Cuprins
1. Viaţa compozitorului ………………………………………… 3
2. Creaţia artistică ………………………………………… 7
3. Opere reprezentative
Elixirul dragostei ....…………………………….…………... 9
Anna Bolegna ..................................................................... 11
Rita ............................................................................................ 15
Lucia di Lammermoor .............................................................. 17
Fiica regimentului ................................................................... 19
Favorita ...................................................................................... 20
Don Pasquale ............................................................................ 21
4. Bibliografie ………………………………………….... 23
2
Gaetano Donizetti – viaţa şi creaţia de operă
Domenico Gaetano Maria Donizetti
(n. 29 noiembrie 1797, Bergamo, Italia – d. 8 aprilie 1848)
a fost un compozitor italian de muzică cultă şi, mai ales, de
operă din Bergamo, regiunea Lombardia.
1. Viaţa compozitorului.
Viaţa timpurie
Născut într-o pivniţă fără ferestre a unei case
dărăpănată pe dealurile oraşului Bergamo în 1797, un
copil zdrenţăros, Domenico Gaetano Donizetti Maria, a
avut norocul aproape miraculos să fie luat sub aripa lui
Johann Simon Mayr, dirijorul corului din oraşul
Lombard, care l-a educat, protejat şi l-a trimis la
pregătire muzicală cu renumitul preot Stanlislao Mattei
la Bolonia.
3
Orbit de această transformare şi înclinat din prima să se dedice
muzicii bisericeşti, tânărul Donizetti a îmbrăţişat scena doar ocazional.
Poate necrezând în soarta lui, el a abandonat încet formele mai uşoare
de lucrări: farse şi semi-seria cu care şi-a început cariera de operă, dar
întotdeauna şi-a etalat inteligenţa şi inventivitatea care a atras atenţia
asupra lui, chiar pe vremea lui Rossini. Aflat în Napoli între 1820 şi
1830 a compus neobosit mai multe genuri de opere prezente în
peninsulă - uneori cu succes efemer „Zoraida di Granata” (1822) şi „La
Zingara” (1822), uneori cu insucces „Chiara e Serafina” (1822) şi „Alfredo Il Grande” (1823),
dar întotdeauna profesionist şi constat. Nimic, niciodată, nu a fost lăsat la voia întâmplării.
Succesul obţinut în Italia
În 1826 a încercat să compună pentru prima dată tragedie
„Gabriella di Vergy”, pusă în scenă în 1842 la Napoli, iar
începănd cu anul 1827 s-a axat pe compunerea de drame eroice
neo-clasice „L'esule di Roma” (1828) şi senarii cum ar fi jurnalul
de călătorie „Otto Mesi in due ore” (1827), „Il Castello di
Kenilworth” (1829) şi „Emilia di Liverpool” (1824 revizuit în
1828), încununând acest deceniu de creaţie cu melodramele
romantice „Il Paria” (1829) şi „Imelda de’Lambertazzi” (1830).
De asemenea, în această perioadă de „pelerinaj” prin diverse
genuri de operă, a compus şi comedii de succes: „L'ajo
nell'imbarazzo” (1824); „Le convenienze ed inconvenienze teatrali” (1827) şi „Il giovedi grasso”
(1829), astfel încât, spre deosebire de cei mai mulţi dintre contemporanii săi, el abordase o gamă
variată de genuri de opere. Punctul culminant şi totodată sfârşitul acestei evoluţii - uneori
liniştită, de multe ori dureroasă, însă mereu vie, memorabila operă „Anna Bolena” (1830) s-a
dovedit a fi un catalizator, un punct de cotitură. Susţinut de sopranele Giuditta Paste şi Rubini
Giovanni, vedetele respectivei perioade, el a răzbătut dincolo de frontierele italiene, strălucind pe
marile scene. De acum înainte Donizetti a însemnat un nume important în lumea operei mondiale.
4
Expansiv, blajin şi risipitor se afla mereu la birou,
indiferent sau nepăsător la intrigile care-l înconjurau, el
scria două sau chiar trei opere de valoare pe an, pe lângă
cantate, messiasuri şi motete, îndeplinind fiecare contract.
Într-o avalanşă de contracte, de librete, de angajamente de
toate tipurile de teatru, el a găsit timp să predea la
Conservatorul din Napoli între anii 1834 -1835
înconjurând-se de elevi, care îşi vor aminti toată viaţa
căldura şi generozitatea lui. Napolitan îndeajuns pentru a
scrie unele dintre cele mai populare cântece ale
momentului, a fost considerat totuşi un venetic, un "străin"
pe toată durata şederii sale aici, o situaţie neplăcută, care a
atins punctul culminant atunci când, soţia sa, Virginia Vasselli a murit; operele sale importante au
fost refuzate la Opera S. Carlo şi datorită unui lanţ nefericit de evenimente, decese şi dezastre
(Guvernul din Napoli încercând să interzică valul de drame romantice de teama iscării unor
tulburări publice). I-a fost refuzat în mod repetat postul vacant de director al Conservatorului.
Donizetti s-a hotărât să plece.
Astfel, în 1838, Napoli a pierdut pentru totdeauna pe compozitorul celor mai strălucite
opere din vreme: „L'Elisir d'amore” (1832), „Parisina” (1833), „Lucrezia Borgia” (1833), „Maria
Stuarda” (1834), la a cărui muzică Donizetti a fost obligat să adopte un text mai puţin
revoluţionar, „Roberto Devereux” (1837), şi mai presus de toate, „Lucia di Lammermoor” din
1835 - o operă care ieşea în evidenţă mai presus de toate celelalte.
Cariera internaţională
Călătorind iniţial la Paris, apoi la Viena, unde l-a întâlnit pe
compozitorul Curţii, el şi-a intensificat creaţia - scriind partituri din
ce în ce mai ambiţioase, experienţa internaţională a vieţii sale
colorând atât acompaniamentul instrumental cât şi expresivitatea
vocabularului operelor sale. Pe texte în limba franceză, a scris „La
Fille du regiment” (1840), „Les Martyrs” (1840) şi „La Favorite”
(1840) un succes care a părăsit scena operei din Paris în aplauze,
5
urmată de „Don Sébastien roi de Portugal” din 1843 pe care el a considerat-o capodopera sa -
ultimele trei opere fiind exemple clare de genul "Grand opera" – producţii gigantice cu decoruri
spectaculoase şi balet integrat. În Viena, el a scris „Linda di Chamounix” (1842) şi „Maria di
Rohan” (1843), care au fost transferate imediat la Paris, în variaţii modificate corespunzător.
Sensibilitatea lui acută la gusturile locale şi la stilurile autohtone au fost mai mult ca niciodată
puse în evidenţă.
Boala şi moartea compozitorului
Pentru opera din Paris, a scris ultima şi cea mai importantă
comedie – „Don Pasquale” în 1843, care nu numai că a ridicat
nivelul, cu o distribuţie de neegalat (Grisi, Mario, Tamburini,
Lablache), dar a avut onoarea să fie opera care a încheiat o
tradiţie lungă şi irezistibilă a operei comice italiene. Acesta a
reprezentat, de asemenea, opera de adio a compozitorului
însuşi.
Timp de mulţi ani Donizetti suferea din febră, dureri de
cap, greaţă, indispoziţii pentru care nu se găsea cauza; acestea,
însoţite de frământările compoziţionale au dus la o activitate
cerebrală dincolo de limita normală. În 1845 el a fost lovit de
paralizie, urmată rapid de demenţă. Până la moartea sa,
survenită la începutul anului 1848 diagnosticul său a
rămas un mister. Deşi i s-a asociat moartea urmare a
unei infecţii venerice, în ciuda unei perioade de
6
incubaţie nerealist de mare, un diagnostic modern, cu imprimări genetice ar putea privii cazul, din
nou, într-o altă lumină.
Viaţa lui Donizetti, de la zdrenţe la faima mondială, pe fondul romantismului cu aspiraţii
către absolut, a intensităţii lui, a vocabularului său expresiv întotdeauna susţinut de un stil
inimitabil şi de melodii de neuitat, a rezumat o dramă umană inseparabilă de splendorile şi
mizeriile pe care le-a întâlnit în jurul lui şi în el însuşi.
2. Creaţia artistică.
Activitatea creatoare a lui Gaetano Donizetti s-a desfăşurat pe parcursul a 27 de ani.
Manuscrisele numeroaselor sale cantate, piese religioase, pentru pian, de cameră şi vocale se află
la muzeul Donizetti din Bergamo; sunt atât de multe încât ar putea echivala producţia de o viaţă a
doi trei compozitori luaţi împreună. Totuşi, destinul lui Donizetti a rămas legat de operă. Lista
compoziţiilor sale de acest gen cuprinde 66 de titluri; dacă adăugăm şi operele modificate şi
prezentate publicului sub un alt titlu, numărul lor creşte la 85. Donizetti a fost ultimul mare
compozitor capabil să scrie mai mult de 3 opere pe an. În epoca la care ne referim, acest lucru nu
era cu nimic ieşit din comun, pentru că însăşi forma operei tradiţionale italiene o permitea:
compozitorii se „mişcau” în cadrul unor scheme bine definite, lăsând o libertate însemnată
interpreţilor. Atenţia spectatorilor se concentra asupra cântecului, iar noutatea şi originalitatea
muzicii nu erau considerate esenţiale; de aceea, anumite arii şi chiar scene întregi puteau fi
folosite în mai multe opere. Asemenea tuturor „colegilor” săi din acel timp, Donizetti îşi păstra
compoziţiile scrise, chiar şi pe cele neterminate sau abia schiţate, în ideea că îi vor fi de folos
într-o nouă operă. De altfel, muzicianul lombard a adoptat metoda pe care Rossini o stăpânea la
perfecţie: operele fără succes la public nu se mai puneau în scenă, ci se compuneau altele, pe baza
elementelor muzicale folosite anterior. Poate că aceasta este şi explicaţia pentru valoarea inegală
a creaţiilor lui Donizetti: alături de bucăţi considerate capodopere întâlnim adesea altele banale,
iar pe lângă cele foarte inspirate, altele compuse de dragul succesului facil. Dintre capodoperele
sale amintim opere ca „Lucia de Lammermoor”, „Elixirul dragostei”, „Don Pasquale”, „Fiica
regimentului”, chiar şi „Anna Bolena” sau „Linda di Chamounix”, celelalte „se trezesc la viaţă”
doar foarte rar, şi atunci graţie unor interpreţi de excepţie.
7
Nu putem trece cu vederea faptul că în cele mai bune creaţii predomină temele comice.
Lucia – o opera seria, tragedie sângeroasă, plină de conflicte şi tensiune dramatică – rămâne un
caz izolat. Trăsăturile distinctive ale acestor melodrame trebuie căutate în felul în care s-a
manifestat talentul lui Donizetti. În evoluţia genului liric, el se situează între Rossini şi Verdi,
îndepărtându-se încetul cu încetul de primul şi apropiindu-se de al doilea. Astfel, a renunţat
treptat la schematismul operei italiene tradiţionale în ceea ce priveşte construcţia actelor, a
scenelor de ansamblu şi a diferitelor tipuri de arii; a redus înfloriturile, mai ales în cazul vocilor
masculine, şi a colorat linia melodică prin intermediul recitativelor, desfiinţând graniţele dintre
„numerele” operei; a dat o mai mare importanţă rolului orchestrei, căreia i-a îmbogăţit timbrul.
Cu toate acestea, Donizetti se arată mereu dispus să adapteze câteva arii sau scene la necesităţile
fiecărei reprezentaţii, fără să ţină cont de eventualele consecinţe dramaturgice. Pentru el,
belcantoul a fost întotdeauna mai important decât veridicitatea dramatică ce deriva din text şi
situaţie (un bun exemplu în acest sens îl reprezintă scena nebuniei Luciei, precum şi ultima ei
arie). Donizetti şi-a scris operele mai mult pentru marii cântăreţi şi pentru publicul care-i adora.
După numai câţiva ani însă, Verdi avea să introducă dramele muzicale; epoca belcantoului se
sfârşise.
Donizetti este considerat reprezentantul cel mai de seamă al romantismului în muzica
italiană. Dar cât de diferit era acest romantism de cel care înfierbânta minţile la nord de Alpi!
„Ţara în care cresc lămâi” – aşa caracteriza Goethe peninsula italică în memoriile sale de
călătorie – nu era locul ideal pentru revolta romantică a omului împotriva lumii întregi, pentru
reflecţii byroniene, pentru „arta de dragul artei” sau pentru zbuciumul metafizic în căutarea
absolutului. Compozitorul nu dădea glas propriilor frământări sufleteşti prin intermediul muzicii;
din ea trebuia să se întreţină. În jurul anului 1820, editorul Antonio Pacini se plângea ca Rossini
domina în aşa o măsură opera italiană încât toţi compozitorii trebuiau, vrând-nevrând, să-l imite,
pentru că „altfel le era imposibil să-şi câştige existenţa”.
Muzica era un produs ca orice altul, iar publicul era clientul. Zicala „Clientul nostru,
stăpânul nostru”, apărută peste un secol, e aplica foarte bine şi atunci. Donizetti ne oferă
numeroase exemple în acest sens: e suficient să observăm cât de diferită este muzica pe care a
compus-o pentru operele din Paris şi Viena faţă de cea scrisă pentru cele din Napoli sau Milano.
„A jucat totuşi”, după cum afirma Piotr Kaminski, „un rol esenţial în dezvoltarea mijloacelor de
expresie artistică ale operei romantice italiene. I-a impus patosul, lirismul senin, un ton specific
8
de resemnare şi melancolie, dar şi profunzimea tragismului, pe care Verdi le va duce pe cele mai
înalte culmi”. În toate acestea era ceva din spiritul epocii. Nu întâmplător, muzica din „Lucia di
Lammermoor” rezonează cu proza lui Turgheniev, Tolstoi, Flaubert şi Dostoevski.
Cultura de masă din zilele noastră i-a adus un omagiu lui Donizetti într-o scenă din filmul
Al cincilea element de Luc Besson, a cărui acţiune se petrece în secolul al XXIII-lea, şi în care
diva operei Plavalaguna cântă o arie din Lucia, „Il dolce suono”. Soprana Inva Mula şi-a
împrumutat vocea personajului, în acest fragment, folosirea sintetizatorului a conferit vocii un
efect sonor deosebit.
3. Operele reprezentative
Cea mai cunoscută lucrare a compozitorului italian este Lucia di Lammermoor (1835),
respectiv cea mai uşor de recunoscut piesă muzicală a sa este aria muzicală, "Una furtiva
lagrima" din opera L'elisir d'amore (1832). Alături de Vincenzo Bellini şi Gioacchino Rossini,
Donizetti a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.
Elixirul dragostei
G.Donizetti, la vârsta fragedă de 34 de ani, a scris
renumita sa operă Elixirul dragostei, a 40 după număr. Pentru a
înţelege tempoul în care lucra compozitorul, vom da citire unor
rânduri dintr-o scrisoare adresată libretistului său, F. Romani, în
vederea scrierii operei Elixirul dragostei: „Eu trebuie să scriu o
operă în două săptămâni. Pentru lucrul dumneavoastră, eu vă ofer
o săptămână”... În aceste condiţii în care timpul presează, iar
munca se îmbină cu frumosul, apare una din cele mai renumite
opere a compozitorului italian G. Donizetti „Elixirul dragostei”.
9
Personajele principale
Adina soprano
Nemorino tenor
Belcore baritone
Dulcamara baritone
Gianetta soprano
Libretul operei
Actul I
Tabloul 1
Ţăranii se odihnesc în miezul zilei, câteva clipe. Adina le citeşte dintr-o carte povestea lui
Tristan, care a făcut pe Isolda să-l iubească, dându-i să bea din elixirul iubirii. Nemorino ar fi
dorit să fie şi el iubit de Adina, dar nu ştie cum să procedeze, pentru că ea se poartă indiferent cu
el. Dar indiferenţa Adinei e prefăcută. Ea nu doreşte altceva decât să înfrângă timiditatea lui
Nemorino. Şi iată că se iveşte un prilej: în sat soseşte o mică unitate militară, în frunte cu
sergentul Belcore, venit să facă recrutări. Adina se bucură de atenţiile curtenitoare ale ţanţoşului
sergent, pentru a provoca declaraţia lui Nemorino. Dar acesta parcurge drumul numai până la
jumătate, fiindu-i teamă că va fi luat în râs.
Tabloul 2
În piaţa satului vine doctorul Dulcamara, care oferă tuturor leacuri pentru orice boală.
Nemorino îi cere elixirul dragostei pe care Dulcamara i-l oferă cu uşurinţă, sub forma unei sticle
cu vin. Încălzit de vinul băut, Nemorino prinde curaj, refuzând să mai privească pe Adina până a
doua zi, când "elixirul" trebuie să-şi facă efectul. Adina e intrigată de purtarea lui şi, pentru a-l
forţa să ia o hotărâre, primeşte cererea în căsătorie a lui Belcore, anunţând nunta chiar pentru
acea seară. Sergentul - care trebuie să plece a doua zi, invită fetele şi băieţii la petrecere.
10
Actul II
Tabloul 3
Invitaţii petrec, beau şi se veselesc. Dulcamara, invitat şi el, se dovedeşte a fi un plăcut
nuntaş care nu s-ar da în lături de la o aventură chiar cu mireasa. Dar iată că Nemorino îi cere
disperat un sfat pentru a amâna nunta Adinei până când îşi face efectul elixirul. Dulcamara îl
convinge că o nouă doză ar putea să grăbească efectul. Dar Nemorino nu mai are bani. Belcore
apare ca un salvator: el va da bani tânărului ţăran în schimbul înrolării în trupele sale. Pentru a
obţine suma necesară, Nemorino primeşte, şi astfel obţine şi doza promisă de Dulcamara, încă o
sticlă de vin.
Tabloul 4
După ce bea vinul, Nemorino se pomeneşte asaltat de fetele din sat care au aflat că acesta
moşteneşte pe un unchi al său. El e convins că toate acestea se datorează efectului băuturii. Până
şi Adina, geloasă pe comportarea fetelor, pare că şi-a schimbat atitudinea. Nunta cu Belcore nu
mai are loc. Acesta părăseşte satul, dar fără noul recrut, căci Adina a restituit banii primiţi în
schimbul contractului. Această dovadă de dragoste a Adinei, provoacă şi hotărârea lui Nemorino.
Ei se vor căsători după plecarea lui Dulcamara, cel care le-a dăruit tuturor adevăratul "Elixir al
dragostei".
Anna Bolena
Anna Bolena este o tragedie lirică, în două acte. Felice
Romani a scris libretul în limba italiană după piesele „Enrico VIII
adică Anna Bolena” de Ippolito Pindemonte şi „Anna Bolena” de
Alessandro Pepoli, ambele povestind viaţa Annei Boleyn. Opera a
avut premiera pe 26 decembrie 1830, la Teatrul Carcano din
Milan.
Duetul "Sul suo capo aggravi un Dio" dintre Anna
(soprană) şi Jane Seymour (mezzo soprană) este considerat unul
dintre cele mai frumoase din întreg repertoriul de operă.
11
Aceasta este una dintr-o serie de opere ale lui Donizetti, în care se ocupă de perioada
tudoriană din istoria engleză, incluzând aici „Roberto Devereux” (presupus iubit al Reginei
Elisabeta I a Angliei), „Maria Stuarda” (Maria, Regina de Scoţiei) şi „Il Castello di Kenilworth”.
Personajele principale feminine din operele „Anna Bolena”, „Maria Stuarda” şi „Roberto
Devereux” sunt adesea numite "Cele trei regine Donizettiene".
După performanţele obţinute la prima interpretare din Italia în 1830, Anna Bolena a fost
pusă în scenă pentru prima dată în Londra, la Teatrul Regal pe 8 iulie 1831 în timp ce prima sa
apariţie americană a fost în New Orleans, la Théâtre d'Orléans, pe 12 noiembrie 1839. Opera a
fost interpretată rar în a doua jumătate a secolului 19 şi începutul secolului 20, dar a fost relansat
cu o frecvenţă mai mult în anii de după război. Opera din Santa Fe susţine că a fost prima care a
pus-o în scană ca o producţie completă, în SUA la 26 iunie 1959. La 30 decembrie 1947, opera a
fost interpretată la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, sărbătorind centenarul acestui teatru,
fiind chiar deschiderea ceremoniilor.
Personajele principale
Anna Bolena (Anne Boleyn) soprano
Enrico (Henry VIII) bass
Giovanna Seymour (Jane Seymour), servitoarea Annei mezzo-soprano
Lord Rochefort (George Boleyn), fratele Annei bass
Lord Percy tenor
Smeton (Mark Smeaton), muzician contralto
Hervey, oficial regal tenor
Curteni, soldaţi, vânători
Libretul operei
Actul I
Scena 1: Noapte. Castelul Windsor, apartamentele reginei
Curteni comentează despre starea reginei, deoarece regele iubeşte pe altcineva.
Jane Seymour intră fiind chemat de către regina, Anna intră şi constată că oamenii par
trişti. Regina i se confesează că este tulburată. La cererea Reginei, o Smeaton – pajul curţii cântă
acompaniat de harpă pentru a ridica moralul celor prezenţi. Regina îi cere să se oprească.
Neauzită de nimeni, ea se compătimeşte singură. Toţi pleacă, cu excepţia lui Jane.
12
Henry VIII intră şi îi spune lui Jane că în curând ea va avea nici o altă rivală, că altarul a
fost pregătit pentru ea, că va avea soţ, sceptrul şi tronul. Fiecare ies pe uşi separate.
Scena II: Ziua. În jurul Castelului Windsor
Domnul Rochefort, fratele lui Anna, este surprins de întâlnirea cu Lordul Richard Percy,
care a fost rechemat în Anglia din exil de către Henry VIII. Percy îl întreabă dacă este adevărat că
regina este nefericită şi că regele s-a schimbat. Rochefort îi răspunde că în dragostea nu eşti
mulţumit niciodată.
Intra vânătorii. Percy este agitat la perspectiva de a o vedea, eventual, pe Anna, care a fost
prima lui dragoste. Henry şi Anna intră şi îşi exprimă surprinderea de al vedea pe Percy. Henry
nu îi permite lui Percy să-i sărute mâna, deşi Anna i-a dat asigurări ca este nevinovat, însă se
teme că ea mai are sentimente pentru Percy. Henry VIII îi spune lui Hervey, un ofiţer al regelui,
să spioneze orice mişcare şi orice vorbă a lui ana şi a lui Percy.
Scena a III- a : Castelul Windsor, aproape de apartamentele reginei
Smeaton ia un medalion de la piept care conţine portretul Annei. El le-a furat şi s-a întors
să îl returneze. Aude un sunet şi se ascunde în spatele unui paravan. Anna şi Rochefort intră.
Rochefort o roagă pe Anna să îl asculte pe Percy. Apoi pleacă. Smeaton trage cu ochiul din
spatele paravanului, dar nu pot scăpa. Percy intră. Percy îi spune Annei că o vede că este
nefericită. Ea îi confirmă spunându-i că regele acum o urăşte. Percy recunoaşte că încă o iubeşte.
Anna nu doreşte să vorbească despre iubirea lui. Înainte de a pleca, Percy o întreabă dacă o mai
poate vedea. Ea spune nu. El trage sabia şi se înjunghie, iar Anna ţipă. Crezând că Percy vrea să o
atace pe Anna, Smeaton năvăleşte din spatele paravanului. Smeaton şi Percy sunt pe cale să se
lupte. Anna, leşină şi Rochefort intră grăbit. Tocmai atunci, Henry VIII intră şi la vederea săbiilor
cheamă însoţitori, spunând că şi-au trădat regele. Smeaton neagă şi cu lacrimi în ochi îşi deschide
tunica oferindu-i regelui pieptul pentru a fi ucis în cazul în care minte. Medalion cu portretul
Annaei cade la picioarele regelui. Regele îl ridică. Dă ordin ca infractorii să fie întemniţaţi. Acum
Anna crede că soarta ei este pecetluită.
13
Actul II
Scena I: Londra. Anticamera apartamentului reginei
Gardienii observă că, până şi Jane Seymour a stat departe de Anna. Anna intră cu o suită
de doamne, care o sfătuiesc să aibă încredere în Cel de sus. Hervey intră şi spune că Consiliul le-
a convocat pe doamne. Doamnele pleca cu Hervey. Jane intră şi-i spune Annei se poate evita
execuţia recunoscându-şi vinovăţiei. Anna spune că ea nu-şi va cumpăra niciodată viaţa prin
infamie. Ea îşi exprimă speranţa că succesoarea ei va purta o coroană de spini. Jane îî
mărturiseşte că ea urmează să fie succesoarea. Anna îi spune să plece, dar spune că Henric al
VIII-lea este singurul vinovat. Jane pleacă, profund supărată.
Scena II: Anticamera care duce în sala în care Consiliul se întâlneşte
Hervey spune curtenilor ca Anna este pierdută, deoarece Smeaton a vorbit şi a recunoscut
planul crimei. Henry VIII intră. Hervey îi spune că Smeaton a căzut în capcană. Henry VIII îi
spune lui Hervey să continue să-l facă să creadă pe Smeaton că i-a salvat viaţa Annei. Anna şi
Percy sunt aduşi, separat. Henry VIII spune că Anna a făcut dragoste cu Smeaton – pajul, şi că
există martori. El spune că atât Anna şi Percy trebuie să moară. Percy spune că este scris în ceruri
ca el şi Anna să se căsătorească. Sunt scoşi afară de gardieni.
Jane intră. Ea spune că nu vrea să fie cauza a morţii Annei. Henry VIII spune că nu o va
salva pe Anna dacă pleacă. Hervey intră şi anunţă că Consiliul a dizolvat căsătoria regală şi a
condamnat pe Anna şi pe complicii ei la moarte. Curteni şi Jane îi cer regelui să fie milostiv. El îi
goneşte.
Scena III: Turnul Londrei
Percy şi Rochefort sunt împreună în celula lor. Hervey intră şi le spune că regele i-a iertat.
Ei îl întreabă de Anna. Auzind că ea trebuie să fie executat, ei aleg, de asemenea, să fie executaţi.
Pleacă, înconjuraţi de gardieni.
În celula Annaei, o suită de femei comentează cu privire la nebunia şi la durerea ei.
Anna intră şi îşi imaginează că este ziua nunţii ei cu regele. Apoi, îşi imaginează că îl vede
pe Percy, şi îi cere să o ducă înapoi în casa copilăriei ei (Donizetti a utilizat aici tema din
melodia americană „Home, sweet home” ca parte a scenei nebuniei Annei pentru a-i sublinia
dorinţa). Percy, Rochefort şi Smeaton sunt aduşi. Smeaton se aruncă la picioarele Annei şi
14
îi spune că s-a autodenunţat crezând că astfel îi va salva viaţa. În delirul ei, Anna îl întreabă
de ce nu cântă din instrumentul său. Se aude sunet de tun. Anna îşi revine în simţiri. I se spune
că Jane şi Henry VIII sunt aclamaţi de popor cu ocazia nunţii lor. Anna recunoaşte că nu
doreşte să se răzbune pe ei. Leşină. Gărzile îi conduc pe deţinuţi la locul execuţiei. Smeaton,
Percy şi Rochefort spun că o victimă a fost deja sacrificată.
Rita
„Rita”, sau „Soţul bătut” este o operă comică într-un
act, după un libret al francezului Gustave Vaëz. Opera, o
comedie casnică constând din opt secvenţe muzicale legate
între ele prin dialoguri vorbite, a fost finalizată în 1841 sub
titlul său original „Doi bărbaţi şi o femeie”. Nu a fost pusă
în scenă în timpul vieţii lui Donizetti, Rita având premiera
post-mortem la Opera Comique din Paris, în 7 mai 1860.
În 1841, în timp ce Donizetti era la Paris aşteptând
să fie finalizat libretul pentru lucrare comandată de opera
La Scala, a avut ocazia să se întâlnească cu Gustave Vaëz, care scrisese anterior libretele a două
dintre operele sale anterioare: „Lucie de Lammermoor” (versiunea în limba franceză) şi „La
favorite”. El l-a rugat pe Vaëz să-i scrie un libret pentru o operă de scurtă care să-l ţină ocupat în
timp ce aşteaptă terminarea proiectului pentru La Scala. Astfel, Vaëz a creat rapid „Deux
hommes et une femme” („Doi bărbaţi şi o femeie”). Potrivit lui Vaëz, Donizetti compus partitura
în opt zile. Însă, Opera Comique a respins creaţia, iar Donizetti a tradus libretul în limba italiană
pentru o interpretare independentă la Teatro del Fondo din Neapole. Datorită morţii impresarului
Teatrului del Fondo, Domenico Barbaja, interpretarea nu a mai avut loc la Napoli. Partitura perei,
încă neinterpretată pe scenă, a fost găsită în lucrurile lui Donizetti dup moartea acestauia în 1848.
Pe 7 mai 1860, doisprezece ani de la moartea compozitorului, a avut premiera la Opera Comique,
cu titlu „Rita”, sau „Soţul bătut”.
15
Personajele principale
o Rita, proprietăreasa de local (soprano)
o Constance-Caroline Faure-Lefèbvre Peppe, soţul ei (tenor)
o Victor Warot Gaspar, fostul ei soţ (baritone)
o Barielle Bortolo, un servitor (povestitor)
Libretul operei
Acţiunea are loc în secolul XVIII la un han la drumul de la Genova la Torino.
La un han aparţinând Ritei, soţia tiranică şi abuzivă a timidului Peppe, cuplul constată că
vieţile lor sunt date peste cap, odată cu sosirea neaşteptată a Gaspar, primul soţ al Ritei, despre
care se credea că s-a înecat. În realitate, Gaspar a fugit in Canada. Crezând că Rita a murit într-un
incendiu, Gaspar a revenit pentru a obţine certificatul de deces, astfel încât să se poată recăsători.
Când cei doi se întâlnesc, Gaspar încearcă să fugă. Peppe, însă, vede această întâlnire ca pe o
oportunitate de a se elibera de Rita, deoarece Gaspar este soţul ei legitim. Cei doi bărbaţi se pun
de acord ca printr-un joc, să determine cine va rămâne cu Rita. Astfel cel care va câştiga va
rămâne soţul ei. Însă, ambii încearcă să piardă, dar în cele din urmă câştigătorul este Gaspar. Cu
toate acestea, Rita, care a suferit frecvent de pe urma lui Gaspar, refuză să se întoarcă la el.
Gaspar, pretinzând că a pierdut jocul, în păcăleşte pe Peppe să-şi declare dragostea pentru Rita şi
intenţia sa fermă de a rămâne ca soţ al ei. Astfel, şiretul Gaspar, atingându-şi scopul, pleacă,
lăsându-i pe cei doi soţi împăcaţi.
16
Lucia di Lammermoor
Este o operă în 3 acte, după un libret de Salvatore
Cammarano, bazat pe romanul lui Walter Scott "The Bride
of Lammermoor" (Mireasa din Lammermoor).
Capodoperă a romantismului italian, una dintre ultimele
mari creaţii preverdiene, în care belcanto-ul este investit cu
valenţe expresiv - dramatice. Este cea mai celebră tragedie
donizettiană.
Ca şi în cazul multor alte opere ale lui Gaetano Donizetti, şi
succesul "Luciei di Lammermoor" depinde de o distribuţie
de primă mână. În timp ce partitura lui Edgardo trebuie
interpretată de un tenor ce depăşeşte graniţele belcanto-ului,
îndreptându-se către Giuseppe Verdi, Lucia şi Enrico sunt reprezentanţi tipici ai acestui stil.
Premiera operei a avut loc la 26 septembrie 1835 la Napoli, Teatro San Carlo. Ea s-a
soldat cu un succes imens şi datorită cântăreţilor Fanny Tacchinadri-Persiani (Lucia) şi Gilbert
Duprez (Edgardo). Triumful s-a repetat la Viena (1837), Paris (1837), Londra (1838), Amsterdam
(1839), New Orleans (1841), New York (1843).
Personajele principale
Lordul Enrico Ashton (bariton)
Lucia, sora sa (soprană)
Sir Edgardo di Ravenswood, iubitul Luciei (tenor)
Lordul Arturo Bucklaw (tenor)
Raimondo Bidebent, îndrumătorul şi confidentul Luciei (bas)
Alisa, confidenta Luciei (mezzosoprană)
Normanno, căpitanul trupelor din Ravenswood (tenor)
17
Libretul operei
Actul I
Lordul Enrico Ashton, duşman de moarte al familiei Ravenswood, reuşise, printr-o serie
de fărădelegi, să distrugă aproape toată această familie şi să-i acapareze averea. Situaţia lui era
însă critică, deoarece căzuse în dizgraţia reginei. Ca ultimă soluţie, întrevedea căsătoria surorii
sale, Lucia, cu lordul Arturo - favorit al curţii, căsătorie pe care o dorea cât mai grabnică. În timp
ce mărturisea aceste gânduri slujitorului său, Enrico este anunţat că în preajma castelului se află
ascuns Edgardo di Ravenswood, singurul moştenitor al familiei duşmane rămas în viaţă. Furia şi
ura lui răbufnesc şi mai puternic, aflând că Lucia este îndrăgostită în taină de acest tânăr. În
gradina castelului, Lucia povesteşte credincioasei sale confidente, Alisa, cum în plimbările-i
singuratice, a avut impresia că zăreşte în oglinda vechii fântâni chipul trist şi însângerat al soţiei
unuia dintre membrii familiei Ravenswood, ucisă cândva de acesta, din gelozie. Imaginea aceea
înfricoşătoare reuşeşte să o alunge din minte doar datorită clipelor de fericire trăite alături de
iubitul ei. Soseşte Edgardo, care o anunţă că va pleca într-o misiune de încredere, ceea ce îl
obligă sa amâne căsătoria, păstrând în taină logodna lor. Înainte de a se despărţi, el îi dăruieşte
inelul său, simbol al legământului şi credinţei jurate.
Actul II
După plecarea lui Edgardo, Lucia trăieşte într-o puternică tensiune provocată de grija
pentru iubitul de la care nu primeşte nici o veste şi de teama că fratele ei intenţionează să o mărite
cu un lord aflat în graţiile reginei. Într-adevăr, Enrico o cheamă şi-i prezintă această căsătorie ca
pe o datorie faţă de onoarea familiei pe care doar ea ar mai putea-o salva. Lucia respinge orice
încercare de convingere; ea a jurat credinţă unui om şi o va păstra. Viclean şi pregătit pentru acest
refuz, Enrico, care avusese grijă să distrugă toate scrisorile trimise de Edgardo, îi arată surorii
sale o scrisoare falsă, anume ticluită, ca din partea logodnicului ei, prin care acesta o dezleagă de
jurământul dat, fiindcă el "iubeşte o altă femeie". Lovitura, pe cât de neaşteptată, pe atât de grea,
răneşte adânc sufletul curat al Luciei. Totuşi, ea refuză şi acum să-şi calce jurământul. Într-o
ultimă încercare, Enrico îi spune că respingerea acestei căsătorii va duce la condamnarea lui la
moarte. Intervine însă Raimondo, care îi cere să-şi îndeplinească datoria faţă de familie, şi Lucia
cedează. Ea este pusă să-i semneze contractul de căsătorie în mijlocul oaspeţilor. Edgardo, venit
pe neaşteptate, o acuză de trădare pe logodnica necredincioasă, în timp ce Enrico vrea să-l dea
18
afară din castel. Înainte de a ieşi, Edgardo aruncă inelul de logodnă în faţa Luciei şi o blestemă.
În atmosfera de veselie care domneşte printre oaspeţii invitaţi la această căsătorie, este adusă o
veste cumplită: Lucia a înnebunit şi şi-a ucis soţul. Pradă halucinaţiilor, cu ochii rătăciţi, aceasta
apare ţinând în mână un pumnal pătat de sânge. Ea retrăieşte cu închipuirea clipele fericite alături
de Edgardo, apoi mintea i se tulbură de năluciri ameninţătoare.
Actul III
În cimitirul unde erau înmormântaţi strămoşii săi, Edgardo a venit să-si ia adio de la tot
ce-l mai lega de viaţă, care nu mai avea sens fără dragostea Luciei. Se aud paşi în întuneric; este
adusă vestea nebuniei Luciei. Edgardo vrea să alerge să o vadă, dar este prea târziu: clopotul
castelului anunţă moartea nefericitei. Convins acum de credinţa şi dragostea ei, Edgardo
adresează o ultimă chemare sufletului nepătat şi, cu o lovitură de pumnal, îşi curmă viaţa.
Fiica regimentului
Este o operă comică în 3 acte. Opera (în limba franceză -
“La Fille du Régiment”) a fost compusă în timpul șederii
compozitorului în Paris (1838-1843).
Premiera operei a avut loc la Opéra-Comique din Paris în
ziua de 11 februarie 1840 și s-a bucurat de un succes ulterior de
durată, figurând în repertoriul constant al multor case de operă.
Libretul operei aparține lui Jean-François Bayard și Jules-
Henri Vernoy de Saint-Georges. Având ca loc de desfășurare a acțiunii în oraşul Tirol.
Personajele principale
Marchiza de Berkenfield (mezzo-soprană)
Marie, o vivandieră (soprană)
Ducesa de Krackenthorp (rol vorbit)
Sulpice, un căpitan (tenor)
19
Tonio, un țăran tânăr (tenor)
Hortensius, administratorul posesiunilor marchizei (bariton)
Favorita
Favorita (în franceză La favorite) este o operă în 4 acte după un libret de Alfonse Royer,
Eugene Scribe und Gustave Vaëz (pe baza narațiunii „Les amants malheureux ou le comte de
Comminges“ de François-Thomas-Marie de Baculard d'Arnaud).
Opera a fost inițial proiectată în 3 acte sub titlul „L'ange de Nisida“
în toamna anului 1839 pentru Theater de la Renaissance din Paris.
Proiectul a fost însă abandonat de compozitor, cea mai mare parte
a compoziției fiind integrată în următoarea operă “Favorita”.
Premiera operei a avut loc la Opera National de Paris în
ziua de 2 decembrie 1840, bucurându-se de un mare succes. Până
în anul 1904 a fost reprezentată de cca 650 ori pe scena acestei
opere.
Locul și anul de desfășurare a acțiunii: Castilia, în jurul
anului 1340.
Personajele principale
Alfons al XI-lea, regele Castiliei, personaj istoric real (bariton)
Leonor de Guzman, favorita regelui Alfons al XI-lea (mezzosoprană)
Ines, confidenta Leonorei de Guzman (soprană)
Fernando, nobil, amantul Leonorei de Guzman (tenor)
Balthasar, superiorul mănăstirii San Giacomo (bas)
Don Gasparo, ofițer al regelui Alfons al XI-lea (tenor)
20
Don Pasquale
Este o operă bufă în 3 acte, după un libret de Michele
Accursi şi Giacomo Ruffini.
Premiera operei a avut loc în 3 ianuarie 1843, la "Teatrul
Italian" din Paris.
Personajele principale
Don Pasquale, un bătrân burlac (bas)
Dr. Malatesta, un medic, prietenul lui Don Pasquale
(bariton)
Ernesto, nepotul lui Don Pasquale (tenor)
Norina, o tânără văduvă (soprană de coloratură)
Un notar (bas)
Libretul operei
Actul I
Bătrân, bogat, dar singur, Don Pasquale este hotărât să se însoare, dorindu-şi soţie tânără şi
frumoasă. Doctorul Malatesta, prieten al casei, îi vorbeşte despre sora lui, Sofronia, abia ieşită de
la mănăstire. Don Pasquale pare încântat. Cu ocazia acestei căsătorii el este hotărât să-l alunge
din casa pe Ernesto, nepotul său, pe care îl dezmoşteneşte din cauza dragostei acestuia pentru o
frumoasă actriţă, pe nume Norina. Amuzat şi neîncrezător, la început, Ernesto îşi va da seama că
toate visele sale de fericire vor fi nemilos spulberate. În acest timp, frumoasa Norina nici nu
bănuieşte gravele evenimente ce se petrec. Scrisoarea "de adio" pe care o primeşte de la Ernesto o
nedumereşte, dar sosirea doctorului Malatesta o va lămuri şi linişti. Pentru a-şi ajuta prietenii, pe
Ernesto şi pe Norina, şiretul doctor a pus la cale un plan dibaci: o va prezenta pe Norina lui Don
Pasquale drept sora sa, va înscena o căsătorie, după care tinerei fete îi va reveni sarcina de a-l
exaspera pe bătrânul nesăbuit care, în final, va fi fericit să afle adevărul şi, mai ales, va trebui sa
încuviinţeze căsătoria "soţiei" sale cu nepotul său, Ernesto. Norina este încântată de acest plan şi
împreună cu prietenii săi actori, travestiţi în servitori, pornesc la "atac".
21
Luigi Lablache în rolul Don Pasquale
Actul II
Disperat de ameninţarea unui destin necruţător, Ernesto îşi crede dragostea pierdută. Don
Pasquale se lasă uşor cucerit de purtarea sfioasă şi frumuseţea ale tinerei "Sofronia", în realitate
frumoasa Norina. În contractul de căsătorie ce se încheie pe loc, bătrânul trece jumătate din
averea lui pe numele soţiei sale. Lămurit de Malatesta despre farsa ce se pune la cale, Ernesto
acceptă să fie martor al falsei căsătorii. El se va bucura de o atenţie deosebită din partea "mătuşii"
sale care, spre stupefacţia lui Don Pasquale, îl alege drept însoţitor pentru plimbări.
Actul III
Disperat şi neputincios, Don Pasquale încearcă în zadar să-şi potolească soţia, care îi
risipeşte banii pe toalete luxoase, refuzând să i se supună, aşa cum s-ar cuveni. Încercând să o
împiedice pe Norina să plece la teatru, Don Pasquale se alege chiar cu o ...palmă. Iată, însă, că
din conţinutul unui bilet, pe care soţia sa l-a pierdut, Don Pasquale află că aceasta urmează să se
întâlnească noaptea, în grădină, cu iubitul ei. Împreună cu Malatesta, Don Pasquale hotărăşte să-
şi surprindă soţia într-o situaţie fără echivoc şi astfel să obţină divorţul. Ernesto cântă o serenadă
apoi, în liniştea nopţii, cei doi îndrăgostiţi se întâlnesc şi îşi fac jurămintele de credinţă. Don
Pasquale iese din ascunzătoare. Norina însă este singură. "Întâmplător", Ernesto se află prin
apropiere. Exasperat, Don Pasquale acceptă căsătoria nepotului său cu frumoasa Norina, în
schimbul despărţirii de îngrozitoarea lui soţie. Este momentul ca farsa să ia sfârşit. Norina îşi
dezvăluie adevărata identitate. Don Pasquale află cu satisfacţie că, de fapt, căsătoria lui nu este
valabilă. Şi mulţumit, Malatesta ia parte la bucuria tinerilor.
22
BIBLIOGRAFIE
Stoianov C., Marinescu M. – „Istoria muzicii universale”, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007;
„Mari spectacole de operă” - Adevărul holding, Bucureşti, 2010;
Grigore Constantinescu si Daniela Caraman-Fotea – „Ghid de operă”, Bucure sti,
1971;
Florescu Arta – „Cântul - ştiinţă şi artă”, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1984;
Ştefănescu I. – „Istoria muzicii universale vol. I-IV”, Ed. Fundaţia Culturală Română,
Bucureşti, 2002.
Ana Buga si Cristina Maria Sârbu – „Patru secole de teatru muzical”, Bucuresti, 1999;
Gombrich E.H. – „Istoria artei”, Ed. Proeditura, Bucureşti, 2008;
23
Recommended
