Organele genitale ale femeii se împart, topografic, în organe genitale externe și organe genitale
interne.
Organele genitale externe compun valva și sunt reprezentate prin :
Muntele Venus (mons veneris) ;
Labiile mari;
Labiile mici;
Clitorisul;
Vestibulu
Glandele vestibulare majore Bartholi;
Glandele vestibulare minore Skene;
Bulbii vestibulari;
Orificiul extern al uretrei, orificiul ( introitul ) vaginal;
Himenul ( la virgine ).
Organele genitale interne sunt reprezentate prin :
Vagin;
Uter;
Trompe;
Ovare.
1.1.1. Anatomia uterului
Uterul are, aproximativ, formă de pară, cu extremitatea superioară mai mare și cu cea
inferioară mai mică. Extremitatea mai lată superioară, din care pleacă trompele uterine, se numește
corpul uterin, iat cealaltă mai strâmtă, inferioară, se numește colul uterin ( cervix ). Între corp și col
se găsește o porțiune numită istm. Uterul este turtit dinainte îndărăt și prezintă, prin urmare, două
fețe : una anterioară, numită vezicală, fiindcă este în raport cu vezica urinară și separată de aceasta
1
prin fundul de sac vezico-uterin și una posterioară în raport cu rectul de care o separă fundul de sac
recto-uterin.
Are de asemenea două margini laterale, una dreaptă, alta stângă, la nivelul cărora circulă
arterele uterine.
Uterul este un organ mobil, direcția sa variază în raport cu pozișia femeii și starea de
plentitudine a organelor din jur, de aceea se indică bolnavei, când vine la examenul genital, să fie cu
vezica și rectul golite.
În mod normal, uterul se află într-o poziție de anteflexie, iar în condiții patologice, uterul se
poate deplasa înapoi : retroflexie, retroversie sau lateral : lateroflexie, lateroversie.
Corpul este partea cea mai mare, mai moale și mai musculoasă. Forma lui este de trunchi de
con cu baza în sus ( fundul uterului ). Volumul lui diferă în raport cu : vârsta, sarcina, funcția
endocrină, inflamații, tumori, etc.
Colul uterin este de formă conică. Pe el se înserează vaginul, care-l împarte într-o porțiune
supravaginal și una vaginală. În centrul porțiunii vaginale se deschide canalul cervical prin
intermediul orificiului extern al colului. Acest orificiu este punctiform la femeile care nu au născut (
nulipare ) și transversal la femeile care au născut ( multipare ).
Situat astfel, orificiul împarte suprafața colului într-o bază anterioară și alta posterioară.
Cavitatea uterină se continuă cu cavitatea colului uterin ( canalul cervical ) și limita dintre
ele se numește orificiul intern al canalului cervical.
Istmul este porțiunea ce separă corpul de col. Dimensiunile lui sunt de 1 – 2 cm în afara
sarcinii și de 7 – 8 cm în sarcină când în preajma nașterii se transformă în segment inferior.
Peretele corpului uterin structural se compune din trei straturi :
Extern ( seroasă – perimetru );
Mijlociu ( muscular – miometru ) și
Intern ( mucos – endometru ).
1. Seroasă este reprezentată de peritoneul care acopeeră uterul în întregime, afară de laturile
care sunt cuprinse între faldurile ligamentelor largi. Peritoneul , trecând de pe fața posterioară a
vezicii urinare pe fața anterioară a uterului, formează vezico – utenă. În partea cea mai inferioară a
feței anterioare uterului, pe o porțiune de 2 – 3 cm, peritoneul nu este aderent, strâns lipit de uter,
putând fi decolabil ( fapt important în intervențiile pe uter ).
2
În restul corpului uterin, peritoneul aderă intim, iar pe fața posterioară coboară mai jos decât
fața anteriaoră, formând în reflecatarea lui pe fața anterioară a rectului „fundul de sac peritoneal
Douglas”.
Acesta are o deosebită importanţă practică pentru colecţiile intraperitoneale adunate aici, el
fiind punctul cel mai decliv al cavităţii peritoneale , accesibil prin fundul de sac posterior al
vaginului.
2. Miometrul schematic este alcătuit din trei palnuri de fibre musculare :
- Extern ( perimiometru ), în care fibrele musculare sunt dispuse longitudinal şi se continuă de-a
lungul trompelor;
- Mijlociu ( neomiometru ), care prezintă fibre musculare spiralate, de formă diferită şi lungime
de 40 - 60µ ce se hipertrofiază în sarcină ajungând la 300 - 600µ;
- Intern ( arhimiometru ), alcătuit din fibre musculare circulare inelare, îndeosebi la nivelul
orificiilor interne, unde realizează adevărate sfinctere.
Spre deosebire de musculatura altor organe, în special de aceea a scheletului, mimetrul cuprinde şi
o foarte mare cantitate de ţesut conjunctiv interpus.
1.2.Statica și mijloacele de fixare ale uterului
Uterul are o mobilitate de mare, cu toate acestea, el revine la poziția inițială îndată ce factorii
care i-au determinat depalsarea încetează.
Acest echilibru dinamic este asigurat de mijloacele de suspensie care îl Ancorează pe pereții
excavației pelvine și de mijloacele de susținere care-l sprijină de jos în sus.
Mijloacele de suspensie sunt: peritoneul, ligamentele largi și ligamentele rotunde.
Peritoneul acoperă cea mai mare parte a uterului. El pleacă de pe fața posterioară a
vezicii urinare, se reflectă la nivelul istmului pe fața anterioară a corpului formând
excavația vezico-uterină. Peritoneul are un rol redus în fixarea uterului.
Ligamentele largi sunt două cute peritoneale de formă patrulateră întinse între marginea
uterului și pereții laterali ai excavației pelviene. Direcția ligamentelor largi urmează
direcția uterului.
Ligamentul rotund este un cordon conjuctivo-muscular pereche care pleacă de la unghiul
tubular al uterului.
Mijloacel de susținere sunt: aderențele la organele învecinate, lamele sacrorectogenitopubiene
și conexiunile cu perineul.
3
Aderențele la vezică și rect sunt reprezentate de o pătură de țesut conjuctiv
pelvisubperitoneal situat în fundul de sac vezico-uterin.
Lamele sacrorectogenitopubiene sunt condensări de țesut conjunctiv pelvisubperitoneal
organizate pe traiectul vaselor hipogastrice.
Perineul constituie cel mai important mijloc de susținere al uterului, cu toate că nici
mușchii, nici fasciile nu vin în contact direct cu el.
Transmiterea forțelor de presiune de la uter asupra perineului se face prin intermediul
vaginului. În mod normal uterul se gasește în anteversoflexie.
Planșeul pelviperitoneal se opune mișcărilor diafragmei abdominale, tensiunii conținutului
intestinal, tonusului și contacțiilor mușchilor peretului abdominal.
Atât timp cât integritatea acestuia este menținută, organele pelvine își păstrează situația lor
normală. Când ea este compromisă, se produce prolapsul genital.
1.3.Fiziologia uterului
Uterul participă alături de celelalte componente ale aparatului genital la realizarea celor trei
funcții ale acestuia: menstruală, sexuală și de reproduce.
În ceea ce privește funcția menstruală, aceasta este îndeplinită prin transformările ciclice pe
care le suferă endometrul sub influența hormonilor ovarieni.
Astfel, ciclul menstrual endometrial cuprinde :
Faza proliferativă, când endometrul este subțire, cu glande tubulare drepte și celule
stromale masate în partea profundă a endometrului;
Faza proliferativă, când endometrul se îngroașă, glandele devin tortuase și are loc o
hiperlazie stromală;
Faza secretorie tardivă, când endometrul este bogat vascularizat, bogat în glicogen,
ideal pentru implantarea, creșterea și dezvoltarea oului;
Faza secretorie precoce,cand endometrul apare structurat în trei zone: bazală,
compactă și spongioasă;
Faza premestruală, corespunde regresiei corpului galben, în caz că fecundația nu a
avut loc;
4
Faza de ischemie endometrială, caracterizată prin stază în circulația arterială a
endometrului, cu extrtavazarea sângelui urmată de vasoconstrucție, după care au loc
relaxarea arterială și hemorogia menstruală;
Faza menstruală, când endometrul se destramă în partea sa funcțională cu detașarea
unor lambouri de dimensiuni variabile.
Hemoragia se oprește când apare vasoconstricția, iar suprafața endometrului se reface prin
creșterea resturilor uterine din stratul bazal. De asemenea, uterul, prin structurile sale caracteristice
( endometrul și miometrul ), participă la funcția de reproducere.
Astfel, endometrul suferă transformări caracteristice de sarcină care-i permit grefarea,
dezvoltarea și evoluția intrauterină a produsului de concepție, iar miometrul suferă procesele de
hipetrofie și dilatașie descrise mai sus, care-i permit, pe de o parte, contenția oului pe tot parcursul
sarcinii, iar pe de altă parte, expulzia acestuia la sârșitul perioadei de gestație.
1.4. Vascularizația și intervația uterului
1.4.1. Arterele
Vascularizația uterului este dată de artera uterină și în mai mică măsură de artera ovariană.
Artera uterină, ramură a rterei hipogastrică, este în raport imediat cu uretrul chiar la originea
sa, raport pe car-l schimbă ulterior.
Ea dă umătoarele ramuri: artera cervico-vaginală, ramura ovariană care se anastomozează cu
artera ovariană și o ramură tubară.
Artera uterină prezintă o serie de bucle, ceea ce permite întinderea ei în timpul sarcinii.
Venele, în general, urmează traiectul arterelor.
Venele uterine ajung în vena hipogastrică; venele utero-ovariene ajung la dreapta în vena
cavă inferiaoră, la stânga în vena renală.
1.4.2. Limfaticele
Limfa care vine din organele genitale externe se îndreaptă spre ganglionii inghinali
superficiali și ganglionii hipogastrici. Limfaticele din treimea superioară și medie a vaginului merg
la ganglionii hipogastrici și iliaci externi, cele din treimea inferioară merg la ganglionii
promontoriului.
5
Circulația limfatică este importantă și trebuie cunoscută, deoarece o serie de afecțiuni
(inflamații, neoplasme) se propagă pe această cale.
1.4.3. Nervii
Intervenția uterului o dă în cea mai mare parte plexul pelvian. Mai participă la inervația
uterului abdomino-genital și filete din plexul ovarian. Plexul ovarian este format din ramuri care vin
din plexul lombo-aortic, ramuri care se împletesc de-a lungul arterei ovariene și formează plexul
respectiv. Plexul pelvian are forma unei lame late, situat pe laturile colului uterin.
Primește ramuri din plexul lomboaortic ( nervii hipogastrici), care la nivelul promontoriului
formează nervul presacrat, din plexul sacrat ( nervul erigens) și câteva filete nervoase din nervul
rușinos intern.
Plexul lombo-ovarian și plexul pelvian sunt formate din fibre vegetative ( simpatice și
parasimpatice).
Intervația senzitivă a corpului uterin ia un drum ascendent dublu pe nervul hipogastric și pe
lanțul simpatic paravertebral; inevașia senzitivă a colului este asigurată în special de nervul erigens.
NOȚIUNI DESPRE BOALĂ
FIBRONUL UTERIN
Prin tumori genitale se înțeleg o serie întreagă de formațiuni chistice sau solide, beningne
sau maligne, localizate la nivelul aparatului genital feminin.
Cauza lor este variabilă, cel mai adesea necunoscută; dezvoltarea lor se face lent, fiind la
început aproape totdeauna asimptomatice, semnele apărând pe măsura dezvoltării lor și rezumându-
se de fapt la triada simpomatică ginecologică: tulburări ale ciclului menstrual, leucoree, durere.
Tratamentul tumorilor genitale este în funcție de beningnitatea sau malignitatea lor, de sediul și
stadiul de dezvoltare, dar baza tratamentului este intervenția chirurgicală, care trebuie efectuată cât
mai precoce.
Localizarea acesor formațiuni tumorale poate interesa, fără excepție, oricare porțiuni ale
aparatului genital feminin: vulva, vaginul, uterul, trompele, ovarele.
6
FIBRONUL UTERIN
Sub această denumire, se înțelege o tumoare benigna, cu localizare în diferitele segmente ale uterului: corp, istm, col și la diferite niveluri în grosimea peretului uterin: subseros, intramural, submucos.
De fapt, termenul de fibron uterin nu este corect. Acesta tumoare este alcătută dintr-un țeesut
muscular asemănător țesutului uterin însuși. Termenul corect care se folosește în prezent este acela
de fibromiom uterin, deoarece recunoaște structura sa mixtă de țesut conjunctiv (fibrom). Țesutul
fibros nu se găsște însă într-o tumoare tânără decât ăntr-o mică proporție; el crește cantitativ, pe
măsură ce tumoarea îmbătrânește, existența unui fibrom adevarat ( alcătuit exclusiv din țesut fibros)
arătând mai degrabă o degenerescență a tumorii musculare și deci o încetare a evoluției ei.
Etio-patogenie. Frecvența fibromului uterin este foarte mare, fiind una dintre tumorile care
apar cel ami des. La femeile care au depășit 30 ani se ăntâlnește în proporție de 10 – 20%.
Cu toate acestea, cauza sa determină nu este cunoscută nici astăzi cu precizie. Se presupune
însă o serie de cauze favorizante, dintre care unele susținute cu tărie în trecut (ereditatea, inflamația,
diateza) nu mai găsesc astăzi prea mulți adepți. În schimb, se acordă de către cei mai mulți autori au
rol de primă importanță dezordinilor în secreția endocrină a ovarelor și anume hiperfoliculinei care
ar ănsoți foarte deseori fibromiomul uterin.
O dovadă în sprijinul acestei teorii este faptul că fibromiomul se dezvoltă de obicei între 30
și 50 de ani, fiind foarte rar înainte de 25 de ani. El nu apare niciodată înainte de puberatate sau
după menopauză, ba chiar fibromioamele constituite au tendință de atrofiere după menopauză
naturală sau artificială.
O altă cauză considerată drept favorizantă este sterilitatea și deși unii autori consideră
fibromiomul uterin se întâlnește mai des la nulipare decât la multipare și, în plus, nu sunt rare
cazurile în care tumoarea a dispărut complet după o gestație dusă la termen.
2.1.1 Descrierea macroscopică
Fibromiul este o formațiune mai mult sau mai puțin rotunjită, de consistență fermă, cu atât
mai dură cu cât mai dură cu cât conține mai mult țesut fibros.
Această tumoare este bine delimitată, separată de țesutul uterin printr-o capsulă, în grosimea
căreia se găsesc vasele sanguine care hrănesc tumoarea; vase cu un calibru redus.
7
Volumul fibromioamelor este foarte diferit, unele fiind așa de mici încât nu se pot vedea cu
ochii liberi, pe cât volumul altora poate atinge mărimea unei sarcini de 3-4 luni și chiar mai mare.
Uneori există 1-2 noduli fibromatoși, alteori numărul este foarte ridicat, ajungând până la
40-50.
Dezvoltarea acestora se poate face pe corpul, istmul sau colul uterin.
În raport cu peretele uterin, localizarea poate fi: interstițială sau intramurală, adică în
grosimea peretului uterin; submucos, cu evoluție către cavitatea uterină; subseros cu dezvoltare
către seroasa peritoneală.
Aceste localizări deosebite au importanța lor în ceea ce privește viitorul tumorii. Astfel,
fibromioamele subseroase pediculate se pot torsiona și necroza; cele submucoase sângerează cu
ușurință, iar dacă sunt pediculate pot ajunge prin canalul cervical până în vagin, se pot infecta și
gangrena.
Cele interstițiale, și în special cele ale istmului, au tendința de a comprima organele vecine,
vezica, rectul sau de a pătrunde în ligamentul larg corespunzător, comprimând vase și nervi.
2.1.2. Descrierea microscopica
Fibromioamele sunt constituite din fibre musculare netede și țesut conjuctiv. Fibrele
musculare sunt grupate în vârtejuri, iar țesutul conjuctiv se găsește în raport strâns cu cel muscular,
așa de strâns încât s-ar părea că rezultă chiar din transformarea lui.
Prezența tumorii determină însă modificări și în mometru, care se hipertrofiază pe toată
întinderea sau numai în vecinătatea tumorii, grosimea sa dublându-se.
Endometrul poate avea un aspect normal, poate fi atrofiat în special în dreptul tumorii sau
cum se întâmplă mai frecvent, el este hipertrofiat.
Ovarele reprezintă foarte des mici chisturi. Trompele prezintă deseori leziuni inflamatoare
( salpingite de diferite tipuri).
2.1.3. Simtome
Multă vreme fibromioamele sunt bine tolerate și nu produc nici o tulburare; deseori,
prezența lor nici nu este bântuită și sunt descoperite întâmplător, cu ocazia unui examen
ginecologic.
8
Searacteristic este sângerarea. Aceasta se produce la început sub formă de menoragie. La
care se adaugă adeseori o polimenoree. Important însă este faptul că la început sângerarea nu are loc
în perioada intermenstruală, care este respectată pentru ca, mai târziu sau în cazul formelor
submucoase, pierderea de sânge să se producă și între menstruașii (metroragii). Metroragiile
determină cu vremea apariția unei anemii secundare.
Explicația acestei sângerări este dată de vascularizația crescută a uterului. Mărirea cavității
uterine, o deficiență în contracția musculară pentru a asigura hemostaza și hiperfoliculinemia ce
însoțesc fibriomul uterin.
Un alt simtom mai rar și mai puțin caracteristic este hidratarea , care se poate confunda
uneori cu o emisie involuntară de urină.
Adeseori, prezența fibromiomului produce o jenă premestruală, ca o tensiune în partea
inferioară a abdomenului.
2.1.4. Semnele fizice
Mărirea de volum al abdomenului este în raport direct cu mărimea tumorii. Prin simpla
inspecție a abdomenului pot fi remarcate numai tumorile foarte mici. Dacă tumoarea depășește
stadiul pelvin, ea poate fi găsită prin palpare abdominală.
La tactul vaginal, combinat cu palparea abdominală, constatăm un uter uniform mărit de
volum sau neregulat prezentând unul sau mai mulți noduli fibromiomatoși. Consistența sa este dură
și numai ân cazuri de degenerescență edematoasă sau chistică aceasta poate deveni elastică sau mai
moale; tumorile fac totdeauna corp cu uterul, putând fi mobilizate odată cu el; acestea sunt de obicei
nedureroase, apariția sensibilității indicând o complicație.
Măsurarea cavității uterine cu histerometrul ne arată alungirea ei, iar în cazul prezenței unor
noduli submucoși constatăm și neregularitatea ei.
Histerografia, cu substanță de contrast (opacă la razele X), precizează și mai bine aceste
caractere (alungirea și neregularitatea cavității uterine).
2.1.5. Diagnostic diferential
Fibromiomul uterin poate fi confundat cu:
o Sarcina, deși aceasta este relative ușor de nerecunoscut, pe baza antecedentelor, în
care oprirea menstruației și nu sângerarea este semnul cel mai important, ca și pe
baza examenului vaginal, care ne arată caracterele speciale ale uterinului gravid
9
(moale, globulos, contracții). Examenul biologic de sarcină ) Galli-Mainini) înlătură
orice îndoială;
o Chistul de ovar și hidrosalpinxul sunt tumori laterale de uter, care nu fac corp comun
cu el;
o Sarcina extrauterină sau hematocelul are caractere bine distincte care face confuzia
puțin probabilă; puncția exploratoare poate fi în cazurile mai dificile utilă;
o Inflamabile anexiale, pot da naștere la erori, deoarece prin aderențele stabilite,
masele anexiale se alătură adesea uterului; acestea produc însă dureri vii, febră;
o Cancerul corpului uterin nu are, în general, regularitățile fibromului, apare în jurul
menopauzei sau după ea, sângerarea este fără legătură cu menstruația neregulată.
2.2. Complicații
Infecția favorizată de mărimea cavității uterine, dă naștere, nu rareori, unor inflamații
anexiale asociate. Infecția propriu-zisă a fibromoimului este mult mai rară, cu excepția celor
submucoși pediculați, care pot ajunge până în colul uterin.
Apariția unei infecții se traduce prin semnele ei caracteristice între care febra,durerea,
alterarea stării generale ocupă locul cel mai important. Fibromul infectat se mărește de volumul și
devine mai moale.
Necrobioza, în mod excepțional, ajunge la o întindere suficient de mare pentru a da semne
clinice. Ea se explică prin vascularizație redusă și alterări consecutive lipsei de nutriție a
țesutului tumoral. Semnele sunt asemănătoare cu ale unei infecții.
Torsiunea nu interesează decât fibroamele pediculate. Această complicație poate să producă
în mod lent, dând tulburări minime ( dureri intermitente) sau poate fi bruscă, când semnele
devin dramatice: dureri violente, vărsături, alterarea rapidă a stării generale.
Hemoragiile intraperitoneale, datorate rupturii unui vas prin torsiune, a unei vene
varicoase de pe suprafața tumorii , sunt foarte rare. Uneori însă ele sunt foarte abundente.
Necesitând o intervenție chirurgicală rapidă.
Degenerescența malignăeste o posibilitate foarte rară, mai frecvent putând coexista.
Complicațiile generale :
10
o Aparatul respirator – în cazul unei tumori foarte voluminoase, datorită ridicării
diafragmului, aparatul respuirator dă semne de suferință prin reducerea capacității sale;
o Aparatul circulator – apar dureri precordiale, palpitații, dispnee paroxistică,
tahicardie, hipertensiune arterială, edeme, flebite ale venelor membrelor inferioare sau
din micul bazin;
o Aparatul digestiv – tulburări dispeptice, fenomene de colită sau de compresiune pe
porșiunea terminală a intestinului;
o Aparatul urinar – disurie, polakiurie, retenție urinară, hidronefroză, fenomene
datorită compresiunii vezicii sau ureterului prin dezvoltarea tumorii.
Pronostic – în cazul unor fibromioame mici, interstițiale, care rămân multă vreme mute,
prognosticul este bun. Apariția uneia din complicațiile amintite agravează foarte mult
prognosticul.
2.3. Tratament
1. Tratamentul medical este indicat numai în cazul tumorilor mici fără semne clinice
deosebite, necomplicate, în preajma menopauzei, când există posibilitatea supravegherii
bolnavei, când există contraindicații de ordin general sai local pentru actul chirurgical.
Scopul terapeuticii medicale este combaterea hemoragiei și de oprire sau cel puțin
diminuarea evoluției tumorii.
Medicamentele folosite pot fi împărțite în mai multe grupe:
o Ocitocice: ergotină, ergometrină, etc.
o Coagulante: mici transfuzii, vitamina K, calciu, etc.
o Hormoni: între care rolul major îl are testosteronul, dar se mai pot folosi și
pregesteronul, extractul de glandă mamară, etc.
o Cortizonul este antiffibromatos, el produce o liză a țesutului neoformat.
2. Tratamentul cu raze X este astăzi mult mai rar folosit restrângându-și indicațiile
numai în cazul unor tumori mijlocii, care sângerează abundent și prezintă contraindicații pentru
tratamentul hormonal sau chirurgical. Acțiunea razelor X este indirectă asupra fibromiului, ele
acționănd pe ovar, producând o menopauză artificială, favorabilă stagnării evoluției fibromului.
11
3. Tratamentul chirurgical este cel mai eficient, scopul intervenșiei chirurgical este
extirparea tumorii, ceea ce se face prin enuclearea ei ( miomectomie). Fibromiomul uterin,
fiind o tumoare beningnă, se preferă intervențiile chirurgicale cât mai conservatoare, adică
acelea care respectă cel mai bine țesutul uterin normal și funcția acestui organ.
Cu cât femeia este mai în vârstă, cu atât acest principiu se aplică mau puțin, importanța
organului devenind mai redusă.
Uneori, când uterul este în întregime bolnav, se recurge la histerectomie subtotală sau la
histerectomie totală. Aceste două intervenții sunt mutilante. S-au imaginat tehnici operatorii
conservatoare, care tind să păstreze cât mai mult cu putință din țesutul uterin normal și care se
aplică după caz.
Astfel de intevenții sunt :
- Histerectomia, extirparea unei porțiuni din uter, deasupra istmului, mai sus sau mai jos, în
funcție de sediul tumorii;
- Miometrectomia, extirparea unor lambouri mai mari sau mai mici de miometru, în funcție de
numărul și dimensiunea nodulilor fibromiomatoși, dar cu păstrarea cât mai completă a
endometrului;
- Histerectomia interanexială, pastrarea nu mai a marginilor laterale ale uterului pentru a se
asigura vascularizația anexelor și a ev ita astfel degenerarea chistică a ovarelor – complicație
observată după histerectomie.
EXAMENELE CLINICE ȘI PARACLINICE GINECOLOGICE
3.1. Interogatoriul
Este o metodă de informare foarte prețioasă prin care culegem date absolut necesare
stabilirii diagnosticului, din răspunsurile pe care femeia le dă întrebărilor noastre.
Pentru a obține date exacte și complete, interogatoriul trebuie bine condus, exact pe câteva
probleme importante, sistematizat. De multe ori, femeile evită, din cauza pudoarei să răspundă la
unele întrebări, ceea ce necesită multă răbdare și tact din partea examinatorului.
12
Primul timp este câștigarea încrederii femeii și stabilirea unei atmosfere de înțelegere a
suferinței ei.
Vom nota mai întâi numele și prenumele, adresa ei exactă și completă, care servesc pentru
identificarea și eventuala urmărire a cazului. Regiunea din care provine bolnava ne dă uneori
informații despre morbiditatea specifică.
Vârsta și ocupația caracterizează anumite boli și trebuie luate în considerație când vom
stabili conduita terapeutică. De exemplu, metroragiile, care survin la o ofemeie tânără, ne orientează
către un avort sau tulburare endocrină; la o femeie după menopauză, către cancer. Inflamația colului
uterin la o femeie tânără trebuie tratată medical, iar la o femeie în vârstă, chirurgical.
Aunite profesiuni favorizează prin specificul lor: intoxicațiile profesionale (plumb),
tulburările de statică uterină (eforturi fizice), stările congestive ale aparatului genital (trepidații).
Factorii de mediu extern: starea locuinței, a alimentației, a condițiilor de muncă. Nivelul
cultural și de eeducație sanitară pot fi factori etiologici de însemnătate.
3.1.1. Antecedentele heredo-colaterale
Ne informează asupra stării sănătății părinților, rudelor, soțului sau persoanelor cu care
bolnava conviețuiește. Spre exemplu, o inflamație cronică anexială la o femeie care trăiește într-un
mediu bacilar ne poate orienta investigațiile către o tuberculoză genitală. Putem pune în evidență
existența unor boli familiale cu răsunet asupra aparatului genital sau neuro-endocrin ( tuberculoză,
sifilis, intoxicații, etc.).
După stabilirae acesto rdate generale, interogatoriul trebuie orientat către:
Precizarea tulburării dominante, care de obicei, determină bolnava să se prezinte la consult.
În general, simtomele prin care se amnifestă bolile ginecologice sunt puțin numeroase:
o Tulburări menstruale ( amenoree, hipo- sau hipermenoree, meno- sau
metroragii, dismenoree);
o Tulburări funcționale ( prurit, frigiditate, sterilitate);
o Leucoree;
o Dureri;
13
o Incontinență relativă de urină;
o Febră și alterarea stării generale.
Studiul antecedentelor femeii și anume:
Antecedentele personale și fiziologice: ne interesează data primei menstruații ( menarha ),
data apariției caracterelor sexuale secundare ( sânii, părul din regiunea pubiană și axilară ).
Aceste fenomene fiziologice ne arată dacă există oîntârziere sau, dimpotrivă, o precocitate în
dezvoltarea, ceea ce traduce o serie întreagă de corelații neuro-hormonale.
Se va interoga femeia asupra caracterelor menstruației, notându-se devierile de la normal:
o Dacă durata ciclului este normală ( 28 de zile );
o Dacă durata menstruației este normală ( 3 – 5 zile );
o Dacă cantitatea de sânge pierdut este în limitele normale;
o Dacă există sau nu cheaguri;
o Dacă menstruațiile sunt dureroase și când a apărut acest fenomen, o dată cu
prima menstruație ( dismenoree primară ) sau ulterior în cursul vieții
( dismenoree secundară ).
Tulburările ciclului menstrual, fie că este vorba de un exces sau o insuficiență, constituie
unul din semnele importante din triada simtomatică a oricărei boli ginecologice ( durere, lucoree,
tuburări menstruale ) și , cunoscându-le, ne putem orienta asupra diagnosticului.
Vom nota de asemenea vârsta de la care femeia și-a început viața sexuală și, dacă este cazul,
vârsta instalării menopauzei și a tulburărilor care o însoțesc.
3.1.2. Antecedentele personale patologice
Ne vom interesa de bolile infectocontagioase, dermo-venerice, intervenții chirurgicale, etc.,
pentru că o serie dintre acestea au răsunet asupra aparatului genital ( sterilitate după oreion; metro-
anexitate după blenoragie; endometrite, avorturi repetate după sifilis; tulburări distrofice și neuro-
endocrine după intervenții chirurgicale în sfera genitală, etc.)
3.1.3 Antecedentele ginecologice
14
Vom cerceta bolile ginecologice avute în trecut și tratamentele facute. Existența unei anexite
în trecutul bolnavei ne face să ne gândim la o recidivă. Chiar dacă bolnavei nu i s-a precizat în
trecut un diagnostic, ne vom interesa despre semnele caracteristice bolilor ginecologice, vom
cerceta data apariției lor, intensitatea. Constatăm astfel că, deseori, bolnava este o suferindă cronică
și că în cursul timpului a prezentat puseuri acute sau subacute.
3.1.4. Aantecedente obstetricale
Vom nota numărul și data nașterilor, a nașterilor premature și avorturilor spontane, medicale
sau empirice și vom căuta să vedem dacă debutul bolii actuale nu se leagă de una sau mai alta dintre
aceste stări, ceea ce se întâmplă deseori.
Vom cerceta în sfârșit date asupra stării generale: oboseală la eforturi minime, slăbire în
greutate sau, dimpotrivă, creșterea ei anormală, febra și caracterele ei. Eventualele examene de al
borator efectuate în trecut nu vor fi trecute cu vederea.
3.2. Istoric
Constă în stabilirea amănunțită și cronologică a datelor privind boala actuală sau a semnului
dominant, pentru care bolnava s-a prezentat la examen. Vom nota totdeauna data apariției, cum au
evoluat aceste fenomene în lipsa tratamentului sau după efectuarea lui, ce caractere prezintă, dacă
există semne asociate din partea aparatului urinar, circulator, digestiv, respirator, etc.
3.3. Examenul clinic
3.3.1. Examneul general
Trebuie să preceadă examenul local. El constă din explorarea prin mijloace clinice
( inspecție, percuție, palpare, ascultație ) a tuturor sistemelor și aparatelor.
La inspecție, spre exemplu, vom putea observa o paloare anormală a tegumentelor
( anemie ), o culoare galbenă ca paiul ( cancer ). Vom constata starea țesutului adipos ( obezitate )
cu localizări caracteristice uneori ( pe abdomen , fese ), care traduce tulburări hormonale. Vom
remarca eventualele edeme ale membrelor inferioare sau generale.
Patologia diferitelor viscere abdominale sau din afara abdomenului are un răsunet important
asupra sferei genitale și între toate acestea trebuie să învățăm a face lătura, astfel putem fixa
tratamente greșite, inutile, sau chiar vătămătoare. Spre exemplu, se știe că în stenoza mitrală pot
apărea metroragii; necunoscând afecțiunea cauzală, zadarnic vom face tratamente locale sau
hormonale, adresate aparatului genital care este indemn. În tuberculoza pulmonară evolutivă apare
15
uneori amenoreea; în acest caz, strădania noastră de a trata unilateral în necunoștință d cauză, poate
face mult rău unui organism care se apără prin toate mijloacele spre a învinge boala.
Controlul pulsului, tensiunii arteriale, temperaturii, vor încheia examenul clinic general
3.3.2. Examenul abdominal
Este necesar în orice boală ginecologică. Pentru aceasta, bolnava este culcată cu fața în sus,
cu membrele inferioare și superioare întinse în lungul corpului, pe un plan rezistent.
La inspecție, se poate consatat o mărire de volum anormală, totală sau parțială ( tumori
voluminoase ); se pot constata prezența vergeturilor vechi, a circulației coletarale sau diferie leziuni
ale tegumentelor ( grataj ).
Vom observa dacă abdomenul se poate mobiliza voluntar prin inspirație sau expirație
profundă. Imobilitatea lui trebuie să ne atragă atenția, fiind vorba de o reacție peritoneală.
La palpare, care trebuie făcută cu blândețe și numai după acomodarea bolnavei cu mâna
examinatoare, putem simți și delimita uneori o tumoare căreia îi apreciem consistența: dură ( fibrom
), clasică ( chist ); mobilitatea; sensibilitatea.
Se poate constata de asemenea a reacție de apărare localizată în abdomenul inferior sau
generalizată, abdomenul fiin dur, lemnos și foarte dureros ( peritonită ). Uneori, decomprimarea
bruscă a abdomenului ete mai dureroasă decât apăsarea lui ( reacție peritoneală ).
La percuție vom consatta deosebirile de sonoritate între eventualele tumori ( mate ) și restul
abdomenului ( sonor ). Vom constata de asemenea, dacă matitatea este deplasabilă ( ascită ) sau nu )
tumoare ).
3.3.3. Examenul genital
Pentru a evita erorile de diagnostic este necesar în prealabil evacuarea vezicii și a rectului. O
vezică urinară plină, poate fi confundată cu o sarcină sau un chist, iar un rect plin cu materii fecale,
poate da impresia unei tumori genitale.
Poziția în care se practică examenul are o deosebită importanță. Condițiile cele mai bune
sunt date de masa ginecologică, care permite așezarea femeii în decubit dorsal, cu bazinul ceva mai
ridicat, pentru ca ansele intestinale să se strângă din pelvis. Coapsele sunt flectate și îndepaărtate,
membrele inferioare fiind sprijinite pe suporturi de diferite tipuri. Uneori în lipsa mesei
ginecologice, această poziție ppoate di dată femeii și în pat sau pe o masă simplă.
16
Inspecția organelor genitale externe: se notează dezvoltarea lor ca și a sistemului pilos,
existența unei rupturi de perineu cu cistocel și recocel ( care se accentuează, dacă punem bolnava să
tușească ) sau a diferitelor leziuni: eroziuni, ulcerații, leziuni de grataj, scurgeri, etc. ).
Se vor cerceta glandele Bartholin și meatul uretral, care, în cazul unei blenoragii cronice,
lasă să se scurgă l apresiune o picătură de puroi.
Examneul cu valvele vaginale este bine să preceadă tactul vaginal, pentru a putea recolta
rapid secrețiile din vagin, nemodificate și pentru ca eventuala sângerare produsă prin atingerea
colului să nu îngreuneze inspecția. Acest examen poate fi făcut cu speculul sau cu valvele.
La examenul cu speculul sau valvele, vom cerceta întâi pereții vaginului, culaorea mucoasei
( violacee în sarcină, sroșie în inflamații ), pliurile vaginale, care pot fi atrofiate după menopauză,
eventualele leziuni sau ulcerații.
Examenul colului are o deosebită importanță, el având o patologie foarte variată. Vom
aprecia forma, dimensiunile, poziția, culoarea, scurgerile de sânge sau purulente, ce apar prin
orificiul extern; de asemenea eroziunile, polipii, tumorile, care pot exista pe suprafața lui externă
sau pot ieși din canalul cervical. Orificiul extern al colului apare punctiform la nulipare și
transversal la multipare.
După intervențiile chirurgicale recente pe perineu și la virgine, examenul cu valvele sau
speculul se va evita, sau se va face nuami cu mari precauții.
Tactul vaginal se execută cu indexul și mediusului, mâna examinatoare fiind protejată printr-
o mânușă de cauciuc sterilă. Tactul vaginal se combină totdeauna cu palparea abdominală.
Prin această metodă de examen vom putea aprecia:
o Forma colului: cilindro-conic la nulipare și cilindric la multipare;
o Consistența culului: înmuiat, catifelat, indurat, cicatriceal;
o Starea orificiului extern: punctiform sau transversal în funcție de paritate și în mod
normal închis;
o Starea fundurilor de sac vaginale: ( anterior, posterior și lateerale ), care trebuie să fie
suple, largi și nedureroase; orice modificare care apare fiind patologică;
o Starea uterului și anexelor: uterul este de obicei ușor de explorat între cele două
mâini; i se stabilesc dimensiunile, mobilitatea, situația, consistența și sensibilitatea.
17
Tactul rectal poate înlocui examenul vaginal, când acesta este imposibil (virgine, etc. ),
iar uneori aduce date suplimentare.
Indexul mâinii drepte, protejat de o mănușă de cauciuc, lubrefiată, este introdus în rect,
femei afiind în poziție ginecologică.
Valoarea tactului rectal este mai mică decât a celui vaginal, dar aprecierea colecțiilor
sau tumorilor din fundul de sac posterior se face cu relativă ușurință.
Uneori, pentru a aprecia starea septului recto-vaginal, invadarea rectului în cancere,
starae ligamenteleor utero-sacrate, etc., este necesar tactul vagino-rectal simultan, combinat cu
palparea abdominală. În acest caz, indexul se introduce în vagin și mediusul în rect.
Tactul intrauterin este rexervat exclusiv personalului medical. Pentru practicarea lui,
după laurea de asepsie și dilatarea canalului cevical, se introduce indexul în uter, explorându-se
prezența unor eventuale tumori, resturi ovulare, corpi străini.
3.3.4. Examene paraclinice, complementare și de laborator
Histerometria se execută cu ajutorul histerometrului, care permite măsurarea cavității
uterine și explorarea formei ei ( alungită și neregulată în fibromioame ).
Metoda prezintă anumite riscuri ( infecții, perfoararea uterului ), dea ceea este permisă
numai personalului medical. În aczul în care se bănuiește o sarcină, este contraindicată,
putându-se declanșa avortul.
Puncția fundurilor de sac vaginale . Este de asemenea o manevră permisă numai
personalului medical. Cu ajutorul unui ac lung și suficient de gros, respectând strict regulile de
asepsie și antisepsie, se puncționează fundul de sac latersal sau posterior, prin puncție se poate
extrage puroi ( piosalpinx ), sânge ( hematosalpinx sau sarcină extrauterină ), lichid sero-citrin
( chist ovarian ), ajutând astfel la precizarea diagnosticului.
Această metodă are însă și riscuri: infecție exogenă, însămânțarea pelvisului de la o
colecție purulentă, hemoragii prin înțeparea unui vas, etc.
3.3.5. Examenul bacteriologic și parazitologic al secreților
Recoltarea din uretră, vagin, col, cu ajutorul unei anse sau pense și întinse pe o lamă,
poate pune în evidență diverși germeni patogeni: gonococ, Trichomonas vaginalis, etc.
18
Secrețiile recoltate pot fi folosite și pentru culturi și medii speciale în vederea
indentificării germenului și executării unei antibiograme.
Citologia vaginală ( examenul cito-vaginal-hormonal ). Secrețiile recoltate din fundul
de sac vaginal posterior, fixate și solorate după tehnici speciale, pot arăta, în mare, starea
endocrină a bolnavei.
Prin cercetarea citologiei vaginale se pot pune în evidență și celulele canceroase
descuamate dintr-un cancer situat în organele genitale interne și căzute în acanalul vaginal.
Testul babes - Papanicolau este un examen citologic utilizat pentru depistarea precoce a
cancerului de col și corp uterin. Se recoltează din fundul de sac posterior, din endocol ( dacă
orificiul extern este întredeschis _ și de la nivelul joncțiunii epiteliului pluristratificat
pavimentos al exocolului cu epiteliul unistratificat cilindric endocervical.
Celulele împărțite în cinci clase pot avea următoarele semnificații:
CI - sunt celule absolut normale;
CII - sunt celule cu modificări minime benigne;
CIII - sunt celule anormalem neconcludente pentru malignitate;
CIV - sunt celule cu caracter puternic sugestiv noplazic;
CV - sunt numeroase celule neoplazice concludente.
Testul Lahm - Shiller este o metodă simplă, care se folosește pentru depistarea
cancerului de col uterin. După punerea în evidență, colul se bandijonează cu o soluție iodo-
iodurată ( Lugol ). Dacă epiteliul său de înveliș este normal, capătă o culoare uniformă, brună-
închisă ( iod pozitiv ). În diferite leziuni ale acestui epiteliu și numai în aceste locuri, culoarea
rămâne deschisaă ( iod negativ ).
Colposcopia este o altă metodă de explorare, prin care se pot pune în evidență diferite
leziuni ale colului și în special cancerul în formele lui incipiente. Ea se face cu ajutorul unui
aparat numit colposcop. Pentru executarea colposcopiei, după punerea în evidență a colului
uterin cu speculul vaginal și ștergerea lui cu un tampon de vată pentru a înlătura secreșiile, se
badijonează cu o soluție de acid acetic 3%, care produce un ușor edem și coagulează secreșiile
de suprafață, făcând astfel posibil examenul.
19
Se reglează colposcopul, care este un instrument optic măritor și se examinează colul cu
atenție, diferitele sale leziuni ieșind bine în evidență.
Colul normal apare neted, de culoare rozată. Mucoasa endocervicală. Deseori vizibilă și
ea, este de culaore roșie.
Principalele leziuni ale colului care se pot evidenția prin colposcopie sunt următoarele:
- Ectopia reprezintă o trecere a epiteliului, în afară, pe exocol. Ectopia poate fi
congenitală sau câștigată ( după avorturi, nașteri, etc. ). Deoarece epiteliul endocervical are un
aspect deosebit față de cel exocervical, imaginea apare net la colscopie și se caracterizează prin
aspectul ei în boabe de strugure. Cu ochii liberi nu se poate deosebi această leziune de o
eroziune.
- Zona de remaniere este caracterizată prin tendința epiteliului pavimentos al
exocolului, de a înlocui epiteliul cilindric ectopic endocervical. În această regiune apar de
obicei așa-numitele ”uoă Naboth” , care nu sunt altceva decât glande endocerviacle chistice.
- Eroziunea adevărată reprezintă o zonă, în care epiteliul pavimentos al exocolului
lipsește.
- Leucoplazia este o p ată de culoare albă-sidefie, uneori ușor preminentă, care este
vizibilă și cu ochii liberi.
- Baza de leucoplazie apare prin îndepărtarea zonei de leucoplazie ( spontan sau
artificial ) și se caracterizează prin existența unei pete gălbui, cu mici puncte roșii.
- Mozaicul apare ca o zonă de contur net, formată din ici romburi sau dreptunghiuri,
delimitate de o rețea de linii fine roșii ( aspect în tablă de șah ).
- Cancerul incipient apare ca un mozaic reliefat, în care vasele sunt proeminente,
dilatate ca un tirbușon.
Pentru prezicerea diagnosticului de cancer, colposcopia trebuie completată cu cercetarea
anatomopatologică a fragmentelor de țesuturi care se recoltează prin biopsie.
Colpomicroscopia este o metodă prin care se face studiul microscopic direct al colului.
Spre deosebire de colposcop, care produce o mărire a imaginii de 10 - 40 de ori,
colpomicroscopul permite o mărire de 160 - 200 de ori, putandu-se astfel vedea structura
epiteliului.
20
Metoda este foarte valoroasă pentru punerea diagnosticului precoce al cancerului.
Histerosalpingografia constă în explorarea radiografică a organelor genitale interne.
Aceasta nu se poate realiza decât dacă folosim o substanță opacă la razele X ( lipiodol sau
substanțe organoiodate - hidrosolubile ). Histerosalpingografia este o metodă de diagnostic
indispensabilă în studiul sterilității feminine, permițând studiul uterului și al trompelor. Dacă
trompele sunt permeabile, substanța de contrast este depistată în cavitatea peritoneală printr-o
nouă radiografie executată după 24 de ore de la prima.
Histeroscopia care se practică cu un instrument special numit histeroscop, este o metodă
de explorare directă a cavității uterine. Histeroscopul se introduce în uter după dilatarea
canalului cervical. Prina această metodă se pot observa aspectele mucoasei sau unei tumori
care predomină în acvitate. Precizia rezultatelor nu este însă prea mare, ceea ce limitează
folosirea metodei.
Biopsia constă în recoltarea unor porțiuni de țesuturi din col, cu ajutorul unui bisturiu,
foarfece sau pensă specială. Recoltarea se poate face din endometru, cu ajutorul unei chiurete
sau sonde speciale.
Aceste șesuturi, după pregătire specială, sunt examinate microscopic, putăndu-se astfel
constata diversele modificări patologice și, în special, cancerul și turbeculoza.
Studiul icroscopic al endometrului extras prin biopsie poate servi și la aprecierea stării
endocrine, reprezentând una din cele mai bune metode de explorare a funcșiei ovariene.
PREGĂTIRI PREOPERATORII ȘI ÎNGRIJIRI POSTOPERATORII ALE
BOLNAVELOR CU FIBROM UTERIN
4.1. Pregătirea preoperatorie
Este necesară în toate cazurile, când operația se face de urgență, nemaiexistând timpul
necesar pentru investigație și pregătire completă, pregătirea preoperatorie este mai redusă.
Asistența medicală are în sarcina ei o bună parte din problemele acestei pregătiri și cum,
de calitatea ei este condiționată în mare măsură reușita operației, atenția și scrupulozitatea în
această perioadă trebuie să fie deosebite.
Actul operator se poate asemăna cu un traumatism puternic, la care se adaugă influența
anesteziei, a factorilor psihici; acești ase acumulează, își exercită influența asupra întregului
21
organism, pot declanșa o stare de șoc operator a cărei consecință nu se poate prevedea. Mai
mult decât atât, ei intervin cu intensitate în perioada posoperatorie, producând un ansamblu de
fenomene cunoscute sub numele de boală posoperatorie, care îmbracă diferite grade, unele
simple, ce trec aproape neobservate, adr altele foarte grave.
Profilaxia ei se realizează printr-o bună pregătire preoperatorie.
Complexul - intervenția chirurgicală propriu-zisă, anestezia, traumatismul psihic -
tulbură întreg echilibrul biologic al bolnavei; rolul cel mai important în această acțiune îl are
sistemul nervos. Primul timp al pregătirii preoperatorii este pregătirea sistemului nervos.
Metodele prin care acționăm formează regimul curativ de protecție.
Acesta comportă o serie întreagă de acțiuni, dintre acre cele mai importante sunt:
- înlăturarea din spital a tuturor factorilor ce influențează negativ sistemul nervos.
Liniștea, curățenia, crearea unui mediu ambiant plăcut, comportamentul plin de grijă și interes
față de bolnav a personalului sanitar, constituie baza acestei metode profilactice.
- înlăturarea traumatismului psihic al bolnavului, care se produce prin alarmarea sa în ceea
ce privește boala și gravitatea ei, data operației, etc.
Se realizează printr-o pregătire psihică, potrivită cu gradul de cultură și excibilitate a
bolnavei, scopul principal fiin înlăturarea fricii de operație.
Se vor prezenta cazurile ce au o evoluție posoperatorie favorabilă, se face izolarea de
bolnavii aflați în perioada imediat postoperatorie, se vor scoate file de observație din camerele
bolnavelor, spre anu le da posibilitatea citirii lor. În această perioadă, asistenta medicală, prin
conversații cu bolnavele, prin sfaturi, va căuta să înlăture teama de actul operator.
- prelungirea somnului fiziogic se va face prin administrarea unor medicamente sedative,
hipnotice, deconectante.
În preziua operației se vor administra deconectante în doze mci, dar suficiente, pentru a
produce un dezinteres față de operație și pentru a asigura un somn bun și îndelungat.
- Înlăturarea durerilor de orice natură explorări ale diferitelor organe, puncții, analize, etc.
pentru a crește încrederea bolnavei și a-i înlătura teama de actul operator.
22
- În pregătirea preoperatorie are o deosebită importanță un examen clinic și de laborator
complet pentru a stabili un bilanț al stării de sănătate și a putea aprecia posibilitățile de
rezistență ale bolnavei.
Astfel, se va controla pulsul, temperature, tensiunea arterială.
Examenele de laborator obligatorii sunt :
- Reacția Bordet-Wassermann;
- Hemograma completă;
- V.S.H.;
- Timpul de sângerare și coagulare;
- Urea sanguină;
- Glicemia;
- Stabilirea grupului sang uin și a Rh;
- Examenul urinii și măsurarea diurezei;
- Examenul secrețiilor cervico-vaginale;
- Explorarea funcțiilor hepatice, renale, cardiovasculare, etc.
Orice stare patologică constatată trebuie tratată până la vindecare, înaintea intervenției, care se
amână ăn acest scop.
Se va proceda la dezinsecția căilor aeriene superioare și asanarea focarelor septice ale
tegumentelor.
În ajunul operației alimentația trebuie să fie ușoară. Se suprimă masa ăn seara dinaintea
intervenției. Purgativele nu sunt necesare, ele producând deshidratări puternice. O clismă în seara
precedent și alta în dimineața intervenției sunt suficiente. Se sondează vezica.
Înainte ca bolnava să fie trimisă în sala de operație, I se face o injecție cu diluaden-atropină, se
rade regiunea pubiană și se face o irigație vaginală.
În cazul bolnavelor ce vor avea o operație vaginală sau perineală, pregătirea acestor regiuni trebuie
să fie mai îndelungată: irigații vaginale zilnice cu soluții anti-septice, tratamentul leziunilor
vaginale și cervicale până la complete lor vindecare.
23
4.2. Măsuri intraoperatorii
- Pregătirea câmpului operatopr se face prin dezinfecția pielii regiunii pe care se va intervene și
ordinea în care se va intervene. Modul în care se procedează este următorul: baie cu apă și
săpun, raderea părului, degresarae pielii cu benzină iodată și în cele din urmă badijonarea pielii
în mod îngrijit cu tincture de iod diluat.
- Pregătirea intraoperatorie reprezintă defapt profialxia șocului operator, în acest sens este
necesar: supravegherea permanent a pulsului, tensiunii arteriale, respirației, colorația
tegumentelor, mersul anesteziei, etc.
Sarcina aceasta revine medicului anestezist și asistentei, care vor acționa promt cu toate
mijloacele de reanimare existente. Pentru a preîntâmpinadificultatea catererismului venelor
într-un eventual colaps,. Se va cateteriza vena cubitală, încă de la începutul operației,
administrând lent în perfuzie o soluție de glucoză 5%.
Oxigenul se va administra de asemenea de la începutul operației, prin sondă intranazală ( dacă
bolnava nu este sub anestezie generală).
Aceste metode simple de profilaxie a șocului, alături de o bună pregătire preoperatorie, de o
bună anestezie și o tehnică chiorurgicală corespunzătoare, sunt de cele mai multe ori
suficiente; constatarea unei hemoragii intraoperatorii impune înlocuirea soluției de glucoză cu
sânge integral izogrup și izo Rh, reglând debitul perfuziei după cantitatea ce se pierde.
Tot instrumentarul și materialul necesar reanimării trebuie să fie pregătit din vreme și la
îndemână.
4.3. tratament postoperator
Îngrijirile postoperatorii revin de asemenea în bună parte asistentei medicale. De obicei,
procedând în felul arătat pre și intraoperator, urmările operațiilor devin simple, boala
postoperatorie fiind ușoară, trecătoare și fără urmări.
Uneori însă în perioada postoperatorie pot apărea complicații, dintre care cea mai severă este
șocul ireversibil.
Supravegherea bolnavei operate trebuie să continue și în perioada postoperatorie, urmărind o
serie de fenomene clinice până la reluarea funcției normalșe a organismului. În evoluția
postoperatorie se disting 3 perioade :
24
Perioada I – în primele 24 de ore; în acest interval, complicațiile care pot surveni sunt :
-șocul;
-urmările nesteziei;
-hemoragia.
Bolnava va fi supravegheată până la trezirea din anestezie. Se vor controla pulsul, tensiunea
arterială, respirația. Dacă bolnava are vărsături, va fi ajutată pentru a aevita aspirașia lor. Ca
tratament, dacă este necesar, se administrează analeptice cardiovasculare, transfuzii de sânge,
plasma, seruri clorurare și glucozate.
25