, regele lor, mi-au spus cu toţii, da, da, au spus că
va fi cu noi. A fost ameninţat chiar de kaiserul nostru. Ar fi cedat, ar fi
încheiat, chiar şi acum, un armistiţiu cu noi. Nu cred, her
feldmareschal. E un încăpăţânat, e eine maultier. Cu cât baţi în el, cu
atât dă înapoi. Prin alianţe suntem rude cu familia de Hohenzollern.
Mama mea îl cunoaşte bine. E un tip timid, dar profund. Îi intră o
idee… nu i-o scoate nimeni. Citeşte mult. Îi place să studieze domenii
grele. Puţin accesibile… Ştiu, sunt informat, dar inamicul nostru este
regina. Ferdinand ezită, e neamţ, în sufletul lui trăieşte o dramă. Din
spate, însă, îl împinge englezoaica asta. Am vazut-o. E o femeie de
rasă pur sânge. Frumoasă şi voluntară. Are multă intelegenţă şi mult
farmec. Ferdinand e îndrăgostit până peste cap. Da, da, e einen
ziegenboch în călduri. N-a fost aşa la început. A avut o aventură cu o
româncă. Ştiu, o prinţesă, eine weib, Văcărescu. Colindă toată Europa.
133
Are castel lângă Bucharest. Am băgat trupe acolo, cai şi tunuri. Mi s-a
spus că e eine frau aus alten zeiten. La dracu’, o vrăjitoare… Nici pe
departe, e o frumoasă cu ochii negri-verzui. Am auzit, am primit şi un
răspuns că dacă ştia că îi transform castelul în grajd, ar fi scris pe toţi
pereţii că acolo locuieşte o femeie tânără şi foarte frumoasă. La
dracu’, nu seamănă cu regina. Asta e o lupoaică de pe columna
romană. E aici, pe front. Dragul meu, femei ca ea au întors istoria. Nu
ştii, molâul Carol al Franţei şi Jeanne d’Arc… a scos din el un vulpoi.
La noi Siegfrid şi… Am informaţii că aici, pe front, la inamic există o
fată cu grad de ofiţer. O eroină în viaţă. Nu ştiu cum o cheamă, dar a
apărut în luptele de pe Valea Jiului. O urmează soldaţii exact ca pe
franţuzoaică. S-ar putea să ne dea bătăi de cap. Ia nişte măsuri
preventive, suntem nemţi, nu lucrăm la întâmplare. Sfertul de ceas era
la secundă. Corpul de ofiţeri şi generali au trecut la comandă. Un
tăvălug de fier s-a prăbuşit asupra poziţiilor noastre. Divizii germane
şi austriece înaintau cu o furie dementă. Voiau să ne facă una cu
pământul în câteva ceasuri. Undeva, pe malul Siretului, într-un copac
înalt cânta, în ecouri rotite, o turturică. Părea venită din altă lume. Mai
jos, deasupra apei, un bâtlan albastru se lupta cu un hultan de stepă. Se
urcau şi coborau în volute. La început, uliul reuşea să se menţină
desupra. A încercat câteva lovituri. Pasărea mai mare l-a evitat cu
lovituri smuncite. Apoi a urcat în câteva elipse spre hultan. L-a lovit
ascuţit dintr-o parte. S-au auzit nişte ţipete scurte. Peste apă au căzut
smocuri de pene pestriţe. Au fost rotite, mai la vale, într-un vârtej.
Uliul a căzut ca o săgeată deasupra unui grup de sălcii. Peste apă s-a
instalat liniştea. Pe câmpie, trupele duşmane înaintau în valuri. Privite
de sus, păreau o reptilă cu solzi de metal. Se târa lacomă spre pradă.
Lăsa dâre adânci pe pământ. În faţă, inamicul părea că nu există.
Generalul Eremia Grigorescu, de pe o mică movilă, urmărea, prin
binoclu, atent, înaintarea inamicului. I-a înţeles intenţiile de la început.
Avea în faţă un spărgător de fronturi. Se lăuda pe sine. Un maniac.
134
Am mai văzut. Acum nu mai suntem cei de anul trecut. Da, da, cu
siguranţă. Am învăţat multe. Iarna ne-a muşcat ca un câine. Primăvara
şi vara au fost cu noi. Am alergat şi transpirat destul. Soldatul a săpat
pe sub pământ, ca o cârtiţă. Destul năduf a înghiţit. Ştie cine-i
neamţul, cine-i rusul. El nu-i boier, ştie că nu are unde să se ducă.
Moare pe brazdă, aici, cu arma în mână, dar şi cu neamţul de gât.
Suntem mai puţini, da, da, aici e miracolul oştirilor mici. E mâna
divină. Repune echilibrulul. Omul general era adâncit în gânduri. Da,
de multe ori l-am citit pe Sfântul Pavel. Dumnezeu să o odihnească pe
mama. Ea m-a dus la biserică încă de mic. Ce imagini, ce muzică
plutea peste bolţi. Cuvintele veneau din cer. Pe cei slabi i-a pus
Domnul sa-i facă de ruşine pe cei tari, cei puţini, pe cei mulţi, cei
nebuni, pe cei înţelepţi... Nu înţelegeam atunci. Mi se părea că
lucrurile erau răsturnate. O întrebam pe biata mama… Copile, omul
nu-l înţelege pe Dumnezeu. Şi nici nu învaţă din greşeli. Trufia,
orbirea, îl duc la groapă. A tresărit ca dintr-un vis. Vorbea de unul
singur. Domnilor, suntem la ceasul acela. Noi vom împlini astăzi
cuvintele apostolului. Să trăiţi. Da, nu uitaţi, aici nu e vorba numai de
o bătălie gândită de oameni. E împlinirea unei porunci. Generalul şi-a
scos cascheta şi a făcut un semn în sus, spre cer. Corpul de ofiţeri s-a
întors făcându-şi semnul crucii. Acum, cu Dumnezeu înainte! Ştim ce
avem de făcut. Tragerile de artilerie vor fi directe. Primul val trebuia
oprit. Se va reuşi, dar pentru al doilea şi al treilea atac trebuia ca cele
două divizii să acopere repede golul lăsat de ruşi. Generalul, om
sobru, dar şi cu un humor sănătos, a zis celor din jur că friţii vin
grămadă, ca la nuntă. Nu i-a chemat nimeni. Când vor ajunge,
lingurile vor fi la brâu. E obicei străbun. Soarele se învârtea pe cer în
elicii de foc. Trupa era în aşteptare. Îi mai văzuse pe nemţi. Erau nişte
tâmpiţi, să vină aşa, grămadă. Un soldat mărunţel de lângă mine i-a
spus vecinului că ăştia, nemţăloii, seamănă cu ciurda de bivoli când dă
strechia în ei. Trebuie să-i baţi cu drugul de fier şi să le pui belciug în
135
nas. Celălalt, om voinic, din acelaşi sat de câmpie, i-a zis că de ce să
cheltuim bani pe lanţ şi alte fiare, mai bine le jupim pielea încă din
ocol. Nu vezi cum vin singuri… În clipa aceea a intrat la postul de
comandă un căpitan potrivit de statură, uscăţiv la faţă, cu o privire
care te tăia la măruntaie. Domnule general, am grupa mea specială cu
care vin direct de la apa Siretului. Executăm programul de curăţenie şi
deparazitare. Ştiţi, exantematicul şi nemţii…! Acolo, în coasta
nemţilor este o cotă, cea mai înaltă în câmpul de bătălie. Nemţii nu
trebuie să pună mâna pe ea. Ştiu, am fi pierduţi. Domnule căpitan, îţi
cer o jumătate de oră să-i opreşti pe nemţi. E mult, ştiu, e sinucidere
curată. Domnule general, la ordin căpitan Grigore Ignat, infanterie.
Grupa mitraliere. Exact ce ne trebuie. Ocupaţi poziţia, o să vă
acoperim cu foc de artilerie. Dar, câteva sute de metri sunteţi în câmp
deschis. Ştim să ne târâm, suntem iepuri de câmp. O să rezistăm acolo
nu o jumătate de oră, ci mai mult, poate o eternitate. Generalul a clipit
din ochi ca o pasăre lovită de un glonte uitat de lume. Şi-a revenit
repede. Grupul de oşteni alerga pe partea ascunsă a movilei din
câmpie. Aerul le ardea plămânii. Cerul părea că s-a topit peste ei. Au
zvârlit mai întâi vestonul, apoi cascheta, unii chiar şi bocancii. Erau
oameni de la ţară. Ştiau să umble desculţi prin spini şi rugi din
copilărie. Au pus mitralierele pe paturi de armă. Exact ca atunci când
cărau afetul de tun. Alţii au pus în spate lăzile cu grenade şi cartuşe. O
mitralieră, model francez, o trăgea după el căpitanul. Îşi folosea
cureaua de la diagonală. Panta nu se mai sfârşea. Mai aveau puţin şi
ieşeau în bătăia focului. Germanii simţiseră ceva. Se pregăteau să
deschidă foc de artilerie. În faţă au trimis două companii întărite. Şi-au
dat seama de importanţa acelui punct strategic. Era cam târziu. Trupa
căpitanului Ignat ocupase cota. Nemţii erau năuciţi. S-au aruncat la
atac ca nebunii. Au fost respinşi. Lupta de abia începea. Din tranşeele
noastre a sunat o trompetă. Avea glas de pasăre rănită. Ne-a răscolit
toată fiinţa. S-a deschis foc asupra nemţilor. Nu contau pierderile.
136
Înaintau, aveau rezerve. Erau siguri pe ei. S-a oprit artileria. Se
apropiau. La soldaţi li se vedeau feţele desfigurate. Aveau ochii ieşiţi
din cap. Răcneau răguşiţi în zeci de înjurături. Una se repeta mereu:
rumainischen hunderleben – verflucth – câini afurisiţi. La un
plutonier, mare cât o huidumă, în gură-i străluceau dinţii galbeni de
aur. Îi puteai număra. Atunci a zvâcnit din nou ţipătul de trompetă.
Suna într-una atacul. Soldatul, printre gloanţe, părea un arhanghel ce
striga sfârşitul lumii. Ne aflam în Valea Iosofatului. S-a auzit o
comandă scurtă ca un tăiuş de sabie. Baionet la arm’! Mitralierele
tocau ca o secerătoare. Parcă trecuseră peste noi mii de ani. Timpul se
oprise. Eram în mijlocul nemţilor. Nu se mai auzea nici o comandă.
Numai izbituri şi voci ştrangulate. Călcam peste oameni care gemeau
şi cereau îndurare. Nu mai eram oameni. Pe deasupra auzeam hohote
scrâşnite. Un fâşâit cu aripi de gumă ne-a lovit peste faţă. Mirosea a
iad şi a ebonită arsă. O duhoare fierbinte, de fiară, ne inunda sufletul.
Aruncam din noi venin verde. Izbeam pe nemţi înapoi. Dar nu puteam
încă să-i batem. Era la amiază. Soarele părea că aruncă sânge pe
pământ. Ne-am oprit. Nu mai ştiam unde suntem. Din nou o trompetă.
Era a noastră. Suna atacul. Porniserăm demult la atac… Sus, pe cer, se
ducea o luptă disperată. Un avion de-al nostru se lupta singur cu trei
avioane inamice. Îl atacau din toate părţile. A simulat că se prăbuşeşte.
Cunoştea terenul. Eram cu gândul acasă, pe islazul din faţa pădurii
unde un hultan era atacat de un cârd de ciori. La început a evitat atacul
lateral. Nu putea scăpa. A trecut printre ele şi a ajuns deasupra. Noi
ne-am oprit din joacă. Nu iubeam hultanii, dar era singur. Am început
să răcnim la ciori. Nici nu ne luau în seamă. Se repezeau din mai
multe părţi. Aveau o tactică. Voiau să-l urce tot mai sus. Acolo nu mai
avea aer. Hultanul a mai urcat ceva. Şi-a dat seama de pericol. Mai sus
era moarte. Atunci s-a repezit ca o ghiulea în ciorile de desubt. S-au
auzit ţipete şi croncănituri ascuţite. Lovitura a fost dată pe neaşteptate.
Hultanul a trecut şi s-a dus spre pădure. Acolo avea cuibul cu pui.
137
L-am urmărit cum a trecut ca o săgeată. Noi, copiii, strigam şi adunam
pene de ciori de pe iarbă. Un pădurar înjura şi zicea că al dracului
hultan! Din visare m-a trezit un răcnet lung, de ură. Soldaţii zvârleau
căştile de război în aer. Un avion german se prăbuşea în flăcări. Din
spate mai veneau încă trei avioane inamice. Era încolţit mai rău ca
uliul de pe islaz. Doamne, şi nu venea nimeni să-l ajute! Pilotul s-a
întors şi s-a repezit spre cele trei care veneau din urmă. Nu s-au
aşteptat la atac. Era unul de sinucigaş. Au ezitat şi s-au ferit. Românul
a tras în primul din faţă şi a săltat avionul deasupra celorlate. Inamicul
se regrupa. Noi, pe pământ, nu mai aveam aer. Nici nu mai puteam
striga. Întreg frontul amuţise. Toţi eram cu ochii pe cer, inclusiv friţii.
Mă gândeam că aviatorul nostru, chiar dacă era mai sus, nu putea sta
mult acolo. Se vedeau semne date din aripi. La început am crezut că e
o nouă tactică de luptă. Cineva a strigat că nu mai are benzină. Am
amuţit. Peste sălciile de la Siret, am văzut cinci avioane care se
repezeau spre avionul nostru. Nu-mi mai bătea inima. Mă sufocam.
Nimic, nu se mai auzea nimic în jur. Am închis ochii. S-au auzit în aer
focuri de mitralieră. Un strigăt zbuciumat de ură a trecut peste apă.
Erau avioanele noastre. Nemţii au bătut în retragere. Au fost ajunşi.
Acum luptau friţii în disperare. Două avioane de ale lor s-au prăbuşit
lângă podul de cale ferată. Lângă generalul nostru au căzut bucăţi de
obuz. I-au găurit, în mai multe locuri, tunica. Şi-a scuturat de pe umeri
pământul uscat. S-a uitat îndelung la câmpul de luptă. Bătălia se afla
într-un moment dramatic. Nu dădeam înapoi, dar eram la limita
încleştării. La cumpăna unei secunde. Soldaţii loveau cu patul de
armă. Nu mai era loc de împuns cu baioneta. Capătul greu al armei era
folosit ca o bâtă în lupta cu fiara din pădure. Morţii nu mai cădeau,
stăteau grămadă, sprijiniţi unii în alţii. Nimeni nu mai ştia de când
începuse bătălia. O trompetă suna întruna atacul. Glasul argintiu se
apropia. Era ca o zbatere de pasăre. Dinspre pădurea Răzoare alerga
spre noi o trupă. După voci şi comenzi, erau ai noştri. Nu ştiam cum
138
au apărut. De ce acum?… Ne-am făcut cruce cu limba. Mâinile ne
tremurau. Un înger alb s-a coborât peste noi. Ne învăluia cu aripi
mari. O dâră de smoală arsă s-a târât pe câmpie. Mirosea a catran. Era
Lucifer, îngerul morţii care a intrat în pământ ca un fulger. Într-o
clipă, bătălia s-a rupt. Regimentul acela, crezut de unii uitat, a fost
clipa pe care ne-a dat-o Demiurgul. Lovitura a fost năpraznică nu ca
număr, ci ca impact psihologic. Nemţii nu au mai crezut în steaua lor.
Vedeau oştiri inamice peste tot. Erau năuciţi. Fugeau… Nimeni nu-i
mai putea opri. Frica le tăia măruntaile. Peste câmpie se auzea
strigătul: fug friţii…! Era o descătuşare. Mackensen şi-a luat binoclul
de la ochi cu un gest smuncit. A scos, cu degete febrile, carnetul de
note de la buzunarul de sus al tuncii. Cu greu şi-a găsit farbstiftul
albastru roşu. Nota cu mâinile tremurânde un ordin. Să intre în luptă
Alpen Korps auf der ştele. Imposibil, her feldmarschal. Unitatea duce
lupte grele la Oituz. Falkenheyn ne-a respins cererea de la început. Nu
mai avem rezerve. Nu trebuia să atacăm cu toate diviziile. Hm, la
dracu’, cine a crezut… Ruşii, mda, unde au fost trupele lui Scerbacev,
ruşii au luptat admirabil. Încolo, debandadă. Ştiţi, la ei acolo, în Rusia,
e revoluţie. Bolşevicii: Lenin, Troțki, ovreiul i-am ajutat. Fără noi…
Ştim, am crezut că dacă lovim în ţar, Rusia iese din război. Nu înţeleg,
planul nostru aici, în România, a mers bine. I-am bătut peste tot. Au
avut înfrângeri grele. Am cucerit Bucureştiul. Hm, ofensiva din iarna
trecută nu a mers bine. Ne-am oprit aici, la Siret şi în munţi. Nu, nu
înţeleg… la dracu’ cu die frau… Regina asta băgăreaţă. L-a pus pe
linie pe molâul de Ferdinand. A venit aici, pe front şi a jurat că dă
pământ la bauerinii lui. Oştire de ţărani înapoiaţi. Omul clatina cu
amărăciune din cap. Era anunţată, la dracu’, tocmai acum, vizita
împăratului pe front. Uite, her oberst, uită-te cum fug eroii noştri.
Nişte feldhase… Nici nu se mai uită în urmă. Au terebentina la fund.
Her feldmarschal, frontul s-a rupt peste tot. Suntem împinşi înapoi pe
zeci de kilometri. Ştiu, la dracu’, noroc că nu au rezerve. Am fi acuma
139
pe la Râmnic, dincolo, spre Buzău. Trebuie să stabilizăm cu orice preţ
frontul. Hm, împăratul o să ne felicite… cu degradarea sau, mai rău,
să mă mute înapoi la bulgarisch. Auzi, să părăsesc Bucureştiul… La
dracu’, nu-mi pot lua gândul de la frauenzimmer, Regina, o vrăjitoare,
ea i-a împins la victorie. Cred că exultă. Ce zici, oberst? Nu zic nimic,
dar vor sări nemţăloii noştri ca o haită pe noi. Da, de mult aşteaptau
să-mi rup gâtul. Telegramele, francezii… e grav. Lovitura are
implicaţii peste tot. Nu, nu cred, nici ăştia nu vor crede că ne-au bătut
rumainische soldaten. De fapt, nu am pierdut încă războiul. Ne-au
întârziat numai. Eram acuma în Galiţia, tăiam Bucovina şi Ucraina.
Încheiam socotelile cu ruşii acum, în vară. Aşa, mai durează, s-ar
putea încă un an. Asta îmi va reproşa cel mai mult împăratul. Se
aştepta la o mare victorie… Da, da, pe care am promis-o. Excelenţă,
pe câmpul de luptă lucrurile nu stau ca pe o tablă de şah. Şi acolo apar
imprevizibile… Mda, şahul e un joc de război. Rege, regină sunt pe
câmpul de bătălie. Exact ca la rumainische... La noi vin în vizită. Ne
mai trebuie eine truppenschau… sub focul inamic. Dacă n-aş crede că
la urmă noi câştigăm războiul, mi-aş trage un glonte în cap. Nu
înţeleg, her oberst, am avut bătălia în mână... inamicul inferior. Ruşii,
ca ruşii, cu capul la revoluţie. Rezerve, de unde?! Nu aveau de unde…
Omul se frământa groaznic. Oberst, cei care ne-au atacat la urmă, erau
cam la o divizie…! Auch nicht wort, weder noch… Cel mult un
regiment. Ştiţi, nu ne gândeam la aşa ceva. I-am văzut târziu. Au ieşit
de dincolo de pădure. Şi totuşi, i-am văzut cum alergau spre noi. Nu,
nu erau mai mulţi de un regiment. Au picat ca eine knuppel, pe la
spate, drept în cap. Ne-au ameţit pe toţi. Manckensen îşi lovea cu
vârful bastonului cizmele prăfuite. Să fi gândit generalul ăsta român
această lovitură chiar de la început… sau a fost o pură întâmplare!...
La dracu’, ce zici, oberst, fără aceste trupe de la urmă, am fi câştigat
bătălia!? Militarul încercat, alături de general de la începutul
războiului, a ridicat din umeri şi a clătinat cu amărăciune din cap.
140
Excelenţă, nu ştim, oricum, inamicul a luptat cu mai multă vigoare.
Au crezut mai mult în victorie. Moralul, feldmarschal, a hotărât
bătălia. Inamicul era acasă la el. Noi am atacat cu furie şi cu multă, să
mă iertaţi, cu multă aroganţă. Omul comandant a tresărit. Era ca şi
cum ar fi luat lovituri de cravaşă peste faţă. S-a stăpânit. Hm, dacă nu
te-aş cunoaşte, aş zice… Da, Clausewitz, marele nostru strateg, ne dă
chiar de la început regula numărul unu. Să nu consideri inamicul
inferior… Hm, Napoleon. Da, să trăiţi, cel puţin egal. Şi, uneori,
deasupra ta. Corsicanul era un geniu militar. Rece, calculat şi plin de
igeniozitate. Cu binoclul la ochi, urmărind trupa în debandadă, a zis ca
pentru el: nimeni nu l-a putut bate… numai trădarea şi frigul. Winter
russisch, un iad al morţii albe, încolo russin, nişte tembeli, eine
uberspannt. Nişte abrutizaţi. Absint şi revolution… Soarele trecuse
dincolo de crucea amiezii. Un curier de front a sosit cu calul plin de
spume în faţa lui Mackensen. A salutat şi i-a înmânat un plic. A întors
calul şi a dispărut ca o nălucă. Her oberst, mergi cu mine. Suntem
aşteptaţi sus, la Movila Odobeştilor. Împăratul e acolo. Vrea
explicaţii… Ne va spune că ne-a dat tot ce am cerut. Ne va întreba
ironic, ce ne-a lipsit… şi ce a avut inamicul în plus !? Her marschall,
ştim, am fost aici… Ce am văzut nu se cântăreşte în divizii. Elanul,
entuziasmul şi dorinţa fierbinte de victorie. Moralul… e cheia
victoriilor. Omul, hârşâit în războaie, s-a uitat lung şi ironic în zare. Şi
crezi că grossen kaiser o să poată cântări lucrurile astea impalpabile?
S-ar putea excelenţă, suntem o ţară cu cei mai mari filosofi… Hm, îmi
place sarcasmul. E tipic pentru prusaci. Acum să mergem şi să nu
uităm să luăm cu noi câteva cărţi. Am văzut, ai pe masă pe Immanuel
Kant… prusac de-al nostru. Cei doi au schimbat scurte priviri. Soarele
arunca pe câmpie o lavă fierbinte. Nişte hultani se băteau sus, în cer,
cu maeştrii corbi. Era o luptă cumplită. Miza era mare. Jos, pe câmpie,
erau mii de cadavre. Scena era haluncinantă. După un timp, corbii au
câştigat bătălia. Se apropiau în cercuri de câmpia plină de sânge. O
141
trompetă suna sus, la cota unde luptase eroic căpitanul Grigore Ignat.
Era un strigăt de arhanghel. Acolo nimeni nu mai era în viaţă. Valul
de nemţi a fost oprit. În zadar au încercat să o cucerească. Mormane
de cadavre o înconjurau. Luptele s-au dat mai mult la baionetă.
Generalul Grigorescu se gândea la acei eroi. Cu strângere de inimă. El
i-a trimis acolo… chiar dacă s-au cerut voluntari. Dacă treceau de ei,
nemţii ne-ar fi învăluit pe flancuri. Da, toată oştirea şi-a făcut datoria.
Şi armata lui Scerbacev, generalul căzut ca un erou. Era o veste tristă.
S-a dat ordin, o trompetă suna strângerea celor căzuţi pe câmpul de
bătălie. Erau mulţi. Oştenii adunau şi plângeau. Cărau sub soarele
torid mii de camarazi. Corbii se roteau şi atacau din zbor pe cei care le
luau cadavrele din faţa lor. Icneau şi înjurau pe aceşti ciocli
nechemaţi. Ceva mai ncolo, nişte câini pripăşiţi dădeau târcoale.
Mirosul de sânge era năucitor. La fel vestea că pe întinderea câmpului
de luptă s-a găsit trupul ciuruit de gloanţe al sublocotenentului erou,
142
Ecaterina Teodoroiu. Soldaţii o ştiau de Cătălina. Doamne, această
fată firavă a reuşit să fugă, mai înainte, din lagărul de prizonieri. Au
tras şi atunci nemţii. Au ocolit-o gloanţele. A mai fost rănită, a stat în
spital, la Iaşi. A vizitat-o regina Maria. Era timp cumplit, de iarnă. Nu
a murit. Caporalul, care venise cu trupul ofiţerului, plângea ca un
copil. Domnule general, ne-a condus în cele mai grele lupte. De multe
ori ne era frică. Mergea înainte. Întorcea ochii către noi. Înainte, copiii
mei…! Auziţi, noi, oameni mari… ea,o mână de fată. Era un copil.
Nu, nu se poate, domnule general! Mai bine muream noi. Ce facem
noi fără îngerul nostru, ce facem…?! Omului general îi curgeau
lacrimi pe faţă. Nu se sfia în faţa trupei. Copilul acesta făcea parte din
fiinţa lui. Era o lovitură grea. Înăuntru era surpat. Pe unde trecea
trupul ei, soldaţii cădeau în genunchi şi plângeau în hohote. Unii îi
sărutau mâinile. Convoiul a fost oprit mai multe ore. Venea seara.
Printr-un mesager s-a comunicat germanilor că pot să-şi strângă
morţii. Li s-a repartizat loc de
cimitir. Un oştean a strigat că
sunt câini. Nu le trebuie loc.
Nu le dăm loc în pământul
nostru. Domnule general, nu
se poate. Nu-i drept. Să le
dăm foc, nu sunt oameni.
Sunt mai răi ca turcii şi
bulgarii. Am fost la
Turtucaia… i-au lăsat pe
bulgari să ne căsăpească
morţii. Eremia Grigoresu a
pus mâna pe oşteanul care
tremura ca varga. Se smuncea
în spasme. Nu-i drept… Nu
aveau ce căuta aici. Nu-i drept
143
camarad, dar noi nu suntem ca ei. Nu suntem sălbatici, suntem oameni
cu frica lui Dumnezeu. Aşa am crescut cu toţii. Aşa i-am biruit. Acum
facem după legea noastră. Îi lăsăm să-şi care morţii. Le dăm şi loc de
veci. Şi duşmanului, care a omorât om în sat, i se dă loc de groapă. Îşi
vor pune cruci, dar nu vor fi ale noastre. Sunt ale lor, neamuri străine.
Îi vor vedea urmaşii, copii noştri şi îşi vor aduce aminte mereu cine
am fost noi. Vor înţelege mai bine cine-i duşmanul. Nemţii, dacă ar fi
deştepţi, şi-ar căra morţii cu trenurile în Germania. N-ar lăsa unul aici.
Înţelegi, camarad…? Le dăm loc mare, sunt de câteva ori mai mulţi ca
noi. Îi ştim, se vor aşeza ca la paradă. Nişte tâmpiţi, cred că şi pe
lumea cealaltă vor face război… şi ne vor bate. Oşteanul s-a scuturat
ca dintr-un vis. S-a uitat cu ochi mari la general şi la cei din jur.
Vorbea de unul singur. Aşa-i, o să-i vedem mereu. O să-i înjur şi
blestem ca pe nişte câini. Am să-mi aduc femeia şi copii. S-a ridicat şi
a salutat impecabil. Suita, generalul şi toţi din jur, printre lacrimi, au
schiţat zâmbete calde, pline de duioşie. Un pic maliţioase şi mucalite.
Aşa-i neamul ăsta, al nostru. Şugubăţ şi în cele triste. Umor dulce-
amar. Unii nu s-au putut abţine, l-au luat în braţe şi l-au sărutat. Bravo
camarad, şi noi vom veni cu tine. Ştim să înjurăm şi probozi cum se
cuvine. Un lungan, după accent – ardelean, a zis că el le va transmite
cele de cuviinţă, în limba lor. Să înţeleagă mai bine. Un locotenent,
rănit în mai multe locuri, cu vestonul găurit de schije, neîntrecut în
glume, i-a felicitat. Bravo camarazi, ştim să luptăm, ştim să ne
plângem eroii, dar şi să trecem de la încrâncenare la glumă. Neamţul a
vrut să mă termine, nu a reuşit. Nu ştiu de glumă. Le strepezesc dinţii
în gură. Din cauza asta vor pierde războiul. O să-i scoatem din ţară pe
nemţăloi, ein, zwei, drei… daţi înapoi traista cu mălai. Omul era
fermecător. Mergea la atac cu o floare la butonieră. Ştia germana
foarte bine. Le striga la nemţi să nu fugă aşa tare… să nu cumva să-i
apuce vreo pântecărie tocmai în nasul superiorilor. Le zicea în versuri.
Le făcea pe loc. Erau de tot hazul. Parcă nu mergeai la război. A mai
144
fost rănit de câteva ori în Moldova şi apoi în Transilvania. Revenea
repede pe front. Ştia multe despre fata de la Gorj. Dacă aş fi fost lângă
ea, nu o lăsam să meargă în faţă. Nu, nu, nu eram deloc politicos.
Mergeam eu, eu, cu pieptul plin de decoraţii. Se speriau gloanţele. Cei
care nu-l cunoşteau, nu ştiau ce să creadă. E glumeţ sau nebun... Îl
iubeau altfel decât pe Cătălina. Plecau la atac cu râsul pe buze. Omul
era de-al lor. Şarmant şi cuceritor. Nimeni nu se putea supăra pe el.
Avea un nume vestit. Ofiţerii îi ziceau Păstorel, la fel şi generalul.
Oştenii nu înţelegeau bine dacă ăsta e nume de familie… Cum
Păstorel, e cumva neam de oier? Un sergent, moldovean de-al lui, l-a
întrebat dacă chiar aşa îi este numele. Nu camarad, este aşa, o poreclă.
Eu mi-am dat-o. Îmi place vinul, şi-l păstoresc bine în butoaie şi
pahare. Am uitat că îmi mai zice şi Teodoreanu. Să trăiţi, iertaţi… noi,
de, oameni de la ţară. Ştiu, am oleacă de pământ pe malul Prutului.
Avem şi în Basarabia. Acum e la ruşi, dar o să trecem şi acolo. E tot
ţara noastră. Să vă audă Dumnezeu… Şi noi suntem tot de pe Prut.
Ceva mai la vale de Petreşti şi Medeleni… la Golăeşti. Hm, camarad,
din ăştia îmi eşti. Să trăiţi, nu vă supăraţi, nu vă ştiam cu numele ăsta,
de celălalt ştie toată lumea de pe la noi. Tatăl dumneavoastră, conul…
E greu, Teodoreanu şi Oswald, nume englezesc. Omul se luminase la
faţă. Da, să trăiţi, aşa e, bine că nu e… nemţesc. E cam greu de zis pe
limba noastră. Nu are a face, dânsul e un om bun la suflet. Ne-a ajutat
de multe ori. Glumeşte ca şi dumneavoastră, să trăiţi. Da, camarad,
omul care glumeşte, nu muşcă. Sergentul se framânta în faţa
ofiţerului. Zi camarad, te framântă ceva, vreo belea cumva? Apoi, să
trăiţi, beleaua e pământul. Regele, vodă, ne-a promis pământ. Nu vă
supăraţi, oare o să-l dea? Cu siguranţă, camarad, îţi garantez.
Majestatea Sa nu e un samsar din cei care vă amăgesc când vă
cumpără vitele. E cuvânt dat cu sânge, în tranşee. E un jurământ în
faţa ţării şi a lui Dumnezeu. Stai liniştit. Toţi care aţi luptat pe front,
veţi fi împroprietăriţi. Să nu vă lăsaţi amăgiţi de primari şi samsari.
145
Vor ieşi ca ciupercile. Nişte năpârci, nu i-am văzut pe front. Ascultă,
camarad, va fi cea mai mare reformă. Uite, după ce terminăm războiul,
ne vom întâlni. Vii la mine, la Iaşi. Eşti aproape. Căpitanul a rupt o
foaie din carnetul cel poznaş de versuri şi epigrame. Uite, ai adresa şi
de acasă şi de la o revistă, o casă mare, cu mulţi scriitori. Întrebi
portarul… s-ar putea să fiu pe aproape… să păstoresc vreun vin bun.
Bem un pahar, şi dacă e ceva, mergem la judecător. Dăm de pământ
cu toţi mahării care vor să fure pământ de la oştenii eroi. Fii sigur, iar
cu fata noastră, Ecaterina, Cătălina... Teodoroiu, e aproape de
Teodoreanu, o să ne luptăm să punem o stradă în Iaşi. Măcar atât,
camarade. Oşteanul
s-a repezit să-i
sărute mâna. Pe loc,
drepţi, la stângaaa-
mpreejur… marş!
Omul era descum-
pănit. La stânga-
mpreee…jur, la
mine fuga marş!
Camarad, eu nu sunt
popă. Nu-ţi dau
nimic de la mine.
Nici de la altul. E dreptul tău. Ai vărsat sânge pe câmpia Mărăşeştilor.
Nimeni nu-ţi poate lua acest drept şi merit. Eşti propus tu şi toţi cei de
aici la ordinul şi medalia Virtutea Militară, clasa II-a. Am aici tabelul.
Generalul l-a aprobat într-o secundă. Mâine vine Majestatea Sa,
Regele Ferdinand şi Regina Maria. Personal vi le va înmâna şi pune în
piept. Să trăiţi, e o mare onoare. O meritaţi din plin. Nici nu vă daţi
seama ce aţi făcut voi aici. Aţi dat de pământ cu cel mai mare
spărgător de fronturi. Am biruit cea mai puternică oştire din lume.
Nici francezii și englezii la un loc nu i-au pus pe fugă pe nemţi, cum
146
i-am pus noi. Ruşii nici atât… Să ştii, camarad, că eu am mai trimis
nişte note de pe front, la Iaşi. E o gazetă, un ziar al neamului nostru.
Căpitanul a rămas pe gânduri. Sergent, câte clase ai făcut la şcoală? Să
trăiţi, raportez, cinci şi cu una la arte şi meserii. Înţeleg, a venit
războiul… După cum văd, sunt sigur că îţi place să citeşti. Ştii să şi
scrii, altfel nu văd cum erai sergent. Da, să trăiţi, ştiu. E bine. Da, de
unul Sadoveanu, ai auzit? Da, am auzit şi citit o carte despre războiul
cu turcii. Căpitanul zâmbea imperceptibil. Se chema, să trăiţi,
Amintirele unui căprar. Da, e bine, sergent. A mai scris şi alte cărţi.
Toate bune. Şi încă mai scrie. Da, de unul Iorga, ai auzit?… scrie cărţi
de istorie. E unul voinic şi cu baraba mare. Ofiţerul zâmbea subţire
când se gândea la savant. Avea amintirile lui. Da, să trăiţi, l-am văzut
la Iaşi când au început să vină soldaţii luaţi prizonieri de ruşi. Erau
români ca şi lunganul ăsta care ştie nemţeşte…ăsta din Ardeal. Vorbea
frumos şi răstit. Mda, ai dreptate. Ofiţerul se abţinea să nu pufnească
în râs. Ştia el nişte versuri poznaşe. Acolo, la mitingul acela, pe cine ai
mai văzut şi auzit vorbind? Da, mi-aduc aminte, un bărbat nu prea
înalt, frumos şi îmbrăcat bine, cu şubă. Era frig… A citit poezii de
plângea lumea. Ştii cumva, cum îi zicea…? Nu, să trăiţi, am uitat. Nu
e nume de pe la noi. E chisnovatic. Ofiţerul râdea de-al binelea. Da,
da, ai dreptate, e şi el ardelean, ca lunganul nostru. E un mare poet, îi
zice Octavian Goga. O să mai auzi de el când intrăm din nou în
Transilvania. Oare să fie adevărat, domnule locotenent...? Mai
adevărat ca ziua pe care o vedem. I-am bătut aici pe nemţi, în cea mai
grea bătălie, o să-i batem şi mai departe. O să trecem, din nou,
trecătorile din munţi. La asta ne chema poetul acela. Să vă audă bunul
Dumnezeu şi Maica Domnului. Oare o să fie repede, terminăm cumva
anul aista? Ofiţerul a rămas pe gânduri. Camarad, toţi vrem să ne
întoarcem acasă. Eu mai puţin, sunt rezervist, nu sunt însurat, îmi
place la război. O să rămâi cu mine până când îi scoatem afară şi pe
nemţi şi pe unguri, pe bulgari şi pe turci. Au venit peste noi ca
147
lăcustele. Mai avem oleacă de furcă. O să ne batem şi în Basarabia.
Da, să trăiţi, avem neamuri acolo. Nu putem trece, trag ciolovecii cei
cu căciuloaie în noi. Mama lor de basamaci… trăiţi, iertaţi. În iarnă
vom merge la ei. Le vom face o vizită până dincolo de Nistru. Să
trăiţi, deci la anul scăpăm de toţi. Da, anul care vine va fi anul nostru.
Aşa a zis şi un călugăr bătrân de la o mănăstire. E departe, într-o
pădure, e un pustnic. Acolo mergem odată pe an cu nişte alimente. Ia
puţin, restul dă la animalele pădurii. Ofiţerul asculta cu atenţie. Mda,
ţăranii ăştia au o lume a lor. E ceva care ne scapă. Un pustnic… ăştia
sunt vizionari. Sergentul a observat tăcerea ofiţerului. A continuat. Un
ţăran, când începe o poveste, nu poate fi oprit. E lumea lui profundă.
Trăieşte în ea mai mult ca în cea reală. Să trăiţi, ar trebui să mergeţi
să-l vedeţi. Parcă e unul dintr-o icoană. Prin haina lui ies oasele. Omul
a tresărit. Când se uită la tine, te ia cu răcori. Când am fost prima data
cu mama, m-am speriat. Ne ştia pe nume pe toţi de acasă. Fără să-i
spună cineva ceva, i-a zis lui mama cum a murit tata în vara trecută.
Mama a căzut în genunchi speriată. Privirea lui te ardea. Femeie, cel
care l-a omorât pe soţul tău, a murit şi el înecat. Nu-i din satul vostru.
E bine că nu ştiţi. Omul ar face mare prăpădenie. Fire păcătoasă… Să
ţii post şi rugăciune. La anul să vii din nou. Va fi greu, vom avea
război cu multe lifte. După doi ani, în iarnă, nu vom mai avea hotar la
Prut. Va fi ţara cea mare… du-te femeie şi fă cum ţi-am spus.
Dumnezeu are grijă de neamul care se roagă. Sergent, ia spune, omul
tău, pustnicul mai trăieşte? Da, a fost mama la el acum un an în urmă.
Era multă lume la chilia lui, săpată în pământ. A recunoscut-o pe loc.
Băiatul tău e plecat pe front. Nu plânge, vine acasă mai la urmă. Şi nu
va sta mult, pleacă iar la război. Aici, lângă noi, peste Prut. Va ieşi
diavolul pe pământ cu stea roşie în frunte. Îi văd, sunt mulţi. Acum îi
vom birui… Ce ziceţi, să trăiţi?! Eu zic că are dreptate. Nu ştiu de
unde ştie, dar aşa va fi. Ne vom bate şi cu celovecii ăştia, care deja a
intrat dihonia în ei. Da, da, un altfel de război. Ofiţerul s-a scuturat ca
148
de o gânganie străină. Acum vom merge la comandament… vine un
curier spre mine. Să nu crezi că numai călugărul tău vede de la
distanţă. Să trăiţi, ordin de la domnul general. A venit un neamţ cu
grade mari… vrea morţii! Mda, vrea, în mă-sa, altceva nu mai
vrea…!? Nu ştiu, să trăiţi. Aaa, era să uit, neamţul vă ştie. Aşa i-a zis
lui domn gheneral. A zis că ştiţi nemţeşte şi numai dumneavoastră
puteţi tălmăci correct. La dracu’, germana o ştie şi lunganul ardelean.
Nein, nein, ofiţir… e fudul. Are multe decoraţii… Are o geantă grea
cu el. Într-adevăr, la comandament se afla un colonel neamţ. Rotofei şi
cu gluma pe buze. Domnule, sunt neamţ, dar nu prusac. Sunt bavarez.
Ştiţi cântecul… un bavarez e mai mult francez! Ofiţerul român
aştepta. Da, grossvater de pe mama era sas din Transilvania. Ştiu ceva
româneşte. Her oberst, atunci de ce nu altcineva, un român care să ştie
bine germana… Nu orice român, ci dumneavoastră, her Teodoreanu.
Curios.. Ştiu multe despre dumneavoastră. Am fost ofiţer cu
aprovizionarea în Bucureşti. La început se găseau de toate. Şi ochi de
om, cum spuneţi voi, rumainisch. Interesant oraş. Da, da, pe gratis.
Ştiu că vă pricepeţi bine la schertz-posse, glume cu versuri, epigramm.
Şi nu numai… Un scriitor de-al vostru, un pfarrer cu grossen barb,
einen pop, cu plete lungi, scrie la gazet nemţesc. Vă cunoaşte toată
familia. Ştiu, ştiu, nu sunteţi cu nemţii. Nici ei nu sunt, dar iau parale
bune, geldschein. Cum, sunt mai mulţi? Ia, ia, cunosc încă doi. Au
nume, sonderbar, dificil la mine…de ţinut minte. Eine… du taufel,
scurt, cu ochelari. Neamţul clătină din cap. Ironisieren, grozav, te lua
pe dedesubt, muşca ca eine hund. Râde apoi pe sub mustaţă ca un
spiriduş. Nein, nu mai ştiu… Celălalt ştia bine germană. Povestea că a
făcut armata la Viena. Susţine pe nemţi. Şi unul şi altul sunt împotriva
ruşilor. S-ar putea să aibă dreptate. Rusien joacă la două capete.
Înainte de război, am făcut afaceri cu ei. Beau zdravăn şi te trag pe
sfoară. Îi cunoaştem, her oberst, dar acum am înţeles că aţi venit
pentru altceva. Ia, ia, ajungem şi acolo, dar acum aş vrea să vă uitaţi la
149
einen glaswaren cu muscat ottonel. Nu vă uitaţi aşa la mine… ştiu
pentru ce sunt aici. Nu sunt einen wahnsinnig. Nein, nein, mintea
întreg la mine. V-am spus, am fost trimis de einen pop, da, mi-am
adus aminte, Galaction…zer gut. El m-a trimis, a zis că sunteţi doctor
in beutura. Nu, her oberst, în vinuri. Haideţi, că pierdem vremea. Să
vedem, dacă tot aţi venit până aici. Neamţul, tacticos, a scos din
geantă un set de sticle şi două pahare. La urmă, un tirbuşon cu cap de
argint şi vulturul german pe el. Ofiţerul român a râs imperceptibil.
Mda, precizie nemţească. Ia, ia, precizion… Să vedem, să vedem, am
plătit bani grei la un camaraden de al vostru. Grossen weinbauer…de
aici, din zonă. Ştiu, ştiu, pun puţin în pahare… A pocnit din deget ca
un samsar. A împins paharele pe masă. Se uita la mâinile ofiţerului
român hipnotizat. Calm şi cu încetinitorul, a învârtit vinul în pahar.
L-a mirosit. S-a abţinut. A continuat şi a luat puţin în gură. Her
oberst… pe româneşte poşirca, borhot, la voi, eine suppe. Sich
verstehen mein her? Schweinezuct, poşirca, porcărie… Nein, zu viel,
maior moşier-grundbesitzer. Nein, nicht… A spus la mine vechi şi
bun. Her oberst, v-a păcălit, era beat sau a pus o slugă să vă aducă
sticlele. Wahrhaftig, mare pezevenchi. Râdea la mine, dat bacşiş la el.
Vă duceţi şi daţi înapoi la grundbesitzer, geanta cu totul. Verstehen,
spun că dumneavoastră gustat la mine. Or să dea la mine alta geanta.
Zer gut… Văd că aţi prins bine schlauheit – şmecheria. Dacă mai staţi
mult pe aici, văd că nu mai sunteţi nemţi. Ia, ia, aşa a spus şi
Mackensen. Da, înseamnă că nu e idioten. Neamţul a rămas puţin
descumpănit. A mormăit ceva şi a zis că el nu-i militar de carieră. E
bine atunci, văd că aveţi einen document. Neamţul a tresărit, ia, ia,
eram să uit la mine. Vă rog să citiţi. Cum a luat hârtia în mâna, a
devenit scorţos şi official. Feldmarschall cere ca imediat să daţi repede
drum la prizonieri. Her oberst, nu eu sunt commandant, nu cu mine
discutaţi. Mă depăşeşte. Nein, ein moment, am aprobare, sunteţi
translation. Dumneavoastră notaţi şi daţi commandant. Mda, şi
150
commandant, schnel, schnel, va zice să trăitţi, her Mackensen, la
ordin…! Neamţul s-a oprit o clipă, după care a început să citească
înainte. Românul se amuza. Era minunat… Vă ascult. Da, daţi
prisoner, daţi toţi mort la noi, tot, tot… şi daţi land mult la noi. Omul
nostru s-a uitat lung şi ironic la oberst-ul din faţa lui. E minunat ce
spuneţi, dar mă mir… aţi luat trei sferturi din ţară. Nu aveţi loc pentru
morţi… interesant. Nein, noi vrem loc cimitir. Nu, înţeleg, vreţi aici,
la Mărăşeşti?! Păi, mai veniţi odată. Nein, noi vrem acum, nu alta
bătălie. Sprache, ein, zwei, drei… Nein, noi scoatem mort la noi cu
armata noastră. Numărăm şi trecem la register. Exact pe gradieren,
einen waffe… ofiţiri. Românul a izbucnit în râs. Gut, gut, dar
soldaten, wo, wohin… sau ăştia nu vor să fie îngropaţi!? Înţeleg, le
este ruşine, n-au şcoala de ofiţir… Nein, la dumneta glume- posse, noi
ernsthaft. Soldaten, soldaten, ofitiren nu amestecam. Mda, Sfântul
Petru s-ar putea să aibă grad nemţesc, einen generalissim. A împărţit
raiul numai pe grade mari. Nu primeşte la el civil şi soldaten… Are
ordin de la von Mackensen. Ordinul se execută… Da, la noi se
execută, ordinul e sfânt. Da, da, Sfântul Petru e sfânt, execută.
Dumneta mereu possen, eu trebuie să duc răspuns. Da, atunci vă dau
răspuns de la mine. Noi morţii îi resprctăm, e religia noastră. Cimitir
primiţi, cu toate că soldaţii mei nu vor. Sunt oameni simpli, dar cu
judecată dreaptă. Au acel cântar plin de echilibru, de bun simţ. Ştiu
cine le vrea binele şi cine le face răul. Nu trebuie să-l citească pe
Immanuel Kant. Unii soldaţi din Transilvania ştiu bine germana. Nein,
nein, Kant citit, e grossen filosof. Este, her oberst, dar voi aici, în
România, nu aţi venit cu cartea lui în mână. Uitaţi-vă ce aţi lăsat pe
unde aţi trecut. Nu trebuiesc vorbe. Războiul e razboi… Mda, asta a
spus-o Ghingis han acum vreo mie de ani. Acela mongol, noi germani.
Da, da, perfect, aveţi dreptate, uniforma e diferită. Ia, ia, la noi ţinuta e
ţinută, contează mult. Nu admitem unruhen, dezordine… tot la
millimeter. Nu mă îndoiesc de precizia germană. S-a văzut aici, la
151
Mărăşeşti. Her oberleutnant, o bătălie pierdut, nu e un război pierdut.
Da, aşa este, dar aici, la noi, aţi pierdut drei bătălii. Nu vă spune
nimic, her oberst…?! La mine nimic, eu nu sunt militar de carieră. Da,
am auzit, nu trageţi cu eine gewher. Nu aveţi nimic pe conştiinţă. La
război nu este gewissen. Ţi-ai făcut datoria, dormi liniştit. Da, am
auzit aceasta de multe ori. Cuvinte, her oberst, numai cuvinte. După
război apar dramele personale. Acum să luăm lista dumneavoastră şi
să mergem la domn general Eremia Grigorescu. Suntem aşteptaţi.
Aaa, să nu uit, morţii ca morţii, dar prizonierii noştri sunt cheia de
astăzi. Toţi prizonierii, her oberst, toţi încă de la începutul războiului.
Neamţul a făcut ochii mari. Nu vă miraţi, acum a sosit ceasul nostru.
Avem informaţii că aţi făcut multe atrocităţi asupra prizonierilor
noştri. Lucruri grave, chiar şi crime. Ştiu, o să spuneţi că nu sunteţi
ofiţer de carieră. Nici eu nu sunt. Nici soldaţii noştri nu sunt de
carieră… şi totuşi, v-au pus pe fugă. Nu v-aţi gândit o clipă... Ar fi
bine, în ceasul al doisprezecelea. Nu înţeleg nimic la mine. Sigur
înţelegeţi, jucaţi o piesă. Nu întâmplător, her Mackensen v-a trimis pe
dumneavoastră. Şi nu aşa, la întâmplare aţi ajuns la mine. Mă simt
incintat. Generalul nu va fi de loc. E un om intransigent. Aveţi prea
multe cereri aberante, ţinând cont că victoria nu-i a voastră. Mergem,
dar până acolo am o curiozitate. Ce zic aliaţii turci şi bulgari de
înfrângerea de la Mărăşeşti? Au vreo atitudine oficială!? Nein, du
taufel, sunt nişte înapoiaţi. Fără noi nu făceau nimic aici, la voi, la
rumanische. Nu îndrăznesc. Pierd războiul, vai de capul lor. Nu mai
este gross bulgarisch şi nici turchin. Austrieci, ungaren…aliaţi de
bază. Nein, nu sunt, ei ne-au băgat în război. Kaiser Franz, mereu a
fost einen verkalken. Madjar, pinteni şi mustăţi. Ofiţir la ei, coada de
pfau. O învârt la fraulen. Nici soldaten nu sunt buni. Toată ziua se
gândesc la gulaş şi la ceaunul fierbinte. Pe câmpul de luptă, când văd
baionet, strigă vighiaz din toţi rărunchi. O rup de fugă. Her oberst, este
exact ce spuneţi, dar vă dau un sfat particular. Dacă cereţi tot ce v-a
152
zis Mackensen, nu luaţi nimic. Lăsaţi pe generalul nostru să hotărască.
Confidenţial vă spun, ţine la oştenii lui ca la proprii copii. Ba, chiar
mai mult. Nu am văzut un commandant ca el. Are o memorie
fenomenală. Le ştie chipurile, nu-i uită. Nu admite nicio batjocură
asupra lor. Indiferent de grad, te pedepseşte. Soldaţii îl iubesc ca pe un
frate mai mare. Victoria de aici se datorează acestui mod de
comportament fratern. Ofiţerul neamţ asculta şi clătina din cap.
Generalul l-a primit destul de rece pe solul german. Her oberst, ar
trebui să nu vorbim nimic. Sunt complet dezolat de războiul cu
dumneavoastră. Nu mă aşteptam la atâta cruzime şi bestialitate. Nu,
nu, este peste orice închipuire. Nu mai zic cum vă purtaţi cu civilii.
Jafuri, violuri, mai răi ca bulgarii. Suntem creştini, domnule…! Omul
era dus pe gânduri. În colţul buzelor avea un zâmbet amar şi trist.
Discutăm degeaba. Pierdem timpul. Morţii aici stau în picioare. Ne
acuză, domnule… Văd că nu înţelegeţi. E trist, Germania şi-a dat
arama pe faţă. Veţi pierde războiul, dar mai ales onoarea şi respectul.
Ne-am înşelat… multă vreme. Acum ştim cine sunt germanii cu
adevărat. Aprobăm cererile. Neamţul a tresărit. Pe faţă avea un zâmbet
plin. Cu o condiţie… cerem toţi prizonierii noştri. Vă scutim de a vă
împuţina raţiile. Avem grijă de soldaţii germani… Zâmbetul era tăios
ca o sabie de samurai. Puteţi pleca. Peste câmpia Mărăşeştiului cobora
seara. Lumina roşie a soarelui te înfiora. Nişte cârduri de grauri
survolau aerul în elipse ciudate. Dispăreau ca nişte umbre, dincolo de
morţi. Se întorceau în zbateri de aripi. Căutau ceva. Nu găseau locul
ştiut. Unde stăteau morţii ca la paradă, acolo era înainte de bătălie o
arie de treier. Batoza arsă răsărea uitată ca un cap de monstru. Se
speriau şi se urcau în geometrii ciudate. Se întorceau iarăşi şi iarăşi.
Tăiau apusul care cobora repede peste câmpia morţii. Se simţea o
undă de frig. Eram singuri în noaptea care venea. Deodată, o femeie a
apărut din umbrele serii. Am tresărit. Ne-a strigat pe nume. Ofiţerul de
lângă mine a scos pistolul. Nu e nevoie, domnule… Nemţii nu mai
153
sunt aici. Au fugit de mult. Eu caut, cu ochii mei învăţaţi cu
întunericul, pe copilul meu. Se juca aici în fiecare zi cu un zmeu făcut
din hârtia găsită la şcoală. Într-o zi a căzut un avion. A luat de acolo o
pânză uşoară, care se întindea ca nişte aripi de liliac. A găsit şi o elice
care se întoarcea numai cât adia vântul puţin. Acum avea un fel de
avion. Îl urca sus de tot. Fugea până dincolo de gară. Acum nu ştiu,
n-a mai venit acasă. Când a început bătălia, avionul lui plutea ca o
jucărie peste pădurea cea de acolo. Toţi oştenii o priveau şi se gândeau
la copilaria lor. Făceau semne şi strigau ca la ei acasă. Se bucurau
mult când se întorcea peste câmpie. Nemţii ăştia, câini cu haine
verzui, i-am văzut cum trăgeau cu puştile în ea. Nu o nimereau.
Înjurau şi iară trăgeau. Să ştiţi că am uitat de frică. Mă uitam şi
râdeam de prostia lor. Ce putea să le faca o jucărie de carton…! Ştiu,
avea elice şi scotea un zgomot ca de bondar rătăcit. Femeia vorbea
singură. S-o fi gândit şi crezut câini ăştia că băiatul meu e vreun
duşman, îi vede de sus. Da, dar copilul se uita şi el de pe pământ. Nu
putea fi acolo… e o jucărie. Să-l fi găsit nemţii… nu cred. Nu aveau
cum. Ştia să se ascundă bine. Ştiu, râdea de ei. Nu le-o fi plăcut. Au
tras în el. Poate l-aţi văzut… eu mă duc să-l caut la nemţi. Nu mergeți
cu mine, nu ştiţi unde este. Când ne-am întors, o umbră se îndrepta
spre câmpia pustie. Era straniu. Luna mătura câmpul cu o lumină
razantă. Părea un far ce căuta avionul copilului. În faţă, grămada de
morţi dispăruse. Doamne, eram singuri pe câmpia aceea. Noaptea era
peste tot. Luceafărul se ducea încet la culcare. Încă mai era până la
ziua. Carul mare îşi întoarse aripile spre sud. Sfera lunii devenea încet
chip de secere. Tăia orizontul la apus. Întunericul se zvârcolea în
spasme. Se apropia dimineaţa. Lupta încă nu era câştigată. Linii
vineţii tăiau cerul ca nişte săgeţi rătăcite. În urma lor lăsau dâre de
nebuloasă. Trăiam pe o altă planetă. Deodată, o linie verzuie
străfulgeră la răsărit. Încet, linia căpăta contur şi se ridica ca o pânză
cu nuanţă portocalie. Un curent rece trecea peste câmpie. Ne-a cuprins
154
un fior ca la început de lume. Soarele se uita spre noi cu un chip de
icoană rotundă. Parea un sfânt cu capul tăiat de o dungă subţire lăsată
de nori. Deodată a izbucnit într-o explozie de culori. A inundat ca o
apă toată câmpia. Atunci am văzut chipul strangulat al morţilor. Am
tresărit. Erau ca un zid. Chipuri şi expresii din ultima clipă veneau
spre noi. Unii surâdeau la o lume neştiută de nimeni. Aveam senzaţia
că ne fac cu mâna. Ca hipnotizaţi, ne-am apropiat. Toţi soldaţii şi
ofiţerii noştri ni se păreau cunoscuţi. Instinctiv i-am salutat. Ofiţerul
de lângă mine a scos un aparat de fotografiat. Cu un gest represiv, i
l-am smuls din mână. Am strigat: nu-i fotografia! Lasă-i aşa. Sunt
tineri. Omul era uluit. Cum îi văd rudele!?…Nu, nu e nevoie. Ce ştiu
ăia de acasă? Nu au fost aici. Nu înţeleg ultimul lor gând. Vor arăta
fotografiile la unii cu care se vor mărita... Încetul cu încetul, totul se
va şterge. Îi vor uita. Aşa, chipul lor va ramâne undeva o lumină. Ştiu
ce vrei să spui. Am înţeles. Morţii au lumina lor… când sunt singuri.
L-am auzit vorbind în şoaptă. Aici va fi un mare mausoleu al eroilor.
Între ei se vor simţi ca pe câmpul de luptă. Adevăraţi camarazi. Pentru
cei care vor trece pe aici… Da, vor mişca inimi şi gânduri. Patria va
avea loc geometric aici, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Nimeni nu va
putea lua sau adăuga ceva la acest triunghi zidit din milioane de inimi.
Mai bine cădeam alături de camarazii mei. Acasă va fi o lume a
deziluziilor. Am rămas mult pe gânduri. Soarele urca peste câmpie.
Liniştea devenise apăsătoare. Nu se mai auzea vuietul bătăliei. Ceva
greu de definit ne înconjura. De undeva a sunat o trompetă. Părea un
cântec de înger cu aripa albastră. Era adunarea. În gară venise Regele
cu Regina Maria. Trompeta suna… Ne-am trezit ca dintr-un somn
lung. Regina a coborât printre soldaţi. O însoţea un grup mare de
surori de front. Dragii mei, mereu am fost cu voi. Copiii mei, am
învins pe cel mai mare şi puternic duşman. Asta nu se uită. Vor
încerca din nou. Nu mai contează. Nu ne mai pot bate. Am învins
frica. Acum a trecut la nemţi. Un râset din mii de piepturi a trecut ca o
155
pasăre frumoasă peste noi. Regele s-a apropiat cu o suită de ofiţeri.
L-am recunoscut într-o clipită pe papa Burtălău. Era unul de-al nostru.
Se puneau în piept decoraţii. Lacrimi şi zâmbete. Cârdul de grauri
treceau peste oştire. Se roteau încolo, spre batoza carbonizată. Soarele
ardea în elicii de foc. Din nou a sunat trompeta cu glas de argint. S-a
auzit o voce cunoscută. Era regele. Oşteni, veţi primi pământ din
inima patriei… din inima mea. Nimic nu ne mai poate întoarce din
drum. E un jurământ. De el s-au lovit nemţii. Da, sire, s-au lovit rău de
tot. Au capul plin de cucuie. Îi ies lui Manckensen prin caciulă.
Cuvintele au stârnit un nou val de râs sănătos. Era papa Burtălău. S-a
făcut o pauză. S-a auzit vocea calmă a generalului Grigorescu.
Camarazi, încă nu am terminat bătălia cu duşmanii. Ţinem zid la Siret
şi pe coamele munţilor. O linişte adâncă s-a aşternut peste tot. Un cârd
de hultani se roteau în cercuri largi peste câmpie. Scoteau sunete
ascuţite. Cereau ploaie. Oşteni, în faţă avem un mormânt cât o pădure.
E movila eroilor noştri. Cu piepturile noastre vom ridica aici un
mausoleu. Când vom fi obosiţi, aici ne vom întoarce. Cu noi a murit
aici generalul Scerbacev. Un erou, un adevărat aliat. Acum, în armata
rusă s-a instaurat haosul. Nu mai ascultă de nici o comandă. Unii deja
au părasit frontul. Vom ajunge să ne batem cu ei. Un front va fi în
curând şi dincolo de Prut. Nemţii vor încerca să ne împartă cu
bolşevicii. Ei l-au ajutat pe celovecul Lenin să ajungă în Rusia. O ştiu
de la generalul Drozdenko, un nobil, un erou între eroi. A luptat
alături de noi. Ştiu sigur, în iarnă vom dezarma pe bolşevici, câini cu
stea roşie în frunte. Nu au nici un Dumnezeu. Generalul, om svelt şi
chip încordat, a rămas un timp pe gânduri. Oşteni, camarazi, nici o
ţară, în acest război, nu are atâţia duşmani, ca noi. Odată ce ţarul nu
mai este la ruşi, cercul s-a închis în jurul nostru. Nu mai putem
răsufla. Suntem prinşi ca într-un cleşte. Vom tăia cu sabia, vom răzbi.
E pământul nostru, e leagănul neamului nostru. Acum stăm aici ca o
pavăză. Ne întărim în tranşee, ne refacem. Vom mai avea o iarnă grea,
156
dar inamicul nu mai este cel de anul trecut. S-au dus fumurile de
cuceritori neinvinşi. Ne-a fost dat nouă să-i trântim de pământ. După o
clipă, un tunet de voci striga: uraaa! Uraaa! Generalul ştia să
vorbească din inimă la oştenii lui. Simţeam cum se ridică pielea pe
mână. Gândul m-a întors la o bătălie de pe o apă de lângă Vaslui. Şi
acolo inamicul era de cinci ori mai numeros decât noi. Comandantul
lor, Soliman Beg, un fel de Manckensen, a zis, cu infatuare, că seara
va ierna în sălaşul zimbrului. Nu a mai apucat. Pe tot şesul acela
mlăştinos se auzea strigătul: fug pâginii!... Dincoace, la Mărăşeşti, tot
pe o câmpie, se auzea: fug friţii!... Două bătălii, aceeaşi istorie. Din
nou, un sunet de trompetă învălui câmpia. La trenul din gară s-a
prezentat onorul la suita Regelui. În depărtare, marama Reginei flutura
ca o aripă de înger. Trupa s-a întors cu ochii în lacrimi spre tranşee. În
câteva zile s-au împlinit fapte de epopee. Ofiţerul de lângă mine a zis
aproape în şoaptă că: la grecii antici, un cântăreţ orb, unul Homer, a
scris şi lăudat faptele a o mână de eroi. Aici au căzut pe câmpul de
luptă, într-o singură zi, peste 22.000 de eroi. La nemţi, peste 80.000.
Un zid de morţi… Cine-i va cânta măcar într-o baladă!? L-am auzit şi
m-am întristat. Nu se poate camarad, pe front au fost şi murit poeţi,
scriitori… a fost şi Enescu cu vioara lui. Da, a fost, este un mare
talent. Muzica alină suferinţa, dar totul este aşa, la ocazie. Nu zic să
meargă odată cu fanfara. Noi am lăsat muzica pe seama lăutarilor
ţigani. Şi, la urmă, vărsăm un pahar de vin. Asta e treabă de babe.
Moare omul şi se aruncă cu bani pe jos. Apoi se trece la joc. Vocea era
acum vehementă. Nu admitea replică. Eram pe gânduri. Bunica mea,
duminica, pe prispă, cânta cu lacrimi un cântec cu soldaţii de la
Plevna. Acolo murise un moş de-al ei. Culmea, cu nume de Tătaru. Se
oprea şi zicea: Toate târgurile-s cu noroc,/ Numai Plevna arde-n foc,/
Că este înconjurată/ De români cu spata lată…! Nu era vorba de nici
un ţigan care să compună aşa ceva. Şi bunica nici nu juca. Termina
cântecul şi stătea mult cu ochii duşi în zarea pădurii. La urmă ofta şi
157
zicea că românii au săpat tunele ca să-i prindă pe turcii care cărau
provizii şi arme pe sub pământ. La noi, legenda e trăire vie, e basm în
versuri, nu epopee scrisă în cărţi. Am început să zâmbesc, mai mult
chiar, să mă pufnească râsul la gândul că, dacă i-aş fi spus lui bunica
că eroii aceia greci se chemau: Hector, Achile, Patrocle… mi-ar fi zis:
fugi de-aici, măi băiete, cu basnele astea ale tale… la boierul Piride,
de la Fâstâci, aşa-i cheamă pe câinii lui. Nişte javre aduse de pe la
târgul Ieşului. Nu seamănă deloc cu câinii noştri. Auzi poznă, acum!...
M-am întors către ofiţerul de lângă mine. Am zis, cu un glas
conciliant, că totuşi, eu ştiu nişte scriitori care vor scrie chiar romane
de front. Îi ştii şi tu, au fost pe front. Îi cunosc, vor scrie… e
Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu… poate şi Topârceanu,
Goga. Tu eşti ardelean, chiar din părţile Năsăudului. E un scriitor de
acolo... Da, îl ştiu, e Liviu Rebreanu. Am învăţat la aceeaşi şcoală, în
Maeru. Tatăl lui ne-a fost învăţător. A avut probleme cu austriecii. El
a făcut şcoala de ofiţeri pe la unguri. Mackensen a intrat în Bucureşti
şi a pus mâna pe arhivele de la Ministerul de Interne. A dat de el, l-au
declarat dezertor şi condamnat la moarte. Îl ascultam cu mare atenţie
şi încordare. Da, aici a trăit un fel de epopee… a trecut, ca Ulysse,
prin furci caudiene. Erau să-l prindă la Focşani. În sfârşit, ofiţerul se
apropia de casă, a zâmbit cu faţa luminată de ceva aparte. Are un frate
tot pe front, dar la unguri. E o dramă, domnule, să pui să se omoare
român cu român…! Da, din ură s-a născut Electra… Ştiu, m-am
gândit ce poate face o femeie chiar cu un erou din Odisseea. Mi-a
tulburat adolescenţa. Pe deasupra noastră treceau, din nou, cârduri de
grauri. Se roteau dincolo de batoza carbonizată. Erau departe, spre
nişte lanuri de floarea soarelui. Se zăreau ca nişte pete negre. Din
senin am pufnit în râs. Ce e, domnule… ce ţi-a venit!? Mă gândeam că
nemţii ăştia, cu toate armele lor, nu au reuşit să împuşte stolurile astea
de grauri. Sunt peste tot. Hee, la dracu’, nu i-am lăsat noi. Altfel,
Mackensen, cu ce-a făcut el prin Bucureşti, punea tunurile în bătaie. E
158
colosal, e o imagine care îi dezumflă pe nemţi. E aproape reală, ar
circula în toată Europa. Ar ajunge şi la Verdun. Fraţii latini s-ar distra
de minune. Ar pune-o în cinema-ul ăla, al lor. Merită, dar până atunci
am eu un ofiţer tânăr, un bucureştean, meşter la caricaturi. Îi dau hârtie
şi cartoane… Nemţii trag cu tunurile în grauri! Le punem şi în gară, la
popotă, şi chiar la closet. Hm, e năstruşnic… Vom face un pachet şi-l
vom da unui aviator de la escadrila noastră, ba şi la cea franceză. Da,
să le arunce, în loc de bombe, peste nemţi. Ce zici, ce vor face
nemţăloii? Hm, cei cu simţul umorului le vor ascunde în buzunarele
pantalonilor, ceilalţi, adică cei mulţi, le vor preda de urgenţă la
comandatură. Da, direct la grossen Mackensen. Se va vedea cine-l
iubeşte. Curat bomba cu amortizor. Soarele era, din nou, ca şi în ziua
bătăliei, dincolo de crucea amiezii. Se apropia toamna. Frunze ruginii
veneau peste noi ca nişte aripi de păsări împuşcate. Ne-am uitat spre
dealul din zare. Acolo erau nişte nuci ciuntiţi de proiectile. Păreau nişte
braţe aruncate spre cer. Pe desupra lor se roteau în cercuri largi cârduri
de cocori. Se apropiau de pământ câteva perechi. Cercetau terenul. Au
scos nişte sunete prelungi. S-au ridicat cu bătăi bruşte spre cer. Nu era
loc pentru ei. Denivelări, tranşee, oameni care săpau adăposturi. S-au
rotit sus şi s-au dus peste pădurea Răzoare. Eram trişti, ne cuprindea
nostalgia copilăriei. Am mai stat un timp şi am fost chemaţi la
comandament. Venise toamna. Plecam cu regimentul la Iași, în zona
Socola. Acolo se aciuaseră bolşevicii. Erau mulţi. Voiau să facă o
republică socialistă, cu comisari şi nacealnici în frunte. Venise ziua să
ne batem cu antihriştii, cum zicea bunica mea. Nu era timp de aşteptat.
Şi din zona de munte se îndreptau cu unităţi mari spre Iaşi. Aveau plan
să aresteze guvernul şi Regele. Erau în cârdăşie cu nemţii. S-a acţionat
rapid, cu unităţi din garnizoana Iaşului. Aici era capitala ţării. Inima ei
care încă mai bătea. Trupele anarhiste de bolşevici au opus rezistenţă.
Le veneau în ajutor grupări de cazaci de dincolo de Nistru. Dădeau foc
şi ardeau toate depozitele de cereale şi armament. Violuri, jafuri.
159
Nu cruţau nici copiii. Nişte demenţi care şi-au împuşcat ofiţerii.
Râdeau şi trăgeau zdravăn stacana de samohancă la gură. Pe unii îi
ungeau cu smoală, îi legau cu capul în jos şi le dădeau foc. Se distrau
trăgând cu pistoalele în organele genitale. La urmă, se urinau peste
cadavrele carbonizate. Aşa vor face ceva mai târziu şi cu prizonierii
români. Mii de oameni fugeau peste Prut. Povesteau îngroziţi prin ce
iad trecuseră bieţii oameni. La început, mulţi nu credeau cele auzite.
Totuşi, am luptat cu ruşii împreună…! Cine sunt oamenii aceştia, de
unde au apărut? Răspunsul a venit repede. S-au dus lupte grele la
Spătăreşti, în interior. La Iaşi, bolşevicii de la Socola, au fost
dezarmaţi şi trecuţi forţat peste Prut. Generalul Averescu a strigat în
Consiliul militar că asta nu este o soluţie. Bolşevicii sunt câini,
trebuiau împuşcaţi pe loc. Trec dincolo şi se înarmează din nou.
Basarabia este în pericol. Stere, omul revoluţiei de la Chişinău, se află
în Iaşi. Ţine discursuri fulminante. Cerea ca românii să-i ajute cu
armata, dar voia ca Repulica lor să rămână independentă. Bratianu
avea pe faţă un zâmbet sardonic. Se uita la delegaţia de basarabeni şi
nu-i venea a crede ce cereau. Nota ceva pe o hârtie şi aştepta. Toţi se
uitau la el. Se ţinea tare. Sala era în fierbere, putea exploda oricând.
Regele Ferdinand era impenetrabil. Ţinea în faţa lui un fel de caiet
foarte gros. Se uita pe furiş în el şi nota repede câteva rânduri într-un
carneţel cu coperte de piele vişinii. Apoi, dus pe gânduri, îl băga
mecanic în buzunarul tunicii. Iorga se uita şi pufnea ca un cazan. Din
secundă în secundă îşi mângâia nervos barba de patriarh. Dădea ochii
peste cap şi se uita adânc în tavan. Acolo erau pictaţi nişte îngeraşi şi
un cupidon care tragea cu arcul într-o pereche de amorezi. Întorcea
capul ca la o vedenie impudică. Se scărpina adânc după ureche.
Mişcarea nu a scăpat neobservată. Generalul Coandă şi Marghiloman,
care se aflau aproape, l-au întrebat maliţios pe savant dacă nu cumva
nişte exantematici au pătruns în sala de Consiliu. Omul Iorga, cum nu
le avea cu năbădăiosul umor, a replicat, cam tare, că s-ar putea sa fie
160
păduchi în sală. Sunt periculoşi, să vină doctorul imediat! Replica a
fost auzită de toţi, inclusiv de Rege. Un potop de râs a zguduit sala.
Domnule Iorga, cred că ar fi bine să ne mutăm cu dezbaterile la hotel
Petersburg. Acolo s-a deparazitat când a luat foc… Observaţia subtilă
venea de la Rege. În afară de Brătianu, care ştia bine nuanţa fină de
umor a suveranului introvertit, toţi competitorii erau uluiţi. Mai întâi,
cum de a auzit, când de fapt el citea şi nota într-un carnet tot timpul…
şi apoi, nu-l ştiau să facă glume! Marele orator Iorga era dezorientat
cu totul. El a spus un lucru serios… şi, la urmă, ce Petersburg, care
Petersburg...!? Un torent de râs sănatos a zguduit geamurile. Ei, asta-i
prea de tot… aici nu se poate discuta. Furios, a părăsit sala. Cu greu a
fost adus înapoi. Şi asta la insistenţele Regelui. Acum să vedem ce
spune domnul Stere. Nu prea l-am înţeles. Sire, ce spune domnul Stere
nu are noimă. Nu se leagă deloc. Nu are nici o logică. Vrea
autonomie, independenţă, faţă de cine?! Cum faţă de cine… faţă de
noi, România. Da, sire, asta vrea acum domnul Stere şi delegaţia lui.
Nu se poate deloc, ba chiar deloc. Brătianu s-a ridicat în picioare, a
privit sala, l-a privit insistent pe Stere şi a zis: Guvernul român poate
ajuta Basarabia numai dacă îşi declară total Unirea cu noi. Încolo e
la cheremul ruşilor, a bolşevicilor. Nu-i putem apăra pe fraţii noştri
basarabeni la Prut. Numai la malurile înalte ale Nistrului. Asta este
strategia cea mai adecvată la momentul de faţă. După un moment de
tăcere, sala a izbucnit în urale. Peste tot se auzea cuvântul: unire,
unire! Stere era zăpăcit. Se uita insistent la delegaţia lui. După un
moment de tăcere, a strigat: da, da, unire, unire cu ţara. Avea lacrimi
pe faţă. Sire, domnilor, rog să mă iertaţi, aveam o pânză pe ochi, eram
nebun. Acum văd bine. Numai Unirea ne salvează. Merg iute la
Chişinău. Vom vota Unirea, fiţi siguri. Veniţi cu armata. Bolşevicii
ne-au ameninţat că, dacă ne unim, suntem declaraţi inamici. Troţki,
Lenin, deja au semnat ordinul de atac asupra noastră. Da, domnule
Stere, ştiam mai demult lucrul acesta. Ştim şi altele. Sala aştepta. De
161
mulţi era invidiat vizirul pentru secretele pe care le afla primul. Le
administra cu parcimonie. Pauza era mare. Devenise insuportabilă.
Toţi se uitau la Rege. Aşteptau un semn. Nu venea. Nota în continuare
în carnetul vişiniu. Doamne, dacă ar fi ştiut cei din sală ce scria acolo
Suveranul… ar fi intrat în ospiciu. Nu avea o legătură directă nici cu
bolşevicii, nici cu nemţii. Era într-o lume antică. Da, scotea din caietul
mare texte în original din scrierile lui Homer şi le compara cu cele din
Eneida. Le recita în gând. Se războia cu cele ce nu concordau. Trecea
cu mintea la războiul plin de cruzime şi viclenie al grecilor… ajungea
la ce au făcut noii troieni în Latium. Copii ai războiului… au dus mai
departe războiul lumii. Calea era laborioasă, demnă de un om al
ştiinţelor. Şi totuşi, asculta pe cei din jur. Era ca un scafandru ce nu
uita o clipă lumea de afară. Revenind la suprafaţă, a tuşit discret.
Brătianu a bătut uşurel cu dosul palmei o telegramă cifrată. Sire,
domnilor, în acest moment, Troţki a format trei armate sub comanda
renegatului Racovski. Vârf de lance îl constituie un corp de peste
22.000 de bolşevici. Prima direcţie este Tiraspolul. De acolo –
Chişinăul şi apoi Iaşul nostru. Sunt bine înarmaţi de la centrul din
Odessa. Au trenuri blindate, tunuri, mitraliere de la amicii noştri
nemţi. Au şi ofiţeri nemţi, şi din nobilimea rusă. S-a răsturnat lumea…
În sală s-a auzit bâzâitul unei muşte care s-a lipit de clanţa uşii.
Liniştea tăia ca lama unui bisturiu. Era de nesuportat. Restul de
200.000 trupe vin din urmă. Vor să aresteze guvernul şi pe Regele
nostru. Ordinul vine de la Lenin. România, cât mai este, să fie
republică sovietică. Bani au, s-ar putea să fie din tezaurul nostru. Stere
era siderat, năucit. Iorga arunca cu ochii mii de fulgere. Dădea din
mâini şi nu putea scoate un cuvânt. Era ca ştrangulat. Generalul
Averescu s-a uitat circular peste sală. Domnilor, eu nu reproşez nimic
nimănui. Am făcut multe greşeli în acest război. Ştiţi ce am făcut, nu
vreau să-mi daţi dreptate. Nu e momentul acum. Nu vorbe, domnilor.
Fapte. Trebuie să trecem Prutul imediat. Nu trebuie să întârziem o
162
secundă. Rog să-mi daţi comanda. Sire, ordonaţi! Domnilor, situaţia e
gravă. O ştim. Trebuie să trecem Prutul, dar trebuie să păstrăm trupe şi
aici. Nemţii ne stau în coastă. Grav este că trupele aliate de la Salonic
nu întreprind nimic spre Bulgaria. Sire, au acuma, acolo, trupe mai
multe. Şi un nou comandant. Ştiu, un general cu fumuri nobiliare. La
dracu’, iertaţi sire, monsenior ăsta, Louis d’Esperey, e un weichling,
un papă lapte, cum zic nemţii, mai rău decât Saraiell. Pe deasupra, să
ştiţi că înclină mai mult către sârbi. Într-acolo îşi îndreaptă trupele.
Domnule Averescu, aveţi dreptate. Franţuzitul ăsta nu e cu noi. Avem
informaţii că la alcov are o contesă, o unguroaică. Ha, ha, unde aţi mai
văzut franţuz fără metresă! Toţi s-au întors spre taciturnul
Marghiloman. Omul trăgea din pipa-i cunoscută fără să clipească. Îi
mai trebuia o cafea aburindă ca să fie la coniacul său, în Orient
Express. Da, nu s-a mai văzut, dar în contextul actual… un aliat, nu e
bine. Se spune că madama asta e din cercurile guvernului maghiar.
Sire, trebuie să-l informăm imediat pe mareşalul Berthelot. Să-l cerem
pe el pentru operaţiunile din sud. E cu noi, e mai român decât mulţi
români. Sunt sigur că ar trece cu noi şi dincolo de Prut. Operaţiunea ar
implica Antanta. În sală s-a făcut din nou linişte. După acestea,
generalul Averescu a privit crunt peste cei din jurul lui Brătianu. În
acel moment, Regele Ferdinand şi-a pus carnetul vişiniu în buzunar, a
tuşit discret şi a zis: trebuie să formăm un corp de armată din patru
divizii româneşti şi una franceză… dacă ar fi posibil. Sire, e posibil,
având în vedere că trupele franceze coloniale sunt încercuite în zona
Odessei. Intrăm în Basarabia, acţionam şi în zona de sud. Acolo e
cartierul ovreiului ăsta bulgar, Racovski. E un individ periculos. Da, aşa
este, din telegramă se vede clar că e prieten cu Lenin şi cu ovreiul de
Troţki. Se bucură de mare încredere. Trebuia împuşcat când l-am avut
în ţară. Se ştia că e bolşevic. Domnilor, nu înţeleg, bolşevicii ăştia, toţi
sunt evrei!? Da, într-un fel sau altul, toţi sunt evrei. Au circulat la noi în
ţară nişte broşuri. Se spunea clar că vor revoluţie mondială. Chiar aici,
163
la Iaşi, avem cercuri socialiste… intelectuali de-ai noştri: soţii Nădejde,
Bujor şi alţii. Revista Contimporanul. Contaminaţi, domnilor, bine de
tot. Sub ochii noştri. Nu mai zicem de ovreiul Katz, care la Bucureşti
scoate gazete cu numele de Dobrogeanu Gherea. Aş vrea să ştiu de la
cei de la Interne de unde până unde un jidov se leagă de Dobrogea…!
Cum nu ştiţi…? când au fugit bolşevicii cu vasul Potemkin, şi-au
omorât ofiţerii, iar noi i-am primit cu azil politic la malul marii. Ne
mai mirăm de ce Dobrogeanu, nu!? De râsul curcilor… Ovrei, ovrei şi
români cu bolşevici. Halal, stăm bine la Bucureşti: domnul Slavici,
popa Galaction, călugărul Arghezi cu nemţii. Mâine, poimâne, cu
ungurii, domnilor…! Brătianu scotea fulgere. Iorga îl privea şi râdea
maliţios. Nu uitaţi, dohmnule, nu eu am zis că la început liberalii se
numeau roşii. Nu, nu, amicii dumneavoastră socialişti, aripile,
răscoala 1907. Nu uitaţi ce am scris atunci. Ar fi păchat, dohmnule.
Sala se găsea în tabere. Ochii erau din nou spre Rege. Averescu nu a
mai aşteptat şi a zis tare că el ia comanda trupelor pentru Basarabia.
Am şi motive personale. Voi ataca spre sud, întâi Cahulul. Cunosc din
copilărie pe unde se pot ascunde bolşevicii. Mda, e bine, domnule
general, dar am rugămintea ca întâi să atacăm pe direcţia Chişinău.
Stere a sărit ca un arc. Iertaţi, sire, firea mea… dar bolşevicii aici vor
ataca întâi. Sunt mulţi bandiţi care pradă, sunt scoşi din închisori de
Troţki. Îi comandă unul Kotovski, mare haidamac de pe lângă Prut.
Un renegat… Cam mulţi, domnule Stere. Calm, Averescu s-a uitat la
Brătianu. Am planul, patru divizii întărite cu artilerie. Două cavalerie,
două infanterie cu trupe speciale de pionieri. Comanda va fi la
generalul Broşteanu şi generalul Schina. Oameni încercaţi pe toate
fronturile. În plus, impetuosul colonel, acum general de brigadă, Stan
Poetaş. Generalul Coandă a tresărit. Îl ştiu, domnule, a luptat sub
comanda dumneavoastră la Turtucaia şi Cernavodă. Apoi, în bătălia
de pe Neajlov. Era spaima nemţilor. Intra noaptea în liniile inamice cu
o grupă de oameni bine aleşi. Foloseau numai arme albe, mine şi
164
grenade. Atacau nodurile de staţii cu trenuri de armament. Ştie bine
germana. Se echipau cu uniforme germane. Domnul, cu grad de oberst
de la statul major, făcea inspecţii în miez de noapte. Nemţii se
executau. Superiorul la ei e Dumnezeu. Găsea defecte. Salutau
încremeniţi. Între timp, se minau garniturile pline cu muniţii. Folosea,
domnule, şi o maşină de front capturată. Un automobil care semăna cu
a lui Mackensen. Curaj nebun, domnilor. Avea prezenţă. Nu îndrăznea
nimeni să-l oprească. Lucra exact ca nemţii. Punctual, cu ceas cu
capace de argint. Se scăpau în pantaloni toţi friţii. La urmă, dădea
alarma că au intrat trupe inamice. Se retrăgea cu un surâs sardonic pe
faţă. După câteva minute, totul sărea în aer. Era un iad. Zeci de
vagoane contorsionate, mii de explozii. Se vedeau de la noi.
Komandatura lor s-a cam prins cu cine are de-a face. Au încercat
câteva capcane. Nu au mers. Nemţii erau previzibili. A mers până
acolo, încât a controlat pe teren chiar acele echipe speciale. Le shimba
destinaţia. Anunţa că atacul, în noaptea aceea, se va da la statul major.
Fugeau ca nebunii în noapte. Trupele de pază au tras în ei. Între timp,
din nou explozii. Au pus în joc înaintarea în grad şi permisii acasă, de
pe linia întâi. Puţini se încumetau la asemenea avansuri. Generalul
Poetaş a fost rănit de mai multe ori. Scapă mereu cu viaţă. Un erou.
Regele, dus pe gânduri, a întrebat: acum unde se află acest om?
Regina mi-a amintit numele acesta de mai multe ori. Cu mişcări
încete, a scos vestitul carneţel. Da, îl am notat de trei ori. Am vrut să-l
decorez personal. Nu l-a adus nimeni. Poate acum, am auzit că
bolşevicii au multe trenuri blindate, tot de la nemţi. Brătianu a tresărit.
Nu ştia în ce parte merge ironia. În gând a zis: al dracului neamţ… şi
unii îl cred slab de minte. Sire, trupele, chiar acum, înainte de Anul
Nou, vor trece Prutul pe două direcţii. Primele vor fi cele ale
generalului Broşteanu. Domnule Stere, mergeţi repede la Chişinău, la
domnii Inculeţ şi pan Halipa, să se hotărască. Noi intrăm cu trupele.
Avem şi motivele noastre. Bolşevicii ne distrug depozitele de
165
armament şi alimente. Da, şi ne omoară voluntarii noştri. Şi copii, încă
din burta mamei. Atunci, domnilor, nu mai aşteptăm răspunsul de la
Paris. E prea laborios. Regele s-a întors surâzând: domnilor, şi nici nu
ştiu măcar franţuzeşte bolşevicii ăştia! Era după Anul Nou când am
trecut Prutul. Sălciile erau pline de promorocă îngheţată. Vântul rece
le înclina puţin. Păreau nişte mirese fugite de la nunta lor. Se tot uitau
în urmă. Pe platoul din faţă, o imensă îmbulzeală de celoveci. Fugeau
în toate părţile. Generalul Broşteanu privea atent cu binoclul acele
mişcări ciudate. Unii indivizi purtau haine şi şepci cenuşii. Se vedea
clar că veneau din închisori. Mai în spate, mulţi purtau uniforme de
toate felurile. Capturi de la austrieci, poloneji, ucrainieni, chiar nemţi.
O adunătură pestriţă. Printre ei a apărut în fugă, pe un cal şarg, o
huidumă de om. Purta la şold un pistol mare, cu toc de lemn. Era un
comisar bolşevic, fără doar şi poate. A scos pistolul şi l-a descărcat în
capul unui cazac beat care luase o mitralieră dintr-o căruţă şi trăgea în
camarazii lui. Râdea ca un dement. Nici nu a ştiut când a murit.
Nacealnicul a trecut cu calul peste el şi a răcnit la un alt cazac să ia
naşia pulimot şi să-l urmeze în faţă. Adunătura de basbuzuci era mare.
Se pierdea în zare. Un sergent a răcnit că pe haidamacul acela călare îl
cunoaşte el. E un mare bandit de pe la noi, de la Leuşeni. A luptat şi
pe frontul nostru, din ţară. A fost decorat, a dezertat… mama lui de
bolşevic. Acum e aici, iertaţi, domnule general. Tare aş vrea să-l
împuşc cu mâna mea. Nu, nu, îi lăsăm să se apropie. Sergentul se
freca peste faţă şi înjura în surdină. Comandantul zâmbea şi se făcea
că nu aude. Îi iubea pe oştenii lui. Majoritatea erau de la ţară. Îi lăsa să
povestească cum ştiau ei. Afla lucruri interesante. Aveau o
înţelepciune aparte. Uneori ciudată, cu întorsături şi răspunsuri care te
dezarmau. Păreau nişte copii. Generalul s-a uitat din nou peste câmpul
de luptă. În spate de tot, a zărit la marginea unei păduri, o mulţime de
cai. Erau regimente de cavalerie. Erau bine aşezate. Se vedea ordine şi
multă disciplină. Din nou s-a uitat. Îi mai văzuse. Mda, sunt toţi
166
ofiţerii ruşi. Ce dracu’… S-a oprit. Lânga el a venit cel mai bun ofiţer,
maiorul cu o cicatrice mare pe faţă. Domnule general, am cercetat,
acolo este aproape o divizie de cavalerie. Au şi tunuri. Fac parte, cu
siguranţă, din fosta armată a lui Scerbacev. Da, da, aşa este. Ăştia ştiu
să lupte. Mda, ştiu, dar nu-i vom lasa să-şi desfăşoare atacul aşa cum
vor ei. Avem în faţă masa de bolşevici care vor ataca la grămadă. Pe
cele două liziere de salcâmi am instalat mitraliere. În faţă, tunurile de
câmp. Vom simula un atac cu infanteria. Se vor repezi să ne facă una
cu pământul. Îi vom lăsa. Am înţeles, infanteria se retrage şi tragem
razant cu artileria. Apoi atacă din nou infanteria. Când atacă
cavaleria... Domnule maior, aveţi comanda. Sergent, sună atacul!
Peste câmpia îngheţată s-a auzit glasul unei trompete ce tăia aerul ca o
aripă de pasăre împuşcată. Companie după companie intrase pe
platou. Aşa cum s-a aşteptat, celovecii urlau şi atacau la grămadă.
Mitralerele de pe flancuri tocau întruna. Kotovschi, marele nacealnic,
îi mâna din urmă cu mitraliera cazacului. Metodă nouă, patent
bolşevic! Nu se mai văzuse aşa ceva. Sergentul înjura şi l-a ochit cu
puşca. A căzut cu tot cu cal. Infanteria a atacat din nou la baionetă.
Mii de cadavre înşirau câmpia. În cer se roteau corbii cenuşii, de
câmpie. Se făcuse linişte. Atunci a intrat în luptă cavaleria. Infanteria
s-a retras repede dincolo de văioaga din faţă. De pe copitele cailor
săreau bucăţi de pământ îngheţat. Se apropiau cu săbiile în aer. Au
călcat în picioare mormanele de cadavre. Minunată oştire… La un
semn, tunurile au tras în plin. Se auzeau gemete de cai şi de oameni.
De pe părţi, secerau mitralierele. Atacul s-a poticnit. Erau prinşi întrun
foc încrucişat. Nu mai aveau scăpare. Totul a ieşit ca la manevre. Din
nou, peste câmpie s-a auzit sunetul de trompetă. Suna încetarea
focului. Oştenii români erau nedumeriţi. Aşa ceva nu se putea. Ruşii
se uitau în toate părţile zăpăciţi. Nici lor nu li se mai întâmplase aşa
ceva. Să te cruţe inamicul…! Printre rânduri, s-a apropiat de
comandantul nostru un general tânar şi zvelt. A salutat după modelul
167
francez. Domnule general… Ştiu, vă cunosc. Sunteţi generalul
Drozdenko. Am luptat împreună la Mărăşeşti. Nu înţeleg… Omul
ofiţer se frământa. Nu-şi găsea cuvintele. Da, vreţi să mă întrebaţi ce
caut cu ăştia? E trist. Nu ştiu ce să vă spun. Noi, ofiţerii din nobilme
cu toate căzăturile bolşevice. Ştiu, e inadmisibil. Omul nu mai putea
scoate un cuvânt. Generalul nostru a coborât de pe cal şi i-a dat mâna.
E o nebunie, de când cu bolşevicii? Nu înţeleg, de unde au apărut
ăştia!? Nici noi nu ştim. E şi ţarul nostru de vină. Nu a luat măsuri la
timp. Cred că războiul nu l-am dus cum trebuie. Bolşevicii, nişte
canalii, au promis totul unor soldaţi înfometaţi. După ofensiva lui
Brussilov, nu am mai avut nici o victorie ca lumea. La comandă, peste
tot oameni nepricepuţi. Schimbaţi de-a valma, după cum sufla la
urechea Ţarinei călugărul cel nebun şi analfabet, Rasputin. Am greşit
mult şi cu românii. Lăsaţi, ştim, nu a fost bine. Eram uniţi, nemţii nu
mai ajungeau unde sunt. Generalul nostru a rămas pe gânduri. Îi
treceau prin minte mii de scene de război. S-a scuturat ca de o
vedenie. Da, la Neajlov am luptat singuri cu toată armata germană.
Ruşii stăteau şi se uitau. Generalul Scerbacev a vrut să se împuşte
pentru asemenea ruşine. Eram aliaţi… Nu se cădea. Nu,
dumneavoastră aţi fost nişte bravi. Mulţi au căzut la Mărăşeşti. Nu se
poate uita. Acum aţi putea să ne ajutaţi. Generalul rus a tresărit. Noi,
pe dumneavoastră!? Nu văd cum. Gândiţi-vă, dincolo, în Ucraina, se
află cu trupe generalul Denikin. A declanşat o ofensivă împotriva
bolşevicilor. Are nevoie de oştire. Nu ştiu ce să spun, acolo ar fi
salvarea noastră. Vorbea aproape singur. De atâta vreme nu mai ştiu
nimic de acasă. Cred că bolşevicii au ars conacul şi biblioteca cea
strânsă cu trudă de generaţii. Nu ţin cont de nimic. Nu ştiu dacă soţia,
copiii mai sunt în viaţă. În Rusia cea frumoasă, a coborât iadul. Nu mai
este Rusia. Nu, nu mai este. Singurul lucru pe care îl văd este că mor
pentru patria care nu mai este. Domnule general, e simplu, luaţi-vă
trupele, tunurile şi tot armamentul şi treceţi Nistrul, spre Denikin.
168
Vă aşteaptă, sunt sigur. Şi noi vrem să facem o jocţiune cu trupele lui.
Acum avem de dus lupte aici, în Basarabia. Duşmanul e comun.
Generalul Drozdenko nu mai avea cuvinte. Cu lacrimi în ochi, l-a
îmbrăţişat pe generalul român. Scena era uimitoare chiar şi pentru
maiorul nostru, om călit în toate bătăliile. Câteva clipe înainte,
duşmani pe câmpul de luptă… Drozdenko a salutat şi s-a întors către
trupele lui. Un moment, domnule general. era să uit… banditul
Kotovski se dă nobil, zice că e şi român. Îl cunoaşteţi cumva?
Personal, nu. Ştiu că a dezertat din armată. Un bandit, a fost închis, un
criminal. Bolşevicii i-au dat drumul. L-au pus nacealnic peste o gloată
de aceeaşi teapă. Sunt mulţi. Troţki a golit toate puşcările. Aici, în
Basarabia, sunt cam peste 500.000 de celoveci. Aţi văzut cum au
atacat. Ca la jaf. Nici un fel de tactică. S-a repezit ca un adin padla.
Vrea să ajungă mare comisar. Da, am văzut, are calităţi… Da, încă o
bătălie ca aceasta şi rămâne tavarişce Lenina fără bolşevici. Maiorul
nostru avea pe faţă un zâmbet straniu. Într-un târziu, spre pădurea de
salcâmi se vedea, în zare, cum săltau în aer şepcile cavaleriei ruse.
După un timp, nu s-au mai văzut. O zi teribilă… Peste miile de morţi
se roteau, într-o luptă crâncenă, stoluri de hultani şi corbii cei suri de
stepă. Război în cer şi…pe pământ. Venea noaptea. Prin umbrele
cenuşii se auzeau urlete de lupi. Un soldat a tras în aer mai multe
focuri de armă. Înfriguraţi şi grăbiţi, soldaţii noştri strângeau oştenii
morţi. I-au înmormântat lângă liziera de salcâmi. Domnule maior,
avem drumul deschis către Chişinău, dar cu atenţie. Sunt sigur că
banditul de Kotovski nu a murit. Da, să trăiţi, cu siguranţă mai sunt
grupuri de ale lui care pradă. Chiar aici, în faţă, la Căpriana. Îi
înconjurăm şi-i lichidăm pe toţi. În zori de zi, au fost scoşi din case şi
mănăstire cu baioneta şi mitralierele. Kotovski a scăpat, era acum în
Chişinău. Avea bani şi cunoştinţe acolo. Era bine primit de tot
cuconetul boieresc. Sigur, domnule general, pune ceva la cale. Da, da,
parlamentul de acolo habar nu are. O patrulă către Chişinău. Ajungi la
169
pan Halipa. Stare de alarmă. În câteva zile suntem acolo. Avem lupte
grele de dus la Tighina. E punct nodal cu noi, Odessa şi Ucraina.
Acolo afluiesc trupe venite de peste Nistru şi mai ales de la Tiraspol.
Vin pe calea ferată. Ştim, domnule general… ca la nemţi. Le aruncăm
trenurile şi podurile în aer. Am trei grupe de pionieri pregatite pentru
asemenea atacuri. Epopeea Basarabiei începuse. Bolşevicii au fost
înconjuraţi şi zdrobiţi într-o dimineaţă la Tighina. Trupele generalului
Schina au luat cu asalt oraşul Bălţi. De acolo, prin jocţiune cu trupele
lui Broşteanu, s-a atacat fulgerător cetatea Hotinului. Au fost luptele
cele mai grele. În garnizoană se găseau şi trupe austriece. Bolşevicii
aveau divizii întregi trecute pe la fortul Atachi. Noaptea, au fost
aruncate în aer toate podurile de peste Nistru. Nu mai aveau unde să se
retragă. A căzut un măcel peste trupele de cazaci şi bolşevicii amorţiţi
de samohancă. Prizonierii au fost lăsaţi în seama unui ofiţer calmuc.
I-a împuşcat ca pe nişte câini la marginea Nistrului. Avea socotelile
lui. La urmă, a lăsat o haită de câini sălbatici să-şi facă datoria. Privea,
bea votcă şi cânta un cântec de stepă. Peste hecatombă a început să
bată viscolul. Calmucul stătea tot acolo. Nimic nu-l urnea. Răzbunarea
era cea mai dulce moarte. Pe zloată, câmp îngheţat şi vânt tăios, cu
viscol, am atacat spre Soroca. Cetatea, la amiază, printre suluri de
soare, se zărea ca o corabie plutitoare prin ceaţă. Ne apropiam.
Cavaleria a atacat de pe flancuri, infanteria în faţa porţii celei mari.
Artileria trăgea de pe promontoriu, din nord. Bolşevicii, ajutaţi de
ofiţeri germani, au apărat în careuri poarta, interiorul curţii, scările
spre turnul cel mare şi biserica voievodală. După un tir susţinut de
artilerie, cavaleria noastră a atacat în şarjă regimentul de cazaci care
venea dinspre Hotin. La fiecare denivelare de teren erau instalate
mitraliere. S-a folosit tactica hatmanului Coman de la Marienburg. S-a
atacat şi simulat fuga cavaleriei. Cazacii, înalţi cât nişte zdrahoni, cu
suliţi lungi şi săbii ridicate în vânt, urlau ca nişte turbaţi. Ne vedeau
sub copitele cailor. I-am aşteptat. Le vedeam gurile ştirbe şi bărbile
170
nerase. La un sunet de trâmbiţă, am deschis foc de mitralieră. A căzut
un val, s-au poticnit în aer şi atacul a pornit din nou. Se vedeau burţile
cailor cum atingeau pământul. Am deschis foc din nou, de pe flancuri.
S-a auzit un răcnet. Cazacul comandant s-a smuncit cu sabia în faţă.
Au intrat în iureş spre noi. Ne-am retras în fugă la ultimul tumul de
pământ. De acolo au tras razant tunurile noastre. Oameni şi cai cădeau
peste pământul îngheţat. Se auzeau cum pocneau burţile la cai. Am
deschis din nou foc de mitralieră. Din urmă, peste cadavre înaintau
alte escadroane de cavalerie. Era prăpaăd. Atunci s-a auzit trompeta
unui arhanghel. De pe flancuri, a atacat cavaleria noastră. Cercul era
închis. Se auzeau numai strigăte şi înjurături căzăceşti. Cazacul cel
mare a dat să sară peste cuibul de mitralieră. A căzut cu capul despicat
într-o parte. La o comandă, lupta s-a încheiat. Cazacii rămaşi, speriaţi
şi plini de sânge, s-au predat. Cavaleria noastră a atacat în trombă spre
cetate. Infanteria noastră ducea lupte la baionetă pe scările cele mari
ale turnului. Trebuia ajuns la mitraliera din ancadramentul zidului.
Cădeau infanteriştii noştri în dreapta, la fântâna cea mare. Loc gol în
mijlocul cetăţii. Am ajuns, luptând pe trepte, la cuibul de mitralieră.
Un feldwebel burtos a scos pistolul. Gloanţele au ricoşat în perete.
Într-o clipă, sergentul cel cu mustăţi răsucite şi vorbe mucalite, a fost
lângă el. Cu o lovitură scurtă, l-a aruncat peste zid. Cei doi nemţi, care
manipulau banda de cartuşe, au fost ciuruiţi de gloanţele noastre. Cu o
mişcare fulgerătoare, domnul maior a întors mitraliera către scările
cele mari, care duceau la cetăţuie. Acolo se duceau lupte grele.
Bolşevici şi nemţi au fost seceraţi în plin. Urlau de spaimă. Nu
credeau că de acolo, de sus, le vine moartea. Oştenii noştri, luptând la
baionetă, au intrat în sala cea mare. Ofiţeri nemţi şi bolşevici au rămas
cu ochii cât cepele. Era o altă surpriză. Nu au avut timp nici să strângă
hărţile. Mană cerească a căzut în mâinile noastre. Planul de luptă al
bolşevicilor cu cele 22 de divizii se vedea ca în palmă. Era deja pus în
aplicare. Se apropiau de Tiraspol. Generalul nostru s-a uitat circular la
171
prizonieri. Hm, planul îl ştim. Nu era nevoie de hărţile voastre. L-am
aflat de la generalul Drozdenko. Colonelul bolşevic a tresărit ca lovit
în cap. Niet, niet, ne mojet bâti, esti lojâ. Niet, tavarisce polcovnic,
esti mnogo balşoi pravda. În apropiere de Chişinău, acum câteva zile
am călcat în picioarele cailor gloata lui Kotovski. Da, da, trimisă de
tavarisce Troţki. Ce a mai rămas, a fugit spre Nistru. Acolo i-am prins
pe toţi în voloc. Nu vă miraţi. Va informez… Generalul Drozdenko a
luptat ca un brav cu cine nu trebuia. L-am înconjurat. S-a predat. Era
trist că a ales tabăra voastră. I-am dat drumul cu toată divizia de
cavalerie, inclusiv armele şi tunurile. Acum e în tabăra generalului
Denikin. O să aveţi de furcă cu el, voi, bolşevicii. E cel mai bun
general. A luptat cu noi la Mărăşeşti. Rusul bolborosea mereu: niet
magu. Mai mult, de când sunteţi voi aici cu aliaţii nemţi, trupele
generalului Denikin au cucerit aproape jumătate din Ucraina. Se
indreaptă să dea o bătălie mare aproape de Moscova. Se pare că s-a
aliat şi cu tătucul Mahno. Are mii de taceanka. Căruţa cu mitraliera şi
doi servanţi pe ea, intră în mijlocul trupelor şi trage în plin. Invenţie
diabolică. Individul nu este unul de rând. Este un eminent absolvent
de liceu. Vorbeşte bine germana şi franceza. Se pare că a stat şi prin
Elveţia. I-a studiat pe toţi teoreticienii anarhismului. Nu s-a lăsat
amăgit de fantasme. A venit în Rusia şi nu a bătut mâna cu velikie
Lenina, dar nici cu Troţki. Şi-a format o armată proprie, mai ales din
ţărani. Deviza: să distrugă oraşele, cauza tuturor relelor. Steagul de
luptă este unul negru, ca la piraţii de pe mare. Nu crede nici într-o
autoritate de stat. Le consideră nocive şi imorale. S-a declarat
comandantul suprem al anarhiştilor din toată Rusia. Muniţii şi provizii
ia prin pradă de la toate armatele. Către armata lui vin foarte mulţi
dezertori. Comandanţii se aleg direct de soldaţi. Unii nu rezistă nici o
zi. Sunt împuşcaţi pe loc. Libertate şi moarte! Mahno, în sinea lui,
chicoteşte. E foarte abil. Nimeni nu se atinge de el. Conduce trupele
îmbrăcat într-o uniformă de licean. Şapca are cozoroc din plexiglas.
172
Culoare verde. Nimeni nu-i ghiceşte ochii. Nu se foloseşte de cai.
Merge călare pe o bicicletă. Soldaţii, la început, şi-au făcut cruce. O
delegaţie a bolşevicilor a vrut să-l atragă într-o cursă. Tătucul Mahno
i-a lichidat el pe bolşevici. A trecut acum de partea lui Denikin. Nu se
ştie cât, dar acum luptă împotriva voastră. E perfid, e crud ca şi voi.
Noi am avut de-a face cu unităţile lui la Hotin. Nu i-a mers. Avem
trupe călite. I-am răsturnat toate manevrele. Polcovnicul bolşevic era
aproape de leşin. Gaspadin, nu vă pierdeţi cu firea. Mai e ceva.Vestea
o să vă învioreze. Omul privea pieziş. Da, am primit o telegramă. Cele
22 de divizii nu mai vin să înlocuiască guvernul la Iaşi. Au fost
întoarse din drum chiar de velikie Troţki. Ovreiul bulgar, Racovski, se
bate acum cu pumnii în cap. Urlă, strigă ca un balşoi celovec. Gata, nu
mai e balşoi camisar în rumânskaia republica. Şi când te gândeşti că-i
promisese chiar dedia Lenina…! Şi mai e ceva pe deasupra. Avem aici
un leitenant care a participat la jaful Băncii Centrale din Kiev. Lăzile
cu aur sunt aici, la subsolul cetăţii. Mulţumim pentru transport. Grupul
de nemţi era blocat. Se uitau năuciţi la camaraden bolşevic. Pentru
acest aur îi ajutase aici, la Soroca şi Hotin. Generalul român zâmbea
sarcastic. Vă rog să nu vă certaţi. Ştiţi… al treilea câştigă!.Haidamacii
lui Petliura erau pe urmele voastre. V-am scăpat de ei. Dacă voi,
bolşevicii, mergeaţi spre Denikin, aurul era al lui. Nici aşa nu era rău
pentru noi. Dar, ştiţi, cămaşa e mai aproape de… Da, da, fiţi siguri,
Regina noastră se va bucura mult de acest dar făcut de dumneavoastră.
La voi, la Kremlin, la subsol are şi majestatea sa mult aur în lăzile de
acolo. Cred că o mică compensaţie merită o doamnă atât de frumoasă.
Ce zic germanski camaraden...? Sprache, sprachen, aurul era zer gut
pentru von Mackensen. Ne pare rău, acum e la noi, e mai preţios decât
vizita kaiserului la Bucureşti. În Iaşi e frig, e foamete, mor copii pe
străzi. Rupem bucăţica de la gura soldatului. Cu aur, cumpărăm de la
jidovii samsari pâine, medicamente şi chiar armament. Curios cu
ăştia, fac negoţ chiar oamenii voştri. Aici, în Basarabia, am luat
173
armament de la soldaţii lui Troţki. O să mai luăm şi de la gaspadin
Racovski. O să-l scoatem şi din bârlogul din Odessa. Am discutat
destul. Normal ar trebui să vă împuşcăm. Aşa cum faceţi voi cu
soldaţii şi ofiţerii noştri. Le tăiaţi mâinile, urechile, îi legaţi cu sârmă
şi le daţi foc. Distracţie de comisar bolşevic...! I-a privit tăios. Nici
voi, nemţii, nu sunteţi oameni. E normal, cine se aseamănă, se adună.
Generalul a făcut câţiva paşi. Nu, nu ne coborâm la nivelul vostru,
chiar dacă acum, între liniile de front dintre Hotin şi Soroca, a fost
ucis mişeleşte, pe la spate, cel mai curajos soldat al nostru. Nici nu
merită să vă spun numele lui în faţa voastră. Este eroul a peste o sută
de bătălii grele. Domnii germani îl ştiu bine. Noaptea, în uniformă de
oberst, le arunca trenurile cu muniţii în aer. Pe gratis… Nemţii
şopteau între ei: sprache, ia, ia, waschnsining, dichkter Poetas. Da, nu
era poet, era general de brigadă. Iscălitura lui v-a băgat în toţi sperieţii.
E bine că-l ţineţi minte. Şi cine l-a omorât!? un sabachi cu bale la
gură. O otreapă, adin padla, scotina bolvan, şcolit de voi cu otrava
voastră bolşevică. Da, da, văd că-l ştiţi, Dedia Borisov. A fost şi pe la
Tighina. Acolo au vrut să-l omoare muncitorii. I-a minţit că le dă
salarii. A furat toţi banii. A scăpat. Acum a trecut Nistrul. L-am prins.
A fost executat la cererea noastră de celovecii lui Petliura. Spânzurat
cu sârma ghimpată. Metode împrumutate de la voi. Oricum, le
mulţumim. Merita rangul şi tratamentul. Omul general s-a întors către
ei. Văd că mă urmăriţi atent, e bine. Aşa cum am spus, nu vă
împuşcăm. Noi nu schingiuim prizoneri. Gaspadini bolşevici, vă
ducem cu patrula de basarabeni dincolo de fortul Atachi, direct la
comandirii lui Troţki. Vă aşteaptă cu aurul… Bolşevicii strigau cu
glas răguşit: niet, niet, strileai acum la noi na mesto. Ne paidom.
Patamu şto, tavarisce, nu mergeţi la comandirii vostri !? Maiorul se
distra crâncen. Aaa, cum văd, nu respectaţi nacealnicii! Nu se poate,
doar sunt haroşîe celovec. Nu sunt răi şi imperialişti ca noi. Nu-l iubiţi
pe velikie Lenina!? E grav, e grav de tot. El, care v-a dat învăţătura cu
174
proletarii, cu clasele…omul nou. Nu se poate, tocmai el care ia de la
burjui şi vă dă totul pe gratis ?! Hm, niet paniatko. Aaa, nu-l iubiţi nici
pe tavarisce Troţki. Cum, tocmai pe el care a făcut krasnaia armia..!?
Aaa, e grav de tot… Văd că nu mai spuneţi nimic. Ia să vedem, da, da,
să vedem dacă aţi auzit de tavarişce Strelnikov. Nu tresăriţi, e un
bolşevic cumsecade. Noi l-am cunoscut într-un tren blindat. A scăpat.
Acum cu siguranţă e la Kremlin. Vă aşteaptă… Grupul de bolşevici
era speriat de moarte. Numele acesta le îngheţa sângele în vine.
Strelnikov era cel mai crud comisar. Vâna numai bolşevici. Şi lui
Troţki îi era frică de el. Mda, văd că-l cunoaşteţi bine. Da, da, acum
înţelegem, frica e bojie al vostru. La el, la Strelnikov, am găsit nişte
hârtii. Vsio intersesnîi…Vorbea, avea un raport către un ştab, unul…
Indivizii aruncau nişte priviri hipnotice. Maiorul zâmbea sardonic. Se
plimba în faţa lor. Atac psihologic. Da, ia să vedem. A scos, calm, din
porthart o telegramă. Da, da, e unul cu numele de tavarişce Stalina. Eu
nu am mai auzit de el. E prima dată. Vâ znaite…!? Generalul se distra
copios. Îi plăcea metoda. Era pe măsura lor. Din nou, maiorul s-a
oprit. S-a uitat la ei cu un zâmbet maliţios. Văd, din nou, că nu vă
place nici un comandir. Nu iubiţi nici pe unul. Nu înțeleg, atunci de ce
luptaţi pentru ei?! Bolşevicii erau buimăciţi de tot. Aaa, era să uit,
strah, strah, frica e comandirul cel mare. Vă e frică mai tare decât de
inamic. Curios, curios de tot ce armată e aceasta!? Cineva dintre
bolşevici a strigat. Era un ofiţer tânăr. Da, ne e frică, dacă nu luptam
cu bolşevicii ne omoară toată familia. Nu ţin cont de nimic, nici de
copii, nici de bătrâni. De femei nu mai zic. Le violează chiar dacă sunt
gravide. Apoi, cu baioneta, le scoate copilul din burtă. Peste tot s-a
lăsat o tăcere grea. Nu se mai auzea nici respiraţia. Da, toţi ştim asta.
La cea mai mică greşeală ne împuşcă ca pe nişte trădători. Omul acela
tânăr se îneca, nu mai putea vorbi. Pe faţa lui se vedea ură şi dispreţ.
Nu vă uitaţi la mine, suntem mai răi ca nişte câini. A făcut o pauză.
Da, îl cunosc pe Strelnikov. Am crezut în cuvintele lui. Avea carte.
175
Citise mult. Ne vorbea de revoluţia mondială, de o lume nouă, fără
clase. Da, da, de Omul nou. S-a oprit. Pe faţă i se citea o imensă
dezamăgire. L-am urmat ca pe un arhanghel. Am tras în albi, erau
duşmani de clasă. Până într-o zi, când am intrat într-un sat cu oameni
săraci. Strelnikov a cerut hrană pentru cai şi pentru noi. Începuse să
ningă. Era frig. Un bătrân a dat să explice că nu au de unde. Sunt
mnoga malenki şi hazaica. În acel moment a venit la noi o otreapă, un
beţivan ordinar. Se vedea de la o poştă. L-a condus pe Strelnikov în
spatele unui fel de grajd. O dărâmătură. Acolo erau ascunşi câţiva saci
cu porumb. Moşneagul acela a fost împuşcat pe loc. S-a dat foc la
toate casele. Satul a fost înconjurat cu mitraliere. Cine încerca să iasă,
era ciuruit ca un câine. N-a fost destul. Am primit ordin să căutăm
peste tot. Într-o groapă, un fel de pivinţă, am găsit un om tânăr cu
femeia şi doi copii. Erau două fetiţe de trei-patru ani. Se acoperise cu
bălegar topit de foc. I-am scos cu baionetele. Bărbatului i s-au tăiat
picioarele cu un topor. Apoi a fost băgat cu capul într-un butoi de
smoală de lângă o moară părăsită. I-au dat foc. Nevasta lui s-a repezit
ţipând spre butoiul de tablă. Copii după ea. Plângeau, o ţineau strâns
de picioare. Beţivanul, donoscik, turnătorul, otreapa, rânjea mai rău ca
un sabaki. Se uita la Strelnikov. La un semn imperceptibil s-a apropiat
de femeie. I-a rupt hainele, a violat-o. Copii urlau înnebuniţi. În sală
nu se mai auzea nimic. Nemţii stăteau cu capetele în pământ.
Bolşevicii se uitau pe furiş unii la alţii. Tânărul ofiţer avea privirea dusă
în altă lume. Târziu şi-a revenit. Da, atunci am scos pistolul şi l-am
descărcat în capul na scotina. S-a răsturnat ca o vită. L-am călacat în
picioare. Soldaţii au încremenit. Copii au fugit spre mine. În tăcere,
îmi strângeau picioarele. Strelnikov, cu o privire de şarpe, a scos încet
pistolul. S-a uitat spre mine. M-a măsurat de câteva ori. L-am privit
drept în faţă. Nu a tras. A avut un moment de luciditate. Sau poate…
Nu, nu cred. Am luat cele două fetiţe într-o căruţă cu coviltir. Toţi
soldaţii le păzeau cu rândul. După câteva zile ne-au atacat oamenii lui
176
Mahno. Un proiectil a căzut drept peste căruţă. Am mers câteva
săptămâni fără să scoatem un cuvânt. Cine ajunge la Strelnikov…
După o tăcere grea, maiorul nostru l-a salutat, ca la revista de front, pe
acel lentenant. Domnule general, dânsul rămâne la noi. Restul, da, da,
respectăm telegrama. O să vă ducem direct în raiul vostru. Văd după
feţele voastre că e plin de îngeri cu naganul la şold. Au, ca şi voi, stea
în frunte. Executaaarea…! Patrula i-a înşfăcat. Se auzeau răcnete. Her
oberst, pe dumneavoastră şi toţi nemţii, cred că o să vă predăm lui
gaspadin Petliura. Cu ausweitz la mâna. Normal, aurul este al lui. Şi
apoi avem o obligaţie. L-a spânzurat pe dedia Borisov. Nu putem trece
cu vederea. Despre aur, puteţi să-i spuneţi că e la noi. Şi l-am trimis în
ţară. Spuneţi orice, nu o să vă creadă. Este sigur că l-aţi împărţit cu
bolşevicii. Am şi trimis un document în sensul acesta. Nein, nu e
richtig. Suntem prizonierii voştri. Sunt legi internaţionale. Generalul a
răspuns tăios. Ajunge, voi vorbiţi… sunteţi la fel ca bolşevicii. Unde
aţi intrat, aţi făcut jaf şi crime cu populaţia civilă. Nu avem ce discuta.
Personal, domnul maior o să vă conducă la haidamacii lui Petliura.
Din cauza voastră au pătimit multe. Soarele era la amiază. Turnurile
cetăţii ieşeau ca dintr-o apă. Din ţară venise un ordin. Mareşalul
Berthelot trecuse cu o divizie în sud. La noi, cele patru divizii formase
Corpul 6 armată. Deja două divizii atacau Cahulul şi Bolgradul. Se
duceau lupte grele în mlaştinile şi smârcurile dinspre Ismail. Balta,
lungă de sute de kilometri, era numită de localnici Împuţita. Merita
numele. Un iad plin de cadavre în putrfacţie. Animale şi oameni.
Ceaţa şi ziua plutea ca o nălucă. Noaptea se auzeau strigăte în hohote
de plâns. Spre ziuă râsete în cascade rostogolite. Îţi strângeau inima în
spasme nebune. Soldaţii trăgeau focuri de armă. Unii îşi făceau cruce.
Băştinaşii speriaţi ocoleau locul cu spaima în suflet. Bolşevicii îşi
mânau soldaţii la luptă cu pistolul în spate. Doamne, un măcel era
acolo. Pe noi ne atacau din toate părţile bulgari, găgăuţi, unguri, tătari,
greci, turci, cazaci, rusofoni de toate felurile. Era un cazan al
177
dezrădăcinaţilor fugăriţi din imperiile din jur. O haită de câini turbaţi.
Amăgiţi şi terorizaţi de bolşevici. Luptam mereu la baionetă. Ne
croiam drumul spre mare zi şi noapte. Bocancii erau bucăţi, hainele
rupte, şepci şi căciuli găurite. Noi, cu o parte din unităţi coboram spre
Reni. În drum spre Tighina, am atacat, prin surprindere, oraşul
Tiraspol. Un cuibar de bolşevici bine înarmaţi. Am reglat tirul
artileriei cu ajutorul a două avioane venite de la baza Chilia. Maiorul,
pe baza unor informaţii, a tras direct în clădirea sovietului local. A fost
făcută o grămadă de cărămidă şi moloz. N-a scăpat nici un celovec. Pe
flancuri a atacat caveleria. Din gară, infanteria la baionetă. La
asemenea atacuri nici nemţii nu rezistau. Regimentul de bolşevici a
fost încercuit şi tocat cu mitralierele. Nu s-au luat prizonieri. Erau
nişte fanatici. Când soarele s-a ridicat aproape la amiază, ne-am retras
spre gară. Toate trenurile cu muniţii au fost minate. Ne-am retras spre
podul de cale ferată. Dinspre Odessa, celovecul Racovski a trimis
ajutoare cu trenuri blindate. Voia să ne prindă ca într-o cursă de
şoareci. N-a mers, era un ageamiu, un politruc idiot. Calm, maiorul
nostru a minat, cu un anumit meşteşug, podul. Pe un promontoriu
mascat de o pădurice a instalat artileria. Era un as, şcolit înainte de
război în Germania şi Anglia. Primul tren se apropia de pod.
Cicatricea ofiţerului zvâcnea ca o pasăre prinsă în colivie. Aştepta. Un
nacealnic care semăna cu Strelnicov a coborât pe linie. A făcut câţiva
paşi spre capătul podului. Se uita atent. Lentinantul bolşevic a tresărit.
A smuncit o armă de la un soldat. A dat să tragă. Maiorul i-a pus mâna
pe umăr. Padajdi, adin minut. Nu trebuie să ştie că suntem aici. Echipa
de pionieri, rămasă în gară, a dat foc la capse. S-a retras fulgerător
într-o groapă mare, săpată de obuze. Exploziile veneau una dupa alta.
Strelnicov a făcut semn primului tren să intre repede pe pod. Din urmă
venea al doilea. Era încărcat cu trupe. Se zăreau şi tunurile. Prin
binoclu se vedea clar că era armament german. Bolşevicii urlau la
mecanicul de locomotivă să meargă mai repede. Înjurau de mama
178
focului… Ca un leit-motiv se auzea ibit tvoiu mati sabachi rumânski!
Era bine, al doilea tren s-a apropiat de primul. Podul era lung.
Maiorul, un geniu, a minat puternic de la mijloc încolo. Din spate se
vedea un alt tren cu vagoane de marfa. Toate erau închise cu zăvoare.
Generalul s-a uitat insistent. A făcut un semn. Ceva nu era în regulă.
Acolo erau oameni. Sigur erau români. O trupă de infanterie înainta
târâş, ca șarpele, printre sălcii. S-au apropiat de rambleul de cale
ferată. La un semn, s-au oprit. Se făcuse o linişte mare. Auzeam cum
bate inima. Pe deasupra au trecut mii de ciori. Se roteau într-un joc
nebun. A început să bată un vânt tăios. Apoi a venit viscolul.
Sergentul cu mustăţi răsucite făcea cruci cu nemiluita. Se uita în sus,
la cer. Se ruga cu rugi de mulțumire. Doamne ajută, acum îi avem în
mână, mama lor de bolşevici! Generalul şi maiorul au schimbat nişte
priviri scurte. Zâmbeau pe ascuns. Trenul blindat trecuse de mijlocul
podului. Stăteam încordaţi. Cel din urmă aproape îl împingea pe cel
din faţă. În acea clipă s-a auzit o explozie asurzitoare. Podul s-a rupt în
două. Infanteria a zvâcnit la vagoanele roşii-cărămizii. Într-o clipă, cu
patul armei, au deschis uşile. Paznicii bolşevici au fost împuşcaţi pe
loc. Nu se aşteptau la o asemenea mişcare. Ei aveau ordin să-i împuşte
pe rumânski celovec dincolo de pod. Oameni, copii, femei au năvălit
afară. Un căpitan a strigat: toată lumea la pământ! Speriaţi şi cu
lacrimi pe obraji, toţi se ascundeau pe sub vagoane. În hăul creat,
cădeau vagoane şi locomotive. Bolşevicii din coada trenului au reuşit
să sară înainte de explozie. Veneau în fugă spre trenul de marfă.
Artileria a tras în plin. Grămezi de corpuri săreau în aer. Era un
spectacol terifiant. Copii şi femei ţipau de sub vagoane. Totul a fost
prea repede. Schijele bântuiau aerul. Viscolul se domolise. Camarazii
ziceau că don sergent este solomonar. Îl ascultă vremea. Lentinantul
bolşevic căuta printre morţi. Nu era zare de Strelnikov. Un basarabean
i-a zis că a văzut o umbră care s-a strecurat la malul Nistrului. Niet, ne
magu sterva…niet, niet, esti ciorti..sâ ciortu… tvoi materu!.Omul se
179
bătea cu pumnii în cap. S-a aşezat pe pământ şi plângea ca un copil.
Se făcuse linişte. Într-un târziu, au sosit pionierii din Tiraspol. A
trebuit să ocolim. N-a fost altă cale. Hm, cu trenul acesta am putea
merge direct la Odessa. Să facem o vizită lui gaspadin Racovski.
Generalul era pe gânduri. Cred că părăsim direcţia Reni. Mergem la
generalul Schina. Duc lupte grele cu toţi basbuzucii dincolo de Ismail.
Lacuri şi mlaştini. Avem drum deschis. Trupele de bolşevici, trimise
înaintea noastră, sunt acum pradă la corbi şi hultani. Uitaţi-vă ce lupte
se duc deasupra podului şi mai încoace. O femeie ieşită de sub
vagoane plângea şi blestema că nici corbii nu ar trebui să-i mănânce.
Sunt nişte spurcaţi. Sunt ai lui Scaraoschi de pe comoară. Ne-au ars
satele, ne-au omorât bărbaţii. Pe noi ne aduceau aici să ne împuşte în
faţa voastră. Un iuda, o scârnăvie de om, ne-a vândut la bolşevici.
Eram ascunşi într-o pădurice de salcâmi. Umbla într-un veston şi o
capelă luată de la români. Spunea că el are grijă de noi. I-am rupt
bucăţica de la gură. Să nu aibă parte de neamul lui de câine! Era un
găgăuţ ce trăia cu una din sat de la noi. O destrăbălată. Femeia bocea
cu faţa la pământ. Toţi am rămas pe gânduri. Mai avem mult de luptat
cu toate aceste lifte adunate pe pământul nostru. Dar, le vine vremea
să-i căsăpim pe toţi. Nu scapă unul. Era glasul sergentului. Trupa se
uita la el şi îşi dădea ghionturi. Era unul de-al lor. Au luptat alături de
la începutul războiului. De multe ori le era ca un tată. Nu se supărau
nici când îi trântea prin toate noroaile. Le-a prins bine. I-a călit, i-a
salvat de la moarte. Îl iubeau mult şi, ca drept semn de recunoaştere,
făceau glume pe seama lui. Maiorul zicea că mustăciosul ridica
moralul trupei. E cel mai bun medicament de front. Nici o sută de
doctori nu ar putea găsi altul în loc. Da, este exact, domnule maior.
Uite, eram în Bulgaria, în al doilea război. Înaintam spre Sofia. Ne
omora exantematicul. Molimă, nu glumă. Noaptea, înainte de culcare,
ne ardeam cămăşile. Dincolo făceau la fel şi bulgarii. S-a auzit o voce.
Măi bulgarilor, să nu mai stăm ascunşi. Hai să facem un singur foc,
180
unul mare. Avem un singur inamic. Păduchii. Îi omorâm şi plecăm
acasă! Un râs homeric a zguduit toate tranşeele. Din clipa aceea nu
mi-a mai fost frică de molimă. Bănuiesc că… Da, sergentul nostru,
solomonarul. Râsul i-a cuprins pe cei din jur, apoi s-a dus, în cercuri,
la toată trupa. Cel în cauză îşi răsucea fuioarele mustăţilor şi se făcea
că nu ştie despre cine este vorba. Acum puteam pleca în pas de voie
pe malul Nistrului, spre Cetatea Albă. Dar pînă acolo, în faţă, era
Chilia. Am dus lupte grele. Inamicul avea acolo mai multe vase de
luptă pe Dunăre şi în ostroave. Ne ataca mişeleşte. Şi aici am luptat la
baionetă. Zloată, viscol şi stuf nesfârşit. Îl bătea vântul ca pe lanul de
grâu vara. Ciobanul nostru, oier şi soldat, a scos, într-un moment de
răgaz, fluierul. Îşi cânta drumurile lui prin această Deltă nemăsurată.
Poate şi tinereţile lui. O iubită, o rusalca a stat cu el o iarnă întreagă la
stâna dintre grinduri. Locul era pustiu. Focul a ars perdelele de stuf.
Vânt şi cenuşă. Numai un nagâţ singuratic ţipa peste întinderile
cenuşii. S-a oprit cu fluierul în mână. Privirile căutau printre valurile
de stuf. O scânteiere de ochi albaştri venea spre el. Din nou se depărta.
Într-un târziu vorbea de unul singur Nu cred că mai vine, au omorât-o
lipovenii sau bolşevicii. Nimeni nu mai scotea un cuvânt. Toţi ne
căutam în noi o fiinţă iubită. Venea seara. A sunat o trompetă. Am
plecat la atac spre cetate. Duşmanul era prins ca într-un cleşte. De pe
apă atacau monitoarele noastre. Foc încrucişat cu artileria de pe uscat.
Am mers înainte. Am intrat în cetate. Am luptat printre mormanele de
piatră. I-am scos pe bolşevici la vedere. Un soldat voinic, pescar din
Periprava, a smuls mitraliera din mâna unui plutonier adjutant. De pe
zidul dărâmat, a tras în plin în grămada de bolşevici. În zadar încercau
să fugă. A înjurat pe încărcători. A luat mitaliera în gât şi a mers la o
altă grămadă de rusofoni ce încercau să patrundă spre poartă. Era ca
lupul între oi. Se rotea şi trăgea. Mormane în jurul lui. Nu putea fi
oprit. La urmă, cu arma ucigaşă pe genunchi, vorbea încet despre
mama şi sora lui. Generalul s-a oprit în faţa lui. Camarad, azi pe cei
181
ucişi de cîinii ăştia i-am răzbunat. Mai avem un pas pâna la malul
mării. Hai să mergem să ne schimbăm ţoalele astea frumoase de pe
noi. Suntem buni de însurat. Omul a schiţat un zâmbet. S-a sculat şi se
împleticea în mers. Repeta într-una: lăsaţi, don general, lăsaţi, că eu…
Noaptea venise. În depărtare se zărea lumina unui far. Sticlea ca un ochi
de fiară. Înăuntrul unei clădiri părăsite, un fel de depozit, oştenii îşi
scoteau obielele ude şi bucăţile de bocanci. Le adunau în grămezi mari.
Sergentul, cu ciotul de pipă în gură, le arunca la picioare, printr-o clipire
de ochi, bocanci şi cizme pe măsură. Hai, camarad, te-am înţolit. Na, ia
pantaloni, manta, rubaşcă. Ai şi căciulă. Nu te codi, în a ta şi-a făcut
cioara cuibar. Hai, văd că arăţi a bolşevic. Smulge steaua şi gata,
plecăm la război. Trăiţi, don general, don maior.., Schimb efectele…
mergem la nuntă. Mergem, da... vezi nişte bocanci, cizme, o manta,
aşa, una măcar de comisar. Da, să trăiţi, am găsit una, mi se pare că e
chiar a lui Troţki. A scăpat, a fugit numai în rubaşcă. Dăm peste el şi o
aducem înapoi. Bolşevicii zic că e bun al poporului. Nu ne jucăm…
De glumeţ, îl ştia toată lumea, dar să-l pui pe Troţki într-o magazie de
efecte… Râsul a izbucnit în trepte. Mai întâi comandanţii, apoi din
grade în grade... Lentinantul bolşevic era aproape leşinat. Repeta
mereu cuvântul sacrosanct: bunul poporului. Vsio zabrali, vsio vâstati,
sverhi doniti s golovâ… Da, da, de sus până jos, toţi fură din avutul
poporului. Tri ciortu bogomili! Naşâi Troţki adin idiot, Stalina balşoi
bandit, vorovskoi priton. Stalina i Strelnikov… tri ciortu scotina. A
tăcut, a rămas cu privirile în gol. S-a uitat la sergent. Intuise ceva. El
trăia o dramă, ştia mai bine decât noi ce e acolo. În tăcere, lumea s-a
echipat cu ce a găsit. Oricum, era mult mai bine. Lângă soba cea mare,
soldaţii dormeau cu gurile căscate. Oameni sfârşiţi de oboseală. Unii
tresăreau prin somn, alţii chemau nişte nume, unii se ridicau în şezut şi
se uitau în gol. Uitase şi de mâncare. Soldatul din Periprava a auzit un
mic zgomot afară. La fel bătrânul sergent. Au luat mitraliera cu ei. şi
nişte grenade. Încet, s-au strecurat prin spate. Dincolo, după o şură de
182
stuf, au zărit mai multe mogâldeţe. Se târau spre depozit. Au mai
apărut şi alţii. Erau bolşevicii. Trecuse de miezul nopţii. La un semn,
s-a deschis foc cu mitraliera. Era de aproape. S-au auzit strigăte,
urlete, înjurături. Au căzut mulţi, dar veneau alţii. S-au aruncat mai
multe grenade în grămadă. Au dat înapoi. Maiorul cu grupa de
pionieri a apărut în spatele lor. Loveau cu cazmaua şi lopeţile de făcut
tranşee. Atacul a fost crunt şi fulgerător. O baltă de sânge. Lentinantul
rus a găsit ascuns un celovec comisar. L-a recunoscut după galoanele
întoarse pe dos. A fost cu el în regiment. O canalie care împuşca
soldaţii în ceafă. Era bine văzut de Strelnikov. A ţipat când l-a
recunoscut pe locotenent. Acesta pe loc i-a dat cu cizma în burtă.
Paidu, pajalusta, tavarisce camisar! Văd că m-aţi recunoscut. Tac
haraşo, paidu na mne. Scrâşnind, i-a pus pistolul în ceafă. Individul
tremura. Davai, davai, scarei bâstrâie, sterva padla. Ai uitat cum
împuşcai soldaţii? te distrai… tri materu bolvan! Bojie, balşoi bojie,
da, da, mai mare ca velikie Lenina. Te-a trimis la mine. Să nu te scapi
pe tine, bolvan dobitoc. Hai, paşli na rumânski comandir. O să le
gavareşti cum ai venit aici. Poate într-o vizită… O să spui tot. La
urmă, vii la mine. O să facem un exerciţiu de tragere. Păcat că nu e şi
Strelnikov aici. Să ştii că l-am văzut. Ne dă târcoale. Comisarul a
tresărit ca luat de friguri. Hm, s-ar putea să te predăm lui. La schimb.
Mda, te dăm pe tine, el ni-l dă pe cretinul ăla de Kotovski. Au
rumânski celovec o socoteală mai veche cu el. Ai luat parte la toate
mârşăviile. Rusofonul era năucit. Nici în visele lui cele negre… A fost
împins în sală. Apariţia a scos strigăte de mirare. Unele s-au lăsat cu
invective. Sergentul a facut câţiva paşi. S-a apropiat. L-a măsurat cu
un metru de croitorie pe care îl purta ca dar de la o jidaucă frumoasă.
Îl cunoştea toată trupa. Era o chestie de amor. S-a întors şi în spate.
Da, merge, la o groapa mai mare. Rusnacul a tresărit din nou. Se
vedea într-un lagăr cu soldaţi şi ofiţeri polonezi. Acolo el făcea
măsurătorile. Metoda învăţată de la tătucul Mahno. Acum i se aplică.
183
Nu te uita aşa, dobitocule. În cer şi pe pământ există o balanţă. Lenina,
Stalina, Troţki, Strelnikov, tu, vsio otvrasenie, da, da nişte scârbe
scoase de Scaraoski din iad. V-aţi găsit sălaş pe pământul Rusiei. Niet,
niet, revoluţia bolşevică idi vsio zemlea. Esti pravda…smeti vsio
capitalisma! Maiorul a tresărit. Se gândea de unde atâta ură împotriva
a ceea ce ei nu ştiau. Mulţi, chiar majoritatea, erau analfabeţi. Din tată
în fiu nu au scris o buche. Să fie numai ura ancestrală a slugii! Nu, nu
e de ajuns. Mulţi au carte, studii în străinătate. Ofiţeri albi, nobili cu
biblioteci acasă… Nu, nu se poate. E o răzbunare, dar nu poate fi
numai diavolul. Oameni răi au fost mereu pe pământ. Cu noi, ce au
bolşevicii ăştia…!? Aici e pământul nostru. Ei nici măcar nu l-au
cucerit. Dacă au răsturnat ţarismul, pentru că au cotropit popoare, de
ce vor să facă acelaşi lucru? E clar, bolşevicii sunt mult mai perfizi,
vor un nou imperiu pe scheletul celui vechi. Promit mult, răscolesc tot
ce e mai rău în om. Minciuna şi crima. Un nou sistem bazat pe
învrăjbire şi frică. La dracu’, şi tot se adună, vin din toate părţile. Noi
le stăm primii în cale. Mai sunt polonezii, ucrainienii... Nu, ăştia din
urmă nu sunt siguri. Prea multe grupări. Totuşi, cazacii se vor bate cu
bolşevicii. O armată bună e a lui Denikin. Oricum, trebuie să ajungem
repede în sud. Să atacăm spre Odessa. Ofiţerul nostru uitase că nu e
singur. Era într-o stare tensionată. Ceva îi scăpa cu bolşevicii ăştia.
Vorbea tare. Comisarul bolşevic se uita ca un idiot. Lentinantul trăia
starea ofiţerului român. Şi el căuta explicaţii. Generalul se plimba
gânditor. Da, ne batem aici cu un altfel de inamic, da, da, mult mai
perfid decât nemţii. E şi o chestie asiatică la mijloc. Combinaţie
ciudată… Domnul comandant clătina din cap. Nici el nu era mulţumit.
Scăpa ceva. Trist e, că suntem singuri în acest război. Parisul,
Clemaceau… nu înţeleg nimic. Nu i-au văzut la faţă pe bolşevici.
Nemţii, nişte tâmpiţi, îi ajută. Nu, nu dăm înapoi. E războiul nostru. O
trompetă a sunat. Toate trupele s-au pus în mişcare. Într-o zi de
duminică eram aproape de Cetatea Albă. În luminile strecurate printre
184
nori, zidurile răsăreau în creneluri. Oraş de vis. Mult timp i s-a zis
Akerman. Era oraşul unui sfânt mucenic. Trădat şi vândut la tătari de
un negustor grec. O otreapă levantină. Nu suporta că acel tânăr român
făcea negoţ cinstit şi totu-i mergea bine. Se ruga la Sfânta Fecioară.
Lepădătura nu credea aşa ceva. S-a dus la pocitania de han tătar. L-au
batjocorit, l-au alergat legat de doi cai. Gloata de păgâni şi scursuri, ce
se afla acolo, striga şi arunca cu pietre în omul schingiut. Tătarul l-a
adus din nou la el. Răstit, l-a întrebat dacă e creştin şi unde sunt
câştigurile? Să scoată aurul ascuns şi să lase prostiile cu religia
ghiaurilor. Aici el comanda cu firman de la Sultan. Porunca lui e lege
şi vine de la Alah. Tânărul l-a înfruntat şi a zis că el nu cunoaşte decât
un singur domn şi acela e Iisus Hristos, cel răstignit şi înviat. El nu
cere moartea nici unui om, ci îndreptarea lui. Oricine se poate mântui
dacă crede în el. Ha, ha, noi credem în profetul Mahomed. El ne dă
sabia şi porunca sfântă să tăiem toţi ghiaurii spurcaţi. Tânărul a zâmbit
în zare. Atunci înseamnă că nu aveţi nici un Dumnezeu. La un semn
stropşit, a fost luat şi dus la capătul cetăţii să i se taie capul. E primul
martir al neamului. Cu sângele lui a sfinţit cetatea. Creştinii din cetate
i-au ascuns trupul. Doamne, ce destin! I s-a spus Sf. Ioan cel Nou. Au
ajuns la Suceava turci, tătari, austrieci, polonezi. A călătorit şi s-a
întors anul acesta acasă. Generalul se plimba înaintea trupei. Cerceta
cu atenţie mişcările inamicului de pe promontoriul cetăţii. Se aşteptau
la atacul nostru. Aici se aciuaseră toate trupele retrase în fugă de la
Chilia şi din Deltă. În depărtare, pe mare se zăreau mai multe
monitoare. Mai erau barcaze şi fregate de luptă. Domnule maior,
veniţi lângă mine. Priviţi în depărtare. Da, era de aşteptat. Racovski
trimite trupe din Odessa. Încearcă să întoarcă războiul în favoarea lui.
Dacă pierde Cetatea Albă, e curăţat de ştabii cei mari. A zâmbit
straniu. O să-l ajutăm în treaba asta. Mda, se văd două torpiloare şi un
crucişător. Ne-ar trebui să fim ajutaţi din aer. Flotila noastră a sosit
aici, în teatrul de luptă, dar nu se poate măsura cu flota bolşevică de la
185
Sevastopol. Trebuie să atacăm repede. Un ofiţer de la flotila aerului a
venit în fugă. Domnule general, suntem aici cinci avioane de luptă.
Am fost şi la Mărăşeşti şi Chilia. Ştim ce avem de făcut. Barcaze,
monitoare, caracude. Trebuie să atacăm din aer torpiloarele şi
crucişătorul. Acum, cât au soarele în faţă. Aviaţia lor încă nu a apărut.
Sunt siguri pe situaţie. Mda, au mai fost şi în alte părţi. E bine că sunt
fudui. Domnule maior, vom coopera cu artileria de pe coastă. ’Înţeles,
să trăiţi! E multă populaţie civilă înăuntru. Mda, ca de obicei, vom
ataca poziţiile inamicului la baionetă. Cavaleria, pe flancuri. Simulăm
un atac. Cazacii vor ieşi, ca de obicei, să ne taie cu săbiile. Ne vom
retrage sub tir de artilerie. Terenul este accidentat. Amplasăm
mitraliere. Le vom da o lecţie, ca lui gaspadin Kotovski. Doamne,
poate e aici. Trăiţi, aş vrea să-l cenătuiesc cu mâna mea. Mi-e dator
încă de la atacul spre Chişinău. Toţi ne-am dus cu gândul la acea
bătălie. Era prima. Acum la Chişinău, încă de la 24 ianuarie, era un
nou guvern. Şi-au declarat independenţa. Încă se luptă acolo pentru
unirea cu ţara. A fost şi Marghiloman în acea zi. Se tergiversează, iar
soldaţii basarabeni sunt vânaţi de bolşevici. Unii au ajuns cu greu la
noi. Terminăm azi aici şi ne întoarcem repede la poziţiile noastre de la
Bălţi, Tighina, Hotin, Soroca. Dacă e nevoie, vom intra şi în Chişinău.
Oleacă de terebentină, nu strică. Victoria noastră le va spulbera orice
temere. Un sunet de trompetă a tăiat aerul ca o pasăre de pradă.
Infanteria a pornit la atac. Companie după companie. Artileria mătura
promontoriul. N-a durat mult şi cavaleria cazacă s-a zărit cum venea
spre noi. La început mergeau încet. Tactica ştiută. Erau încă departe.
La un răcnet, s-a sunat atacul. Îi vedeam cum veneau în fugă, ca un
zid. Atamani înalţi, îmbrăcaţi cu ledunca știută. Regiment de elită.
Domnule general, ăştia sunt cazacii care au luptat alături de noi la
Mărăşeşti. Păcat că s-a ajuns aici. Molima bolşevică… La un semnal,
infanteria dădea înapoi. Mişcări calculate. Inamicul nu avea timp să
vadă. A pornit la galop. Soarele cădea peste ei ca o haină tăiată în
186
bronz. Dacă nu am fi fost căliţi în lupte, am fi rupt-o la fugă. Pe asta
se bazau şi cazacii. La un sunet de trompetă, artileria de câmp a tras în
plin. S-au clătinat, dar veneau ca o fiară cu mii de capete spre noi. La
un alt sunet de trompetă, mitralierele au deschis focul din coaste.
Măcinau şi lătrau ca nişte câini turbaţi. Scule de la nemţi,
masinenghewer, captură. Câteva valuri s-au prăbuşit. Cei din spate au
sărit peste cadavre de oameni şi cai. Se apropiau. Au scos săbiile şi le
roteau în aer ca pe nişte morişti de fier. Cădeau, înjurau, atacau
înainte. Aveau rezerve. Câteva cuiburi de mitralieră au fost călcate în
picioare de cai. Generalul privea calm atacul. La al treilea sunet de
arhanghel, a atacat cavaleria noastră de pe flancuri. A stat tot timpul
camuflată. Cazacul comandir a scos un răcnet teribil, ca în stepa lui de
la Zaporoje. Au încercat să se aşeze în cerc. Nu au mai avut timp. Erau
presaţi din toate părţile. Cazacii plini de sânge erau crunţi la vedere.
Nu au cedat. Înjurau groaznic. Căutau să-şi facă loc. Nu mai luptau
călare. Atunci a atacat infanteria noastră la sfânta baionetă. Un grup de
ofiţeri s-a predat. Erau într-o stare jalnică. Domnilor, nu mi-am
închiput că o să ne batem între noi. Nu înţeleg, cu ceva timp în urmă
ne-am luptat cu generalul Drozdenko. Unii din ofiţeri au tresărit la
acest nume. Nu, nu s-a întâmplat nimic, e dincolo, la generalul
Denikin. Cu ajutorul nostru şi-a găsit locul. Dar e trist… Cavaleria
noastră s-a întors şi a atacat spre cetate. Infanteria a pornit din nou la
atac. Doamne, ce formidabili sunt oştenii noştri! Zidul oţelit de
baionete strălucea în soare într-un albastru năucitor. Nimic nu-i putea
sta în cale. Infanteria bolşevică a dat înapoi. S-a intrat în cetate.
Bolşevicii au instalat în pripă câteva mitraliere. Una ne toca din turnul
cel mare. Maiorul a reglat rapid tirul unei baterii de artilerie. A lovit în
plin cuibul de foc. Infanteria lupta printre dărâmăturile cetăţii. Părăsită
încă din 1812 de turci, stânca de piatră de la malul mării era în
părăsire. Frica de armata română o umpluse acum cu toate naţiile din
Bugeac. O adunătură pestriţă şi turbată. Bolşevicii o isterizează. Ne
187
atacau din toate părţile. Am răzbit la malul mării. Bolşevicii luptau
disperaţi. Pe deasupra noastră, au trecut razant avioanele noastre de
vânătoare. S-au înălţat şi au atacat crucişătorul care deschisese foc
împotriva noastră. L-au atacat din trei părţi. Nu se aşteptau. Primul
proiectil a căzut peste sala maşinilor. O explozie uriaşă a măturat toată
puntea. Bolşevicii urlau îngrozitor. A doua explozie a rupt vasul în
două. Încetul cu încetul, colosul intra în apă. Cele două torpiloare au
făcut cale întoarsă. Alergau unul după altul. Dinspre largul mării veneau
avioane bolşevice. Ai noştri s-au ridicat fulgerător deasupra lor.
Bolşevicii erau dezorientaţi. Aveau soarele în faţă. Au fost atacaţi în
plin. Trei din aparatele lor s-au prăbuşit. Restul au dispărut. Nu erau
piloţi încercaţi. Fugeau de la prima încleştare. Generalul urmărea atent
bătălia. Era în favoarea noastră. Cavaleria şi artileria mătura armata
bolşevică de pe întregul istm. Se retrăgeau în debandadă. Nu mai era
nici o rezistenţă. S-au ordonat câteva manevre de învăluire. Apoi s-a
atacat în faţă. Trupele franceze încercuite au fost depresurate. Au fost
scoase din încercuire. Erau vlăguite şi prost echipate. Au fost încărcate
şi transportate în ţară, spre Dobrogea. Soarele trecuse de amiază. Se mai
duceau lupte răzleţe. Peste tot, bătălia era a noastră. Printre bolşevicii
capturaţi, se găseau şi trupe din regimentul bolşevic de muncitori
români din Odessa. Erau bine înarmaţi, purtau cizme şi şepci de postav.
Stea roşie în frunte. Înainte de atac, cântau Internaţionala. Maiorul s-a
uitat lung la ei. I-a privit insistent. Tavarisce, cred că aşa se cuvine să vă
zic…Mai merge cumva rumânski gaspadin? După cum văd, niet nicevo.
Haroşie tavarisce… Gavarit, gavarit rumânski? Se înţelege, niet,niet, ne
nada vaprosâ. Da, da, aţi devenit peste noapte ruski celovec. Nu mai
sunteţi români. Cine este totuşi comandir? Nu, nu vă întreb nici de
velikie Lenina, nici de nacealnic Troţki. Nu, nu, sunt prea sus. Pe
tovarisce Racovski trebuie să-l ştiţi. Stă bine în clădirea amiralităţii din
Odessa. Da, da, clădire imperială. Nu e de nasul mahalalei rabocie class.
Un lungan a răcnit că niet paravda. Tî eti burjui. Da, da, eşti bogatnâi,
188
am un pistol şi o uniformă. E cam veche, e cam ruptă. În schimb, voi
aveţi ţinută nou-nouţă, de iarnă. Detaşament de bază, e normal. A mai
făcut câţiva paşi si s-a întors brusc către acel individ. Vreau să vă dau o
veste – pe gaspadin Kotovski l-am capturat astăzi. Purta şi el o uniformă
nou-nouţă a clasei muncitoare. Avea asupra lui toate hărţile cu poziţiile
şi unităţile din Odessa. Vom merge într-o mică plimbare pană acolo.
Vom da mâna şi cu tavarisce Racovski. Ne va face o mare plăcere.
Mai ales că şi dumnealui zice că e român! Lunganul a început să
răcnească. Nu se poate, pe camandir Kotovski nu-l prinde nimeni.
Znaite tavarisce, e un erou care fură şi omoară pentru mnoghie denghi.
Se îmbracă bine şi are succes mare la hazaica. Ei, aflaţi că o muiere ni
l-a dat pe mână. Ca să scape, ne-a dat toate hărţile şi informaţiile cu
trupele din Odessa. Ba, pe desupra, ne-a dat şi situaţia exactă a
luptelor cu armata lui Denikin. Nu vă merge bine deloc. Aici, nici atât.
Bojie cel mare nu vă ajută. Comandir Kotovski e deştept. S-a lepădat
repede de clasa muncitoare. Celovecii, care odată erau români, aveau
ochii cât cepele. Se cam înmuiase de tot. Ştiau şi ei de chiolhanurile şi
prădăciunile lui. Nu prea se omora cu cititul broşurilor lui velikie
Lenina. Niet, niet, nu era unul de-al lor, un proletar. Înjurau cu glas
tare pe comandirul lor de la Odessa. Maiorul zâmbea subţire. E bine
că v-aţi lămurit între voi. Dacă vă trimit în ţară, vă împuşcă ca pe nişte
trădători. Dacă vă predau lui tavarişce Racovski, şi el zice strileai-
kaput. Va citi un ordin: aţi pactizat cu duşmanul de clasă!
Detaşamentul clasei muncitoare era speriat de moarte. Ştiau şi ei că
aşa se întâmplă întotdeauna. Erau într-o mare dilemă. Înapoi la
Racovski sau Troţki… îi lua cu sudori. Îţi dădeau foc şi te ardeau cu
capul în jos. La rumânski pare a fi o ieşire. Generalul citise totul pe
faţa lor. Se amuza. Domnule maior, eu zic să le dăm drumul să se
ducă la Denikin. S-au auzit voci… niet, niet, nicagda. Atunci nu
rămâne decât să depuneţi jurământul la armata română. Niet,
capitalişti, burjui, Sergentul a sărit în sus strigând că ne pierdem
189
vremea… ia uite, sunt domnişoare de măritat... fac nazuri! Domnule
general, trăiţi, nu merită nici gloanţe. O adunatură de câini care şi-au
vândut mama pe un blind de linte. Îi dăm pe mâna ofiţerului calmuc.
Ştie el bine ce are de făcut. Printre rânduri a apărut, zâmbind straniu,
un om micuţ, cu picioarele crăcănate şi cu un bici lung de piele
împletit cu sârmă. A salutat scurt şi s-a îndreptat spre pradă. Indivizii
au început să urle numai cât l-au văzut. Calmucul a primit nişte
ajutoare din rândul prizonierilor cazaci. Peste ape s-a auzit vocea unei
trompete. Armata română se regrupa. Două divizii se îndreptau spre
nord, două rămâneau în sud. Domnilor, camarzi de arme... Vocea
generalului era gâtuită de emoţie. Am luptat la baionetă cu un duşman
perfid şi fără Dumnezeu. Am dus greul unei ierni prin mlaştini şi
smârcuri. Am luptat aproape desculţi, uneori flămânzi, cu haine rupte,
cu armament puţin. Rusofoni, bulgari, găgăuţi, tătari, turcomani,
grecotei, tot felul de naţii duşmane aciuate pe acest pământ ne-au fost
potrivnice. Am mers înainte. Au fugit de baioneta noastră, aşa cum au
fugit şi nemţii. Lacrimi curgeau pe faţa oştenilor încercaţi. Generalul
şi întreg corpul de comandă şi le ştergeau pe furiş, cu dosul palmei.
Domnilor... un strigăt de: uraaa, a năvălit ca un tunet peste ape. Calul
comandantului a făcut câţiva paşi, după care s-a oprit ca o statuie. Mii
de zâmbete, strigăte de ura au trecut ca un ecou peste cetate. Suntem la
mare, la capătul de jos al patriei, la colţul de piatră al Cetăţii Albe. Ni
s-a împlinit un vis. Un vis de secole. Toate cetăţile Basarabiei s-au
întors azi acasă, la sânul lui Ştefan cel Mare. Strigătul de ura trecea în
cascade peste zidurile cetăţii. Să ne uităm la noi; prin luptele pe care
le-am dus, avem statura oştenilor marelui voievod. Suntem demni de
el pentru totdeauna. O tăcere adâncă ca marea s-a aşternut peste oştire.
Camarazi, fraţi de arme, nu mai am cuvinte. Ar trebui să vă dau saci
de medalii şi ordine. Cele mai înalte. Ofiţeri şi soldaţi se îmbrăţişau în
lacrimi. Două avioane au trecut pe deasupra salutând din aripi. Era
spre seara zilei unei minunate duminici. În zori, o coloană se îndreptă
190
spre Chişinău. Sfatul Ţării se adunase acolo. La Nistru, bolşevicii
încercau să introducă noi trupe. Erau disperaţi. În ţară, lângă
Bucureşti, nemţii ne puneau în spate o pace grea. Se simţeau tari.
Aveau un tratat separat cu bolşevicii lui Lenin. Doamne, eram
înconjuraţi din toate părţile numai de duşmani! Generalul mormăia. Se
plimba printre noi. Mda, her Mackensen se crede tare. A trimis un
comunicat la Berlin. Şi unul la o gazetă. Se laudă ca un prusac. Hm,
ifose… Cine mai poate salva azi România!? Ne crede îngenunchiaţi
definitiv. Domnule general, noi nu credem asta. E ţâfna de friţ, a luat-o
pe cocoaşă şi acum se laudă. Sergentul îşi răsucea crunt mustăţile şi
înjura zdravăn printre dinţi. Am mai văzut din ăştia. În sat la mine, pe
unul îl băteam în fiecare zi, şi el iar sărea la mine. Trupa a izbucnit în
râs. Şi cum, după atâta bătaie nu se sătura!? Nu, zicea că, dacă nu vine
iară la mine, îl lasă nevasta. Toţi râdeau cu gura până la urechi. A
dracului lighioană. Şi mai e şi acum în sat? Este, zice că mă aşteaptă
să mă întorc din război. Generalul şi maiorul râdeau până la lacrimi.
Înţeleg sergent, dar n-ar fi mai bine să-l chemăm noi aici, pe front?
Nu, că nu-l lasă împăratul. După o clipă de uluială, trupa râdea
ţinându-se de burtă. Cu greu s-au oprit soldaţii. Adică, don sergent,
Mackensen ăsta a luat bătaie şi iar mai vrea o trânteală! Da, da, vrea
buşală şi i-o dăm noi cum vine vara. Oierul, cel dus pe gânduri, a scos
fluierul şi a început să cânte. Şi de-o fi şi-o fi să mor/ Pan’ la toamnă
tot mă-nsor! Comandantul a tresărit. Nu era prima dată când îl uimeau
aceşti oameni de jos, care nu aveau multă carte. Aveau o intuiţie
aparte, dacă nu cumva ceva mai mult de atât. O legătură care venea
prin pământ. Sau poate din cer. Ei ştiau lucruri nevăzute, ca acei
fântânari şi solomonari. Mult timp a rămas pe gânduri. Şi el îşi avea
calculele lui bazate pe nişte realităţi de front. Trupele americane
trebuiau să ajungă în Europa. La fel canadienii. Erau proaspeţi, aveau
rezerve. Nemţii, în afara unor ofensive locale, nu mai puteau face
nimic. Erau la capătul puterilor. Aduceau pe front adolescenţi. Îi
191
scoteau de pe băncile şcolilor. Trăiau o psihoză. Austriecii, ungurii nu
valorau nimic fără nemţi. Nu au nicio comandă de nivel operativ.
Frontul lor nu mai poate dura mult. Sunt prea mulţi soldaţi şi ofiţeri
căzuţi prizonieri la ruşi. Destui români. E necesară o singură fisură.
Semne sunt şi în Balcani. Comandanţii germani se schimbă unul pe
altul. În ţară au frământări mari de când cu bolşevicii. Se clatină
maşina lor de război. Nu e ce pare la suprafaţă. Da, da, şi eu zic ca
oierul meu soldat. Omul vorbea singur. La toamnă trecem Carpaţii din
nou. Nu ne mai poate opri nimeni. Acum vorbea cu glas tare. Şi
soldaţii gândeau şi simţeau la fel. Era un fluid care urca din toată ţara.
Se simţea în toate venele. Diviziile noastre din Basarabia vor fi
nucleul acestui război. În jurul lui clădim. Suntem căliţi în lupte.
Domnilor, cred ce aţi auzit. Noi avem moralul mai bun ca inamicul.
Face mai mult decât toate tunurile nemţilor. Suntem şi luptăm pe
pământul nostru. Strigătele de ura zguduiau aerul ca o bombă cu
implozie. Cred că aşa a fost şi în bătăliile de la Vaslui şi Călugăreni.
Eram o oştire, suntem o oştire. Da, şi Regele nostru se ţine tare. Puţini
se aşteptau. Neamţ, neamţ, dar nu a semnat nimic cu neamţul.
Degeaba s-au stropşit la el. Era sergentul, nu putea nimeni să-i ţină
locul. Le potrivea de minune. Râsul a venit din nou. Da, da,
Mackensen şi împaratul au mâncat crud... aluatul. Nimeni nu se mai
înţelegea cu nimeni. Se băteau pe spate, îşi trăgeau chipiul, săreau în
sus şi îşi făceau cu ochiul. Sergentul a vrut să zică altceva, dar a dres-o
din mers cu ăla… crud. E meşter tare, mai tare ca un vornic de masă
mare. Scoate banul şi din sân de mireasă. Băi camarad, te-ai molipsit
de la don sergent. O să-i iei locul. Ţin’-te bine, să nu faci vreo poznă.
Nu, măi camarad, nu putem fi ca don sergent. Toţi îl au la inimă.
Spune în glume lucruri care taie şi ofiţerii. Ei, ei, măi flăcăoaş, încă nu
am terminat războiul. Îi batem pe nemţi, dar câinii de bolşevici nu ne
lasă în pace. Acum au război greu cu Denikin. Omul clătina din cap.
Ăştia nu se lasă. Se vor repezi ori spre noi, ori încolo, spre Polonia.
192
Nu vor să scape nici un ciolan de la ţar. Îs curve mari. Vorbesc de o
lume nouă. L-am auzit pe domn general şi pe domnul maior. Sunt
îngrijoraţi. Pun ăştia ceva la cale împotriva noastră. Nu le convine de
loc că au fost bătuţi în Basarabia. Vremea trecea. Peste câmpuri, au
trecut cocorii în zbor spre Deltă. Oierul nostru îi urmărea cu privirele
duse. Şi primavara s-a dus repede, cu aripi de mireasă. Venise vara
fierbinte. Am ajuns cu oştirea noastră la Siret. Dincolo zăream câmpia
arsă de la Mărăşeşti. Era răscolită numai de obuze. Amintirile de acum
un an au năvălit peste noi ca o pasăre de pradă. Ne răscolea
măruntaile. Ne sufocau. Parcă era ieri când alergam sub ploaia de
obuze spre friţii care ne atacau în valuri. Valuri de fier. Eram amărâţi
în suflet. Încă mişunau cu miile în zare. Zilele treceau greu. Făceam
zeci de marşuri. Instrucţie de front, adică de război. Aşteptam ceasul
izbăvirii. Pădurea de la Răzoare era schilodită. Peste vârfuri de copaci
se clatinau, în vânt, frunze galbene. Venea toamna. Trecuse
septembrie. În zbor au trecut şi cocorii spre ţările calde. Funigeii
pluteau peste câmpuri. Noaptea se auzeau, sus pe cer, strigăte de gâşte
sălbatice. Toamna ne presa ca o pasăre uriaşă. Zilele se scurtau. Peste
câmpia Mărăşeştilor căzuse bruma. Când răsărea soarele, mantia
argintie îţi lovea ochii cu mii de săgeţi ascuţite. Ne întorceam în noi.
Într-o noapte, a venit peste pădure vântul cel aspru de la nord. Tăia ca
un ferăstrău. Huia ca un tunet neîntrerupt. În zorii unei zile s-a oprit.
Nori mari au acoperit pământul. Ningea. Era o lapoviţă cu zloată. Ne
tăia, trecea prin oase. Ei, camarad, ţi-a trimis ibovonica din sat
flaneaua şi brâul de legat la mijloc? Dacă nu, scrie la nevastă, tot ea,
sireaca, îţi trimite şi pantaloni de monton, pentru dedesubt. Ştie ea de
ce. Soldaţii zâmbeau cam strâmb. Era o zi de noiembrie, cu multă
ceaţă. Acum ar trebui să-i atacăm pe friţi. Scrâşneam din dinţi numai
cât auzeam. Când s-a ridicat ceaţa, a sunat o trâmbiţă de arhanghel.
Am trecut Siretul. Am atacat fulgerător la Focşani. Friţii se retrăgeau
în derută. Dincolo, la Oituz, şi mai sus, în Bucovina, am trecut spre
193
Transilvania. La sud, papa Burtălău, franţuzul cel de nădejde, a trecut
peste bulgari şi peste Dunăre. Se îndrepta spre Bucureşti. Venise ziua
cea mare. Înainte de Anul Nou eram în trecătorile munţilor. Aha, her
Mackensen fuge ca un şobolan, cu coada între vine. Să-l văd, i-aş
trage câteva scatoalce peste mutra ceea de bandit. A luat, ca un ţigan,
şi ceaunele din Bucureşti. Măcar de ar şti să facă mămăligă, mama lui
de boşorog fudul. Generalul zâmbea condescendent. Totdeauna a
admis glumele soldaţilor săi. Era şi o descătuşare. Teribilii nemţi se
retrăgeau în derută. Undeva lângă Paris, într-o pădure, într-un vagon
de tren, umiliţi au semnat încetarea războiului. Împăratul lor a rupt-o
de fugă. Da, da, s-a dus ca tăunul, cu paiul în... cur. Nu vă miraţi, aşa
se zice în sat la mine. Soldaţii râdeau pe înfundate. Camarad, ştii ce
fac turcaleţii? Nu fac bine. Marele Sultan a intrat cu şalvarii în rahat.
Şi bea apă goală. Nu mai are nici fistic. Nici ciubuc. L-au fugărit
basbuzucii lui. I-au luat şi cadânele. Ei, dar bulgăroii, ăştia care dau
din cap şi zic nu, ştii ce fac? Au luat toate lubeniţele şi au fugit peste
Dunăre. I-a apucat pântecăria. Tot drumul este o litirată, adică un
closet, camarad. Nu mai stau la Capşa. Se credeau mari burjui. Au
furat şi un sfânt de la Mitropolie. Credeau că se sfinţesc. Au fost prinşi
chiar de aliatul cel mare, de gaspadin Mackensen. Dădeau cu capul în
jos şi ziceau: nu. Doamne, pentru Turtucaia le-aş stâlci toate mutrele.
Maiorul asculta amuzat toată probojenia sergentului. Bulgăroi,
turcaleţi, văd că-i altoieşti bine, merită, dar ce zici de unguri şi de
austrieci? De boanghini, am o socoteală cu ei din vara lui ’916. I-am
luat prizonieri lângă Braşov. Am crezut că sunt oameni. Le-am dat de
mâncare şi apă. Nu i-am legat. Aveau ţoale pe ei. Am lăsat numai doi
soldaţi de pază. Ca un prost. Dimineaţă, am găsit soldaţii cu gâtul
tăiat. Iar ei fugiseră într-un sat de unguri. Am vrut să dau foc la tot
satul. Nu m-a lăsat don general. Acum poate îi găsesc. Omul a intrat
într-o muţenie totală. Mai târziu am aflat că cei doi erau din sat de la
el, şi unul era nepot de soră. Au trecut ceva minute. Sergent, nu-i
194
nimic, s-ar putea să intrăm şi în Ungaria. Dacă nu ne cheamă ei, atunci
ne ducem noi. Mare este Domnul… Oricum, au ieşit din război. Nu-i
mai ţineau curelele şi nici teşchereaua lor de bozgori cu ţâfnă. Ha, ha,
să trăiţi, iertaţi, nu mai au cu ce să-şi lustruiască cizmele şi nici
unsoare pentru mustăţi. Au mâncat-o în loc de clisă. Nici Ilonca nu
mai joacă ceardaş cu husarii. Şi-au pierdut şi caii. Nu mai au nici un
chichirez. O vighiaz Istvan, nem tudom sem, sem, Ilonca, Mogdalena!
O, nicinaiu teliver, o cizma es meg legy bajuz!? Ce vă uitaţi, măi
flăcăi, nem tudom, e moghioro, e ce face calul, ce face musca la
mustaţă! Aşa am auzit, aşa vă spun. Nu sunt popa papistaş şi nici
evanghelist să le citesc din cărţile lor. De abia ştiu ruseşte şi oleacă
nemţeşte. Când merg la Ilonca, o să învăţ repede şi moghiorsag. S-a
înţeles, camarad? Da, să trăiţi, am înţeles, Ilonca ne învaţă pe rând
ungureasca. Râsetele erau peste tot. Medicament, nu glumă, pentru
războiul şi din această iarnă. Înaintam într-un iureş. La trecători, un
ofiţer tânăr purta la baionetă un buchet de flori primit în dar de la o
fată cu ochi albaştri. Le păstrase în casă pentru ziua Sfântului Andrei.
Toţi soldaţii şi-au pus flori de sorcovă la chipiu. Unii le purtau în
mână, ca la Anul Nou. Seara se auzeau, lângă focuri, cântece de
colindă. Armata de jos era de ţărani. Era legată de pământ şi
Dumnezeu. Un lungan de soldat l-a întrebat pe don sergent dacă ştie
vreo urătură de Sfântul Vasile. Hm, soldat, ai uitat disciplina. Drepţi!
La mine fugaaa... marş! Raportează. Să trăiţi, mă numesc soldat
Gârneaţă şi m-am prezentat la… Ştiu, eşti Neaţă şi stai în faţa mea ca
o gogoneaţă. Hm, pe loc repaus. O colindă, o urătură, ştiu. Ba, şi mai
multe. Eu le făceam în sat la toţi nătăfleţii. Tot postul Crăciunului
aveam udeală şi tutun. La unii le făceam bilete cu amintiri pentru fete.
Şi mai jos mă iscălesc, semn că te iubesc! Aşa, ca pe prosoapele de
pus la icoană. Toată trupa râdea cu gura până la urechi. Ce îţi arăţi
fasolele, camarad, astea sunt lucruri serioase. Nu te duci la fată
hodoronc-tronc, fără să faci la poartă cioc, cioc. Trebuie oleacă de
195
poezie. Că după aceea te apuci şi-i cari la pumni... E în ogradă la tine
şi-i cu burta la gură. Nu-ţi mai place. Te uiţi în grădină, la vecina. De,
găina din curtea vecină ţi se pare curcă. Şi iar îi cari la pumni. Nimeni
nu mai râdea. Pe toţi îi lovise în pălărie. Fără să ştie, sau ştia, don
sergent făcea educaţie acum, nu glumea. Ei, ce, aţi primit scrisoare de
acasă, c-a rămas mândra mireasă! Camarad, la mine, de Crăciun, se
merge cu Moş Ajun. Aşa să ştii. Apoi cu steaua… Steaua sus răsare/
Ca o taină mare... E Naşterea Domnului. Mergi din casă în casă şi
cânţi la icoană, cu faţa la răsărit. Toţi au rămas pe gânduri. De când cu
războiul trecuseră parcă o mie de ani. Copilăria era departe. Numai
nişte crâmpeie ajungeau până la ei. Sergentul ştia ce-i în sufletul lor. A
întors-o. Ei, dar la geam cu urătura: S-a sculat mai an/ Bădica Traian/
Şi pe cal a-ncălecat/ Peste câmpuri s-a uitat/ Să aleagă loc curat/ De
arat şi semănat… Mânaţi, măi! Luaţi de val, soldaţii au strigat: Hăi,
hăi! Aşa, măi camarad, să audă boanghen c-am plecat cu plugul la arat
pe moşia noastră strămoşească. Da, pe aceea o ştiţi? În noaptea lui
Vasile Sfântul/ Mi-a luat căciula vântul/ Şi un bou bălţat/ A luat
portiţa-n cap / Şi-a trântit-o-n bătătură/ De-a fugit neamţul… fără
trasură! Generalul şi maiorul nostru au zâmbit lung la această
întorsătură. În noaptea aceea ningea liniştit peste munţi. Aveam un
moral de cavaleri ai dreptăţii. Nici după o săptămână, eram cu trupele
în Târgul Mureş. Fugeau cătanele împăratului cel nou, de rupeau
pământul. Ungurii ieşeau din case zăpăciţi. Unii îşi uitaseră şi armele.
Micinaiu, vighiaz, bejarat ellenseges romanok. Se jurau că nu au ştiut
nimic. Se uitau cu ochii holbaţi unii la alţii. Nem, nem, nem tudom.
Jaj, jaj, nemelehet. De unde au apărut meredek hirtelen! Da, am picat
ca trăsnetul. Nu mai eram ola birdoş. Da, da, nici pe departe nu mai
eram puturoşi. I-am luat din somn de la Ilonca. Pe mulţi soldaţi şi
ofiţeri i-am prins ca pe iepuri. I-am dus în curtea cetăţii. Sergentul se
plimba prin faţa lor. Avea o privire cruntă. Îi căuta pe cei care i-au
ucis nepotul. Cu el a mers şi un ardelean. Puneau întrebări în
196
ungureşte despre trupele din vara lui august ’916. Ca să afle răspuns
mai repede, a scos un grup şi l-a pus la zid. Unul dintre soldați a
început să urle. Eu la mine nu ştiut nimic. Uite el, kaplar, ştie. Spus
mie. Dintr-o privire, sergentul l-a recunoscut. Era unul din cei pe care
i-a omenit. Ba, i-a dat şi o bucată de bandaj să se lege la o mână lovită
de o schijă. Purta semnul şi acum. Soldat, tradu-i, să spună cum au
omorât pe cei doi soldaţi români. Ce i-au facut ca să le taie gâturile.!?
Dacă dormeau, puteau să fugă!? Dacă le-au luat armele, ce rost avea
să-i ucidă? Ungurul bolborosea ceva, dădea din mâini, răcnea că nu e
vinovat. Sergentul i-a pus baioneta la gât. Nu spui drept, vă împuşc pe
toţi. Sau mai bine cum faceți voi, vă tai gâtul la butucul cel de lângă
poartă. E vechi, poartă urme de sânge. Acolo, grofii tăiau pe bidos ola.
Az velok ordoghaz, a zis ardeleanul. Toţi ungurii, speriaţi, strigau la
kapral să spună. El omorât când cei doi dormit. Noi am spus, nem,
nem. N-a ascultat. Da, da, era grăbit. L-au înşfăcat şi dus spre butucul
ţintuit cu lanţuri. Urla şi guiţa ca un diszno la ziua de Ignat. Uitase şi
de kolbasz şi de caltaboşi cu paprica. Nimeni nu-l ajuta măcar cu o
privire. Nu era iubit nici de ungurii lui. Înainte de război a fost vechil
pe moşia unui grof. Tăia şi spânzura. Viola fetele care trebuiau să se
mărite. Stăpânul oreg-idos era mândru de o asemenea slugă. Îl asista
cu bale la gură. Doi soldaţi unguri s-au repezit cu o funie în mână.
Erau de pe acea moşie. În tăcere i-au pus-o la gât. L-au ridicat într-un
cârlig de deasupra butucului. Cunoşteau locul. Într-o clipită, picioarele
i se zbăteau în aer. Ştiau meserie. Îl mai coborau un pic. Se uitau la el
cum răsuflă. Îi citeau faţa. Îl urcau din nou. În acel moment a intrat
maiorul în curte. Nu-i venea a crede ce vedea. A intuit totul. Sergent,
la ordin. Dezleagă-l imediat. Noi nu suntem călai. Ungurii, e treaba
lor, dar nu aici. Fă raport, îl împuşcăm conform legilor militare. Nu
este admis să folosim prizonieri, chiar dacă sunt voluntari. Ştiu, în
Basarabia era altceva. Dacă şi ungurii vor să fie bolşevici, atunci ai
mână liberă. Sergentul a salutat scurt, dar era posomorât. Vorbea
197
singur, auzi să fii om cu un criminal. Ştreangul, da, era bun. Ce,
ungurii ne-ar fi cruţat pe noi? Mda, fac raport, dar plutonul îl comand
eu. Cu greu s-a liniştit. Trecuse ziua Sfântului Andrei, venise iarna cea
mare. Ningea cu viscol. Mai erau câteva zile până la Sfântul Nicolae.
Trupele din nord au intrat în oraşul Bistriţa. O mitralieră trăgea de sus,
din turnul bisericii celei mari. Soldaţii au atacat-o la baionetă. Minune,
şi aici mitraliorii erau nemţi. Au fost aruncaţi ca nişte saci de kartoffel.
Cu o mişcare rapidă masinenghewer a fost întoarsă spre masa mare de
trupe austriece şi maghiare. Nu aveau unde să fugă. Drumul era blocat
de un zid gros. Urlau, se căţărau în zadar. Maşina morţii lucra. Nu
trecuse de amiază când inamicul s-a predat. Ningea, eram în plină
iarnă. Noi am ajuns la Braşov pe latura de sud-vest. Divizia 1 vânători
de munte a intrat în contact cu ariergarda armatei lui Mackensen.
Acolo era multă dezordine. Unele regimente erau deja bolşevizate. Au
întârziat pe drum în jafuri şi prădăciuni. Trăgeau după ei vite, căruţe
cu alimente, haine şi chiar plapume. De la distanţă pareau o şatră de
ţigani nomazi. Sergent, îi înconjurăm. Luăm totul înapoi. Se opun,
tragem în ei. Au lăsat pe bieţii oameni goi şi flămânzi în plină iarnă.
Să trăiţi, nişte câini. Hm, se vede, s-au făcut bolşevici. Ei bine, în
Basarabia domnii nemţi s-au făcut moi brat cu celovecii lui Lenin.
Nu-i împuşcăm. Îi lăsăm să ducă molima bolşevică şi la ei acasă.
Mamă, mamă, ce o să fie între friţi! O să se păruiască pe toate străzile.
Cu steaguri roşii. Când s-au văzut înconjuraţi, au încercat să fugă. Era
prea târziu. S-a rechiziţionat totul. Un caporal a venit fuga la don
sergent. Uitaţi-vă, neamţul ăsta are ascuns la el o icoană bătută cu
argint aurit. E de la biserica românească. Maiorul s-a uitat lung la el.
Her soldaten, eşti cumva ortodox? Nein, ia catolic, Bavaria. Captur la
mine. Calm, ofiţerul a scos pistolul. Mai au şi alţii asemenea icoane?
Nein, eu sunt la mine schmied. Ia sprachen obiecte, metale, messing,
silber, gold. Da, da, meseriaş metale scumpe. Grossen handwerker.
Interesant, dar ştii cumva cine este einen ikone? Ia, ia, meinen Klaus.
198
Gut, zergut, şi distrugi un sfânt? Nu se poate, eşti kristlich. Nein, ich
catolisch. Un râs puternic l-a zguduit pe maior. Neamţul se uita ca o
curcă beată. Nu înţelegea nimic. Caporal, să trăiţi, îl iei pe neamţul
ăsta idioten şi-l duci să pună icoana la loc, de unde a luat-o. Mişcă, îl
împuşti pe loc. Să trăiţi, am înţeles. Mişcă animală, mama voastră de
friţi, nu aveţi nici un Dumnezeu! Sergent, domnii nemţi, fără arme,
fără provizii, merg iute înainte să-l ajungă pe Mackensen. La dracu’,
noi respectăm convenţia de a se retrage. Îi lăsăm în pace şi nemţăloii,
auzi, captur! În acel moment, dintre trupele capturate au fost scoşi doi
ofiţeri numai în galoane de aur. Erau generalul oberkomando Schoch
şi oberst Schraudenbach. Grupul de Est al armatei lui Mackensen.
Hm, domnule general, observ că armata dumneavoastră a ajuns o
bandă de hoţi. Nu respectaţi nimic. Sunteţi prizonierii noştri. În oraş,
trupele germane ne-au atacat cu focuri de armă, la gară, la fel. Au
încercat să fugă cu garniturile de trenuri. Vă anunţ că i-am oprit şi am
capturat o mare cantitate de alimente şi obiecte furate din satele
noastre. Asta nu mai e retragere, domnule general, e atac pe faţă. Mda,
cum vedeţi, armata noastră e prost echipată şi mai rău hrănită. Noi nu
ne atingem nici de saşii germani. Se vede cu ochiul liber. Era a doua zi
după moş Nicolae. Saşii din oraş mergeau cu meinen Klaus. Generalul
german, om cult, nobil bavarez, a îngăimat câteva cuvinte de scuză.
Era penibil. Noi, ca să vedeti, am cumpărat cai şi chiar armament de la
armata dumneavoastră. Îi puteam lua şi altfel. Am semnat, am
respectat înţelegerea cu Mackensen. Războiul nu scuză totul, her
oberst. Văd că sunteţi mirat de cele auzite. Noi nu judecăm o armată
după gazetele de la Berlin. Suntem mai modeşti, nu avem timp nici
pentru ziarele de la Bucureşti. Acei domni, nişte idioten, stau la
căldură cu schwarzul în faţă şi mută steguleţele pe o hartă. Se
consideră mari strategi. Fac mult rău. Neamţul a tresărit, e foarte mult
adevăr. Conversaţia se purta în franceză. Da, ştiu ce spuneţi, am avut
pierderi mari pe front. În gazete, armata română… maismehibrel. Da,
199
eram nişte mămăligari desculţi. Am fost la Mărăşeşti, un dezastru.
Când am început atacul eram siguri că în două ceasuri terminăm cu
voi. Soldaţii aveau şi nişte cântece cu trupele voastre. Mamaliga,
mamaliga, o rupe de fuga…! Da, şi alte variaţiuni. Aşa este, toată
lumea scria acasă despre voi în versuri. Unii desenau pe cartea poştală
şi unele caricaturi. Era o nebunie, o euforie tâmpită. Eu vă cunoşteam.
Soţia mea e româncă din Transilvania. Înainte de război, făceam aici
concediul în fiecare vară, ba şi iarna, la sărbători. Neamţul era visător.
Am avut multe discuţii cu ofiţerii noştri şi cu cei aliaţi. În zadar.
Ungurii şi austriecii m-au făcut trădător. Am fost chemat la
Mackensen. Interesant, nu mi-am închipuit aşa ceva. Sunteţi un om
deosebit. Vă ascult, domnule general. Da, m-a luat de sus. Mi-a
amintit că nu sunt militar de carieră. Un profesor universitar, crema
şcolii germane, să cultive defetismul. Se plimba agitat. În fond,
domnule, care sunt temeiurile pe care vă bazaţi? Toată lumea ştie că
inamicul nu este atât de bine înarmat. Aliaţii ruşi, imprevizibili. Sunt
mult mai puţini ca noi. E o evidenţă, victoria nu ne poate scăpa. O ştiu
şi soldaţii. Am ripostat, da, aşa stau lucrurile la prima vedere. S-a uitat
mirat la mine. A tăcut. Se plimba din nou. Her feldmarschal, noi de un
an de zile tot ne luptăm cu românii. Nici bulgari, nici turci, ba nici
ruşii nu se ridică la valoarea lor. Am avut cu ei bătălii pe muchie de
cuţit. Armata lor e refăcută. Şi ultimul soldat de la ei ştie că aici, pe
această câmpie, se joacă soarta ţării lor. Da, ascult, domnule general.
Nu se retrag. Mor cu noi aicea. Nu le trebuie nici un ordin special.
Ofiţerii sunt de-ai lor, ţărani cu şcoală. Generalul nostru se vedea din
nou la Mărăşeşti. Parcă nici nu mai auzea ce spune ofiţerul neamţ.
Într-un târziu şi-a revenit. Mda, sunteţi singurul care ne-aţi înţeles. E
bine că nu au fost mai mulţi. Un zâmbet subţire a trecut peste faţa
acelui om. Da, vă înţeleg. Oricum, rămân un inamic. Prin ce spuneţi
despre noi, inamic aţi fost pentru Mackensen. Curios, nu v-a luat
comanda, nu v-a degradat. Nu, ba din contra, mi-a zis să continui. I-
200
am zis că pe noi ne-a cuprins un fel de euforie, mai rea ca beţia.
Gazetele exultau, ne-au şi dat învingători. Textul a ajuns la Berlin.
Domnii operatori de front îşi fac de cap. Feldmarschalul a tresărit.
Imbecili, le-am zis să aştepte. Am declarat că seara vom fi în Iassy.
Hm, nu trebuia, au sărit ca lupii. Da, la Berlin fraulen dansează acum
cancan cu cărţi poştale primite de la soldaten. Mămăligarii fug fără
izmene. Einen bivoliţe. S-a oprit la masa cu hărţi. M-a chemat lângă
el. Vezi, planul e perfect, n-au cum să întoarcă frontul. Bătea darabana
cu degetele. Era crispat. S-a uitat din nou la mine. Dumneata ce ai
face? Am răspuns scurt: nu aş ataca cu toate forţele odată. O
defecţiune la una, două divizii, nu s-ar cunoaşte. Aş lăsa pe români să
atace primii. Nu, nu se poate. Aici nu duc un război de uzură. A rămas
din nou pe gânduri. Îşi dădea seama de risc. A mormăit că zarurile
sunt aruncate. Împăratul a văzut planul, a fost de acord. Mda, şi noi
ne-am temut că nu veţi ataca primii. Armata voia să atacăm… A fost
greu. Am aşteptat. Ştiam cum luptă Mackensen. Da, la urmă, din nou
s-a uitat lung la mine. Îşi freca faţa cu degetul mare. Semn de mare
nelinişte. Domnule general, bătălii am mai avut. Cunosc câmpul de
luptă. Pericolul nu vine de aici. Nu, nu e cel de care ai spus… factorul
psihologic. Aici se joacă cartea bătăliei. A tresărit mult mai mult ca
înainte. M-a fixat ca pe un fluture în insectar. Vorbea sacadat. Ce
facem cu Berlinul, cu fraulen, berbanţii din cafenele, împăratul, dacă
pierdem!? Aştepta de la mine un răspuns de salvator. Nu cred că
putem face ceva. Dacă pierdem, nimeni nu va crede că ne-au bătut
românii. E trist, la urmă se vor face glume despre noi. Caricaturi,
spărgător de fronturi…! Gazetele, hultanii ăştia de cerneală, ne vor
cere sângele. Dacă ar fi după mine, her comandant, i-aş băga în prima
linie. Neamţul cel mare a scăpat câteva vorbe ce se terminau cu…
muter. A dat din mâini şi a zis că s-a molipsit de la inamic. E grozav
ce spuneţi. Da, din nou s-a uitat peste hărţi. S-a apropiat cu paşi mici.
Domnule, era bine să te am lângă mine, la comanda statului major.
201
Numai nişte automate mă înconjoară. Auzi, reclamaţii, mizerii, cu asta
se ţin. Nici o soluţie. Fără să vreau i-am zis: nu îndrăznesc, le e frică,
disciplina, ierarhia. Sunt militari de carieră, n-au unde se duce. După
război, tot militari. Chiar dacă pierdem, unii tot vor fi avansaţi.
Cunosc mecanismul, domnule… Acum vei prelua comanda armatei a
9 -a pe flancul dinspre pădure. Ce a fost nu voi uita niciodată. V-am
dat de furcă, dar la urmă s-au întors cărţile poştale… fug friţii! Nu mai
conta că am fost rănit de două ori. Acum sunt aici şi sunt dezamăgit că
armata se dezintegrează. Avem trupe bolşevizate. Acasă, dacă va mai
fi o casă, va fi greu. Nu trebuia acest război. Domnule general,
dumneavoastră şi comandanţii vă puteţi retrage către avangardă.
Contez pe cuvântul unui om de valoare. Noi vom intra în oraş. Ne-am
întors după aproape doi ani. Sus, la cetatea ţărărnească, ningea cu fulgi
mari. Când trupele noastre au ajuns la Şcheii Vechi, românii au
întâmpinat oştirea cu pâine şi sare. Un bâtrân cu tricolor la căciulă a
ajuns la general. Avea la şold şi un clondir cu vin roşu. A scos din
straiţă o ulcică de lut cu dungi tricolore pe ea. A turnat şi a întins mâna
în sus, către comandant. No, să luaţi şi să trăiţi. Am ştiut că o să vă
întoarceţi la noi. Păstrez ulciorul aista de atunci, din toamna lui ’916.
De pe o stradă lăturalnică, un grup de călăreţi tineri a intrat printre
ostaşi. Strigau: uraaa, să trăiască armata română! Mergem cu voi.
Atunci, o bătrână neştiută de nimeni, s-a repezit către calul
generalului. Dintr-un buzunar a scos câteva feliuţe de zahăr. Era o
minune în vremea aceea. Calul a mirosit puţin şi apoi a ronţăit, pe
rând, câte o bucăţică. La urmă, a mângâiat-o cu botul pe bătrână. Când
să plece, s-a întors către general şi i-a întins din traistă, culmea, un
cocoş cu pene într-un negru metalic. Să vă ajute Dumnezeu şi să vă
cânte când o să intraţi călare în Budapesta. Comandantul a tresărit. A
clătinat scurt din cap. Nu înţelegea de unde o femeie, o bătrână
îmbrăcată cu o sumănică, să intre în gândurile lui intime! Doamne, din
copilărie am auzit de la părinţii mei că Transilvania e pământ de-al
202
nostru. Aici a murit Decebal la Sarmisegetuza cu soldaţii lui. Bătălia a
dat-o cu romanii. Erau mulţi, erau tari şi neînvinşi. Au rămas apoi pe
acest pământ. Nici picior de ungur nu se pomenea. Ei au venit ca
migratori peste sute de ani. Nişte papi i-au făcut creştini. Un înveliş
subţire, care nu poate ascunde ura şi cruzimea de năvălitor. Un bunic
de pe mama îmi spunea că în zadar cântau în biserică liturghia în
limba latină. N-o puteau învăţa, nu era haina lor cea adevărată. Nu
venea din inimă. Să nu uiţi, fiule, fraţii noştri sunt şi dincolo de
Carpați. Am fost cu ei la Plevna. Cu ei vom răzbi şi aici. Gândurile
roiau în jurul lui. Veneau de peste tot. A făcut şcoala de ofiţer la Viena
şi Budapesta. Îi cunoştea bine. Eram un ofiţer de elită. Faptul îi
indispunea. În sinea lor se simţeau jigniţi că un olah îi comanda. Minţi
mărginite. Când a început războiul, am intrat peste sârbi. Ce au putut
să facă… i-a îngrozit şi pe austrieci. La un atac, comandam un cuib de
mitraliere. În spate aveam ungurii. Era spre seară. Am întors armele.
Am tocat în husari mai bine de un ceas. Credeau că au năvălit sârbii.
Ne-am făcut loc printre morţi cu grupa de români de la mine, din
Alba. Am ieşit la Dunăre. Am capturat un vas de pază. Purtam
uniformă de ofiţer austriac. Am pus mâna pe tunuri şi tot armamentul
de pe punte. Am tras în plin şi am trecut printre toate vasele lor de
luptă. I-am luat prin surprindere. Eram un vas fantomă. Am auzit
strigăte de spaimă pe unde treceam. Am ajuns la români. Era noapte.
Ne-am oprit lângă un debarcader. Oştenii de acolo au deschis foc în
direcţia noastră. Au cerut parola. Nu aveam. Am strigat că suntem
români. Am cerut să vin singur la comandantul lor. Când am ajuns, o
altă minune. Comandantul micului port era un ardelean trecut peste
munţi. Doi fraţi într-o noapte de basm. La ziuă s-au minunat de
captura vasului. Am cerut să punem repede un tricolor pe catarg. Să ne
retragem spre zona interioară. Inamicul nu ştie exact cine suntem. La
locul bătăliei, ne cred morţi. Vom intra în armata română cu nume
schimbate. Altfel, familiile noastre… A venit vremea. Am sângerat
203
cumplit când ne-am retras din Transilvania. Acum suntem din nou
aici. S-a auzit o voce. Era sergentul care raporta generalului că acest
cocoş, să trăiţi, a venit la timp, îl ducem să le cânte ungurilor
prohodul. E negru la pene, când cântă la gardul vecinului, acela o
mierleşte. O clipă de uluială, apoi un râs de pomină. Da, da, o să-l
punem, să trăiţi, sus, pe o clădire, să le cânte de mai multe ori şi mai
ales noaptea. Să ştie că suntem acolo. Peste oraş venise dimineaţa.
Ninsoarea s-a oprit. Am primit întăriri. Am plecat spre Cluj. Pe Mureş
era fixată o linie de demarcaţie. O înţelegere din condei a generalului
francez Franchet d’Esperey la Belgrad, cu guvernul lui Karoly. O
nebunie, tăia ţara în favoarea unei Ungarii capitulate. Zăpada îngheţată
striga sub tălpile noastre. Ne aducea aminte de copilărie, când ne
duceam cu steaua prin troienele mari. Eram cu toţii o maşină de luptă,
plină de amintiri. O trompetă a sunat din inima unui înger. Am trecut
Mureşul. Generalul bombănea că unii aliaţi sunt mai răi ca inamicul.
Îţi înfing baioneta pe la spate. Ce ştie acest conte despre noi? Nu a fost
cu trupele în România. L-au prins evenimentele în Serbia. Să dicteze
acolo, nu aici. Ce dracu’, nimeni nu ne întreabă pe noi?! Mergem
înainte şi intrăm pe aliniamentul Cluj-Gherla-Dej. Domnule general,
avem informaţii curente. La nord-vest de oraş se adună trupe
ungureşti, în valea Crişului Repede şi mai la nord, în zona Jibou-
Zalău. O ameninţare directă pentru aripa dreaptă a trupelor noastre.
Putem fi atacaţi pe Valea Someşului. Populaţia maghiară a prins curaj
cu tâmpenia asta de demarcaţie. Bande înarmate cu puşti şi grenade au
atacat pe românii de la mina de aur de la Baia Mare. În jurul Clujului
şi în oraş, ungurii au devenit ameninţători faţă de populaţie şi gărzile
româneşti. E o mişcare de rebeliune. Capul acestei mişcări nu e un
bozgor analfabet, ci chiar rectorul universităţii maghiare. Un profesor
vestit la Budapesta şi Viena. La dracu’, un şovinist, un exaltat numit
Apathy. Mda, ştiu cine este. Trăieşte cu o evreică italiană trecută la
calvinism. Muierea a trecut prin mai multe mâini. E o vampă de
204
cabaret. L-a îmbrobodit în aşa fel, încât are amanţi în rândul
studenţilor imberbi. Intră în sală, la cursurile lui. Se aşează provocator
pe catedră. E un stimulent serios pentru ştiinţa ungurească. Individul
urla în călduri. A ţinut conferinţe, a strigat că oraşul e maghiar încă
din antichitate şi i s-a zis Colosvary. Maiorul a izbucnit într-un râs
sacadat. E nebun, te pomeneşti că romanii erau unguri! Nimic nu e
exclus la oamenii fanatici. Numai că fac mult rău la cei din jur. Şi nu e
singurul. Vom intra în Cluj cu cavaleria pe flancuri. Armata ungurilor
nu se aşteaptă să trecem astăzi linia de demarcaţie. Ne ajută mult acum
şi mareşalul Berthelot. Da, să trăiţi, papa Burtălău ne este ca un frate.
E un om şi jumătate. Nu ne-a lăsat la greu. Într-o bătălie, la Oituz,
eram înconjuraţi de nemţi. Credeau friţii că ne vin de hac. Am lăsat
caii într-o văioagă. Ne-am târât pe burtă fără cască, bidon, numai cu
baioneta şi grenade în mână. Se făcuse linişte. Sergentul parcă era şi
acum acolo. Am ajuns pe nesimţite la postul lor de comandă. Am
aruncat grenadele înainte şi apoi am intrat peste ei. I-am căsăpit pe
toţi. La urmă, am găsit ascuns sub masă, unde erau hărţile, pe
telefonistul lor. Tremura ca o cotarlă. L-am ridicat şi ofiţerul nostru l-a
pus să-l cheme la postul de comandă pe comandantul artileriei. Ăsta
ne toca la centimetru. Era al dracului de bun. Pe uşă a intrat un
oberleutnant tânăr, cu ochelari de aviator pe frunte. I-am pus pistolul
la tâmplă. Am strigat hande hoch, feurwetz.! L-am mânat din urmă la
bateria de tunuri. I-am curăţat pe trăgători. Am întors tunurile. Don
capitan al nostru venea de la artilerie. Hărţile de tragere erau la ofiţerul
neamţ. Doamne, am tras în plin, în infanteria lor. Erau năuciţi. Nu
ştiau ce se întâmplă. Ai noştri au bănuit treaba. Au pornit la atac. Am
oprit tragerea. I-am înconjurat noi acum pe nemţii cei fudui. Nu
cruţam nimic. Prea mulţi morţi aveam. Căldura şi praful cel mare ne
acoperise. Eram plini de sânge până peste cap. Atunci, din ceaţa aceea
a apărut un automobil. Am crezut că sunt nemţii. Ne-am repezit să-i
facem bucăţi. În faţa mea m-am trezit cu un om mare şi voinic. Cu
205
mustăţi straşnice. Pe burtă avea o curea grozavă de care atârna un
pistol haiducesc. Am văzut că nu era neamţ. Don capitan a strigat:
drepţi! La mine fugaaa, marş! Pentru onor, prezentaţi arm’! Omul cel
voinic zâmbea şi se uita la noi şăgalnic. Ne iubea. Văzuse ce făcusem
acolo. Bravo, bravo camarazi. Cu voi nu pierdem războiul. A scos o
decoraţie de pe veston şi… O am şi acum. Trupa râdea admirativ. Toţi
au văzut-o, dar nu înţelegeau ce scrie pe ea. Era grozavă. Sergentul o
ţinea învelită într-o batistă de acasă, alături de o iconiţă. A pus-o în
piept numai o dată. La Mărăşeşti, când a venit Regina Maria pe front
alături de Rege şi papa Burtălău. A zărit decoraţia pe pieptul
sergentului. S-a oprit şi a salutat ca la drapel. A fost un moment unic.
Un mareşal a stat drepţi în faţa unui subofiţer. Amintirea plutea pe
deasupra oştirii ca o pasăre albă. Generalul se gândea că acea
întâmplare e din alte vremuri. Războiul dădea timpul înapoi. Drame şi
oameni stăteau închişi într-o casetă. Uneori, într-o minimă secundă,
năvăleau peste tine. Făceau explozie. Era ziua de azi. Războiul, ca un
căpcăun, cerea mereu alte jertfe. Nu se sătura niciodată. Şi nici nu ştiai
unde loveşte. S-a scuturat de gânduri. S-a întors la trupă. Camarazi, la
domnii unguri le facem o surpriză, un meglepeteş în plină zi.
Infanteria şi artileria – direct spre Matias Corvin. Din dealul
Feleacului, am zărit oraşul plin de turle, acoperit de o ceaţă albastră.
Era în ziua lui Moş Ajun. O să-l colindăm puţin şi pe domnul ungur-
român. Să trăiţi, vă raportez, lăsaţi-mă pe mine să văd dacă are turtă
cu julfă. Aşa se dă în ziua de ajun la colindători. Dacă nu are, o să-i
dăm noi cârnaţi cu paprica multă peste bot. O să-l zgâlţâim cu nişte
scatoalce de o să audă câinii în Budapesta. Da, dar mai înainte o să-l
punem să recite versuri din Vergiliu şi Ovidiu. E om cu carte, stă pe
scaun, la biserică, şi ascultă slujba în latina lui Calvin. Nu ştim, să
trăiţi, ce popă e ăsta, dar la urmă, să-l punem să cânte Deşteaptă-te,
române… o să audă şi de împăratul Traian. E bine, e bine, ar trebui
împuşcat. Noi îl expulzîm, să trăiţi, adică îl facem pachet şi-l scoatem
206
din Cluj. E o otravă murdară. Domnule maior, acum intrăm în pas de
defilare, adică pregătim armata de paradă. Merită oştenii, merită şi
românii care ne-au aşteptat atâta vreme. Cu tricolorul în vârf de lance,
intrăm aici ca legiunile romane. Da, să trăiţi, bozgorii vor face spume
la gură. Dacă păstrează ordinea, îi lăsăm să joace şi ceardaş cu Ilonca
suflecată. Ce zi! Cântam prin faţa catedralei Sf. Mihail marşul nostru
din trecători. Eram frumoşi şi plini de schije. Purtam semne de nobleţe
căpătate în marile bătălii. Erau decoraţii mai mari decât Legion
d’honeur. Populaţia de români a năvălit de pe toate străzile. Extaz şi
lacrimi. Doamne, călcam ca într-un vis. Se auzeau strigăte de bucurie.
Un grup de studenţi, cu drapele tricolore, strigau: virtus romana
rediviva, vivat gloria română! Da, reînviam. Eram în legiunile lui
Longinius. Statuia lui Matei Corvin era îmbrăcată în drapelul tricolor.
Se vedea că erau păstrate de multă vreme. În vârf de catedrală flutura
un tricolor de la Alba Iulia. Bătrâni, femei, copii năvăleau peste noi.
Era prea mare entuziasmul. Ungurii nu au îndrăznit să se arate. Seara a
fost cu torţe la casa lui Ioan Corvin. Un soldat bătrân ne-a arătat locul
unde a fost ars pe rug Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazu.
Amintirile despre acel voievod veneau peste noi în roiuri. Nu ştiam,
eram copil, că familia novăceştilor erau soldaţi de-ai lui Mihai. Ne
jucam în ogradă de-a Gruia lui Novac şi turcii. Era minunat. Ne
făceam săbii de lemn şi le purtam legate la şold. Turcii trebuiau să fie
mai mulţi. Gruia nu putea fi învins. Era un fel de semizeu. Furase
hainele de la nişte zâne. Da, aşa scria într-o carte cu legende populare.
Versuri şi desene frumoase. Într-o zi, Novac era singur acasă. Turcii
au năvălit peste câmp. Vochiţa, fata cea mică, vede în grâu mulţi maci
roşii. Mama strigă: vai copilă, nu sunt flori, ci sunt turbane de pagâni!
Novac bătrânul a scos arcul cel mare şi trăgea săgeţi una după alta.
Cădeau turcii ca iarba sub coasă. Năvăleau alţii. Ştiau că-i singur. Au
înconjurat casa. Nu puteau să-l doboare în luptă dreaptă. Un turc s-a
strecurat prin spate. A tras cu săgeata de aproape. Novac s-a întors şi,
207
cu o lovitură de sabie, i-a tăiat capul. Au năvălit alţii. L-au doborât.
Când a venit Gruia de la Ţarigrad, unde tăiase o oaste păgână, copacul
cel mare era doborât. Cu durere în suflet, a strigat: o, stejarule frumos,
cum te dete vântul jos! Şi-a luat ceata şi a ajuns din urmă oastea
păgână. A tăiat-o şi spulberat-o în cele patru zări. Doamne, aici, la
Cluj, când Mihai se retrăgea după înfrângerea de la Mirăslău,
generalul Novac a făcut zid şi a luptat cu grofii unguri din armata lui
Basta. Erau mulţi. Nu a dat înapoi. Ungurii îi încolţeau ca nişte câini.
Nu îndrăzneau să se apropie. Generalul Baba Novac era cumplit în
luptă. La urmă a rămas singur. Şi tot nu îndrăzneau o luptă dreaptă.
Au aruncat cu funii. L-au ars pe un cârlig de fier. Aici era locul.
Legenda se apropie de adevăr. Turci şi unguri, migratori asiatici, se
întorc mereu la originile lor sălbatice. Mereu mă gândeam: ungurii au
ajuns creştini, dar nu pot fi. Lîngă noi, bătrânul povestea înainte. Avea
lacrimi pe faţă. Şi le stergea cu dosul palmei. Ştia multe şi despre Ioan
Corvin, român de-al nostru. Şi el a luptat mult cu turcii. Ăsta,
bolundul de fecior Matei, s-a făcut ungur. S-a cununat cu o
unguroaică. Ptiu, papistaş. Într-un târziu, bătrânul i-a zis generalului
că nu trebuie să mai plecaţi de la noi. Ungurii sunt nişte câini. Da, îi
cunoaştem. M-am născut aici. De acum înainte, Transilvania nu va
mai fi a lor. Îi vom bate până la Budapesta. Să ne audă bunul
Dumnezeu. Ne-am săturat de jug de boanghen. Nu-s oameni. Venea
seara. Comandantul a întărit garnizoana şi a ordonat curăţirea zonei de
bandele maghiare. O unitate, sub comanda maiorului, a plecat în
noapte spre Baia Mare. Va fi o mare surpriză. După un marş forţat, am
ajuns, într-o dimineaţă, la zona minieră. I-am înconjurat din toate
părţile. Detaşamentul de honvezi a încercat să iasă din încercuire. I-am
izbit în pieptul cailor şi i-am tăiat pe toţi. Omorâseră oameni
nevinovaţi. Infanteria lor, amestecată cu unguri cu topoare şi securi, a
fost lovită frontal de infanteria noastră. Urlau: o vighiaz, vighiaz,
vissza, meggyilkol harapos kutya olah… Nu mai ziceau bidos ola. Ne
208
omoară câinii cei răi de valahi. Mulţi unguri au încercat să fugă spre
minele de la Baia Sprie şi Cavnic. Nu au avut scăpare. I-am împins
înapoi, spre cetate. Sergentul nostru a adus în spăngi un popă de-al lor.
A încercat, domnule maior, să plece cu odoarele de la biserica cea din
colţ. Se vede după clopotniţă că e ortodoxă. Sergent, da, să trăiţi,
poate acum, când ne-a văzut, s-a trecut la religia noastră. Să vedem ce
zice. Caporal, să-l întrebi pe ungureşte. Da, să trăiţi! I-a pus baioneta
în piept. Care-i biserica unde faci slujba şi în ce limbă o faci? Dădea
ochii peste cap ca un broscoi. Nu, aşa nu ne înţelegem. Faci liturghia
în limba latină sau în moghioro? Nem, nem, moghioro, a nyelv latin.
Aaa, atunci tudom romano, suntem nemzet, da, da, romanii erau latini.
Nem, moghiora, nem latin, la mine ştiu numai la templom. E minunat,
înăuntru, în templom eşti roman de-al lui Traian, iar când ieşi afară
eşti ungur!? Se întâmpla o minune ca în basme. Acum, în faţa mea, ce
eşti? Omul se uita zăpăcit, la mine nu cunosc. Văd că la tine eşti greu
de cap, dar la oamenii pe care i-au omorât ungurii tăi le-ai făcut o
mică slujbă?! Nem, nem, nu-i voie la mine, episcop voie. Şi unde-i
episcopul tău? Nu spun la mine. Bun, o să-l găsim cât de repede. Până
atunci, fă un szolgalat pentru bozgorii tăi care au omorât copii
nevinovaţi, femei şi oreg. Acum, pe loc, fă un szolgalt să nu plece la
satan cel mare fără un amin, amin. Nem, nem, soha sem. Caporalul l-a
împins cu baioneta. Ai noştri au murit fără preot, nu era sfinţia ta aici.
Acum eşti aici şi fă pentru îngeraşii tăi, cei buni şi neprihăniţi.
Executarea, pap atya sertes diszno, pe româneşte – porc cu mutră
porcină. Executrea, nu vezi că sunt grăbiţi să ajungă la împărat. Aveţi
unul nou. O să-i ierte mintenaş. Individul pop tremura şi bolborosea
numai în ungureşte. Nu-i nimic, e bună şi icoana şi cadelniţa ortodoxă.
Ţi-au fost dragi, le-ai luat. Acum o să facem o slujbă ortodoxă la
ungurii calvinişti. E bine primită, e credinţa cea dreaptă. Nu aiurelile
voastre răstălmăcite. Noi o să-ţi ţinem isonul. Eu şi cu don sergent am
fost cantori la biserică. Ştim toate răspunsurile pe dinafară. Hai, nu e
209
timp de pierdut. Un ofiţer austriac l-a înjurat pe ungureşte pe pap atya
că e un tutyi mutys male. Se face de râs. Nu e nimic, her ofiţir, s-ar
putea să fie un răspopit. Dar la unguri merge şi un tolvaj de icoane. Şi
chiar de-ar fi şi cardinalul de la Pojonny tot nu pot fi iertaţi. Nu se
omoară civili neînarmaţi. E trist că v-aţi aliat cu ei. Maiorul a ordonat
ca ofiţerii şi soldaţii austrieci să fie separaţi. Vor fi duşi prizonieri la
Cluj. Ungurii, care au făcut crime, să fie împuşcaţi. Nu, să trăiţi, nu e
drept, ăştia nu sunt armată, sunt criminali. Trebuie spânzuraţi de zidul
cetăţii. Uitaţi-vă la cei ucişi şi la cei care plâng. Caporalul a primit
încuviinţarea de la sergent, care era şef de pluton. Ungurii, cei cu
ţâfna, se zvârcoleau în curtea cea veche a cetăţii. Nu voiau să moară.
Nişte secui bătrâni i-au scuipat. Povesteau ce oameni erau pe vremea
lui Rakotzi. Peste vechile ziduri s-a lăsat seara. Trupa primise un alt
ordin. Din nou măreţul Consiliu Aliat ne fixase o altă zonă de
demarcaţie. Se jucau cu vieţile noastre. Cu greu a fost stabilizată zona
Sibiu-Orăştie-Deva-Petroşani. Forţele noastre erau insuficiente. Din
ţară au venit ca întăriri încă două divizii. S-a format un comandament
unic. Era necesar. Comanda era la Sibiu. Generalul era nemulţumit.
Linia de demarcaţie Baia Mare-Zalău-Sighet-Zam nu mai corespundea
de loc realităţii din teren. Populaţia româna de pe aliniamentul Satu
Mare-Oradea-Arad era la cheremul trupelor maghiare şi a bandelor
criminale. Multe trupe erau isterizate de şovinism şi influenţa
bolşevică. La punctul de contact Sebiş, posturile românești au fost
atacate de forţe inamice cu multe mitraliere şi trenuri blindate cu
artilerie. Ordinul de distrugere a acestor forţe şi de a ocupa pasul de la
Ciucea a fost paralizat de opunerea aliaţilor. Domnule general, este
inadmisibil ce se întâmplă. Unde ne aflăm, ăştia au înnebunit? Nu se
poate să primim ordine de luptă de la nişte oameni care nu cunosc
frontul de aici. N-au călacat niciodată. E cum te-ar conduce în luptă un
orb. Domnule maior, cineva nu ne iubeşte. Aliaţi, hm, este un proverb
arab: Dacă ai un ochi scos, e un străin, dacă-i ai pe amândoi, e cu
210
siguranţă fratele! Clemanceau, nu, nu ne poate fi frate. Vrea să-i
zdrobească pe nemţi, e plin de ură şi răzbunare. E adevărat, se pare că
s-a folosit de noi în momentele grele. Generalii lor şi ei vor numai
revanşă. Noroc de papa Burtălău, un caracter. Vom mai avea nevoie
de el. Auzi, domnii aliaţi ne fac totuşi o concesie. Ne lasă să ocupăm
fostul punct de vamă, Zam, în defileul Mureşului. Mda, noi i-am
informat. Acolo e un depozit mare de muniţii şi armament. Dacă va
cădea la unguri… Nici într-un caz. Atacăm în seara aceasta şi facem o
incursiune rapidă şi în defileul Crişului. Lovim prin surprindere la
Ciucea. Doi, keto nyul, dintr-o lovitură, doi iepuri. Vor răcni la
Karaoly că nu face nimic. Olahii îi calcă în picioare la ei acasă,
dincolo de linia de demarcaţie. E distractiv, s-ar putea să strige şi la
contesa lui Esperey. O să-i ceară cont, in moghioro, că i-a dat o traistă
de coroane traduse în forinţi naţionali. Am auzit că martas mi az
ordog, la noi muierea dracului a refuzat, a cerut numai aur. Da, îi
lovim, le distrugem trenurile blindate. Avem experienţă de la domnii
bolşevici. Ne retragem şi iară lovim. Generalul zâmbea gândidu-se la
loviturile date în Basarabia. Da, o să-i călcăm până când linia de
demarcţie o să treacă de Tisa. Acum îi spunem lui monsenior
Eseperey că ungurii au încălcat demarcaţia. Să vină la faţa locului.
Cavaleria a atacat la Ciucea, infanteria, la Zam. Paza depozitului era
în chef cu zongora. Băteau pasul de ceardaş cu strigăte de: o, oi, jaj de
jo, oi de szeps.! I-am pus să ne cânte şi nouă. Se uitau şi nu le venea a
crede că suntem acolo. I-am pus şi am încărcat tot armamentul cu
petrecăreţii cei veseli. Captura era mare. Regimentului de secui, care
venea spre noi urlând, i-am administrat un tir susţinut de artilerie. Cai
şi oameni cădeau în toate părţile. Ura şi prostia îi împingea înainte. Ne
era milă de cai. Am reglat din nou tirul. S-a tras direct, razant cu
pământul. Din spate veneau alte gloate, bande înarmate. Trăgeau şi
înjurau ca la chiolhan. Strigau cu guri răguşite: bridos ola, bridos ola!
I-am aşteptat. I-am secerat cu mitralierele. La urmă, am trecut cu
211
cavaleria peste ei. Un secui burtos şi cu mustăţi mari, plin de sânge,
striga la noi că la el feleşeg este romano. Nu împuşcat. Caporalul s-a
apropiat de secui. S-a uitat lung la huiduma din faţa lui. Verjen meg az
isten de tolomac. Acum ţi-ai adus aminte că nevasta la tine este
româncă!? Copii la tine ai? Oi, oi, tul sok. Aaa, mulţi, mulţi de tot. Cu
un zâmbet straniu l-a intrebat: ce zici, ce sunt moghioro sau romano?
Nem, nem tudom… Te cred, nu ai de unde să ştii. Nu eşti orvos.
Copiii tăi, tudom romano? Tudom, tudom, învaţat la ei anya mama. Pe
tine te-a învăţat? La mine ştiu, dar nu vorbit la unguri. Te cred, de
unguri frica la tine, de noi romano, nem. Frica acum…! Un râs
puternic a zguduit trupa. Generalul zâmbea uimit de talentul
pedagogic al caporalului. Uimitor, să aduci un om, aici un inamic, să
se facă singur de caraghios... Şi asta, în mod sigur, fără să ştii ceva de
maeutica marelui grec, Socrate. Trupa nu ştia, nici într-un caz, ce
gândeşte comandantul. Ar fi fost o distracţie la alt nivel. Acum, aici,
în jurul secuiului romanizat, soldaţii îi ziceau caporalului chestii
româneşti, de la ei de acasă. Don caporal, întrebaţi-l dacă bozgorul ştie
ce făcea nevasta la el, când era plecat la oştire, la Budapest? Ungurul
secui înţelegea ceva, dar cam pe deasupra, şi tot dădea din cap. Trupa
îşi dădea ghionturi, se lovea pe spate, făcea cu ochiul, era dezlănţuită.
Aveau omul în faţă. În sat, oricine ar fi decodat, nu, era un haplea.
Două lumi, una lipsită total de umor. Şi de unde nu este, nici
Dumnezeu nu cere. Nu este umor, nu este spirit, aşa spunea un celebru
franţuz. Dacă-i spuneai ungurului secui chiar şi numele, la el ar fi dat
tot din cap. Nimic mai trist. Oameni abrutizaţi de şovinism. Generalul
medita – ondiţia umană se măsoară, da, da, numai prin cultură. Ce poţi
să ceri aici, nu-i un caz singular. Secuii şi-au pierdut identitatea. Sunt
un hibrid denaturat. Susţin pe cei care i-au deznaţionalizat. Sunt secui,
dar nu mai ştiu nimic de graiul lor. Şi-au grefat în suflet ura şovină
împotriva celor în mijlocul cărora trăiesc zilnic. Inadaptabili,
anacronici, într-un pământ care-i hrăneşte de secole. Iraţionali, nu ştiu
212
care le este duşmanul adevărat, care i-a deposedat şi măcelărit de
foarte multe ori. Trist, foarte trist, îşi calcă singuri istoria în picioare.
Ajuns aici, generalul a tresărit. S-a întors: caporal, întreabă-l pe el şi
pe cei câţiva gradaţi, dacă noi câştigăm războiul, şi-l câştigăm sigur,
unde se duc secuii, îi primesc ungurii pe toţi la Budapest? Să trăiţi, am
înţeles! În jur s-a lăsat o linişte grea. Era ceva la care nimeni nu s-a
gândit. Ungurii, secuii, toţi de acolo, la început nu au înţeles. Nu
puteau. S-a repetat în ungureşte. Un ofiţer s-a bâlbâit, a încercat un
răspuns tâmp în franceză. Nu se lega. Ungaria pierduse războiul. Peste
tot e haos. Guvernele cad unele după altele. Molima bolşevică a
cuprins şi armata. Domnule ofiţer, e grav ce faceţi, dar singuri v-aţi
compromis gradul şi onoarea de militar. V-am întrebat, unde merg
secuii? Războiul e pierdut. Îi luaţi în Ungaria după ce i-aţi pus să facă
crime abominabile? Hm, nu-i puteţi, chiar de aţi vrea. Nu-i primesc
ungurii de acolo. Nu-i recunosc, nu au drepturi. E vorba de economie,
de hrană… de istorie. E trist, încă odată e trist că o populaţie plăteşte
ambiţiile grofilor. Sergent, luaţi prizionierii, secuiului îi daţi drumul. Îl
aşteaptă nevasta. Vai de capul lui, o să-l pună să crească tot ce o găsi
în ogradă. Râsul era general. Moral ridicat. Aşa lupta armata română.
Eram la sfârşitul lunii ianuarie. În faţă aveam o nouă tâmpenie venită
de la aliaţii noştri. Auziţi, nu aveam voie să intrăm în munţii Apuseni!
Pentru noi e vital acest lucru. Le tăiam ungurilor orice posibilitate de a
ne ataca pe flancuri. La dracu’, nu avem timp de proteste. Trece
vremea. Ocupăm repede puncte înaintate în dispozitivul de luptă. Din
nou e trist, foarte trist, rămân mulţi români sub teroarea bandelor
ungureşti. Furia ungurilor că pierd Transilvania a atins cote de
nebunie. Guvernul Karoly aţâţă ura împotriva românilor. Colaborează
direct cu partidele socialiste, cu bolşevicii lui Bela Kun şi cu bandele
de secui înarmaţi. Hm, la Debreţin, Oradea, Beckescsaba sunt cele trei
centre unde se concentrează secuii fanatici şi batalioanele roşii.Tot
teritoriul de dincolo de linia de demarcaţie este împănat de gărzile
213
roşii şi gărzile de oţel şi de trupele ungureşti iredentiste. Da, da,
poartă pe chipiu inscripţia Pentru Ardeal. Eu credeam că pentru
Ungaria Mare…! Maiorul a zâmbit sarcastic. Vor numai Ardealul.
Modeşti. Mda, ungur cu mustăţi, cizme şi gulaş… Nu văd unde să
încapă ce ai spus. Da, uite, aşa-zisa armată republicană este formată
tot din honvezime şi husărime. Hm, Ungaria feudală vine să-şi apere
patria unită la noi acasă. Comunicate se dau peste tot. Biserica
unitariană, calvinistă, reformată, trimit peste tot popi care cer
populaţiei ungureşti să pornească la războiul sfânt împotriva olahilor
schismatici. Avem informaţii că în comuna Socodor au fost tăiaţi cu
securile preoţii Lencuţa şi Popescu. Trupurile ciopârţite au fost
aruncate în Criş. Au fost scene macabre. Popii unguri au făcut un auto
dafe. Au aprins focuri şi dansau ca nişte canibali în jurul lor. Scoteau
incantaţii tribale. Amestecau cântările religioase cu texte vulgar
ordinare. Strigau că au primit binecuvântare de la pap cel mare. O
întreagă blasfemie. Domnule general, eu pe papistaşii ăştia o să-i
prind. O să-i pun să danseze cu picioarele goale pe jăratec. La urmă,
camaradul acesta, care a trăit între unguri, o să-i pună, ca feţe sfinte ce
sunt, să ducă în mână o bucată de fier înroşit, iar în gură, apă clocotită
pe 50 de metri, nu mai mult. Aaa, să ştii, sergent, că nu fac altceva decât
judecata lor. E scrisă în legea lor. Se cheamă ordalii,ordalie, sunt
mândri că aşa se dă dreptatea la ei. Nu era nevoie de duel. Mai aveau
ceva… opincile de fier înroşite în foc. Se aplică la iobagsag. Desculţ,
omul era pus să meargă în aceste opinci. Popii lor, în strechie, dădeau
binecuvântări de tortură. Un ceangău de la Bacău, învăţător într-un sat,
a strigat că aşa l-au omorât pe Doja. I-au smuls carnea şi i-o dădeau să o
mănânce. Era secui de-al nostru. Nişte cretini tâmpiţi sunt secuii ăştia
de acum care luptă alături de unguri. Fac crime mai dihai decât
stăpânii lor. Au ajuns nişte haite turbate. Umblă din sat în sat. O să
dăm peste ei. Cu mâna mea am să-i judec. Foc au dat, foc o să le dau.
Omul s-a oprit, răsufla din greu. Mi-au omorât sora cu doi copii la
214
Sighiştel unde, ca turbaţii, au atacat satul de trei ori. I-au ars de vii,
strigau că ţin cu olahii. În jur se făcuse linişte. Nu mai erau vorbe şi
nici zvonuri. Armata ungară venea de la Arad în trenuri blindate,
trăgea cu mitralierele în oamenii din gări şi chiar în cei care munceau
pe câmp. Demenţă criminală. Generalul se frământa cumplit. Trebuia
găsită o soluţie imediată. Domnule general, intrăm peste ei la Arad.
Incursiune de noapte. Am mai făcut din astea. Ştiţi, când cu
Strelnikov, la Tiraspol. I-am distrus toate trenurile blindate .Nu mai
zic de nemţi. Pe unguri îi luăm din oală. Nu sunt militari ca nemţii şi
nici nu au iscusinţa bolşevicilor ruşi. Nu mai zic, acolo, la comanda
regimentelor erau ofiţeri albi. Oameni căliţi în bătălii grele. Ştiu, i-am
face una cu pământul pe bozgori. Domnule maior, nu putem. Am
informaţia că acolo se află în vizită la episcopul Ioan Pap chiar
mareşalul Berthelot. A fost invitat personal. El ne-ar acepta planul…
Ştiu, ne-a susţinut totdeauna, acum nu poate. E în vizită particulară.
Mai mult chiar, cât era el acolo, armata ungară s-a năpustit asupra
populaţiei româneşti venită din satele din jur. Le-au rupt steagurile şi
au tras cu armele în ei. Mulţi răniţi şi morţi. Nu se poate, ce, nu ştiau
cine este mareşalul? Nu cred. Ştiau, dar acordul încheiat de tembelul
de d’Esperey le permite să fie trupe de ordine. Inadmisibil. Soldaţii
cereau să trecem imediat la atac. Camarazi, de când luptăm împreună,
niciodată nu am stat cu mâinile în sân. Am ripostat imediat asupra
inamicului. Acum, la Paris, au început tratativele de pace. Şi acolo
avem piedici grele. Cei mari îşi împart între ei prada de război. Se
ocupă mai întâi de Germania. Noi, mai la urmă. Ni s-a băgat pe gât să
respectăm linia de demarcaţie. Chiar papa Burtălău ne-a transmis să
avem răbdare, orice pas greşit ne costă tot pe noi. Clemanceau este
foarte iritabil. E cu piciorul pe grumazul neamţului. Şi cu pistolul la
tâmplă. Nu admite nici o concesie. Revanşa totală. În acest caz a
transmis să se încerce o îmblânzire a leului. Trebuie o manevră abilă.
Succes ar avea o vizită la Paris a reginei Maria. Cultă, elegantă, cu
215
relaţii în cercurile franceze, dar mai ales în cele engleze, ar putea muta
pietroiul. Mareşalul Berthelot îşi însuşise bine limba română, dar şi
obiceiurile noastre. Ideea a prins repede la Bucureşti. Pregătirile
începuse. Da, papa al nostru este şi un mare politician. Ar fi bine,
domnule general, să rămână al nostru, îi găsim o doamnă pe măsura
lui. Soldaţii au auzit remarca, îşi făceau între ei semne de complicitate,
erau de acord. Da, dar va fi cam greu. Întâi nu ştim dacă e însurat sau
nu, şi apoi el e un haiduc. Nu poţi să-i dai una piţigăită, dar nici una ca
madam Caliopi. Râsul ştrengăresc i-a cuprins pe toţi, dar mai ales pe
ofiţeri. Citise pe Bacalbaşa, ştiau cine este consoarta lui Moş Teacă.
Domnilor, nici una ca asta, s-ar supăra domnul mareşal. La urma
urmei e bărbat zdravăn, îşi găseşte singur. Cunoaşte Bucureştiul. Cât a
fost în misiune la noi, a vizitat mai multe dame din lumea bună. Una
chiar cu castel. Peste armată, venea seara. Cu toate că moralul era bun,
tristeţea se citea pe faţa oştenilor. Stăm aici şi dincolo bozgorii ne
omoară fraţii. Atunci s-a auzit o voce: domnule maior, ce dracu’,
iertaţi, ce înseamnă, de fapt, vorba asta de bozgor? Ştim, e o poreclă,
dar de unde vine? Camarazi, uite camaradul a pus o întrebare. E bine
că a pus-o. Am să răspund pentru că şi pe mine m-a interesat. Din ce
am citit eu în istoria militară a Ungariei nu am putut desprinde
cuvântul. Acolo sunt numai laude peste laude. Mai târziu, am citit
cartea unui istoric austriac de orgine germană. El face o istorie a
Europei şi a popoarelor care au venit şi năvălit din Asia. Soldaţii
ascultau ca la lecţiile de tactică din cazarmă. Era şi ceva nou. Multe nu
am să vă spun. Cruzimea ungurilor o cunoaşteţi. La fel ura lor
împotriva noastră. Poporul de jos mereu a fost minţit de grofii lor, mai
ales aici, în Transilvania. Maghiarii, ca triburi, au ajuns târziu prin
nordul Transilvaniei. Erau migratori din pustiurile Asiei. Aici, în
Europa, nu aveau ţară. Înainte de a ajunge la noi, pe unde-i Tisa, au
trecut în Rusia şi Ucraina de astăzi. Un cronicar, un istoric de-al lor,
unul pe nume Nestor(ov) a scris despre maghiari cât de cruzi şi
216
primitivi erau. În limba lor, slavo-rusă, cuvântul bozgor, bezgor, venea
de la bezgorod, unde bez înseamna fără, iar gorod, ştie toată lumea.
Am luptat cu ruşii şi bolşevicii în Basarabia. Da, să trăiţi, aşa zic ei la
oraş. Ei, ca la şcoală, exact, vorba bozgor înseamnă la un loc, un om
fără oraş, adică fără ţară. Nici nu aveau cum să vină cu oraşul sau
ţara lor după ei. Nu aveau, erau nomazi. Nu stăteau într-un loc, nu
ştiau să construiască. La fel cum sunt căldărarii. Ei, nu chiar, ăştia,
ţiganii, romak, cum le zic ungurii, sunt cete mici. Nu puteau prăda la
scară mare. Se aciuau pe lângă oraşele mai mari. Se făcuse linişte.
Vocea de la început s-a auzit din nou. Şi în Transilvania, cum…? Mai
avem de explicat, războiul nu l-am terminat. Generalul a făcut semn
din cap. Da, uite, maghiarii erau fugăriţi din urmă de alte valuri de
migratori. Au ajuns în câmpia de dincolo de Tisa. De acolo au distrus
tot ce au întâlnit în cale până în Germania de azi. Populaţiile fugeau
din calea lor, aşa ca la huni. Acolo, un rege numit Otto cel Mare, bun
militar, mare strateg, i-a lăsat pe maghiari să atace în fuga cailor. A
simulat o retrgere în adâncime. Pe flancuri, i-a înconjurat cu cavaleria
în zale. Da, aşa facem şi noi. Da, cum era normal, a fost un măcel. Ce
a mai rămas, s-a întors în câmpia lor, numită Panonică. Soldatul care a
intrebat a zis cu năduf că mai bine nu rămânea nici unul. Din nou s-a
făcut linişte. Toţi gândeau la fel. Generalul a făcut din nou semn.
Trupa asculta. În Transilvania nu se întorceau niciodată dacă papa cel
mare nu-i trecea la creştinism, adică la catolici. Cu sabia i-a trecut un
rege de-al lor, Ştefan Arpad. Apoi au zis că-i sfânt! Mama lor de
papistaşi care vorbesc în numele lui Dumnezeu şi omoară oameni
nevinovaţi! Era vocea ceangăului de la Bacău. Încet, pe deasupra
treceau cârduri de ciori. Planau în zboruri ciudate. Iarna nu plecase.
Un vânt rece făcea să tremure păpurişul de la malurile Mureşului. Da,
uite, hm, ungurii spun la Transilvania Erdeley, care de fapt e tot
cuvântul nostru silva, pădure. Catolicii şi papa i-au sprijinit cu arme şi
bani să cucerească nu numai Transilvania, ci şi Muntenia şi Moldova.
217
S-au dus lupte grele, sute de ani. Regii lor, la început erau catolici,
veneau din Franţa. Să trăiţi, eu ştiu, am învăţat la şcoală că unul, Carol
Robert de Anjou, a fost călcat în picioare de Basarab I în munţi, într-o
strâmtoare. La fel înfumuratul de Sigismund de Luxemburg, într-o
pădure aproape de Suceava. Dacă reuşeau, azi nu mai era neam
românesc. Camarazi, nu au reuşit atunci şi nici acum, aceşti oameni
fără ţară, nu vor reuşi. Şi francii şi longobarzii din Franţa şi Italia au
fost migratori, dar nu ascund, recunosc că aşa au fost. Aceşti
moghioro, nu pot şi nici nu vor să recunoască că sunt năvălitori, că vin
din altă parte a lumii. Nu-şi recunosc rădăcinile. Se tem de adevăr. De
aici cruzimea lor, ura faţă de cei din jur, de la minciună. Mereu au
ceva de ascuns. Da, ca la noi, în sat, unul mergea mereu cu băţul în
fund... Mai erau vreo doi cu el. Nu dădeau bună ziua, se uitau chiorâş
la toată lumea. Erau slugi la un boier. La faţă, cam tuciurii. Păzeau
moşia cu ciomegile. Cel care se dădea şef, ducea în spate o puşcă
veche. Avea mustăţi şi cizme. Lumea le zicea gabori. Când auzea
cuvântul ăsta, înjurau şi ameninţau că o să ne împuşte când o să ne
prindă cu animalele pe drumul moşiii. Nu mai zic, dacă intram cu ele
în kukorica. Copiii şi fetele râdeau pe rupte, mai ales cum zicea
cuvântul. Şeful cu puşca turba de furie. Se dădea mare, îi plăcea o fată.
Nu mergea, nu ştia, nu putea nici la joc. Era luat peste picior.
Devenise un animal. A împuşcat nişte ţigani, zicea că ăştia-s de vina
că fac descântece. Boierul îi acoperea. Într-o zi, a împuşcat băiatul
care vorbea cu fata. A venit judecătorul, nu a recunoscut. Zicea,
râzând, că el bojar, apără. Într-o noapte, sătenii au dat foc la conac.
N-a scăpat nimeni. Cei cu ancheta, mai ales jandarmii, ştiau, dar le era
frică, frică mare. Se ştiau vinovaţi. Generalul s-a uitat lung la acel
soldat. Ştia să povestească. Nu era contrariat de acest lucru. Mulţi
ştiau. Momentul, când a spus povestea, era ciudat. Exact când trebuia.
De fapt, era o pildă ca cele din biblie. Cei răi vor fi întotdeauna
pedepsiţi. L-a mai privit odată, oşteanul era ţăran. Nu încape vorbă, se
218
vede după fizionomie şi mâinile bătătorite. Să fie, nu se poate… Nu
arăta a predicator de cei care strigă sfârşitul lumii prin târguri. Totuşi,
o verificare nu strică. Soldat, să trăiţi, mda, ia spune, eşti ortodox
sau… Să trăiţi, ortodox de la Pângăraţi. Toată trupa a izbucnit în râs.
Ceva au înţeles ei din ce gândea comandantul, dar mai ales de modul
răstit al răspunsului. Generalul a zâmbit larg, avea oşteni inteligenţi.
Vom găsi o soluţie cu zona Bihorului. Aici ungurii îşi fac de cap.
Sergent, fă o echipă de noapte. Treci dincolo, ajungi la Sighiştel, intri
în şcoală. Acolo găseşti un detaşament de unguri şi secui care au tras
cu mitraliere şi au dat foc, din nou, la sat. Au ars peste 50 de oameni
în casele lor. Ştii ce ai de făcut. Am înţeles, mama lor, nu scapă unul.
Să trăiţi, nu mă lăsaţi aici, cunosc bine zona, a răcnit omul ceangău de
la Bacău. Doamne, să prind măcar unul din cei care… Merge, ia-l şi
pe soldatul de la Pângăraţi. Domnule maior, faceţi acoperire. Mai e
ceva, patruzeci de preoţi de-ai noştri au reuşit să fugă deghizaţi la
Oradea, la episcopul Ciorogaru. Îi caută ungurii. Am informaţie
sigură. La fel, ungurii şi secuii, care nu au nici un Dumnezeu, vor să
atace convoiul mortuar al marelui patriot Geoge Pop de Băseşti. Să
trăiţi, îl cunosc, am fost la Alba Iulia pe 1 Decembrie. Am dormit
afară două nopţi. El a condus toată Adunarea cea Mare. Nu se poate,
să trăiţi, nişte otrepe, trebuie să merg şi eu. Îi scot şi din gaură de
şarpe. Comandantul a zâmbit dus pe gânduri. Îmi aduceţi câteva limbi.
Vreau să văd cine e în spatele lor când pun la cale o asemenea
măgărie. În noapte, grupa de asalt s-a strecurat spre zona fixată. Au
fost ajutaţi de trupele de la garda liniei de demarcaţie. Domnule maior,
am auzit că bozgorii ăştia au şi bolşevici. Cu atât mai bine. Un zâmbet
straniu i-a întins cicatricea. Cei care au fost sub comanda lui în
Basrabia ştiau ce înseamna acest semn. În haine de secui, au trecut de
toate patrulele care încojurau localitatea. Le dădeau jo ejszakat, noapte
bună, cu baioneta. Am înconjurat şcoala şi biserica. Acolo, în turlă,
aveau o mitralieră. Învăţătorul ceangău şi soldatul ortodox de la
219
Pângăraţi au urcat treptele cu câte o grenadă în mână. Printre norii de
lună, au zărit un ofiţer ungur şi doi mitraliori. Hm, nu e cazul de
grenadă. Întoarcem mitraliera ca la Soroca. Îi împuşcăm cu gloanţele
lor. Ceangăul vorbea cu accent de secui. A zis, de jos, că aduce o
palinka şi kolbasz fierbinte. Din doi paşi au fost peste ei. Ofiţerului i-
au dat cu patul armei în cap. A căzut ca un sac de krumpi. Servanţii
aveau gâturile tăiate. Jos s-a intrat în şcoală. Fum, miros de băutură,
somn ca la ei acasă. Pentru distracţie s-a strigat în germană: hande
hoch. Zăpăciţi, boanghenii au făcut ochii mari, ca de nagy beka.
Strigau: o micinaiu, nem, nem, sekelyi, minket hungaren. Unii au sărit
pe geamuri. Mitraliera din turn secera la gramadă. Urlau şi fugeau în
toate părţile, ca nişte şobolani - patkany. Nu aveau scăpare. Ola, olaki,
la dracu’, ne omoară, az anyahaz, az ordoghaz ! Auzi, zic să le dăm cu
gaz. Nu era rău, foc trebuia să dăm la câinii ăştia. Nu merită să
trăiască pe acest pământ. Îl murdăresc cu răsuflarea lor de animale. Să
nu rămână unul. Mi-au ars sora şi nepoţii. Într-o clipită a smuls
pistolul din mâna unui ofiţer boanghen. Tu eşti om cu carte, zici că ai
fost la militărie la Viena? Şi eu am fost cătană acolo. Nu o învăţat să
puşc oameni fără arme. Pe tine, bozgor spurcat, te-o învăţat la
cazarmă, cumva, să dai foc la oameni noaptea, în casă!? Vrei poate şi
grade, na câine, ţine de la mine. Na, na. Fără să clipească i-a descărcat
tot pistolul în cap. Ungurul a căzut deşirat. Pe podea, o urmă de sânge
se scurgea spre sobă. Maiorul a rămas descumpănit. Nu a avut timp
nici să intervină. Soldat, trebuia… Să trăiţi, m-am săturat să fiu toată
ziua om al lui Dumnezeu. Nu suntem îngeri, domnule maior, ăştia ne
omoară copiii, părinţii, ne dau foc la case, ce aşteptăm? Avem arme,
suntem pe front. Nemţii lui Mackensen s-au dus la dracu’. Nu ne-a
fost frică de ei, nici de bolşevicii cei cu cap de câine ai lui Strelnikov,
şi acum să avem milă faţă de nişte scursuri, nişte gunoaie care ne
murdăresc pământul nostru? Nu, nu lăsăm pe nimeni în viaţă. Ne-au
batjocorit morţii. Maiorul ştia, înţelegea toată durerea adunată în
220
sufletul românilor. Soldatul avea dreptate, aici nu mai trebuie lăsat în
viaţă nici un duşman. Şi aşa, la dracu’, linia de demarcaţie… la noi în
ţară. Totuşi, dacă se află, hm, Consiliul Militar Interaliat, mareşalul
Foch, Comisia Aliată… Nu, înţeleg, parcă ar fi unguri. Omul s-a
scuturat, nu, nu, soldat, nu dăm înapoi. Suntem acasă la noi. Mai
strângem puţin din dinţi. Doamne, ce o să-i călcăm în picioare. O să
ne ţină minte toată ungurimea lor. Acum ne îndreptăm repede să-i
luăm din oală pe secuii care vor să atace cortegiul mortuar. Nişte
animale. Nu, nu sunt animale, e mai rău, sunt oameni cu chip de
năpârcă. Şi popii lor la fel. Nu sunt creştini, nu pot fi, să urăşti şi
morţii! În zori ne-am camuflat pe linia traseului. Secuii, în dreptul
unui pâlc de copaci, se distrau de minune. Ţinea fiecare câte o glaja de
răchie în mână. Aveau şi o mitralieră camuflată. Erau siguri pe ei.
Zdrăngăneau o zongora lungă, cu gât de lemn. I-am lăsat să se
distreze. I-am înconjurat din spate. Cortegiul se zărea în depărtare.
Szekely îşi montau mitraliera şi încărcau puştile. Erau veseli şi trăgeau
câte un gât zdravăn din glaja. N-am perturbat atmosfera cu focuri de
armă. I-am atacat fulgerător la baionetă. I-am curăţat ca pe găini. Am
luat şi mitraliera. Pe un secui, care părea şef după voce, cizme şi
mustaţă, l-am înţepat binişor cu baioneta. Guiţa ca un diszno la ziua de
Ignat. Ei, boanghen, tudom romano? Nem, nem, tudom moghioro. E
bine, ne înţelegem, la mine ştiu bine bozgoreşte. La mine nu bozgor,
nu boanghen, eu secui cu casă şi feleşeg. Mulţi gyermek la mine. Te
cred, se vede, eşti cogeamitea matahala. Da, pe copii şi nevastă de ce
nu luat pe front, la tine? Rămâne singur acasă… vecini, polgarmeşter,
fişpan, liberi în sat. Nem, nem, femeie cinstit… Te cred, văd că tudom
romano, minunat. Ne înţelegem mai uşor, şi o spui la mine cine te-a
trimis aici? Parancinok de la Oradea. Se vede, da, tu eşti bun
kereşteni!? Igen, ighen, botezat la mine. Da, da, cu pap la tine. Igen,
cu pap la mine. E bine, la tine în sat este temeto, cimitir cu morţi?
Este, este mult. La tine, morţi sunt? Igen, igen, atya, nagyapa. Ai plâns
221
la tine, a venit cineva să-ţi arunce sicriu şi bătut la tine rokon? Nem,
nem, niciodat. Foarte bine, dar pe domnul miniszter George Pop din
Băseşti îl cunoşti, ştii ce a făcut, ştii cine este? Nem, nem, la mine
nem tudom. Şi venea la tine un om mort, cu rude, popi şi multă lume.
Ţi-a făcut ceva la tine, acest om? Nem, nem, dar făcut la unguri. Ce-a
făcut, spune, să auzim şi noi. Nem tudom la mine, primit ordin să
răsturnăm şi să puşcăm. Ce, un om mort sărea din sicriu la bătaie!?
Strigoi la tine, speriat mult? Ce zici, puşcăm la tine sau ducem la
mort? Secuiul, mare cât un taur, urla că nem, nem, la holt, frica la
mine. Frica mort, faci la tine kereştet şi tragi repede cu puşca. Nimic,
nu mişcă, mai tragi odată. Secuiul se uita zăpăcit. Nu înţelegea, puşcat
la el, dar nu mort. E tâmpit cu totul, don maior. Sunt grei de cap, dar
omoară oameni. Fără a clipi i-a ars două paturi de armă. Câine, nu om.
Îl leg de cal, să trăiţi, să vedem dacă mort la el. Dacă scapă, se duce
direct la feleşeg. Convoiul cu cruci şi prapuri a trecut în linişte spre
biserica cimitirului. Un om de acolo a văzut pericolul. A ştiut prin ce a
trecut acea mulţime nevinovată. A şi zărit în depărtare uniformele
românilor. Şi-a făcut cruce cu lacrimi pe faţă. Ce a văzut, era un semn
de la Dumnezeu. În acel moment, maiorul a zărit, dincolo de pâlcul de
salcâmi, trupe maghiare care se strecurau în târâş marş. Se strecurau
folosind terenul accidentat. Trupa s-a culcat la pământ. Nu trebuia
vazută. Ungurii se credeau singuri. Au năvălit spre cimitir. Nu au avut
timp. Au fost tăiaţi cu săbiile de cavaleria noastră. Operaţiunea a fost
fulgerătoare. Cei care prohodeau în curtea bisericii nu au ştiut nimic.
Ofiţerul ungur, care conducea grupa de represiune, a fost luat
prizonier. Supus la anchetă, fin şi meşteşugit, s-a aflat de la el
supliciul la care au fost supuşi fruntaşii români - Ioan Ciordaş şi
Nicolae Bolcaş de la Beiuş. Când şi-a dat seama, s-a oprit speriat. S-a
schimbat metoda. Cu pistolul la tâmplă a descris toată scena macabră.
Arestaţi noaptea, duşi la gară, daţi jos în comuna Lunca, într-o vâlcea.
Acolo erau săpate două gropi. Toţi soldaţii unguri îi băteau cu patul
222
armelor. Erau desfiguraţi. Nu a fost de ajuns, Li s-au tăiat nasurile şi
sfărâmat braţele. La urmă li s-a înfipt baionetele în gură şi ceafă.
Operaţiunea de la urmă o înfăptuia un sergent bozgor, gras şi fălcos,
fost casap la un abator. Făcea cu ochiul, era admirat şi încurajat de toţi
cei din jur. Se oprea, trăgea câte o duşcă de răchie, se ştergea peste
mustăţi, Aaa, a făcut un semn, uitase să le taie urechile. E nevoie de
şorici de la olah birdoş. Se ştergea cu cuţitul de pantaloni. Oamenii
erau desfiguraţi complet. La urmă, au fost aruncaţi de vii în groapă,
unul peste altul. Se arunca cu pământ peste ei. Erau loviţi cu lopeţile
când se zvârcoleau. Dansau şi chiuiau peste groapă. La urmă se urinau
în grup, la comandă. Spuneau că este aghiazmă. Mai văzusem scene
de acestea la bolşevici, în Basarabia. Oricum, trupa amuţise. Pe sus se
auzeau numai aripile de pâslă ale ciorilor. Era linişte profundă.
Ofiţerul ungur era speriat de orbitele ochilor tăcuţi. Erau lentile
răsturnate. Bulboane ale morţii. A tresărit şi a scos un sunet răguşit.
Faţa era contorsionată într-un rictus dizgraţios. Se citea ura, dar şi
dezamăgirea că nu a putut să tacă, el ofiţer cu şcoala imperială. Auzi,
să-l descoase nişte az anyakba bocskor, nişte mămăligari şi opincari.
Jaj, jaj nem lehet, nu trebuia. Maiorul l-a măsurat crunt: mergi cu
mine la general. Sunt convins că ştii şi de moartea locotenentului
Tamaş, la Ciucea. Ai participat direct, l-ai pus să-şi sape groapa. E
mâna ta, briszhe maghyar, fudul şi cretin. Ofiţer, ce ofiţer, măcelar,
mai abject ca sergentul din subordinea ta. Poate nici nu-ţi dai seama ce
josnic ai ajuns tu şi armata ta. Uită-te la soldaţii mei, te judecă în
tăcere. În faţa lor eşti un vierme. Nu avem timp să vă numărăm
jafurile, omorurile, trăiţi la nivel tribal. La Beliş aţi îngropat de vii 300
de oameni, copii, femei, preoţi. Oameni nevinovaţi, fără armă în
mână. Grozavă armată condusă de bolşevicii lui Bela Kuhn. Scursură
ordinară. Omul a izbucnit, nem, nem, hadsereg jo drum. Mda, înţeleg,
armată bună să omoare civili. Şi soldaţi izolaţi. Cu noi în faţă, hm,
sunteţi o adunatură de ciomârtani.Veţi vedea cât de curând. Acum vă
223
apară, da, da, sfânta linie de demarcaţie, să-i faceţi o slujbă la
catedrala lui Mateiaş, la Budapesta. Una de veşnică pomenire, o s-o
ţinem noi, tot la Budapesta. Spre seară, trupa noastră a ajuns la
punctul de comandă. Ningea în valuri. Acasă la mine, bunica zicea că
e zăpada mieilor. Sărmanii se nasc acum, ca să-i tăiem la Paşti.
Clătina din cap cu tristeţe. Nu pot, măi băiete, să le mănânc carnea. Le
plâng ochii când îi duce la tăiat. Sunt nişte copii. Am trsărit.
Amintirile veneau în valuri. O trompetă suna stingerea. În sală era
linişte. Comandantul se plimba gânditor. Domnilor, vă felicit, nu vom
ceda. Văd şi o pasăre ungurească. Cu galoane, mda, comandă bande
de secui. Şcoală la Viena, păcat. Domnule general, ne-a informat
nemţeşte. Aşa, voluntar. Hm, să-i dăm o decoraţie, de bene merenti.
Omul s-a sacrificat. Nu-i de colea. Ungur şi gentlemen! La dracu’, nu
s-a mai văzut. Discuţia era în franceză. Ungurul nu înţelegea mare
lucru. Închidea şi deschidea ochii la unele cuvinte rămase dintr-un
manual de şcoală. Să-l facem să înţeleagă. Her ofiţir, după grade
sunteţi artilerist, nu înţeleg, de ce vă trebuiau tunuri la o
înmormântare! Sunt curios să aflu cum de aţi ajuns la astfel de lucruri.
Puteţi răspunde în germană. Auftrag, her general. Gemein her
hauptman. Ordine, da, dar sunt ordinare. Nu sunt de ţinuta unui ofiţer.
Degradează moral, uman. Sunteţi catolisch? Cred că nu mă înşel. Ia,
ia, catolisch, toată familia. Traurig, zu viel, inadmisibil şi trist.
Condiţia umană, inutil, nu cred că înţelegeţi. O să fiţi judecat pentru
crime de război. E ultimul gest pe care pot să-l fac. Pentru civili,
genocid, oameni fără apărare. Her commandant, schimb de
prizonieri… Generalul l-a privit pe deasupra. Luaţi-l. La urmă îi vom
aduna pe toţi. Acum nu avem timp. Domnilor, acum, după multe
insistenţe, avem o veste, să zicem bună. Consiliul Militar Aliat
împreună cu Consiliul Suprem al Conferinţei de la Paris au admis
mutarea liniei de demarcaţie spre vest. Strigăte de bucurie au izbucnit
peste tot. E bine şi e drept, dar nu am terminat. Nu e chiar ce am vrut
224
noi, dar e un pas bun. Limita, hm, s-a mutat pe linia ferată Satu Mare-
Oradea- Arad. Ne vom putea mişca repede pe o zona întinsă, dar… s-a
făcut linişte, dar nu vom putea intra cu trupele în aceste oraşe. Pe o
distanţă de 5 km va fi zonă neutră. Domnule general, nu se poate, la
dracu’, cine controlează zona neutră? Strigăte de nemulţumire erau
peste tot. Domnilor, ştiu, nu e bine, ne dă cu linguriţa. Mai avem de
chinuit, dar suntem aproape. Controlul va fi făcut de la
Comandamentul Aliat de la Salonic. La Budapesta, la guvernul
Karolyi, se află colonelul Vyx care va prezenta hotărârea de retragere
a trupelor ungare pe linia fixată. Ştiu, dar oricum, asta nu e bine.
Ungurii nu vor executa imediat, vor face jocuri murdare. Nu am
încredere în Karolyi, simulează democraţia, nu o întelege, e un
aristocrat învăţat cu jocuri de saloane. Cochetează cu toate partidele,
inclusiv cu bolşevicii lui Bela Kuhn. E slab, duplicitar. E în stare de
orice. La dracu’, va protesta că linia impusă loveşte în interesele
Ungariei. Domnule general, e o porcărie, nu se poate. Ştiu, ne
consolidăm poziţiile imediat, aşteptăm informaţii. Vom lua legătura cu
papa Berthelot, e singurul în care avem încredere. Suntem în
primăvară, mâine soarele şi pământul vin în cumpănă, e echinocţiul.
Noaptea egală cu ziua. Vin berzele. Toată oştirea era cu gândul acasă.
Suflete pline de nostalgie. Domnule general, un ofiţer de-al nostru,
basarabean, sosit de la Hotin, cere să vă vadă. Pare a fi ceva important.
Ceva în legătură cu Kievul. Hm, acolo se duc lupte grele cu bolşevicii.
Ceva se întâmplă. Domnule general, vă solicit să rămână şi domn
maior. Ne cunoaştem de la atacurile de noapte de la Tiraspol. I-am
scărmănat bine pe bolşevici. La podul de pe Nistru, l-am scăpat printre
degete pe gaspadin Strelnikov. La dracu’, parcă era o fantomă. Înţeleg,
după cum văd, încă nu a murit garda veche. E în frunte şi acum. Nu, şi
nici nu ne-au uitat. Hm, ne iubesc, le-am căzut dragi. S-ar putea să ne
trimită şi o scrisoare. Domnule general, dacă n-aş şti, aş zice că sunteţi
un mare ghicitor, ba chiar un cititor în stele. E vorba chiar de
225
bolşevici, acum din două părţi. Deci la Budapesta… Da, acolo puterea
au luat-o comuniştii. Ungaria este declarată Republică sovietică. Era
de aşteptat, felsege Karolyi a spălat putina. Dacă nu mă înşel, a dat
guvernul la social democraţi. Da, dar ăştia sunt numai de formă, nişte
fantoşe. Au la preşedinţie un komilveş, un zidar, Garbai, un om greu
de ghicit, se ştie că bea zdravăn. Acolo, puterea o are o singură mână,
ministrul de externe, Bela Kun. Da, lucrurile aşa stau. Suntem în
pericol şi la apus, dar şi în răsărit. Bande înarmate de bolşevici au
atacat de mai multe ori graniţa de pe Nistru. Îşi fac de cap. I-am
respins cu pierderi grele, dar primesc mereu întăriri din Ucraina.
Generalul Denikin e într-o situaţie grea. Este atacat acum nu numai de
armatele lui Troţki, ci şi de trupele lui Mahno. Un dobitoc, la urmă îl
lichidează bolşevicii. Acum au dat la pace pe seama ucrainienilor şi
chiar a noastră. Gaspadin Racovski are promisiunea că după ce îl
zdrobesc pe Denikin poate să atace direct România. Mda, era de
aşteptat. Trebuie să acţionăm aici cât mai repede. Aşa este, de asta am
şi venit direct la comanda dumneavoastră. Un ofiţer alb, din armata lui
Drozdenko, infiltrat la Kiev, a pus mâna pe o copie a unei telegrame de
la Moscova. Velikie Lenina a felicitat, cu entuziasm, guvernul instalat la
Budapesta, personal pe Bela Kun. Îl asigură de tot sprijinul. Bani şi
comisari pentru organizarea unei armate puternice. S-ar putea să-l
reîntâlnim dincolo de Tisa pe amicul nostru Strelnikov. Dacă nu l-au
împuşcat bolşevicii lui, cu siguranţă o să-l vedem la ochi.
Comandantul era pe gânduri, generalul Drozdenko, un brav până la
capăt. Nu ne-a uitat. Ştie să-şi plătească datoriile. S-a întors şi l-a
îmbrăţişat pe maiorul basarabean. E o veste mare, avem dovezi sigure
că Moscova pune la cale un plan să ne încercuiască. Da, aşa este, vor
să ne atace prin Bucovina şi Galiţia. Front comun cu bolşevicii lui
Bela Kun. Înţeleg, vor ataca şi pe cehi ca să nu putem face legătura cu
ei. Doi iepuri dintr-o lovitură. Au mai încercat, n-o să le meargă. Îi
cunoaştem. Trist este că bani au, tezaurul nostru se află la ei. Da, l-au
226
folosit împotriva noastră şi în Basarabia, dar le-am dat şi noi o lovitură
cu lăzile de aur furate de la banca cea mare din Kiev. Erau turbaţi şi
Troţki şi mister Racovski. Hoţii cei mari strigau la alţi hoţi. Uitase ce
furase de la noi. Hm, le-am dat o lecţie. Se credeau şi se cred
intangibili. Tocmai de aceea, domnule maior, nu trebuie să vă explic
nimic. Ştiţi, nici o informaţie nu trebuie să ajungă la nimeni. Nici la
Bucureşti, Brătianu nu e în ţară. Acţionăm şi după aceia, dăm ştirea.
Am înţeles, să trăiţi, urmărim, prin omul nostru, manevrele de la Kiev
şi Moscova. Generalul îşi apăsă ceafa cu mâna. Semn de concentrare
mare. E treabă importantă, foarte importantă. Hm, urmărim
telegramele şi în special cea care urmează. Trebuie să punem mâna pe
bani neapărat. Domnule general, ajutorul va fi mare, se bănuieşte,
după o însemnare pe colţul telegramei, ceva cifrat, ar fi vorba de vreo
5 milioane ruble aur. Maiorul nostru a tresărit. Cicatricea care-i tăia
faţa zvâcnea ca o vietate. Domnule general, sunt sigur că îşi vor lua
măsuri de siguranţă. Vor trimite mai întâi emisari către Budapesta.
Tren special şi cu trupe. În mod sigur, tren blindat. Specialitatea
bolşevicilor… Doamne, un atac de noapte, sau în zori de zi, ca atunci
cu Strelnikov. Ce lovitură le-am da, ar urla de furie, ar înnebuni
tavarisce Lenina. Cei trei ofiţeri se uitau unul la altul. Au stat aşa
câteva minute. Hm, am mai făcut treburi din astea, nu mă îndoiesc o
clipă, domnule maior. Avem ştirea, avem oamenii. Nu e greu să le
atacăm trenul, dar, la dracu’, operaţiunea va fi mai mult decât secretă.
Bani mulţi, s-ar putea să nu nimerim trenul şi atunci ne-am
desconspira. Ar fi foarte grav. Să vedem, ofiţerul nostru ne va spune
când e posibil. Adică, dacă va putea afla trenul. S-ar putea să
folosească trucuri de ale lor - trenuri momeală, trenuri marfă. Sau mai
grav taceanka tătucului Mahno. Nu, nu cred că riscă. Tot un tren, două
blindate. În faţă unul de marfă. E posibil, au mai făcut treburi din
astea, dar pot folosi şi curieri în trenuri de persoane. Bolşevicii sunt
fraţi cu iadul. Domnilor, e mult şi ce ştim. Vom găsi soluţii. Nu putem
227
pune mâna pe bani în timpul transferului, atunci vom lovi Budapesta
şi punem mâna şi pe renegatul ăsta de Bela Kun. Bine ar fi să-l luăm
noaptea din culcuş. Ne-am salva mulţi oşteni şi oameni nevinovaţi.
Tăcerea s-a lăsat ca o pasăre grea. Din nou bolşevicii, hm, acum
vorbesc ungureşte. Mda, o vizită n-ar strica la gaspadin Cohen, alias
Bela Kun. În noapte, la Budapesta, în somptuosul palat princiar unde
au locuit, în luna de miere, împăratul Franz Joseph cu inegalabila
Regina Sissyi, stăteau, în jurul unei mese de mahon, doi indivizi.
Aveau figuri de conspiratori. Învârteau în mână o bucată de hârtie.
Prezindentul Garbai, ca muşcat de şarpe, i-a dat-o repede înapoi. La
mine nu citesc. Eu am palmele mele. Dumneata eşti cu acele, cu
hirlap. Baci Şandor, asta să nu o mai spui la nimeni. Dumneata eşti
clasa muncitoare, nu eşti burjui-polgar, nu exploatezi munca nimănui.
Eşti om cinstit şi trăieşti din sudoarea frunţii. Palmele dumitale,
bătătorite, sunt mai mari decât orice emblemă. Şi apoi acum suntem la
putere, nu dăm socoteală la înfumuraţii ăştia de aristocraţi. Ne folosim
de ei acum, apoi le dăm un picior în fund. Asta ne învaţă katalmas
Lenina de la Kremlin. Uite, ne folosim şi de arogantul ăsta de Miklos
Horty. E fudul ca un păun, dar pe lângă el are o armată mare de
naţionalişti. La dracu’, că e reacţionar. Zidarul Garbai şi-a frecat
îndelung mâinile noduroase. Şi-a aplecat privirea în pământ. Eu asta
am auzit, asta spun. Vine de la austrieci. A fost comandir pe vapoare.
Nu a făcut la el mare brânză. E numai plin de tinichele. Se învârte pe
lângă ăsta cu corona, Carol, care zice că e Împărat. Nu ne trăbuie. Hm,
baci Şandor, vezi că ştii, faci politică. Nici nouă nu ne trăbuie din ăştia
cu koszoru, s-a dus vremea lor. Nu ne trăbuie nici Horty. Nouă,
singurul prieten ne este numai Vladimir Ilici Lenin. Uite, el, în
telegrama asta, zice că ne dă banii să facem revoluţie. Fără sprijinul
lui direct, noi nu ne declarăm Republica sovietică, exact ca la ei. Are
gânduri mari, se sprijină pe noi ca să facem soviete la slovaci, la cehi
şi mai ales la olahi. Dacă dăm cu ăştia de pământ, ceilalaţi vin de la
228
sine. Sandori baci, noi între noi trebuie să fim deschişi. Nu încap
ascunzişuri. La dracu’, şi eu, ca şi Horty ăsta, ne-am născut în
Transilvania, cam prin acelaşi judeţ. Lui îi zicea Hortolan, un renegat.
Ăsta-i ghinionul olahilor. Oamenii de valoare pleacă de la ei. Garbai,
de la locul lui, l-a privit pe sub sprâncene. Hm, ăsta se joacă cu mine.
O face pe-a peţitorul. Bela cam ştia ce gândeşte cel din faţa lui. Da, eu
sunt născut într-o comună, Nimejea, cu români, saşi, secui, evrei. Pe
tatăl meu îl chema Cohen, negustor evreu. Mama, unguroaică. Eram
singurul copil. Da, da, voiau să mă facă tot negustor. Trebuia şcoală,
am cam fugit de acolo. Mă băteam cu toţi copiii. Răspundeam urât la
profesori. Ziceau că sunt futo bolund. M-au mutat cu şcoală la Gherla.
Un oraş ceva mai de soi. Cetate mare, o închisoare de te lua groaza,
garnizoană de honvezi, biserici mari, două licee. Şi unul de fete.
Stăteam în gazdă la un armean, negustor de covoare şi sticlărie. Planul
era clar, să ies comerciant. N-a mers. Nu mai zic că armenii ăştia,
unde făceam şi ucenicie, erau catolici. Da ce catolici, mai dihai decât
papa. La început nu le-am spus că sunt evreu. M-au crezut ungur.
Aveau şi fete de măritat. Mă luau cu ei la slujbă. Un râs puternic l-a
cuprins pe ungurul evreu. Auzi, să fiu la Gherla catolic, cu jurământ şi
tunsoare în cap! Garbai nu se distra de loc. Bela trecu peste asta. Îl
considera un tâmpit. Nu conta. Avea un scop. A mers înainte. Ei, n-am
stat mult. M-au dat afară de la şcoală. Făceam scandaluri. Nici bani nu
mai primeam. Ai mei erau sătui de mine. Am plecat la Cluj. Aveam
ceva talent la scris. Am intrat la un ziar, da ce ziar, îmi plăcea, era de
scandal. M-au mirosit bine, urmăream persoane cu bani şi cu femei,
mai pe dinafară. Ameninţam că dau ştirea la ziar. Îi storceam de bani.
Metodă capitalistă, şi ei storceau pe alţii. A mers un timp. Nu-mi
plăcea nedreptatea. L-a privit din nou pe Garbai. Îl fierbea. Omul
stătea cu mâinile grele pe genunchi. Se uita în jur. Tovarăşe Kun, stăm
aici şi e trecut de miezul nopţii. Mă ierţi, baci Sandor, am uitat, stăm
în palatul ăsta şi ni se usucă gâtul. S-a sculat şi s-a îndreptat spre un
229
dulap sculptat în nervuri vişinii, cu stema imperială. A scos două sticle
cu gât răsfirat, în culoare verde. De sus în jos se vedeau vinişoare
roşii. Parcă erau nişte păianjeni. Omul a icnit, a vrut să zică ceva. Hm,
să nu fie, no, parfumat. Eu nu sunt feleseg. Cei doi, din nou, se
priveau. Nu erau din acelaşi material, dar erau unde erau. Nici prin vis
nu au gândit că vor sta pe scaune cu stema imperială. Ia vezi, pista
baci, e marfă adusă de Karolyi al nostru. E din Transilvania, palinca
de la Zalău. A uitat-o, nu a mai avut timp să o ia. Şeful bolşevicilor şi-
a turnat într-un pahar de cristal cu monogramă aurie. L-a ridicat în sus,
la lumina candelabrului cu lumânări albe. E argint curat. Kolovesi
Sandor a tras câteva gâturi zdravene direct din glaja. Nu-l interesa că
era sticlă de Murano. S-a uitat pe sub sprâncene. A mormăit, al
dracului grof, mă mir cum de a fugit! Nu, pista baci, nu a fugit, şi-a
luat grosul cel mare. L-am lăsat. Ne-a ajutat să ajungem aici. Ehei,
declaraţia lui că nu poate accepta divizarea şi ciuntirea Ungariei
strămoşeşti e un cuţit în inimă. Transilvania face parte din patria
unită. Karolyi nu accepta linia de demarcaţie nici pe Mureş. A
protestat la consilierul francez de la Budapesta. A arătat că are un pact
semnat cu generalul Francet d’Eseperey la Belgrad. Da, da, a protestat
şi a dat la ziare. Mare putere au ziarele, mai mult decât diviziile lui
Horty. Presa, pista baci, e mai puternică şi decât toţi miniştrii.
Uitându-se în zare, şi-a mai turnat un pahar de palincă. A început să se
plimbe în jurul mesei. Rubaşca kakie şi mai ales boneta cu stea roşie,
sângerie, scânteiau în limina sfeşnicului cu lumânări. După un timp s-
a oprit. Mare noroc cu războiul. La Cluj am avut nişte procese. Mda,
de calomnie. M-au arestat, era să mă închidă. M-am înscris voluntar.
M-au felicitat că am răspuns la chemarea patriei. Am plecat direct în
Galiţia, cu primele unităţi. Eram la infanterie, cu grad de subofiţer.
Aveam în hârtii şi o şcoală terminată. Ştiam să vorbesc soldaţilor. Am
luat parte la lupte grele. Eram în frunte. Am fost rănit şi avansat
repede la grad de ofiţer. Nu ştiu cum să zic, dar eram mai bun decât
230
mulţi cu şcoală la Viena. Mă iubeau soldaţii. Şi-a mai turnat un pahar
de tărie. I-a făcut semn şi lui Garbai. Apoi la mine terminat. Ha ha, e
bine, eşti tare, îmi place să beau cu oameni care nu se îmbată ca
muierile. S-a întors la dulap. Ceasul cu pendulă de la uşă arăta că
trecuse de mult de miezul nopţii. A mai scos două sticle. Hm, într-o zi,
la un atac greu al ruşilor, am căzut prizonier. Omul cu mâini
butucănoase trăgea din sticlă. S-a uitat din nou la comisar. Şi nu te-o
puşcat? În sinea lui, evreul Cohen, om inteligent, zâmbea subţire. Ştia
că e pe drumul cel bun. Nu, nu, Sandor baci, am ajuns mare. Omul l-a
măsurat din nou. Păi cum, la mine bătut zdravăn, până când fugit la
nemţi. Ei, nu ştiu la ce ruşi ai căzut. Pe mine m-a dus într-un lagăr
mare de prizonieri, la Tomsk, Siberia. Erau acolo unguri, austrieci,
nemţi, ba chiar şi români din Transilvania. Comandirul lor de acolo
m-a văzut că ştiu să vorbesc la soldaţi. Am prins din zbor unde eram şi
ce trebuia să spun. Eram mai bolşevic decât mulţi de ai lor. Hm, dacă
eram un elev cuminte, muream ca un prost. Am pus mâna pe broşurile
lui Lenin. Le-am citit repede. Ştiam şi ruseşte. Tot presa, săraca…
Ţineam cuvântări şi scriam articole ca să le citească soldaţii. Am fost
pus şef de lagăr, mâna dreaptă a comandirului. Totu-i să ştii să prinzi
pasărea din zbor. În 1917 am fost chemat la Moscova, la secţia de
propagandă pentru unguri şi austrieci. Am stat de vorbă cu Lenin.
Zidarul Garbai a mai tras un gât puternic din glajă. S-a uitat lung. No,
e mare lucru ce s-a întâmplat. Şi ce a zis el, cum vorbeşte despre noi,
ungurii? Ne are de bine, ştie cine suntem şi ce facem aici? No, atunci
nu eram unde suntem. Şi ei erau la început. Nu vorbea de unguri, el
vorbea de clasa muncitoare, de proletariat, de revoluţia mondială.
Zicea că toţi muncitorii să ne unim, aşa cum a zis Karl Marx. Hm, da,
de asta parcă am auzit când am fost la un club aici, la Budapesta. Mi-o
zis că e zsido ferfi, volt, nu-i de-al nostru. Comisarul Kun l-a privit
pieziş. S-a făcut că nu a înţeles. A tuşit şi s-a mai plimbat puţin în
jurul mesei. Sandor baci, e neamţ şi a stat mult în Anglia. A văzut
231
multe fabrici şi cum trăiesc muncitorii. A înţeles cum se îmbogăţesc
fabricanţii din munca noastră, a muncitorilor. Garbai s-a uitat la
mâinile lui şi a tuşit într-o parte. Apoi no, ce o muncit el acolo…!?
Apoi munca este de mai multe feluri. Nu numai cu palmele. A scris o
carte mare, un fel de biblie, se numeşte Capitalul. Burjuii o citesc, dar
fug de ea ca dracu’ de tămâie. O băgat frica în ei. I-o dat pe faţă cum
fură. Ştie toată lumea. La ei, acolo, au interzis-o, au pus-o şi pe foc.
Nu mai contează că este evreu, acum este părintele nostru. Ştim ce
avem de făcut. Şi Vladimir Ilici a studiat ce a scris Marx. Carte de
căpătâi. A văzut ce e la el, în Rusia şi a făcut Revoluţia. Învăţătura e
de mare folos. Pentru noi velikie Lenina a scris o carte, un abecedar,
Cum să facem o revoluţie, în fiecare ţară. Apoi no, aş vrea să mi-o dai
şi mie, dar pe ungureşte. Îs mai greu de cap. Nu e vorba de asta,
revoluţie am şi început să facem. Ne trebuie o armată a noastră,
armata bolşevică. Trebuie să luptăm cu arma în mână. Ştiu că te
pricepi. Dar banii sunt totul, să cupărăm arme, tunuri, cai. Apoi no,
dacă a zis Lenin că ne dă, atunci ne dă. Restul, luăm noi şi de la
ăştilalţi. Aşa da, asta e lupta de clasă. Nu mai trebuie altceva. Fiecare
în felul lui a mai gustat din rachie. Hm, acolo, la Moscova, am văzut
mai multe. Lângă Lenin, da, lângă el, cei cu care pune totul la cale:
Zinoviev, Zaiţev, Buharin, Troţki, toţi sunt evrei. La fel unul din
România, Racovski, tot evreu, duşman de moarte al românilor. O să
avem nevoie de el. Ei din răsărit, noi de aici, dăm de pământ cu toţi
olahii. Nu numai din Transilvania, ci şi cu cei de la Bucureşti. No, văd
că planul e mare, isteni- bosomega. O să joc un ceardaş pe boaşele lor.
No, aşe… Bela Kun a rămas descumpănit. Îl ştia un dobitoc, la dracu’,
e plin de ură, iredentist sadea. E şi viclean. Hm, trebuie atenţie, e
periculos. Ne urăşte şi pe noi, evreii. Mda, la momentul potrivit, un
picior în fund. Acum să schimbăm discuţia. Să-l pun la treabă pe
szarvasmarha ăsta. Ei, Sandor baci, acum avem telegrama de la
Moscova. Trebuie să urmărim în cel mai mare secret venirea banilor.
232
Nu trebuie să ştie nimeni din
Comitet, chiar dacă trei sferturi
din ei sunt evrei. Au venit primii
la revoluţie, ca şi în Rusia. Aici e
vorba de milioane de franci aur.
Un singur cuvânt şi… Bela îl
spiona pe kolovesi cu privirile pe
sub pleoape. Omul îşi muncea
mâinile. Apoi, pe mine să nu mă
pui la socoteală, am zis de la
început. Nu se poate, Sandor baci,
eşti preşedintele Sovietelor. O să
avem hârtii de semnat. Le punem
în casa de fier. Mda, e treabă grea,
e mare secret. Suntem doi,
răspundere la fel. Şi cum să-ţi
spun, la Moscova nu tot comitetul
revoluţionar vrea să ne dea banii. Apoi nu cred asta. Cum, trec peste
cuvântul lui Lenin, nu se poate. Cei doi stăteau unul în faţa altuia şi nu
scoteau un cuvânt. Ei, asta e tot secret, nu ştiu dacă ai auzit că în
biroul politic este şi tovarăşul Stalin. No, şi ce, e mai mare ca
Vladimir Lenin, de unde, cum să fie! Nu e mai mare ca funcţie, dar el
trage multe sfori. Are la mână toate actele, dosarele. Are şi oameni de-
ai lui care sunt în jurul lui Lenin. Adică cum, spionează?! Da, cam aşa
ceva. Are acum de partea lui pe unul Dzerjinski, şef la poliţie, la
spioni. Şi noi trebuie să ne organizăm la fel. Avem mulţi duşmani.
Apoi io, nu-i văd. Păi tocmai aici e pericolul, că nu-i vedem. Lucrează
din umbră. Cei doi s-au oprit. Se priveau şi nu scoteau o vorbă. Se
măsurau. Doi vulpoi, unul şcolit pe unde a fost, celălalt hârşit în
viclenia vieţii. Pe dedesubt circula şi un curent de lăcomie. Le sticleau
ochii când pomeneau de acele milioane care trebuiau să le vină
233
pleaşcă. În sine, mârâiau ca doi câini la ciolanul cel mare. Hmm, şi din
tăcere a ieşit zidarul. Şi Stalin acesta, ce are cu noi, vrea să pună el
mâna pe bani? Ei, baci Sandor, acum vii de acasă, vezi că ştii, e
politica la mijloc. Da, Stalin vrea să ia banii la el, să zică că ne ajută el
şi nu Lenin. Apoi io, nu am încredere în aşe om. Sunt eu zidar, dar
ăsta vrea să-i ia locul. Şi apoi nu ne dă toţi banii. Aşa-i, bravo, dar nici
noi nu suntem proşti. Uite, telegrama e iscălită de Lenin. Cred că
Stalin nu ştie exact ce-i cu ea, adică unde se află. Hm, ar fi bine. Păi,
vezi, Lenin e om intelegent, nu a trimis telegrama pe drumul ştiut. A
trimis-o la noi prin Kiev, Ucraina. No, e bine, bine. Şi acum…!?
Acum, baci Sandor, am eu un om pe care deja l-am trimis înainte, la
Kiev. Cred că banii pe acolo vin. Facem legătura cu trenul care vine
către noi, tot prin Ucraina şi Galiţia. Trebuie să trecem şi printre
csehno. Hm, la dracu’, ăştia sunt cu olahii. Păi, ai văzut, facem în
Slovacia republică socialistă. Aici sunt mulţi care ţin cu bolşevicii.
Apoi lovim în armata cehilor cu ajutor de la Kremlin. Le tăiem orice
legătură cu românii. Numai să nu ne-o ia ăştia, olahii înainte, că sunt
foarte szemely. Am avut de-a face cu ei. Ce mai, feleşeg la mine e din
neam de romano. E iute la minte, mă cam poartă pe degete. Evreul
bolşevic a zâmbit subţire. Nu-i bai, baci Sandor, şi la mine am
cunoscut ferj şi feleşeg romano. Ne putem înţelege, dar Erdely e
numai al nostru. Aşe, dar ei, romano, de ce sunt atât de mulţi acolo?
La mine nu pricep. Nu-i nevoie, noi am condus acolo, adică grofii, şi
ăştia nu se lasă. Sunt acum la Paris. Fără să vrea, cimpanzeii şi
patkany ăştia ne ajută pe noi. Da, da, pe noi bolşevicii, ne vor da şi
bani. Vor Ungaria Mare. No, nu-i prea văd, sunt prea fosveni- fukar.
Am fost la unul pe moşie, cântărea şi punea la datorie şi gozura de la
fasole. I-am dat câţiva pumni buni. A pus slugile să mă prindă. I-am
culcat pe toţi la pământ cu un par de salcâm. La mine feleseg romano,
care megmunkal la grof, i-a bătut nevasta care sărit la mine cu pumnii
şi picioarele. N-a tras-o de cap, cum fac muierile. La urmă, i-a dat o
234
tăvăleală cu mănunchi de urzica. Ţipa ca gura de şarpe. Grozav nevast
ai, baci Sandor. Da, e romano, e din Colosvar. Cei doi râdeau şi
trăgeau zdravăn la rachie. Eu zic să o aduci la noi, facem bolşevic. La
armata lui Troţki sunt multe femei care luptă în Armata roşie. Ba, şi la
Mahno. Ei, de ast îmi place. Nu ţine cont de vezeteş, nu ia în seamă la
ei. Baci Sandor, nu e bine, anarhia duce la război civil. Nu se poate să
facă fiecare de capul lui. Ba, omul care rabdă trebe să dea cu stăpân de
pământ. Eu aşa făcut la grof, şi a fost bine. A fost grof explotator, nu
muncit cu palmele. Bela Kun s-a mai răsucit pe călcâie de câteva ori.
Vezi, baci, Mahno ăsta nu ţine cu statul, nici cu statul bolşevic. Nici
nu vrea muncă, se bazează numai pe furt şi jaf. Se crede mai mare ca
Lenin. Asta nu e bine, e rablas. Trebuie puşcat la el. Da, aşa trebe, ia
ţăranii de la câmp, le dă puşca în mână şi-i face bandiţi. Nu mai
lucrează nimeni ogoarele. La dracu’cu el, să vedem acum ce facem cu
banii de la… Banii promişi de Vladimir Ilici Lenina sunt siguri. Cum
am spus, baci Sandor, e greu până când ajung aici. Oricum, ajung, dar
până atunci noi tragem de timp şi ne înarmăm oamenii noştri şi mai
ales secuii. Cuvântul de ordine: teroare peste tot unde sunt olahi.
Avem gărzile noastre. No, că ştiu, treabă bună fac cei din
detaşamentul lui Apaty Istvan. La început nu a fost chiar cu noi.
Acum cei de unde a plecat el cu secuii lui l-au poreclit postavul roşu.
Adică toţi îl folosesc unde vor. Execută orice ordin venit de la
bolşevici. Hm, dar cel mai bun e grupul Lenin fluk-băieţii lui Lenin.
Pe ruseşte se zice rebiata za Lenina. Au omorât în satul Beliş peste
300 de olahi. Groapa şi pământ peste ei. În zadar se zvârcoleau şi
ţipau. Nici o îndurare. I-au luat ca din oală. Cei doi renegaţi trăgeau la
măsea şi râdeau că ola, olah, vine de la ola valahilor. Aaa, acolo e
comandant Josef Csemy. Eu l-am format ca bolşevic. Nici nu am
crezut să iasă aşa ceva dintr-un secui cam greu de cap. Masele au
învăţat că sunt o forţă…fac revoluţia proletară. Ehei, baci Sandor,
înainte ne tratau de sus domnii ofiţeri de la cazarma Franz Joseph. Ba,
235
pe la început m-au scos afară. Mi-au zis că încalc regulamentele
militare. Da, da, mulţi au trecut la Miklos Horty. Acum ăştia zic că
sunt o armată naţională. Stau la pândă. Vor Ungaria unită, dar n-au
fost în stare de nimic. Noi, bolşevicii, am acţionat repede, am atras
soldaţii de partea noastră. Am învăţat mult de la tactica lui Vladimir
Ilici Lenin. Încetul au trecut de partea noastră şi mulţi ofiţeri. Noi am
început războiul, noi am format unităţi mari. La început eram o armată
de 15.000 de oameni. Acum avem peste 120.000 de soldaţi. Nu mai
zic de divizia de secui. Ha, ha, avem şi ofiţeri austrieci şi chiar câţiva
nemţi. O să avem şi mai mulţi. În Germania, pe străzi flutură steagul
roşu. Începe revoluţia mondială. Lenin ştie, el a pus totul la cale.
Koloveşi Garbai a tuşit şi scuipat zdravăn. Nu te supăra, dar ăsta e
obicei de muncitor la zidărie. N-ai ce face. Da, e al dracului neamţ, el
l-a dus pe Lenin în Rusia, no, parcă aşa am auzit. E amuzant, dar e
adevărat. Un general de-al lor, Ludendorf, i-a pus tren închis la
dispoziţie, l-a trecut printre armatele germane. Îl păzeau soldaţii
germani. L-a dus în Rusia să dea jos ţarul. I-au dat lui Lenin mulţi
ofiţeri nemţi cu experienţă. Ăştia conduc multe unităţi militare. I-au
dat şi bani. La urmă, au încheiat pace cu bolşevicii. Mda, am auzit că
mai mult pe seama Ucrainiei lui ăla, Petliura. Baci Sandor, Lenin e un
mare politician, a dat cu o mână şi va lua cu două, trei, ba, chiar patru.
Nemţii au pierdut războiul ca şi tâmpiţii de la noi. Nişte trădători, nişte
vânduţi. Au fost primii care au capitulat. Ei, am auzit că la fel au făcut
şi ăştia - bulgarii, turcii. La masă cu prostănacii ăstia. I-am avut aliaţi,
mai mult ne-au încurcat. Las’ că nici ostrak nu a făcut mult parale.
Împărat la ei, cacanar. Umbla după muieri şi la mă-sa, mai vrea şi tron
la Ungaria. Bela nostru râdea pe înfundate şi zicea în sinea lui că e
bine. Da, da, o să ia tron la noi când o să zboare coteţul cu tot cu porc.
Ha, ha, bine ai zis, dacă vine la noi, îl băgam ca porc de tăiat. Nu cred
că vine, nu prea are armată. Omul zidar clătina din cap, da ăst Horty
nu vine el cu armata să-l ajute. Ce zici? Mă cam tem de boanghina
236
asta afuristă. Nu vine şi nici nu ridică un deget pentru Carol ăsta. Nu,
nu, her Horty vrea el să comande Ungaria. Cu toate că ne priveşte de
sus, i-am prins mişcarea. Hm, i-am luat-o şi înainte, Sandor baci. I-am
îmbrobodit şi pe cei de la Paris. Ai văzut, am declarat că noi
respectăm drepturile românilor, respectăm linia de demarcaţie. Noi ne
apărăm de armata română care ne atacă. Ha, ha, he, he, eşti mare
elelmes, le-ai pus polaria pe cap. Şi încă cum, mâine soseşte la noi, la
Budapesta, generalul Smuts. E trimis direct de Consiliul Aliat să
trateze linia neutră dintre noi şi români. Ăsta nu ştie nimic ce este
aici, e de prin Africa de Sud. No, bine că nu-i mai de departe! Hei,
baci Sandor, te pricepi, te pricepi la oleacă de politică. Aşa-i, şi încă
mai e ceva. Vine ăsta la noi, ne recunoaşte implicit, adică fără să vrea,
guvernul nostru bolşevic... Telegrafiem la Moscova. E un mare
succes. Lenin cred că de pe acum îşi freacă palmele. E normal,
capitalişti tâmpiţi, se cred mai deştepţi ca noi, bolşevicii. Omul clătina
iar din cap, cred că românii nu vor fi de acord. Asta înseamnă
tărăgănare. Nu cred că vor sta mult să se uite la noi. Şi nici la cei care
l-au trimis pe ăsta, de la dracu’, de unde vine. Ne vor ataca, cu
siguranţă. Da, ne vor ataca, dar o să le-o luăm noi înainte. Băgăm în
faţă divizia secuilor. Câştigăm timp şi la dracu’, ăştia de abia aşteaptă
să intre peste olahi. Sunt nişte tâmpiţi, mâncători de slană, dar avem
nevoie de ei. Ştii, Sandor baci, ce cred sekely ăştia, hm, cred că noi o
să le dăm Transilvania lor. Da, dar şi grofii ăştia fălcoşi vor tot Erdely,
strigă asta pe toate drumurile. Hm, aşa e, dar noi, bolşevicii, nu ne
împedicăm de ei. Dăm şi cu unii şi cu alţii de pământ. Armata Roşie
care ne vine în ajutor, cât de curând, ne va ajuta să facem aşa cum am
proclamat, Ungaria Sovietică. Sovietele, aşa cum a spus velikie
Lenina, nu împarte puterea cu nimeni. Aşe, aşe, e bine. Bela Kun avea
privirea dusă departe, trăia clipe de extaz. Cu Lenin vom împărţi toată
România burgheză. Ei, cu armata lor, vor ataca şi din nord şi din
răsărit. Basarabia şi tot regatul olahilor vor trece la Rusia Sovietică.
237
Transilvania, Crisana, Banatul, vor face parte din Ungaria Sovietică.
Şi nu ne oprim aici, vom cuprinde şi Slovacia Sovietică. Cehia vine de
la sine. No, tote o să vină la noi, mai mari decât ostracii perciunatului
de Franz Jozeph! În noapte, în acea sală cu iz imperial, doi şobolani cu
rubaşcă pe ei împărţeau Europa. Era posibil. Lenin vedea deja o
Germania Sovietică. În Berlin, muncitorii şi agitatorii bolşevici
ocupaseră străzile. Totul se clătina. Baci Sandor, noi reuşim, e vremea
bolşevicilor. Burjuii sunt tâmpiţi, dorm în osânză, nici copii nu ştiu să
facă. N-au vînă. Adică sunt bolunzi şi moleşiţi. E bine, e bine, noi o
să-i călărim. Şi la feleşeg la fel. Ha, ha, deabia aştept să dau iama prin
fraulenele din Viena. Nu mă tem nici de cele din Praga. Da, baci,
mergem şi la Pojony. Îmi place că te-ai înviorat. Arăţi verde, duci într-o
mână două feleşege. Ba şi trei la nevoie. Da, da, aşa o să facem. Avem
de unde alege. Nu mai zicem de Erdeley. Sunt multe faine pe acolo.
Da, da, ştiu de la feleşeg al meu. Noi, bolşevicii, trebuie să avem copii
mulţi. O armată nouă care n-a mai fost pe lume. Asta face Lenin
acum. Mind gyermek fără părinţi, luat la el şi educat în colonii de
muncă. Nu înţeleg la mine, luat şi copii de burjui, ăştia sunt pui de
năpârcă. Baci Sandor, mai ales pe ăştia şi pe cei de la ofiţeri albi, luat
pe toti. Face oameni noi. O să-i pună să puşte chiar la părinţii lor.
Ungurul greoi s-a ridicat brusc în picioare. A tras cu năduf din glaja şi
a înjurat admirativ. Ăsta ember, ştie ce face. Nu se încurcă în fleacuri.
O să-i jugănească pe toţi burjuii. Îi ia noaptea din somn şi puşcat la ei.
Da, asta-i Revoluţia bolşevică, nu cele trâmbiţate de burghezie. Da,
marele Lenin îi mătura pe toţi. O să ajungă şi în America să dea cu ei
de pământ. Bela s-a rotit şi pocnit din degete ca la ceardaş. Nimic nu-l
opreşte. E genial, l-am văzut, am vorbit cu el. Secretul, baci Sandor,
este că el ştie slăbiciunea burgheziei. Ha, ha, ăştia, ca tâmpiţii, cred în
democraţie. Vor alegeri libere, parlament, da, da, basme, aiureli,
tâmpenii. Bolşevicii nu întreabă, n-au timp, pun mâna pe putere cu
forţa. Când burjuiul îşi dă seama, e târziu, bagă degetul în gură. Aşa
238
facem şi noi. Urmăm repede calea lui Lenin. Nu admitem nici un
Horty, nici cozor de ostrac. Au întârziat, noi am pus mâna pe putere.
Singura problemă, aşa cum zic bolşevicii, este să-i zdrobim repede pe
români. Ăştia sunt pericolul cel mare. Sunt în faţa noastră, au armata
călită în luptele cu nemţii. Baci, trebuie să recunoaştem adevărul, chiar
dacă nu ne convine. La dracu’, la mă-sa, cu ăştia. Ba mai mult, în
Basarabia au reuşit să se bată cu armatele lui Troţki. Un tâmpit, a
trimis acolo nişte aventurieri ca Racovski şi Kotovski. O adunatură
scoasă de prin puşcării. I-au bătut de le-au mers fulgii. I-au zvârlit
dincolo de Nistru. Ba, io auzit că a trecut şi dincolo şi bătut pe toţi la
Tiraspol. Ungurul evreu a tresărit. La mă-sa, ăsta se face că nu ştie şi
uite cum te pocneşte. Adică, bolşevicii o mai iau şi pe spinare. Hm, nu
sunt chiar aşa de grozavi. Se îndoieşte dobitocul, mai ales de mine.
Mda, copita animalului venită din spate… Să luăm aminte, la urmă o
să-i articulez câteva lovituri de o să ajungă în mă-sa, la kaliha lui de
bălegar. Acum să-i mai turnăm în glaja. Bea bine, dobitocul. Să ne
întoarcem zâmbind. Cu greu şi-a oprit furia. Acum, baci Sandor, cum
am spus, tragem de timp ca să ne înarmăm şi apoi atacăm pe olahi
dincolo de Tisa. Ăştia de la Paris sunt slabi, avem dovada cu generalul
care a venit tocmai… de la mă-sa. Am şi făcut scrisoarea şi am cerut
ca românii să se retragă pe linia Mureşului. No, e bine, dar nu-i bine.
Ei, ăştia, romano, o mai fost acolo şi trecut înainte. Da, aşa e, dar noi
îi vom izbi când nu se aşteaptă. Vom lovi şi în cehi. Pe acolo va veni
armata lui Lenin. O alta, cum am zis, va trece Nistru. Şi ăştia, romano,
vor fi prinşi ca într-un cleşte. Vor trebui să se retragă să-şi apere
Bucureştiul. No, dar ăştia care îs aliaţii lor, nu cred că vor zice da.
Baci, ţi-am mai zis, ei acolo, la Paris, n-au timp de romano, se bat să
ia prada de la nemţi. Au ochii inchişi. Capitalişti lacomi. Aşa e, dar
am auzit că acolo, în Rusia, Troţki ăsta se bate cu armata lui ăla, cum
ii zice, de la burjui... Generalul Denikin, baci Sandor, a fost tare, dar
acum cam ia bătaie. Îl atacă şi tătucul ăla, Mahno. E dat dracului, are
239
căruţa aia cu mitralieră pe ea. Se cheamă taceanka. Face prăpăd
printre soldaţii lui Denikin. Hm, păi, dacă acolo e front, e război, cum
o să ajungă din nou la Nistru. E cam greu. Bela Kun strângea din
măsele. Se abţinu din nou. Are nevoie de ştampila şi degetul lui de
cretin-preşedinte. Hârtia trebuie să ajungă repede la Paris. Avem
oamenii noştri. Trecem repede prin Austria. E debandadă peste tot.
Unde e dezordine, revoluţia noastră reuşeşte. Promitem casă, masă,
pământ şi tot ce vor. Aşa cum a spus şi făcut Vladimir Ilici. Nu dăm
de la noi, luăm de la burjui. Baci Sandor, e bine, am semnat telegrama,
ea se duce, noi suntem cei tari. Da, da, de partea noastră avem toate
bandele de secui, armata ungară şi chiar pe grofi. Toţi îi urăsc pe
olahi. Se cam tem de ei, eu aşe cred. Şi dumneata nu te temi de olahi?
Romano, romano, e farkasul cel rău, cu dinţi de o acelonto, mana,
mono… E un cântec, nu-l ştiu prea bine, l-am auzit de la feleşeg al
meu. Zice că aşe se cânta la sekely, ca să stea copiii cuminţi. Le muşcă
rău lupul olah. Ha, ha, le muşcă şi moşia… Grof fără moşie, e ţigan de
lăutărie. Baci, nu cumva... No, kici, micinaiu, nu te teme, pot încă
multe glaje. La noi, ăştia kolovesi , dimineata o corso- bogre, o cana, e
de şters gâtul de praful de caramida. Altfel, te îneci şi tuşeşti toată
ziua. Stapân dat afară. Nu mere, pierzi kereşet de la gură. No, se vede
că ăsta o face pe tâmpitul. Nu mai avem timp de conversaţii, trebe să
închidem cu asta. Ei, baci Sandor, cu dumneta trece timpul repede şi
plăcut. Orologiul din perete arată că se face ziuă. Telegrama cu vestea
cea mare o avem în seif. Fiecare avem câte o cheie. Noi ştim, noi am
stabilit, noi trebuie să controlăm banii. Nu trebuie să ajungă la alţii din
guvern. No, păi la pomană mulţi se înghesuie. Aşa-i, ai dreptate, dar
aici e vorba de revoluţia noastră şi de încrederea pe care ne-o arată
Vladimir Ilici Lenin. No, nu mai încape vorba. El ştie că trebe să
ducem război împreună. Da, un război comun, cu duşman comun. No,
şi apoi el nu ne are numai pe noi. Lovitura cea mare vrea să o dea la
nemţi. Oho, no, no, o revoluţie cu soviete dă Europa peste cap. Mai că
240
aş mere acolo. E bine, e bine, dar dacă noi pierdem aici, comuniştii de
acolo sunt înfrânţi. Noi trebuie să dăm prima lovitură. Aici e teatrul de
război. În noapte, doi conspiratori plecau mulţumiţi în sinea lor. Unul
se vedea cap al revoluţiei, omul de bază al lui Lenin. Celălalt îşi
netezea mustăţile zicând că i-a tras clapa ovreiului. No, să pună el
mâna pe toţi banii. Nu mere aşe... cu baci Sandor! Şi apoi dacă nu
mere treaba bine, eu zic că Bela al nost, va plăti toate oalele sparte. El
cu bolşevicii lui ajunge buunbak ispăşitor, ia tăvăleala mare. Şi dintr-o
parte şi din alta. Aici Horty de mult aşteapta să fie cozoroc. Dincolo,
la Lenin, dacă pierde războiul cu romano, va trebui să dea socoteală de
toate piţulile. Ha, ha, la pânda sta ăla, de care-i frica, ăla cu nume, la
dracu’. E ascuns la Kremlin, ăla cu dosarele. Io rămân cu socialiştii şi
poate bat mâna si cu ăştia, naţionaliştii.No, io cu palmele astea grele
mai am mult de trăit. La despărţire, cei doi şi-au strâns mâna
muncitoreşte şi au hotărât că încep războiul cu olahii. Uite, mai stai un
pic, urcă în automobil. Am o hartă cu trupele în desfăşurare. În zori s-
a sunat mobilizarea. Avem acum o armată nouă. Mulţi sunt dezertori
de pe mai multe fronturi, bande de secui, poliţie şi şase divizii din
fosta armată ungară. E un nucleu alături de divizia de secui pe care
punem mare bază. No, o să vedem, dragă Bela, de ce sunt în stare.
Prea sunt lăudaţi. Eu cunosc bine la secui. Multă gălăgie, slană şi
rachie. Între cei doi s-a lasat o pauză. Se pare că amicul kolovesi sărise
calul. Hm, da, pe parcus vor veni şi mai mulţi. Baci Sandor, teroarea a
fost până acum arma noastră de bază. O menţinem şi de aici înainte.
Frica la ei, frica la noi, e bună treabă. Ai noştri vor trebe să lupte şi
fără cuvântări. Eu ştiu, da, da, frica bun doctor. Omul zâmbea pe sub
mustăţi. Hm, e bună şi frica, duce la eroism, dar noi avem acum o
armată de peste 150.000 de oameni. Nu mai dăm înapoi, terenul e
pregătit. Uite-te pe hartă, avem trei linii de atac. În faţă, vârf de lance,
20.000 de bolşevici. În linia a doua sunt 60.000 de oameni aflaţi în
centrele de recrutare şi mobilizare de la Sălagiu, Oradea, Bekescsaba,
241
Gyula, Ketegyhaza, Debretin, Carei şi Szolonk. Înapoia lor, pe dreapta
Tisei, alte unităţi de infanterie şi artilerie dislocate în regiunea
Kecskemet-Kiskun-Ketegyhaza, Budapesta. Armamentul este bun,
avem multe mitraliere, puşti mitraliere şi cinci trenuri blindate. Nu
avem încă unităţi de cavalerie organizate, aşa cum trebuie. Ştiu, husari
şi huzaroc nu le ajungi la nas. Nu mai au cai, i-au pierdut la jocurile de
cărţi. Ba,. cu iertare, baci Sandor, i-au pierdut în războiul cu olahii.
Ştii, când au intrat ei prima dată, domnii husari atacau ca proştii.
Infanteria romano i-a tocat cu mitralierele. Cu ce au rămas, i-a jucat la
ce spui dumneta. No, dar Horty, am auzit că are husari. Are, dar nu
dau două piţule pe cavaleria lor. Sunt nişte idioţi, se mai cred încă în
armata austriacă. Da, ştiu şi asta, zic că nu vor să lupte sub comanda
bolşevicilor. Nu ne au la osânză domnii nobili, dar vor, la mă-sa,
Ungaria Mare. Mda, cu mâinile noastre. Io ştiu că mulţi soldaţi de la
infanterie luptă cu noi alăturea. Da, fug de la el. Sunt sătui de grofi şi
tâmpiţi. Vor Erdely stând la poze cu mâinile-n şolduri. Mergi pe
strada Vacy şi vezi mutrele lor puse în ramă, la geamuri. Da, io zic, că
mult poze cu ăştia sunt pe Teresvaros şi Ferencvaros. La dracu’,
fenykep cu grofi şi husari idioţi vezi şi pe Erzsebetvaros, puse alături
de regina Sissi. Ho, ho, nişte bolunzi, se cred Franz Joseph. No, acum
ar trebui să-şi pună fenykep şi sus, pe Rozadomb, alături de ăla dervis
Gul Baba. Fără să vrea, cei doi indivizi au izbucnit într-un râs sacadat.
Hm, da, eu zic plan bun, bun, mai ales aici, la capitală. Sunt mulţi la
pândă. Trupe pe front şi noi singuri. Nem, nem baci Sandor, nu
suntem singuri. Uite aici, au sosit o sută de comisari bolşevici de la
Lenin, în grupuri. Ha, ha, sunt în uniforme austriece. Au venit prin
Viena. No, oare nu au dat mâna şi cu cozoroc Carol, acolo, la palatul
cel mare… nu aduc aminte la mine cum zice, la dracu’, îmi scapă la
ureche. Aaa,.. Scho… Schonbrunn. O minunăţie. Acolo regina Sissi al
nost… Omul vorbea, dar în sinea lui avea gânduri în bulboane
răsucite. Să ştii că la asta, ovreiul nost, bolşevicii lui adus bani de la
242
Lenin. La mâini avea un tremur nervos. Bela Kun îi urmărea orice
mişcare. S-a făcut că nu vede şi a zis pe un ton aproape glumeţ că
vezi, baci Sandor, bolşevicii cunosc bine pe burjui. Trec pe la ei ca
acasă, în Piaţa Roşie. Astăzi comandirul lor vrea să stea de vorbă cu
noi. Acum, hm, în uniforme ungureşti. Omul, şef de guvern, a tresărit
de-al binelea. A tuşit şi s-a uitat în mai multe părţi. Nu a scuipat, nu
avea unde, era într-un automobil cu stema imperială. S-a uitat din nou
la mine zic că nu mai durmim, aşteptam amândoi comisar rus. Nu cred
că vine singur, aduce el ceva greu la noi. Acum a fost rândul lui Bela
să tresară. S-a răsucit puţin cu harta în mână. Trăgea de timp. Hm, se
poate, dar cred că nu au riscat chiar aşa. Mda, da, da, e posibil, ei au
îndrăznit mereu. Sunt mai multe grupuri. Au mereu idei. Îi cunosc.
Nu-i exclus să fi venit ca ingineri-ofiţeri de căi ferate. Linia distrusă
de război... No, aşe, cine să-i controleze la genţile lor! Cei doi
nacealnici unguri au rămas fixaţi ca într-o statuie. Nu mai scoteau un
cuvânt. După un timp, amândoi au zis, au strigat ca la comandă... au
adus bani! Un socialist şi un comunist bolşevic se sărutau în noapte.
Erau doi câini care au uitat să se muşte. Au întors maşina înapoi la
palatul lui Franz Joseph. S-au aşezat preocupaţi cu hârtiile în faţă.
Aveau aşezarea trupelor pusă în arcuri pe Tisa, Someş, Munţii
Apuseni şi defileurile de pe cele trei Crişuri. Săgeţi mari, roşii,
zigurate, erau bine conturate pe Crişul Repede, la pasul Ciucea. Linii
întărite cu unităţi mari de infanterie, greu de cucerit pe acest
aliniament în direcţia Butani- Oradea. Mai sus, erau linii întărite şi pe
direcţia Şimleul Silvaniei-Marghita.- Debreţin. La fel, multe săgeţi se
îngrămădeau pe Crişul Negru, aliniamentul Vaşcău-Beiuş-Salonta. Pe
Crişul Alb, poziţii de apărare pe direcţia Halmagiu-Gurahonţ-Sebiş-
Ineu. Pe capete, Nord: Sighetul Marmaţiei-Tisa-Hust-Tiza Ujlak.;
Sud: Zam-Mureş-Radna-Arad. Toate punctele de apărare din Apuseni
sunt greu de cucerit, dar nici unul nu era mai greu ca cel de la Ciucea-
Crişul Repede. No, eu aş zice că şi cel de la Vascău-Beiuş le va sta în
243
gât olahilor. Greu de cărat armamentul, mai ales tunurile. No, aşe e
baci, dar noi nu-i vom lăsa să facă ce vor. Avem poziţii bune, le
vedem orice mişcare, puşcăm la ei ca pe iepuri. În locurile grele avem
trupe de cadeţi bine instruite şi devotate cauzei noastre. Ăştia au
eroismul în sânge, au onoare, nu se predeau. Cred în revoluţie. Bela
Kun s-a oprit. Avea privirea în zare. Se vedea la Petersburg, aceiaşi
cadeţi. La inceput nu au înţeles revoluţia, dar pe urmă au părăsit
cazarma, au atacat alături de marinari Palatul de Iarnă. Ce imagini, au
zguduit lumea. Omul era transfigurat. Trăia clipe pline de reverie. Cu
un gest elegant şi-a scuturat o scamă imaginară de pe şapca cu stea
roşie. Ziua venise peste tot. Soarele de primăvară lovea delicat
vitraliile violet-albastru de pe ogivele gotice. Încet, lumina se cobora
la geamurile mari încadrate în romburile cruciate ale cavalerilor lui
Sigismund de Luxemburg. Apoi, o explozie de culori a năvălit în
salonul unde se aflau cei doi conspiratori. Hârtiile cu săgeţi roşii se
conturau în lumini sângerii. Păreau o ghiară a unei păsări de pradă.
Culorile albastre ale olahilor erau pete mici şi vineţii. Se întindeau
anemic. Nişte paşi în cadenţă militară se auzeau cum înaintează pe
mozaicul înflorat al sălii cavalerilor. Garbai şi Kun au sărit ca nişte
automate de pe scaune. S-au privit scurt. Clipa era mai grea ca o
secure. Viitorul se ascundea în ea. Putea să fie o aripă de înger, dar şi
una cu miros de catran. Mefisto, chiar şi în costum de huzaroc, are
două feţe. În câteva clipe, în salonul mare au intrat trei bărbaţi zvelţi,
cu statura impunătoare. Unul din ei avea o privire de vultur. I-a
măsurat de sus şi circular. A întins mâna şi zis: Noroc tovarăş,
zdarovie! Cu toţi s-au salutat milităreşte. Tovarăşe Kun, avem o
misiune specială. Tovarăşul… Aaa, am uitat, trebuia să-l prezint
imediat. E tovarăşul Garbai, prim-ministru, prezident, rabocie. Dacă e
rabocie, ce caută la socialişti!? În salonul imperial s-a lăsat o tăcere
grea. Tavarisce Lenina ne arată clar că social democraţia, socialiştii,
sunt mai aproape de burghezie decât de clasa muncitoare. Sunt la
244
mijloc, un terci din care nu poţi face decât sâroi mamalijka. Da,
aceştia, în Germania, au votat războiul cot la cot cu iunkerii. Au
trădat clasa muncitoare, au împins-o pe front. Bela traducea. Era o
scenă tragi–comică. No, spune, io nu am nici o vină. La noi, război
făcut de huzari şi împărat. Nu întrebat la mine. Vaprosie, vaprosi, net
pravda. Comisarul cu tresa de polcovnic i-a privit mâinile mari şi
aspre. Şto rabocie? N-a mai fost nevoie de traducere. La mine
kolovesi, muncaş toată ziua. No, tac haraşo, dar slab cu ideologhia
rabocie clas. Tavarişe camisar, tovarişce Garbai e cu noi, nu puteam
un guvern bolşevic deodată. Tam, oceni haraşo. Pajalusti, sidit,
pristalnîi naşie karta. Da, viju, săgeţile roşii peste tot, dar portrivnic
rumânski, gde esti? Cicatricea comisarului s-a mişcat spasmodic. Cei
doi au îngheţat la Budapesta lor. În sinea lui, baci Sandor cugeta: ăştia
bolsevici, nu Bela al nostru. No, caracuda. Fără să ştie clătina din cap.
A dat şi din mână, într-o lehamite. Un alt comisar l-a străpuns cu o
privire tăioasă. Omul s-a speriat. A sărit de pe scaun ca un arc, a
salutat în poziţie de drepţi. Nacealnicul şef a zâmbit condescendent.
Tavarisce Bela, văd linii albastre, sunt rumânski aşa de slabi că
aproape nu se văd…!? Niet, niet, dar să nu sperii pe cei cu care
luptăm. Avem mai multe feluri de trupe. Paniatko, şi noi avem. Totu-i
să ştii să-i subordonezi. Frica, teroarea, face minuni. Unde nu merge,
promisiuni şi, dacă e cazul, denghi. Glaza ciortu, descuie toate uşile.
Bela şi baci Sandor au schimbat priviri fulgerătoare. Creştinul îşi
făcea cruci cu limba, israeliteanul invoca pe toţi proorocii din talmud.
Venise momentul. A dat să spună că tocmai denghii nu au. S-a oprit, a
tresărit. Cunoştea pe bolşevici. Mai primise bani şi în lagărul de la
Tomsk. I-a cheltuit cam neortodox. Cu ăştia nu-i de joacă, te încearcă.
I-a făcut un semn discret lui Garbai. Omul l-a prins din zbor. S-a
mişcat de câteva ori pe scaun. Nacealnicul cel mare nu a scăpat
mişcarea. Gavarite, tavarişce prezident. No, la noi ăsta-i baiul cel
mare, nu avem forinţi, denghi. Furat la el vechiul guvern, buzunare
245
goale. Bela nu a mai tradus ultima parte. Nacealnicul şi cei doi au
zâmbit subţire. Ştiau cu cine au de-a face. Au mai plătit şi la alţii. Da,
noi am rezolvat problema. I-a privit pe sub pleoape. Noi am adus
banii. S-a făcut o pauză lungă şi chinuitoare. Se juca o piesă a la
bolşevic. Erau meşteri, atacul psihologic, o armă… încercată. Avem
toată suma, dar întâi dăm o parte. Destul de mare. I-a privit din nou pe
cei doi. Le-a văzut sclipirile din ochii. Au schimbat priviri maliţioase.
Da, am adus tri milion pentru... Armată, ştiţi, stăm prost, artilerie,
cavalerie, ofiţiri… Cunoaştem, vă ştim situaţia mai bine ca voi. Dar nu
asta-i problema, asta se rezolvă. Avem noi comandiri, dăm şi arme.
Problema e de ideologie, de doctrină. Trebuie distrus tot ce e burghez.
Trebuie preluată toată puterea în mâna sovietelor. Tezele lui Vladimir
Ilici. Numai aşa reuşeşte revoluţia, dictatura proletariatului. Nu
jumătăţi de măsură tavarişci. Ştiţi unde se află Horty acum? Ne znaiu.
Complotează împotriva voastră, a republicii sovietice ungare. Noi, de
aici, de la voi, paidu na Germania. Nu ne permitem nici un eşec. Da,
de asta ne aflăm aici. În interior trebuie zdrobit Horty. E duşmanul de
clasă. Tavarisce comisar, ştim cine este acest renegat, e un vândut al
capitaliştilor. Stă la pândă cu cozoroc Carol al austriecilor. Nişte câini,
vor fiecare să pună mâna pe Ungaria. Şi voi staţi. Ce trebuie făcut?
No, păi, să-i dăm peste bot cu armata. Comisarul l-a privit crunt.
Numai atât, tavarisce!? Hm, bolşevicilor le trebuie şi inteleghentia, nu
numai hadsereg. Sandor baci a tresărit. Avea nişte ochi de broscoi
prins în gura bâtlanului. La dracu’, ăsta tudom moghioro. A tuşit să-şi
dreagă vocea. Hm, acesta Horty, nu ştie la el decât de frica. Are
hadsereg mult. Cei trei bolşevici moscoviţi au izbucnit într-un râs
muscălesc. Un câine buldog, rămas dela vechii stăpâni, a mârâit trezit
din somn. S-a uitat cu un singur ochi la musafiri. Miroseau a străini. A
lătrat de câteva ori. A căscat lung şi s-a culcat la loc. Ha, ha, zdes esti
adin celovec burghez. Nu-i place de noi. Acum râdeau şi ungurii.
Tavarisce Bela, cred că aţi citit pe italianul Machiavelli, ăsta spune în
246
cartea lui că atunci când ai dva vrajeski, trebuie să-i pui să se bată
între ei. Se pune la cale o manevră, o intrigă. Şi din astea sunt multe,
de exemplu imbecilul de Horty vrea să devină rege. Nu ţine cont că
narodniciskie moghiorsag îl vrea numai pe unul. Poi da, urmaş la tron
a lui Franz Joseph. Are dreptul… Da, haraşo, are dreptul. Scotina de
Horty nu are. Adin pisma, cu o iscălitură de la guvern, de la gaspadin
Garbai. O crede, o trimiţi în secret ca şi cum nu ar şti... No, nu se
poate, eu nu mi-s vânzător. La mine tovarăşul Bela e şeful sovietelor.
Nu se poate, hârtia rămâne şi la urmă vor zice că chiar am fost. Nu,
nu, e cosor cu două capete. Este, dar cei doi se vor lua la bătaie.
Vedeţi, bolşevicii nu au scrupule cu obezeania din astea. Sunt duşmani
de clasă. Nici un mijloc nu-i destul pentru ei. Pierdem vremea, văd că
aveţi un seif cât un perete. Dăm banii şi facem împreună tot ce trebuie.
Lista cu toate cheltuielile. Pe capitole şi rubrici în parte. Nimic în plus,
nimic în minus. Bumaghi, semnată de toţi cei de faţă, merge direct la
tovarăşul Lenin. E mare răspundere. Cu noi nu se joacă nimeni. Aaa,
nu e vorba de noi, cei de aici. Al dracului rusnac, ne ameninţă şi apoi
o întoarce ca la morişcă. Vedem noi la urmă. În noapte s-au numărat
banii în ruble acoperite in aur. Câinele a lătrat spre casa de fier. Şi în
vremuri trecute, acel sunet metalic îl trezea din somn. S-a uitat lung,
şi-a băgat capul între labe. Era un martor care a văzut multe. Al
dracului javra… Comisarul cel mare a ridicat un deget la gură.
Sabachi nu are la el bumaghi şi nici toc de scris. Nu are nici buzunare.
Toţi cei cinci celoveci s-au uitat unii la alţii. S-au înţeles într-o clipită.
Bolşevici, bolşevici, dar nu se putea altfel. În gând, baci Sandor a zis
că no, aşe mai mere. S-au semnat repede hârtiile. Suma împărţită era
convenabilă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nacealnicul a luat
din nou harta. Nu prea aveţi specialişti cartografi. No, păi de unde
dacă au fugit cu ostracii. Hm, noi cu rumânski celovec ne-am bătut în
Basarabia. Şi acum ducem lupte cu ei pe Nistru. Nu-i slăbim o clipă,
dar au trupă şi comandanţi buni. Au dus bătălii grele cu nemţii. Sunt
247
căliţi. No, ase am zis şi eu. Am feleşeg romano. Ştiu bine la ei. Dacă
n-ar fi demarcaţia asta de la Paris, ne-ar fi bătut repede până la Tisa.
Nacealnicul s-a uitat direct şi l-a bătut pe umăr. Haraşo, bravo,
tovarisce Alexandrovici, gândit bine. Ăia de la Paris, auzi aliaţi, nişte
tâmpiţi, românii au luptat din greu pentru ei. Şi acum îi împedică să
ajungă la hotarul lor natural. Ne ajută pe noi, ce ziceţi? Cei doi unguri
erau derutaţi, la dracu’, ăştia ştiu tot, dar parcă ne iau peste picior. Aşe
ne trebe, dacă nu ştim ce facem acasă la noi. Tovarăşi, trebuie refacută
nu numai harta, ci chiar aşezarea trupelor în teren. Secuii în
Transilvania, sunt cozile de topor. Ştiu ce este acolo şi ce armată au
românii. Şi cum sunt aşezaţi. Ce rezerve au. Fară informaţii exacte, o
armată este bătută de la început. Niet haraşo. Şi mai ştim ceva: armata
maghiară, secuii s-au întrecut în a face cât mai multe atrocităţi în
rândul populaţiei civile. Vă spun, aceste crime se întorc împotriva
voastră. Celavecul clătina părinteşte din cap. Noi şi grofii, la fel, în
aceeaşi oală. Niet haraşo. Nici iobagii unguri nu o să ţină cu voi. Nu
mai zic de o înfrângere! Prea multă aroganţă, prostie. Noi nu suntem
nobili idioţi, cu biciuşca în mână. Noi nu ducem război de răzbunare
cu cei de jos. Lupta de clasă, ura proletară, arme cu burghezia. La voi
nu e ură de clasă, ci de etnie, de rasă, e grav, foarte grav. E porcărie
burgheză de învrăjbire a popoarelor. Divide et impera, politica
imperialistă de cuceriri, de subjugare. Noi ne batem cu rumânski
celovec pentru că armata lor apără burghezia. Baci Sandor îşi frământa
mâinile. No, io nu înţeleg, e rău că batem la olahi, că doar Erdeley e al
nost’? Ei sunt duşmani, nu vor să cedeze, nu ne recunosc drepturile.
Ce drepturi, asta e gândire burgheză, e exploatare cruntă. Noi trebuie
sa eliberăm popoarele, nu să le asuprim. Noi trebuie să ducem
războaie drepte, nu de cucerire. Tavarisce Bela, ne znaiu, oceni ploho.
Niet haraşo. Ştiţi, nu avem timp. Aici sunt alte probleme… Comisarul
bolşevic, care semăna foarte bine cu amicul nostru Strelnikov, l-a
privit tăios, ca pe un vierme. Bolşevicii nu caută scuze, acţionează
248
rapid pe baza învăţăturii leniniste. Naşîi pravda e lupta de clasă.
Restul sunt rămăşiţe otrăvite ale burgheziei. Încă odată vă spun, noi
ne-am bătut şi ne batem cu rumânski armia pentru că au venit în
Basarabia să lovească în revoluţia bolşevică. La fel trebuie să privim
lucrurile şi aici, în Transilvania. Patria sovietică nu trebuie să aibă
hotare. Nu ţine cont de rasă. Asta este teorie reacţionară. Nacealnicul
s-a uitat crâncen peste cei doi. Niet, niet, haraşo, văd că gânditi la fel
ca feudalii de grofi. Ba, mai rău, folosiţi revoluţia în scopuri burgheze.
Folosiţi şi bande de secui ca să vă răzbunaţi pe populaţia de jos care
munceşte. Cu cine facem republica sovietică la rumânschi narod, dacă
distrugem pe ţărani şi muncitori pe motiv că nu sunt unguri! No, dar
noi lovit şi în burghezie, bogătaşi. Daa, dar la voi, nu omorât pentru că
sunt unguri!? Cei doi bozgori înghiţeau în sec. Ultima întrebare i-a
năucit. Cum adică, la noi unguri la fel cu birdos ola!? Nem, nem, nem
lehet, rusnac nebun. Dacă n-ar fi garas mult în lada de fier...
Comisarul bolşevic trecea cu laserul prin ei. Era ca la masa de
disecţie. Ungurii erau dezgoliţi cu borhăile afară. Cei trei bolşevici se
uitau ca la nişte insecte. Revoluţia lor bolşevică e să facă balşoi
Hungaria. Nu e nici o luptă de clasă. Naţionalism şovin, vsio, vsio. Nu
au confiscat nici o proprietate, nu au împuşact nici un grangur din
guvern, nici un grof. Gaspadin Kiralyi a plecat, ei au venit. Nu a fost
nici un asalt ca la Palatul de iarnă. Nu s-a luat puterea cu armele. Au
mobilizat masele de secui, smeti rumânski. Nu lupta de clasă e
motorul revoluţiei, ci ura lor viscerală. Triciortu, nu avem ce face,
trebuie să ne folosim de politica lor tribală. Comisarul i-a mai măsurat
odată. Cei doi se foiau stingheri sub privirile de gheaţă. Tovarăşi, în
concluzie, trebuie să atragem şi pe celovec rumânski la revoluţie. Aşa
îi batem mai uşor. Îi surpăm din interior. Trebuie multă propagandă în
rândul maselor. Se cere să fim abili, diplomaţi şi chiar vicleni, mai
ales cu duşmanul de clasă. Noi am atras de partea noastră mulţi ofiţeri
din rândul nobilimii. Am spus, promisiuni şi denghi. Trebuie să ne
249
ascundem resentimentele. No, asta la noi cam greu, ura cu olahii se
suge odata cu laptele de la nagyania. Nu poate fi oprit. Cu asta
atragem la noi şi bogat şi sărac ungur. Să înţeleg că ura asta a voastră
rezolvă totul.? Cei trei bolşevici s-au uitat unul la altul. Ura voastră,
pojelati, e ca o lavă de vulcan. Mătură totul în cale. Nu mai e nevoie
de nimic. Da, da, aşa e, timp în care dădeau şi din cap. Paniatco
tavarisci, vsio paniatco, la voi ne nado denghi. Oceni haraşo, tavarişce
Lenin va fi încântat când va auzi. Cei doi au sărit speriaţi în picioare.
Se uitau buimăciţi în toate părţile. No, că ne-am încurcat în vorbe. În
gând înjurau scrâşnit că au căzut în plasa rusnacilor ca nişte tutyi-
mutyi- male. No, papă lapte cu emlo, tâţa tăiată. Ultimele cuvinte le-au
scăpat cam tare. Panimaite, vsio panimaite, moloco ţâţa. Niet denghii,
niet moloco… Bolşevicii ruşi râdeau ca nişte apucaţi. Haraşo, haraşo
gavarit tavarisce Alexandrovschi. Pravda gavarit. Câinele cu mofturi
burgheze a mârâit din nou. A lătrat răguşit în nişte intonaţii muzicale.
Îi strica somnul de zi. Celovecii se roteau în jurul câinelui. I-ar fi dat
nişte picioare, dar râdeau în cascade. Tri ciortu sabachi, e bun de luat
la ţârc. Acum bozgorii înjurau cu năduf keshedt kutya. No, la dracu’
cu jivotnia asta. Îşi scutura mâinile grele... la mine învăţat cuvinte
ruseşti în război. Da, da şi noi câteva moghiorsag. Privirile le sclipeau
diabolic. Ei, tavarişe Bela, cu denghii ne-am înţeles, nu cred că sunt
obiecţii. Ungurul evreu, cu vocea strangulată, a strigat tare: igen,
ighen, sem, sem, szo bezed. Nici gând, nu luăm vorba înapoi. Haraşo,
no tac haraşo. Câinele il lăsaţi aici, e semn bun. Soarele urcase sus,
aproape de turnuri. Nişte porumbei treceau în volute pe lângă
geamurile mari. Apoi se întorceau ca nişte umbre. Jocul de lumini i-a
amuzat pe celoveci. Tavarisci, acum, la masa asta mare, ne uităm din
nou pe hărţi. Le corectăm după ale noastre. Cei doi bozgori se uitau
zăpăciţi, ca la poartă nouă. Ştiau că nu este o glumă. Mda, e bine că ne
ajutaţi, dar... Aaa, de unde avem noi hărţile, e simplu, noi nu lăsăm
nimic la întâmplare. Cu rumânski celovec, he, he, îi cartografiem de
250
mult. Am fost aliaţi, nu uitaţi. Avem şi hărţile voastre, am fost în
război cu austriecii, inamici. Ofiţerii ţarişti făceau treabă bună. Voiau
la loc Imperiul. Ni le-au împrumutat. No, e bine, dacă am avea armata
bolşevică a voastră, curaj mult la trupe. Baci Sandor, aşa am auzit că-
ţi zice tovarăşul Bela, am mai discutat treaba aceasta. Nu batem
rumânski aici, nu avem pe unde veni. Mai sunt şi cehii. I-am avut şi în
Rusia. Brigăzi albe, ne-au dat de furcă. Sunt soldaţi buni, au şi
armament bun. No, aici, nu sunt aşa buni. Ăştia, olahii, ajutat la ei în
lupta cu ostracii, la Praga. Eu dus război acolo. Cehii s-au răsculat.
Eram în regimentul 68 Szolnok. Alături, regimentul neamţ de artilerie
73 Eger. Atunci venit acolo trupe de olahi. Trebuia să bată la cehno.
Nu a fost nici o clipită. Armata lor venea de la Viena. Comanda o avea
un ofiţer de-al lor, unul de artilerie. Cred că şi tovarăşul Bela a auzit
de el. Un fruntaş alături de pap Hossu, un kutya harapos, no, zice la el
Iulius Maniu. Da, ştim şi noi, cunoaştem pe acest gaspadin. A luptat
cu trupele rumânski pe străzile Vienei. Noi am organizat acolo
sovietele de soldaţi. Ăsta venise ca ofiţer din Italia. A luptat la Piave.
A fost rănit şi a venit în concediu la Budapesta. Da, la voi a fost tratat
de medicii unguri. No, mai bine îi făcea o injecţie ca la câini, cu
stricnina. N-a fost timp. Frontul din Bulgaria s-a prăbuşit. Aliaţii,
antanta, zdrahonul ăla de Berthelot, a trecut Dunărea. Nemţii erau în
derută. Mackensen părăsea Bucureştiul. No, la dracu’, n-a dat nici o
luptă. A ştiut să ia numai clanţele de la uşile caselor. Le trebuia ritka
fem . Am acolo sora de pe feleşeg. Avea în casă şi soldat neamţ.
Obligat să dea mâncare la el. Comisarul râdea. No, dat, dar luat şi
ceaunele ţiganilor. A sărit toată ciurda pe nemţi, nu mai aveau unde să
facă mămăliga. No, ce să zic, luat şi ciurul de fasole, e fain de tot.
Acum toată lumea râdea. Îi vedeau pe teribilii nemţi fugăriţi de câini,
puradei şi ţigănci cu fuste colorate. Mda, asta a fost un episod, dar
Mackensen nu mai avea trupele de la început. În Bucureşti au intrat cu
automobile ofiţeri francezi. Pe străzi a năvălit populaţia. Drapele peste
251
tot. Dinspre Ploieşti veneau rumânski saldat. Noi eram în război cu
Denikin. Apoi, în Basarabia ne-au atacat rumânski. Două fronturi. La
Budapesta se fugea în toate părţile. Nici o comandă. Aşe, debandada.
La noi, nu armata tâmpitului de Oscar Iaszy a mers la tratative cu
olahii, la Arad. Scriau ziarele de-o şchioapă. Acolo era şi ăsta, Maniu.
Baci Sandor, ştiu exact, eu am scris nişte articole în Hirlap, era
trădare. Trativele nu au mers. Olahii au dat ultimatum. Cereau
despărţire definitivă de Ungaria. Erau acolo mulţi ardeleni, îi
ştiam:.Vasile Goldiş, Cicio Pop, Eneas Grapini, Aureliu Vlad, Ion
Erdely, Iosef Jumancă şi Fluieraş. Comisarii au schimbat câteva
priviri scurte. Cei doi, de la urmă, erau socialişti. Ne znaiu, ce căutau
ăştia cu burjuii? Pai, erau socialişti, dar vânduţi. Nu erau de la mine.
Mda, da, baci Sandor, Vladimir Ilici are dreptate. Socialişti, un terci al
burgheziei. No, să lăsăm asta. Oscar Iaszy, o ruşine. Păi a cerut
Ungaria Mare, niet mira. No, că nu erau în stare nici de asta. Olahii
mai tari. Da, da, s-a văzut la Viena. Noi, bolşevicii, am pus la cale
revoluţia.Treaba mergea bine, austrieci slabi. Au venit rumânski cu
trupele. Au acţionat rapid, au ocupat cazarma de pe Ferdinandstrase.
Nu uit, era acolo şi un regiment, tot de ardeleni, din Orăştie. Soldaţii şi
ofiţerii din cele două garnizoane s-au pus la dispoziţia lui celovec
Maniu. Nu avea grad mare, dar era un fel de comisar, ca la noi. Da,
triciortu, dobitoc, ministru de război Stroger- Steiner se pune şi ăsta la
dispoziţia sublocotenet Maniu! Ne-a cam dat lovitura. Soldaţii care
erau cu noi, bolşevicii, au fost derutaţi. Nu înţeleg, cum un general în
subordinea unui... Nu, nu a mers singur, era politruc, era secondat de
un general cu nume de burjui. Bela Kun zâmbea. Tavarisce camisar,
rumânski celovec zavut Ion Boieru. A fost atunci o treabă, hm, cam cu
dus şi întors. De la Budapesta, ambasadorul lor, Ioan Erdely, la dracu’,
nume cam de ungur, a transmis să nu ceară la trupele care se predau să
depună jurământul la olahi. Mda, cunosc, i-a îmbrobodit, a fost a doua
lovitură primită. Rumânski celovec, diabolici. Acum aveam în coastă
252
şi unităţi osteric. Stăteau pe loc, dar ne erau duşmănoase. Era ceva
mocnit. Pe străzi, avântul celor cu steaguri roşii se diminuase. Mulţi
au părăsit baricadele. Atunci trupele lui Maniu s-au retras, cu drapele
cu tot, în văzul lumii, la marginea Vienei, în tabăra militară de la
Wiener Neustadt. Mergeau şi austriecii alături de ei ca la paradă.
Cântau marşul Deşteaptă-te, române şi: Pe-al nostru steag e scris
Unire, La arme, Ardealul ne cheamă!. Le-am auzit pe toate şi în
Basarabia. Znaite rumânski iazic. Mnea hazaica, ca şi la baci Sandor, e
rumânskaia pa Ucraina. No, muierile ştiu multe. Rusul râdea, znaite,
mnogo znaite. Dar aici, la Viena, erau şi operatori de front. Nişte
nemţi tâmpiţi. Faceau foto kino pe străzi şi la cazarmă. Baci Sandor a
sărit în sus, la mine făcut armata tocmai acolo. Multă pădure, fain
peste tot. Rămăsese pe gânduri, fost tânăr la mine. Aşa e, dar gaspadin
Maniu avea acolo la dispoziţie 40.000 de soldaţi. În oraş şi pe străzi
luptau cu noi cam 15.000 Eram presaţi tactic. De fapt, eram
înconjuraţi. Mulţi dintre muncitori au început să fugă. Cu greu am
reuşit să ieşim din Viena. Venise acolo, sosit din Italia, un alt regiment
de ardeleni. Aveau pe drapele nr. 50, Alba Iulia. Bela Kun a tresărit.
La dracu’ cu numele asta. Baci Sandor clătina cu amărăciune din cap.
Fost şi eu la Viena, da acum spun la Praga. Comisarul a zâmbit subţire
şi fin. A făcut nişte ochiade, îi plăcea personajul. Acolo, no, olahii
aveau un regiment de infanterie din Braşov, cunoaşteam la el. La fel,
regiment din Cluj şi altul din Oradea. Şi aici cunoaştem, bătut cu ei în
război. În Praga făcut Legiunea română. Aveau multe lobogo pe care
scria aşe. Le fluturau în vânt, no, la dracu’, steagurile lor... Cântau
marş de-al lor. Îl ştiam de la feleseg al meu. Noi am trecut la luptă cu
regimentul nost’. Ne-au dat peste cap, eram singuri, regiment neamţ
de artilerie nu a ieşit din cazarmă. S-a predat la olahi. A fost ruşine
mare. N-am vrut să predam arme. Ne-au pus în genunchi. Un
kapitany, cunosc la el, din Braşov, Sandor Simion, regiment de
infanterie, turbat la el, a pus pistol la kutfo. Intrebat persoana, dacă
253
predat. I-am zis că tudom romano, nu trebe puşcat. Soldaţi, ordin
executa. A început să râdă. Ne-au luat armele şi pus pe liber. Duceţi
acasa, pierdut război. Ungaria a capitulat. Ne uitam unii la altii, nu
ştiam nimic. Nişte ofiţeri plângeau. Era să-i casapim pe toţi. Au ştiut
şi nu spus. Nu, nu cred, baci Sandor, nu ştiau. Actul s-a încheiat la
început de noiembrie, în secret. Rumânski a pus mâna pe Praga. A fost
sărbătoare mare acolo. Peste palatul cel mare fluturau steagurile
cehilor. Erau liberi, au declarat ţara republică, nu mai erau sub
austrieci. Rumânski armia era dusă pe braţe. Ştiu, la dracu’ cu olahii.
Erau peste tot. Bine zis, a fost anul lor. Au câştigat peste tot. Da, făcut
Adunare la Alba Iulia. A venit acolo un fotograf, unul Samoilă Mârza,
fost la ziar, la Cluj, cu el. Am învăţat meserie la un loc. Tavarişe Bela,
văd că sunteţi cam amestecaţi cu rumânski. Mda, în Transilvania…
Atunce, trebe puşcat toți ola. Aşa zis marele nost’ minister, Istvan
Tisa. A zis, baci Sandor, dar la el omorât chiar soldaţii lui din
regiment. Nu era cu norodul, un reacţionar, un iredentist. No, la mine
nu înţeleg. El fost om mare, vrut Ungarie Mare. Vrut, dar nu soviete şi
nici republica. Dacă rămânea minister, trăgea în muncitori. Soldaţii i-au
cerut să termine războiul. Au cerut pace, pâine, pensii pentru răniţi şi
mutilaţi. Cu morga de grof a pus mâinile în buzunare şi a dat să treacă
printre soldaţi. Le-a zis că sunt nişte muieri plângăcioase, nişte găini
care cârâie şi nu fac ou. Era sigur pe el. Dispreţul i-a biciut ca o
cravaşă pe soldaţi. I-a scos din minţi. Un subofiţer a răcnit: la mă-sa,
pe el. E un dulău, se pişa pe noi. Zeci de palme, pumni şi paturi de
armă cădeau ca ploaia peste el. Nu a mai avut timp nici să-şi pună
mâinile peste cap. A fost călcat în picioare. No, n-a fost bine.
Nacealnicul l-au privit crunt. Voi, tu Bela, n-aţi ştiut să folosiţi
situaţia. Era momentul de a porni revoluţia. La noi, în Rusia, s-a
folosit busculada de la o brutărie. Nu se dădea pâine la soldaţii veniţi
de pe front şi nici la soţiile lor. Ziceau să meargă la cazarmă. Femeile
au ţipat că le mor copii de foame. Un soldat a tras un foc de armă.
254
A strigat că ţarul îi omoară pe front, îi ţine flămânzi. Iscra tavarisce,
asta contează. Toate brutăriile au fost luate cu asalt. Poliţia nu a mai
putut face faţă. Soldaţii aveau arme, dar puţine cartuşe. Au pus mâna
pe maşini şi au luat arme şi mitraliere din depozitul prefecturii.
Bolşevicii noştri au strigat: trăiască sovietele. Moarte duşmanului de
clasă! Străzile s-au umplut de mii de oameni. Noi de mult aşteptam
clipa aceasta. No, că noi nu am fost acolo. Mda, asta se vede. Din nou
o tăcere grea plutea peste sală. Ei, tovarăşi, să lăsăm ce nu am putut
face. Acum nu putem lovi în două părţi. Duşmanul principal sunt
rumânskie celovec. Aici toate eforturile. Întărim poziţiile unde ne
aflăm, respingem iniţiativa inamicului şi apoi atacăm noi pe toată linia
Mureşului. Timp scurt, trebe venit mai demult la noi. Baci Sandor,
dacă pierdem noi războiul cu albii lui Denikin, s-a dus cu revoluţia
bolşevică. Noi, sovietele, suntem bastionul principal. Asta ştiu la
mine, dar dacă ar auzi olah că veniţi peste ei, război mai uşor. În acel
moment, în curtea palatului a intrat o patrulă de cavalerie cu cocardă
roşie la şapcă. Olahii ne atacă pe toate liniile din munţi, în toate
defileele. Ne învăluiesc pe flancuri largi cu cavaleria. La noi nem
husari, nem huzaroc. No, că era de aşteptat la mine. Bela Kun l-a
privit tăios. Baci Sandor, acum avem război. No, dar noi ce am pornit
încă de anul trecut, o chermeză!? Mă mir că nu au atacat mai de mult.
Nacealnicul comisar s-a uitat la ei cu un zâmbet în colţul buzelor. În
sinea lui ştia că zidarul Garbai are dreptate. Mda, tavarişi, nu e loc de
polemici. Să întrebăm ofiţerul, vine de la faţa locului. În faţă aveau un
căpitan cu uniformă de husar.Se prezenta impecabil. Ofiţer de carieră.
Se cunoştea după cum s-a prezentat. Rusnacul camisar şi-a dat seama
dintr-o privire. Să auzim, vorbiţi. Să trăiţi, noi am simţit că inamicul
se pregăteşte de ofensivă. În noaptea care a trecut am atacat cu
violenţă în trei puncte. În valea Someşului la Cicârlău, la Crişeni şi la
Ciucea. L-a început, în prima linie, atacul a mers cu succes. Celoveci
şi unguri ascultau încordaţi. La dracu’, apoi au adus rezerve din spate,
255
ne-au respins. Apoi am revenit, poziţiile sunt menţinute. Cum
menţinut, dacă dat înapoi!? Un nacealnic a început să râdă. Niet, niet,
niet haraşo. Nu aţi pornit bine atacul. Acolo, în dispozitiv, dispuneţi
de rezerve? Ofiţerul era derutat. Întreb pentru că inamicul va ataca
sigur şi asta imediat. Va fi o ofensivă generală. Niet, ne nado, aţi
atacat parţial, la încercare, aţi provocat inamicul. Acum va cunoaşte
punctele slabe. Şto na comandu, tavarişe Bela? La dracu’, e un
mareşal făcut de austrieci la urma războiului. Kak zavut? Josef
Kovess, şi mai are încă două nume. Niet, niet haraşo, trebuie să-i luaţi
comanda. E la fel ca Horty, e plin de zorzoane. No, eu zis mai demult.
E un cacanar, a rămas de la guvernul lui Kiralyi. Tavarişi, numiţi
ofiţeri tineri la comandă, bolşevici, înaintaţi-i în grad. Aşa am făcut şi
noi. Luaţi de la cadeţi, numiţi-i la comanda regimentelor. O să aveţi şi
ofiţeri de-ai noştri. Au venit cu noi. Trebuie să ajungem imediat pe
linia frontului. Incet se facea ziuă. Era primăvară, negura se ridica de
peste brazi. Ceasurile trecuse de trei dimineaţa. Atacul românilor era
dezlănţuit pe un front de peste 200 km în lungul munţilor Apuseni de
la Hodod, la nord de Zalău, până la Mureş. În mişcare erau diviziile 7,
6 infanterie şi 2 vânători, coloane în putere de un regiment fiecare.
Soldaţii români au atacat cu avânt poziţiile hadsereg moghiorsag
înşirate pe toată lungimea defileelor de pe cele trei Crişuri. De pe un
promontoriu se zăreau poziţiile întărite şi apărate de brigada 39
infanterie maghiară. No, e bine, aici avem trupe călite, venite de pe
frontul din sudul Ungariei. Da, văd multe mitraliere şi tunuri de
munte. Punctul de aici se cheamă Pasul Ciucea. E cheia apărării pe
defileul Crişului Repede. Nacealnicul, la punctul de comandă, a scos
din nou hărţile. Mda, mai văd un punct întărit aici, la Ciuci, pe Crişul
Alb. Tovarăşe comisar, astea sunt poziţii pe care rumânski celovec nu
pot să le cucerească. Sunt inexpugnabile. Tovarăşe Kun, în război nu
există asemenea poziţii. Noi, într-o bătălie cu rumânski celovec, la
cetatea Soroca de pe Nistru, ne consideram aşa cum spui. Nu eu, ci
256
dobitocul de general. Ne arăta că apa ne apără din două părţi, poziţii
înalte, iar la est şi sud, promontorii întărite cu artilerie. Pe flancuri, un
regiment de elită căzăcesc. Îşi freca mâinile, zicea că o să-i facă una
cu pământul pe sabachi rumânski. E destul regimentul. Hm, am atras
atenţia să nu atacăm noi primii cu cavaleria. Să lăsăm inamicul să se
desfăşoare, ca să-i vedem forţele. Niet, nicevo. A dat un ordin. Ce ştiu
nişte cazaci, au atacat răcnind, cu săbiile în aer. Pământul nu era
îngheţat prea tare, săreau bucăţi în aer, ca nişte proiectile. I-am văzut
cum se duceau la moarte sigură. Infanteria inamică a simulat
retragerea. Cavaleria lor, eu am simţit-o, era pe flancuri. Cazacii se
apropiau de un platou. Acolo erau mitaliere şi tunuri de câmp. S-a tras
în plin. Primul val a căzut, la ei nu conta. Au mers înainte, i-au tocat
mitralierele, la urmă i-a înconjurat cavaleria inamică, aparută din ceaţa
care acoperea apa Nistrului. Totul a fost fulgerător. Apoi am fost
atacaţi de toată artileria şi infanteria lor. Au intrat în cetate. Nu ne-am
putut desfăşura forţele de acolo. Ne-au măcelărit. Am scăpat luptând
cu un grup de bolşevici spre Hotin. Ne-au urmărit cu cavaleria.
Noaptea, foarte puţini, am trecut Nistrul. Se lăsase liniştea peste tot.
Hm, la dracu’, no, dar tabornok ăla, ce s-a făcut cu el, a scăpat? A
scăpat, dar l-au omorât cazacii lui. No, ca şi la Tisza al nost’. Soldatul
supărat nu ascultă nici de gheneral. Bela şi-a dres glasul, am vrut să
spun că aici locul e mai strâmt şi bine întărit. Tragem în plin, în büdoş
olá. Mie mi se pare că rumânski nu sunt deloc aşa. E trist că o ţineţi şi
gândiţi ca şi grofii. Dispreţ şi ură rasială. Nu aţi înţeles nimic din ce am
spus mai înainte. Trebuie să ne ridicăm la ura de clasă. Asta înseamnă
să fii bolşevic. Ne batem cu ei pentru că sunt o armată burgheză, dar pe
câmpul de luptă celovecii ăştia sunt buni soldaţi. Ştiu să se lupte. Uitaţi-
vă pe hartă, trec de Ciucea, ajung la Oradea. De acolo înainte nu-i mai
putem opri. Uitaţi-vă încă odata, toate săgeţile lor merg spre Tisa. No, şi
de acolo Budapest al nost. Tovarăşe Gorbai, ţi-o spun oficial, te rog să
nu fii defetist. Noi deţinem încă toate poziţiile pe cele trei defilee.
257
Trupele luptă bine. Aşa este tovarăşe Kun, dar problema este aceea a
rezervelor. Nu aţi gândit o apărare elastică. Acum, rumânski celovec
atacă şi în zona Hodod–Zalău-Şimleul Silvaniei-Marghita-Debreţin.
Luptă pe trei coloane de infanterie. Pe flancuri, cavaleria. Le cunosc
tactica de învăluire. Ungurii se uitau la hartă ca la un obiect misterios.
În sinea lor credeau că de acolo le vine puterea olahilor. Celovecul
comandir le ghicea gândurile. Popor de stepă, nomad, plin de totemuri
şi superstiţii. Cu un zâmbet sarcastic le-a zis că acum a înţeles de ce
săgeţile albastre ale inamicului sunt desenate atât de firav. Le-aţi luat
din putere. Mai trebuia un blestem făcut de un şaman. Ironia le
şfichiuia măruntaele. În acel moment i-ar fi tăiat beregata rusului. S-a
schimbat vorba. Văd aici, tovarăşi, că în faţa inamicului aveţi
regimentele 23 şi 32 honvezi. Par a fi trupe bune. Cu dinţii strepeziţi,
Bela Kun a răspuns că au puternice poziţii întărite în pădurile Bulzului
şi Archid. În faţă sunt trupele regimentului 27 Bacău, la dracu’, au şi
ceangăi. Niet, ne znaiu, şto eto ceangov? Cei doi au schimbat priviri
iuţi între ei. No, nişte secui amestecaţi cu olahi, acolo, în Moldova.
Vorbesc la ei şi una şi alta. Adică znaite rumânski, znaite moghioro.
Rusul râdea şi se bătea cu palmele peste pantaloni. No, că nu e nimic
de râs, nişte boanghini. Ne znaiu, niet boanghin, patamu şto rumânski
rujia!? Păi nu sunt în Erdelei, sunt dincolo de hegylanc, am spus. No,
tac haraşo, paniatco. Peste tot se vedea ca în palmă. Soarele strălucea
printre brazi. Lumina curgea învăluită în coloane colorate. În pauze de
lupte, venea peste oştire ecoul unui cântec de cuc. În depărtare, un
dangăt lin de clopot. Se apropia, ca o aripă de înger, ziua Invierii.
Românii atacau în valuri. Era Joia Mare, ziua când se înroşeau ouăle
şi se făceau focuri în ogradă. Cel dintâi gospodar era cel care ardea
toate gunoaiele iernii. Apoi focurile se întindeau pe sub copaci în toate
grădinile. Fumul alb acoperea satul ca o pânză. Vocile de-abia se
auzeau. Oamenii treceau ca pe fundul unui ocean. Bunica, în mijlocul
ogrăzii, dădea de pomană la cei săraci pâinişoare împletite. Era ziua
258
joimarţelor. Nu trebuiau supărate. Şi nici florile zarzărului să îngheţe.
Deodată a sunat o trompetă. Era glasul arhanghelului. Am pornit la
atac de baionetă. Ungurii, cu pierderi mari, se retrăgeau în dezordine.
Cei din faţă fugeau. Peste tot se auzeau răcnete de vighias-vissz-
hatral, inapoi, vin olahii. Am intrat cu crengi de brad în Borla,
Salagiu, iar coloana de sud în Supuru de Jos. Toată suflarea plângea şi
se ţinea de hainele noastre. O bătrână cu două fetiţe ne punea în mână
bucheţele de viorele şi toporaşi. Erau culese proaspăt. Aveau roua pe
ele. Mirosul ne ameţea. Maică, pe toţi v-am visat încă din noaptea
trecută. Am trcut printre boanghini şi le-am cules. Am ştiut că veniţi.
Nu-i lăsaţi pe diavoli să răsufle, mai sunt mulţi ascunşi după casele
cele de sus, de la Corund. Atunci a trecut ca o furtună pe lângă noi
cavaleria de roşiori. S-a lărgit in evantai pe două coloane. Trupele de
honvezi care fugeau au căzut ca întrun voloc. Un ofiţer striga din
rărunchi: elore – reghebben. Puşc la voi, elvtagado, nem, nem hatral.
Învăţătorul nostru ceangău i-a dat cu patul puştii in cap. Nu mai lătra
kutya harapos. Tu puşcat la copii şi sora mea? Nem tudom la mine. Az
anyahoz, az ordoghoz patkany… la mata şi la dracu’, şobolan râios.
Nu minţi bozgor plin de zorzoane. Într-o clipită a smuls funia de la
căldarea de pe fântână. I-a pus-o în ât. No, meri după mine, să te vadă
oamenii din sat. O să spună ei ce ai făcut tu aici, la moţi. Te dau pe
mâna la feleşeg. O să te descânte cu păr de farkcaş. Nem, nem, akar.
Eu zic că nu numai că vrei, dar o să-ţi şi placă. Te gâdilă un pic cu
nişte ţăpoaie şi nişte furci de bătut fasole. Ungurul nu înţelegea toate
cuvintele, dar pricepea direcţia. Ştia ce-l aşteaptă. Ungurul urla şi se
zvârcolea. Eu zic să te ridici şi să-ţi pui mâinile în şolduri. Aşa stă
bine unui iuncher cu galoane. Nu te smiorcăi ca un feleşeg… paştele
mă-tii de bozgor! Hai, că pierdem ţugul. L-a îmbrâncit şi împins
înainte. În mijlocul satului mai erau şi alţi prizonieri. Toţi se uitau
speriaţi. Ştiau ce au făcut cu nişte oameni nevinovaţi. Acolo apăruse
cu trupele de cavalerie maiorul nostru. S-a uitat peste toţi prizonierii.
259
Cicatricea îi tăia faţa întrun joc de lumini. La toţi ne plăcea acest om.
Îl iubeam. Era o minte strălucită. Lua hotărâri drepte, fără echivoc.
Camarazi, oameni buni, ştiu cât aţi suferit sub unguri şi mai ales
acum, la urmă. Nişte criminali, oameni fără Dumnezeu. În zadar işi
spun creştini. O voce a ţipat disperat ca o pasăre împuşcată… Sunt
antihrişti, mai răi ca păgânii! S-a lăsat o linişte de gheaţă. Camarazi,
oameni ai acestui pământ, sunt crime multe. Ştim ce a fost La Beliş şi
în alte părţi. Oameni spânzuraţi, arşi de vii, îngropaţi de vii. N-au ţinut
cont că erau copii, bătrâni, oameni bolnavi. Oameni nevinovaţi.
Barbari, huni, unguri, nici o diferenţă. A venit ceasul să-i judecăm pe
toţi, şi nu la întâmplare. Nu ne facem singuri dreptate, oricât am dori.
Suntem cu toţii în Săptămâna Mare, a patimelor Domnului Iisus
Hristos. Din nou s-a lăsat liniştea peste oameni. Aceeaşi voce de
femeie s-a auzit strangulată de mânie. Ei nu au Paşte, la ei nu vine
Invierea?! Domnule maior, eu ceangău, vreau să-l întreb pe bozgor
kapitany ott van husvet la tine ? Viszonoz kutya harapos! În acelaşi
moment l-a tras bine de funie. Nu holba ochii la mine, răspunde, la
tine este Paşti? asta te-a intrebat feleşeg la care ai omorât copii. Van
meg valamy? Van husvet, în fiecare an. Esti katolicus? Ighen,
reformatus. Când fost husvet la tine? Acum falat, duminica ce a trecut.
E bine, văd ca la tine tudom romano. Puţin, kevesi. Gyermek, copii, ai
la tine? Ighen, harom… Şi în zi de duminică, zi de Paşti, ofiţer cu
jurământ, în loc de Cristos a Înviat, omorât alţi copii!? Bozgorul
căpitan se uita speriat către grămada de prizonieri. Răspuns, de unde
răspuns, când chiar în satul acela omorâse şi îngropase oameni de vii.
Îl apucase o frică nebună când a fost dus la movilele de pământ
răscolit. Domnule maior, nici Dumnezeu nu iartă crimele. Femeia cu
copiii morţi a scos un ţipăt sfâşietor. S-a repezit ca o fiară la ungur. Cu
o mişcare scurtă i-a tăiat gâtul cu o seceră. În zadar soldaţii au încercat
să apere prizonierii. Maiorul a tras câteva focuri de pistol în aer.
Bătrâni şi femei şi mai ales fete tinere, batjocorite s-au repezit cu
260
seceri şi topoare peste grămada de bozgori. Nici o milă la boanghini,
sunt nişte animale. În câteva clipe mulţi bozgori erau căsăpiţi. Unii au
încercat să fugă, alţii, desfiguraţi de frică, cereau milă în genunchi. La
mine nu omorât, ordin primit de la …el kapitany. La mine creştin, cu
iconiţa. Atunci, de ce nu puşcat la el? Durerea şi jalea strânsă de multă
vreme înecase mila. Femeia aceea îmbrăcată în negru, în tăcere, cu
dinţii strânşi, a cărat pe bozgorul ofiţer pe groapa unde erau aruncaţi
copiii. Câine, neam de neamul tău să nu mai aibă odihnă!...
Prizonierii scăpaţi cu fuga, au fost prinşi şi puşi în coloană. În
formaţie de marş, regimentul se îndrepta pe urma cavaleriei. Trebuia
să ajungă repede la Corund. Maiorul se gândea în sine că ungurii nu
sunt decât oameni ai iadului. Nu sunt demni de nicio judecată. Nici
legile războiului nu sunt de ajuns. Dreptatea au făcut-o acele femei. În
mers a tresărit. Se gândea la porunca… să ierţi pe vrăjmaş! A scuturat
mâna de mai multe ori. E imposibil, e război. Ne vom ruga să fim
iertaţi. Soarele trecuse de amiază. Lupte grele se dădeau în pasul
Ciucea. Românii atacau pe trei coloane. Nacealnicul bolşevic nu era
deloc mulţumit de cum luptau ungurii. Nu ştiau să folosească nici
terenul care-i avantaja. Înjura printre dinţi… ciortu tvoiu materu,
scotina idiot…Tavarişe Kun, situaţia e foarte serioasă. Inamicul atacă
impetuos pe centru şi pe flancuri, la nord şi sud execută învăluiri pe
distanţe mari. Nu rezisităm aici, şi dacă nu contraatacăm, există
pericolul de încercuire. No, la dracu’, aici sunt cele mai bune trupe.
Comisarul l-a tăiat cu privirea. Baci Sandor a băgat capul în pâmânt.
Rezerve, unde sunt rezervele? No, că e greu să trecem ormata de pe
un munte pe altul. Inamicul, vă asigur, că o să poată. Aduceţi toate
rezevele din spate. Aici nu sunt rezerve, au pornit de-abia acum de la
Oradea. Ploho, oceni ploho, niet nicevo plan. Demontaţi mitralierele,
tunurile de afet, urcaţile, cu soldaţi şi cai, peste munte. No, că şi acolo
atacă olahii. Atunci chemati samaliot…! No, că nu am venit aici să ne
luăm în râs. Niet, niet, paidu, paidu, ca să ne pună pe fugă rumânski
261
celovec. Acum trebuie să rezistăm cel puţin până ce se lasă
întunericul. Soarele trcuse de crucea amiezii. O patrulă cu un ofiţer
bolşevic a venit direct la comandir. A înmânat adin bumaghi. Mda, e
clar, rumânski saldat a intrat în punctele fortificate Boian şi Stârciu.
Dacă le cuceresc, ajung pe valea râului Crasna şi fac joncţiunea cu
cealaltă divizie la Şimleul Silvaniei. E grav, foarte grav. Tavarisce
lentinant arunci în aer tot ce se poate arunca. Încetineşti înaintarea
inamicului. Aici, eu preiau comanda. Grupul de bolşevici ruşi au
reuşit câteva manevre. Ştiau să folosească terenul şi cuiburile de
mitraliere. N-au rezistat mult. Rumânski celovec atacă impetuos. La
baionetă. Pe flancuri, cavaleria macină trupele de acoperire. Pericol
iminent de încercuire. Comisarul a ordonat retragerea grupată. Înjura
cu glas tare: paşl s ciortu tvoiu materu… la mama dracului cu bolvanii
ăştia!.. Nişte tâmpiţi, nu ştiu nici cele mai elementare lucruri de
tactică. Idiot, scotina, ifose şi urlete. M-am săturat auzind cuvintele de
valah puturos. Ei, ungurii ăştia, sunt nişte bezgramatnâi. I-au bătaie,
sunt fugăriţi ca nişte sabachi râioşi şi tot ei strigă că rumânski celovec
esti slovonâie – puturos! Tri ciortu, scotina bolvan. Nişte fantoşe, cu
mâinile în şolduri. Se cred la cazarmă când fac şmotru cu soldaţii. Se
lasă seara. Noi am intrat cu trupele în Boian. Inamicul se retrăgea în
fugă şi dezordine. Am tresărit. Numele acesta… Din Boian la Vatra
Dornii/ a umplut omida cornii/ Şi străinul tot de paşte/ de nu te mai
poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale/ Şi-au făcut duşmanii cale/
Din Sătmar până-n Săcele/ Numai vaduri ca acele. Eminescu era cu
noi, era aici. Era în sufletul nostru. I-am spus unui soldat din Dorohoi
la ce mă gândeam. Omul, de felul lui, era cioban. Duminica cânta şi
pe la strană. A mers mult cu oile pe Valea Jijiei şi de acolo în Delta
cea mare cu stuf. Războiul i-a împrăştiat stâna. S-a uitat lung la mine.
Avea lacrimi în ochi. Clătina din cap. Eu, cartea lui Iminescu o
purtam cu mine. O aveam de la un moş de-al meu. Era tâmplar de
meserie. Lucra pe la nişte mănăstiri. O legase cu lemn şi pânză. O
262
purtam în sân. Când s-a ros pânza, i-am pus acoperiş din piele de miel.
Ziua cântam Doina şi din fluier. O ziceam şi pe la nunţi. Mai ziceam
şi din Plopii fără soţ, Mai am un singur dor, O mamă, dulce mamă,
Ce te legeni, codrule…Cereau oamenii când închinau darul. Mă
secunda unul cu o cobză. A murit în luptele de la Oituz. Îmi era ca un
frate. Am tăcut amândoi. Camarad, uite, şi eu ştiu Doina pe de rost.
Înainte de şcoală am auzit-o de la mama. Avea ceva carte şi ţinere de
minte. Cânta frumos. Sunt nişte versuri de pe la tine… Le ştiu, mă dor
la inimă…De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-
aşează pe la noi;…/ Cine-au îndrăgit străinii,/ mânca-i-ar inima
câinii…! Ca dintr-o visare s-a trezit. Versurile astea parcă-s scrise
pentru mine. Dacă n-aş şti că le-a scris Iminescu, aş zice că le-am
făcut eu. Seara venise de-al binelea. Peste brazi se ridica luna. Ne
uitam unul la altul în tăcere. Ştiam că în biserică se citeau cele 12
Evanghelii. Apoi se scotea Crucea împodobită cu ştergare. La
picioarele Celui răstignit, femeile aşezau coşuri cu ouă roşii. Copiii se
uitau cu ochii zugrăviţi ca din sfinţi. Erau fascinaţi de culoarea şi
forma lor. Păreau că ieşeau dintr-un cuib stropit cu sânge. A doua zi
era Vinerea Mare. Se scotea masa cu aerul, adică pânza Epitafului. Se
trecea pe sub masă în genunchi. Bunica mea zicea că dacă treci cu
credinţă şi te rogi din inimă, scapi de orice boală. Da, la noi, la
Dorohoi, cântam Prohodul. Toţi se luau după mine. Ştiam toate cele
trei părţi, de la un capăt la altul. Un singur an nu am fost şi m-am
îmbolnăvit. În noapte era tăcere. Coloana de sud cu regimentul 12
Cantemir a făcut un mare ocol prin partea de jos a defileului şi a ajuns
in satul Luşca şi dealul Scoroşetului, la 25 km sud de Ciucea.
Doamne, ce copaci erau scoruşii! Uriaşi, mai mari ca fagii, dominau
pădurea. Toamna, pe scoarţa zgrunţuroasă, se scurgea un lichid roşu-
sângeriu. Era vâscos, dulce şi cu iz metalic. La frunzele de jos părea
că cineva tăiase o pasăre care se zbătuse multă vreme. Din pădure
ieşeau la ospăţ furnicile ca într-o coloană militară. Alunecau pe
263
scoarţa lichidă. Cădeau jos pline de sânge. O luau de la capăt. Acum,
în această pădure, erau toţi în floare. Venea spre noi un miros amărui
ca de cireş. În tăcere, unităţile noastre de infanterie au coborât spre
valea Crişului Repede, spre satul Bulz. Mai aveam puţin şi cădeam în
spatele liniilor inamice. Pe linia întărită de comisarii bolşevici,
batalioanele noastre atacau în valuri atât din front cât şi din flancuri.
Presau din toate părţile. După lupte grele duse de infanterie, întărite cu
două baterii de artilerie, una de câmp şi una de munte, au luat cu asalt
înălţimile ce mărgineau la sud şi la nord defileul. Frontul era întors.
Ungurii, ameniţaţi să li se taie retragerea de către regimentul 12
Cantemir, au dat înapoi. Nacealnicul înjura ca un muscal adevărat. Nu
vedea în faţa ochilor de furie. Se prefigura o catastrofă. A scos pistolul
şi cu el în mână se retrăgea pas cu pas. A dat înapoi vreo 15 kilometri
în defileu. A încercat din nou să ocupe o poziţie de rezistenţă. Nu avea
cu cine. Moghiorii fugeau spre Butani, singura salvare de a ieşi din
cleştele inamicului. Uitase de büdoş olá. Nici în visul cel rău a lui
Arpad cel catolic nu se arăta o asemenea înfrângere. Se vedeau nişte
umbre cu călăreţi în platoşe de bour cu ţinte pe ele. Işteni, iştenem,
nem, nem, ola… Se trezise din somn şi a chemat papii la el să-i facă o
tolmacsolaş. Era speriat de-al binelea. La noi, în Buda, au stat: la
început Atilla strămoş, goti, avari, franci şi, no, la urmă moghiori cu
rege, Bela nost. Nu văzut aşe platoşe. No, cine sunt ăştia din vis?
Papii, popi speriaţi, au zis să întrebe pe pap cel mare de la Roma.
Nem kell, hazugsag, nu trebe, minciuna la el, plătit destul. Papi
moghioro citit în cărţi, văzut ola, dar nu zis nimic. Kiralyi Arpad
răcnit la ei. Tudom sau ne tudom? Privire cruntă ca de lej. Marite, sunt
alom, vise de noapte, năluciri venite de la cel rău. Facem rugăciune şi
trece. Să vă rugaţi mult, să nu râmână în veci picior de ola. Popii au
ieşit ca nişte arni-umbre. Ajunşi la monastir, îndoit foia şi ascuns.
Acum, de acolo, ieşit olah nu cu platoşa, ci cu puşca şi tun. La dracu’,
papi că nu rupt şi pus pe foc foia cu blestem. În noapte, grupul de
264
comisari ruşi şi-au dat seama că bătălia e pierdută. Ciucea, cheia
regiunii, era în mâna inamicului. Nimic de făcut. Rumânski celovec,
cale liberă spre câmpie, spre Oradea. E o pierdere mare. Ungurii cei
doi stăteau pleoştiţi. Nu scoteau un cuvânt. Tavarisce Bela, Sandor
baci, dacă am pierdut aici, dincolo, pe Crişul Negru şi Crişul Alb, va fi
o înfrângere şi mai mare. Adică vreau să spun că vine mai repede. No,
acolo munte greu de ajuns de la Vaşcău la Beiuş. Trebuie urcat
armament pe coasta Bihorului, văi mari şi colţuri mari de piatră. Nem,
nem, nu sunt madarka-hobort. Am înţeles, nu sunt ptiţa zburătoare,
dar cu trupele scăpate de la Ciucea ne prinde iar în cleşte. Iar de urcat
tunuri şi mitraliere, vor urca. Ştiu că vor lupta cu elan şi dorinţa de
victorie. Cred că sunt înţeles. Au moralul ridicat după ce trupele
voastre au fugit ca nişte zaiţev jumuliţi. No, că dacă fugeau ca iepurii
nu prindeau la ei. Sunt mulţi fogolii, prizonieri şi gata, la dracu’, au
ridicat mâinile sus şi predat. Comisarul a izbucnit într-un râs
spasmodic. Se uita la baci Sandor şi nu se putea opri. Adică nu trebuia
să ridice mâinile în sus!? Să le fi ţinut în caraman? No, trebe să ţină
puşca şi să tragă în ola, nu feleşeg. Cum să tragă, dacă fugeau cu
spatele la inamic şi nu-l vedeau!? No, nu e timp de luat în râs la mine.
Eu văd că trebe să luptăm, nu să fugim. No, tac haraşo, gavarit
pravada. Acum, aici, la Crişul Alb, armata inamicului este despărţită
de muntele Bihor în două. La Ciucea au dus lupte grele cu noi şi cu
unităţi de la Beiuş. Se pare că sunt trupe de vânatori de munte chiar de
aici, din zonă, adică ardeleni. Ăştia au multe cu voi, ungurii. I-a privit
tăios, fără cruţare. Repet, eşcio raz, aţi făcut crime multe, inutile. Aţi
ucis civili şi nu militari. Ura voastră vă face să nu vedeţi că în
Transilvania ei, rumânski, sunt mai mulţi şi la ei acasă, na doma. No,
da în Bosorabia…? Tavarişce Bela, îmi place ce zice baci Sandor. Da,
Basarabia, şi acolo rumânski celovec este cel mai numeros, dar
norodul de jos a făcut soviete. Au declarat ţara republică. Ne-au
chemat în ajutor. Aveau conducători care au venit de la Petesburg.
265
Erau studenţi acolo. Am cunoscut pe unii dintre ei. Unul a stat de
vorbă chiar cu Lenin. Intenţii bune, dar guvernul burghez de la
Bucureşti a trimis trupe peste Prut, ne-a atacat. No, şi aici, la noi, tot
aşe. Niet, nicevo, aici, voi aţi făcut politica grofilor, toate guvernele.
Am citit istoria Ungariei şi a Austriei. Cunosc bine, aţi înfrânt cu
cruzime toate răscoalele la rumânski celovec, ba şi la secui. Nu aţi dat
nici un drept, persecuţii, piersecuţii. Imperiul ţarist, cât era el de
imperiu, a dat drepturi multe la români. Nici acum, când a început
războiul, acum cinci ani, nu aţi scos românii din iobagie. Asta se
cheamă politică de explotatori. Voi, revoluţia bolşevică, tavarişe Kun,
de ce nu aţi dat legea să luaţi pamântul de la grofi, fabricile de la
bogătaşi!? Asta e revoluţia lui Lenin. Atunci veneau şi celovec
crestianski, chiar rumânski, lângă voi. No, uşor de zis, la noi nu s-a
putut. Întâi fost împarat, apoi guvern burghez. Comisarul a ridicat
tonul, şi la noi fost ţar, fost guvern burghez, dat cu ei de pământ. Asta
făcut întâi. No, nu putut la noi. Niet pravda, niet, voi bătut palma cu
guvern burghez, Kiralyi. Nu puşcat la el. Nici la Horty. Greşeli mari
de tactică şi strategie revoluţionară. De asta venit la voi, de asta
ajutat. Acum când rumânski bătut la voi, unde sunt masele de unguri,
de secui, care să pună mâna pe rujia şi să vă ajute? Nu vin, ei se
răzbună, au bandele lor care smeti na rumânski. Armata maghiară îi
ajută. Sunteţi amestecaţi până în gât în toate crimele. No, că avem
divizia secui. Nemaipomenit, tot bazată pe ură, o să-i vedem, aici nu
sunt. Comisarul s-a oprit, era dus pe gânduri, am obosit să vă explic
cauzele dezastrului. Uite, aici, la nord, am veste că trupele
regimentului de vânatori şi regimentul (a bătut cu degetul în hartă) de
ardeleni Beiuş şi-au urcat artileria pe vârful Brusturi, pe braţele
soldaţilor. Cei doi bozgori erau înmărmuriţi. Şi nu e totul, la sud,
repet, la sud, o altă brigadă de vânatori a ocupat poziţii tot pe
înălţimele munţilor. Când vor deschide focul… N-a durat mult şi
canonada de artilerie se auzea cum zguduie munţii. Proiectilele loveau
266
în plin pe toată lungimea frontului. Un soldat de la punctul de
observaţie răcnea: megol, megol, o infanteria ola atacă tot defileul la
baionetă. Triciortu, nimeni nu a putut opri pe cei care cărau pe braţe
piese de tun şi mitraliere? Zgomotul bătăliei se amplifica de ecoul
pădurii. După câteva ceasuri de luptă, s-a auzit un zgomot puternic de:
ura, ura, ura! Comandirii unguri se bâlbâiau, aveau faţa desfigurată
de spaimă. Nu se auzea hurra, nem, nem hurra! Nacealnicul i-a privit
ironic. A gavarit mucalit. Când trupele fug din faţa inamicului, nu
striga hurra! Hm, sau poate la ungarski armia aşe se face, ca să
deruteze inamicul! Ajunge, tavarişe camisar, e destul că ne bate
inamicul… No, noi nu am crezut asta. Nici Kotovski şi nici
Racovschi, dva scotina, nu au crezut că patru divizii de rumânski
sabachi au să pună pe fugă 500.000 de soldaţi. Nu erau munţi acolo,
mai mult câmpie, s-au aruncat urlând cu săbiile scoase. Strigau iraa,
iraa, nu hurra. Olahii, au simulat retragerea, au montat mitraliere şi
tunuri pe flancuri. I-au aşteptat. I-au înconjurat şi tocat câteva ceasuri.
Idiotul de Kotovski a scăpat, restul, mii de cadavre. Se băteau corbii şi
hultanii de stepă pentru ele. Intre unguri şi ruşi se instalase o tăcere
mare, plină de tensiune. Un comisar a rupt tăcerea. Se impune să ne
retragem scarei-bâstrâie, altfel vom cădea în încercuire. Bombănind şi
înjurând zdravăn, camisarul şef a dat ordin de retragere. Acum trebuie
să tăiem pădurea şi să ajungem urgent spre Dealul Mare, singura
poziţie care încă rezistă în faţă na gorod Beiuş. Ştiţi cine luptă acolo
de a reuşit să oprească inamicul? S-au uitat pe hartă din nou. Bela
Kun, bozgor bolşevic, zâmbea pe sub mustaţă. Acolo luptă batalionul
meu de cadeţi din Budapesta. Au poziţie întărită cu tunuri şi
mitraliere. Ştiu să lupte şi la baionetă. Nu cred că ola va trece peste ei.
Comisarul a schiţat un gest de dispreţ. A fost fulgerător. Baci Şandor
nu l-a scăpat. Tut gavarit na tam. Şi totuşi, rumânski au trecut peste
noi. No, cadeţii au bravură, nu trupe de huzaroc… fără cai. Ziua se
apropia spre apus. Umbre mari învăluiau în violet pădurea de brazi.
267
Celovecii ungurii de abia se puteau ţine de nacealnicul bolşevic. Cu
plămânii arşi de efort, au ajuns la poziţiile cadeţilor. Lupta era
înverşunată. Cadeţii atacau cu bravură trupele de vânatori care îi
asaltau la baza Dealului. Dintr-o privire, a înţeles situaţia disperată.
Maladioj armia avea pierderi grele, dădeau înapoi. Camisarii bolşevici
s-au aruncat in luptă. Au întors două mitraliere unde servanţii erau
morţi. S-a auzit o comandă în rumânski iazic... culcat, târâş marş! Era
glasul maiorului nostru. Folosim terenul, luaţi grenade. Luptăm ca la
Mărăşti. Domnule colonel Rasoviceanu, ordonaţi tragere de artilerie
spre baterile inamice. Proiectilele treceau pe deasupra cu un şuierat de
fiară sălbatică. Loveau arborii pe la jumatate. Bolşevicii erau apăraţi de
pereţii mari de piatră. La un semn, ne-am despărţit în două grupuri. Am
înaintat ca şarpele, în zig-zag. Am aruncat câte două grenade. S-au auzit
nişte înjurături zdravene. Am înaintat spre o baterie de tunuri care
trăgeau îndrăcit în poziţiile noastre din spate. I-am atacat fulgerator pe
tunari. Nu se aşteptau. I-am căsăpit. Toţi aveau trese de elev ofiţer.
Am pus mâna pe tunuri, le-am întors spre inamic. A fost un moment
crucial. Cadeţii se retrăgeau în fugă. Bătălia a durat o oră şi jumatate.
Am cucerit culmea Dealului. De acolo se vedea, în lumina apusului,
Beiuşul. Soldaţii ardeleni au scos strigăte de bucurie. Era oraşul lor
unde au fost ucişi câineşte mulţi civili. Cadeţii au încercat o nouă linie
de rezistenţă la Cristişor. Comanda o avea comisarul rus, tunica era
plină de sânge de la camarazii lui sfârtecaţi de schije. Se auzea cum
striga în ruseşte. Vânătorii noştri atacau într-un iureş nebun. Satul este
cucerit la baionetă. Se auzea comanda de nazad, nazad. Camandirul
încearca o nouă linie de rezistenţă în satul Cărpinet. Se dă o luptă
cumplită, care durează până la miezul nopţii. S-a luptat la baionetă.
Acolo le venise întăriri. Pe flancuri s-au făcut manevre de învăluire.
Cadeţii au pierderi mari. Comandantul lor este luat prizonier. Resturile
sfărâmate ale batalionului maghiar se retrag la Vaşcău. Aveau acolo
nişte poziţii întărite cu bande de secui venite de la Salonta. Au prădat
268
şi dat foc la toate satele din calea lor. Nu ştiau că armata maghiară va
fi respinsă. Nici că armata olahilor va ataca în noaptea aceea. Urlau şi
înjurau de mama focului. Comandirul rus i-a băgat în faţă. Avea o
figură stranie, zâmbea mefistofelic. Ştia ce se va întâmpla. No, ca
aştia sekely, nu trebe să fie aici. Au divizia lor spre Tisa. Verjien meg
az işteni, szarvasmarha ittas. Hm, beţivi şi dobitoci, trebuie puşcat la
el, dezertori. Baci Şandor, nu trebuie grijă, o să-i căsăpească rumânski
saldat ca pe svinia. Târziu, după miezul nopţii, cadeţii care mai erau în
viaţă s-au retras cu comandirul bolşevic. Znaite voina, znaite rujia.
Orăşelul minier a fost cucerit la baionetă. Vsio sekelov strileai, caput.
Mulţi au fugit în nişte mine. Minerii de acolo i-au tăiat in bucăţi cu
târnăcopul. Carul mare se ducea încet la culcare. Se apropia ziua. În
depărtare se auzeau nişte clopote ce cântau utrenia la o mânăstire.
Regimentul nostru 9 vânători era obosit. Soldaţii dormeau aproape din
picioare. În ziua care trecuse a parcus în marş 40 de kilometri şi a dat
patru bătălii la baionetă, patru victorii cu cei mai buni soldaţi unguri.
Comandantul cadeţilor se uita cu uimire la aceşti oşteni... Bătălia nu se
terminase. S-a continuat de-a lungul văilor Crişului Alb şi Crişului
Negru. Regimentele de vânători au dat o luptă violentă la Buteni,
lângă Sebiş, cu trupe ungureşti retranşate cu multe mitraliere în casele
din sat şi în zăvoaiele de sălcii pletoase ce le mascau mişcările. Se
vedea clar că acolo îi comanda un ofiţer care ştia cum se duce
războiul. Un atac frontal ne-ar fi adus pierderi mari. Comandantul
român, maiorul Diamandi, ofiţer în rezervă, cunoştea cum luptă
bolşevicii în spaţii închise. Aveau multe viclenii la îndemână. S-a uitat
îndelung cu binoclu, piesă specială, cadou primit chiar de la un
aghiotant al lui Kerenski când era ambasador la Petesburg. A zâmbit
la amintire. A fost o întâmplare ciudată… Tocmai atunci, o sclipire de
soare într-o pereche de ochelari i-a demascat un cuib de mitraliere. Cu
siguranţă mai erau şi altele. S-a întors la tunuri. Exact ca maiorul
nostru, a reglat fulgerător tragerea. Vânt, distanţă, înălţător, derivă.
269
Calcul balistic. Şcoala San Cir. La o comandă, toată bateria a tras în
plin. S-au auzit răcnete, bucăţi de metal şi trunchiuri de copac săreau
în aer. A reglat şi mutat tragerea. A tocat toată liziera. Mulţi morţi şi
trupuri sfârtecate. Pe flancuri, satul a fost înconjurat de cavalerie.
Infanteria a atacat din două părţi. În casele unde erau mitraliere s-au
aruncat grenade. S-a trecut la atacul de baionetă. Bozgorii fugeau
urlând: büdoş olá megy haza, az anyahaz az ordoghoz bocskor ola…la
mă-sa, la dracu’, cu olah opincar, puturos… ne omoară! Un sergent
ardelean a strigat la ei să nu fugă aşe tare, să nu-şi rupă ceva la foale.
Moghiorii speriaţi au căzut în plasa cavaleriei. Cu ochii cât ceapa-
hagymma s-au întors fugind inapoi. A dat din nou de infanterie. Se
credeau, în mintea lor înnebunită de frică, că ar fi nişte eger-hazieger-
şoareci de latrină. Omu stilat şi cu multă carte, maiorul Diamandi, a
întrebat un ofiţer prizonier de ce atâta groază în rândul soldaţilor!?
Discuţia se purta în germană. Omul era stingherit de poziţia sa. Se
aştepta la altceva. Nu înţeleg, her hauptman, cine le-a băgat în cap la
soldaţii voştri că noi suntem la fel ca ungurii şi secuii voştri? Mda, e
trist, e trist de tot că noi, armata imperială, am mers cu ăştia, cu
bolşevicii. Maiorul l-a săgetat cu privirea. Dumneavoastră, cu
siguranţă, aţi făcut şcoala militară la Viena. Şi mulţi români de-ai
noştri din Transilvania, la fel. Ce credeţi, că dacă mergeaţi cu Horty,
nu se făceau tot atâtea crime în rândul populaţiei române?! Domnule
ofiţer, ştiţi foarte bine ce spun, aici nu e vorba numai de bolşevici.
Ăştia sunt un accident trecător în istoria dumneavoastră. Crimele şi
abuzurile împotriva românilor sunt seculare. Ura este inoculată în
familie, predată în şcoală. Am citit o istorie a Ungariei făcută de voi.
Falsuri grosolane cu pretenţii de ştiinţă. Miciuni abominabile,
fantasme de oameni bolnavi. Nu aţi ţinut cont nici de istoricii germani,
care vă cunosc, ba chiar nici de istoricii voştri, care au avut bun simţ.
Soldatul e om de rând, ascultă ordinul şi, fără să vrea, ne urăşte. Asta
îţi spun în cazarmă în fiecare zi, că noi nu trebuie să fim în
270
Transilvania. Aveţi teorii hilare, să nu zic de râsul curcilor. Suntem
mai mulţi pentru că noi, românii, am mâncat mai mult lapte de oaie şi
capră…! La voi, la secui, nu aveţi capre, oi, nu mâncaţi lapte? Să cred
că mâncaţi numai de vacă?! Omul avea capul în pământ. Domnule, vă
rog să vă uitaţi şi la mine, suntem oameni cu carte. Maiorul a schiţat
un zâmbet mucalit. Păi, hai să ne gândim, o fi având oile şi caprele
noastre vreun secret? Păi ce ziceţi, nu paşte aceeaşi iarbă? Ungurul era
zăpăcit, dar pe faţă îi apăruse un zâmbet strâmb. Mda, e ridicol, dar...
Dar, de la lapte până la crimă…! S-a lăsat o pauză grea. Credeţi că
dacă eu cădeam prizonier la voi, îmi mai puneaţi întrebări de istorie?
Nu aveţi acest stil…nu vă caracterizează. Hm, stilul face omul, de la
latini încoace. Mai e ceva, am mai pus intrebarea, ati crezut vreodată
că vă putem bate? Maiorul l-a scrutat din nou cu o privire tăioasă.
Suntem în al doisprezecilea ceas…Omul se bâlbâia, îşi frământa
mâinile, tuşea, era încordat, transpirase. Uitase de germană, a dat-o pe
ungureşte, nem, nem, sohasem. Da, da, cred că niciodată, e corect,
dispreţul şi ura nu fac casă bună cu raţiunea, cu adevărul. A trebuit să
vină războiul, un purgatoriu… Her, uranim, kapitany parcă atunci îl
văzuse pentru prima dată pe ofiţerul din faţă. Era dezorientat, zăpăcit,
dominat, de ţinuta lui, de ember kulturalis. Da, domnule, noi astăzi
suntem în sâmbata paştilor. Curând vom intra în Beiuş. Românii de
acolo ne aşteaptă cu sufletul la gură. La auzul acestui nume, ungurul a
tresărit ca dintr-un vis urât. Nem, nem lehet, ott van socat o artileria, o
gyalogsag. Ştim exact ce infanterie şi ce artilerie aveţi acolo. Cu o
ironie fină, maiorul Diamandi, i-a comunicat ungurului că, chiar
acum, un alt detaşament din vânătorii noştri a plecat de la Zam, a
înaintat de-a lungul Mureşului până la Radna, pe care a ocupat-o.
Aripa diviziei noastre este acoperită, voi aproape încercuiţi. Căpitanul
ungur vorbea aproape singur. Am ştiut lucrul acesta, l-am comunicat
la imbecilul ăsta de Bela Kun. Un dobitoc, un măscărici cu aere de
general, noroc cu ofiţerii ruşi. Singurii care au înţeles manevrele
271
voastre. Aşa este, dar cam târziu. Soarele era trecut de amiază. Peste
tot plutea un miros de iarbă verde şi toporaşi înfloriţi. Vântul îl aducea
dinspre pădure în adieri învăluitoare. Pe front, în linia întâi, simţurile
se dilată, capătă dimensiuni nebănuite. Orice nuanţă capătă culoare,
orice sunet, ori ce miros îl captezi de la distanţe imperceptibile. Eşti ca
la o vânatoare, un animal de pradă sau unul încolţit. Toate acestea şi le
nota maiorul nostru intr-un caiet scos din porthart. Mai târziu va face
carieră… artistică. Zgomotul artileriei era înspăimântător, de fapt, era
o canonadă, un duel aerian. Ungurii se apărau cu îndârjire în satele
Negru şi Tărcaia. Dispuneau, întradevăr, de multă artilerie şi întăriri
de infanterie. Nu era exclus ca nacealnicul rus să fie acolo. Lupta era
disperată pentru inamic. Cuceream satele acestea, Beiuşul era în mâna
olahilor. În spate nu mai aveau nici un punct de rezistenţă. Bătălia
continua, soarele era la apus. Se lăsa noaptea. Am aprins torţele, am
dat foc la case, am atacat la baionetă. Am distrus cuiburi de mitraliere
cu patul armei şi cu grenade de mână. Înaitam, luam casă cu casă,
dădeam lupte corp la corp. Câte doi, trei bozgori turbaţi de ură şi
spaimă, săreau din cotloanele caselor asupra noastră. Urlau, înjurau
urât de mamă…büdoş olá, boszo meg az anyat! Soldaţii ardeleni le
cunoşteau înjurăturile la boangheni. În fruntea bătăliei se aflau soldaţii
batalionului Beiuş. Nu răspundeau la înjurături, icneau şi loveau cu
fălcile încleştate. Era aproape de miezul nopţii. Ungurii şi secuii nu au
mai rezistat, erau doborâţi şi tăiaţi cu cazmalele de tranşee. Au rupt-o
de fugă, strigau vissza-hatral,hatral, büdoş olá meggylkol…ne
omoară, olahi puturoşi, înapoi, fugiţi, fut szalad. Nicio comandă nu se
mai asculta. Mai văzusem scene de acestea şi în luptele din urmă, dar
şi în cele cu bolşevicii lui Trotki, în Basarabia. Pe uliţele satului era o
vânătoare. Venise ceasul lumii noastre. Ungurul trufaş era călcat în
picioare, zdrobit ca un şarpe veninos. Nu mai era ceasul îndurării.
Tăiaţi, loviţi din toate părţile, trupele lor sfărâmate se retrăgeau în
derută. Soldaţii îi hăituiau şi vânau ca pe iepuri. S-a ajuns la bateriile
272
de tunuri. Idioţii de artilerişti credeau că bozgorii ne fugăresc pe noi.
I-am luat ca din oală. I-am tăiat cu cazmalele nemţeşti lângă tunurile
lor. Mureau cu ochii holbaţi de mirare. Am capturat o baterie intreagă
de tunuri. Proiectile şi multă muniţie de front. Acolo era un punct de
comandă. O huidumă de secui, cu capul spart, striga la caporalul
nostru că la el nu omorât, că are feleşeg din sat la tine. Eu conosc la
tine, fost la nuntă. Sunt şogor la tine, avem feleşeg surori la mine.
Hm, frate la mine, de pe muiere, e bine, dar de ce nu trimis feleşeg pe
front, sorele mâni-ta de boanghin!? Când dat foc la sat, intrebat
feleşeg? Eşti un câine bolund şi spurcat. Soldat, nu-mi murdăresc
mâinile cu el, ia-l şi-l toacă cu centironul lui de animal. Să ţină minte,
dacă o scăpa cu zile, că omenia nu-i pentru bozgori. Domnule căprar,
nu merită, îl tai bucăţi cu cazmaua. Fă ce ştii, asta merită. Peste
câmpul de bătălie venise ziua. Soarele scălda oraşul băieşilor într-o
lumină aurie. Sărbătoarea paştelor plutea pe deasupra ca o aripă de
înger. Detaşamentul de vânători, în frunte cu batalionul ardelenesc,
care purta numele oraşului, a intrat în pas de defilare cu drapele în vârf
de lance. Flori şi lacrimi, entuziasm fără margini. Feţele soldaţilor,
care cu o lună înainte au jurat la mormântul lui Avram Iancu, erau
acum brăzdate cu şanţuri de lacrimi. În ziua Învierii Domnului, frontul
unguresc era spart, dat peste cap, sfărâmăturile ungureşti se retrăgeau
în dezordine. Drumul spre şesul Crişanei era deschis. Bătălia cea grea
din munţi, din defileele Crişurilor, a dovedit capacitatea ofensivă a
armatei române. De aici înainte, cele cinci divizii cu comandanţii lor:
Traian Moşoiu, George Mărdărescu şi Ion Olteanu, fără un moment de
odihnă, au început urmărirea inamicului pe tot frontul de pe Tisa
maramureşană până la Mureş. Era o avalanşă de nestăvilit. La
Moscova, comandamentul bolşevic primise ştirea. Nacealnicul
bolşevic a făcut un raport amănunţit. Troţki era chemat la Kremlin.
Erau bulversaţi de întorsătura evenimentelor. Lenin contase mult pe
entuziasmul lui Bela Kun, mai bine zis pe promisiunile lui. Hm, la
273
început totul a mers bine în Budapesta, a preluat guvernul, a atras o
parte din armată şi din populaţie. Cu lozincile a mers bine… Niet, niet
xaraşo, tavarişce Lenina. Comandirul cel mare l-a privit insistent pe
ofiţerul din faţa lui. Niet paniatko. Am făcut eforturi să finanţăm
revoluţia. Bela Kun a fost la noi, l-am instruit. Niet, niet paniatko, niet
nicevo. Padajdi… Banii i-am dat la centimă, tavarişe Lenina. Niet
organizatia. Gavarite, gavarite tavarişce…Tri ciortu, a atras de partea
lui mai mult bande de secui şi aventurieri decât rabocie clas. Cheia
războiului e în Transilvania. S-a folosit de ura ungurilor împotriva
românilor. Ura bestială bazată pe şovinism. Hm, nu a mers pe linia
noastră, pe lupta şi ura de clasă. Asta înseamnă sectarism. Lenin
bătea încet cu degetele darabana pe masă. Eto, niet haraşo. Nimic nu e
bine, nu a arestat nici un burjui de la ungurii lui. Nu a pus mâna pe
fabrici şi nici nu a confiscat moşiile latifundiarilor, a grofilor. A tras
cu mitralierile în populaţia de români care muncea pe câmp sau se afla
prin gări cu munca de salahori. Fie că se întorceau de acolo, în satele
lor. Au ars oameni pe rug, ca în evul mediu. Şi asta în mumele
revoluţiei bolşevice…! O tăcere lungă s-a lăsat peste camera aceea.
Lenin a sărit în picioare, a bătut cu pumnul în masă. Niet, ne magu, eto
bezumnâi , idiot, scotina. Revoluţia înseamnă să lovim în duşmanul de
clasă, nicedecum în rabocie celovec. Acolo se juca o piesă tipic
bolşevică. Nu faptul că protejatul Bela Kun omora oameni deranja pe
bolşevicii de la Moscova, niet nicagda, ci realitatea crudă. Erau bătuţi
de rumânski celovec, pierduse cele mai bune poziţii. Tavarişce Leon,
tavarişce Troţki, şto vâ delaite? Din nou s-a lăsat o pauză grea. Tut,
tam, nicevo. Nu avem trupe la dispoziţie în apropiere. În Basarabia,
omul clătina din cap, niet, nicevo,acolo e la rumânschi celovec.
Ucrainschi, scotina Racovski, bolvan ofiţir. E la fel ca şi Bela Kun,
fanfaron bahval. Nişte maimuţoi, nu cunosc un pic de tactică, de
strategie, hm, la dracu’, nici un graunter. Răscoală masele împotriva
noastră. Poloschi, hm, s-ar putea să avem război cât de curând cu
274
ăştia. Comandirul armatei roşii căzuse pe gânduri. Rumânschi au ales
bine momentul… tri ciortu. Hm, am putea trimite totuşi nişte trupe
prin Galiţia, trupe acoperite. Lenin îl privea fascinat, erau în joc şi
atâţia denghii. Ştia că-i luase de la gura armatei lui Troţki. Treabă
încurcată. Ar fi bine să-l luăm pe Racovski de la Kiev. Niet, e ales de
soviete, e un bun revoluţionar. Serveşte cauza. Tvarişce Lenina,
Vladimir Ilici, nu e de ajuns, acum ne trebuie acolo un militar capabil.
S-a uitat direct la comisarul venit de pe frontul din Transilvania. Dăm
comanda armatei tovarăşului polcovnic, de fapt este general cu stea.
Vă rog, semnaţi decretul, nu e timp de pierdut. Ne nado, este numit şi
gata. Niet, Racovski este sensibil ca o devucica. Să-l menajăm, trebuie
scris şi semnat ca aghiotant cu misiuni speciale înafara graniţelor
Ucrainei. Da, da, oceni haraşo, dar tavarisce Kun trebuie să pornească
imediat revoluţia în Slovacia. Exact, lovim în cehi şi trecem armatele,
facem jonctiunea şi lovim în rumânschi celovec. Dacă planul se află…
oricum, rumânski ne suspectează mai de demult de această manevră.
Acum trebuie să-i scoatem pe ungurii ăştia tembeli din rahat. Toată
armata lor acum se retrage în debandadă. Până la Tisa nu mai au nici
un punct de rezistenţă viabil. Am fost acolo, am luptat, am luat şi
comanda unor unităţi, au puţini soldaţi buni. Şcolile de ofiţeri, cadeţi
şi unele trupe venite din Austria. Restul, urlete, ifose şi ura bestială
împotriva olahilor, e punctul lor comun. Tavarişce Lenina a tuşit
discret, a pus mâna la gură, mda, atunci să folosim acest adin tocica.
Toate feţele s-au descreţit într-un zâmbet larg. Hm, uitasem că avem
aici pe tovarişe Felix Edmundovici, discret ca de obicei. Ne-a ascultat
pe toţi. Oamenii lui de la ceka cunosc multe lucruri. Ne pot fi de folos.
Troţki, cu aerul lui de comisar militar, l-a privit de sus pe acest individ
cu figură de ţârcovnic. Ştia că e nobil polonez, adică un pan plin de
ifose şi ambiţii nemăsurate. Dispreţul îi străfulgera prin lentilele
ochelarilor. Derzsjinki, încet şi lung, l-a privit tot pe sub lentile. Nu a
schiţat nicio mişcare. Într-un târziu, şi-a scos ochelarii şi i-a frecat
275
îndelung cu batista cu monogramă cusută în fir de mătase aurie. I-a
pus la loc, a tuşit puţin ca şi cum ar fi vrut să cânte la strană. S-a mai
uitat odată la Troţki, privirea de sub lentilele verzi era ca de şarpe. Cu
greu ai fi sesizat acest lucru dacă nu te uitai atent. În acel moment,
două reptile se pândeau pe sub sticla ochelarilor. Lenin aştepta, notând
ceva într-un carnet. La urmă, a ridicat capul şi a zis cu un ton neutru:
să auzim Felix Edmundovici, ne interesează un punct de vedere. Vă
ştiu concis. Mda, aici se discută probleme militare de front. Nu e
specialitatea mea cea mai tare. Privirile de sub lentilele verzi
scânteiau mocnit. În vizor era Troţki, dar nu numai el. I-a privit pe toţi
circular. S-a lăsat o pauză destul de lungă. Hm, mda, dacă mi s-a cerut
un punct de vedere, e bine. În Ucraina situaţia e tulbure. Petliura încă
mai are oamenii lui pe acolo, cazaci atamani. Mult timp a colaborat cu
Denikin. Nu eu recrutez soldaţii. Troţki a tresărit. În sinea lui zicea că
individul şi-a cam depăşit atribuţiile. S-a calmat şi a luat o atitudine
aproape conciliantă. Da, da, să auzim o propunere, o luăm în
consideraţie. Şeful ceka a tuşit din nou. Mda, noi, la Kiev, am avut o
misiune eşuată lamentabil. Tovaraşul Troţki ştie în ce fel. Să nu ne
pripim nici acuma. Da, znaite tavarisce, da, da, tezaurul de la banca
centrală a Ucrainei. L-am scăpat printre degete. A fost vina noastră, a
tuturor. Nu ne-am coordonat bine mişcările. Rumânschi celovec a fost
mai iute, ne-a tras clapa şi a pus mâna pe lăzile cu denghii de aur.
Dacă nu mă înşel, la krepost fort Soroki. Să lăsăm asta, e de domeniul
trecutului. Nu ne mai ajută cu nimic. La situaţia din Ungaria, dacă am
înţeles bine, armatele lui tavarişce Bela înaintează cu spatele la
inamic. Comisarul de front a tresărit. Şi el glumise la fel despre
eroismul armatei maghiare. Hm, oamenii intelegenţi se înţeleg peste
timp… Lenin din nou aştepta. Mda, eu, cu oamenii mei, am informaţii
sigure că antanta nu mai are cum să-i oprească pe români. Nu mai
merge nicio linie de demarcaţie. Sunt în ţară la ei. Are dreptate
tovarişce camisar, ungurii duc un război naţionalist şovin cu caracter
276
burghez. Nu au înţeles revoluţia socialistă. Nu au atras masele mari de
muncitori, aşa cum a spus Vladimir Ilici. Da, tavarişi, nu au o bază să
ducă un război de clasă, ca la noi. Sunt sortiţi eşecului. Trebuie să-i
ajutăm imediat. Rumânski celovec să nu treacă Tisa. Tovarăşe Troţki,
acesta este pricaz deni. Felix Edmundovici pune la cale reţele de
spioni în Ucraina, Galiţia, chiar şi în tabăra inamicului. Se impun
diversiuni, destabilizare. Lovituri din spate. Nu e suficientă numai
armata. Aici rumânski celovec sunt mai buni. S-a văzut. Nacealnicul
de la ceka jubila în sinea lui. Îi dăduse, prin Lenin, o lecţie
îngâmfatului de Troţki. De abia aştepta să vină orele nopţii. Se va
duce la Kremlin, na tavarişce Stalina. Avea ce să-i povestească. Îşi
freca mâinile de pe acum. Dintr-o lovitură, da, da, împuşc dva zaiţa.
La poarta de la Smolnâi s-a auzit un huruit de maşină. Era un ford
american cu mitraliera pusă pe capotă. Şeful ceka a salutat cu două
degete, exact ca un aristocrat. Troţki a înjurat printre măsele, ca un
birjar de pe stradă. Vladimir Ilici a dat mâna cu naşâi camiteta şi s-a
retras în apartamentul din spate, unde-l aştepta devucica Krupskaia, cu
un ceai cald. Zinoviev, Zaiţev şi Troţki s-au uitat lung la Buharin.
Vsio gavarit po evreiski. Tavarişi, suntem între noi, în dobitocul de
Felix Edmundovici nu mai avem un aliat, e adin vrajeski. Ne magu,
nu-l duce mintea. Ba cred că-l duce, merge la Stalin, oamenii mei l-au
văzut intrând în biroul lui cartotecă. Era după miezul nopţii şi a ieşit
pe la patru dimineaţa. Între cei patru evrei s-a lăsat o pauză. Niet
paniatko…ne magu. Nu mai are rost să discutăm, sigur pune ceva la
cale cu Stalin. Nu e de bine, trebuie să-l informăm pe Vladimir Ilici.
Şi voi ştiţi că individul ăsta de gruzin ne urăşte pe noi, toţi evreii. A
răbufnit de câteva ori când l-am pus la punct. Buharin, omul taciturn,
a clătinat cu capul lui mare, semn că are ceva de spus. Am greşit. Şi
Vladimir Ilici a greşit când l-a cooptat în centralnâi camiteta. Şi mai
mult, când i-am dat vsio licinoe delo pe mână. Biroul lui cel mare este
căptuşit cu toate dosarele noastre. Are şi informatorii lui personali.
277
Toţi secretarii de bază sunt oamenii lui. Adună date, nu despre
plevuşca din partid, ci despre potenţialii lui duşmani. L-am luat în râs
că strânge dosare, l-am numit tavareşce cartoteca. Era singurul om pe
care nu trebuia să-l numim acolo. Tavareşce Zinoviev eşti toată ziua
cu Vladimir Ilici, discută şi propune mutarea lui în alt post. Tri ciortu,
să fie unul mai mare, să nu poată refuza. Buharin a dat din mână, i-a
privit pe toţi circular, vă spun că nu va primi. Individul ăsta, koba,
cum îi zic amicii lui, e un tip dubios, e mai viclean ca paianjenul de
noapte. Da, e pravda, lucrează numai noaptea. Vin la el numai
conspiratorii şi vântură lume. Troţki a făcut câţiva paşi, s-a scărpinat
în bărbie, s-a întors către interlocutori. În ultima vreme, la el vin nişte
americani. Am informaţii că a cumparat nişte aparate de ascultat. Niet
paniatko, acum aud de aşa ceva. Mda, asta e rău că nu ne interesăm ce
278
se întâmplă în jurul nostru. On, amicul Stalin se preocupă de noi. Mda,
dar ce e cu aparatele de ascultat, n-am înţeles. Omul meu, de fapt, o
hazaica, l-a văzut pe hanja- kotik Felix în birou la Stalin când
americanul a lăsat 10 bucăţi. Aparatul se cheamă dictafon, vorbeşti şi
drăcia asta, la urmă, te imită exact ce-ai spus, cuvânt cu cuvânt. Nu
mai ai cum să o întorci. Unul din aparate la oprit Stalin la el, celelalte
i le-a dat lui Derszjinski la
Ceka. Se distrau amândoi.
Dădeau drumul la aparat şi
înjurau fiecare în felul lui.
Devucica făcea curăţenie în
toate birourile. Auzea tot ce
discutau despre cum îl vor
folosi la anchete. Pun
aparatul sub o masă. Cei
interogaţi nu ştiu, vorbesc
între ei. La urmă, când vor să
o întoarcă, dă drumul la
drăcie. Indivizii, fac ochii cât
broscoii, cad înnebuniţi, fac
cruci cu nemiluita. Stalin a
participat la nişte şedinţe din
astea, rânjea ca un diavol.
Liniştea a fost prelungă. Se
uitau unul la altul zăpăciţi.
Fiecare se gândea , brr, dacă ar fi el cel anchetat. Hm, suntem urmăriţi,
trebuie să fim atenţi de aici înainte cu cine discutăm. Dar Vladimir
Ilici…Nu, nu ştie, şi nici nu cred că e cazul să-i spunem. Ne-ar cere
probe şi nu e bine să ne divulgăm de pe acum. M-am gândit la ceva,
să-l chem pe front cu funcţie de aparatcic, comisar politic. Mda, ar fi
bine, dar nu cred că ar înghiţi momeala şi nici… a arătat cu degetul în
279
sus… n-ar fi de acord. Zinoviev s-a repezit cu barba înainte ca un ţap.
Nu ştiu ce să spun, dar Vladimir Ilici, când e vorba de Stalin, parcă e
hipnotizat, zice că face treabă bună. E un soldat conştiincios. Se achită
de sarcini. Hm, nu e bine, trebuie să găsim o cale să-i deschidem
ochii. Să-l tragem de limbă pe kozel – ţapul de Felix Edmundovici. Nu
merge, am încercat când a fost vorba cu banca de la Kiev. Buharin din
nou i-a măsurat cu privirea lentă, a clătinat din cap, hm, cred şi sunt
sigur că Stalin l-a cumpărat. I-a dat bani, aţi văzut ce sediu are acum,
nu mai zic de maşini, armament şi mai ales personal. Nu prea mai vezi
ciurucuri ca înainte. Toţi au haine de piele şi cizme speciale.
Concluzia e să fim în gardă. Leon, cu ăştia nu e de glumit. La prima
ocazie... s-a uitat fix, din nou, la ei, ne taie cât ai clipi, beregata. În
noapte târziu, s-a auzit un motor puternic în spate la Smolnâi. Era
maşina lui Troţki. Pleca direct pe front. Ceilalţi au mai rămas un timp
în biroul cel cu tablouri de pe timpul ţarului. Erau nişte gravuri cu
nişte pescari care trăgeau bărcile la edec. Unele erau hazlii, îi plăceau
mult lui Vladimir Ilici. La Kremlin, în biroul lui Stalin, Felix
Edmundovici depăna amintiri despre întâlnirea avută în biroul lui
Lenin. Stalin, cu o ţigaretă parfumată în mână, asculta cu atenţie . Din
când în când scotea volute aeriene, de fapt nişte cercuri care se înşirau
într-o spirală care atingea tavanul. Le privea visător. Hm, care va să
zică, rumânski celovec îi dă din nou bătăi de cap lui Troţki. A făcut o
pauză. Aştepta. Iosif Vissarionovici, hm, n-aş zice că numai lui Troţki.
Şi individul ceka şi-a scos ochelarii şi-i freca atent cu batista cea cu
monogramă. Vulpoiul de Stalin cunoştea manevra. Se amuza în sinea
lui. Ei, cumva, Vladimir Ilici l-a muştruluit!? Întrebarea părea naivă.
Şi-a mai aprins o ţigară de la lampa cea mica din colţ. S-a sculat şi se
plimba încet, cu mâinile la spate. S-a oprit şi se uita fascinat la acele
ceasornicului din perete, de fapt o pendulă adusă de ţari de la olandezi.
Cutia era facută din lemn de abanos cu geamuri de sticlă verde. La
lumina petromaxului iradia în ape vineţii. Dincolo, alergau în noapte
280
un ac mai mare, în negru platinat şi unul mult mai mic, colorat în roşu
sângeriu. La ora exactă, privitorul tresărea. Acul cel mic părea o
insectă stranie care-l înţepa pe cel mare. Într-o secundă lăsa urme de
sânge. O crimă care omora timpul. Era răscolit pâna-n măruntaie.
Obrajii deveneau stacojii. Trăia o satisfacţie imensă, numai de el
ştiută. Nacealnicul ceka bănuia ceva, dar nu intuia cum trebuie
personajul din faţă. Panul polonez era bolşevic, dar şi catolic. În sinea
lui era un criminal rigid şi limitat. Nu avea elasticitatea şi cruzimea
rafinată a candidatului la popia ortodoxă din oraşul Tibilisi. Da, da,
nici pe departe. Stalin s-a întors şi a continuat discuţia de unde era
lăsată. Hm, da, amicul nostru Troţki nu e chiar cum se crede el, mare
comandir de oşti. Nu, nu pare, nu era sigur de loc la ce se întâmpla cu
bozgorii lui Bela Kun. Un comisar, ofiţer de elită, venit de pe frontul
din Transilvania, a arătat că, deşi a avut tot sprijinul, armata maghiară
a fost înfrântă în toate bătaliile date cu rumânski celovec. Şi tocmai
unde aveau terenul muntos de partea lor. Defileele râurilor de acolo
erau adevărate cazemate naturale. Hm, am aflat, nişte imbecili. Nu
cred că pot opri ofensiva la rumânscaia armia. Stalin a dat din nou
ocol la masă. Şi-a mai aprins o pipă cu tutun dintr-o cutie cu amoraşi
olandezi pe ea. A zâmbit sardonic. Felix Edmundoici, acum ceka este
mai puternică decât era. Cred că nu sunt obiecţii. Individul cu figura
de târcovnic a tresărit. Nu, nici într-un caz, avem aproape tot ce ne
trebuie, asta datorită dumneavoastră. Stalin a făcut cu mâna, lasă, nu
discutăm chestiunea aceasta acum. Am auzit cevaaa, de un sprijin dat
la imbecilii aştia de unguri. Da, aşa a zis acel ofiţer comisar. Nu mi-a
scăpat cuvântul. Hm, nu cred că e vorba numai de ofiţerii bolşevici
care au mers pe front. Nu, nu, e vorba de ceva mai ascuns. S-a făcut
din nou pauză. Celovecul Stalin îşi scutura atent pipa într-o scrumieră
cu monograma ţaristă, timp în care nu-l scăpa din ochi pe cekistul
catolic. Se amuza copios de această asociere. Auzi, catolic care crede
în Dumnezeu şi omoară mii, zeci de mii de oameni, în numele
281
bolşevicilor care scriu pe toate gardurile că sunt atei! Mda, e curios, ia
să vedem ce mai e pe la Vladimir Ilici. S-a uitat lung la panul
ţârcovnic din faţa lui. Mda, ziceam că e ceva ascuns, să fie vorba
despre bani, ce zici?! Eu cred, tavaraşce Stalina că e vorba de sume
mari. S-a făcut tăcere peste tot. Numai paşii gărzilor de pe lungile
coridoare se auzeau în surdină. Uite ce, Felix Edmundovici, ştiu, ai
relaţii la Vladimir Ilici, nu le rupe. Jidovii de acolo s-ar putea să intre
la bănuială. Fii amabil şi cu Troţki. Gâdilă-i amorul de mare
comandir. Avem nevoie încă… Cekistul a tresărit, ăsta-i citea
gândurile. Stalin s-a dus din nou spre orologiul din perete. Urmărea cu
atenţie mersul de păianjen al celor două ace diferit colorate. Mai era
până la ora fixă. S-a întors cu un pas de pisică. Cekistul a sărit in
picioare, nu-l auzise. Sângele îi năvălise în obrajii vineţii. Stalin se
gândea dacă popa ăsta, noaptea este încălzit de vreo hazaică. I-ar mai
pune sângele în mişcare. Hm, cred că e vorba de bani şi nu de ruble în
hârtii. Nu fac dva denghii… e vorba de bani aur. Ce zici, Felix
Edmundovici, dăm de capăt la daravela asta? Stalin a rămas pe
gânduri… să fi luat din tezaur!? Niet, niet, aş fi fost informat, dar
atunci de unde? Să aibă jidovii ăştia vreun fond secret la dispoziţia lui
Vladimir Ilici! Stalin era agitat, lucru care nu a scăpat cekistului. Iosif
Vissarionovici, eu cred că-i dăm de capăt. Mi s-a cerut sprijinul să
trimit informatori pe front. Situaţia e gravă acolo, altfel nu apelau la
mine. Mă cred un ageamiu în probleme militare. Le arăt eu…ochii îi
străfulgerau ca la o cobră gata de atac. Stalin se amuza, îl cunoştea, îl
stimula. Da, aşa e bine, nu trebuie să ne scape nimic. Imbecilul ăsta de
Bela Kun a mai papat mnogo denghii când a fost comisar de lagăr la
Tomsc. Am toate datele, le adunăm. Un mare borfaş e bozgorul ăsta
evreu. Doamne, cine vorbea! Stalin se plimba, hm, dacă pierde bătălia
cu rumânski…şi cred că o pierde, ajunge, adică fuge la noi. O să
scoată vsio denghii, îl scuturăm cu capul în jos. Cunoaştem metoda…
e de la turci, dar merge şi la noi. Şi-a mai aprins acum, la urmă, încă o
282
ţigară parfumată. Volutele se învârteau în cercuri. Nu s-a putut abţine
şi a întins degetele spre interiorul lor. Mâna mai scurtă i-a zvâcnit
spasmodic. Cekistul se uita hipnotizat. Cu o mişcare derutantă şi-a tras
vestonul la loc. A continuat calm. Felix Edmundovici, eu cred că
ungurii ăştia tâmpiţi nu au cheltuit toţi banii. Nu au avut timp. Ai
oameni, ajungi la Budapesta, pui mâna pe tot ce a rămas. Cred că sunt
destui, sigur într-o casă de fier în palatul unde-şi au sediul. La
parlament, nu, nu sunt chiar aşa proşti să-i împartă cu toţi bozgorii de
acolo. Da, da, Iosif Vissarionovici, aveţi dreptate, locul cel mai sigur e
la palatul imperial din Buda. Tri ciotru, scuzaţi, imbecilii ăştia îşi dau
aere de nobili. Se comportă ca dobitocii ăia de... mă-sa, de grofi. Nu
scoţi bolşevici adevăraţi din moghior huzaroc. Am informaţii, omoară
populaţia civilă, trag din trenuri cu mitralierele în crestianski celovec.
Şi-au pus pe toţi românii în cap. Ba şi pe iobagii lor. Stalin zâmbea, îi
plăcea când se înfierbânta cekistul coborât din panii poloneji. Dacă ar
ajunge ăsta la Varşovia, atunci şi-ar da măsura. Îi urăşte de moarte pe
toţi cei care l-au scos din paspolita, din clasa lui. S-ar putea să-i dăm
ocazia. Cu indivizi din ăştia, renegaţi, aşa ca şi jidovul de Racovski,
întoarcem revoluţia peste toţi burghezii. Ajungem noi şi la
rumânschi… Din nou se plimba. A mai scos o pipă, acum e vorba să
punem mâna pe bani înaintea escrocului de bozgor. Felix
Edmundovici, luăm zolotoe, vsio şi… a ridicat un deget în sus… şi
apoi îi punem pe idioţii de vengrâ să joace cum le cântăm noi. Noi
vom fi iştenii lor. Ştii, am un bărbier şi fotograf de-al lor. Când se
învârte în jurul meu tot strigă: işten işteni, de zeci de ori. Tot ovrei,
dar merge. Le vom face şi un plan de luptă, semnat tot de Troţki. Nu,
nu cred că Iosif Vissarionovici i-ar mai ajuta la ceva când rumânski
celovec au intrat în câmpie şi ajung la Tisa. Stalin a dat cu palma peste
cizmă, obicei de când juca cazacioc în tinereţe. Îi plăcea dansul acesta
căzăcesc din Caucazul lui georgian. Avea figuri mai multe şi mai grele
decât la cazacii de pe Don. Mda, eşti pravda, vengrii, nişte scotina
283
padla, pierd războiul, noi luăm denghii, Troţki plăteşte oalele sparte.
Aveţi dreptate, le-a mai încasat şi cu Basarabia. Acum trebuie lucrat
eşcio raz. În noapte, două reptile cu mers de paianjen îşi frecau
palmele într-un rânjet care l-ar fi cutremurat şi pe nacealnicul
diavolilor. Doamne… eram singuri în bătălia cea grea cu forţele
iadului. Acolo, pe front, nu era timp de pierdut. Generalul Olteanu cu
detaşamentul său mixt a înaintat rapid pe Tisa, pâna la Host. Divizia a
doua de cavalerie înaintează cu una din brigăzile sale de-a lungul Văii
Someşului, iar cu cealaltă brigadă, întărită cu infanterie şi artilerie,
înaintează pe Valea Crasnei. Generalul, om energic, decorat în mai
multe lupte, avea un plan bine definit. A chemat la el comandanţii de
subunităţi. Domnilor, luptăm în partea de nord a ţării, obiectiv Hust şi
Tisza Ujlak. Vedeţi pe hartă, Someşul şi Crasna se adună şi se varsă în
Tisa nord-apuseană. Scopul imediat este să interceptăm legătura pe
calea ferată dintre Carei şi Satu Mare. Da, să trăiţi, am înţeles, în felul
acesta le tăiem linia de retragere a trupelor ungureşti de pe Valea
Someşului. Exact, şi în această situaţie inamicul se va retrage pripit şi
în dezordine spre nord-vest. În acest moment, noi, domnule general,
ocupăm cu infanteria localitatea Hust, cavaleria intră în Satu Mare, iar
trupe din divizia a şaptea de la sud de noi ocupă oraşul Carei. Da,
domnilor, de aici trecem direct în câmpia Tisei, având în faţă
Nyreghaza şi Debreţinul mai la sud. Cooperăm cu divizia a şasea a
generalului Holban. Ei înaintează rapid pe amândouă maluri ale
Crişului Repede. Detaşamentele lor, întărite, au şi ocupat, pe râul
Barcău, punctul întărit, Marghita. Cale liberă, domnilor, spre Debreţin.
Uitaţi, situaţia e clară. Pe stânga, detaşamentul Rasoviceanu a pornit
de la Beiuş, pe Valea Crişului Negru, într-un marş impetuos. Acum,
când vorbim, duce lupte grele ca să ocupe Salonta. Ungurii au acolo
câteva puncte întărite. Sunt disperaţi că va cădea în mâna noastră
Oradea. Vor face orice să ne oprească. Generalul zâmbea puţin
şugubăt. Nu mai au timp şi nici nu mai pot să ne oprească, dar în oraş,
284
ungurii în retragere sunt în stare de crime şi jafuri. Sunt disperaţi şi
vor să se răzbune. Mda, cu populaţia civilă, viteji de fusta muierilor,
nişte bandiţi, nu armată. Domnule general, vă închipuiţi cu câtă
înfrigurare ne aşteaptă acum, în săptămâna patimilor, toţi românii.
Da, sunt cu sufletul la gură. Ne ştiu aproape. Pe centru, generalul
Mărdărăscu conduce bătălia spre Oradea. Mâine e ziua Invierii,
trupele noastre cu siguranţă vor ocupa oraşul. Aş vrea să fim acolo…
Era amiază şi soarele curgea lin peste câmpie. Se auzeau în depărtare
sunete de clopote. O patrulă cu caii în spume a intrat în centrul
oraşului. Populaţia a izbucnit în lacrimi de bucurie. Peste tot se auzeau
strigăte de: Trăiască Armata Română! dar ceva straniu se întâmpla.
Strigătele noastre se amestecau cu cele ungureşti… elijen a roman
hadsereg! Colonelul român era nedumerit. A zis în germană: konnen,
instande sein…zu viel. Domnilor, aud bine? ungurii strigă traiască
armata română! E peste poate… Da, domnule colonel, sunt ungurii
cărora le este frică de unguri. Se tem să nu se întoarcă armatele lor,
care fug spre Tisa. Ne-au rugat să iuţim pasul spre oraş.
Nemaipomenit, auzi, bozgorii să se roage de büdoş olá! Ofiţerul
clătină din cap cu un zâmbet ciudat. Domnule comandant, asta nu e
tot, mai e ceva de scris în cărţi. Ungurii s-au îmbrăţişat cu ai noştri, iar
contele Kalaman Tisza, capul delegatiei, a cerut protecţie la armata
română. Cum, ăsta, fratele lui Iştvan Tisza, duşmanul nostru care ne
cerea moartea!? O tempora muntantu…! Câteva minute, s-a lăsat
peste corpul de ofiţeri o linişte adâncă. În acel moment, o fetiţă în
costum bihorean a venit şi a întins un coşuleţ cu ouă roşii. De sub
broboadă îi străluceau ochii vii. Aştepta… colonelul a luat-o în braţe
şi a sărutat-o. Apoi a scos din buzunarul de la veston un mic breloc de
argint. I l-a prins la piept. Ghemotocul de om l-a prins cu amândouă
mânuţele de gât.Trupa îşi ştergea lacrimile pe ascuns. Domnilor, azi e
ziua sfintelor Paşti. Hristos a Inviat! Cu adevarat că a Înviat! Da,
camarazi, a venit ziua Învierii şi pentru români. Domnilor, să mergem
285
spre piaţa centrală. Acolo, entuziasmul a devenit delir când, în faţa
primăriei, dintr-un automobil, a coborât plin de praf generalul Moşoiu,
care o luase înaintea trupelor sale. Cântau corurile conduse de însuşi
episcopul Ciorogaru, om care, cu o zi înainte, a fost arestat şi dus între
baionete să fie executat. Doamne, Dumnezeu lucrează prin oameni, fie
şi de alt neam. Căpitanul de jandarmi, care se temea de urmările
crimei, a ordonat să fie numai închis. Din urmă venea grosul armatei.
Soarele cobora spre apus. Venise seara. În lumina torţelor aprinse,
căştile oştenilor, oţelul baionetelor străfulgerau în chipuri de
arhangheli. Batalioane după batalioane treceau în pas de marş.
Huruitul camioanelor grele şi a tunurilor alternează cu sunetul
fanfarelor. Toată suflarea cânta în lacrimi Deşteaptă-te, române şi Pe-
al nostru steag e scris Unire! La urmă, generalul Moşoiu, din
automobilul decapotabil, a strigat ca să fie auzit: de azi înainte, cu ziua
de astăzi, regele Ferdinand a pus stăpânire pe acest oraş şi pe tot
judeţul Bihor. De azi înainte, sunteţi cetăţeni ai României Mari.
Sunteţi alipiţi de trupul ţării româneşti pe vecii vecilor. Pe aceste
cuvinte, în rândul de soldaţi care treceau de-a lungul străzilor, se
auzeau strigăte vesele: mergem la Budapesta! Acest ecou cădea ca
plumbii în inima mulţimii maghiare. Tocmai atunci intra, într-un
automobil, pe lângă şirul de soldaţi, şi generalul comandant
Mărdărescu. A schimbat o privire cam tăioasă cu generalul Moşoiu.
Era un reproş făcut tacit că a intrat în oraş fără să raporteze ierarhic.
Nu va fi singurul. În clădirea primariei, pe o masă lungă s-au întins
hârtiile de front. Domnilor, după cinci zile de operaţiuni conduse cu
abilitate şi energie, armata noastră a pus stăpânire pe marele centre:
Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta cu o importantă linie de cale ferată
care le uneşte, legând Valea Someşului cu văile Crişurilor. Linia
frontului se întinde spre nord, la Hust, pe Tisa, iar spre sud până la
Mureş. Am dat bătălii, am dat şi jertfe. Soldatul român s-a dovedit
încă odată că este cel de la Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti. Ungurii nu
286
aveau cum să-i stea în faţă. Nu au stat ei, nemţii…Generalul muta
calm bastonul pe suprafaţa zgrunţuroasă a hărţii. Şi-a dres vocea,
acum inamicul se retrage pe a doua linie, jalonată de centrele mari
Nyiregyhaza, Debreţin, Bekesscsaba. Sigur, vor aduce întăriri. E
ultima lor şansă înainte de Budapesta. Avem informaţii de la serviciile
noastre de contrainformaţii că în rândul comandanţilor au şi aici ofiţeri
bolşevici. Mult mai mulţi. Ştiţi telegrama de la Kiev. Da, acolo avem
un ofiţer basarabean, e un brav. Trebuie păstrat cu orice preţ. Mda,
bolşevicii au reuşit prin Galiţia şi Austria să transfere bani la bozgorul
ăsta de Bela Kun. Hm, nu soi bun, bolşevicii îl controlează. Nu trebuie
încredere în el. Domnilor, avem destui ardeleni pe front care ştiu
maghiara. Ideea a prins dintr-o clipire. Cum avem om la Kiev, ar
trebui şi la Budapesta. Domnule general comandant, am eu, în trupele
mele, omul potrivit. A făcut studii la Viena şi Budapesta. E ofiţer
rezervist, a studiat istorie, lingvistică şi mai ales a scos reviste în
germană, maghiară şi chiar română. Are trecere în anumite cercuri.
Ştie şi ruseşte, a fost ofiţer de legătură cu statul major al ruşilor. Se
poate îmbrăca în comisar bolşevic. Îl trecem prin Slovacia. Acolo
ungurii pregătesc o republică cu soviete. Mda, dacă o să le dăm noi
voie. Frunţile s-au destins. Domnule general, luaţi legătura cu
serviciile noastre. Trebuie să fie o reuşită. Bolşevicii de la Moscova
nu cred că au înghiţit uşor trânteala care au luat-o bozgorii. Nu s-au
aşteptat să-i batem aşa repede. Nu s-au aşteptat nici în Basarabia…
Aşa e, adin, dva, tri citire, au crezut că ne fac de pomenire. Ungurii
egy, ket, harom, negy... kilent, au luat bătaie cu tot cu frenţ. Da,
domnilor, românul e poet şi în timp de război. După cum ştim cu toţii,
trebuie să ne grăbim. Bolşevicii ruşi nu au cum să le trimită trupe
masive. Nu, nu au, sunt în război greu cu Denikin. Pe noi ne atacă la
Nistru, dar sunt bande pe care le zdrobim. Chestiunea complicată vine
de la aliaţi. Oricât am dori noi să lucrăm în deplin acord cu
instrucţiunile venite de la ei, nu putem. Nu ne putem opri pe această
287
linie unde ne aflăm. E aşezată în plină câmpie, lipsită de orice obstacol
natural împotriva unor atacuri. Informaţiile noastre ne arată că trupele
ungureşti, bătute şi dezorganizate, dar nicidecum nimicite, se
concentrează la Debreţin, la nord, şi la Bekesesaba, la sud. O
elementară obligaţie militară ne cere să avem o puternică linie de
apărare, ca bază de atac. Această linie nu poate fi decât Tisa. Am
înaintat planul de luptă la M.C.G. Avem ordin să continuăm
operaţiunile începute cu maximă energie. Şi soldaţii noştri ne-o cer. A
venit vremea ca domnii aliaţi să fie puşi în faţa faptului împlinit. Când
am ezitat, ai noştri au plătit cu sânge. Se auzeau peste tot voci de
aprobare. Generalul Olteanu, om sobru, dar glumeţ, a pufnit in râs. Mă
scuzaţi, domnilor, dar ia gândiţi-vă ce face mesiu Clemanceau cu
mustăţile lui. Şi le trage ca un motan furios. Râsetele erau in toi. Da,
nu admite nici un refuz, rezon. O să il facem cadou pe monseniore d”
Esperey, cu tot cu francia nevelono, adică cu madama lui unguroaică.
Da, da, să trăiţi, poate îl pune să joace un ceardaş cu strigături şi bătăi
de cizme. Domnilor, eu zic că mesiu Clemenceau poartă numai
pantofi… Observaţia era a domnului general Moşoiu. Râsul era
colosal. Soldaţii instinctiv ştiau că acel om de la Paris ne pune mereu
piedici. Auzise ei şi de vizita reginei Maria. Poporul a dus-o pe
străzile oraşului în braţe, musiu ăsta a dat-o după chersic. Un ardelean
a strigat că pe nemţeşte se zice la noi, la moroşăni, că e un fel de
moroflender… no, cel care se sperie de fete frumoase. Lăsaţi-l
domnilor, că la ei e altceva…Râsul la început a fost mocnit, apoi nu l-
a mai putut opri nimeni. Comandanţii ştiau că după atâtea lupte, râsul
întăreşte moralul trupei. Era bine, ironia omului nostru nu cruţa nici pe
împărat, nici pe popă. O patrulă, care s-a înfiltrat în liniile inamice, a
observat că inamicul, ca un om beat, se retrăgea în direcţii diferite.
Ofiţerul era un om care cunoştea bine frontul. A cerut permisiunea să
arate pe hartă. Uitaţi, domnule general, la nord, în faţa diviziei noastre
de cavalerie şi a divizei 7 de vânători, ungurii au o direcţie înafară,
288
excentrică, spre Csop şi Nyiregyhaza, pierzând legătura cu celelalte
trupe ale lor. Aici, în faţă - centru, ungurii se retrag spre Debreţin, dar
şi la sud de acest oraş. Grupul lor de sud, din faţa diviziei a 2-a
vânători, se retrage spre Bekescsaba. Domnule maior, ştiu, vă cunosc,
am luptat în bătălii grele. Şi atunci informaţiile dumneavoastră au fost
exacte. E clar, domnilor, inamicul încă nu are o comandă unică, se
retrage haotic, fără legătură între unitaţi. A bătut cu degetul în hartă.
Bănuiam, dar e peste aşteptări. Această împrăştiere a trupelor inamice
e numai în folosul nostru. Vom profita din plin de trupele noastre de
cavalerie, vom manevra uşor grupele duşmane. Ne vom strecura prin
spaţiile intermediare, spre a le întoarce şi ataca pe rând. Nici nu or să
ştie unii de alţii că nu mai au armată. Să trăiţi, domnule general, dar ce
facem cu honved şi huzarocul lor? Nu mai au cai, dar pinteni şi
mustăţi au. Caporalul ardelean, cu o figură serioasă, a zis: să ştii,
camarad, că mai au un capăt de leduncă cu fireturi. Au şi sabie. No, nu
cred, caii i-au mâncat, degen au vândut-o pe răchie. Husar fără sabie e
un huzaroc prost, nu-l mai primesc nici muierele. Îl dă în brânci afară
din speluncă. No, că ceva or şti husarii ăştia să câştige un offen frei. O
să-i pună să care zoile la klosset, aşa pe nemţeşte. No, mă, că nu pot,
au mâinile înţepenite în şolduri. Generalul se distra în sinea sa de
igeniozitatea soldatului de rând. Mereu ne-a fost de folos pe front, a
avut iniţiativă în situaţiile grele. Oricum, bozgorii meritau batjocura.
Domnilor, acum, în partea de nord a câmpului de operaţii dintre
Someş şi Tisa, se retrage Divizia de secui. Să trăiţi, comanda o are un
colonel, Kratochwil, un neamţ-austriac, am luptat împotriva lui la
Mărăşeşti, a fost luat prizonier. Da, mi-l aduc aminte, ofiţer capabil, l-
au cerut austriecii când am făcut schimbul de prizonieri. Acum s-ar
putea să nu-l mai schimbăm. Domnule general, am urmărit mai multe
zile pe secui, au trupe regulate, unele au luptat chiar la Ciucea şi la
Beiuş. Au făcut multe crime acolo… S-a lăsat un moment de tăcere.
Le vine ziua, domnule maior, e aproape. Vor plăti tot, la centimă. Să
289
ştiţi că pe lângă secui s-au alipit şi trupe de jandarmi şi finanţi, retraşi
din zone înainte de a le ocupa noi. Mda, fug şobolanii… Da, prezenţa
acestei divizii în flancul drept al armatei, care operează în zona
Debreţin, constituie un pericol. Se impune să o distrugem cât mai
repede. Vom forma trei grupuri de trupe cu care o să-i învăluim şi
încercui. O să vedem noi cât de tari sunt domnii secui. S-a făcut prea
multă vâlvă. Da, să trăiţi, la secuiul laudat, n-o să ne ducem cu sacul
spart, ci cu unul bine încărcat. O să le dăm peste bot, iertaţi, să ne ţină
minte tot neamul lor de boanghine. Aşa vom face ,domnule caporal.
Mai trebuie şi dreptate aici, pe pământ. Acum, domnilor comandanţi,
uitaţi planul de luptă. Grupul domnului general Olteanu va opera la
nord, întărit cu trei batalioane de ardeleni, unul sosit din Italia, la care
se adaugă trupe de infanterie şi artilerie de la divizia 1 de vânători. La
est, în strâns contact cu secuii, divizia a 2-a de cavalerie întărită cu
regimentul 16 infanterie şi grupul de motomitraliere de la divizia a 7-
a. Comanda o are domnul general Constantinide, care va mai primi ca
sprijin şi detaşamentul colonelului Rotaru, format din patru batalioane
şi patru baterii din divizia a 7-a, divizie care se îndreaptă de la Carei
cu direcţia spre nord. În acest fel, divizia de secui este împinsă spre
unghiul de nord al Tisei, în regiunea Csop-Nyiegyhaza. Dacă nu se
retrag repede dincolo de Tisa, i-am zdrobit. O situaţie specială o are
detaşamentul domnului general Olteanu, care va opera de-a lungul
Tisei, ocupând localităţile de pe malul nordic şi va intercepta
comunicaţiile inamicului. Regiunea este vecină cu Galiţia. Aici avem
situaţii grele cu bandele de secui, unguri şi mai ales bolşevicii veniţi
din Ucraina. Sunt peste tot, pradă şi ucid populaţia de români. Deja mi
s-a cerut ajutorul de când am ocupat localitatea Hust. Ştim, domnule
comandant, acolo este un iad. Este un focar plin de bolşevici, nu
trebuie să-i lăsăm să-şi facă un culoar de contact cu trupele maghiare.
Pentru a asigura şi spatele diviziei de cavalerie, vom ataca direct şi
vom ocupa localităţile Tisza, Ujlak, Beregszasz, Csapi şi Munkacs.
290
Da, e foarte bine, domnule general, aici veţi întâlni trupele
cehoslovace care au ocupat deja localitatea Csop. Suntem aproape la
sfârşitul lunii aprilie. Am mers bine. Le-am luat-o înainte bolşevicilor
lui Racovski. O să le dăm încă o veste bună… Localitatea Munkacs o
predăm cehilor. Prin contactul cu noi, s-a format un baraj în calea
bolşevicilor. I-am blocat. Galiţia nu va mai fi un spaţiu de manevră
pentru ei. Da, întradevăr, la Moscova, vestea i-a năucit pe comandiri.
Troţki înjura de mama focului pe tembelul de Racovski. Un idiot, un
măscărici, trebuie înlocuit imediat. Auzi, guvernator al Ucrainei,
comisar general, când dobitocul nu e în stare să conducă nici un
pluton de răcani. Niet, niet, ne znaiu, niet paniatko, şto vâ delaiu
Vladimir Ilici… Aici, în Ucraina, noi, bolşevicii jucăm o carte mare. E
placa turnantă a războiului nostru cu Denikin, cu polski şi mai ales cu
rumânski celovec. Hm, tri ciortu, să pui o maimuţă pentru ca scrie
gazete. Eşcio raz, ne paniatko. Hm, la început l-am susţinut şi eu, am
crezut că e bun de ceva. Cunoştea pe rumânschi. Acum, chiar de am
vrea să-l ajutăm pe scotina de Bela Kun, nu mai putem să-i trimitem
trupele promise prin Galiţia. Trebuie să găsim altă cale, grupe
camuflate prin Austria. Ajung iar la mâna târcovnicului de Dzerjinski,
ptiu paiat, şut, buffon masca…Tri ciortu, cehii au front comun cu
rumânscki. Ne nado. Raportul lui Troţki a ajuns la Lenin. Omul bătea
darabana pe masă. Ne znaiu, rumânski merg prea repede. Hm, să-l
schimbăm pe Racovski, e cam târziu. Militar nu e oceni haroşie, dar e
cadru de nădejde al naşie partia. Hm, cadrele se formează greu. Omul
de la Smolnâi era pe gânduri. Bătea din nou darabana. O să trimitem
oamenii lui Felix Edmundovici, are destui. Se vor infiltra până la
Budapesta. În caz de înfrângere, trebuie să-l scoatem pe tavarişce
Bela. Nu-l putem lăsa acolo. Ştie multe, dar şi tovarişce Garbai. Nu e
bolşevic, dar susţine guvernul revoluţionar. Ar mai fi o cale… Kaput,
tri ciortu-scotina! Lenin a tresărit. Era Zinoviev, omul umbră. Să nu ne
grăbim, ungurii nu sunt încă bătuţi. Mai vedem. În Germania se joacă
291
o carte mare. Sunt lupte de stradă, proletariatul nu doarme. Nu
dormea nici tavarişce Stalina. Din bârlogul lui de la Kremlin ştia tot.
Îşi freca mâinile. Se plimba în jurul mesei. S-a oprit şi a aprins o
papiroză. Scotea rotocoale parfumate. Ei, Felix Edmundovici, naşii
rabota oceni haraşo. Da, da, oamenii noştri sunt în Budapesta. Pe Tisa
vengrâ încă rezistă, nu ştiu cât, dar rezistă. Au, acum, în faţă o divizie
de secui. Stalin râdea, ăştia sunt ca şi ucrainienii la noi, nici ruski, nici
polski. A luat ce-i mai rău de la cei din jur. Un compost-tizic cu
mnoghi băligar. Omului de la ceka îi străluceau ochii sub lentile. Îi ura
de moarte pe aceşti zurbagii de cazaci. Noi, Felix Edmundovici, la
timpul potrivit o să-i facem cetăţeni bolşevici, cu krasivie carneta. Cu
ungurii, cu secuii, naşîi revoluţia, niet. E ideea lui Vladimir Ilici, a lui
şi a jidovilor care-l înconjoară. Niet uspeh , niet pabeda. Bela Kun, am
mai spus, un aventurier, adin jelkii, hoţ de buzunare. O să-l scuturăm
bine. Iosif Vissarionovici, am intrat pe fir, o parte din bani au mers pe
armament şi ofiţeri străini plătiţi. Nemţi, austrieci, sârbi, toţi care îi
urăsc pe rumânschi celovec. Ai noştri, comisarii, luptă ca adevăraţi
bolşevici. Au şcoala frontului de acasă. Stalin aştepta, timp în care şi-a
mai aprins o ţigară parfumată. Se plimba cu mâinile la spate. Mda,
cealaltă parte e încă în seiful din palatul lui Franz Joseph. Se pare ca
Bela Kun are o înţelegere cu Garbai, prim minister. El conduce la
Budapesta. Mda, ovreiul de Kun o face pe-a eroul. Mda, are în jur
câţiva ofiţeri de-ai noştri. Hm, nu cumva ăştia i-au dus banii trimişi de
Vladimir Ilici!? Asta verificăm acum. Da, da, trebuie să vezi repede,
bolşevici, bolşevici, dar niet durac. Banii erau cam mulţi, cel puţin tri
milionâi. Am auzit că ar fi fost mai mulţi şi că restul se va da după
victorie. Şi cum pabeda, niet…Da, verificăm acum şi pista aceasta.
Cekistul zâmbea pe sub ochelari. Tavarişce Stalina, văd că nu vă scapă
nimic, e oceni haraşo. Ei, Felix Edmundovici, şi eu văd că ceka e
altceva acum. Vă felicit din toată inima. Nu trebuie să ne scape nimic.
Nu dăm bani pe ceva care nu-i sigur. Stalin a tuşit scurt şi, cu un
292
zâmbet de curtezan, s-a întors către cekist. Uite, trebuie să punem
mâna imediat pe denghii aur, avem nevoie să întărim şi mai tare
serviciile ceka. Banii şi secretul bine păstrat ne asigură victoria
revoluţiei bolşevice. Avem mulţi duşmani, dar o să-i buzunărim şi pe
aceştia. Da, da, unii deja viţie în subsol la Lefortovo. Spun tot, spun şi
ce nu au făcut. Tak, tak, oceni haraşo. Ce să spun, al dracului
american cu dictafonul lui. Dacă ar şti la ce-l folosim, cred că yankeii
ar da de pământ cu democraţia lor. Stalin se plimba şi râdea ca un
satir cu picioare de ţap. S-a oprit şi a schimbat discuţia. Hm, banii,
punem noi mâna pe ei, nu mă îndoiesc, dar ce dracu’ facem cu
rumânski celovec, care începând de anul trecut a cam câştigat vsio
tociki! Tri ciortu, balşaia rumânskaia, Basareb, Bucovina, acum vsio
Transilvania. Îi bate pe ungurii ăştia idioţi, ajung în Budapesta… Nu
cred că se opresc pe Tisa, sunt militari buni, şi nici nu vor ţine cont de
aliaţii care stau şi se ceartă la Paris. Stalin s-a oprit gânditor în faţa
ceasului cu pendula olandeză. Era ziua, dar cele două ace colorate
diferit îl fascina ca şi la miezul nopţii. Acul mic, ca o insectă roşie,
înţepa minutarul. Timpul se oprea în loc. Sânge şi timp… Era zguduit,
da, da, ăsta este viitorul. Felix Edmundovici, eu în locul românilor nu
m-aş opri cu graniţa decât numai pe toată lungimea Tisei. Cekistul a
tresărit. Era ceva ascuns ce gândea Stalin. Da, da, ungurii o meritau.
Şi sărbii, naţionalişti, turbulenţi, i-ar pune la punct rumânski celovec.
Vsio Banat, până în faţa Belgradului. Să nu răsufle. Nu iar putea opri
nimeni. Şi la sud, balgarski scotina, dat cu ei de pamânt. Spun că sunt
slavi, tri ciortu, dar au luptat cu nemţii alăturea. Pe bolşevicii noştri,
care au mers la ei să-i ajute pe front, în sudul Basarabiei, i-au
împuşcat pe la spate. Bolvan curva dracului, ciortu tvoiu mă-tii!
Cekistul avea un zâmbet subţire. Iosif Vissarionovici, văd că ţineţi cu
rumânski celovec! Hm, cu ăştia am luptat, sunt ostaşi buni, nu
marionete ca bozgorii şi balgarskii. Pe sârbi i-am ajutat, vezi pe acolo
o idee de revoluţie? Niet, primesc totul de-a gata. Avem informaţii, au
293
mers la Paris cu hărţi falsificate, la fel ca şi ungurii. Rumânski durac,
dacă nu le dă peste bot... Ar fi ca şi cum le-am da noi. Niet, niet
paniatko, rumânski vrajda, încă avem voina cu ei la Nistru. Stalin a
mai făcut nişte paşi şi s-a întors cu un zâmbet straniu pe faţă. În sinea
lui îi venea să-i dea nişte palme dobitocului de ţârcovnic. Auzi,
politica vâ galava esli dva denghii. Cekistul a sesizat schimbarea şi, ca
să câştige timp, a scos ochelarii şi-i frecă îndelung. S-a apropiat şi a
aprins o noua ţigară. Era înconjurat de rotocoale parfumate. Felix
Edmundovici, românii ne sunt duşmani şi nu de ieri - alaltaieri, ci de
multă vreme. Suntem în hotar cu ei. Ne ştim unii cu alţii, dar când
pierzi pe câmpul de luptă, aşa ca dobitocul de Troţki, trebuie să te
gândeşti la câteva mutări înainte. Exact ca la şah. Acum suntem într-o
situaţie grea, suntem în război civil. Mai durează, dar tot noi,
bolşevicii, îl câştigăm. Secretul e că masele sunt cu noi, le-am
îmbrobodit bine, fug de la Denikin la noi. Te-ai intrebat de ce? Mda,
noi luptăm pentru omul nou, pentru revoluţie. Stalin se uita crâncen. Şi
Mahno zice la fel. Ba, el vrea un om şi mai nou, fără clase. Şi el, tri
ciortu scotina, ia de la burjui şi dă la săraci. Un mare bandit, e
periculos pentru noi. Trebuie să avem un plan, nu merge cu noi, kaput.
Da, da, avem aşa ceva. Ei, un plan trebuie să avem şi pentru rumânski
celovec. Troţki, niet galava. Cekistul continua să frece la ochelari.
Dacă nu aş avea nevoie de târcovnicul asta, i-aş da un şut în fund.
Stalin s-a destins, a zâmbit ca o domnişoară. Uite planul, Felix
Edmundovici, dincoace de Nistru, da, da, dincoace, la noi, vom face o
republică a sovietelor. Se va chema Republica Socialistă Sovietică
Moldova. RSSM. Am fixat şi o capitală, la Balta. Da, dar Basarabia e
la rumânski… Stalin l-a străfulgerat din nou cu privirea. Tocmai de
aceia, că nu mai este la noi. La început Basarabia a avut soviete, se
numea republica democratică moldvenească… De fapt, o să facem în
Ucraina mai multe republici sovietice. Şi în alte părţi. Stalin râdea de-
al binelea. Cekistul era derutat. Nu ştia ce poziţie să ia. Felix
294
Edmundovici, această maldavskaia republica, ca şi celelate, vor
apărea pe hartă. Vor avea autonomia lor, guvernul lor. În şcoală şi în
lume se va ţine cont de aceasta. Ce crezi că domnii americani, pe
care-i mulgem bine, o să-i intereseze manevra noastră.? Niet, nicevo,
ei cred că democraţia noastră e ca a lor. Nu vor veni pe teren să
verifice. Ei au nevoie de investiţii, am învăţat cuvântul de la ei. Vom fi
o ţară nouă, cu multe bogăţii. Au bani, au maşini. La noi braţul de
muncă e ieftin. Ha, ha, domnii americani scot profit. Mi-au dat o carte,
ţi-o dau să o citeşti. E mai bună decât a lui Marx. Te învaţă să câştigi
bani. Revoluţia, ca şi războiul cere bani. Mda, şi Napoleon a zis la fel.
Exact, o minte genială, avem ce învăţa şi de la el. Hm, cum am zis,
americanul crede ce am scris noi. Această republică va sta în coastă la
rumânski celovec. Dva maldavski. Basarabia şi ea maldavski.
Confuzie dirijată în folosul nostru. Politica e arta miciunii care trebuie
să fie crezută. Aici şi ceka are un rol mare. Propaganda e arma
noastră. Burjuii, nişte ageamii. Noi ştim, cine strigă mai tare şi mai
des, are dreptate. Se impune în conştiinţe, a zis bine aici ovreiul de
Karl Marx. Şi mai e ceva. Noi, la Paris, şi oriunde, nu recunoaştem
Basarabia ca teritoriu al României. L-a luat cu forţa armelor. A distrus
republica sovietelor! Ţârcovnicul de cekist, cu gândul şi la halca de
bani care-i va veni de la tâmpiţii de unguri, s-a ridicat în picioare şi a
strâns mâna îndelung lui tavarişe Stalina. În sinea lui era şi emoţionat.
O asemenea discuţie nu a auzit-o niciodată în cercul lui Lenin. Ce mai,
Iosif Vissarionovici este un mare cap politic. Nu s-a jenat să i-o spună.
Gruzinul a parat cu modestie. Felix Edmundovici, nu eu ar trebui să
pun problemele acestea, cu toate că sunt realiste şi ţin de viitorul
imediat. Acum e bine că ne-am clarificat. Vom lucra şi de aici înainte
împreună. E in folosul revoluţiei. S-au despărţit strângându-şi mâinele
ca doi proletari sadea. Doamne, la lumina zilei, acolo întrun birou de
la Kremlin, două fiare apocaliptice ne pândeau destinul. Un huruit
greu am auzit trecând pe lângă mine. M-am cutremurat. Mi-am revenit
295
într-un târziu. În sala de Consiliu militar au intrat doi ofiţeri veniţi de
pe front. În direcţia de atac Nyiregyhaza, în regiunea Gyortelek-
Mateszalka, inamicul opune o rezistenţă îndârjită. Se lupta cu
disperare. Au întăriri şi muniţie multă de front. Da, era de aşteptat, dar
le venim de hac. Divizia de cavalerie va ataca frontal duşmanul de la
est, la Gyortelek, în timp ce detaşamentul Rotaru, venind dinspre sud,
va ataca în spate, la Mateszalka. Îi dăm peste cap, îi încercuim.
Ungurii au simţit pericolul iminent şi s-au retras în deruta spre nord-
est. Planul continua, divizia de cavalerie s-a desfăcut în două coloane.
Coloana generalui Davidoglu, printr-un atac fulger, a ocupat tot
unghiul intern al Tisei. A interceptat toate comunicaţiile de la
Nyiregyhaza spre Csop, aruncând toate bandele secuilor dincolo de
râul Zahony şi Csop. Mulţi s-au înecat din cauza armamentului greu
pe care-l cărau cu ei. Primise ordin direct de la un dobitoc de kapitany.
Era bine, cu cât aveau grade mai mari, cu atât erau mai tâmpiţi. Un
soldat ardelean a strigat la gloata de secui care fugeau prin apă, să fie
atenţi, să nu prindă vreun schnupfen. O să strănutaţi la raport în nasul
ezredeşului vostru. O să se supere tare că-i murdăriţi cizmele. Un râs
zdravăn a răsunat peste râu. Ziua era la amiază. Coloana colonelului
Ioan, care venea de la sud, s-a angajat într-o luptă violentă la 10km de
Nyireghyhaza cu trupe ungureşti bine înarmate cu multe mitraliere şi
tunuri de diferite calibre. Aveau şi ofiţeri veniţi de la Budapesta. În
mijlocul lor se găsea şi ministrul de război, Pogany, care ţinea
discursuri înflăcărate pentru îmbărbătarea secuilor. Voi sunteţi
nădejdea noastră, armata cea din frunte, rezistaţi, nu daţi înapoi în
faţa bocskorilor de ola! Eu sunt în mijlocul vostru! În zadar striga
ministeriu, ungurimea a fost respinsă şi se retrăgea în fugă către oraşul
din faţă. Au încercat o nouă rezistenţă. Uraim ministerim Pogany era
şifonat de tot. Nu a mai avut timp să se urce nici în trăsura cu stema
guvernului. Gâfâia şi înjura ca un birjar pe Bela Kun şi pe toţi
bolşevicii lui. Un colonel din statul major a încercat să-l oprească. Nu
296
se putea, omul avea ochii mari de broscoi, faţa umflată, pălăria căzută
între picioarele soldaţilor. Nu-i venea a crede ce se întâmplă. Auzi, el,
fost ministru şi pe vremea konprinţului, să fie târât ca un ciomârgău de
rând! Urla şi cerea ca toată armata să intre în luptă. Ruşine la toţi,
divizia de secui să fugă ca un feleşeg. Nem lehet, nem lehet.! Nu a
trecut mult şi dorinţa ministerului măscărici s-a împlinit. Românii
atacau din nou cu detaşamentul colonelului Dragu, venit de la
Debreţin. Ungurii au fost bătuţi din nou şi siliţi să evacueze
Nyiregyhaza. Cavaleria a ocupat imediat oraşul. Beszedeş-guraliv
Pogany, văzând trăsura, s-a aruncat în ea, fâlfâind din mâini ca un uliu
la găini. Uitase şi de polorie şi de vitejii secui. Striga la cei doi soldaţi
de pe capră să mâne gyoros-sebeş-hirtelen. Nu conta ce-i venea la
gură. Aghiotantul a dat să-i aşeze pelerina. A înjurat şi s-a uitat crunt.
Megy socat la Budapest. Bolborosea, dădea să spună ceva la ofiţerul
de lângă el. Nu înţeleg, auzi domnule, de unde câinii de olahii aveau
acel tren blindat cu care a intrat şi-n gara oraşului?! Da, domnule, au
dat cinci atacuri turbate asupra satului Hoba, unde aveam poziţii
întărite, un fel de cazemate. Nu treceau de acolo, nu ocupau
Nyiregyhaza. Nu ajungeau nici în gara unde au pus mâna pe tot
armamentul de acolo. Aveam trenuri încărcate cu mitraliere şi tunuri,
care trebuiau să ajungă pe front. O captură mare au făcut şi la
materialul de căi ferate. Nem, nem, meg, au avut ei tren sau…Omul
tuşea, se îneca, dădea spasmodic din mâini. Cum, l-au luat de la noi,
tocmai de la secui?! Da, au mai făcut chestii din astea şi cu trenurile
bolşevicilor. Au experienţă, au luptat cu Troţki în Basarabia. Simplu,
i-au atacat şi au pus mâna pe tren când domnii secui trăgeau glaje pe
gât. Idioţi, să bei pe front, incalificabil! Aghiotantul zâmbea în
mustaţă. Acum, să ştiţi, olahii au şi ei trenurile lor, unele capturate de
la nemţi. Şi ăia nişte idioţi. Da, numai că acum suntem noi în joc. Să
vă spun, ofiţerul român care a pus mâna pe tren a făcut parte din
armata austriacă. Îl cunosc bine, am fost cu el în regiment. E un
297
ardelean, Zapan. Are o îndrăzneală ca şi comisarii veniţi de la
Moscova. A pus mâna şi pe un tren plin cu olahi civili, luaţi prizonieri.
Secuii voiau să-i scoată în câmp şi să-i măcelărească. S-ar putea ca
tocmai informaţia asta să-l fi făcut pe ofiţerul olah să atace gara. Hm,
secuii, cretini, ordinari, nişte cizme cu mustăţi. Să-i pui tocmai acum
în cap pe ola. Domnule ministru, secuii ăştia nu sunt ce s-a spus în
ziare. S-a făcut prea multă vâlvă în jurul lor. Înţeleg până la un punct,
aşa, pentru inamic. Ce inamic domnule, n-ai văzut cum au fugit. N-am
păţit o ruşine ca asta nici la Solferino. Omul, zăpăcit de tot, încurca
istoria. Acolo erau italienii şi austriecii… Nu mai conta când eşti bătut
tocmai de ola. Şi nu era totul. Secuii, în fuga retragerii, nu aveau timp
şi nici nu puteau să gândească limpede ce urmăreau românii prin
manevrele lor. Intuiau, dar nu aveau imaginea de asamblu.
Detaşamentul Ioan înaintează rapid spre importanta trecere peste Tisa,
cea de la Tokaj. Pe malul răsăritean al fluviului, la Rakamaz,
organizează un puternic cap de pod. De fapt, acolo, în spate, se aflau
două poduri vitale pentru toată câmpia Tisei, unul medieval, de piatră,
celălalt modern, făcut de austrieci. La acest cap de pod, bătăliile au
fost grele. Ungurii şi secuii şi-au dat seama chiar la urmă de pericolul
care-i pândea. Au mobilizat peste 3000 de soldaţi cu 30 de mitaliere şi
peste 60 de tunuri. O redută, nu altceva. Generalul Olteanu a privit
îndelung poziţiile inamicului. Cu un ochi experimentat, a văzut că în
dispozitivul lor de apărare au fisuri. Infanteria nu era aşezată tactic, pe
adâncime. Gurile de foc erau grupate la grămadă. Acolo nu era un
artilerist de meserie. Maiorul nostru avea pe faţă un zâmbet saracastic.
Cicatricea avea un joc bine stapânit. Ca şi în alte dăţi, omul ne fascina.
A spus ceva generalului. Da, mitralierele sunt un pericol. Au
amplasament bun, un atac frontal de infanterie ne-ar costa mult.
Domnule general, o să-i batem ca pe oamenii lui Kotovski. Aşteptăm,
poate ne atacă ei. Ar fi minunat. Simulăm retragerea şi deschidem foc
din flancuri. La urmă cavaleria. Nu ne atacă, şi e posibil, ne-au prins
298
de frică. Mda, atunci deschidem balul cu tunurile. Maiorul, ca de
obicei, a reglat, fulgerător, două baterii pe mitraliere şi celelalte două
pe tunurile inamice din faţă. Infanteria noastră a început să înainteze
încet pe două companii. În spate, încă două. Erszedeşul moghior
privea prin binoclu manevra infanteriei noastre. Cavaleria nu se vedea.
Satisfăcut ca un motan, îşi freca mâinile. A dat binoclul maiorului
aghiotant. Omul era un ofiţer austriac hârşit în lupte. Domnule
comandant, să nu deschidem focul. E o manevră înşelătoare. Îi cunosc
pe români, am avut lupte grele cu ei în mai multe locuri. Ne-au întins
multe capcane. Să-i lăsăm să se apropie, cavaleria lor nu se vede, dar e
pe flancuri. Ar trebui să-i ţinem la distanţă cu artileria. După aceea,
vom folosi mitralierele, la urmă atacăm cu infanteria. Hm, aici nu sunt
nemţii, suntem noi. Avem superioritate numerică la toate armele. Se
vede cu ochiul liber. A ridicat mâna să dea un ordin… Doamne, în
acel moment, artileria noastră lovea concentric în masa de tunuri
inamice. A fost un şoc. Loviturile continuau. Un ofiţer de la ei încerca
să organizeze trageri pe baterii. Nu mai era timp. Oameni şi bucăţi de
fier săreau în toate părţile. Urlete peste tot. Comandirul bozgor a
scăpat binoclul din mână. Se uita zăpăcit în toate părţile. La un
semnal, bateriile noastre trăgeau în plin în cuiburile de mitralieră.
Infanteria noastră înainta la baionetă. Cavaleria a atacat pe flancuri
masa de soldaţi inamici. În zadar urlau şi înjurau pe ungureşte. Erau
înghesuiţi din toate părţile. Cuiburile de mitraliere rămase au fost
cucerite cu grenada şi baioneta. S-a trecut la atac frontal. Primul care a
rupt-o de fugă era paranciul lor. Nici nu se mai uita în urmă. Ofiţerul
aghiotant a regrupat câteva sute de oameni aproape de pod. A dat
câteva comenzi. Nimic nu se mai putea face. Gloata cea mare a
ungurilor, fugind, l-a luat târâş. Urlau vighiaz, fighelem, ughyan
hagyi… ne omoară ola. După două ceasuri de lupte violente, capul de
pod a fost ocupat, iar trupele înfrânte ale ungurilor s-au retras în
dezordine peste Tisa, la Tokaj. Acum, după trei zile de lupte, toate
299
punctele de trecere peste Tisa au fost ocupate de armata noastră.
Soarta vestitei divizii de secui a fost pecetluită. Înconjurată la nord şi
la sud, din două părţi, de cele două coloane ale diviziei de cavalerie,
cu liniile de retragere spre Csop şi Tokaj ocupate de noi, crâncenii
secui s-au predat. Se uitau posomorâţi şi cu ochii ca de vită la
colononelul comandant, Kratochwil, care a predat sabia generalului
român. A salutat şi s-a pus la dispoziţia inamicului. Secuii nu puteau
înţelege nimic. Erau dezarmaţi. Nu mai valorau nimic în faţa unui
feleşeg. Mintea lor era grea şi tulbure, ca după mai multe glaje de
răchie băute una dupa alta. Nici nu îndrăzneau să vorbească între ei.
Din când în când aruncau priviri colţuroase spre cordonul de soldaţi
români care îi mâna, de pe părţi şi din urmă, dincolo de Tisa. Erau ca
nişte oi mânate la tuns... Eram în ziua de 29 aprilie. Un efectiv de
peste 10.000 de soldaţi, tunuri, mitraliere, camioane, căruţe cu
armament erau în mâinile noastre. O divizie de cavalerie română
zdrobise, prin manevre intelegente, vestita divizie de secui. Două
popoare, două stiluri de viaţă, două moduri de a duce un război. Unul
primitiv, de hoardă, altul bazat pe moştenirea romană. Din acea zi,
divizia de secui nu mai figura în inventarul trupelor maghiare. A urlat
şi a dispărut. Era o amintire, una urâtă de tot pentru comandirul
bolşevic Bela Kun. El o înarmase cu cel mai mult armament, în
detrimentul altor unităţi. O considera o unitate de şoc. Ofiţerii
bolşevici se uitau cu dispreţ la coloana de prizonieri secui care
dispărea în zare. S-au întors crunt la comandirul ungur. Dacă luptaţi ca
noi nu pierdeam trecătorile din munţi. Acolo a fost cheia războiului.
Aici, în câmpie, suntem la cheremul rumânski celovec. Se pricep la
manevre, au spaţii de manevre. Acum suntem la vest de Tisa. S-au
pierdut toate capetele de pod din faţă, de la est. Acum, aici, trebuie să
luptăm. Dacă pierdem, Budapesta e în pericol. Se impune o ofensivă.
Trebuie să luăm iniţiativa. No, numai dacă olah stă cu mâinile în sân.
Bela Kun l-a privit sumbru pe Garbai. Comisarul rus zâmbea şi l-a
300
bătut pe umăr pe baci Sandor. Pravda gavarit, inamicul ne va ataca
foarte repede, mai ales pe direcţia Debreţin. Eu aşa aş proceda. No, că
ăştia o să ne întrebe pe noi. Ei ştiu că ne-au bătut şi vor mere înainte.
La divizia de secui e bine să dăm colac şi lumânare… şi o cântare de
pap. În acest timp, generalul Mărdărescu a acţionat rapid cu cele două
grupuri armate. Manevre pe flancuri cu diviziile 7 şi 6 pe direcţia
Bekeşcsaba nord şi Debreţin sud. Între cele două grupuri rămânea un
spaţiu gol de 60 km. Conta pe acest culoar în ideea că, dacă inamicul
va încerca să intre acolo, va cădea singur ca într-un cleşte. Dacă nu
atacă, lucrul cel mai sigur, noi putem manevra în siguranţă la nord,
întrucât divizia de secui era deja încercuită. În această situaţie
favorabilă, Debreţinul va fi atacat din două direcţii. La sud, venind din
nord-est, va ataca grupul generalului Moşoiu. Pe centru şi vest, însuşi
comandantul frontului. Coloanele române s-au ciocnit cu ungurii la
Hajdu-Vamosperes şi la Hoszupaly. După două ceasuri de lupte
violente, românii ocupau Debreţinul. Inamicul se retrage cu pierderi
mari. Sunt luaţi peste 2000 de prizonieri şi capturat mult armament.
Nu era timp de aşteptat. La Bekescsaba era semnalată o mare
concentrare de trupe duşmane. Nu trebuiau lăsaţi să se organizeze.
Acolo se afla şi comandirul bolşevic cu un numar de vreo 30 de
comisari ruşi. Preluase centrul obiectivului. Ştiau cu cine au de a face.
Baci Sandor a zis că el luptă cu unitatea cu care a fost in Viena. Şi
acolo s-au ciocnit cu olahii pe străzi. Comisarul bolşevic dădea din
cap. Mda, şi noi am fost acolo când trupele rumânski celovec ne-au
atacat ieşind din cazarma pe care, tri ciortu, o părăsise nemţii. No,
nişte lude cu castron în cap. La fel a făcut un regiment de-al lor şi la
Praga. Fără să-i atace nimeni, s-au predat la olahul ăla de Ilius Maniu.
No, ce-o fost o mâncat farkaşul. No, uitaţi-vă, ăştia, olahii, ne atacă şi
de la sud şi de la sud-est. Comisarul privea atent prin binoclu. Încă
sunt departe, dar zăresc, pe lângă trupe de cavalerie, pe vânătorii lor.
Sunt cele mai bune trupe de infanterie. Generalul Mărdărescu aplică
301
tactica cunoscută de învăluire pe flancuri. Venind dinspre sud, ocupă
repede Chişineul şi Ketegyhaza. Brigada a 3-a de vânători înaintează
dinspre est, de la Ineu, şi ocupă Zerind şi Gyula. Detaşamentul
Rasoviceanu înaintează de la Salonta şi ocupă localitatea Doboz, la 2
km. nord-est de Bekescsaba. Inamicul nu avea timp să răsufle. De la
sud, de la Debreţin, ataca detaşamentul mixt al generalului Sachelarie
cu cinci batalioane de vânători şi cinci baterii de artilerie, luate de la
generalul Holban. Acest grup ataca şi la nodul de cale ferată Kaba-
Puspokladany. Misiunea acestui detaşament era să cadă în flancul din
spate al trupelor duşmane de la Bekescsaba care erau atacate frontal de
divizia a 2-a de vânători. Generalul Sachelarie a dat lupte grele cu
puternice formaţiuni inamice venite în retragere din zona Debreţin şi
Oradea. Acestea erau întărite şi cu trupe din divizia a 4-a de garda
roşie, ungurească, venite de peste Tisa, pe la Szolonk, şi concentrate la
Kareag. Două zile, acolo s-au dat lupte crâncene. Inamicul a fost
respins cu pierderi grele peste canalul Hortobagy-Csatorna. Generalul
român a fost rănit în timpul luptelor. Comanda a preluat-o colonelul
Voiculescu. Toate trupele române atacau concentric, din faţă şi de pe
flancuri. Seara, puternicul centru Bekescsaba a fost cucerit. Ungurii se
retrăgeau în derută spre Szolonk. Aici, cu multă energie şi chiar cu
violenţă, nacealnicul bolşevic reuşeşte să organizeze, cu toate trupele
care se retrăgeau, un puternic arc de apărare. În faţă, la 6 km, mai
stabileşte încă o linie de apărare de-a lungul canalului Hortobaghy-
Csatorna. Comandirul bolşevic, cu pistolul în mână, împinge trupele la
ofensivă. Nu mai era altă soluţie de a apăra Tisa. Avea la dispoziţie şi
trupe noi, înzestrate cu mitraliere, artilerie şi un tren blindat. Trupele
române atacau pe flancuri cu cavaleria şi pe centru cu infanteria
vânătorilor. Maiorul nostru a văzut dispozitivul inamic de atac,
inclusiv trenul blindat. Acesta trebuia imediat anihilat. Avea multe
tunuri şi mitraliere. Ne-ar fi adus pierderi grele. A mutat rapid, în faţă,
o baterie cu tragere directă. Era un as al balisticii. Calcula rapid şi
302
precis. În căteva secunde trenul blindat a primit mai multe lovituri în
plin. Nişte vagoane au sărit în aer. Locomotiva, cu două vagoane
puternic blindate, se apropia de infanteria noastră. Nu era timp de
pierdut. Cu artileria nu se mai putea trage. Erau prea aproape. La un
semn, a luat cu el trei soldaţi cu grenade mari, ofensive. S-a aruncat,
târâş marş, dincolo de rambleu. Cu o viteză mare, dintr-un salt s-au
urcat în vagonul din urmă. Cei doi bozgori care păzeau acolo au crezut
că văd nişte fantome. Nu au avut timp nici să tragă cu armele. Au fost
aruncaţi din tren. Se auzeau nişte urlete cu işteni, işteni, boszomega!
Nu i-a mai luat nimeni în seamă. Grupa maiorului a mers repede la
mecanicii de locomotivă. I-au curăţat cât ai zice kilent. A lăsat trenul
să meargă încetul. Au intrat în vagoane şi, din uşă, au aruncat grenade.
Au sărit fulgerător dincolo de ramblee. Mai făcuse treburi din astea cu
bolşevicii din Basarabia. Un zgomot asurzitor, o explozie uriaşă a
aruncat locomotiva şi vagoanele pline de muniţie în apele canalului.
Ungurii care atacau fugeau în toate părţile. Urlau şi înjurau ca nişte
loaze. Comisarul bolşevic în zadar încerca să oprească hoarda din
fugă. A apelat la o metodă folosită pe frontul cu Denikin. A întors o
mitralieră cu focul direct în boanghine. Pe faţă se citea o satisfacţie
diabolică. Sandor Garbai, în retragere, împins de trupele din garda
roşie, a zărit scena. No, că bine face că trage în căcănarii lui Bela asta.
Nu-l văd aici, că aşe bine i-aş trage şi eu câteva gloanţe în fonokul cel
mare cât un bostan. Degeaba îl are, e umput cu rahat de szidoş.
Deodată l-a străfulgerat un gând. La dracu’ cu fionţii aştia, trebe să
ajung repede la Budapest. Ăst ovrei, cred că vrea să pună numai el
mâna pe arany din casa de fier. Bolşevicii ăştia ruşi sunt aici cu
mitraliera şi pistolul în mână. Luptă pentru nişte marha. Olahii ne-au
împins, frumuşel, pe toţi dincoace de Tisa. În zadar se mai luptă aici,
la Szolonk. Până diseară or să fugă tot gyalogsagul ăştia ce aleargă pe
jos ca nişte birkahus, bolnave de galbează. No, ia să opresc un
teherauto, că ce dracu’, sunt primiminister. Şoferul de la volan l-a
303
recunoscut, a strigat să urce mai repede că din urma e prăpăd. Ne
omoară olahii. No, bine ne fac, dacă suntem nişte feleşeg de bordel.
Asta-i hadsereg, no, o adunătură de ciomârgăi, nişte puşlamale care
cred că haborusagul e un joc cu praştia. Şoferul era năucit, nu ştia ce
să creadă. Se uita la prim-minister ca la o nălucă. No, nu uita la mine,
că nu sunt bolund. Ştiu ce spun. Am fost la două războaie. Dar nici
unul cu atâţia căcănari. E mare ruşine, tocmai ola să ne fugărească ca
pe nişte kutya râioase. No, acum mână mai repede că se face noapte.
Da, venise seara. Tot malul stăng al Tisei era în mâna noastră.
Dincolo, pe malul drept, ungurii, înjurând grosolan, îşi lingeau rănile
exact ca nişte potăi. Nu mai eram büdoş olá, eram nişte căpcăuni care
i-am pus pe fugă. Auzeam cuvântul adus de vânt. Soldaţii noştri ţărani
se gândeau acasă. Acolo, pe islaz, se ţinea armindenul. La cartea
veche zice că e ziua lui Ieremia. Cei hâtri ziceau că e Ispazul… de
unde venea acest Ispas, nimeni nu ştia. Unii ziceau că taie un câine
gras…hm, glume cu rimă, dar ziua era frumoasă. Se cânta, se dansa,
copiii cu învăţătorul lor făceau concursuri. Cei mari trăgeau cu puşca
în nişte cartoane bătute într-un copac. Trăgeau şi beau vin cu pelin.
Domnişoarele se fereau, dar tot gustau, pe furiş. O glumă avea carieră,
trebuia ca acel vin cu pelin să-l bei nu în picioare, ci numai cu, mda,
fundul pe iarbă verde, să nu zicem altceva. Oricum, aşa făcea lumea şi
se râdea cu glas tare când ocoleau cuvântul cu pricina. Armata
română, aici, la malul Tisei, a băut câte un pahar de vin, pelin se găsea
în iarbă. Comandantul a urat sănătate… armata a strigat: la
Budapestaaa...! S-a ţinut un toast scurt: camarazi, după cincisprezece
zile de lupte, am alungat inamicul dincolo de Tisa. Nu ne vom opri
aici, cu toate că ministrul francez de externe, Pichon, în numele
Consiliului Suprem al Aliaţilor, ne cere, ne cere, da, să nu trecem
dincolo de Tisa, spre Budapesta! Un tunet de voci s-a auzit şi la
unguri. Nu, nu ne oprim, nu au murit camarazii noştri degeaba în toate
bătăliile. Noi am vărsat sângele, nu alţii. Camarazi, noi ştim ce avem
304
de făcut. Nu uităm nimic. Acum ne consolidăm apărarea aici, pe Tisa.
Nu dăm un pas înapoi. Nu uităm că Banatul nostru e sub ocupaţie
sârbo-franceză. O aberaţie, nu o tolerăm. Nici nu ne lăsăm păcăliţi de
manevrele lui Bela Kun. Cere pace dacă noi renunţăm la ostilităţi. Se
făcuse linişte peste tot. Acum, astăzi, la 2 mai, am primit propunerile
prin lt. colonelul Werth, comandantul de la Szolonc. Hm, se vede că
ungurii nu mai au oameni pentru comandanţi...Nu mai are nici un fel
de importanţă, chiar dacă ungurii se ascund. Nu, nici un fel de pace nu
facem, camarazi. Dacă vor, atunci un armistiţiu cu condiţiile noastre.
Noi nu tratăm cu un guvern impus din afară, adică de bolşevicii de la
Moscova. Nu are nici o garanţie. În acel moment, o delegaţie civilă de
unguri, de dincoace de Tisa, a cerut să fie primită de comandant.
Oştirea se uita la ea cu curiozitate. Printre delegaţi erau primari şi
episcopi. Oricum, erau îmbrăcaţi foarte colorat. Un primar înalt şi
voinic, cu mustăţi haiduceşti, a spus tare că ei mulţumesc în numele
populaţiei maghiare pentru că, no, i-a scăpat de Bela Kun şi criminalul
Tibory Samuely. Toţi respiram uşuraţi, nu aveam cuvinte de
gratitudine şi recunoştinţă. Omul avea emoţii. Rugam frumos la
armata romana să nu lase pe bandiţii de bolşevici să vie înapoi. Da,
ştim, ne-au bucurat manifestaţiile voastre de simpatie prin toate
oraşele pe unde am trecut. E bine să fiţi cu ţara în care trăiţi. Cine
vrea, noi nu-i oprim, poate să meargă în Ungaria. Aţi văzut ce au făcut
secuii cu românii noştri... Oamenii aveau capul în pâmânt. E nevoie şi
de fapte… No, ştim, cum să nu, merem la Consiliul Naţional de la
Arad, depunem juramânt. Ar mai fi ceva, eu, ca militar, nu vă impun,
dar ar fi în folosul tuturor. Cred că ştiţi ce fac grofii acum! No, am
aflat, au mer la Paris cu toţii să ceară iugările înapoi. Noi, chiar dacă
suntem unguri, nu dăm nimic la kutya ăştia. Şi-or bătut joc de iobagii
români, dar şi de ai noşti. Nu au ce căuta înapoi, nu-i lăsaţi. Noi,
armata, nu o să-i lăsăm de capul lor, dar asta este şi o chestiune
politică. Mergeţi la Iuliu Haţeganu, la Maniu, scriţi la Paris cine sunt
305
de fapt grofii din Transilvania. No, aşe facem, acum nu ne mai este
frică. Merem şi Dumnezeu să vă ţină în pază şi… să-i bateţi până la
Budapesta pe câinii de bolşevici. După ce delegaţia a plecat, soldaţii
îşi făceau cruce, clătinau din cap. Doamne, ce poate face frica, dar mai
ales noi, armata! Generalul râdea în lacrimi, la fel trupa. Mda, se
întâmplau multe lucruri, e bine, dar noi ne organizam să acoperim
toată lungimea Tisei, de la vârful Stogu, din Maramureş, până la
vărsarea Someşului în Tisa. Comandant, generalul Olteanu, aici e
primul sector. Al doilea merge până la Abadszalok, ocupă trupele
diviziei a 16-a ardeleneşti. În rezervă, divizia a 2-a de la Debreţin. În
această zonă nouă, comandant este domn general Moşoiu. În locul
său, comanda o ia generalul Mihăiescu. Comandantul s-a oprit şi s-a
uitat din nou pe hartă. Grupul de sud va fi sub comanda domnului
general Holban, divizia a 18-a ardelenească, în rezervă divizia 1
vânători de la Bekescsaba. În rezerva generală, divizia a 6-a de la
Salonta- Oradea. Divizia a 7-a, după atâtea lupte din luna aprilie, trece
în refacere în nordul Moldovei. În flancul cel mai de nord, la Munkacs
sunt trupele cehoslovace, la sud franco-sârbii. Soldaţii au ascultat cu
inima zvâcnind. Ţara lor ajungea unde trebuie. Ca un semn, pe
desupra treceau, spre Dunăre, cârduri de cocori cu aripele cenuşii
albastre. Scoteau sunete ca nişte copii în fugă. Un cioban, care acasă
păştea oile în Deltă, a zis că se duc acolo, găsesc mult peşte. Sunt în
luptă cu cormoranii şi pelicanii. Ăştia fac numai furtişaguri. Cocorii
fac tabară, se aşează ca militarii. Au în jur şi santinele, nu pot fi
surprinşi pe picior greşit de vulpi sau alte dihănii. Omul clătina din
cap a admiraţie, dar şi a dor de plaiurile lui. Atunci s-a auzit o voce:
domnule general, noi stăm aici degeaba cu toată armata sau ne e frică
de bozgorii ăştia?! Nişte soldaţi din jurul lui l-au cam ţistuit. Ho, mă,
ce te-a apucat! Camarazi, lăsaţi-l, e bine ce întreabă, are dreptate. Noi
nu o să iernăm aici, nu ne dau voie ungurii. Parcă îi punem noi la cale.
Ne vor ataca cât de curând. Bela Kun are ştiri de la Paris, vede că
306
aliaţii noştri nu au nimic cu guvernul lui. E lăsat în pace, în loc să fie
atacat printr-o operaţie comună cu noi. Hm, văzând aceasta, omul a
sunat o mobilizare generală în Ungaria, şi nu oricum. Tineri de la 19
la 25 de ani, uşor de bolşevizat. A fost bătut de noi şi vrea acum să-şi
repare prestigiul şifonat. Adică, pe româneşte, vrea să dreagă
busuiocul. S-au auzit râsete sănătoase. Avem informaţii că de noi îi
este frică, aşa că, ce a zis, să atace pe cehoslovaci. Ştie că vecinii
noştri de la nord sunt de-abia în curs de organizare. Victoria-i pare
sigură. Bate pe cehi, are un coridor liber de comunicaţie cu Rusia
bolşevică. Planul e mai vechi, l-am cam încurcat noi. E un plan
periculos, vor să împuşte doi iepuri dintr-un foc. Trecând peste cehi,
se întorc peste noi cu trupe şi armament primit direct de la bolşevicii
lui Troţki. Toate se leagă, da, da, gaspadin Lenin a dat guvernului de
la Bucureşti, până acum, două ultimatumuri de a ne retrage din
Basarabia, iar gaspadin Racovski a trimis bande de ucrainieni înarmaţi
spre Bucovina şi Galiţia. Comandantul a zâmbit sarcastic. Camarazi,
se pare că s-au îndrăgostit de noi. Ne scriu scrisori. Trupa îşi făcea cu
ochiul, era bine dispusă. Vedea în general un om şugubăţ. Maiorul
nostru a zâmbit subţire de tot. Cicatricea-i zvâcnea ca o pasăre
fugărită. Domnule general, pe ăştia, pe haidamacii ucrainieni, îi
cunosc, vă rog să mi-i daţi mie în primire. De-abia–i aştept. Da, o să
ne batem şi cu ei, le vine rândul. Acum îi vom ajuta pe cehi. Domnule
general, cehii sunt aşa cum aţi spus, în curs de organizare, sunt puţini
şi nu cunosc bine dispozitivul maghiar. Nu au o organizare de front.
Nu pot dezlănţui un atac. Se vor apăra, dar nu vor rezista mult. Da, da,
aşa stau lucrurile, şi mai e ceva, trebuie să ne ceară ajutorul. Altfel, nu
vezi, ăştia de la Paris ne cer să ne retragem, darmite să mai atacăm
într-un alt teritoriu. Vom aştepta. Avem trupe în zona de sus a Tisei,
suntem aproape de ei. Încurajaţi de bolşevicii de la Moscova şi Kiev,
ungurii au pornit la atac cu două divizii înarmate puternic, peste 40 de
batalioane, cu o numeroasă artilerie. Comanda o avea şi aici un neamţ
307
austriac, ministrul de razboi Bolm. Cehii, înarmaţi slab, au dat înapoi.
Ungurii au ocupat oraşul cheie, Miskolc. Erau aproape înfrânţi.
Comandantul diviziei cehe a cerut ajutor la noi. Comandantul român,
fără alte aprobări, din spirit de camaraderie militară, a răspuns trecând
pe dreapta Tisei un detaşament de vânători sub comanda colonelului
Dragu. Pentru a putea ataca, au constituit un cap de pod în jurul
localităţii Tokaj şi au înaintat, împotriva aripei drepte a armatei ungare
pe care au respins-o, până la linia Puszta Kemely – vest de Sajohad
Kolom. Trupele cehoslovace, fiind slabe în faţa ungurilor, au trebuit
să se retragă şi mai departe, rupând legătura cu trupele române. Faptul
era grav. Nu mai puteam continua atacul, a trebuit să ne retragem în
interiorul capului de pod de la Tokaj, de unde am respins toate
atacurile înverşunate ale inamicului. În zadar ne forţau aripa stângă,
nu puteau trece de noi. Colonelul Dragu le-a strigat să aducă nişte
babe să-i afume cu păr de lup, ca să nu mai fie nişte kutya. Şi totuşi,
pe toată linia, cehii se retrăgeau în debandadă, soldaţii demoralizaţi işi
aruncau armele. Nu ne-am aşteptat ca aliaţii noştri să fie atât de slabi
pe toată linia frontului. În această situaţie, comandantul a ordonat
retragerea detaşamentului de vânători pe malul stâng al Tisei. I-am
aşteptat pe unguri să atace podurile în direcţia noastră. Sigur, neamul
lui Attila s-a repezit. Într-o clipă, maiorul a reglat artileria şi a tras în
plin. Au sărit în aer şi poduri şi sute de bozgori. Urlau şi blestemau pe
büdoş olá. Hm, alta ar fi fost situaţia dacă… Domnule general, cehii nu
au mai dus războaie demult, i-am ajutat şi la Praga când cu răscoala lor.
Nu eram acolo, detaşamentul Maniu, erau ocupaţi de bolşevici. Nici
acum nu au scăpat de acest pericol, dar noi trebuie să dăm peste cap
atacul detaşamentelor ucrainiene care atacă în Galiţia de sud. Ne
ameninţă aripa trupelor din Maramureş. Am ordin, mergi la generalul
Olteanu, trebuie să se întindă spre dreapta, să ocupe linia Csop-Muncacs
şi de acolo să atace mai departe spre trecătoarea Iablanica din Carpaţii
Păduroşi. Acest punct este foarte important, e locul de trecere prin
308
Maramureş şi Galiţia. S-au gândit bine domnii bolşevici, dar le-o luăm
înainte. Când vor ajunge la trecătoare, o să-i întâmpinăm cu stoi,
strileai, nazad tavarişce, dar cu glas de mitralieră. O să le placă…
Maiorului îi sticleau ochii ca la un tigru care pleca la vânătoare
noaptea. Generalul zâmbea în barbă, era omul cel mai nimerit pentru
celoveci. Mai avem ceva, aşa, un mic cadou pentru bolşevicii lui
tavarişce Racovski, divizia noastră a 8-a din Bucovina a primit ordinul
de a înainta spre nord-vest pentru a stabili legătura cu armata
poloneză. Polski se pregăteşte de un război cu armata bolşevică a lui
gaspadin Lenin. De mult vor să scape de cnutul rusesc. Ajutorul
nostru vine la timp. Avem şi noi calculele noastre. Doamne, secole de
istorie se întorceau peste noi… Pe trei coloane, trupele noastre s-au
pus în marş, purtând steagurile româneşti peste câmpiile Pocuţiei. În
faţa înaintării noastre, galiţienii bolşevizaţi s-au retras în fugă. Soarele
era la amiază în acea zi, armata urmaşilor lui Ştefan a intrat şi ocupat
Colomeea. Eram aproape de oraşul Stanislau. Prin această manevră
rapidă, aripa dreaptă a armatei române din Maramureş a fost
consolidată, legătura dintre Sighet şi Colomeea asigurată, iar cumetria
ungurilor cu ucrainienii şi bolşevicii ruşi stricată înainte de a începe
cheful. Nu s-a mai jucat nici un cazacioc şi nici un ceardaş. Pe câmpul
de luptă, armia română nu putea fi oprită, numai că cei de la Paris
călcau în strachini, dojeneau pe Bela Kun şi-i invita guvernul la
tratative. La noi se răsteau de ce am înaintat până la Tisa! Mai mult,
românii ar fi de vină, cu pretenţiile lor au dus la instituirea
bolşevismului în Ungaria.! Noi am atacat şi provocat cuibul de viespi.
Iată, ungurii se retrag din Cehoslovacia cu 15 km. la sud de vechea
linie de demarcaţie! Oameni supuşi…. Brătianu surâdea sardonic la
aceste sfaturi înţelepte. Nu dezarmaţi Ungaria, noi nu ne retragem de
pe Tisa. Nu tratăm cu un guvern nelegitim, pentru noi aşa este!
Ungaria este factor turbulent în Europa, pune în pericol pacea şi
acordurile încheiate cu Antanta. Nu ungurii au fost aliaţi. Noi,
309
românii, nu vrem note bune la purtare de la nimeni. Ştim cu
certitudine că ungurii se înarmează ca să ne atace din nou în
Transilvania. Chestiunea graniţelor vor să o traseze numai ei, în
folosul lor. E aberant. Mai e la mijloc şi ţinutul Banatului, teritoriu
românesc unde, sub oblăduirea domnului de d’Esperey, amicii sârbi
îşi fac de cap. Mută şi fugăresc populaţii româneşti, demontează
fabrici şi linii de cale ferată în interiorul teritoriului lor. E pur şi
simplu o ocupaţie duşmană. Acte de vandalism, la fel ca ungurii. Nu
putem sta cu mâinile încrucişate după atâtea sacrificii. Cerem
evacuarea armatei sârbeşti din Banat. Monseniore Clemanceau se
simţea călcat pe bombeuri de tupeul lui Brătianu. I se părea că pune
condiţii la cei patru mari. El nu vedea decât pantoful lui pe pieptul
neamţului. Credea, în sinea lui, că întreg războiul mondial a fost făcut
numai pentru el. Îl îmbrobodise la început şi pe marele yankeu
Willson. Şi totuşi, în urma raportului exact şi nepărtinitor înaintat de
generalul Tournadre, ce se afla cu trupele franceze în Lugoj,
comandamentul militar aliat înţelege situaţia reală din Banat. Nu ţine
cont de poziţiile favorabile sârbilor şi ungurilor înaintate de generalul
Farett, care era cu trupele franceze în Timişoara, şi nici de cele ale
generalului Gondrecourt de la Arad. Mareşalul Foch, comandant
suprem, le cântăreşte şi pe cele două le găseşte încărcate de
subiectivism personal. Harta Banatului se va discuta corect, numai la
Conferinţa de Pace, sârbii trebuie să-şi retragă toate trupele în interior.
Comandamentul militar român ştia că acum confruntarea directă
rămâne cu ungurii. Sigur ne vor ataca. Atunci bozgorul de Bela Kun
îşi va da pe faţă intenţiile agresive, adică de război. Hm, se vor
deschide ochii, în sfârşit, şi la Paris? Mareşalul Prezan era sigur de
aceasta, da, şi vor cere sprijinul armatei noastre. Sârbii şi francezii, la
fel cehii, au forţe nesemnificative în zonă. Domnilor comandanţi, a
venit ceasul izbânzii noastre. Nu mă îndoiesc o clipă, chiar dacă
ungurii, timp de două luni, s-au tot înarmat. Au peste o sută de
310
batalioane, trupe cu un efectiv de 50.000 de baionete, cam 800 de
mitraliere, 70 de baterii de toate calibrele, inclusiv nouă trenuri
blindate. Au şi cavalerie în jur de 10 escadroane. General Mărdărescu,
eu zic că au prins frică de manevrele noastre pe flancuri. Da, domnule
general şef, mereu i-am încercuit în viteză, din toate părţile. Când se
trezeau, erau în cleşte. Şi acum vom face la fel, avem 79, 80 de
escadroane călite în toate bătăliile. Huzaroc şi husari de-abia şi-au
găsit caii… Da, să trăiţi, i-au cumpărat la grămadă de la nişte
geambaşi, la un iarmaroc. Era strigare pentru trei gloabe odată. Trupa
era veselă când auzea asemenea bongoase. Şi meşteri se găseau.
Acum, când Antanta ne cere sprijinul imediat, noi nu stăm pe gânduri.
Armata e pregătită. În faţă, ungurii au trei grupări de trupe. Cele de la
nord şi sud sunt mai puţine şi mai slab înarmate. Vor să copie
manevrele noastre. Nu le stă bine, nu au flerul latin. Sunt previvizibili.
Da, vor să ne atragă forţele în acele direcţii, când, de fapt, atacul
frontal, cu forţele cele mai puternice, se va da pe centru din direcţia
Szolonk. Uitaţi-vă, harta, la început le facem jocul, îi lăsăm să treacă
simultan Tisa pe toate direcţiile lor. Pare complicat, dar e simplu.
Comandamentul lor, după stabilirea capetelor de pod pe malul nostru,
va cere oştilor să ocupe linia Satu Mare, Carei, Oradea, Arad. Grupul
central are vârful de săgeată Oradea, celelalte două, îl urmează pe
aripi. Legătura între grupuri o fac brigăzile de secui şi o brigadă
internaţională. Hm, brigada internaţională, model bolşevic, are în
componenţă prizonieri şi dezertori din toate armatele. La dracu’, s-ar
putea să fie şi italieni, austrieci, nemţi, sârbi. Generalul Mărdărescu
zâmbea larg, da, da, n-ar fi exclus să fie şi bulgari şi turci şi mai ales
ruşi. Banul vorbeşte, nu mai contează că au fost cândva duşmani. Sunt
bine trataţi şi plătiţi, cu bani de la bolşevicii lui Lenin. Cu siguranţă,
comandanţi sunt comisarii ruşi. Nici nu se putea altfel într-o revoluţie
bolşevică! O să-i vedem în luptă câte parale fac. Sistemul nostru este
întâi de apărare pe flancuri şi apoi retragere în adâncime pe centru. În
311
faţă avem o perdea de trupe, două divizii ardeleneşti, care au dus greul
în bătăliile de la Beiuş. Majoritatea ştiu ungureşte, nemţeşte şi chiar
italiana. Cei din nordul Maramureşului gavaresc bine ucrainiana, rusa.
Ne vor fi folositori la incursiunile de noapte în tabăra inamică. Şi noi
suntem organizaţi pe trei grupuri, plus trupele de rezervă la momentul
şi locul unde se va simţi nevoia. Le vom folosi şi la învăluirile din
spatele inamicului. Domnilor, suntem astăzi în douzeci iulie. Da, să
trăiţi, e ziua Sfântului Ilie. La urmă o să venim cu căruţa de foc care
hurie sus, pe cer. O să-i trăsnim ca pe Michiduţă cel cu coada
îmbârligată. No să aibă unde să se ascundă nici la Budapesta lor.
Acum îl lăsăm să vedem cum bate el, bozgorul, cu artileria lui. Are
tunuri multe şi o băbătaie de aia mare, cu gura cât ceaunul. Am mai
vazut-o noi la nemţi. Nu ne-a speriat. Pînă fată cloţa lui câte un ou, noi
suntem peste ei. Apoi măiculiţă, îl atacăm noi la baioneta noastră
oltenească. O să fugă pe vâlcea cu tot cu căţeaua lui de sub covilitir.
Un alt soldat a strigat: bă, Marine, o să-i dăm pe la bot ungurului să
mânânce juveţi cu ciuşcă de aia, iute, care arde la maţe. Nu-i convine,
îi dăm cu patul armei la cap. Aoleu, măiculiţă, cum mă mănâncă
palmele mele…Generalul Olteanu şi Moşoiu râdeau cu caschetele în
mână. Ăştia sunt de la regimentul treizeci şi şapte Mehedinţi şi Gorj.
Suntem la orele trei dimineaţa. Se aud tunurile. Începe atacul. La nord,
atacă la Tokaj, centru, la Szolonk, sud, la Csonograd. Ungurii atacau
în mase compacte. Linia noastră din faţă rezistă greu, se retrage prin
lupte sucesive. Da, pe aripi vom ataca cu rezervele şi vom fixa
inamicul. Îl vom imobiliza să nu poată veni cu trupe în centru. Aici
dăm bătălia cea mare. La început ungurii au superioritate în acest
sector. Dăm lupte, dar ne retragem în spate. Da, aici generalul
Mărdărescu a constiuit, din rezerva generală, o puternică masă de
manevră care se va arunca pe flancul şi spatele ungurilor. Această
intervenţie rapidă va fi decisivă pentru soarta bătăliei. Lovitura de
graţie o va primi inamicul în zona Szolonk. Pe capete, inamicul a
312
reuşit să treacă Tisa la Tocaj. Se dau lupte grele la Rakamaz. În urma
unui contraatac fulger, inamicul este aruncat înapoi, peste Tisa, cu
pierderi grele. S-au luat în jumătate de oră de luptă peste o sută
treizeci de prizonieri şi multe tunuri şi mitraliere. Erau orele opt
treizeci. Ungurii contraatacă cu forţe superioare. Ne retragem, dar îi
ţinem într-un arc de cerc. Când nu se aşteptau, i-am atacat şi prins în
cleşte. Se luptă violent timp de două ore La urmă, atacul la baionetă al
vânătorilor noştri frânge rezistenţa ungurilor care se retrag în
dezordine peste Tisa. Din spate le vin rezervele. Se atacă furibund, pe
toate cele trei direcţii şi, în special, în zona de centru, Szolonk. Au
peste o sută de guri de foc, mortiere grele, multe mitraliere. Trec două
divizii peste Tisa. Divizia de ardeleni se retrage spre est ţinând mereu
contactul cu inamicul. Generalul nostru a indicat ca linie de retragere
canalul Barcău, la care trebuiesc atrase, prin manevre abile, cât mai
multe forţe de-ale inamicului. Şi aici, trupele noastre duc lupte grele,
dar, cu ajutorul rezervelor, se constituie într-un arc de cerc cu capetele
pe Tisa. Duşmanul continuă ofensiva fără a ţine cont de manevra
noastră. O divizie maghiară atacă cu tunuri şi infanterie oraşul
Mezotur, intră în el. Populaţia civilă ungurească care, cu trei luni
înainte, salutase ca eliberatori pe soldaţii noştri, pun mâna pe arme şi
atacă mişeleşte, pe la spate, trupele noastre. Formaţiile cele noi, din
Ardeal, rezistă cu eroism. Aici, căpitanul saş Mathes Henry, din
Mediaş, cu o companie de infanterie, are menirea de a acoperi flancul
stâng al brigăzii patruzeci şi unu, acoperindu-i retragerea pe o nouă
poziţie. El rezistă cu îndârjire atacurilor neîntrerupte ale forţelor
covârşitoare ale inamicului, până când este înconjurat din toate părţile.
Rămas numai cu câţiva soldaţi ardeleni, a primit atacul la baionetă al
inamicului. Nu s-a lăsat prins, a luptat până la moarte. Căzând, a
strigat: Trăiască România Mare! Ca să comentezi, nu ai ce, decât că
fapta de vitejie o poate face şi un om de neam străin, dar cu suflet
pentru ţara în care trăia. Un gând de demult nu mi-a dat pace…Un
313
istoric austriac a zis, pe baze de studii comparatiste, că pe ungurii şi
saşii din Transilvania îi desparte, pentru totdeauna, cultura şi spiritul
civic. Unii nu s-au desprins de migratori, ceilalţi s-au integrat în
spaţiul în care trăiesc. Trupurile acelor bravi au fost înmomântate de
săteni. Pe o cruce, într-un cimitir ortodox, au scris în româneşte: aici a
căzut un ofiţer saş, de neam german, un erou al neamului nostru. A
fost pus în pomelnicul bisericii cu numele de Matei din Mediaş.
Bătălia nu încetase, toată după amiaza s-au dat lupte înverşunate. Spre
seară ne-am retras în spatele canalului Barcău. După patru zile de
lupte, duşmanul făcuse progrese însemnate în zona Szolonk. A reuşit
să treacă masa de trupe dincoace de Tisa şi să înainteze pe un teritoriu
de optzeci km. lăţime şi şasezeci adâncime. Era un succes vremelnic şi
înşelător. Nimic nu l-a oprit pe bolşevicul Bela Kun să anunţe,
triumfător, victoria la Paris şi că a îndeplinit Hotarârea Consiliului
Suprem Aliat. Culmea ipocriziei, comisarii bolşevici, trimişi de
Moscova, îşi frecau mâinile de bucurie. Bravo Bela, pabeda, pabeda…
sabachii rumânski kaput. Opinia publică din România şi Europa era
alarmată. Tavarişce Racovski a trimis personal o telegramă lui dedia
Lenina. În câteva zile armata noastră bolşevică va intra, prin Galiţia,
peste rumânski sabachi. Felix Edmundovici a mers cu ştirea la
Kremlin. Stalin măsura camera cu paşi largi. Şi-a aprins o papiroză
din cele parfumate. Se uita meditativ la cercurile care se roteau spre
plafonul de sus. Îi părea rău că se destrămau. Trimitea altele. S-a
întors, uitându-se la pendula olandeză. Era aproape de miezul nopţii.
S-a intors cu un ochi la secundarul cel roşu, care înţepa, ca o viespe,
timpul măsurat de minutarul cel negru. Ştia clipa şi în sine trăia o
dramă care-l remonta. S-a uitat la cekistul cu chip de ţârcovnic. Hm,
ăştia, Troţki şi cretinul de Racovski strigau că i-au bătut pe rumânski
celovec. Mă îndoiesc că sunt în stare de asemenea ispravă. Ce zici,
Felix Edmundovici, e în stare ovreiaşul de Bela Kun şi ciracii lui să
bată pe rumânski celovec, care în Basarabia i-au scuturat bine pe
314
scotina bolvan…!? Omul intrase în rutină cu ştersul ochelarilor. Stalin îl
aştepta. Iosif Vissarionovici, am văzut telegrama în birou la Vladimir
Ilici, toţi o băteau cu dosul palmei. Asta nu-i greu pentru nişte idioţi. Ia
să ne uităm pe hartă. Hm, hunii aştia au înaintat şi ei şesti kilametra
peste rumânski. Eu cred că rumânski celovec le-au întins o capcană.
Sunt meşteri. Au dat de pământ cu toţi evreii care le-au ieşit în cale,
mai ales cu Racovski şi mangositul de Troţki. Cei doi râdeau şi se
băteau cu palma peste picioare. Nu-l aveau deloc la inimă pe marele
comandir. Rumânski au mai multă cavalerie şi infanterie bună, s-a
dovedit asta de mai multe ori. O să-i zvârlă buluc în Tisa. E la mintea
lui cucurigu. Pe ovreiaşul de Kun o să-l jumulească ca pe o kuriţa care
nu face ou. Hm, mai e ceva. Stalin zâmbea cu un ochi către cekist.
Avea o figură mucalită, ca un motan care ştie cum va împărţi bucata
de brânză la cele dva koşca care se sfădeau. Porţiile cele mari şi cele
mici vor ajunge tot la el. Tacticos, a scos o hârtie din buzunarul de la
piept. Zâmbetul era insistent, la fel privirea către cekist. Acesta se foia
neliniştit. Hm, are ceva la el. Şi avea. O poizioară, stihii pe bumaghii.
A tuşit discret. Uite, rumînski celovec ne iau în tăbârcă din cauza
ovreiaşilor de lângă Vladimir Ilici. Da, da, o cam merităm dacă ţinem
cu ăştia. Trebuie să ne delimităm. Şeful ceka a tresărit. Hm, uite, sunt
în război, dar o duc bine din condei. La Budapesta, Bela Kun,/călare
pe-un afet de tun./ La Kiev, Cristian Racovski,/ Sosia lui Scaraoschi./
Două entităţi concrete/ Născute din Soviete,/ Mînate de- acelaşi dor/
Comunism, teroare şi omor./ Jafurile lanţ se ţin/ şi pe Tisa şi-n Hotin/
Nu-i pace în Est şi-Apus / De la ungur, de la rus! Stalin a împăturit
hârtia şi a pus-o cu o mişcare înceată la buzunar. A făcut mai mulţi
paşi cu spatele la cekist, după care s-a întors drept în faţa
ascultătorului. Acesta s-a sculat de pe scaun. Parcă era el autorul
inculpat. Hm, Felix Edmundovic, să nu ne formalizăm. Cel din faţă se
gîndea cum a ajuns hârtia aici, la Kremlin. Cine i-a adus-o?! Nu-i
lucru curat, are oameni în jurul meu. Hm, am să văd. Cei doi se
315
spionau. Din nou Stalin se distra, făcea analiză literară. Hai să vedem
ce vrea să zică când ne spune că tembelul de Racovski e sosia şefului
de iad. Păi cine e nacealnicul…!? Eu, dumneta… Niet, tavarişce
Stalina. Niet, niet… nicagda. Stalin avea pe faţă un zîmbet sardonic.
Hm, să fie Troţki… e prea mult pentru el. Hm, eu cred că bate în altă
parte. Hm, entităţi conctrete… născute din Soviete. Tri ciortu, noi
construim iadul. Ia uite, nu aducem pace, hm, ci comunism, teroare şi
omor. S-a publicat la Kiev. Ştie tot rusul. Cekistul a tresărit din nou.
Stalin nu-l scăpa din priviri. Da, da, s-ar putea ca dobitocul de
Racovski să scrie poezii. Să se dea mare. Bolvan, tri ciortu. Niet,
tavarişce Stalina. Nu are talent, scrie idioţenii cu jidovul de Marx.
Versurile sunt făcute de rumînski ofiţer. Au mai scris din astea când l-
au bătut pe Troţki în Basarabia. Am găsit atunci ceva tipic pentru
rumînski…Troţki şi Racovski merg la război cu un singur ochi, de
broscoi…într-un coi! Stalin râdea ca un apucat. Ha, ha, impotenţi,
castraţi, tri ciortu, Auzi, ha, ha, ha, într-un coi, i-a prins bine rumînski
celovec. Ce zici, Felix Edmundovici, e grozav, nu ? Da, da, oceni,
oceni. Hm, la urma urmei idiotul de Troţki miroase ca un câine rîios.
S-a făcut o pauză. Stalin a bătut din palme, era uimit nu numai de ura
ce sticlea sub ochelari, dar mai ales de comparaţia cu mirosul unui
sabachiu mort în şanţ. Hm, premoniţie… a clătinat admirativ din cap.
S-a întors din mers. Mda, din cauza lor suntem puşi în acelaşi cîntar
cu scotina de szido-vengria. În mă-sa, kucuriţa Kun călare pe-un afet
de tun. Ha, ha, un băşinos trage ghiulele pe dos! O să ajungă până la
Kremlin?! A dat cu pumnul în masă. Cekistul a tresărit din toate
încheieturile. Stalin s-a făcut că nu observă. A calmat tonul. Scopul
era atins. Acum noi, Felix Edmundovici, trebuie să luăm vsio zoloto.
Da, da vsio…la centimă. Omul îşi revenise. Să ştiţi, Garbai,
prezidentul, e un celovec cu scaun la cap. Oamenii mei s-au înţeles
repede cu el. Bea bine vodcă, tuşeşte şi scuipă ca un adevărat
kamenşik care înghite mult praf de zidărie. E haraşo, îşi curăţă bine
316
gorlo ştirit. E o treabă de medicină. Stalin se plimba din nou, îşi
calcula mersul după denghii care vor veni în seiful personal. Şi se
gândea, cu pipa plină de tutun olandez, ce o să facă toţi ovreii când or
afla că la Budapesta, Bela al lor o cheltuit şi ultima carboavă. Rabocie
kamenşik a întors-o bine, iscălind adin bumaghi pentru denghii daţi lui
Bela la înarmare. I-a imitat perfect iscălitura, trecând o sumă triplă.
Tri ciortu, niet, niet bezgramatnâi. După afacere, comisarul meu a mai
tras câteva stacane cu dedia Şandor şi câte un râs zdravăn. A speriat o
potaie care avea la gât nişte zorzoane imperiale. I-au dat câteva şuturi
muscăleşti, de-ale noastre. La urmă, l-au băgat în casa de fier cu cheile
la gât. Ha, ha, no tak haraşo, asta celovec, bravo, şi eu gândeam la fel.
Când o veni ovreiul Bela, fugărit de rumânski celovec, cu rândul lui
de chei, se va ţine de nas şi-şi va vărsa borhăile pe parchetul lui Frantz
Iosef. Cei doi indivizi erau bine dispuşi. Hm, ce va zice Vladimir Ilici
când va afla…!? Nu uita, când va veni momentul să-i duci vestea, faci
o telegramă şi treci şi textul cu semnătura lui Bela Kun. Bună
lucrătură… În noapte, şi-au dat dasfidania, strângându-şi mâinile, doi
camarazi din tranşeele lui velikie Scaraoschi. Se făcea ziuă la apele
Tisei. Generalul Prezan împreună cu generalii lui îşi păstrau calmul,
nu se tulburau deloc de succesul iniţial al ungurilor. Era unul efemer.
Ba, erau chiar multumiţi de mersul operaţilor. Atacul de la sud era
zdrobit şi duşmanul aruncat peste Tisa. La nord, inamicul era paralizat
în mişcările lui, încercuit şi fixat. La centru, unde atacul a fost cel mai
furibund, trupele noastre de acoperire îşi îndepliniseră misiunea lor
grea de a întârzia avântul inamicului şi, prin mişcari calculate, l-a atras
spre interior, depărtându-l cât mai mult de Tisa. Mărdărescu, cu o
sticlire în ochi, a văzut greşelile comise de comandamentul inamic.
Uitaţi-vă, domnule comandant şef, inamicul nu şi-a păstrat trupele de
atac în mănunchi, ci şi le-a împrăştiat în evantai în trei coloane care
înaintează în direcţii divergente. Da, da, e bine de tot, ocupa localităţi
distanţate una de alta, la o zi de marş. Nu şi-au păstrat nicio rezervă.
317
Acum, uitaţi, spre dreapta, nebănuit de duşman, se concentrează
grupul de manevră din cele trei divizii ale lui Moşoiu. Vor întoarce
frontul inamic. Duşmanul este acum bine încadrat. În stânga, grupul
Moşoiu, în faţă, detaşamentul Papp, iar pe dreapta, detaşamentul
Lecca. Cercul de fier se strângea ca o menghină în jurul lui. Soarta
bătăliei era hotărâtă. În zorii zilei de douzeci şi patru, contraatacul
nostru se dezlănţuie pe tot frontul de manevră. Loviturile sunt ca de
ciocan. La început, diviziile noastre de vânători au întâmpinat o
rezistenţă îndârjită de la cam trei mii de oamenii, în localitatea
Fegyvernek. Aici, detaşamente inamice reuşesc să se înfiltreze între
regimentul şaptesprezece Mehedinţi şi divizia unu cavalerie, rupând
contactul între cele două unităţi. La stânga, batalionul maiorului
Strehăianu este atacat furibund de forţe copleşitoare. Maiorul este de
trei ori rănit la mână şi picior. În cele din urmă, o schijă îl loveşte în
piept. Cad şi doi comandanţi de companie. Era un moment greu.
Legătura dintre regimentul Mehedinţi şi Gorj se rupe, acesta din urmă
trebuie să se retragă spre aripa dreaptă. Regimentul Mehedinţi este
izolat şi la dreapta şi la stânga. Regimentul Dolj a rămas şi el izolat
dincolo de localitatea Kenderes, oprind înaintarea. Întreaga divizie,
ameninţată cu învăluirea şi puternic bombardată, se retrage la est de
Feghyvernek. Ungurii urlau şi înaintau în acest spaţiu cucerit.
Minunea nu ţine mult pentru cuceritori. Comandantul diviziei,
generalul Obogeanu, îşi adună rezervele şi cu brigada de roşiori
descălecată, primită în ajutor de la divizia a doua de cavalerie, trece la
atac. Era şi momentul. Inamicul trecuse în spatele diviziei noastre.
Regimentele Mehedinţi şi Gorj, cu rândurile refăcute, pornesc
împreună la atac. Era un iureş. Fermă după fermă, adevărate cuiburi
de mitralieră, sunt luate cu asalt şi apărătorii trecuţi prin baionetă.
Avântul oltenilor nu cunoaşte piedică, cad mulţi soldaţi şi ofiţeri, dar
duşmanul, decimat şi îngrozit de această năvală, e cuprins de panică şi
fuge lepădând tot armamentul. Localitatea Fegyvernek, un fel de
318
cazemată pe câmpul cu ferme, este spre seară cucerită de cele două
regimente. Poziţia de la nord era asigurată. În acest timp, trupele
grupului de sud, general Lecca, se pun în mişcare odată cu grupul
mare de manevră din centru. Atacul se dă pe trei coloane, una spre
Szolonk, alta spre Torokszentmiklos şi a treia spre Mezotur. Grupul de
sud, în lupte la baionetă, înfrânge rezistenţa duşmanului. Spre seară
ajunge în spatele linei de retragere. Acum ungurii îşi dau seama că
sunt înfrânţi definitiv şi înconjuraţi din toate părţile de cercul
românilor, care-i strânge în chingi de aproape. Începe o retragere
generală, care degenerează în panică. Toate unităţile armatei ungare
fug înspre podul de la Szolonk, arucând în drum armele şi muniţiile
din camioane şi căruţe. Toată noaptea, lungi coloane ungureşti trec în
goană, îmbulzindu-se spre pod. Acolo e o învălmaşeală de neînchipuit.
În zadar comisarul nacealnic încerca, şi aici ca şi la defileul Ciucea, să
oprească hoardele fugind. Nu a mai avut timp să întoarcă o mitralieră
să tragă în plin în armata căcănarului de Bela Kun. A fost luat şi târât
până dincolo de pod. Înjura cumplit. Nu-l auzea nimeni. Bozogarii cu
ochii bulbucaţi de groază se călcau în picioare unii pe alţii. Se auzeau
mii de işteni, işteni, naghi anya. Uitase de ola, se înjurau între ei cu
mii de bosomega. Maiorul nostru a spus, râzînd, generalului Moşoiu
că el o să încerce o figură făcută de Bonaparte la Austerlitz. Numai
una… Într-o clipă a reglat bateria cu tragere directă spre pod. Urlete
groaznice, mulţi bozgori săreau, înnebuniţi de frică, în apă. S-a oprit,
era destul, ungurii, secuii, se omorau între ei cu baioneta şi cuţitele
pentru a rămâne pe pod. Unde nu aveau loc, se muşcau de beregată ca
nişte kutia turbaţi. Un strajămeşter şi-a făcut loc învârtind în mână o
cazma. Idiota, hulye, cu ola trebuia să faceţi aşa. Uitaţi-vă în urmă,
alaţi cu păr de porc pe voi, câteva mii de soldaţi de-ai noştri, din cauza
voastră nu au putut intra pe pod. Inamicul i-a înconjurat şi îi mâna din
urmă ca pe oi. Cu toate că a lovit în ei, nu avea cine să-l asculte.
Asudat şi plin de sânge pe faţă, a reuşit să se strecoare la o aripă cu
319
contraforţi. Soarele era la miază. Spre pod se îndreptau detaşamente
ale diviziei 1 cavalerie. Am intrat pe pod. Un spectacol terifiant cu
sute de morţi, schilozi, muribunzi. Am chemat brancardieri din
prizonierii unguri. Luaţi-i, sunt ai voştri, s-au omorât între ei ca nişte
câini. Înmormântaţi-i dincolo de Tisa. Ofiţerul comandant de lângă
mine s-a adresat unui honved care se salvase lângă calul mort, ciuruit
de gloanţe. L-a privit cu dispreţ, mda, calul poate avea rang de nobil.
Tu mergi cu trupa de gropari, ajută-i, mai mult nu meriţi. Poate
găseşti, când sapi, şi mormântul lui Attila. E plin de aur. Te faci bogat
şi ne întâlnim la Budapesta. Ungurul a întors către ofiţer nişte ochi de
animal prins în capcană. Sergentul a strigat că trebuie împuşcat. S-a
ascuns ca un nemernic după cal, poate chiar el a tras întrânsul. L-am
văzut, era la o fermă de lângă Fegyvernik, avea o puşcă cu lunetă,
trăgea în ofiţerii noştri. Când am înaintat la baionetă, a rupt-o de fugă
într-o căruţă cu doi cai. Bătea în ei cu varga de la armă. E un câine, un
bozgor, un animal care nu merită să trăiască. Sergent, ar fi prea
simplu, nu merită un cartuş pe el. Îl lăsăm să sape la gropi. La el pe
moşie nu punea mâna pe hârleţ. Da, în mă-sa, trăiţi, iertaţi, punea
numai pe români. Da, acum adună pe toţi ăştia, honvezii, să sape
adânc gropile şi soldaţii lui să-i comande. Au vrut şi au mers cu
revoluţia bolşevică, comanda o are clasa muncitoare! Să trăiţi, am
înţeles, poate îl prindem şi pe comandirul bozgor să-l punem la săpat
de closete. Ofiţerul zâmbea, da, s-ar putea să punem mâna pe el, dacă
nu fuge chiar acum din Budapesta. Sergentul clătina din cap, să trăiţi,
poate nu fuge, are vreun feleşeg pe acolo. Îl luăm din culcuş. Am mai
făcut din astea şi la mine în sat. Soldaţii din jur îşi dădeau coate şi
râdeau pe sub mustaţă. Îl cunoaşteau bine pe majurul lor. Bun
mehenghiu la femei. Ziua trecuse de amiază. Trupele române înaintau
în direcţia Szolonk, dincolo de râu. În mijlocul gloatei care fugea,
comisarul rus, singurul cap limpede dintre duşmani, a avut timp să
mineze podul de fier de peste Tisa. Trupele noastre sunt nevoite să se
320
oprească, Cu aceasta, bătălia de şapte zile cu ungurii ia sfârşit.
Duşmanul este complet înfrânt şi zvârlit peste Tisa. Generalul Prezan,
lt.colonelul Antonescu, delegat al M. C. G., Mărdărescu, Moşoiu,
Olteanu şi ceilalţi comandanţi de unităţi, cu hărţile în faţă, decid
ofensiva spre Budapesta. Victoria de pe Tisa nu putea fi desăvârşită
dacă puterea militară a Ungariei nu era nimicită cu totul. Nu era timp
de pierdut şi nici de aşteptat sfaturi de la Consiliul Suprem Aliat.
Domnilor, noi am mai azvârlit odată duşmanul peste Tisa şi am fost
opriţi. Am dat atâtea jertfe. Guvernul de la Bucureşti, domnul prim-
ministru Brătianu, a luat hotărârea de a continua lupta pentru liniştea
noastră şi a Europei. Trecem Tisa cu toate forţele din Transilvania. Nu
dăm nici un răgaz inamicului pentru a se organiza. Păşim repede pe
urmele lui, ne folosim de demoralizarea şi debandada din rândul
armatei. Îi dăm lovitura de graţie. Da, domnule comandant, e singura
soluţie, e în logica războiului să nu te opreşti când ai obţinut victoria.
Pe teritoriul de operaţii au sosit noi forţe proaspete, refăcute. Divizia a
7-a, care a luptat în Apuseni, divizia a 2-a, debarcată la Arad, la fel
regimentul 19, revenit după eliberarea Banatului. Hm, domnii sârbi se
doreau stapâni peste tot teritoriul, inclusiv cel dincoace de Dunăre.
Unde erau slavii ăştia, cu oastea lor, când Basarab voievod ducea
războaie cu Carol Robert de Anjou!? Unde să fie, domnule general, la
jenşcina lor. Să trăiţi, don general, e mai cald acolo! Un râs puternic a
zguduit armata. Comandantul zâmbea pe sub mustaţă… oşteanul dă
corecţia care trebuie. Da, fără voia sârbilor, regimentul e la dispoziţia
noastră. În această situaţie şi divizia 1 cavalerie. Diviziile 20 şi 21
ardeleneşti rămân să facă serviciul de pază şi supraveghere în spatele
armatei. Au sosit şi multe unităţi mici de infanterie şi artilerie care nu
au fost folosite. La fel detaşamente de vânători de munte şi două
baterii grele de o sută cinzeci şi cinci mm. Domnilor, avem experienţa
superioară de luptă şi trupe pe măsură. Suntem la sfârşitul lunii iulie,
totalul forţelor noastre se ridică la o sută nouăsprezece batalioane cu
321
optzeci şi patru de mii de arme, nouăzeci şi nouă de baterii şi şaizeci
de escadroane de cavalerie. E bine, dar trebuie să organizăm puncte de
trecere peste Tisa în punctele favorabile. Podurile sunt aruncate în aer.
În faţă, la Szolonk, unde inamicul a adus artilerie, vom deschide foc
concentric. Inamicul va crede că aici vrem să trecem râul. Canonada
va ţine câteva zile. Nu avem încotro până adunăm material de trecere
în zona sud şi nord, în special bărci. Da, e bine, cu această ocazie intră
în repaus şi trupele noastre. În acelaşi timp, detaşamente de infanterie
şi cavalerie vor face pe flancuri incursiuni pe malul opus. Iată că la
Tiszalok, sud de Tokaj, unităţi de infanterie au trecut râul în bărci şi s-
au fixat pe malul opus. Cap de pod reuşit. Noi, cu principalele trupe,
vom trece în această noapte. Locul ales este la douzeci şi cinci de
kilometri nord de Szolonk. Aici Tisa face un mare unghi spre est, un
fel de peninsulă cu capul spre vest. E destul loc, putem manevra pe
linii interioare între trupele inamice, împiedicând reunirea rapidă a
forţelor lor. Totul sub protecţia tunurilor noastre. În acest fel, le tăiem
legăturile cu Budapesta. Demonstraţii de artilerie vom face în mai
multe locuri, simulând încercări de trecere pe toată lungimea frontului.
Hm, la dracu’, îi vom pune pe unguri să ghicească în palmă intenţiile
noastre. Nu pot, domnule general, e noapte. Glasul a venit dintre
soldaţi. Râsul era pe măsură. Ofiţerii nu puteau să nu participe la
glumă. Hâtrii erau oltenii ăştia de la Mehedinţi şi Gorj. Domnilor, e
bine dacă râdem de prostia inamicului. Atacul nostru, ca şi data
trecută, va fi organizat pe trei grupuri. Primul va trece generalul
Holban. Al doilea, gruparea generalului Moşoiu, care va face
demonstraţii de trecere în faţă, la Szolonk, va fixa inamicul. La urmă,
va trece, prin acelaşi loc cu grupul Holban, a treia grupare a
generalului Dumitrescu, cu vânători de munte, iar cavaleria, întărită cu
brigada de roşiori, va trece Tisa mai sus cu douzeci de kilometri, spre
Madaras, Kiskore, Tiszabo. Manevra va fi făcută lent şi mai la urmă.
Inamicul va fi derutat. Divizia a 2-a, din rezervă, va începe
322
transporturile pe calea ferată de la Arad la poziţiile inamicului aflate
mai în spate. O geană de lumină se zărea la răsărit. Malul opus al
inamicului e cufundat în întuneric. O barcă aluneca încet spre celălalt
mal; altele o urmează ca nişte raţe tăcute. O companie de vânatori
debarca dincolo. În câteva minute mitralierele ungurilor sunt aduse la
tăcere. S-a lucrat numai cu baioneta şi cazmaua. Vânatorii sunt stăpâni
pe zidul de piatră construit în zigzaguri puternice, impotriva
inundaţiilor. O rachetă albă se ridică de pe dig. E semnalul convenit,
malul e al nostru. Cârdul de bărci înaintează în siguranţă. În două
ceasuri şi jumătate, pontonierii dau gata podul. Brigăzile de vânători
calcă viguros pe scândurile podului încheiat. În acel sector de front,
surprinderea a fost totală. În satele întâlnite în cale, ungurii fugeau fără
să opună vreo rezistenţă. Erau cuprinşi de o panică nebună. Au fost
luaţi din somn. În acelaşi timp, mai la sud, la Szolonc, se dezlănţuia o
canonadă violentă între grupul Moşoiu şi inamic. Acesta credea că pe
acolo românii vor forţa trecerea. Pe podul de la Tiszabo continua
marşul trupelor de vânători. Era ziua deplină. Pe malul râului, regele
Ferdinand şi regina Maria, cu ochii umezi de lacrimi, privesc trecerea
mândră a coloanelor de oşteni. Alături de ei, primul ministru Brătianu
venit tocmai de la Paris. Spunea alteţelor sale că a rupt nişte tratative
sterile. Pierdeam timpul cu nişte oameni care nu vor să ne înţelegă
deloc. Soldatul român îşi croieşte drum în istorie cu baioneta. Ăştia,
sire, sunt urmaşii celor care au trecut Dunărea şi i-au bătut pe turci la
Plevna, Smârdan, Vidin. Acum desăvârşesc opera înaintaşilor. Da,
aveţi dreptate, domnule Brătianu. Regele Carol este mândru de oştenii
ţării şi acolo, în ceruri. Ziua era la amiază, peste tot, inamicul a
renunţat să mai reziste pe malul Tisei. Se retrăgeau în spate pentru a
organiza un atac prin surprindere asupra trupelor noastre care înaintau
pas cu pas. Cavaleria generalului Moşoiu avea misiunea să descopere,
prin incursiuni, locul de concentrare al inamicului. Se făcuse seară.
Trupele de ofensivă, cinci divizii de infanterie şi una de cavalerie, erau
323
pe malul drept al fluviului. Moşoiu la stânga, Holban pe centru,
Dumetrescu pe dreapta. Generalul Mărdărescu era mândru de felul
cum au luptat trupele din subordine. Acum planul era ca cele trei
grupuri de atac să ia urma inamicului şi să-l zdobească. Marşul spre
Budapesta se face de-a curmezişul pustei maghiare, între Tisa şi
Dunăre. Întreg terenul din faţă este lipsit de obstacole. Vederea se
pierde în linii nesfârşite de orizont. Soldaţii din regimentele de câmpie
de la noi strigau că uite, muică, ce de Bărăgane, e mai ceva ca la Jii.
Bă, oltenilor, noi suntem de la Brăila, noi paştem oile pe câmpie. Nu-i
mai vedem capătul. Dacă stăm mai în spate, mai ales toamna, când
vântul mătură ciulinii ca pe umbre de berbeci, în faţă ne mănâncă
lupul oile. Da, bă, de breji ce sunteţi, muică. La noi, când ne ducem
după juveţi la Dunăre, ne înşfacă lupul căţeaua de sub coviltir. Da ştiţi
de ce bă, mâncăm multă ciuşcă de ardei iuţi şi nu mai vedem nimic în
faţă. Camarazii erau fraţi de război, râdeau, îşi aprindeau ţigări unul de
la altul şi glumeau pe seama muierilor. Bă, mie mi-a zis să nu vin
acasă dacă nu aduc o căţea de rasă de la unguri. Văzu ea una pe la
cocoana boierului. Şi alta pe la coana priuteasă. Aoleu muică, ce mă
fac dacă nu găsesc? Găseşti camarad, mergem în Budapesta şi acolo
sunt cocoane de alea mari pe toate străzile. Au şi otomobil, acolo ţin
javrele, cu tot cu slugă. Adică e pe alese, măiculiţă. S-ar putea să uit să
vin acasă, la muiere. Glumele curgeau din toate părţile, dar doi olteni
îi întreceau pe toţi. Se făcuse cerc în jurul lor. Bă, da ăştia, şoldovenii
de la douăzeşi şi şinşi infanterie, văd că nu zic nimic. Ce bă, pe acolo
nu aveţi şevaşilea Bărăgan? Avem, cum să nu, l-am cărat cu
tărăboanţa de la voi. Aoleu muică, că ne lovişi în pălărie! Nu bă, ne
călcară pe opinci şi, nu de alta, bocanşii sunt ai statului. Lasă, bă, că o
să găsim cizme lustruite la bozgori. Generalul comandant s-a uitat
peste oştire. Domnilor, ungurii ne cheamă în Budapesta… câmpia e a
noastră. Cele trei grupări vor urmări şi lovi inamicul acolo unde-l
întâlneşte. Unde opune rezistenţă, cu trupe puternice, îl atacăm pe
324
flancuri şi-i tăiem retragerea. La urmă, îl atacăm puternic pe centru. Se
va retrage acolo unde poate, în dezordine. Cavaleria nu le va da o clipă
de răgaz. Nu sunt obstacole naturale, e în largul ei pe această
întindere. Una din misiuni, în faţa frontului, este acţiunea spre nord-
vest, de a ocupa localitatea Fuzesaboni pe calea ferată, ce leagă oraşul
Miskoloc cu Budapesta. Linia de retragere a trupelor ungare din nord
este tăiată. Când se vor trezi, va fi prea târziu. Grupul de centru, al
generalului Holban, înaintează, de asemenea, spre vest, cavaleria lui
va tăia legătura pe calea ferată între Szolonk şi Budapesta. La sud,
grupul Moşoiu, înaintând în direcţia Rekaş, se va opri în faţa râului
Zagyva întrucât dincolo, la vest, inamicul îşi concentrează grosul
trupelor pe linia Cegled-Abony. Se vede pe hartă, scopul lor e să
reocupe Szolnokul. Pentru a evita pierderi, îi vom lăsa. Vom manevra
şi ne vom retrage în stînga Tisei. Din spate, cavaleria va intra peste
unguri. Infanteria va trece, din nou, la atac. Îi vom împinge dincolo de
râul Zagyva. Vor avea pierderi mari şi nu cred că vor mai opune
rezistenţă. Era ziua de 1 august. Se observa clar că inamicul plănuieşte
o retragere generală spre Budapesta. Da, cu siguranţă ne vom întâlni
numai cu trupele lor de ariergardă, care au misiunea să le acopere
retragerea. Cine le-a făcut planul, e un militar de carieră. Civilii lor,
bolşevici puşi la comandă în haine de comisari, sunt oameni de-ai lui
Bela Kun, nişte aventurieri. Domnilor, nu ne vom încurca cu trupele
lor din faţa noastră. Le spulberăm prin manevre de cavalerie. Atacăm
grosul trupelor pe centru. Generalul Moşoiu are sub comandă un grup
de manevră format din două divizii. În faţă, o avangardă strategică
condusă de generalul Holban, o divizie de vânători şi două brigăzi de
roşiori. Direcţia Budapesta. Cavaleria din ambele grupări are misiunea
de a intercepta toate legăturile de cale ferată care duc spre Budapesta.
Grupul general Dumitrescu, format din divizia a şaptea infanterie şi
brigada a doua roşiori, va cădea în spatele trupelor duşmane ce
acţionează în sectorul de nord, tăindu-le retragerea spre Budapesta. Pe
325
stânga, divizia a 6-a şi o brigadă de roşiori, sub comanda generalului
Olteanu, va opera cu direcţia sud-vest. Îi prindem ca în cleşte. În
rezervă, divizia a 2-a. Acum atăcam definitiv oraşul Szolonk. Inamicul
are aici grosul trupelor. Grupul de manevră Moşoiu, dimineaţă, la
orele patru, a început un bombardament puternic asupra oraşului.
Dinspre sud, atacă divizia a 18-a a ardelenilor. S-au dat lupte
crâncene. Inamicul era conştient că, dacă pierde poziţiile de la
Szolonk, începe dezastrul. Bătălia s-a dus până seara târziu Inamicul,
înfrânt, se retrage spre Abony. Acolo primesc ajutor de la trupele din
spate şi de la cele venite de la Szolonk. Se mai dă o bătălie grea la
Cegled. Ungurii luptă cu disperare. Nu au şanse. Brigada a 4-a de
roşiori, ocolind pe la nord, ocupă Albertisra. Ungurii sunt
demoralizaţi. Retragerea spre Budapesta este tăiată definitiv.
Generalul comandant privea cu atenţie cum unităţi de artilerie şi
infanterie se predau la români. Mda, era mai bine pentru ei dacă s-ar fi
predat la Szolonk. Se evitau atâtea pierderi de vieţi omeneşti. Nu
puteau, domnule general, să trăiţi, nu primiră împărtaşanie de la papul
lor cel mare de la Budapesta. La ei, fără asta nu putură. Ei, dar, ei zic
camarad, că sunt bolşevici, nu au nevoie de popi şi biserică. Nu, dar o
fac pe ascuns şi ce e pe dedesubt, nici Ilonca lor nu o poate opri. Toţi
râdeau. Al dracului camarad, o cunoaşte bine pe Ilonca. Bravo
camarad, văd că te pricepi şi la popi. Da, să trăiţi, cum să nu mă pricep
dacă priutul de la noi e frate cu muiera mea. Mănâncă colaci pe
ascuns. Ba, lăsaţi-l, domnule general, uitaţi ce gras e, curge untura pe
nas. Muiculiţă, poate te întorci acasă în ajun de Crăciun…! Râsul a
ajuns până la prizonierii unguri. Se uitau speriaţi. Nu înţelegeau nimic,
nem tudom, cum soldaţii să râdă cu generalii! La noi, nem lehet, nici
cu kaplar, te mănâncă pământul. Două armate, două popoare… Nimic
de făcut. Soarele era la apus. Cârduri de grauri treceau în zboruri
ciudate peste câmpie. Se aşezau peste lanurile de grâu părăsite. Se
întuneca. Prin umbrele serii, la comandantul nostru apare o delegaţie
326
de unguri. Erau parlamentari în pelerine negre. Păreau nişte ciocli.
Generalul comandant i-a privit amuzat. Vă rog, domnilor, vă stau la
dispoziţie. Noi, dorim să tratăm cu dumneavoastră capitularea. Nu mai
vrem pierderi. Hm, interesant, dar comandirul Bela Kun ştie? No, la
mă-sa, iertaţi, nu e nevoie de el, e un semmirekello, un derbedeu pe
româneşte. La mine cunosc ceva, nevast ola, din Maramureş.
Generalul se uita insistent la omul din faţă. Avea o vagă idee că-l
cunoaşte de undeva, îl văzuse undeva. Scuzaţi, cu cine am onoarea?
No, iertaţi, la mine nu m-am prezentat. Şandor Garbai, fost prim-
minister, până acum, no. Omul îşi freca mâinile mari. Mda, acum îmi
dau seama, v-am văzut prin nişte ziare, pe la Cluj. Interesant, şi
dumneta şi Kun, într-un fel, români din Ardeal. No, la el nu ola, ci
szido de pe la Bistriţa sau de la Baia, dracu’ ştie de neamul lor. Înteleg
că la Budapesta nu mai e guvern, atunci cine…!? No, noi,
parlamentul, nu mai vrem pe bolşevic, ei băgat armata în faţă. Noi
vrem pace cu voi. Cam târziu, ar fi bine, dar nu cred că bolşevicii lui
Bela Kun şi mai ales cei de la Moscova, vor zice ca voi. Încă mai sunt
unităţi ungureşti care nu s-au predat. Uitaţi aici, pe hartă, la nord, la
vest şi chiar la sud. Cavaleria noastră e cu un cap în faţa lor, îi
încercuim în ochiuri mari, ca într-o plasă. E plină toată câmpia de aşa
ceva. Mai durează ceva până când prindem tot peştele la un loc.
Ungurii stăteau cu capul în pământ. Mâine dimineaţa, pe 3 august,
dăm lovitura decisivă. Comandanţii mei au ordin ca toate cele trei
grupări inamice să fie complet înconjurate. Generalul vorbea pentru el.
La nord şi est, grupul Moşoiu şi generalul Olteanu, centru, generalul
Holban. Toate posibilităţile inamicului de a se retrage sunt tăiate. La
fel la sud. Nu au altă soluţie decât să se predea. Şi s-au predat, lăsând
în mâna armiei române o cantitate enormă de material de război.
Captura ar fi fost şi mai mare dacă comandirul bolşevic rus, în faţa
dezastrului, nu ar fi ordonat comandirilor unguri să lase oamenii să
arunce armele şi să se împrăştie pe la casele lor. Oricum, inventarul
327
continuă şi în zilele următoare. Pe liste erau: una mie două sute
treizeci şi cinci de ofiţeri, patruzeci de mii de soldaţi, sute de
mitraliere, tunuri uşoare şi grele, peste cincizeci de mii de puşti şi, nu
vă miraţi, optzeci şi şapte de aeroplane, toate cu însemne de la domnii
englezi. Albionul, da, da, a zis bine Bonaparte. Erau avioane de
observaţie în liniile noastre, reglau tragerea tunurilor, mda, ceva
nevinovat! Au avut mai multe în aer, dar aviaţia noastră de vânătoare
le-a doborât în apele Tisei. Obuzierele uriaşe stăteau pleoştite, cu
gurile in jos. Păreau nişte ceaune mari, părăsite în drum de nişte ţigani
căldărari. Nu mai aveau cumpărători, haoleu, cum ne-ai păcălit,
mânca-ţi-aş banii, gabore şi bozgore! O problemă în plus o constituiau
grupurile răzleţe, care se retrag în dezordine spre graniţa de nord cu
Cehoslovacia. Generalul a privit sarcastic delegaţia. Domnilor, ati
auzit cumva de vestita brigadă internaţională a lui Bela Kun, formată
din dezertori fugiţi din toate armatele din jur? Nu i-a întrebat nimeni
dacă sunt criminali, borfaşi, sau oameni cinstiţi. Nu, au primit bani
mulţi, uniforme şi grade. Alături de armata voastră au făcut toate
blestemăţiile în sate şi mai ales în oraşele din vestul României. Acum,
multe grupuri de unguri, secui, ucrainieni, ruşi, austrieci, nemţi şi
ăştia, internaţionalii, caută să scape la graniţa de nord. Ce zic bandiţii
ăştia, aici putem scăpa nepedepsiţi. Cehii au armată slabă. Da, da, în
sinea lor se simt încă tari, au arme şi bani de la voi. Omoară, jefuiesc
şi fac crime la tot pasul. Nu avem cum să-i lăsăm. Armata ungară e în
haos, dar noi nu suntem. Oricum, îmi pare rău, nu putem trata cu
dumneavoastră, nu vă cerem acte, împuterniciri. Condiţiile le va pune
guvernul de la Bucureşti. Noi, ca militari, suntem în ofensivă, vom
intra în Budapesta. Nu are rost să vă explic. Un singur lucru l-aţi putea
totuşi face. Spuneţi la oamenii voştri din capitală că noi nu prădăm şi
jefuim ca armata voastră. Mda, aceia erau numai bolşevici! Nu cred că
toţi au fugit cu Bela Kun. Sandor Garbai a tresărit. Generalul nu l-a
scăpat din ochi. No, noi nu ştim de aşe ceva. Cum să fugă… la mama
328
lui! Ungurul zidar a tras pe limba lui câteva înjurături groaznice. Nu,
nu a fugit la mama anya, ci sunt sigur că a luat un tren, şi nu unul
oarecare, ci unul blindat, pe direcţia Viena. A avut omul ce căra de la
toate palatele cele împărăteşti… şi de la burghezii cei bogaţi. Nu a stat
el ca şef bolşevic degeaba. Nu s-a dus cu mâna goală, altfel domnii
austrieci nu-l primeau. Stau prost cu aurul după război. Coroana lor nu
mai face nici doi creiţari. Ungurul a tresărit bine de tot. În zadar a
încercat să camufleze gestul. Cu greu şi-a revenit, no că nu aveţi de
unde şti, nu sunteţi... În acel moment, un călăreţ cu uniformă de husar
a sosit în fuga calului la şeful delegaţiei. I-a înmânat o hârtie făcută
sul. Garbai prim-minister s-a îngălbenit ca o turtă cu dovleac turcesc.
Omul vorbea singur, no, ciomârgăul de szido a fugit cu un tren plin de
obiecte de aur, no, şi picturi, porţelanuri, a jefuit la el şi palatul cel
mare din Buda. Membrii delegaţiei ascultau ca nişte ciori plouate.
Generalul zâmbea subţire…domnilor, o fi luat ceva şi de la
parlament? No, că nu-i cazul să ne luaţi peste picior, de acolo nu avea
ce lua, pereţi goi, posse de carton. No, ceva tot e bine, ostriecii l-or
închis. Da, da, au grijă de el, îl ţin în siguranţă. Plăteşte şi-l fac scăpat
la ucrainieni, de acolo direct la Moscova, la marele nacealnic. No, căz
nu sunt proşti. Nu, nu sunt deloc, o împăraţie cu două capete…No, la
dracu’ acum, pe faţa zidarului prim ministerum trecuse o undă ironică.
Se gândea la szido, când a ajuns la casa de fier şi-a dat de javra de
kutya… Fără să vrea, se ţinea cu mâna de stomac. Apoi a râs bine de
tot. Generalul nostru, om cu experienţă în ale lumii, l-a descifrat puţin.
Domnule, cred că e o veste bună, dupa atâtea… Ungurul l-a privit
puţin speriat. În sinea lui zicea că ola e prieten cu ăia de umblă cu
spiritismus. Ghiceşte ce e în om. No, acum merem la Budapesta. Nu
mai avem ce să spunem. Oştirea, uitându-se după delegaţie, se distra
de minune. Într-un târziu, a dispărut din câmpul vizual. Domnilor,
uite, a sosit lista cu pierderile noastre de până acum. Sperăm să nu mai
avem. Puţine faţă de unguri, şi totuşi sunt: treizeci ofiţeri, una mie
329
şaptesute treizeci de soldaţi morţi, optezeci şi unu subofiţeri morţi, trei
mii una sută douzeci şi cinci de soldaţi răniţi, trei ofiţeri şi o mie cinci
sute şaptezeci de soldaţi dispăruţi. Pe aceştia din urmă îi vom căuta.
Fără să le spună nimeni nimic, soldaţii şi-au scos casca şi s-au închinat
la răsărit către ţară. Mulţi aveau lacrimi pe obraji. La fel, ofiţerii.
Camarazi, pe toţi morţii noştri îi ducem în ţară să-i înmormântăm în
pământul lor de acasă. Răniţii noştri, chiar acum sunt trataţi în
spitalele din spate. Şi ei vor merge acasă. Domnilor, noi ne vom
continua misiunea în mod negreşit. Acum nu pot să nu vă citesc o
scrisoare năstruşnică, primită de la Budapesta. A venit printr-un curier
special. Un domn italian ,,Romanelli”, colonel diplomat, rămas de la
Bela Kun, ne scrie, ba chiar ne somează, ca noi, cu tot cu cavalerie, să
ne oprim înaintarea până la sosirea răspunsului Antantei. La dracu’, ce
răspuns, domnule general? Ei, nu avem ce face, italianul e un
comediante, a scris la Paris, lui Clemanceau, că prăbuşirea guvernului
bolşevic nu se datorează armatelor noastre, ci tratativelor duse de el
împreună cu colonelul englez Cunningham, aflat şi ăsta la Budapesta,
cu reprezentanţii partidelor din Ungaria. Hm, partidele l-au dat jos şi
fugărit pe Bela Kun! Nu se poate, domnule comandant, ăsta e ţicnit de
tot. Care partide, de unde?! E unul năşit de el cu trei burghezi şi trei
social democraţi, care s-au instalat în palatul prezidenţial al lui Garbai.
Generalul Olteanu a sărit în sus… Nu, nu se poate, e o mascaradă. Ce,
ne cred saltimbanci, ăştia, pe noi! Asta nu e tot, mister englezul şi
comediantele italian au scris şi la ziarele din Paris ca reprezentanţi ai
Înţelegerii care a adus pacea. Toţi ofiţerii au izbucnit în râs. Da,
domnilor, şi cei de la ziarele franceze au râs zdravăn şi au dat un
răspuns pe măsură… Ăştia doi, englezul şi italianul, fac şi cred la fel
ca cocoşul care zice în mintea lui (de cocoş) că soarele răsare numai
atunci când cântă el! Un râs zdravăn a răsunat peste câmpie, de a
trezit şi cocoşii din Budapesta. Parisul ce a răspuns la… Uite, este
ataşat la scrisoare… Nu cunoaştem sentimentele noului guvern, dar
330
rugăm trupele române să rămână pe aliniamentele pe care se află în
prezent. Şi noi stăm să ascultăm…?! Nu, domnilor, nu avem timp de
glume, continuăm dezarmarea maselor de prizonieri unguri. Grupul
Holban, divizia 1, avangarda strategică, înaintează pe centru, foarte
repede, spre Budapesta, e la porţile ei. În acelaşi timp, două brigăzi de
roşiori înaintează, una pe la nord de capitală, cealaltă pe la sud, spre a
încercui pe la vest orice comunicaţie a inamicului. Domnilor, vă rog
să vă luaţi comenzile unitaţilor dumneavoastră. Suntem în dispozitiv
de luptă. Aaa, domnul general Rusescu, cu brigada a patra roşiori,
merge spre sud pentru a concura la încercuirea şi capturarea grupului
inamic de la Kecskemet. Nu vrem să-i avem în coastă. Ordinul primit
nu i-a convenit deloc generalului. Se afla în avangarda cea mai
înaintată, la câteva ceasuri de Budapesta, şi mai ştia, chiar de la
delegaţia italiană, întâlnită din ajun, că, acolo, situaţiunea este
disperată. Nicio forţă serioasă nu mai exista ca să o apere. Ocuparea
oraşului pare o operaţiune sigură. Orice amânare, în acel moment, i se
pare generalului Rusescu a fi o greşeală de neiertat. Ştia de ţesătura de
urzeli politice care se duceau la Viena. Un cuibar de viespi îndreptat
împotriva noastră. Militar de carieră, cavalerist de elită, nu ezită a lua
o hotărâre pe cont propriu. Se va abate de la ordinul primit, el nu-i
zice încălcare, în acea clipă, şi trimite spre Kecskemet numai
regimentul 2 cu cinci escadroane, suficiente pentru operaţia ordonată
pentru dezarmarea ungurilor în acea zonă. Păstrează pentru el trei
escadoane ale regimentului. Se dădea o luptă între spiritul de
disciplină şi orgoliul personal. În faţă, capitala inamicului, hm, pentru
asta meriţi să rişti o pedeapsă pentru neexecutare de ordin. Zis şi făcut,
în fruntea acestui detaşament de patru sute de călăreţi, cu două tunuri,
şi cu două grupuri de mitraliere, generalul întoarce frâul calului şi
porneşte în galop spre Budapesta. O delegaţie a noului guvern ungar
încearca să-l oprească spre a parlamenta cu el. I-a privit de sus şi cu
zeflemea le-a zis, el nem tudom moghioro. No, că noi ştim şi nemţeşte.
331
Foarte bine, eu nu am timp, mergeţi la Cartierul general, spre Tisa.
Acolo o să vorbiţi numai franţuzeşte. Pe drum a mai făcut şi alte
isprăvi, din fuga calului. Peste trei mii de unguri, cu armele grămadă,
în piramidă, se rugau să fie luaţi prizonieri. Un ofiţer stătea în faţă şi-i
spunea că mai are la dispoziţie patru baterii de tunuri, douzeci de
autocamioane şi două maşini blindate. Sunt ale comandamentului
bolşevic, noi nu mai vrem să auzim de ei. Bine, nici nouă nu ne plac
bolşevicii, ne grăbim, poate dăm de ei în Budapesta. Până atunci,
domnule maior, te rog, preia comanda aici şi răspunzi de prizonieri
până când trimit o grupă să vă preia. Omul a salutat regulamentar şi a
intrat în pâine. Cu zâmbetul pe buze, generalul îşi aşeaza artileria de
două tunuri în poziţie de tragere asupra oraşului, după care, în galopul
cailor opreşte direct în faţa parlamentului maghiar. Onorabilii
ministerim, în prima clipă rămân zăpăciţi, apoi îl face atent că în
cazărmile oraşului sunt trei regimente ungureşti cu peste şapte mii de
soldaţi. În oraş umblă înarmaţi vreo trei mii de muncitori. No, mulţam
pentru informaţiile date, dar nu avem timp de numărat. Omul juca
clipa istoriei sale. Scoate ceasornicul în palmă, se uită atent la guvern
şi zice: dacă în termen de cel mult o oră, trataivele nu se sfârşesc,
artileria mea începe bombardarea oraşului. Ordinul este dat chiar
dacă eu mă aflu aici. Intimidat de atitudinea generalului, guvernul
maghiar cedează. Rusescu pune mâna pe telefonul din faţă şi anunţă
ca tot detaşamentul de cavalerie să intre in oraş. În fuga cailor,
roşiorii, la orele opt, pe o ploaie torenţială, se opresc în faţa
parlamentului şi apoi de aici intră în curtea cazărmii de husariţ
Arhiducele Joseph. Generalul era mândru de ispravă, se plimba
privind cu duioşie la soldaţii săi. Acum, camarazi, instalăm repede
toate cele douăsprezece mitraliere în poziţie de tragere spre cazarma
de peste drum. Aici, după cum auzim, este în mare fierbere un
regiment de infanterie unguresc. Scot capul afară, e treaba lor, noi
tragem în plin. Să trăiţi, domnule general, ne cam mănâncă palmele pe
332
trăgător şi banda de cartuşe. Suntem fricoşi, o să tragem şi în niscaiva
umbre care se pot iţi pe gardul din faţă. Ce mai, am mai traseră odată
şi în loc de umbre, erau bozgori adevăraţi. Generalul lua parte la
distracţie. Se mai întâmplă, camarazi, când te ia frica… Hm, dar după
cum văd nu mişcă nimic, nici în cazarmă şi nici în oraş. Or dormi,
domnule general, cu ploaia asta, sunt uzi, se tem să nu răcească. Sau
mai ştii, să trăiţi, vede că-i păzim noi, dorm ca sugarii la sânul muierii.
N-ai ce face. Trupa s-a odihnit pe rând. Peste oraş venise dimineaţa.
Comandantul român a mers la guvern şi a pus şi acolo două mitraliere,
să fie văzute. Din nou, ungurii din Consiliul de miniştri insistau la
general să părăsească oraşul. Domnilor, nici nu se iau în discuţie
asemenea lucruri. Am ordine clare, nu insistaţi, agravaţi situaţia. Peste
vreo două ore, în biroul unde se instalase generalul Rusescu, a cerut să
fie primită o delegaţie franco-ungară, venită de la Viena. Domnilor, vă
ascult cu cea mai mare atenţie. Omului îi venea rolul ca o mănuşă. Se
mira în sinea lui de talentele ascunse. Hm, care vasăzică, asta-i
diplomaţia, una să gândeşti şi alta să vorbeşti. E o artă, la nevoie îmi
fac o a doua carieră. Cred că-mi transmiteţi ceva oficial. Un ungur
băţos a zis, noi vă cerem să părăsiţi oraşul cu toate trupele cu care aţi
venit. Trebuie linişte, să lucreze guvernul. Românul s-a uitat la ei şi a
zâmbit subţire. Domnilor, auziţi vreun foc de armă prin oraş !?
Soldaţii unguri din cazarmă s-au predat, la fel detaşamentele
muncitoreşti. S-au predat nouă în toată liniştea, pe care o garantăm şi
de aici inainte. Numai noi, armata română, vă putem asigura siguranţa.
Îmi pare rău că nu înţelegeţi. A scos din nou ceasul de buzunar şi la
pus pe masă. Suntem la orele două post meridian. Conversaţia a durat
cam mult. Am ordine superioare, toate diviziile noastre peste cel mult
câteva ore intră în Budapesta. Eu sunt avangarda. Vă rog să lămuriţi
guvernul maghiar să se pregătească de primirea armatei române. A dat
mâinile în lături, semn că el nu poate face altfel. Hm, diplomaţia
înseamnă şi improvizaţie, pe loc, ca la actori. Delegaţia unită s-a
333
retras. La urmă, şeful francezilor a cerut o audienţă particulară.
Rămaşi singuri, domnul Bachet l-a felicitat. Aţi procedat bine şi
personal vă sfătuiesc să nu vă retrageţi în nici un caz. Se impune
ocuparea Budapestei cât mai repede posibil. La Viena şi Paris ungurii
ăştia, prin grofii lor şi prin alte cercuri influente, ţes urzeli în fiecare
zi. Da, da, aveţi dreptate, vă mulţumesc mult că ne susţineţi cauza.
Am vărsat atâta sânge, fără să fim ajutaţi de nimeni. Şi noi ştim ceva
de urzelele acestea, nu ne doresc aici chiar unii din aliaţi. Franţa,
armata franceză, vă va susţine până la capăt. Asta e bine, mereu am
contat pe sprijinul surorii noastre celei mai mari. Mareşalul Berhelot,
un admirabil soldat, ne-a fost mai mult decât un aliat şi un comandant
de front, ne-a fost, în clipele grele, un adevărat părinte. Franţuzului îi
străluceau ochii de emoţie. Să ştiţi că trupa noastră, soldaţii de rând,
mulţi fără carte, îl iubeau ca pe unul de-al lor şi-i ziceau din inimă
papa Burtălău. Grozav, ăsta e un fel de supranume. Da, se legă şi de
postura lui impozantă, cu mustăţi de haiduc. La noi se zice brigand.
Cei doi oameni râdeau şi se strângeau în braţe. Soarele trecuse demult
de amiază, se apropia încet de apus. Trupele Diviziei 1 de vânători se
aflau la porţile oraşului. În acelaşi timp, grosul armatei române înainta
în marş forţat şi în goana cailor şi a căruţelor spre Budapesta. Nimeni
şi nimic nu le mai putea opri înaintarea. Nici ploaia care cădea
încontinuu. Aoleu, domn sergent, îmi uitaşi pelerina acasă. Îmi udă
opincile din raniţă. Lasă soldat că de-abia sunt bune de încălţat. Nu
mai faci bătături. Domn sergent, dar noi nu mai oprirăm acuşica o
minută să ne schimbăm obielele, că, nu de alta, dar prind apă la
plămâni. Camarad, cu cât alergăm mai tare, cu atât te zvântezi la
bojogi. Trupa era bine dispusă, glumea din mers. Uitase că nu mai
luase masa de prânz. Ba, s-o fi rătăcit marmidele şi au ajuns înaintea
noastră la oţel. O să mâncăm boiereşte cu unguroaice la pat. Da, da, şi
cu scărpinat pe spate. Noaptea de vară a fost scurtă. De departe au
inceput să se zărească turlele înalte şi podul cu lanţuri. Ce facură,
334
ăştia, bă, spânzurară acareturile ca să nu intrarăm noi acilea!? Nu bă,
deşteptule, săltară podul ca să nu se ude. Muică, ce de Dunăre, ia uite,
că sar juveţi pe deasupra. Soarele tăiase ploaia într-un curcubeu
dincolo de pod. Uite, bă camarad, că ăştia, bozgorii, au şi munte, ca la
Novaci. Mai mare, bă, şi cu castel în vârf, vezi să nu ameţeşti tocmai
la barieră. Nu camarad, am opincile la mine, nu le las acilea. Divizia 1
şi 3 vânători se alinia în faţa podului. În spate se zăreau mii de
baionete. Cavaleria venea pe margini. Se auzeau urale puternice. Într-
un automobil deschis au apărut generalii: Mărdărescu, Moşoiu şi
Olteanu. Liniştea zilei a fost tăiată de glasul unei trompete. Striga ca
un arhanghel la porţile Vavilionului. Un fior a trecut peste noi. Venise
ziua cea mare a izbânzii noastre. Comandanţii au trecut primii podul.
Camarazi, vă aştept la capătul cel mare al bulvardului ce taie
Budapesta. Era ziua de 4 august, zi mai mare pentru noi decât cea a lui
Alexandru când a intrat în Persepolis. Divizia 1 vânători intra prima în
Budapesta. De-a lungul bulevardului Andrassy trec coloane lungi de
infanterie, cavalerie, artilerie. Doamne, soldatul român călca în
picioare numele marelui ungur cu maghiarizarea olahilor! Tropotul
bocancilor răsturna Istoria. În inima oraşului, generalul Mărdărescu,
cu statul său major, primesc defilarea trupelor, care trec mereu în pas
cadenţat. Ofiţerii salută cu sabia, steagurile se apleacă, trâmbiţele
înalţă spre cer imnul de triumf. Pasul soldatului român răsuna în
sufletul ungurului trufaş ca lovituri de măciucă. Pe trotuare, pe străzi,
mută şi resemnată se îngrămădeşte populaţia oraşului ca să vadă acel
spectacol la care nu se gândise niciodată. Trecuseră pe acolo, în
vreme, hunii, cu urme de strămoşi, goții, avarii, francii, maghiari şi
mongoli. Bela al IV-lea ridicase cetate în piatră sus, în Buda. O
întăreşte Sigismund de Luxemburg. Vine la apogeu un olah de pe tată,
Matiaş Corvinul, care ridică cea mai falnică catedrală. Face şi
biblioteca Corvina, o mândrie cu peste 50.000 de volume în latina lui
Olahus şi Erasmus. Nu trece mult şi vin turcii lui Soliman Magnificul,
335
care la Mohacs calcă în picioare Buda pentru 150 de ani. Vin, ca
eliberatori, austriecii lui Leopold I şi faimoasa Maria Tereza care
reconstruieşte palatul din Buda. Istoria păşeşte peste oraş, ungurii vor
Ungaria lor şi fac revoluţie la 1848 şi 1849. O încep tot din
Transilvania. Ar fi dat mai mult din jumatate din Hungaria lor ca să
rămână mereu numai pentru ei. Olahii luptau alături de austrieci.
Husarii cei mândri sunt zdrobiţi la Şiria, tot din Transilvania. Ostriecii
îi împuşca fără remuşcări, ca mai târziu să-i facă bicefali, dar niciodată
pasul unei oştiri învingătoare nu i-a durut atât de mult. Aşa gândeau
acolo mulţi unguri, dar mai ales doctorul avocat Ferency. Căuta
răspunsuri în sine şi în cărţile citite la Viena şi Paris. În zadar. Nu
căuta unde trebuie, la ei acasă, la Budapesta lor şi, mai ales, în
Transilvania. De acolo venea înfrângerea, nu numai cea pe calea
armelor, ci şi cea dinlăuntru. Au dat ţara aceasta pe mâna grofilor, au
mers pe mâna lor, şi-au însuşit trufia lor primitivă. Românul era iobag,
nu merita nici cizme, nici palărie. Nu era bun de nimic în faţa
stăpânului. Era büdoş olá, un tolerat pe pământul lui. Nu se gândeau
că acest pâmânt i-a fost furat. Nu a fost întrebat niciodată ce gândeşte
despre condiţia lui de om. Se mira şi se supăra tare ungurul când ola
cerea şi lupta pentru libertate. Da, ei, ungurii se voiau liberi faţă de
austrieci, dar românii faţă de unguri nu aveau dreptul acesta. Omul
cult şi rafinat a dat din mână ca să alunge un răspuns. Nu pleca, îl
înţepa ca o viespe. Da, acum, la Budapesta, iobagul, sluga dispreţuită
îl călca în picioare pe stapânul trufaş. Era cel mai urât vis din toată
istoria lor. Dacă ostriecii ar fi trecut acum în pas de defilare, erau nişte
prieteni. Nemţii, la fel, ba chiar şi cehul de la nord. Ba şi cei de la sud,
sârbi, bulgari chiar şi turcii, toţi, dar nem, nem, ola! El, doctor în legi,
om al culturii apusului, înghiţea greu înfrângerea, dar grofii,
politicienii lor, armata cea mândră, secuiul cel incult şi răzbunător ce
fac acum, unde se ascund?! E vreun loc în care… Nu, dar ei toţi caută
scuze dând vina pe bolşevici. Nem, nem, domnii nobili, domnii huzari,
336
aţi mers cu bolşevicii, nici nu trebuiau chemaţi. Bela Kun, un evreu
deştept, s-a folosit de ei, i-a făcut aliaţi, nu a trebuit revoluţie
bolşevică ca în Rusia. A bătut palma cu Kiralyi şi cu ei. Ura împotriva
olahilor era destul, nu trebuia citit nici Marx, nici Lenin. Trist, aici am
ajuns, ca o clică de semmirekello, derbedei, aventurieri, să ne
reprezinte în lume. Am ajuns rău, în timp ce olahii sunt văzuţi ca eroi,
chiar şi de Mackensen. Bolşevicii, comisarii bolşevici, care au luptat
pe front, lăudau pe rumânski celovec, iar pe Bela Kun şi toată armata
maghiară o trântesc de pământ ca pe o staraia karga, o bătuşcă
hoanghina. La dracu’, toţi am fost de vină. Românii ne băteau la Tisa
şi ziarele noastre, la care am scris şi eu, repetam ca papagalii ce
spunea idiotul de Bela Kun. Victorie, olahii sunt bătuţi şi zvârliţi
dincolo de apă. Fug în dezordine, intrăm imediat cu trupele noastre
eroice în Oradea. Vom face legea noastră în toată Transilvania. Cehii
sunt bătuţi, armatele bolşevice de la Kiev au trecut de Galiţia şi intră
în Maramureş. Au trecut şi de Nistru. Ce nu a putut face Mackensen,
facem noi, bolşevicii. Intrăm şi la Alba Iulia, în câteva zile nu mai
există România Mare! Doctorul Ferency privea cu durere dar şi cu
dispreţ la gloata care atunci îţi smulgea ziarul din mână, eroi ad-hoc
ţineau discursuri la toate colţurile. Se urcau pe statuile lui Matyaş
Corvin, Peotofi, Bem, au ajuns şi la Roza Domb, la dervişul Guul
Baba. Trăiau cu frenezie sălbatică, urlau gyilkossag buudoş ola!
Epuizaţi şi cu ochii plini de viziuni arpadiene, intrau în borozo şi
dădeau vitejeşte pe gât glaje întregi de palincă. Hm, olahii, fără să fie
speriaţi, înaintau spre Budapesta. E seară, cele din urmă şiruri ale
armatei române trec cu baionetele sclipind în apusul de soare. E măreţ
şi înfiorător pentru inamic. Generalul Mărdărescu şi ceilalţi îşi
comprimau în inimă culorile steagului românesc. Doamne, de la
Turtucaia la Budapesta…! Venise noaptea, oraşul a fost ocupat
milităreşte. Armata nu s-a oprit aici şi a continuat distrugerea tuturor
bandelor care jefuiau populaţia oraşelor şi satelor. Erau înconjuraţi de
337
cavalerie şi lichidaţi pe loc. Nu era timp de aşteptat. Spre sud, grupul
generalului Moşoiu ocupa în câteva zile toată regiunea dintre Tisa şi
Dunăre, întinzându-se până la linia ocupată de armata franco-sârbă. La
nord, generalul Davidoglu ocupa tot ţinutul până la graniţa cu
Cehoslovacia. Ne-am întâlnit din nou cu armata lor. Populaţia de la
graniţă ne-a primit ca pe nişte mari prieteni. Nu ştiau ce să ne mai dea.
Grănicerii lor, şi noi, am dansat până noaptea târziu. Nişte buni
glumeţi ziceau că nu mai pleacă acasă. Tu nu văzuşi, bă, ce de fete,
câte două trei la unul. Uitaşi, bă, şi de muiere. Uitaşi tu, dar ea nu a
uitat, când ajungi acasă, bă juvete, rupe rogojina de capul tău. Uite ce
hal de ginerică eşti! Durere şi bucurie nestăvilită. În Budapesta soarele
trecuse de cetatea Buda, bulevardul Andrassy se goleşte încetul cu
încetul. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra burgului habsburgic,
deasupra căzărmii lui Franz Joseph flutura falnic drapelul românesc.
Numai pe o clădire flutura, în vânt, un drapel unguresc. La vest,
pentru a proteja Budapesta, cavaleria a constituit un cap de pod larg,
în formă de semicerc şi a înaintat repede şi a ocupat oraşul Gyor cu
toate fabricile de armament de acolo. A doua zi, roşiorii au înaintat
spre sud-vest, până la colţul de nord al lacului Balaton, ocupând oraşul
cheie, Veszprem. Vezi, bă, oltene, acilea nu-i balta ta de acasă unde
prinzi juveţi. E multe muieri la chiloţi. Auleu muică, nici nu mă uit,
mă ia cu ruşine. Da, bă, dar uite că noi trebuie să plecăm, lăsară la
unguri colţul ăsta de sud-vest. Zice că ei rămaseră fără ţară! Soldatul
de jos ştia ceva, dar generalii erau nemulţumiţi cu totul. Nu înţelegem,
ce dracu’, pentru cine ne oprim? Comandantul bombănea de unul
singur. Era din nou o mare greşeală a celor de la Paris, să laşi zona
lacului Balaton în mâna aventurierului de Horty, care zice, mă-sa, că
formează o nouă armată naţională. Auzi, să-i mai dăm şi armament de
la comandamentul nostru! Nu se poate, ăştia sunt mai răi ca Bela Kun,
sunt şovinişti până-n măduva oaselor. Ce mai, ne urăsc de moarte, mai
mult chiar decăt pe bolşevicii lor. Visează numai revanşă şi răzbunare.
338
Îi cunoaştem bine. Domnule general, asta s-a aranjat mai demult de
cercurile care se învârt la Viena. Ne-a spus-o chiar delegatul francez
Bachet. Mda, ştim noi ce avem de făcut. Lăsaţi-i să ceară de mai multe
ori, le dăm materialul care ne convine. Ar fi culmea să înarmăm o
armată care ne este duşmană de la început. Cât suntem aici, le punem
condiţiile noastre. Acum avem cestiuni grele pe care domnii de la
Paris se fac că nu le ştiu. Le-au dat pe capul nostru. Oricum, le
rezolvăm mai uşor fără ei. Budapesta e în pragul foametei. Are, cu tot
cu refugiaţi, peste 1,5 milioane de oameni. Guvernul Bela a furat şi
distrus totul. Şi nu numai el… Domnule general, vă rog iertaţi, am
văzut că mii de oameni se hrănesc numai cu dovleci de pe câmp, dar
nu mai sunt nici din ăia. Se bat pentru un curpăn. Generalul Holban,
numit guvernator al Budapestei era pe gânduri. Camarazi, noi suntem
români, avem sufletul nostru, nu lăsăm omul să moară de foame. Ştiu,
din raţia voastră, din gamelă şi cazanul regimentului daţi la toţi cei
săraci şi flămânzi. Ştim ce sunt greutăţile, dar nu lăsăm lucrurile aşa.
Aprovizionarea şi hrana oraşului va trece sub control militar. Am mai
făcut noi asta şi la Iaşi, în condiţii de iarnă grea, cu tifos exantematic.
Aici e vară, mai sunt depozite de cereale pe care nu le-au putut lua
bolşevicii cu ei. Nu încăpeau în blindatul lor, aveau cevaşilea aur. Nu-şi
făceau cruce, domn general, dar au înghesuit, muică, cădelniţe, cruci,
potire, icoane şi pe desupra nişte de cele cu aur pe ele… stătui, bă,
juvete, nu văzuşi pe cea a lui Golescu, la noi, în parc? Văzu-i bă, doar
nu sunt prost, dar nu e cu aur, că o rădeau oltenii noştri noaptea, bă, cu
cosorul, să puie la muiere dinţi ca la priuteasă. Comandantul râdea pe
înfundate de glumele şi limbajul oltenesc. Erau foarte inventivi în tot
ce făceau. Camarazi, regimentul vostru, 15 infanterie şi batalionul 7
pionieri, au ordin direct de organizarea cantinelor în oraş. Vor trece pe
la voi, nu numai în control, ci aşa, să guste din gamelă, domnii
generali Diamandi şi Dumitrescu.
339
Ei v-au cerut în mod special. Da, să trăiţi, ne-au văzut că suntem cam
pirpirii şi să stai lângă gamelă nu-i aşa rău. Ba, e rău camarad, eu sunt
căprar şi numai la urmă primeşti raţia, dacă mai ramâne. Iubire, să
trăiţi, domn general, de frate oltean. Da, da, pentru un galon îl
pălmuieşte şi pe tat-su. Cei doi au plecat în marş la regiment, îşi
dădeau ghionturi şi înjurau de mama focului că cei de la 16 stăteau ca
boierii în cazarma honvezilor, iar cei de la 27 la hotelul ăla mare,
Britania, la dracu’, aşa scrie pe uşă. Ce, fuseşi acolo, ce căutaşi, acolo
e domn general Mărdărăscu, pare că şi don general Olteanu!? Pe don
sergent Iordan, că e de la mine din sat, îmi scrie carte poştală la
muiere. Bă, hai să cerem şi noi la don sergent al nostru să dea şi pe noi
acolo, la centru, la clădirea aia cu adipotaţi. Ce, nu merită, sunterăm
vânatori, sunterăm olteni care am dus greul cu ăştia de la 17 şi 18
Mehedinţi şi Gorj. Am fost şi noi răniţi, avem dicoraţii! Noaptea
venise peste capitala maghiară. Castanii mari foşneau uşor di frunze.
Bă, cică ăştia, bozgorii, mănâncă din astea din copac, le coc pe plită ca
pe juveţi. Fugi, bă, d’acilea, că sunt amare de-ţi verşi maţele, ce, eu nu
am văzut castane la boierul ăla de la noi. Are la conac o pădure, pe o
parte şi alta a drumului. Îî zice alee…Ba, ia stai, ce văzuşi acilea,
dincolo de geamuri, e ristiurant cu muieri cam dezbrăcate. Îşi făceau
din ochi, hm, nu prea am luat solda. Uite, bă, că ies muieri cu bărbaţi
de la clădirea asta mare. Io să vedem ce e pe aci. E teatru bă, ca la
Bucureşti. Când luăm solda, venim şi noi să ne uităm, poate învăţăm
cu vreo muiere ungureşte. În noapte, doi soldaţi români, cu haine
ponosite şi bocanci rupţi, nişte eroi, se retrăgeau flămânzi spre
cazarma lor. A doua zi au ieşit la raport la don căpitan. Ce, bă, vi s-a
suit la cap, vreţi parlament? Nu vedeţi cum arătaţi, ca nişte sperietori.
Acolo trec generali, muieri cu trăsuri şi umbrele de soare. Da, să trăiţi,
dar poate ţinem şi noi cortelul măcar la slujnice, nu de alta, dar să nu
se pârlească de căldură. Căpitanul, oltean de-al lor, îi iubea şi se
gândea că acolo o fi mâncarea mai bună. Uite ce, de frumoşi sunteţi
340
frumoşi, ochioşi şi mândri foc. Mergeţi la magazie şi schimbaţi
uniforma asta de konprinţi austrieci. S-o găsi ceva rupturi de la alţii.
Hai, fugaaa, marş, să nu mă răzgândesc. Am să trec pe acolo să vă
văd. Au rupt-o de fugă, s-au întors şi încremenit în poziţie de drepţi.
Să trăiţi, don căpitan, vă aşteptăm la parlamint. Ofiţerul, cu ochii
umezi, a izbucnit într-un râs ca pe vremuri, la seratele cu muieri de
plutonieri plecaţi la cazarmă. Le mai înghesuiau prin unghere şi alea
nechezau ca nişte iepe. Distracţie cazonă, nu glumă… A stat mult
timp până i-a pierdut din vedere. Soldatul român, săracul, e mai bun
decât toţi din lume. A zâmbit din nou, eroii lui au ieşit îmbrăcaţi ca la
taica Lazăr. Numai boneta era de vânător. Să trăiţi, luară ăia dinainte
tot ce le căzură la mână. Iuţi ai dracului, ăştia noi, de la toate
regimentele. Găsişi şi nişte opinci. Ni le dară don majur, că nu veniră
la nimeni. Le punem la raniţă, facem două perechi, nu se ştie dacă ne
mai lasă bocancii la liberare. Hai, fuga marş, că m-aţi înnebunit cu
ţoalele voastre. O să vin pe la parliment. Cei doi au luat-o pe
bulivardul cel mare. Lume, muică, cafenele, bere pe la mese, le lăsa
gura apă. Unguri ţanţoşi, muieri cu rochii albe, ofiţeri români şi
francezi. Se salutau elegant cu mâna la chipiu. Deodată, pe lângă ei, a
trecut în fugă un cârd de copii ciudat îmbrăcaţi. Aveau teancuri de
ziare în mână. Strigau, urlau pe ungureşte. Erau veseli. Am oprit un
sergent ardelean, l-am salutat regulamentar şi întrebat ce spun ăştia,
nu înţelegem nimic. Hm, la dracu’, se laudă că Horty le salvează ţara.
Cum adică, ăsta, bozgorul le dă de mâncare, acesta cu galoanele lui i-
au scăpat de hoţi şi de jafuri?! Nu e bine, don sergent, ce se întâmplă.
Nu e bine deloc, noi executăm ordine, dar nu trebuie lăsaţi să-şi facă
de cap. Ai noştri, comandanţii, sunt prea blânzi cu ungurii. Sau poate e
o politică faţă de cei de la Paris, la dracu’ cu ei. Am auzit de la
domnul maior al nostru că cer iar revizuirea graniţelor. Da, să trăiţi, da
ce, bozgorii au câştigat războiul? Trebuie să intrăm cu baioneta în ei,
acum, pe stradă. Gradatul clătina din cap, se uita la cei doi soldaţi cu
341
multă gingăşie. Soldatul simplu are dreptate. A plecat salutându-i ca
pe nişte egali în grad. În depărtare, le-a apărut în faţă o clădire mare cu
un drapel unguresc pe ea. Au tresărit, era parlimentul. Au mers la
raport. Ziua era pe înserate. Comandamentul armatei române era în
şedinţă operativă. Măsurile luate de Consiliul aliat privind
armamentul, dezarmarea trupelor ungare, despăgubirile, organizarea
armatei noastre în teritoriul Ungariei erau puse în discuţie. La fel
poziţia noastră faţă de noul guvern care a proclamat ca regent pe
arhiducele Iosef erau dezavuate. Inadmisibil, se luau după rapoartele
duşmănoase şi ofensatoare ale generalului american Bandholtz, om
care nu avea nicio legătură cu războiul din Europa. A fost, înainte de a
veni la Budapesta, comandantul jandarmeriei din Filipine. Un
excentric cu simpatii ungarofile vădite, mare consumator de haşiş şi
amator de prostituate. Se credea în speluncile lui din Manila. Individul
era periculos prin faptul că trimitea note diplomatice la Paris şi în
special preşedintelui american, în care arăta, cu rea voinţă, că armata
română pradă şi înfometează Ungaria. Ieşea zilnic şi făcea declaraţii
publice în presa maghiară în acest sens. La aceste invenţii duşmănoase
a intervenit ministrul plenipotenţiar de pe lângă guvernul ungar,
Diamandy. Guvernul de adunătură, bazat pe elemente şovine şi
reacţionare, în frunte cu ministrul-preşedinte Iştvan Friedrich ridica
din umeri şi spunea că este american şi are grad de general. Da, este
general acolo unde a fost, nu cu armata română. Da, dar este din
comisia-bizottşag venită de la Paris. Este, dar nu numai el, în comisia
militară aliată mai sunt şi generalii francezi, italieni, englezi, care nu
mint, îşi fac datoria corect şi cinstit. Cine a stârpit foametea şi
dezordinea din Budapesta şi Ungaria? A facut-o americanul ăsta, sau
noi, armata română!? Nu daţi o notă de dezaprobare, vă considerăm ca
şi pe arhiducele Iosef indizerabili. În urma protestului nostru,
habsburgul s-a retras şi a plecat din Ungaria. Primministeriu ungur,
botezat şi în nemţeşte, s-a speriat de-al binelea. No, dar ce facem acum
342
cu monarchia, noi nu ştiut că plecat!. Generalul amabasador a zâmbit
sarcastic. Nu vă temeţi că rămâne locul gol, cum plecăm noi cu armata
de aici, vă vine plocon pe tron ferfi Mikloş Horty. Am date sigure că
her amiral, cu ajutor austriac şi de unde dracu’ o mai fi, se
înscăunează la Budapesta. E duşmanul nostru, dar şi al vostru, vă
bărbereşte pe toţi. Nu vrea să audă nici de social democraţi, nici de
bolşevici. Horty, bărbat plin de fireturi, vrea numai dictatură. No, nu
ne trebuie, ştim cine este. E fecior de kutya ania. Românul zâmbea în
continuare. Nu vă bateţi capul, oricum nu vă întreabă dacă-l vreţi sau
nu-l vreţi, are armată cu el. Oamenii guvernului se muiaseră de tot.
Unul dintre unguri a zis, cu un fel de obidă, no, şi de ce, mă rog,
armata voastră vrea să plece? Ministrul Diamandy, om cu mare
experienţă, mare diplomat, se distra de minune. A ajuns la punctul
dorit. Domnilor, cum să nu plecăm dacă după câte am făcut pentru
populaţie, lăsaţi pe orcine să ne beştelească cum vrea. În văzul lumii.
No, că acum facem nota direct la americanul ăl mare de la Paris. Nici
pentru noi, ungurii, nu a făcut nimic. Ne duce numai cu cukorelul,
crede că suntem nişte tutyi muty male. Nu suntem idioţi, ca
măscăriciul de Horty, care vrea să fie rege. Noi ştim că nici
americanul, nici francezul nu ne dă nimic. Ba o să ne ia şi piele de pe
noi. Omul râdea sacadat, ha, ha. Ungaria Mare, nici în veci. Nu mai
poate fi. În sală s-a lăsat o linişte stânjenitoare. Toţi se uitau cu capul
in pământ. Pe deasupra, plutea o pasăre neagră. Domnilor, vă înţeleg,
s-a greşit mult când s-a mers cu Bela Kun. Când Ungaria a capitulat
anul trecut, la 3 noiembrie, trebuia să rămână acolo. Uitaţi-vă la
austrieci, au stat pe loc şi trag sforile. Guvernul Karolyi a dat guvernul
pe mâna bolşevicilor. No, şi ăsta un marha, un grof idiot. Mda, aşa
este, nu vă contrazic, ştiţi, bolşevicii au simţit că toţi politicienii vor
Ungaria Mare. Au ieşit din nou în faţă. Da, puteţi spune, ca un tetu, la
mă-sa, păduchele de Bela! Au pornit război împotriva noastră. Crime
şi jafuri peste tot. Noi nu am făcut aşa ceva în Ungaria. Nu am
343
amestecat populaţia civilă în război. Din nou se făcuse linişte. Ştim,
am văzut, dar acum e târziu. Nu mai putem face nimic. Ba, eu zic că
puteţi ceva. Opriţi crimele împotriva evreilor, măcar în Budapesta.
No, la dracu’, ăştia, zsido, au fost mână în mână cu bolşevicii. Au fost
la conducere, în fruntea bolşevicilor. Mda, aşa este, ştim foarte bine
treaba asta. Şi la Moscova, bolşevicii au în frunte numai evrei. E
modelul lor, dar nu uitaţi că sunt mulţi, chiar în Budapesta şi în toate
oraşele. Crimele sunt multe şi nu par a fi întâmplătoare. Domnii de la
Paris, domnii americani, nu mai zic de nemţi, nu se dau nici ei în
lături. Au crime, dar le acoperă punându-le pe seama bolşevicilor.
Evreii sunt peste tot, generalul clătina din cap, dar… au bani şi
influenţă. Nu stau cu mâinile în sân. No, că nu-i putem ierta.
Generalul s-a sculat în picioare, domnilor, vă comunic oficial că
armata română deja a intervenit. Am luat toate măsurile împotriva
pogromurilor. Este inadmisibil ce se întâmplă sub ochii
dumneavoastră. E chestie de omenie. Nu ovreii de la tarabe, târguri de
vite, abatoare, măcelarii şi dughene au condus pe bolşevici. Se dă foc,
se omoară în plină stradă, o barbarie colectivă. Nici la noi evreii nu
sunt chiar atât de iubiţi, dar dezvoltă comerţul şi au mulţi oameni
capabili. Avem şi ofiţeri în armată. No, că aţi înnebunit cu toţii, vă
rog, scuzaţi. No, nem, nem lehet, cum să conducă zsido pe soldaţii
creştini! Românul a ridicat puţin tonul… dar când sunt omorâţi
oameni nevinovaţi, mai suntem creştini?! Noi, românii, nu v-am
omorât nici pe voi, nici pe ei. Să ne oprim aici. Nu e vorba că sunt
evrei, sau ce sunt, noi trebuie să protejăm toată populaţia. De asta
armata româna este aici. Nu vă opriţi, introducem starea de asediu.
Am încheiat, trecem la execuţia criminalilor. Nu mai tolerăm nimic.
Şi-a luat cascheta şi a plecat spre uşă… s-a oprit. La noi, domnilor,
chestiunea evreilor, ni s-a pus încă de la Congresul de la Berlin, din
1878. Sunt alogeni, dar ne-au obligat să aibă drepturi de proprietate
asupra pământului. Am avut atunci jurişti buni, găsiţi-i şi voi, nu în
344
stradă se rezolvă chestiuni europene. S-a depărtat cu un surâs angelic
pe faţă. Unguri, la dracu’, şi fineţuri diplomatice… E bine, totuşi, că
se mai luptă şi între ei. Ungaria Mare… o nucă cam prea tare pentru
capul amicilor bozgori. Hm, şi totuşi, sunt nişte fanatici, nu se lasă, au
trimis la Paris o Comisie maghiară cu 303 persoane, inclusiv 3 doctori
şi 2 maseuri. În ziarele pariziene s-au făcut şi glume pe seama
numărului mare de persoane. S-au interesat ziariştii dacă au şi dioze să
le cânte seara când fac masajul de revigorare. Travaliu, nu glumă,
moncher! Ungurii s-au uitat la ziar şi au zis că ăştia care scriu sunt
nişte golani – tekerego care aleargă după piţule. Să caute în altă parte,
noi avem aici sokat munka. Omul Diamandi mergea pe stradă şi se
uita într-un ziar de limbă germană. Da, da, Comisie mare, cu 7
comisari generali, 6 comisari simpli, 38 experti (în ce, nu ştim incă!) 6
consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general, 4 secretari ajutori.
La dracu’, cred că au şi ajutori de ajutori, până la 303 mai e loc, e
drum lung. Aaa, uite că spun de hărţi, cartografi, tipografi, legători…
E vorba de dosare multe. Cred că au să deschidă o tipografie. Hm, nu
ştiu dacă e de râs cu nebunii ăştia. Era să nu citesc ce e mai
important…Comisia e condusă de contele Albert Appony. Îl ştiu, e
poreclit contele negru, un duşman inveterat împotriva noastră, ca şi
contele Tisza. Mda, mereu au încercat să lupte împotriva unor
adevăruri evidente. Niciodată nu au ţinut cont de realitate. Au
falsificat toată istoria Transilvaniei. În ura lor dementă, sunt la fel de
fanatici ca şi generalul acela american. Imbecilii, trăiesc în trecut.
Insistă pe fantasmagorie. În jur s-au prăbuşit trei imperii. Se văd în
locul lor. Generalul s-a oprit, a dat din mînă ca la o insectă sâcâitoare.
Nu pleca. Vorbea singur. Ăştia, ungurii, trăiesc dintr-o ură
permanentă. Orice guvern ar veni, nu schimbă situaţia lor. Cu greu am
trecut peste multe. Am învăţat de la soldatul nostru răbdarea şi
credinţa în victorie. La final, indiferent de invenţiile lor, se va face
dreptate. Sunt în Comisie mulţi oameni cu capul pe umeri. Nu mai
345
vorbesc de papa Burtălău şi mareşalul Foch. Militarii francezi sunt cu
noi, la fel cei italieni şi chiar englezii. Sunt şi mulţi diplomaţi care ne
cunosc bine ţara şi războiul pe care l-am dus. Fără să vrea, gândul îi
zbura la regina Maria. Formidabilă femeie, am văzut-o şi la Iaşi şi pe
front, în spitale, ba chiar la Paris. Frumoasă şi intelegentă, cu o voinţă
de o sută de bărbaţi viteji. Poporul, lumea, armata, toată suflarea din
Paris au purtat-o în triumf, pe braţe, pe toate străzile. Poate numai
Bonaparte să fi avut parte de o asemenea primire. Şi la americani a
fost. Doamne, a fost şi aici când am trecut cu oastea peste Tisa. A pus
atâta suflet încât l-a scos în faţă şi a făcut un mare rege din timidul de
bibliotecă, majestatea sa, Ferdinand. Ce femeie, zâna bună a neamului
nostru! Cum mergea absorbit în gânduri, a văzut că în faţa clădirii
parlamentului era multă lume adunată. La fel, de pe trotuare, oamenii
se înghesuiau şi arătau cu degetul în sus. Unii stăteau, alţii plecau
supăraţi. În minte zicea că trebuie să fie ceva, vreo comedie, nu sta
lumea degeaba. Hm, foc nu se vede, la fel nicio încăierare. Lumea e
paşnică, dar agitată. Nu a făcut mulţi paşi şi l-a zărit pe generalul
Olteanu. Acesta era la braţ cu un distins avocat din Budapesta. Îl
cunoştea, dar uitase cum îl chemă. Se întâlnise cu el în nişte saloane
selecte unde ofiţerii noştri erau primiţi cu multă curtoazie. Femei
elegante, muzică multă şi mai ales valsuri vieneze. Se dansa până în
ziuă. Se făceau serbări în grădini publice. Una a avut loc de ziua
Sfintei Fecioare Maria. Peste tot iconiţe şi ghirlande de flori. La urmă
a fost dans general. Oştenii noştri, întâi îşi făceau cruce, apoi dansau
cu slujnicile şi guvernantele cuconiţelor. Prindeau muzica din zbor.
Muierele erau zăpăcite de vârtejul dansului şi eleganţa paşilor făcuţi
de soldatul român. Moghiorau pe limba lor şi-i ţineau strânşi de
mijloc. Iştvan, ninci idehaza, holt haboru…! Camarad, unguroaică
zice că la ea Iştvan al ei mort la război, e singurică. Vezi ce faci... că la
tine în sat numai vals dansaţi. Aulieu, muică, la Crăciun, în şură,
dansăm ca la Bucureşti. Avem şi surcea pe jos. Să nu alunecăm. Da,
346
da, e pe invitate, cu dame tangou! Caporalul ardelean râdea ca un
mînzat. Bă, oltenilor, la voi şi cloţa dansează. Sunteţi ai dracului cu
juveţii voştri. Da, da, sunterăm, jucăm şi cu mâţa în cotruţă. În ceaţa
serii, Dunărea sclipea ca un balaur. Din turnul cel mare al catedralei se
auzeau pe numărate bătăi de clopot. S-a făcut linişte. Un capelmaistru
a anunţat că diseară domnii ofiţeri sunt invitaţi la cazinoul cel mare de
pe Teresvaroş. Hm, cine ar fi gândit la aşa ceva, tocmai cu ungurii!
Grupul de soldaţi, care se afla în partea de jos a grădinii, a rămas pe
loc. Se cântau în continuare valsuri. Ce dracu’, acilea nu se cântă
măcar un ceardaş!? La auzul acestui cuvânt, unguroaicele au bătut din
palme. Au boscorodit că nu au ţinută de aşa ceva, dar pe tereasa de
lângă Dunăre, se poate dansa în voie orice tancol. Caporalul râdea şi
zicea că nu e vorba de tangou, bă isteţilor, zic că acolo e port, poţi
dansa şi fără uniformă. Vin şi sârbi şi italieni, austrieci, şi chiar nemţi.
Sunt marinari care cară mărfuri de tot felul. Ţigări, băutură gîrlă. La
un semnal, trupa s-a retras, era ordin. Unguroaicele au rămas cu ochii
în lacrimi.Nu ştiau ce este armata. Omul de lume, Diamandi, a văzut
totul dintr-o privire. Ordinul e ordin, nu se discută. S-a întors şi
apropiat de cei doi domni. Generalul Olteanu avea pe faţă un zâmbet
discret. Îi mijeau ochii ca la o glumă bună. S-au salutat ca doi vechi
camarazi. L-a recunoscut şi pe ungur, era doctorul avocat Ferency.
Fară să vrea, i-a auzit întrebarea adresată generalului: Cine oare să fi
făcut această tragică glumă? Omul Diamandi era nedumerit. Nu
înţeleg, ce glumă, vă văd indispus. S-a întâmplat ceva, domnule
general? O glumă, hm, nevinovată, ştiţi, soldaţii noştri, mai ales
oltenii ăştia sunt ca nişte copii, fac toată ziua glume între ei. Nişte
ţărani care se cred în sat la ei. Între ei, da, da, sunt buni meşteri, dar
acum… Generalul Olteanu era stânjenit, ei, uite, glumeţii ăştia de la
Gorj şi Mehedinţi… Domnule Diamandi, domnul general vrea să-mi
menajeze sentimentele mele de ungur. Uitaţi-vă sus, la drapelul
maghiar de pe clădirea parlamentului. Da, eu aşa zic, un glumeţ care
347
fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi în toată naivitatea unui poznaş,
a pus deasupra steagului maghiar o opincă… Nu i-a dat nimeni ordin,
nici nu avea cum. La noi se respectă consemnul în postul de pază.
Sigur, şi eu zic la fel. De abia la acest schimb elegant de vorbe,
generalul Diamandi s-a uitat în sus, spre turnurile clădirii. Peste
tricolorul maghiar roşu, alb, verde, trona o opincă mare, cu nojiţele
plutind în vânt. În interior a primit un şoc. S-a abţinut din greu să nu
strige de bucurie şi să nu izbucnească în hohote de râs. Era o imagine
nemaiîntâlnită, negândită, dar trăită în interior de fiecare român. Sub o
formă sau alta, dar nici într-un caz atât de sugestivă şi şocantă. Cei doi
generali şi-au ferit privirea față de oaspetele lor. Ar fi vrut, în acea
clipă, să fie singuri şi, mai ales, cu acei glumeţi în faţă. Domnilor, e un
moment mai dificil, chiar dacă sunt ungur, nu pot să nu mă întreb şi
mir în faţa unui adevăr crud… Avocatul Ferency vorbea aproape ca un
poet filosof… Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta
măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului
Sfântului Ştefan… Şi dacă din mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a
desprins asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici! Românii
aveau lacrimi în ochi. Amândoi s-au repezit şi l-au îmbrăţişat ca pe un
mare om de suflet. Ştia să primească şi să trăiască demn o înfrângere
dureroasă. Pe trotuar, trecătorii nu făceau decât să se uite enervaţi şi
plini de ură la opinca care stătea călare pe steagul lor. Înjurau în
surdină când treceau pe lângă soldaţii de pază. Curios, damele ieşite la
plimbare erau mai agreabile, arătau cu umbreluţele în sus şi pufneau în
râs. Lumea, din ce în ce, se strângea mai multă. Nişte apari cu sacalele
lor cu marcă nemţească s-au oprit şi se distrau de minune. Înjurau de
işteni bosomega pe Bela Kun şi pe beţivanul Garbai. Unul, un fel de
şef, s-a adresat soldatului de pază că trebuia să puneţi trei opinci, aşe
ca la treflă, pentru ăştia doi pe care-i înjurăm şi una pentru pap ăla de
la catedrala care i-a sfinţit cu crucea pe bolşevici, la mama lor. Ne-au
pus biruri pe fiecare roată şi căldare de tablă. Ne-au pus la spate câte
348
un bolşevic de-al lor, cu puşcă şi condică. Parcă eram hoţi, bosomega
iştenii kutya ania. La plecare au lăsat o cană mare de apă rece. Gestul
nu a trecut neobservat de avocatul Ferency. Au înţeles tot ce au vorbit.
Era mirat că nişte oameni simpli găndeau atât de realist. La urmă, cei
trei s-au despărţit cu toate menajamentele. Soarele trecuse de amiază.
Când domnul Ferency nu s-a mai văzut, cei doi generali au mers
repede spre santinela de la intrarea clădirii. Soldatul a lăsat cana jos şi
în poziţie de drepţi a strigat să trăiţi, domnule general! Lasă camarad,
bea apa, şi spune apoi cine este şeful gărzii aici. Să trăiţi, şeful gărzii
este don sergent Iordan, de la plutonul de vânători. Se vede că sunteţi
vânători şi olteni. S-o dus vestea despre voi, iar acum, cu opinca, vă
ştie toată Budapesta. Da, să trăiţi, auzirăm şi noi că suntem cei mai
breji. Nu avurăm de lucru. Tocmai atunci, în pas alergător, a sosit la
raport sergentul Iordan. Să trăiţi, sunt sergentul Iordan, regimentul 37
vânători, plutonul de vânători, grupa de paza la… E bine, pe loc
repaus. Omul din faţa lor era unul mic de statură, ars de soare şi vânt,
cu ochii vii, ca două mărgele negre. Să trăiţi, ţinuta nu e de garderop,
se ruptără în bătăliile cu ungurii ăştia. S-a oprit şi se uita fix la
comandanţi. Da, se cam văd genunchii prin costumul de gală, dar nu
vedem opincile din dotare. Să trăiţi, se cam, adică o pereche a intrat la
casare şi una e acolo sus. La cei doi generali le venea să-l strângă în
braţe. Vioi, deştept, iute în mişcări şi răspunsuri, slab de se vedeau
oasele prin veston. Se vede, sergent, ai pus-o la zvântat pe steagul
unguresc? Da, să trăiţi, acolo bate bine vântul şi e mai mult soare ca
acilea, jos. Am uitat să le dăm cu vaselină. Cei doi generali râdeau de-a
binelea. Bravo sergent, dar văd că vorbeşti de mai mulţi. Nu, să trăiţi,
eu şi cu căpraru Bivolaru, atât. O huiduma de oltean. Nu putură urca.
Hm, da, da, e bine, dar cine a dat ordinul? El, domnule general, el îl
dădură, el se urcară, eu ţinuşi numai de sfoară. Să trăiţi, iertaţi, suntără
căprar Bivolaru, pluton de pază vânători…nSe vede, e destul, dar
vrem să auzim cum s-a întâmplat de a ajuns opinca acolo sus. Sunteţi
349
nişte năzdrăvani, a cui a fost ideea? Să trăiţi, a lui don sergent. M-a
chemat la el şi mi-a arătat steagul ungurilor care flutura pe parlamint.
Nu-i convenea de loc. M-a întrebat că ce zic eu despre, adică noi
păzim acilea steagul ungurilor!? Ce, de asta suntem noi vânători care
luptarăm cu bozgorii! A zis scurt că el se suie să-l dea jos. Se suiră, şi
apoi a strigat că să-i dau opinca din raniţă. A mai strigat odată, am
văzut că nu e de glumă, i-am dat-o. Să spună el, că-i acilea.
Sergentului îi sticleau ochii ca la pisică. Să trăiţi, am luat opinca în sân
şi m-am urcat. Am coborât steagul la jumătatea steajerului, trăgeam de
sfoară. Apoi i-am dat-o căprarului să o ţină. Mi-a venit ideea, m-am
opritără şi am scos opinca. Am pus-o drept în capul steajerului. Cei
doi ofiţeri îl ardeau cu privirile. Apoi am urcat încet steagul la bordura
de sus. Stătea bine acolo. Opinca venea spre stradă. La început
văzurăm numai noi. Apoi ceilalţi soldaţi din pluton. Se mirau şi apoi o
deteră pe râs. Eu mă plimbam încolo şi încoace să văd cum ieşiră
treaba. Mă întrebară toţi cum şi de unde veniră ideea. Veniră, bă, mai
de demult, când luarăm noi opincile ălea mari de la magazie. Don
căpitan ni le dară. Râdea de noi că una din ele îi poate veni numai lui
Bivolaru, dar nici lui decât pe jumate. Aşa că, să trăiţi, trebuia să
facem ceva cu opinca gogonată. Cei doi generali nu se mai puteau
abţine de râs. Opinca gogonată, auzi ce le-o trecut prin cap. Într-un
târziu s-au oprit şi s-au apropiat de ostaşi. Uite, aveţi de la mine nişte
decoraţii, mare lucru nu fac, pentru ce aţi făcut voi. V-am strânge în
braţe, dar trec ungurii pe stradă. Caporal Bivolaru, văd că şchiopătezi.
Puţin, don general, o schijă de obuz, a văzut piciorul mai mare. Are şi
don sergent, dar se ţine fudul. Mai am semne şi la gât, pe spate, pe
burtă. Au crezut ungurii că sunt sătul şi s-au repezit la mine. Pe faţă, o
baionetă care s-a repezit mai mult la mine. Don sergent i-a mai căsăpit
la înghesuială. Da, văd că aveţi numai scrijelituri. Sunteţi un fel de
răboj al războiului, Da, să trăiţi, aţi ziseră bine, că le-am adunatără
semnăturile şi de la nemţi, ucrainieni şi acum de la unguri. Lucru
350
mare, don general, dară am auzitără că e şi o Vienă! Cei doi generali
au rămas uluiţi de întorsătura discuţiei. Era ceva mai mult decât
chestiunea cu opinca. Duşmani erau şi dincolo de Budapesta. Acolo,
la Viena, a fost inima unui imperiu care a stăpânit Transilvania. Stă şi
acum la pândă. Fară austrieci, ungurii nu ar fi ajuns unde sunt. Soldaţii
noştri, oameni simpli, vedeau mai departe decât multe minţi cu
pretenţie. Ei vedeau o Românie fără hotare, una cu drepturi spirituale.
Generalul Diamandi a schimbat o privire adâncă cu generalul Olteanu.
E uimitor, domnule, şi nu ar trebui să fie, armata aceasta e poporul
nostru în momentul lui de glorie, e sinteza duhului acestui neam.
Trebuie să reflectăm adânc. Soldaţii aceştia au dat o lecţie inamicului,
dar şi una pentru noi.Venea seara peste Budapesta, o lumină roşie-
aurie acoperi opinca româneasca ce sfida un oraş plin de orgolii. La
plecare au salutat ei, ofiţerii, pe soldaţi. Au făcut-o din tot sufletul lor
de militari. Cei doi olteni au salutat şi ei de două ori la rând. Erau
foarte mândri. În jurul lor s-a strâns tot plutonul să vadă dicoraţiile.
Auleu, muică, n-o să vă mai cunoască muierile. Să mergeţi prin sat cu
ele la vedere, dar, bă, neică, vă trebuie alte jachete. Uileleu, dar în
picere ce puneţi, fraţilor?! Unde s-a mai văzut dicoraţi să umble cu
talpa goală. O să împrumutăm duminică de la coana priuteasă. Are
supatul plin de ghete. Ungurii care treceau pe trotuare se uitau la ei
cum glumeau şi îşi trăgeau capelul pe ochi. Nu mai văzuse o
asemenea armată. Să fii ocupant, armată învingătoare, şi să nu stai cu
mâinile în şolduri şi privirea cruntă la cei din jur, nem, nem lehet!
Plecau şi se uitau în coada sprâncenilor la opinca căreia îi pluteau
nojiţele peste steagul lor. Clătinau din cap, dădeau din mâini, unii
înjurau printre dinţi, cum, nişte soldaţi de felul ăsta, au putut bate pe
mândrii lor husari! Întrebarea îi năucea cu totul. Nu mai zic, când se
uitau şi la uniformele lor. Din nou clătinau cu amărăciune din cap. Nu
înţelegeau şi nici nu puteau, că oameni de rând, ce erau, să priceapă
exuberanţa şi inventivitatea soldatului român. Despre omenia cu
351
cantinele şi hrana dată de soldaţi şi ofiţeri tocmai inamicului, care şi
aşa te urăşte...! Nu au înţeles decât puţini, aşa, ca doctorul Ferency, ce
lecţie au primit de la români. S-au poate au înțeles şi ura lor a crescut
şi mai mult. Plutonul acela de vânători nu făcea analize de felul acesta,
dar prin modul lor natural se exprimau mai mult decât trebuia. Îi ajuta
intelegenţa nativă şi bunul simţ cu care au plecat de acasă. De fapt,
erau nişte eroi ca alte zeci de mii de români care nu făceau caz de
acest lucru. Ba, şi glumeau pe seama dicoraţiilor. Şi mai simplu, nu
cereau nimic de la nimeni. Ei aveau încredere în comandanţii lor şi
ţara care i-a trimis să vadă Budapesta. Sergentul Iordan s-a răţoit puţin
la subordonaţi. La mine fugaaa, marş! Stânga-mpree... drepţi, pe loc
repaus! Ce-i acilea camarazi, salută cum trebuie, unde te trezişi
caporal!? Să trăiţi, în Budapesta. Stai drepţi şi răspunde iute, dacă te
duce capul, cât crezi că mai stăm acilea cu bozgorii ăştia? Mi se făcu
dor de muiere. Să trăiţi, acum e toamnă, se trecură şi lubeniţele, ba, s-au
scuturatără şi strugurii. Ieşiră zaibărul. Să cam fie pe terminate luna lui
octombrie. Se cam bea zaibărul acolo, în sat. Păi da, ce, muierea bea
singură, se găsesc repede ajutoare. Lasă, bă, muierea! Nu-i duce grija,
întrebă-i dacă plecăm anul acesta de acilea? Plecăm, don sergent?
C-auzii pe domn căpitan că plecăm acu, la început de noiembrie. Eu
am grijă şi de calul lui, vorbea cu don maior, pe olteneşte, ziseră că cei
de la Bucureşti au vorbit la tilifon cu cei de la Paris şi că se
înţeleseseră că plecăm. Caporal, drepţi, raportează ca lumea, vorbeşte
ca o deşcă nu ca un pifan, dacă noi ne retragem de acilea, cine rămâne
în locul nostru. Rămân cumva bozgorii, cu armata lor? Nu, să trăiţi,
don sergent, nu sunt prost, a zis, ţin minte, că predăm oraşul la o
Comisie între aliaţi. Tocmai atunci, în curtea parlamentului intra don
căpitan. Să trăiţi, lasă asta sergent, văd că faceţi politică, aţi ajuns
mari. Caporal, ordinaţi, hm, nu se zice cum ziseşi, e Comisie
Interaliată, lucru mare. Se scrie legat, înţeles? Da, să trăiţi, nu se scrie
dacă nu-i legat! Tot plutonul şi căpitanul râdeau cu lacrimi. Să trăiţi, şi
352
ăştia legaţii au armată!? Nu, ei preiau ce lăsăm noi aici. Muică, nu e
bine, să trăiţi, nu e bine de loc. Noi muncirăm şi alţii poposiră! Nu e
bine, să trăiţi, dacă vine ăla, care aţi zisărăţi lui don maior, bozgorul
cu multe galoane… de la Viena, e fudul şi dacă are armată! Caporal,
cu hainele pe care le ai pe tine, eşti bun de general. Pe ungur, îl
cheamă, în paştele mă-sii, Horty, e un intrigant, ne pândeşte de mult.
Dacă l-ar pune ăla cu coada îmbârligată să facă o mişcare împotriva
noastră, ar fi clasa întâi. Am mai rămâne câteva zile bune şi l-am buşi
de toţi pereţii parlimentului, i-ar sări şi galoanele de amiral. Dar, nu
iese în faţă, aşteaptă să plecăm şi apoi intră el cu calul lui alb în
Budapesta. Don căpitan, atunci ne facem că plecăm şi ne întoarcem
iute să-i pocim mutra de şobolan de apă, că tot ziserăţi că e amiral.
Iertaţi, să trăiţi, am învăţat gradele. Ce spui caporal, ar fi bine, da, da,
bine de tot, dar nici noi nu plecăm aşa cum vor domnii de la Paris. S-
au burzuluit la noi, dar ne luăm armamentul nostru, plus pe cel
capturat de la inamic. E legea războiului. Şi aşa, campania aceasta cu
ungurii ne-a costat foarte mult. Am luat de două ori Tisa, domnii aliaţi
uită. Da, da, numai în bani e peste 23 de miliarde lei, adică cum
calculează austriecii este 2 miliarde de coroane. Întrebaţi pe camarazii
voştri ardeleni ce înseamnă o coroană la ei acasă.? În Ungaria nu mai
vorbim. Forintul lor, nu aţi văzut că nu e bun nici să ştergi bocancii.
Domnii aliaţi nici nu vor să audă, zic că noi am pornit războiul. Don
căpitan, noi făcutărăm şcoala regimentală cu dumneavoastră, ne-aţi
explicat nu numai tactică de luptă, dar şi partea de cheltuieli cu
armamentul din dotare. Scumpe ale dracului mitralierele, tunurile,
armele, cartuşele, nu mai zic de avioane. Nu am uitat nimic, am
carnetul de notiţe la mine, în buzunarul mare de la veston. L-am
cusutără să nu-l pierd, mai ştiţi, gloanţele rătăcite, dar s-ar putea să mă
reangajez la regiment. Camarazi, nu e o treabă de glumit, m-am gândit
de mult la voi şi la alţii, aveţi un pic de şcoală şi mai ales multă
experienţă de front. E nevoie mare de instructori. Sunt locuri multe, au
353
murit mulţi camarazi. Şi fiind olteni, vă merge mintea şi vă înghesuiţi
la grade. Auleu, muică, nici mâncare nu ne trebuie când e vorba de
galoane. Păi ce, în sat la noi şi muierile ştiu tresele, zău. Nu mint de
loc, don căpitan. Într-o seară, să trăiţi, am scos carnetul şi m-am uitat
prin câte bătălii am fost. Nici nu-mi venea să cred că sunt eu. Am
multe răni şi schije de la nemţi, oare să plătească ceva friţii ăştia? Nu,
camarad, cu toate că ne-au pârjolit ţara, nu primim aproape nimic.
Astea se cheamă despăgubiri de război. Auleu, muică, se înghesuie
ăia de la Paris pe nemţi. Am auzitără chiar de la dumnevoastră. Nu le
mai ajunge, da, să trăiţi, dar de la bulgari şi turci cică au să ieie numai
şalvari şi fesuri! Căpitanul a izbucnit în râs, era mereu surprins de cum
coteau discuţia şi loveau unde nu te aşteptai. Da, don căpitan, că tot
deschiderăm discuţia, da bozgorii ăştia nu plătesc dispăgubiri? Vad că
sunteţi informaţi mai mult decât unii gradaţi şi dacă tot deschiderăm
discuţia, aici e nodul cel mare. Domnii de la Paris vor să incheiem
repede, aşa cum vor ei, pacea cu austriecii şi ungurii. Soldaţii din
pluton nu mai făceau nici un fel de activitate, erau toţi în jurul
căpitanului. Totdeauna i-a tratat exact ca pe nişte camarazi de
încredere. Aţi văzut cum tot ne-au pus linii de demarcaţie, nu ne-au
dorit în Budapesta, la dracu’, ne tratează ca pe nişte învinşi. Nu, să
trăiţi, se uită la noi ca la neamul sărac care e ţinut în tindă. Da,
camarad, ca la noi, în sat, când se taie purceaua din coteţ. În jur, cei
mai mari, pe la spate noi, copii, iar în drum, neamul sărac. Toţi se uită
chiorăş la ei, a lui Pătulete dă drumul la câini. Căpitanul şi plutonul nu
se mai puteau abţine. Se discutau lucruri serioase şi camaradul te
loveşte în pălărie exact unde trebuie. Nu ai cum să nu răzi. Auzi,
Pătulete şi Clemanceau…! Într-un târziu, au devenit serioşi. Sergent,
văd că ai un ziar. Da, să trăiţi, e de captură, o doamnă cu umbrela roz
îl avuse. Căzu pe jos şi l-am ridicat. Ştii ce scrie acolo? Nu, să trăiţi,
m-am uitat la poze. L-am văzut pe regele nostru şi pe domnu Brătianu.
Le fâcură o calicatură ca la banditul de Terentie. Trag de harta
354
Ungariei cu un bozgor mare de la ei. Căpitanul, în hohote, ia ziarul
scris în germană. Caricatura era al dracului de reuşită. Pe o masă
lungă, harta Ungariei de după război, fără Transilvania, Slovacia…
mică ca un sul întors la capete. De o parte prim-ministru Brătianu cu
perciuni mari şi freza vâlvoi, de cealaltă, prim-ministerium Albert
Aponnyi cu mustăţi şi joben turtit ca un ceaunel. La gât cu un papion
pe care se vedea în miniatură Ungaria Mare. Brătianu cu mâinile mari,
noduroase acoperea şi trăgea la el Budapesta. Ungurul avea la el în
mână numai capătul dinspre Austria. Românul îi arăta cu un deget
desenul de pe papion. Aponnyi se uita cu ochii bulbucaţi la acel desen.
Jos, legenda. Scria în germană: daumen im grosen… und ganzen…
papion Apponyi! În traducere liberă, degetul lui Brătianu ocupă
Ungaria cu tot cu Budapesta. Camarazi, domnii nemţi, care nu ne
iubesc nici ei, arată că noi, românii, suntem lacomi, hrăpăreţi, vrem
toată Ungaria, de aceea nu plecăm. Acesta e un ziar, e o glumă, dar în
spate se ţes urzeli mari împotriva noastră. Nici noi nu ne lăsăm,
domnul Brătianu nu a semnat nici un act care să înjosească România.
A plecat de la Paris. În locul lui e domnul Văitoianu care urmează
întocmai aceeaşi linie de conduită, adică nu cedăm la drepturile
noastre. Vor să plecăm din Ungaria, atunci să ne respecte ca pe nişte
aliaţi care am făcut mult mai mult decât sârbii, cehii şi chiar polonejii.
Soldaţii, oameni simpli, înţelegeau foarte bine lucrurile. Şi-au vărsat
sângele şi asta era totul pentru ei. O patrulă a intrat şi a mers direct la
căpitan. Era chemat la comandament. Hait, să ştii camarad oltean, că
din două, una, ori plecăm repede, acuşica, ori rămânem acilea, să
iernăm. Bine ar fi să rămânem, don sergent, eu acasă nu prea am
lemne de pus pe foc şi pădurariu e certat cu muierea mea. Bă, lasă
lemnele tale, ascultă acilea la mine, e bine să plecăm, depinde de
ordin, dar ar fi bine să rămânem să-l scoatem de barbişon pe ţapul ăla
logodit, care behăie să fie rege, pe bozgorul de Horty. Îl ţinuşi minte.
Acesta, vă spun eu, sergentul Iordan, aşa cum a zis şi domn căpitan, e
355
mai al dracului decât bolşevicul. Acela, Bela Hun, a venit, a plecat... la
ruşii lui, acesta cu amiralul lui rămâne cu toţi ungurii şi husarii lor. La
fel, cu bogătanii din Transilvania, care acum sunt la Paris cu sutele.
Grofi le spune, don sergent, am auzit de la don căpitan. În mă-sa, aşa
le spune. Ungurii, cum plecăm, or să înceapă să se înarmeze. Cu noi
au ei, bozgorii, ce au. Cu noi şi cu Transilvania, să trăiţi. În acel
moment, căpitanul a intrat călare în curtea mare a parlamentului.
Băieţi, ne pregătim de plecare. S-au semnatără actele cu Comisia
venită de la Paris. Sunt acolo generali francezi, italieni, englezi şi bine
că nu mai e lunganul acela de american tâmpit. Don căpitan, auzirăm
pe acilea că ungurii vor să-i facă munament. Cică e de-al lor, vor să-l
pună acilea, la parliment, unde stăturăm noi. Căpitanul râdea, dar ştia
bine că ungurii, după ce plecăm noi, sunt în stare de toate miciunile şi
măgăriile posibile şi imposibile, ca să ne insulte. Nu-i exclus să-i facă
o statuie la american, dar s-ar putea să-i ridice una şi lui Bela Kun, ca
patriot. Lui Horty nu mai vorbim dacă îl fac rege sau prim-ministru.
Are toate calităţile unui mare ungur, ne urăşte de moarte. Camarazi,
adunarea, pregătiţi-vă efectele şi armele din dotare. Mergem la
regiment. Preluăm drapelul nostru de subunitate. Un grup de soldaţi, o
mână de vânători cu drapelul tricolor în faţă părăseau curtea
parlamentului din Budapesta în pas de front. Auleu, don sergent, ce
facem cu steagu, cu opinca de colo, de sus…? Căpitanul a auzit,
zâmbea drăceşte, aştepta să vadă ce zice sergentul. Bă, acum spusei,
până acum ce păzirăm, al dracului oltean, te frecară la urmă. Drapelul
nostru îl luarăm, îl luarăm, al bozgorilor era bun să-l luăm cu noi
captură, dar opinca unde mai stătură răcălie!? Caporalul era zăpăcit,
văzuse că don căpitan a auziră ce vorbirăm. Păi, pe tine te numiră şef
de gardă la drapel… ce, pe mine?! Plutonul încetinise pasul,
chestiunea era serioasă. Don căpitan, noi…Camarad, lasă, opinca
rămâne unde este. E drapelul nostru peste cel al ungurilor, ş-încă mai
mult. Să ne ţină minte toată ungurimea şi bozgorimea, cu tot neamul
356
lor. Don căpitan, să trăiţi, poate nu vor să o dea jos. Se indrăgostiră de
ea. Şi dacă o dau jos, steagul lor se deoache, rămâne singurel. Nu se
mai uită în sus damele cu cortel roz. Să trăiţi, dupe ce plecatărăm noi,
bozgorii au să se bată între ei. De ce, caporal, unii au să ţină cu noi?
Nu, să trăiți, nu mai suntem noi, bozgorii au să se înjure între ei, îşi
vor da şi cu măciuca în cap. Aaa, am uitat că sunteţi politicieni, dar nu
e rău ce spuneţi. Se vor vâna pe toate străzile… unii bolşevici, alţii
naţionalişti şi unii hortişti. Da, să trăiţi, dară la urmă, toţi se vor repezi
la opinca noastră. Păi, te joci, opinca noastră e din şorice de purcea,
trag la prospătură. Trupa râdea cu capul în pământ, erau acum pe
stradă. Da, dar să vedeţi, când un bozgor se urcă acolo, mai mulţi nu
pot, ulileu, muică, ce legaşi eu acolo nici popa lor nu dezleagă. Făcuşi
noduri pe steajer, multe, să n-o dea vântul jos, iar opinca are alte
noduri trecute prin nojiţe. Hm, atunci ori cade ungurul de pământ şi se
face chisăliţă de dude, ori se rupe steagul şi opinca tot acolo, sus. Nu
vă miraţi, legaşi opinca nu numai de steag, ci şi de o cornişă de
deasupra. Mă gândii, nu sunt prost, că o să se zgaibere într-o zi nişte
boanghine la steag. Bravo, camarad, te gândişi bine de tot, o să aibă
ceva de furcă cu opinca românească. Oare, să trăiţi, nu cumva or cere
să o dăm noi jos! Camarad, noi suntem plecaţi, avem ordin, suntem în
misiune. Am predat, am iscălit, parlimentul e al lor. Şi totuşi, doctorul
Ferency a venit la generalul Olteanu tocmai cu asemenea rugăminte.
Generalul a rămas puţin descumpănit, omul se afla într-o poziţie
dificilă, la mijloc, cum ar fi. Era trimis de ungurii din guvern.
Domnule doctor, o să fiu franc cu dumneavoastră, ne apriciem
reciproc, dar dumneavoastră sunteţi un particular. Noi, armata, e în
dispozitiv de retragere. Cei de la Comisie îi zic evacuare. Nu ne
interesează termenii. Un dispozitiv, oricum ar fi el, e unul militar, unul
de siguranţă. Suntem într-o ţară inamică, nu ne ascundem să o
spunem. Am făcut multe, dar recunoştinţă nu am văzut decât de la
populaţia de jos, cea săracă. Ei şi-au dat seama ce am făcut noi şi cum
357
erau trataţi de bolşevici. Sunt convins că mulţi vor regreta plecarea
noastră. Ştiţi, ca şi mine, că regentul Horty este om mediocru, limitat,
şovin şi, în consecinţă, răzbunător. Pe toţi ungurii care l-au vorbit de
rău, adică de fapt cum este, îi va închide sau împuşca, simplu, ca
trădători. Trece la represiune. O știţi bine. La ora aceasta, când nu mai
am armată la Parlament şi la nici o instituţie, nu mai pot interveni. E
treaba guvernului care trebuie să ia atitudine, să facă notă scrisă la
comandamentul nostru, direct la comandant sau la guvernatorul
Budapestei, cât era în funcţie generalul Holban, sau la ambasadorul
nostru, diplomatul Diamandi. Acum e o chestiune care nu ne mai
aparţine. Încă odată, vă înţeleg situaţia şi ca să vă ajut, fac, cu de la
mine putere, o adresă în acest sens la guvern prin care îl atenţionez că
nu a făcut nicio solicitare scrisă sau măcar verbală, oficială, în timp
util, cât paza parlamentului şi alte obiective se aflau sub comanda
mea. Acum nu mai putem interveni în nicio chestiune internă a
guvernului maghiar. Trimit nota în mod oficial prin sistemul de
telegramă. Dacă doriţi, la final, menţionez că numai dumneavoastră
mi-aţi cerut, personal, acest lucru. Regret şi acum că e prea târziu. Cei
doi oameni s-au îmbrăţişat cu duioşie. Ştiau că nu se vor mai vedea,
decât dacă ungurii ne vor declara război. Doctorul Ferency a zâmbit
cu ochii pierduţi în zare. Era toamnă tîrzie, ultimile frunze de castan
alergau ca nişte aripi rupte pe stradă. Eram în 16 noiembrie pe stil
nou. Autorităţile militare române de ocupaţie au predat Budapesta
Comisiei Interaliate, trupele s-au retras în linişte şi ordine. Din
depărtare, dincolo de podul de peste Dunăre, se zărea în ceata amiezii
clădirea parlamentului. Prin binoclu, opinca încă se zărea pe turnul cel
mare. Don căpitan, să trăiţi, daţi să văd şi eu, acum, la urmă,
munculiţa şi isprava mea. Dacă n-o făceam eu şi Bivolaru acesta,
rămâneam nişte olteni proşti. Cei doi au schimbat de mai multe ori
binoclul din mână în mână. Aveau lacrimi în ochi. Lasă, băieţi, nu o să
vă uite nici ungurii, nici noi. Aţi făcut o ispravă pe cinste. Don
358
căpitan, oare o să intrăm şi noi prin vreo poză, la o gazetă de aia din
Bucureşti? Auziţi, acesta vrea acum să-l puneţi în cărţile de şcoală.
Poate vrei, leat, să mergi să dai mâna cu regina şi regele nostru, ietete,
la cel duce căpăţâna de oltean! Căpitanul a rămas pe gânduri. Ar fi
fost drept să se întâmple ce spuseră cei doi soldaţi. Poate meritau şi
mai mult. Regimentul înainta către Tisa. Trecuse o săptămânî. Se
aflau la malul apei. Doamne, câte amintiri, câte lupte, câţi camarazi nu
mai sunt!? Toată trupa era în tăcere când au trecut pe malul dinspre
ţară. Începuse luna lui decembrie şi trupele încă mai afluiau din
Ungaria. Măi neică, păşirăm în celălalt an, ia o bucată de zăpadă în
gură. Nu altceva, dar să nu răceşti. Nu te primeşte muierea în pat dacă
ai să tuşeşti ca măgarul din curtea popii. Lasă, bă, camarad, că mă
primeşte şi aşa, numai de am ajunge mai repede acasă. Ce neică, nu-ţi
plăcu Budapesta? Avangarda era singura ajunsă în ţară. Din spate încă
veneau trupe. Băieţi, suntem în februarie, luna corbului, am ajuns în
ţară. Da, să trăiţi, luna fe martie a ţiganului. Corbul îşi depune ouăle să
crape, ţiganul cu piranda, ca să se încălzească, mai toarnă un puradel.
Toarnă, toarnă, că doar nu au fost în linia întâi. Bă, camarad, nu-i
drept, au fost şi în linia întâi, dar nu au încăputără de noi, oltenii.
Camarad, lasă pe ţigani cu meseria lor, uite că domnii comandanţi se
gândiră bine, ne îndreptăm jos, spre Severin, ştie că suntem olteni ai
dracului de iubăreţi. Ştie, ştie, cum să nu, ce, nu ieşirăm la raport. Şi
am cerut să fim noi primii la muieri! Soldaţii se uitau în sus. Pe
deasupra zburau cârduri de cocori. Se strigau ca nişte copii. Uite, bă,
camarad şi cocorii merg cu noi, nu le plăcură în Ungaria. Un
moldovean, cioban de baştină, rătăcit printre olteni, a oftat îndelung.
Ce, bozgorii aiştia au Deltă ca noi!? Ce de ape, ce stufăriş cu plaiuri
trec spre Sulina…Ce, bă, măi moldovene, tu ai oi pe acolo? Şî pe
acolo, şî prin alte părţi. Noi mergem din cîmpia Jijiei tătî iarna până la
Chilia veche, sau dincolo, la Sulina, unde vedem marea. Soldaţii au
căzut pe gânduri. Se vedeau acasă. Căpitanul a trecut printre ei, ştia ce
359
e în sufletul lor. Băieţi, am trecut de Buna Vestire, gata, suntem acasă.
Toată armata, nu numai noi. Suntem pe noua linie de frontieră, nu a
rămas cum au vrut ungurii. Domnii de la Paris, cu acte puse în faţă de
noi, au înțeles până unde ne sunt graniţele lăsate de strămoşi. Armata
de graniţă, în special ardelenii, au luat în primire tot hotarul. În spate,
pe regiuni, în adâncime, suntem organizaţi aşa cum am plecat la luptă.
Suntem atenţi, mai ales la bozgori. Ulileu, muică, poate le dă vreo
trăsnaie în cap. Las muierea acasă şi vin imediatără cu don sergent să
intrăm iară în Budapesta lor. Cunoştem drumul, don căpitan, şi cu
ochii închişi. Da, militarul, şi în special cel oltean, e bine să fie
vigilent. Acum am la mine lista cu cei decoraţi şi înaintaţi în grad.
Domn căpitan, să trăiţi, eu nu vreau de la sublocotenent în jos, nu mă
primeşte nici muierea şi nici don primar. Am scrisără acolo, în sat. Stau
toţi la margine, mă alungă dacă vin cu un pârlit de grad de plutonier
majur. Toată trupa a izbucnit în râs. Etete, dom căpitan, daţi-i gradul
dumnevoastră, oricum vă face cel puţin don maior sau mai degrabă
colonel. Da, da, dumnevoastră aţi condus cam tot timpul regimentul.
Bine băieţi, am să fiu general, dar acum mergeţi să vă schimbaţi
ţoalele astea de mahăr cu unele mai pe măsură. Cu ungurii a mers cum
a mers, dar cu muierea, coana priuteasă, don primar... Cei cu trinul au
şi foile de drum, Auleu, eu nu merg cu trinul, mă apucă ameţeala.
Bine, o să mergi cu automobilul domnului general. Mergem şi noi,
don căpitan. Nu-i nimic, pe rând o să vă ducă pe fiecare acasă, la
poartă. Am notat aici. Ofiţerul căzuse pe gânduri, trecuseră 9 luni de
război cu ungurii. Acum, în martie, armata română trecuse din nou
Carpaţii. Era acasă la ea după mulţi ani de război. Caporalul cel voinic
parcă ghicise la ce se gândea comandantul lui. Don căpitan, eu am
uitat să fiu civil, nu pot merge la muiere. Nu pot călca decât în bocanci
rupţi, rupţi, dar merge la uniformă. Ţoale de când eram ginerică, nu
mai suntără, le-am vândut la unul care se însură dupe mine. Cu
jumătate de preţ şi cumpărai o viţică de lapte. Noroc că-l găsii pe ăsta,
360
vecinul, se grăbea, lăsă muierea cu copil înainte de nuntă. Acum, eu
zic să faceţi raport şi să primesc încă o uniformă, cea veche s-a rupt de
când fusei în Bulgaria de două ori. Muiculiţă, era aşa de ruptă, că fugii
holera de mine. Nimeni nu a mai râs, ca alte dăţi, toţi se vedeau pe
câmpiile acelea unde moartea secera în stânga şi dreapta. Mii de morţi
fără un foc de armă. Doctorii nu puteau face nimic, ridicau din umeri.
Camarazii se zbăteau cu spume la gură. Nu puteam să le dăm nici apă.
De păduchi nu ne mai era frică, ardeam cămăşile la foc, la fel şi
capsomanii de bulgari. Eu cred că păduchii ăştia m-au ferit de holeră.
De la un timp nu-i mai omorâi. Dădui ordin de zi la toţi să nu
dezerteze. Trăsnaia asta i-a mai mai scos puţin din starea în care se
aflau. Don căpitan, eu numărai pe degete anii de război cu bulgari,
turci, nemţi, austrieci, unguri, la urmă şi ruşi. În Basarabia, cei mai
mulţi fură moldovenii, ei le bătură apa în cap la bolşevici. Numărai
şase năţii, şase ani de război, câte unul de căciulă, adică de inamic.
Mulţi ai dracului, dar friţii fură cei mai tari, dar îi băturăm la
Marăşeşti, Mărăşti, Oituz. Eu fusei sus, la Cireşoaia, am multe
crestături, dar dădui şi eu de o ruptură de fugă. Păi, mă gândii, don
căpitan, şi adunai anii de război cu anii din livret, sunt veteran, am
dreptul la pensie din partea statului. Aşa mai merge, nu mai trebuie
uniformă, am bani de ţoale noi. La fel camarazii ăştia care se uită cu
gura căscată la mine. Caporal, văd că socotişi bine anii de război. Să
trăiţi, aulieu, uitai anii de concintrări, muiculiţă, fac încă vreo patru,
sunt bogat. Caporal, erai bun de pirciptor, se vede, dar banca lui
mormoroş e închisă, nu mai dă nimic la olteni. Aulieu, şi eu mă gândii
la un împrumut pe bază de soldă. Camarazi, ştiu ce vrea să spună
caporalul, e nevoie de bani, acasă sunt multe nevoi. Şi mai e ceva,
regele şi regina noastră va da pământ la soldaţii de pe front. Mai luăm
şi de la cei bogaţi, nu zic de domnii ofiţeri care şi-au lăsat moşia şi au
venit pe front, unii au murit la datorie. Da, chiar don colonel al nostru,
nu muri cu nemţii şi căzu la unguri. Era în frunte, mergea ca şi noi la
361
atacul de baionetă. Da, aşa este, sunt mulţi, nu i-a numărat nimeni,
sunt şi oameni care nu au ţinut puşca în mână, dar au venit voluntari
pe front. Cunosc destui, erau de cei care scriu cărţi, fac tablouri, adică
pictori, unii cu vioara, compozitori, muzicieni. Să trăiţi, ştiu pe don
Enescu, ne-a cântat de vreo câteva ori în spital. Ce om, domnule, te
făcea să te scoli şi din morţi. A cântat şi prin trenuri cu răniți. A venit
şi a cântat când a murit Cătălina noastră. S-a făcut linişte adâncă,
aveau toţi lacrimi pe faţă. Camarazi, nu o s-o uităm nicodată, era un
copil de vreo 16 ani când a fugit de acasă şi a venit pe front. Nimeni
nu a vrut să o bage în seamă, noroc de domn general Dragalina. Eram
în regiment cu un frate de-al ei. Am ieşit de mai multe ori la raport ca
să nu primească armă. Nu s-a putut, a primit uniformă şi a fost
instruită de un sergent, vechi pe cîmpul de luptă. Voia să o menajeze,
dar ea a zis că-l scoate la raport. Ştiu, să trăiţi, muică, ce muştruluială
a mai primit, prin toate băltoacele, atac la baionetă. Sergentul striga că
aşa luptă neamţul, dar noi trebuie, soldat, să fim mai iuţi ca el când îi
scoatem borhăile afară, fandăm în dreapta şi lovim pe partea stângă.
Când e nevoie, facem paşi înapoi, ne facem că fugim, ne întoarcem
stânga împrejur, şi lovim inamicul care rămâne cu gura căscată.
Înţeles soldat, altminteri ne cântă nouă popa, sau mai rău, ne vizitează
ulii cei de sus. Sunt cam flămânzi, ca şi nemţii… Sergentul încerca să
o sperie, nu a fost chip. Avea o privire în ochi de te tăia la inimă. Don
căpitan, don căpitan, toţi plângeau în hohote. Camarazi, nu e ruşine să
ne plângem eroii şi mai ales pe Cătălina noastră. E chipul ţării noastre
plin de sânge. A mai fost la francezi o tânâră, cu multe sute de ani
înainte, care şi-a salvat ţara şi regele, iar la urmă, popii cei mari au
dat-o pe mâna duşmanului. Au ars-o pe rug. O chema Ioana d’Arc, un
nume aproape ca al nostru. Noi, camarazi, o să ne muncim să facem
un mausoleu cu toate osemintele celor căzuţi pe câmpurile de luptă.
Ar fi bine, don căpitan, să începem cu Cătălina noastră la Târgu. Jiu,
să-i facem un monument mare. Da, e bine aşa, dar mai bine este să
362
facem un mausoleu acolo unde au fost bătăliile cele mari, la Mărăşeşti
în primul rând, Mărăşti, Oituz. Să nu uite nimeni că am luptat mai
ceva ca la Verdun. Păi, da, să trăiţi, dacă noi nu atacam pe nemţi în
’16, acolo, în Franţa, era jale mare. Au venitără peste noi zeci de
divizii de friţi, ziceau că ne fac una cu pământul. Ne-au atacat hoţeşte
şi pe la bulgari şi pe la unguri. Da, a fost greu, am rămas singuri,
aliaţii rusnaci au cam ţinut cu nemţii, apoi au fugit la revoluţia lor
bolşevică. Nu mai aveam loc de duşmani, dar a venit şi ziua noastră,
când am dat cu ei de pământ. I-am luat pe rând, întâi pe domnul
Mackensen, apoi pe domnii bolşevici în Basarabia şi la urmă, acum,
pe boanghinile de unguri. Don căpitan, eu ţinui socoteală, îi cam
băturăm pe toţi vecinii, aulieu, nici unul nu se uită cu ochii buni la noi.
Caporal, ţi-am mai zis, eşti bun şi de gheneral, vezi dincolo de
cozorocul şepcii. Să trăiţi, nu sunt bun, cum aţi zis, nu am caschetă cu
cozoroc, am numai un capel găurit de gloanţe şi de o ţâră de ploaie.
Acum e primăvară şi se cam zvântă, mă tem să nu o ia vreun vânticel
de pe seşul ista. Aulieu, ar face mare prăpăd… Toţi râdeau de acestă
viziune dată dracului. Camarazi, aşa suntem noi, românii, facem haz
de necaz, ca să ne treacă durerea, dar voi, acasă, mergeţi la popă în sat
să citească pe toţi cei care au murit pe front. La primar, să ridice o
troiţă, mergeţi şi la prefect să ştie că nu ne-am uitat camarazii. O să fie
greu când se dă pământul, se vor băga în faţă toţi samsarii. Nu lăsaţi
văduvele camarazilor să le ia pământul. Aulieu, aşa-i, la război înapoi,
la plăcinte înainte. Să ştiţi că eu nu predau arma, o iau cu mine, să bag
frica în caţaoni. Uitaţi-vă, camarazii zic la fel ca mine. Mda, cam aveţi
dreptate, dar acesta e pământ promis de rege în faţa tranşeelor, se vor
face acte cu semnătura lui. Nu merge chiar aşa cum vor unii granguri
care nici nu au fost pe front. Important este ce v-am spus eu, şi a zis şi
camaradul, luptaţi pentru grade, nu e o glumă, eu v-am propus. Intraţi
la şcoala de instructori, nu daţi înapoi, veniţi la regiment, sunt acolo,
învăţaţi şi pe alţii. Nu e de ici, de acolo să fii seregent sau plutonier
363
adjutant, tată de companie. Aulieu muică, ce şmotru am să fac cu
leatul care nu a văzut frontul şi mai ales cu cei de bani gata. Dau cu ei
de pământ… să iasă oştaş a-ntâia. Da, aşa şi trebuie, dar cu grade şi cu
leafă la regiment, altfel calci când te duci în sat la don primar. Nu
respectă decretul regelui, faci frumuşel ordin de concintrare, să ţie
minte şi cine i-a făcut bucata. De concentrări nu o să ducem lipsă, da,
da, caporalul a zis bine, duşmani în toate punctele cardinale. L-am
auzit pe domn general Olteanu zicând că armata va rămîne cu jumătate
de picior în stare de război. E aşezată în ţară pe trei nivele, în
adâncime faţă de graniţă. Se va înfiinţa, pe lângă şcolile de infanterie
şi artilerie, şi şcoli de aviaţie, marină şi mai ales vom întări corpul de
vânători de munte. Multe sunt arme noi, nu mai vorbim de şcoala de
piloţi de vânătoare. Da, să trăiţi, i-am văzut pe ai noştri, pe aviatori, la
Mărăşeşti, am stat cu sufletul la gură, eram puţini. Ei, nemţii, veneau
cu cinci avioane pe unul de-al nostru. Da, am fost buni, unitatea era la
Tecuci, aveam avioane franţuzeşti, Nieuport şi Farman, s-au luptat ca
nişte eroi, dar au căzut mulţi dintre ei. Am cunoscut câţiva la
comandament, nu-l uit pe căpitanul aviator Greavu, Câmpineanu,
Negrescu, Craiu, Muntenescu, Mărăşescu. Cu ultimul glumeam că
mă-sa la născut deodată aviator aici, la Mărăşeşti. Au dus lupte grele
la podul de peste Siret. Doamne, să te baţi acasă la tine, unde ai
copilărit în faţa gării. Taică-su era ceferist, cu o casă mică în spatele
depoului de locomotive. Într-o luptă cu trei avioane germane, a căzut
dincolo de apa Siretului, dar nu înainte de a doborî două avioane
nemţeşti. Lumea din orăşel îi cunoştea avionul. Fugeau fără să mai
ţină cont că era război. Au trecut apa înot. Pilotul forţase aterizarea
peste o pădurice de sălcii. Era rănit grav. L-au dus la spital. Avea răni
grave Baraca de piloţi a fost vizitată de comandorul Bibescu şi regina
Maria. Nu a mai putut zbura, nu mai ştiu acum unde este. Domn
căpitan, a fost un aviator cu o escadrilă, a luptat cu noi în bătăliile din
Ungaria. Era un, un… da, am auzit, îi zicea As, nu ştiu ce înseamnă,
364
dar a doborât multe avioane de-ale ungurilor. Într-o zi, era vară, nu mai
ţin minte bine ce lună, eram la Miskolc, duceam lupte grele. Inamicul
era de vreo trei ori mai numeros, înainta cu urlete spre noi. I-am respins
de vreo câteva ori spre Tisa. Nu mai puteam, ne retrăgeam cu pierderi
grele. Atunci a apărut acel pilot cu avionul lui cenuşiu alb, a tras în plin
în bozgori. Ne-am revenit puţin şi am trecut la atac de baionetă. Dinspre
Tisa au apărut vreo cinci şase avioane cu verde pe bot, erau ungurii.
Aviatorul nostru nu a dat înapoi. S-a urcat în sus şi apoi s-a repezit ca
un uliu la avionul din coadă. L-a doborât, apoi pe al doilea. Motorul îi
încetinise, ori nu mai avea benzină, ori fusese lovit. S-a coborât
fulgerător spre pământ, deasupra unor copaci a făcut o curbă, un avion
duşman s- a dus drept în sălcii sau ce erau acolo. S-a prăbuşit în bucăţi,
apoi s-a mai auzit o bubuitură, m-a strâns la inimă, era al nostru. Nu ştiu
cum îl cheamă nici acum. Da, şi eu ştiu cazul. A fost citat cu ordin de zi,
era un tânăr sublocotenent, Bucur Stan. Nu l-am uitat. Toţi au tăcut ca la
un moment de reculgere. Camarazi, pentru că vorbim de aviatori, să ştiţi
că doi au zburat în 1918 la Alba Iulia, au dus documente pentru Marea
Unire. Au trecut Carpaţii pe o vremea foarte rea, au ajuns întâi la Blaj,
pe Câmpia Libertăţii, de acolo, pe o ceaţă şi o burniţă cumpiltă, au ajuns
deasupra cetăţii de la Alba Iulia. Nu se vedea bine, s-au rotit de mai
multe ori, lumea de jos nu ştia cine sunt, credeau că nemţii sau
austriecii vor să strice adunarea oamenilor. Cineva din mulţime, un
ofiţer fotograf venit de la Viena, unul Samuil Mârza, a aprins un fel de
rachetă şi şi-au dat seama că sunt români. Au aterizat. Sute de oameni
i-au înconjurat Cu greu au ajuns la sala cea mare, la episcopul Hosu,
unde au predat actele venite de la Iaşi. Am uitat să spun că piloţii
plecase de pe un aerodrom de la Bacău. Am stat de vorbă cu ei, ne
cunoscusem în retragerea din Bucureşti. Niculescu şi Precup, doi bravi
ca mulţi alţii. Am cunoscut şi un neam de boier mare, unul Sturdza
Alexandru, comandant de escadrilă, care a fost cu avionul de mai
multe ori peste frontul inamic la Belgrad, la misiunea generalului
365
francez, Eesperey, unul care ţinea mai mult cu sârbii şi ungurii. Ne-a
făcut mult rău, din prostie sau din exces de zel. Soldaţii auziseră şi ei
despre franţuzul care trăia sau era însurat cu o unguroaică. Eu cred,
don căpitan că la ăştia, mai mari, le-a fost în cârcă că noi, o mână de
oameni, am putut să-i batem pe nemţii lui Mackensen şi apoi am intrat
în Budapesta, fără voia lor. Ce, adică muică, tu românaş în opincă vrei
să fii mai cu moţ decât noi, mari mahări care stăm cu pâinea şi cuţitul
în mână acolo, la Paris!? Ia să-ţi dăm noi câteva salturi unde e tăul mai
mare, apoi să faci târâş marş şi la urmă să mergi cu masca cea de gaze
vreo trei kilometri, da, să nu mai ai plămâni în tine. Eu aşa zic, don
căpitan, că gândiră ăştia de la mama măsii. Aulieu, să mă fi trimis pe
mine la Paris, să vezi ce culcaţi făceam eu cu ei şi apoi o sută de
salturi cu tot echipamentul de război în spate. Ofiţerul se gândea că în
naivitatea lor, bine disimulată, soldaţii aveau cel mai ascuţit simţ al
lumii în care trăiau. Nu greşeau cu nimic, chiar şi când făceau glume,
ba, tocmai atunci, dacă erai atent, ei, care duceau greul războiului,
puneau cel mai bun diagnostic bolnavului. Hm, dacă ar fi putut umbla
prin şcoli, aceşti fii de ţărani ar fi fost cei mai buni ofiţeri şi
comandanţi de front. Nu s-a putut, dar sunt convins că în sinea lor, s-
au gândit la ce am spus şi eu. Sunt conştienţi de valoarea lor, cazul cu
opinca de la parlamentul din Budapesta, nu a fost chiar aşa o simplă
întâmplare. Nu, le-a venit pe moment ideea, dar ei trăiau în sufletul lor
demult, mai ales cu ungurii, o răzbunare ţărănească, de care să rădă tot
satul. Cazuri de acestea am văzut pe la sate în seara de Sfântul Andrei,
cu furatul sau vopsitul cu păcură al porţilor, la oameni cu feţe
ţâfnoase, sau cu muieri bune de picior. În Ardeal se striga la roata de
foc toate numele de neveste săltăreţe, de fete care erau muieri de când
lumea. Satul trăia cu sufletul la gură, nu aveai ce să le faci. Obicei,
tradiţie, neică aşa era. La olteni, veneau căluşarii vara, mutul purta în
mână un ciomag în formă de sculă bărbătească, făcea mişcări
indecente tocmai la muierile şi fetele care intrau prea des în
366
porumbişte. La nuntă, dacă erai chemat şi nu veneai, mergea nunta cu
tot cu lăutari la cel în cauză, care trebuia să dea darul pentru că era la
porţăie, se tăiase purceaua după cum te număraşi. Nu aveai ce face. La
fel mireasa care nu mai era fată mare, o duceai pe tărăboanţă acasă la
tat-su, care mai dădea în plus o viţea sau o purcea, după caz, nimeni
nu zicea nimic, înghiţea şi plătea. Deci oltenii mei o clociseră de mult
cu ungurii, ştiau cine sunt şi, când văzură steagul ţantoş pe parliment,
era o ofensă, trebuia satisfacţie. A fost un duel de intelegenţă între
două naţiuni total diferite. Nu s-a tăiat, nu s-a dat pe foc steagul care
fâlfâia falnic, ci s-a aplicat o corecţie de o mare subtilitate. I-a pus
deasupra opinca, poreclă înjositoare pentru noi în ochii ungurului
fudul, încălţat cu cizme. Da, deasupra simbolului unguresc trona
opinca cu nojiţele lungi în vânt. Era mai rău ca la poarta unsă cu
păcură, la mireasa dusă acasă că nu a fost virgină, acolo caz local, aici
naţional. Ruşinea, batjocura, celui fudul şi îngâmfat nu putea fi ştearsă
nici cu saci de aur, rămânea pe veci, trecută în cărţile de istorie. Chiar
dacă ungurul n-a trecut-o, opinca, ca un duh al nopţii, îi scoală din
somn şi le arde măruntaiele. Din gânduri, ofiţerul a fost trezit de o
maşină care a oprit brusc în curtea cazarmei. Trupa a încremenit, din
otomobil a coborât generalul Olteanu. Drepţi, pentru onor prezentaţi
arm’! Lăsaţi, pe loc repaus, am venit aici, la voi acasă, să văd la ochi
pe oltenii cei isteţi cu care am fost în Budapesta. Am un ordin special
şi confindenţial, să vă felicit pe divizie şi regiment, fapte eroice în faţa
inamicului. Am şi tabelul înaintat de domnul căpitan cu decoraţii şi
înaintări în grad, la fel la funcţia de instructor regimentar. Şi în special
opincarii. Să trăiţi, domnule general, servim patria şi regele!
Generalul, urmat de căpitan, adică acuma maior, comandant de
regiment, propus la excepţional la gradul de colonel, trecea râzând ca
un diavol. Oltenii mândri îşi bombau pieptul şi se uitau pe furiş la
noile galoane. Decoraţiile, că decoraţiile… Cine are întrebări, să le
pună, e liber. Generalul râdea pufnind pe sub mustaţă, se distra, ştiind
367
ce va fi. Să auzim, camarad. Să trăiţi, don general, nu putui dormi
noaptea, mă gândii aşa, la unguri, oare or fi dat jos numai steagul lor
şi a rămas opinca singurică deasupra parlimentului!? Omul îşi netezea
cu mâna gradul de sergent instructor şi se uita ţintă la comandant.
Acesta îl fierbea, nu dădea nici un răspuns. Să trăiţi, eu ştiu, nu s-au
putut urca, au ameţeli, trebuie să ne întoarcem, că altfel stau
boanghinele toată ziua şi se uită, rămân cu gâtul sucit şi răsucit ca
nişte bâtlani. Dacă nu ne ducem noi…Trupa era în hohote, ofiţerii îşi
ştergeau ochii cu batistele. Camarad, dacă totuşi au luat opinca de
acolo, de sus, s-o fi urcat cu avionul unde au dus-o pe mititica noastră
?! Distracţia era în toi, camarazii nu se aşteptau să o întoarcă aşa
generalul lor. Să trăiţi, ori au dus-o la muzeul cel din centru, să-i facă
cuminţi pe kici-gyremmet, un fel de gaia, să-i sperie. Ce, e de glumit
cu opinca zmeului care învârte buzduganul în mână? Generalul şi
ofiţerii au tresărit, erau derutaţi de adâncimea observaţiei, au rămas pe
gânduri. Şi nu era prima dată. Camarazi, noul nostru sergent instructor
te cam păleşte în pălărie când nu te aştepţi, e bine, e adânc ce spune.
Şi eu am la urmă să vă comunic scrisoarea domnului Ferency din
Budapesta care, în mod particular, a rămas cu gândul la voi toţi, la
sergent şi caporal. Cestiunea cu opinca noastră a făcut vâlvă, a ajuns
într-un raport cu fotografie la un ziar din Paris. S-a vândut ca pâinea
caldă, nu mai găseşti unul, de leac. Distracţie mare pe neamurile
noastre de gintă latină. Poate voi primi şi eu măcar un exemplar.
Domnii oficiali de acolo, de la Paris, se fac că nu ştiu nimic. Cu atât
mai bine, dar de râs cred că au râs cu gura la urechi. Nu se putea altfel,
don general, am ştiut noi, dar don sergent şi cu mine nu ne văzurăm în
poză? Muiculiţă, muică, am ajuns şi pe la Paris, o să ajungem şi la
americani. Doamne, ce le făcurăm…! Da, să trăiţi, iertaţi, dar nu ne
faceţi o dicoraţie, un ordin, cu opinca pe el, cu tot cu parlamint? Să
trimitem şi la unguri, carte poştală.. ! Hm, e minunat, da, da, omul
râdea, virtutea militară cu spade, în grad de mare opincă. Da, să trăiţi,
368
aşa, aşa, e bine, e bine de tot. Să trimiteţi raportul şi la regele nostru.
Ar fi bine camarazi, dar nu e bine, acum ne luptăm cu tratatul de
pace, nu mai turnăm paie pe foc. Sunt mulţi pe capul nostru acolo, nu
mai zic de cei peste trei sute de unguri din delegaţia venită de la
Budapesta. E vorba să semnăm acum, în vară, la Trianon, cu ungurii şi
austriecii, stăm cu sufletul la gură, ţin din greu, tot bat cu acte şi
minciuni la americani, dar nu cred că merge. Avem informaţii că
domnii bozgori au primit încă din ianuarie scrisoare cu condiţiile de
pace. Ştim ce e scris acolo, avem şi noi oameni care ne iubesc. Poate
să se dea de trei ori peste cap domnul conte Aponnyi, nu primeşte
nimic în plus de la noi, nici de la alţi vecini. Aţi făcut un pic de
aritmetică la trageri şi la orientarea în teren cu busola, nu mă îndoiesc
că nu ştiţi ce înseamnă în fracţie 2/3 din fosta Ungarie.!? Să trăiţi,
ştim, dacă o pâine, la cazarmă, cînd eram de sirvici, o tăiem în trei
bucăţi, două luam eu cu sergentu, şi ultima, din trei, o luau recruţii
pifani, şi nu puteau crâcni în front. Ai explicat bine sergent instructor,
aşa nu vor crâcni în front nici bozgorii. Adică trimiseră degeaba pe cei
treisute cu condeile şi hărţile lor, ba şi pe doctori, şi cei care te freacă
pe spate la baia turcească? Făcui în Bucureşti, să trăiti, câteva băi cu
aburi şi măturice de brad. Ţi se urca sângele în cap. Ieşeai de acolo ca
după trei litri de poşircă. Trupa era din nou cu gura la urechi. Don
general, să trăiţi, iertaţi, dar bulgarii şi turcii ce zic, ne dau lubeniţe şi
ghiudem de berbec? Hm, la dracu’, vom menţine cadrilaterul, cu
siguranţă, am luptat acolo, la Turtucaia, nu cred că aţi uitat! Dobrogea
e a noastră, cu tot cu turcaleţii ei. Le lăsăm şi geamiile şi băile şi
cadânele. Nu ne trebuie, poartă şalvari. Domnilor, bulgari, turci, ce or
mai fi ei, ar trebui să-i stoarcem, nu alta, câte ne-au făcut, mai ales în
Bucureşti, dar e vai de capul lor. Da, să trăiţi, sărăcie lucie, nu au nici
sare şi nici ardei iuţi pentru ciuşcă, juveţi le-am mai da noi, dar nu ştiu
să dea din cap. Generalul şi ofiţerii, în sinea lor, erau mândri de oştenii
lor, în glume, multe în răspăr, se înţelegea repede chestiuni grele, le
369
trăiau cu toată fiinţa lor. Nu trebuiau prea multe explicaţii, ştiau bine
că viitorul lor era legat de ce se întâmplă acolo, la Paris. Grade aveau,
dar mai trebuiau multe. Camarazi, domnul general e mulţumit de
faptele noastre de pe toate fronturile, dar mai ales din Ungaria, dar o
să îndrăznesc să întrebăm dacă bolşevicii lui Lenin au venit la Paris?
Se aud multe discuţii. Domnilor, în privinţa Basarabiei, întâmpinăm
multe greutăţi. Comisia de la Paris nu discută cu bolşevicii, pe motiv
că nu au un guvern stabil, la dracu’, sunt în război civil de doi ani, de
fapt, nu-i recunosc. Domnii bolşevici nu lucrează direct, au împânzit
Parisul cu agenţi de-ai lor, din fostul guvern Kerenski, chiar demnitari
înalţi din guvernul ţarist ce sunt bine plătiţi. Au înfiinţat un comitet
care duce o campanie foarte activă împotriva României, trimit note de
protest prin fostul amabasador, gaspadin Maklakov, hm, dovezi trase
de păr, atât de pe timpul ţarului cât şi din astea proaspete, de la
bolşevici. Ei, ruşii, nu au smuls Basarabia de la România, ci au
eliberat-o de sub turci. Românii nu ar forma majoritatea absolută a
populaţiei, ci mai bine de jumătate sunt ruşi, ucrainieni, bulgari,
găgăuţi, greci, turci, armeni. Comisia aliaţilor avea la îndemână chiar
recesământul ţarist din 1912, cu toate deportările, unde românii
deţineau peste 85 la sută. Au fost respinşi. Atunci domnul Maklakov,
care nici nu trebuia luat în seamă, a venit cu noi dovezi luate de la
bolşevici. Unirea s-ar fi făcut sub teroarea armatei române de
ocupaţie, Sfatul Ţării nu ar fi avut fiinţă legală, hm, nu aprobase
bolşevicii de la Moscova ! Votarea Unirii s-ar fi făcut de o minoritate
de…85 la sută. Nişte tâmpiţi, nişte aiureli, dar celovecul gaspadin a
fost primit la Comisie. Nici una nici alta, acesta a declarat că
Basarabia nu poate fi dezlipită de la Rusia sovietică, fără
consimnţământul acesteia. Se făcuse linişte, se ştia ce război greu s-a
dus cu bolşevicii în Basarabia. La dracu’, Comisia nu a luat nici o
hotărîre cu privire la Basarabia, a amânat-o. Da, da, să trăiţi, amânare,
amânare pân la lumânare! Generalul, cu zâmbetul pe buze, a zis că nu
370
am lăsat lucrurile până să chemăm popa. Domnul Brătianu a respins
hotărât orice fel de cerere ce priveşte Basarabia, este definitiv unită cu
România, am cucerit-o prin foc şi sânge, şi nici o putere străină n-o
poate despărţi decât tot prin foc şi sânge. Să trăiţi, aşa este, păi să vină
celovecul, că dăm cu el încă odată de pămînt. Da, când soldatul ştie ce
are de făcut, nu mai are rost nici o explicaţie. Mda, aşa este, bravo
camarazi, la urmă bolşevicii au dat semne de pace cu noi, ne-am
întâlnit cu ei în afara Franţei, un loc neutru, la Copenhaga, capitala
Danemarcei. A fost bine, a mai trecut ceva timp, bolşevicii au simţit
că totuşi Consiliul Suprem Aliat, şi-a schimbat poziţia care la început
părea favorabilă lor, şi era hotărât să recunoască unirea Basarabiei cu
România. În faţa marilor puteri aliate, celovecul Ivan a dat înapoi. Nu
avea ce face, înăuntrul ducea un război greu cu trupele amiralului
Kolceak, în afară aveau război cu polonezii. Aşa e bine, să trăiţi, când
unul, un nebun, sare la tine, trebuie să pui împotriva lui, să sară pe el,
încă doi nebuni. Aşa scăpai eu, da, da, de-a lui Pătulete. La dracu’ cu
Pătulete, sergent, aici e vorba de ivan…Ştiu, ştiu, dar rusnacul e cam
tot aşa, trebuie să fii pregătit, că nu se ştie ce au în cap alde ăştia, vine
noaptea şi-ţi ia purceaua din coteţ. Da, da, dar şi ziua ăn amiaza mare.
Generalul era din nou pe gânduri. Le zicea bine camaradul cu grade
noi. Ruşi, unguri, chiar şi bulgarii, stau la pândă. Tot armata e baza, ea
va duce greul. Camarazi, la Bucureşti tot ce am făcut noi cu armele se
va semna în Parlamentul cel mare al ţării. Vor fi toţi la un loc,
basarabeni, bucovineni, ardeleni, bănăţeni, munteni, moldoveni şi în
special olteni. Auleu, să trăiţi, bine că nu fuseră uitați juveţii. Nu, nu,
aveţi acolo pe domnul Titulescu, oltean şi patriot de frunte. Va fi şi
don general Averescu, don general Prezan, Mărdărăscu şi alţi mari
comandanţi. Să trăiţi, noi la Mărăşti am făcut un cântec pentru don
general al nostru…Averescu poartă cioc,/ la război e cu noroc…! L-a
auzitără, i-a plăcut mult. Da, la toţi oştenii ar trebui să le facem câte un
cântec, aşa, ca lui Tudor sau lui Iancu Jianu. Să treacă în legendă. Să
371
trăiţi, le facem la toţi, nu uitarăm pe niciunul, să vedeţi. Bravi oşteni,
vă iubesc pe toţi ca pe fii mei, am luptat împreună şi nu uit ce aţi făcut
la Budapesta. Oşteanul încercat, care era generalul Olteanu, avea
lacrimi pe obraz. Şi le ştergea cu dosul palmei, uitase de batistă. S-a
oprit, s-a uitat peste oştenii din faţă, a zâmbit printre lacrimi. Faţa îi
era luminată ca razele care trec printre nişte nori de ploaie. Oşteni, pe
10 mai, împreună cu mine vom defila în faţa majestăţilor sale, a
domnilor generali, miniştri din ţară şi mai ales de la Paris, vine şi
marele nostru prieten, papa Burtălău. Din sute de piepturi au izbucnit,
ca la o comandă, urale lungi, ca pe câmpul de luptă. Uşor, soarele
mergea spre apus, cârduri de grauri zburau în lumini de aur, maşina
generalului se pierduse în zare. Prin faţa oştenilor treceau, ca pe nişte
pânze, toate luptele duse peste Carpaţi, Dunăre şi Tisa. Se vedeau
defilând pe podul şi străzile din Budapesta, zâmbeau cu duioşie la
minunea urcată de ei pe clădirea Parlamentului ungar. Erau acolo o
mână de vânâtori, nişte soldaţi simpli ce au ridicat opinca la rang de
blazon cu ţinută nobilară. Se uitau unii la alţii şi ştiau că vor povesti la
tot neamul lor, nepoţi şi strănepoţi, ani şi ani de-a rândul. Căpitanul,
don maior, comandant de regiment, se uita lung în zare şi vedea în faţa
ochilor pe alţi viteji care, la Plevna, schimbase porecla în renume.
Duios şi şăgalnic, le făcea din mînă, erau nişte camarazi care au intrat
pe poarta cazărmii şi s-au aşezat cuminţi în front. Fără să vrea, a
salutat cu mâna la chipiu. Soldaţii, au înţeles ce vedea comandantul
lor. Să trăiţi, am auzitără că maghiarii iar ne vor pe noi în Budapesta
lor! Se lăsa seara Nişte soldaţi simpli erau văzători înainte, citeau
viitorul în istorii care vor veni în pas cadenţat de război. În sinea lor s-
au cutremurat. Şi totuşi, nostalgia se rotea peste ei ca o pasăre albă.
Budapesta rămânea în inima lor ca un vals dansat cândva în grădinile
oraşului. Şi au intrat acolo în plină vară, fără să fie poftiţi. Când se
întorceau acasă unul câte unul, o umbră în falduri trecea peste ei. Era
încălţarea lor de veacuri, ce plutea acum cu aripi de vultur peste
372
drapelul duşman de la parlamentul cu turnuri înalte. Parcă ceva îi
chema înapoi. Se uitau la picioarele lor şi îşi ziceau cu glas tare că nici
o opincă de pe lume nu a juns atât de sus. În mintea lor era opinca
general, ce doborâse un regat de o mie de ani. Da, da, lucru acesta l-a
spus cu tristeţe distinsul domn Ferency, singurul ungur care şi-a
măsurat destinul de învins. Lucid, a văzut în oşteanul român pe
adevăratul urmaş al legionarului roman. Nimic nu-i va putea şterge
amintirea marşului cu căşti de oţel de pe bulveradul Andrassy ce tăia
inima Budapestei în două. Armia română, în acea seară de august,
călca în picioare numele celui ce a dat legea care să facă din olahi
unguri. Ce dulce răzbunare peste veacuri. Nişte soldaţi simpli au întors
crugul vremii la locul de unde venea. Mergeam vorbind singur, aşa, ca
la acea noapte cu fantome, de pe câmpia Mărăşeştilor. Chipul
copilului cu zmeul zburător peste liniile frontului îmi călăuzea paşii.
Nemţi, austrieci, unguri, au tras cu armele în el. Voiau să omoare un
vis. Noaptea trecuse şi ziua am trecut din nou Carpaţii. Am ajuns la
Tisa cea cântată de Eminescu. De două ori am trecut şi aici apa. Şi tot
ne-am dus în zi de vară până-n Budapesta. Şi ne-am întors în ţară la
sfârşit de toamnă şi toată iarna. În primavară, când înfloreau liliecii
peste garduri, am mers la Bucureşti, la defilarea cea mare de la zece
mai. Când a sunat peste mulţime trompeta cu glas de arhanghel, am
tresărit. Toate bătăliile veneau peste mine. Am bătut pas de front
alături de oltenii cei de la parlament. Aveau figuri tăiate în piatră. Nu-i
mai recunoşteai, erau înaintaţi în grad. Străluceau galoanele şi
fireturile în soare. Era să pufnesc în râs. Nu văzură juveţii în viaţa lor
atâtea macaroane bătute în gălbenuş de ou. Rămânea cloţa fără pui.
De-abia aşteptam terminarea paradei militare, muiculiţă, muică, oltenii
erau foarte fudui. Se uitau pe umeri şi nu-şi mai încăpeau în piele.
Plesnea de uscată ce era. Nu ţineau cont, erau decoraţi la excepţional
chiar de mâna regelui. Scena o vedeam din nou la Mărăşeşti. Ne-am
oprit. În faţa noastră s-a postat un zdrahon. Era papa Burtălău. A
373
salutat impecabil pe olteanul cu decoraţie franceză. Lumea a încremenit.
Nu ştia ce-i acolo. Un general, un mareşal străin, să salute în poziţie de
drepţi un grad inferior. Nu se văzuse nicicând. Mackensen îşi decora
ofiţerii în faţă la Ateneu. O făcea demonstrativ, dar nu prezenta onor la
grade inferioare. Regina Maria văzuse scena. S-a apropiat zâmbind
către mulţimea de doamne şi domni din suita regală. Era strălucitoare.
Domnii mei, uitaţi-vă la eroii noştri, sunt magnifici. Nici garda regală
engleză nu degajă atâta forţă şi nobleţe. I-am văzut pe aceşti ţărani
oşteni şi pe front. Nici o armată nu-i egalează. I-am văzut şi când au
trecut Tisa, sub un bombardament cumplit. Nu au dat înapoi. Au
bravura în sânge. Trebuie să ne aplecăm mai mult asupra lor. Regele a
promis ce li se cuvine, dreptul la pământ. E sacru, e al lor din veacuri.
Mareşalul francez a luptat cu ei pe front. Ştie pe cine salută. Mulţi
soldaţi de-ai noştri au primit ordine şi decoraţii franceze chiar din
mâna lui. Soldatul român a luptat şi pentru Franţa. Să nu uităm cine
ne-a adus onoare şi glorie. Da, da, nici într-un caz cafenelele. Era
generalul Averescu. Domnule general, chiar vă căutam. Am o datorie
veche şi mai fac una nouă. E o rugăminte, e nevoie să dăm pământ
oştenilor imediat. Ţara are nevoie acum, aveţi un partid cu oameni
care vă iubesc. De fapt, sunt soldaţii lăsaţi la vatră. Aşteaptă mântuire
de la comandantul lor. Majestate, la mijloc sunt liberalii, ei nu mă
iubesc, şi nici alţii. Ei sunt politicieni şi nu militari. Onoarea, la
domniile lor, e la schimb pe tarabă. Sunt primministru pentru că
domnul Brătianu nu vrea să facă el această treabă grea. Legea este
dată, regele o urmăreşte, dar eu nu sunt moşier, nu am pământuri, nu
am bani în bănci. Prefecţii nu sunt încă ai mei. Primarii sunt aleşi tot
pe bază de avere. Domnule Averescu, aveţi dreptate, dar trebuie şi un
pic de diplomaţie, ca să nu zic şiretenie. Atrageţi în partid pe mai
mulţi primari, preoţi, învăţători, lăsaţi militarii mai în spate. Faceţi
promisiuni la domnii senatori, la cameră la fel. Veniţi în parlament,
ţineţi discursuri. Aveţi ce spune, vorbiţi în numele poporului şi al
374
oşteanului care a fost pe front. Faceţi presiune, luaţi-vă ziarele de
partea dumneavoastră. Acum sunteţi politician, jucaţi la fel ca ei. Nu
contează, ce avem în inimă, acolo să rămână. Zâmbiţi şi tăiaţi în carne
vie, acum, cât aveţi puterea în mână. Majestate, în fiecare zi vreau să
fac aşa, dar mă lovesc de oamenii din partidele vechi. Coane în sus,
coane în jos, favoarea şi ploconul, cocoanele la mijloc. Regina a
izbucnit într-un râs cristalin. Avea ochii umezi de felul cum a spus
generalul toată povestea plină de năduf. I-a prins mâna: domnule
Averescu, am trecut peste lucruri mai grele, vă susţin din toate
puterile. Acum trebuie să batem fierul, îi cunosc bine pe români, mai
ales pe politicieni. Fără dumneavoastră, oşteanul de acasă intră pe
mâna samsarilor. Uitaţi cum se uită oştirea la noi. Ştiu că vorbim
despre ei, că suntem cu ei. Generalul a plecat mormăind şi hotărât să
se facă prieten şi cu dracu’ ca să aplice legea. Ştia că liberalii îl vor
forţa să-şi dea demisia. Medita că regina e o fiinţă uimitoare, are
asupra mea o forţă magnetică. Merg cu monarhia până la capăt. Păşea
gânditor spre sediul guvernului. Oştenii vânători, întorşi de la
Budapesta, i-au prezentat onorul. Să trăiţi, domnule general, la
ordinele dumneavoastră. S-a uitat zâmbind la ţinuta lor de paradă şi la
galoanele noi. Pe loc repaus, camarad, văd că v-aţi înţolit şi avansarăţi
în grad. Da, să trăiţi, ne făcură instructori, dar uitară să ne cheme la
popota ofiţerilor. Omul sobru a început să râdă, lucru rar în ultima
vreme. Uite camarazi, mergeţi cu mine şi cu domn general Olteanu la
crâşma de alături. Oltenii tresăriră, nu-l văzură când veniră. Să trăiţi,
galoanele astea ne furară ochii. Numai la ele ne uităm. Lasă, lasă,
camarad, e bine aşa, masa şi vinul o plătirăm noi. Domnul general
Averescu e curios să vă cunoască, vorbii ceva despre isprăvile voastre.
Oamenii au schimbat între ei nişte priviri rapide. Cu domn general
Olteanu fuserăm pe front, ne cunoştea personal de la Budapesta, dar
cu domn general Averescu nu-i cam de glumit. Nu-i de loc, frăţioare,
e mai greu ca la parlamentul bozgorilor. Ei, băieţi, lăsaţi retractările,
375
nu facem politică, suntem oşteni. Ştim să şi glumim. La grădina aceea
de vară, ofiţerii au salutat încremeniţi. Domnilor, suntem în timpul
liber, merităm şi noi să ne cânte muzica. Domnilor, vals, dar ăla, al
căpitanului nostru de artilerie de la Brăila. Peste mese şi stradă
curgeau acordurile unei melodii noi, vioae, săltăreaţă şi melancolică.
Se cânta Valurile Dunării. Don general, să trăiţi, iertaţi, noi am dansat
vals şi la Budapesta, dar nu era ăsta, am vrutără să mergem pe Dunăre
până la Viena. Ştie şi don general Olteanu, ştie şi don căpitan al
nostru, acum don maior. El a dat ordin să luăm opincile cele mari de la
magazie. A zis că bocancii se terminară. Mergeţi cu ele pe apă că vă
ajung sau vă apucaţi de zburat. Da, da, şi voi v-aţi urcat sus, pe
parlamentul ungurilor. Da, să trăiţi, navurăm încotro, ne uitam în sus
şi nu puteam păzi steagul bozgorilor. Noi îi băturăm şi ei să-şi bată joc
de noi. Generalul Averescu râdea în hohote. Adică, camarazi, ei,
ungurii, au lăsat steagul cumva să vă încerce!? Să vadă dacă sunteţi
vigilenţi în postul de pază? Să trăiţi, nu-i dusără mintea la aşa ceva.
Când am intrat noi în Budapesta, ei, de frică, au uitat şi de drapel şi de
parlament. Noi îl văzurăm, adică don sergent, acum don instructor
gradat, şi am zisără să-l dăm jos ca să-l punem pe-al nostru. Se urcară
până la un loc pe clădire, acolo a coborât steajerul şi l-o străfulgerat un
gând, să pună opinca noastră deasupra steagului lor. Am venitără şi
eu, căprarul Bivolaru. Am legatără bine opinca, cam mare, don
general, şi pentru mine, acolo, pe steagul lor. Stătea de minune. Am
ridicatără în sus cu nojiţele în vânt. Parcă era un uliu de-al nostru când
se repezea să prindă o găină din ogradă. Jos se adunaseră tot plutonul.
Cei doi generali au schimbat între ei nişte priviri admirative. Au rămas
minute în şir pe gânduri. Deci, camarazi, nu v-a dat nimeni ordin şi
nici nu v-a întrebat nimeni ce faceţi acolo? Nu, să trăiţi, nici noi nu am
ştiut la început ce facem. Don sergent, când se urca pe clădire, a
strigat la mine să-i dau o opincă din raniţă. Nu înţelegeam, apoi
pricepui ceva, dar nu până la capăt. Când a legat opinca pe steag, m-
376
am luminatără. Râdeam şi mă băteam cu palmele peste pantalonii
cazoni. Efectele statului… Cei doi generali au fost luaţi prin
surprindere de întorsătura vorbelor de la urmă. O ironie cam subţire
pentru nişte ţărani soldaţi. Ei, şi mai aveţi pantalonii de atunci!? Nu,
să trăiţi, se cam ruptără, era bine să-i păstrăm. Superiorii au căzut din
nou pe gânduri, nu era de loc rău să-i strângem pentru un muzeu.
Oameni simpli, eroi adevăraţi. Aveau francezii aşa ceva de la luptele
de la Comuna din Paris. O uniformă ciuruită de gloanţe, un chipiu
găurit, nişte bocanci scâlciţi de purtat, toate spun mai mult decât o
carte groasă de istorie. Soarele trecuse de amiază, umbra oţetarilor
venea peste mese. O ţigancă oacheşă împărţea, cu mişcări elegante,
buchete de flori de liliac. Nu cerea bani, dar bacşişul de argint îl palpa
cu două degete în buzunarul de la vesta colorată. Mişcarea era
imperceptibilă. La masa generalilor a avut o ezitare. A dat să
ocolească. Generalul Averescu i-a făcut un semn să stea pe loc. A
întrebat dacă ştie cine este şi de ce a dat să ocolească. Hm, spune
drept, nu se întâmplă nimic. Azi e zi de sărbătoare. Ţiganca a privit în
jur, nu a văzut jandarmi. Săru-mâna, noi suntem ţigani, trăim din ce
putem vinde. Nu cerşim nimic. Da, da, se vede, dar am întrebat ceva.
Eşti măritată? Nu, acuma, nu, am fost mai înainte. Pe-al meu l-a
împuşcat nemţii lui acela, Mackenzenu, a zis că nu merge să facă
şanţuri, mânca-l-ar cânii turbaţi, să nu mai ajungă ziua de mâine. Mda,
nu-l mai mânâncă nici un câine, e acasă la el, în Germania. Da, de la
nemţi furaţi ceva sau vă dădeau ei, cu raţia? Gradaţii olteni şi
generalul lor zâmbeau la acest dialog. Săru-mâna, nu putem să furăm
nimic, ei, friţii dracului furau de la noi. Ne-au luat şi ceaunele şi
tigăile de făcut mămăliga. Ne-au lăsat şi borţoase, nu conta că eram
ţigănci. La urmă, nu dădeau nimic şi ne băteau, spurcaţii dracului.
Aaa, deci avem şi puradei nemţi.! O să-i trimitem în Geramania să le
plătească despăgubiri. Nu, nu ne trebuie nimic de la ei, domnule
guvern, domnule Averescu. Să ne crape ochii dacă cerem ceva de la
377
păgânii aştia. Trupa şi generalii au tresărit. Hm, va să zică şi ţiganii ne
cunosc că suntem guvern. Hm, şi ce aţi vrea voi, ţiganii, de la guvern?
Saru-mâna, pământ, boiarule, o bucăţică de pământ să avem bordeiul
nostru şi o viţică cu lapte. Să ne creştem puradeii şi noi ca oamenii. Noi
suntem ai nimănui, nu avem nici acte. Ce am avut de la nemţi, le-au luat
înapoi. Ştiu că poţi, eşti ghinărar mare, toată lumea vorbeşte. Am avut
şi noi ţigani soldaţi, v-au cântat pe front. Au tras şi cu puşca, aoleu, nu
suntem proşti. Averescu s-a schimbat la faţă, îi plăcea să fie lăudat şi
cunoscut. Hm, e bine să stai de vorbă cu orice om. Mda, dăm pământ
la evrei, armeni, bulgari, da, da, s-au naturalizat. Ăştia, ţiganii, sunt de
fapt locuitori de-ai noştri. E bine să le dăm pământ şi acte. Sunt şi
ortodocşi. O să punem popii la treabă, la botez le dă acte. Măi femeie,
poţi să pleci, o să primiţi şi voi pământ. Uite, nu, nu conaşule, e destul
cuvântul cel de ghinărar. I-aţi bătut pe nemţi, noi ştim un cântec de la
ţiganii de pe front…Averescu poartă cioc,/ la rezbel e cu noroc!
Ţiganca a plecat cu spatele zguduit de plâns. S-a pierdut în mulţime.
Dumnezeu ştie totdeauna ce trebuie făcut. Leagă lucrurile atunci când
trebuie. Cei din jur, cu toţii, auziseră discuţia. S-au sculat în picioare,
au salutat ca la onor. Averescu îşi stăpânea cu greu emoţia. Domnule
general, noi oltenii sunterăm cu galoane, dar zicem că pământul
trebuie datără în grabă. Puneţi la judeţe prefecţi din militari. Băieţi,
camarazi, domn primministru doreşte demult acest lucru. A încercat în
câteva judeţe. Nu se poate, cei cu pământuri zic că nu mai suntem în
război, nu le trebuie dictatură. Este o Constituţie… Sunt în parlament,
fac legile. Da, dar să le facă mai repede, că de nu, noi o să ne urcăm şi
pe parlamintul nostru de la Bucureşti. Mai suntără opinci. Generalul
Olteanu a izbucnit într-un râs tineresc. Da, da, auziră don general ce
pun la cale năzdrăvanii ăştia. S-au învăţat să pună opinca în loc de
steag. Hm, nu ar fi rău să le dăm un pic cu terbentină pe la nas şi în
alte părţi, la domnii samsari care nici nu au văzut frontul decât în
ziare. Mda, generalul vorbea singur, o să fac cum a zis regina, o să joc
378
cu ei ţonţoroiul. Domnule general, e bine să ne băgăm oleacă în
politică. Nu direct dumneavoastră şi alţi ofiţeri, ci oameni de-ai noştri.
Eu am un partid, trebuie să-i înscriţi imediat la toate judeţele, imediat.
Regina mi-a spus să căutăm la ţară popi, învăţători, oameni gospodari
şi chiar unii moşieri mai luminaţi. Pământul tot se va da, e cea mai
mare reformă, e cuvântul regelui dat în faţa tranşeelor, nu se poate
trece peste el. Şi e regina la mijloc. Suntem şi noi, armata. Nu pot
trece domnii liberali peste noi. E nevoie de un partid al ţăranilor. Se
aude că un învăţător, un om deosebit, unul Mihalache, se luptă să facă
acest partid. E la început, dar eu am să-l ajut cu oamenii mei. Acum
mergem înainte cu Partidul poporului. Voi, camarazi, în concediu şi
în alte ocazii, luptaţi pentru pământ, acasă la voi. Să trăiţi, aşa ne-a
spus şi don căpitan al nostru încă de la venirea în ţară. Îl cunosc,
domnnule general, e un brav, am intrat cu el în Budapesta. Camarazi,
mai avem o treabă, se aude, adică e sigur, că regele şi regina noastră
vor să se încoroneze la Alba Iulia ca suverani ai Românii Mari. S-ar
putea să fie mai repede, dar nu durează mult. Noi trebuie să fim acolo,
ni se cuvine acest drept. Când am trecut Tisa, majestăţile lor ne-au
privit cu lacrimi în ochi. Aulieu, să trăiţi, cred că se face paradă mare,
nu putem lipsi. Cred că vom duce şi steaguri inamice. Hm, băieţii ăştia
ai tăi, domnule general Olteanu, scot nişte idei care nu le au ăia de pe
sus. Avem captură steaguri germane, austriece, ungureşti, ba şi
turceşti, bulgăreşti... Domnule general, noi ne-am bătut cu toţi, dar
acolo, la defilare, nu ducem decât de cele de la boanghini. Eu aş da un
ordin ca toţi bozgorii şi secuii să fie aduşi când facem noi parada cea
mare. Să-i punem cu nasul în ţărână. Multe crime au făcut ei cu
divizia lor şi cu toţi bozgorii la un loc. Noi, în Budapesta, le-am dat de
mâncare, neamul mamii lor de câini, iertaţi, să trăiţi. Cei doi generali
au rămas pe gânduri. Omul de jos judecă drept. A trecut o toamnă şi a
venit alta. La Alba Iulia, poporul mai venea odată, acum din toată ţara.
Era în ziua de 15 octombrie. Peste cetate, frunzele de nuc pluteau ca
379
nişte aripi de păsări călătoare. Jos, în gară, trenul regal intra
maiestuos, acoperit în valuri albe de aburi. Căştile de oţel ale gărzii de
onoare scoteau mii de săgeţi. Glasul de argint al unei trompete s-a
zbătut ca o pasăre în aerul dimineţii. Gardă, pentru onor, prezentaţi
arm’! Printre zidurile de soldaţi, ofiţeri, generali, am zărit, îmbracată
în alb, pe regina noastră. Avea un mers de pasăre măiastră. Regele
Ferdinand păşea gânditor şi taciturn. Saluta absent cu mâna la chipiu.
Ducea cu el mii de frământări. Era regele tuturor românilor. Se gândea
că această măreţie i s-ar fi cuvenit mai bine regelui Carol. Era croit
pentru aşa ceva. Războiul l-a dus cu nemţii pentru că i-au fost
duşmani şi aşa a vrut ţara. Da, da, am fost în vara lui ’916 la un pas de
prăpastie. A tresărit, dacă ne bătea Mackensen, ziua de astăzi unde ar
fi fost? A dat din mână ca la o insectă urâtă. Vorbea singur, unde să fi
fost, da, da, arestat, detronat, îngenuncheat şi dus în cuşcă ca o
maimuţă la marele meu văr Wilhem. Ăştia, soldaţii mei, bravii mei m-
au salvat. S-a luminat la faţă. Regina îi cunoştea stările de introvertire.
L-a prins de mână. Majestate, oştirea, poporul ne aşteaptă sus, la
catedrală. Acolo e Mihai Viteazu, e câmpul lui Horia, al lui Avram
Iancu. Umbre străbune ne înconjoară. Da, da, e Imnul lui Mureşan. E
cam mult pentru mine. Sunt neamţ. Nu ştiu dacă mă iubesc aşa, ca pe
maiestatea voastră. Prostii, orice ce soldat ştie că sunteţi un rege mare,
nu aţi mers cu nemţii, ba nici nu i-aţi iubit. V-aţi biruit singur. E cea
mai mare victorie. Nu uitaţi sire, talpa ţării vă iubeşte, ei sunt oştenii
care v-au urmat, i-aţi văzut când au trecut Tisa, sunteţi garantul lor.
Nădejdea lor că reforma agrară se împlineşte. Regina ştia ce face. Şi
nu uitaţi o clipă, sunteţi Întregitorul Neamului Românesc. Azi e ziua
cea mare. Ştia că şi altceva îl frământă. Era catolic, slujba în catedrală
se făcea în rit ortodox. Mai ales ungerea. Sire, încoronarea se face
afară. O să faceţi ce a mai făcut cineva înaintea noastră. O să vă puneţi
singur, pe cap, coroana cea de oţel. Hm, spuneţi de Napoleon…Sire,
protocolul aşa e făcut. Românii sunt mai latini ca francezii. Contrar
380
aparenţelor, sunt pragmatici, îşi cunosc bine interesul. Regina zâmbea.
Puneţi pe cap coroana şi apoi tot singur îmi puneţi şi coroana mea pe
cap. Va fi încântător, nimeni nu va uita gestul. Şi nici mitropolitul
Cristea nu se va supăra. Ne luptăm pentru Patriarhie. E o bătălie
serioasă. Îl sprijinim, ştie aceasta. Slujba va fi scurtă. Sire, vă aşteaptă
40.000 de oşteni, soldaţi, ofiţeri, generali. Eroi de pe toate câmpurile
de luptă. Sunt aici şi rude regale, delegaţii din 13 ţări, oameni care ne
iubesc şi au fost cu noi în timpul războiului. Mda, puţin, foarte puţin.
Uneori de loc. Hm, greci, sârbi, au trimis regine, la fel bourbonii, din
exil. E bine că nu o să fim singuri… Regina ştia că mai e ceva. A mers
pe ocolite, sire, sunt aici ducele de York, mareşalul Foch, generalii
Berthelot, Weygand. Mda, domnul duce face o plimbare, e bine că o
să ne vadă acasă. Militarii sunt la înălţime, mai ales Berthelot. E un
comandant de elită, l-aş pune să comande armata franceză. Unde a
mers, a adus numai victorii. A avut iniţiative proprii. N-a dat înapoi.
S-a implicat direct cu noi pe toate fronturile. Ce pot să-i dau decât o
decoraţie, ar merita mult mai mult. Regina a zâmbit şăgalnic, ghicise
punctul nodal. Sire, haideţi să punem parlamentul ca, pe lângă
cetăţenia română, să-i acordăm o proprietate şi un conac. Să fie legat
pentru totdeauna cu noi. Este primit şi în Academie. Da, da, e bine,
poate îl facem să rămână la noi. E un prieten de nădejde al monarhiei.
De am avea mai mulţi ca el. Regele mergea şi a zis ceva în surdină.
Soarele era aproape de amiază. Sus, pe platoul cetăţii, mii de ţărani în
costume naţionale, din toate colţurile ţării, i-au primit cu ovaţii
prelungi. Era o mare de oameni. Regina avea lacrimi în ochi. În tăcere
s-a intrat în catedrală. În lumina acelei zile de toamnă aurie, se auzeau
zeci de clopote din oraş şi din împrejurimi. Ţăranii s-au aşezat în
genunchi. Aşteptau. Multe femei îşi ştergeau lacrimile cu broboada.
Suita a ieşit din biserică. Regele şi regina purtau haine de purpură. Au
intrat în baldachinul poavazat în trei culori. Armata era încremenită în
poziţie de drepţi. Regele şi-a aşezat singur coroana de oţel pe cap.
381
Strigăte, urlete prelungi. Calm şi sigur a pus coroana cu pietre preţioase
pe capul reginei care era în genunchi în faţa regelui. Pe tot câmpul acela
plutea o tăcere încremenită. Se auzea numai fîşitul lin al frunzelor ce se
desprindeau de pe ram. Când regina Maria s-a sculat în picioare multe
glasuri de femei exclamau: tulai Doamne, ce frumoasă-i! E zâna
noastră bună. Nu ne-o lua de la noi. O trompetă de arhanghel a sunat.
Stoluri de porumbei au trecut pe deasupra. Începuse parada militară.
Regele şi regina au primit-o călări. Erau impunători. Regele, în
hlamidă princiară, ţinea buzduganul cu peceţi în mână. Uraa, trăiască
regele Ferdinand, regele Marii Uniri! În acel moment, aerul a fost
zguduit. S-au tras 101 de salve de tun. Copiii şi femeile au scos ţipete
de spaimă. Cu ochii la regină, s-au oprit. Pe rochie purta, în culori,
însemnele tuturor provinciilor româneşti. La mijloc, stema regală cu
doi lei aurii pe capete. Uimire, batiste tricolore fluturate. Din nou a
sunat trompeta cu glas de argint. Treceau în frunte batalioane de
vânători, în formaţii strânse, infanterie, unităţi de geniu, roşiori cu
suliţele în aer ca o pădure. În spate, artileria, tunuri după tunuri.
Defilarea armatei tăia răsuflarea. Careuri după careuri se roteau în
formaţii impunătoare. La un moment dat, o escadrilă în formaţie de
cruce a trecut razant pe deasupra cetăţii. Piloţii fluturau eşarfe lungi.
Păreau aripi de lebădă aruncate în aer. Lumea adunată era cu ochii pe
cer. Mulţi îşi făceau cruce strigând: ajută-i, Doamne, că sunt îngerii
tăi! După două ore şi jumătate, parada cea mare s-a terminat. Pe
careuri şi linii se puneau decoraţii în pieptul oştenilor. Papa Burtălău
era cu un cap mai sus decât toţi. Mergea printre şiruri şi saluta cu
mâna la chipul cu frunze aurii. Bravo camarad, ne-am mai văzut. Se
auzeau strigăte prelungi de: Să trăiţi! Mareşalul Prezan alături de
mareşalul Foch, îl urmau. Zâmbeau condescendent, ştiau de poreclă şi
că era iubit de soldaţi. În rândul vânătorilor s-a oprit. Râzând ca un
brigand, a zis tare… camarad, trebuie să te salut de două ori. Mai ai o
decoraţie franceză. Da, să trăiţi, o primirăm fără să o cer,
382
dumnevoastră aţi luat-o din piept şi aţi pus-o la mine. Eu eram în
poziţie de drepţi şi nu puteam mişca. Generalul, care ştia bine
româneşte, a stat puţin pe gânduri şi apoi a izbucnit într-un râs care-i
sălta burta sub curele. Foch şi Prezan la început nu au înţeles situaţia.
Generalul Olteanu, care venea din urmă împreună cu generalul
Mărdărescu, a auzit şi înţeles totul. Cunoştea grupul de vânători şi mai
ales pe cei doi poznaşi. S-a apropiat şi explicat pe scurt întâmplarea cu
drapelul maghiar şi opinca pusă deasupra parlamentului din
Budapesta. Prezan cunoştea unele date, mareşalul Foch era uimit,
făcea gesturi şi scotea sunete admirative. C,est idee, est admirabil, ce
au putut să facă! Bravo, camarazi, c,est histoire. Excelent umor, spirit
latin. Mareşalul Foch a salutat ferm pe oştean. Aici e spiritul român şi
francez. Trupa din jur era uluită. Când au înţeles au izbucnit în urale
puternice: Vive la France, vive la Roumani! Ui, ui, voi scrie toată
întâmplarea în carnetul meu de război. E nemaiauzit ce au făcut nişte
soldaţi simpli. E genial, e superb, e o lecţie de bun augur pentru tot a
la guerre. A dat să plece, s-a întors, a decorat pe cei doi şi încă trei
oşteni din grupul de vânători care erau alături. Generalul Olteanu şi
marele Berthelot i-au bătut pe umeri zicând că: iată, de azi înainte
avem încă cinci cetăţeni francezi. Îi vom lua sub molotanţa noastră. Să
trăiţi, aulieu, domn general, da nu pot citi meniul, rămânărăm
flămânzi. Din nou râsete pe măsură. Camarazi, un lucru am să cer de
la voi… să-mi daţi şi mie o pereche de opinci să le duc la Paris.
Aulieu, să trăiţi, vă dăm, dar ălea mari au rămas la unguri. Francezul
s-a uitat lung la bocancii lui de campanie şi a pufnit într-un râs cu
mâinile la gură. Avea tălpile aproape la jumătate de metru. Câte una
fiecare. Le arăta insistent generalului Olteanu. Nu se poate, sunt prea
mari, au dreptate isteţii ăştia ai dumneta. Domnule general, nu-i altă
cale, trebuie să ne întoarcem la Budapesta! Francezul intrase în joc, se
umpluse până peste urechi de umorul românesc. Da, domnule general,
rămâneţi la noi, o să tăiem la iarnă purceaua cea mare. Vă facem
383
opinci pe măsură. Noi, nouţe, cu nojiţe răsucite în păr de capră. Cai nu
mai avem, îi luatără nemţii. Veselia era generală. Se dăduse pas de
voie. În jurul celor doi generali, trupa era strânsă ca într-un stup de
albine gata să roiească. Matca era generalul francez. Aşa grămadă au
tăiat platoul cel mare şi au ajuns la petrecerea câmpenească. Acolo se
învârteau la proţap berbeci şi viţei împănaţi cu bucăţele de slană. Din
când în când se stropea cu vin şi usturoi amestecat cu cimbru. Mirozna
era ameţitoare. Ţăranii, cu plecăciune, au venit şi adus, pe şervete
întinse, pită de casă, ulciorul cu vin şi bucăţi fragede de friptură. No,
vă rugăm, luaţi, domnilor ghenerari, e de la noi, de acasă. Brigandul
francez mânca cu o poftă de invidiat. Ţăranii îl bravurau pe limba lor.
Ăst e om sănătos, mănâncă singur un batal. E de-al nostru, de la
munte. Trupa mânca şi se distra de minune. Era ziua cea mare, erau la
ei acasă. Într-un târziu au apărut şi mareşalul Prezan cu Foch. Mâncau
şi cei doi de minune. În faţă, cu un urcior de vin, a venit un oştean
care luptase cu nemţii în Alsacia. Vorbea în franceză. Grupul de
vânători îl cunoştea. Evadase dintr-un lagăr al friţilor chiar din
Alsacia. A ajuns în ţară prin Elveţia şi de acolo prin Cehia. În luptele
cu ungurii duse în nordul Tisei a trecut la trupele române. Avea răni
grave. A fost lăsat la vatră. Mareşalul francez l-a îmbrăţişat. La fel şi
trupa de vânători. O întâlnire emoţionantă. La un semn, franţuzul l-a
notat în carnetul personal. A cerut şi câteva date despre lagărele
nemţilor. A aflat că acolo au murit mulţi camarazi români şi francezi.
S-a adresat către Berthelot şi generalul Prezan, mă voi ocupa personal
de memoria acestor eroi. Da, domnule mareşal, avem multe răni
deschise. Şi mulţi inamici. Să trăiţi, în jurul nostru sunt numai câini,
de-abia aşteaptă să sară pe noi. E păcat că nu am dusără şi dat de
pământ cu steagurile lor. Să vadă toată lumea. Camarazi, vom face şi
acest lucru. Vom merge cu toţii la mausoleul de la Mărăşeşti. Acolo
sunt osemintele bravilor eroi ai neamului. Le vom aduce un omagiu şi
prin drapelele capturate. Le vom zvârli la picioarele lor. În jur se
384
lăsase o tăcere grea şi pioasă. Trupa şi-a scos căştile de război.
Ţăranii, după obiceiul pământului, au vărsat vin în ţărâna ţării.
Femeile şi-au şters lacrimile. Liniştea a durat o bucată de vreme.
Soarele cobora, în lumini de toamnă, spre apus. Suita regală cobora
platoul spre trenul din gară. Regina s-a întors şi flutura în aer marama
albă de pe cap. Lumea flutura în aer mii de batiste tricolore. Corpul de
generali a salutat ca la onor pe toţi cei din faţă. O trompetă, cu glas de
argint, suna retragerea. Ofiţeri şi trupă s-au întors la formaţiile lor. În
lumina serii care se apropia, chipurile oştenilor păreau turnate în
bronz. O ceaţă aurie învăluea mulţimea şi zidurile cetăţii.. Din turnul
catedralei, un glas de clopot tăia, în tonuri grave, aerul. Chema pe
vlădici şi mireni la vecernie. Era un ceas al meditaţiei. Pe trepte, a
apărut un grup de prelaţi. Doi erau în faţă. Într-o rasă sobră şi elrgantă,
un preot cu priviri tăioase. Era Iulian Hossu. Pe cap purta o tiară
vişinie, la mijloc, un brîu de aceeaşi culoare. Mâini elegante şi statură
dârză. A privit drept peste oamenii adunaţi dinaintea treptelor. Vocea
era plăcută şi catifelată. A făcut cruce după ritul greco-catolic. Fiii
mei, Domnul Isus Cristus să fie cu voi în toate zilele voastre... Să fiţi
binecuvântaţi de spiritul şi pronia lui. Astăzi s-a împlinit aici, la Alba
Iulia, visul străbunilor noştri. Să avem grijă să-l apărăm prin munca
şi credinţa noastră. La răsărit şi apus, fiara bolşevică ne-a lovit. A
ieşit din infern să ne calce în picioare. Brava oştire, binecuvântată de
pronia cerească, ne-a adus izbânda. Lupta nu s-a sfârşit. Chipul
diavolului are multe înfăţişări. Să nu ne înşelăm. Îi văd, vin din nou
peste noi. Vom trece prin multe încercări. Zidul nostru este ţara cea
mare şi credinţa în Isus Cristus. Lupta noastră nu s-a terminat. Era un
vizionar. În veşiminte albe, cu patrafir auriu, mitropolitul Miron
Cristea a ridicat crucea deasupra mulţimii. A făcut semn de
binecuvântare. Iubiţii mei, nimic nu este mai sfânt decât fraţii să fie
împreună. Dumnezeu şi maica noastră, Sfânta fecioară Maria ne-au
împlinit rugăciunile. Suntem astăzi în locul unde a intrat Mihai
385
Viteazu, unde a murit Horia şi a luptat Avram Iancu. S-a varsăt sânge
de martir pentru Marea Unire. În mulţime se auzeau lacrimi şi
suspine. Iubirea de neam şi Dumnezeu ne este salvarea. Războiul
nostru de reîntregire a fost un drum al crucii. Am sângerat de la
Turtucaia la Budapesta. Tresar toţi voievozii noştri în morminte. Noi,
Armata şi Ţara le-am împlinit visul. În mânile noastre stă România
Mare. Noi, ortodocşi, greco-catolici, suntem români. Suntem fraţi în
credinţă şi neam. Să nu ne lăsăm dezbinaţi de diavol şi de duşmanii
care ne înconjoară. Cei doi prelaţi şi-au unit crucile într-o
binecuvântare comună. Fii noştri, să dăm slava lui Dumnezeu pentru
ziua aceasta. Să ne închinăm pentru ea dimpreună cu pruncii. Lacrimi
şi metănii pe câmpia română. Din mulţime a răsărit un glas. Îţi tăia
inima. Era o fată tânără în costum naţional. Cânta pe aripi de înger, cu
sabia în mână, marşul La Arme: Veniţi, viteji apărători ai ţării,/ Veniţi,
că sfânta zi a răsărit/ E ziua mare a Reînălţării/ Drapelului de gloanţe
zdenţuit! Veniţi din toate unghiurile ţării…/ La arme, cei de-un sînge şi
de-o lege/ La arme, pentru neam şi pentru rege/ Când Patria ne
cheamă sub drapel…/ Ce credeţi voi, noroade nesătule,/ Că nu ne
poartă grijă Cel de sus?/ N-am înfruntat noi năvăliri destule,/ Din
miază-noapte, răsărit, apus!/ Veniţi, viteji apărători ai ţării,/ Veniţi,
că sfânta zi a răsărit! La arme, cei de-un sânge şi de-o lege/ La arme,
pentru neam şi pentru rege/ Când Patria ne cheamă sub drapel…
Poporul, sculat în picioare, cânta cu lacrimi mari pe obraz acest imn al
nădejdii. Era marşul lor scris de un poet cu ochii mari şi adânci cât
pădurile din munţi. Din partea de sus a platoului, s-au auzit voci
puternice. Păşeau oşteni cu căşti de oţel şi baioneta la armă. Au auzit
cântecul, s-au întors în pas de front. Era un batalion de vânători,
ardeleni şi regăţeni. Sus pe trepte, grupul de prelaţi cântau
binecuvântând cu crucea în mână. Soarele din apus îi învăluia pe toţi
într-o cămaşă de bronz. Glasul fetei lovea aerul cu aripi de pasăre.
Soldaţii au înconjurat-o. Căştile străluceau în mii de lumini. Au păşit
386
cu mulţimea înainte. Au reluat marşul lui Şt. O. Iosif. Mergeau spre
oraşul de jos. Peste miile de oameni se auzea un cântec ostăşesc…
Veniţi, viteji apărători ai ţării/ Veniţi, că sfânta zi a răsărit/ E ziua
mare a Reînălţării…Veniţi din toate unghiurile zării/ Să cucerim ce-
avem de cucerit! Soarele s-a dus dincolo de apus. Venise seara.
Lampioane şi făclii s-au aprins pe străzi. Cântecul s-a întors din nou
cu tot oraşul pe platoul romanilor. Toţi se îmbrăţişau şi cântau un
refren chemare că maghiarii iar ne vor pe noi în Budapesta lor!
Grupul de vânători era cu privirile duse în depărtare. Peste un drapel
duşman plutea opinca românească. Efigie pentru vecie. Am tresărit.
Peste cetate a trecut un înger cu aripi desfăcute. Purta chipul lui Mihai
Viteazu. Cu toţii l-am văzut aieva. Eram nemuritori.
387
Postfața autorului
Cartea Moartea unui bicefal continuă războiul dus cu bolșevicii lui
Lenin într-o altă geografie. Personajele din volumul Ceasornicul cu
ochi de păianjen se regăsesc, trăiesc din plin aventura războiului, din
nou, pe pământ românesc. Toată clica, în frunte cu Lenin, Troțki,
Stalin, Dzerjinski, Racovschi își mută planul lor diabolic în Apus.
Fantoma lui Strelnicov bântuie și aici frontul bolșevic. Evreul ardelean
Bela Kun – prizonier bolșevizat în lagărele din Rusia este adus în
Budapesta. Bun propagandist în rândul soldaților și muncitorilor,
capătă girul lui Lenin de a porni revoluția bolșevică în Ungaria.
Momentul era bine ales. Climat favorabil. Haos peste tot. Loc bun de
pescuit. Guvernul lui Kiralyi demisionează bucuros. Cedează toată
puterea în mâna unui guvern așa-zis socialist, de fapt în mâna
bolșevicilor. Din 28 de membri, 17 erau evrei – szido – aproape exact
ca la Kremlin. Da, se vede că bolșevicii nu dormeau deloc! Știau totul,
inclusiv pe plan extern. Comisia Aliată de la Paris nu realiza nici
acum pericolului bolșevismului. Domnul Clemenceau era cu piciorul
pe pieptul neamțului. Răfuială și răzbunare, plus despăgubiri mari de
război. Și soldații de rând știau că nu au urechi pentru români. Armata
noastră se refăcea greu după luptele duse cu nemții în vara lui 1917 și
cele cu bolșevicii lui Troțki din Basarabia anului 1918. Cu toate
acestea moralul trupei era foarte bun. Am trecut din nou Carpații. În
Munții Apuseni, armatele lui Bela Kun, ocupaseră toate trecătorile și
defileele de pe cursurile celor trei Crișuri. Dețineau poziții cheie pe
Someș și pe celelalte ape din interiorul Transilvaniei. Dispuneau de
trupe din fosta armată regală și imperială. Mulți ofițeri erau nemți și
austrieci. Din Budapesta au adus trupe de cadeți. Se simțeau tari pe
pozițiile ocupate. Dispuneau și de mult armament modern. Unele
unități aveau la comanda directă comisari bolșevici, trimiși din armata
lui Troțki. Erau foarte buni militari. Ne și cunoșteau din Basarabia. În
388
schimb, pentru noi, Comisia Aliată ne fixa, una după alta, linii de
demarcație peste care nu aveam voie să trecem. Doamne, câtă
miopie… Dincolo, în noapte, la Kremlin, doi conspiratori cunoscuți
nouă, Stalin și Felix Dzerjinski complotau cum să pună mâna pe
milioanele ruble-aur trimise de Lenin lui szido Bela Kun. Îl înjurau
strașnic. Știau cum dijmuiseră banii din lagărul de la Tomsc. Mai
exact îi furase cu acte false. De abia îl așteptau să-l scuture cu capul în
jos să curgă toate rublele din caramanurile leduncii. Nu va trece mult
timp și cei doi îl vor găbji și adăposti în subsolurile de la Lefortova.
Va plăti și cartușul tras de caralii. O lume a bolșevicilor… În simetrie,
și la Budapesta, doi conspiratori așteptau milioanele trimise de Lenin.
Se învârteau în jurul cozii ca și javra de la picioarele seifului imperial.
Unul era prezidentul republicii Șandor Garbai, zidar de meserie. Bea
bine palincă din Transilvania. Muierea lui – feleșeg –pe ungurește –
era româncă din Maramureș. Era mândru că se bate mai bine ca un
bărbat. Nu conta că o mai încasa și el. Câștigase dreptul când a călcat-
o în picioare pe soția grofului unde el, bozgor, lucra ca slugă. Acest
Garbai e un personaj pitoresc, cu gesturi directe și brutale. Face
judecăți simple dar pline de bun simț când era vorba szido Bela Kun și
talentele lui de comandir militar. La fel, nu dă două pițule pe armata
de secui și divizia lor plină de ciomârgăi. Râde sănătos când aude de
vitejia lor. Da, da, când trag zece glaje de răchie pe gâtlej. Pentru felul
lui de a fi este bravurat și de comisarii bolșevici. În acea noapte, în
palatul Buda, se pândeau reciproc. Bela Kun avea nevoie de
semnătura analfabetului. Trebuia tactică. Personajele sunt bine prinse
în lăcomia și viclenia lor. Ideologia bolșevică pentru ei era un
semmișeg, un nimic de dva denghi. Oricum nu o înțelegeau pe
ungurește. De fapt, nici nu le trebuia. Lupta de clasă la moghiorșag se
baza pe ura bestială împotriva românilor. Acesta era suportul
întregului război. În noapte, cei doi roca au tresărit. În sala lui Frantz
Iosef au intrat comisarii bolșevici cu trei milioane din cele cinci. Au
389
semnat repede sub privirile crunte și ironice ale comisarilor bolșevici.
Se uitau la cei doi bozgori și mai ales la Bela Kun cu un dispreț total.
Au luat actele semnate și au plecat. Dincolo, la Kremlin, cei doi mari
conspiratori și-au trimis la iuțeală haita de la ceka pe urmele banilor. Îi
jucau o festă îngâmfatului de Troțki. Râdeau pe seama meritelor lui
militare. Nu uitau de șuturile luate de la români, inclusiv tezaurul
băncii de la Kiev pe care i l-au suflat de sub nas, tot rumânski celovec.
Din nou, lava fierbinte din Ceasornicul cu ochi de păianjen curge cu
tot cu personaje și în acest volum. Pe bolșevici îi aveam acum, în față,
și în Transilvania. Totul lucrează ca în vasele comunicante. Războiul
în Apuseni e dur, ura grofilor, a secuilor, a bandelor criminale au
îmbrăcat haină bolșevică. E fenomen de masă, monstruos și
abominabil. Portretele comisarilor bolșevici sunt luminoase în
comparație cu haita turbată a ungurilor și secuilor. Sate întregi arse,
gropi comune, oameni, preoți, copii, femei, hăcuiți cu securile. Din
spate, bandele de secui erau susținute de armata ungară. Cu toate
acestea, armata română, cu un plan bine pus la punct, prin lupte grele,
zdrobește rezistența trupelor maghiare din munți. Manevrele efectuate
sunt ridicate la nivel de artă militară. Învăluirile cu cavaleria pe
flancuri, loviturile balistice, asaltul infanteriei la baionetă, atacurile de
noapte, surprind și depășesc la toate capitolele întreaga armată
inamică. Comisarii bolșevici își dau seama de dezastru. În zadar,
nimic nu se mai poate face. Bătălia era pierdută. În Carte, armata
noastră, soldatul care luptă de ani buni, devin personaje principale.
Multe figuri de oșteni sunt individualizate, eroi adevărați, nu fac caz,
survolează calitatea prin umor bun. Neaoș, ca la Pătulete în sat. Nu
este cruțat, adică luat în tăbarcă, de-a valma, inclusiv și în special,
chiar domnul Clemenceau. Cartea lucrează, ca și în celelalte volume,
prin învăluiri și întoarceri, procedeu a la autor. Primele pagini produc
un balans de tragedie și romantism prin apariția exuberantei femei,
regina Sissi. În jurul ei se consumă dramele de la Mayerling și
390
Dobling. Doi sinucigași, un fiu și celălalt, vărul Leopold. În tripletă,
străfulgerător, destinul îl înscrie și pe poetul cu ochii de carbon,
Mihail Eminescu. Viena e o circumferință în care se înscrie cultura
română încă de două secole. Cartea își trage sevele din romantism și
eroism, trăsături definitorii în acea vreme. Adolescența reginei care
moare într-un apus de soare se regăsește aici. Încolo, rămâne palatul
Schonbrun cu sălile lui lungi și pustii unde se plimbă în noapte, solitar
și taciturn, imperatorul Frantz Iosef. Om ciudat și vizionar când se
gândește la sfârșitul imperiului dualist și bicefal. E tăios și ironic cu
toți dregătorii și în special cu cei unguri. Scorțoși și tâmpiți. Nu-l cruță
în dialogul cu miniștrii nici pe ilustrul kaizer Wilhelm al II-lea.
Limbajul este caustic și plin de injurii familiale. Nu crede în victoria
nemților și nici a austriecilor. Dă de pământ și cu țarul Nicolae al II-
lea, un nevolnic încălțat de o nemțoaică și un bandit răspopit.
Procedeul literar dă rezultate și e credibil în descrierea personajelor de
la vârful războiului. În scenă, ca un Sancho Panza, intră Hans, băieșul,
om providențial în cuplu cu împăratul. De fapt, un clovn strălucitor ca
în piesele lui Shakespeare. Într-o carte atât de complexă, profundă,
război și sânge, fapte oribile din partea inamicului, umorul trebuia
susținut. E un factor esențial în construcția cărții ca și alternanța
descrierilor despre natura tulburătoare. Contrast pictural cu iadul din
jur. Și peste tot, ca o zână bună, răsare în rândurile ostașilor noștri
frumoasa noastră regină, Maria. E un înger cu sabia în mână. Aventura
ei este aventura țării prinsă într-un război aproape peste puterile ei.
Era nevoie de minuni. Și s-au înfăptuit printr-un eroism fără de
seamăn. O dăruire totală de la soldat la general. Scene de masă.
Armata și regina revin mereu în carte ca eroi principali. Regele
Ferdinand apare în fundal, trecător, dar bine creionat. Procedeu
întâlnit și în Ceasornicul cu ochi de păianjen. Dincolo, în palatul
parlamentului din Budapesta, o scenă într-un alt registru, picanteresc,
hilar, adacadabrant, dar exact croit pe incultura și grobianismul
391
grofilor. Un gorgoun, insectă cu aripi metalice și ochii cu oglindă
retrovizoare, terorizează prin simpla prezență dezbaterile onorabililor
senatori. Când se mută de pe clanța ușii pe cuierul cu polorii,
cumpărate la Viena, grofii intră în stare de demență. Urlete de groază.
Scot la iveală superstițiile hoardei de stepă. Forțe atavice ascunse sub
pojghița subțire a unui creștinism impus cu sabia. Carcasa nu rezistă,
face explozie. Nimic nu mai rămâne din morala creștină. Ură și
primitivism, crime abjecte. Gorgounul ține loc de medicul ce pune un
diagnostic unei civilizații anacronice. În acest caz gorgounul este un
personaj deosebit în economia cărții. Totul ar fi o farsă dacă nu ar fi
real și istoric. În altă parte, în altă lume cu sentimente umane, nu ar
prinde. Ar fi o figură de stil goală de conținut. Prin această mlaștină de
ură și șovinism armata română își croiește cu baioneta drum spre
Budapesta. Leit-motiv, chemare spre victorie de la soldat la general.
Pe scară istorică e în egalitate cu strigătul lui Cato vizând Cartagena.
Cu deosebirea că armata română nu distruge capitala ungurilor. O
meritau cu prisosință. Un fior de omenie străbate Cartea, dar mai ales
finalul. Corecția dată ungurilor nu vine prin ordin, ci din inima și
inteligența unor soldați care au dus greul războiului. Drapelul maghiar
care flutura pe parlamint era ca o muscă care bâzâia pe purceaua lui
Pătulete când voia să facă și el pomană. Te inerva la ficați. Oltenii
buclucași au clipit din ochii ca la ei în sat și au scos opinca cea mare
din raniță. Cu tot cu nojițe. Au pus-o să plutească pe steagul
maghiarșog cum ai pune o sperietoare pe casa premarelui. Să o vadă
toată populația de juveți când merg cu muierile la cununie. Prin
centrul satului. Doamne, ce palmă a primit o împărăție de la niște
soldați valahi cu bocanci și efecte rupte. Pe deasupra erau niște țărani,
talpa de jos, iobagsag la domnii imperiali acasă. Și mai ales la grofi. O
împărăție bicefală, două orătănii pe stemă, regat milenar, cu Arpad
Pișta în frunte, să fie terfelit în noroi ca o purcea care nu vrea să stea la
tăiat! Toate scenele sunt mișcate repede ca pe un ecran de cinema, de
392
la începutul până la sfârșitul cărții. Limbajul este viu și colorat
împănat de regionalisme oltenești. Te pălesc în pălărie când nu te
aștepți. Deschid o poartă de lumină în lumea sumbră a războiului.
Intercalate vin aici și expresiile rusești, germane, și mai ales cele
maghiare, colțuroase, hilare, trunchiate după grad și personaj intrat în
scenă. Toate sunt uzuale, scrise fără ekezet-ul unguresc, pus ascuțit și
bruscat pe toate vocalele. Asta pentru urechea sensibilă a soldatului
nostru, hâtru și pus pe șotii. Glumele oltenilor sunt dulci-amărui, pline
de sarcasm chiar și față de un personaj ca her Mackensen. Nu mai
vorbim de bolșevici, conți, miniștri și mai ales grofi. O faună mult mai
hidoasă , plină de ignoranță și cruzime decât în Ceasornicul cu ochi de
painjen. Bolșevici, și într-o parte și alta, dar aici în Moartea unui
bicefal bolșevismul e un strat subțire care acoperă un monstru născut
din mlaștinile șovinismului. Cartea nu e una de istorie – cu toată
documentația de amănunt – ci una de psihologie colectivă, de
comportament în lume a două popoare. Din acest punct de vedere,
Cartea are un traseu particular, ocupă un spațiu puțin vorbit în
literatura română. În cel maghiar, războiul din 1919 nu există. Nu-i
scris în Istorie… Indiferent de opinia morghirșag, acțiunea se petrece
într-o lume reală. Războiul nu se duce într-o lume fictivă. Pacientul,
inamicul e pe masa de operație. Bisturiul, taie în carne vie. E unul
special. Scoate la iveală caracterul și tipologia naturală a unui popor. E
ceasul adevărului. Iredentismul maghiar răbufnește cu miros urât, din
toate intestinele. E pestilențial. Un gulaș stricat servit secole de-a
rândul unei populații maghiarizate cu forța. Mai ales secuilor. Cartea
nu inventează un popor, el există. Scriitorul zugrăvește un chip
adevărat. E o invitație la meditație. Mai ales că avem și un martor
credibil din tabăra ungurimii, trăitor în carne și oase, de față la
evenimentele de atunci. Un om cult și plin de bun simț. Un om cu
balanța în mână. E distinsul domn Ferency, care cu tristețe recunoaște,
plin de amărăciune, că gestul făcut de niște soldați simpli cu steagul
393
maghiar e simptomatic pentru sfârșitul brusc a unui regat ce trăia
demult în evul mediu. Și că românii meritau să intre în Budapesta. Era
o corecție necesară. Chiar dacă bunul domn Ferency a rămas un caz
izolat, e cu atât mai elocvent că ceva trebuia schimbat în mentalul unui
popor. Nu știm dacă cărțile maghiare îl consemnează. Ar fi un semn…
Oltenii noștri, oameni simpli, soldații vânători, eroii unui neam, nu au
plecat cu ură în suflet, ci cu multă nostalgie. Se îndrăgostiseră de acel
oraș. Au fost oameni, plini de omenie, într-un oraș cucerit și inamic.
Au făcut acte de caritate, în loc jafuri. Cu ingeniozitate au dat o lecție
plină de sarcasm, dar și de umor, unui neam trufaș. S-au întors acasă,
dar nu uitau cu cine au de a face. Doreau ca inamicul să facă o
boacănă… Și atunci, muică, să mai dansăm un dans la parlament că
…maghiarii iar ne vor pe noi în Budapesta lor! Da, această Carte
închide epopeea eroică a războiului nostru de întregire. Și aceasta,
numai după Budapesta… Doamne, s-a vărsat prea mult sânge. Eroii
cărții ajung acum la capăt. A fost un drum lung, un război greu, cel
mai greu din istoria noastră. Cartea, prin liniile ei interioare, se
constituie într-o saga a unui neam care își reconstruiește ființa
națională în hotarele de veacuri. Și mai e ceva. S-a scris puțin sau în
treacăt – nu enumerăm aici cauzele – despre războiul cu bolșevicii din
răsărit dar și mai puțin despre cel din apus, cu ungurii. Eram
incompleți în cunoașterea noastră de sine ca popor și neam. Cartea
închide o lume a noastră în confruntarea cu o alta, plină de ură și
resentimente. Cu amărăciune am avut multe de învățat. Și din acest
punct de vedere am ieșit învingători. Eroi pe front , eroi în suflet. Am
fost cei mai frumoși oameni din lume. Și cum se merita, din plin,
finalul este apoteotic pe câmpia romanilor de la Alba Iulia. Acolo,
peste oștire și neam, au trecut plutind îngeri cu aripi lungi și albe.
Eram însemnați în cartea lumii. Da, cartea o purtam de mult în mine.
Într-o zi s-a repezit ca un șuvoi de munte. Trebuia scrisă. Nu a fost
ușor. Nici titlul nu a fost ușor să-l aleg din foarte multe variante
394
propuse, chiar de multitudinea planurilor de acțiune. Transilvania era
o lume complexă, aparte, într-o împărăție multinațională. Cea mai
frumoasă, cea mai bogată, mult râvnită. Așezată administrativ sub
austrieci, dezechilibrată național sub unguri. O luptă crâncenă pentru
supraviețuire. Cultură, latinitate, suport inegalabil. Rezistență,
inteligentă. Credință în țara regățenilor de peste munte. Iuți și plini de
glume. Combinând cele două laturi materne am găsit drumul Cărții.
Unguri, secui, în ura lor, previzibili. Liniari, umor strepezit, grotești.
Nu am găsit zone de contact. Imaginație se vede că aveau numai la
crime. Orătania bicefală era în zvârcolire, trebuia decapitată. Asta în
exterior. In economia cărții se impunea un echilibru care să vină din
interiorul scriituri. A fost greu, dar l-am găsit. Umorul, situațiile
limită, dorul de casă, nostalgia unei capitale, opinca cu aripi de zmeu
fluturând pe un parliment, toate au savoare. Gust de piersică și zaibăr.
Și pe deasupra, purceaua lui Pătulete în dans cu Clemenceau și
Mackensen. Imagini, puradei și inamici. Marțiali și stupizi, nemți cu
unguri la un loc. Opinca flutură ca o sabie peste Budapesta. Simbol
național, la picioare cu un bicefal mort, rămas fără împărăție. Imagine
insolită, captivantă. În ea ne vom regăsi în ce avem noi mai frumos.
Punct de reper, lumină veșnică. Cartea se va citi ca și celelalte volume,
dintr-o răsuflare. Cine pune mâna pe ea merge până la capăt. Când
termină, ar fi dorit să fi fost acolo cu acei eroi.
Cu dragoste, Autorul…
Doamne ajută!