Download pdf - Calendarul Traditiilor Militare 2012

CALENDARUL TRADIŢIILOR MILITARE 2012

Serviciul Istoric al Armatei

CALENDARUL

TRADIŢIILOR

MILITARE 2012

Anul III/ 2011

Periodic de istorie şi cultură militară editat de Serviciul Istoric al Armatei, lansat cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la înf iinţarea Statului Major General

Editura Centrului tehnic-editorial al armatei

Bucureşti, 2012

Editură recunoscută de către C.N.C.S.I.S.Orice reproducere din „Calendarul Tradiţiilor Militare 2012“ este interzisă fără aprobarea prealabilă.

Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executate la Centrul tehnic-editorial al armateisub comanda nr. 54/2012

ISSN 2066-9402

Editor: Serviciul Istoric al Armatei

CONSILIUL EDITORIAL:General-locotenent dr. Valeriu NICUŢGeneral-maior dr. Avram CĂTĂNICIColonel (r) dr. Petre OTUComandor dr. Marian MOŞNEAGUColonel dr. Petrişor FLOREADr. Cornel ŢUCĂ

DIRECTOR FONDATOR:

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Redactor-şef:Dr. Luminiţa GIURGIU

Redactori:Dr. Iulian BOŢOGHINĂLucian DRĂGHICIDrd. Teodora GIURGIUDr. Manuel STĂNESCUDr. Leontin STOICA

Documentarişti:

Dr. Veronica BONDARLuminiţa GAVRA

Procesare texte:

Mihaela CĂLINNicoleta CHIRIACESCUMirela CONSTANDAEleonora DIMA

Fotografiile provin din colecţiile Serviciului Istoric al Armatei, Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare, Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“ şi Bibliotecii Naţionale a României

DTP:Tudora NECOARĂ

Corectori:

Irina GLIGANJenica NICOLAEElena COŢOFANĂ

Coperta 1: Monumentul Eroilor Militari români căzuţi la datorie, din Bucureşti. Autor – Valentin Tănase, Studioul de Arte Plastice al ArmateiCoperta 2: Palatul Cercului Militar Naţional din Bucureşti. Acuarelă de epocă, autor necunoscut, 1932

5

SUMAR

Capitolul I – SOLDATUL-STATUIE ...................................................................................................... 7SOLDATUL-STATUIE – comandor dr. Marian MOŞNEAGU ............................................................. 8

Capitolul II – MILITARUL ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ .............................................................. 9MILITARI ÎN ELITA ACADEMIEI ROMÂNE ....................................................................................... 10DR. GEORG VON GRÜNAU – Alin DIMĂNCESCU, stră-stră-strănepotul doctorului Georg von Grünau .......................................................................................................................................... 19

Capitolul III – ISTORICI ÎN UNIFORMĂ ............................................................................................... 26PROF. UNIV. DR. IOAN CIUPERCĂ – colonel drd. Dan PRISĂCARU ............................................. 27

Capitolul IV – NIHIL SINE DEO ........................................................................................................... 34RUGĂ PENTRU ARMATA ROMÂNĂ – Luminiţa GAVRA .................................................................. 35BISERICA MILITARĂ A REGIMENTULUI 30 GARDĂ „MIHAI VITEAZUL“ – Elisabeta PREDA ....... 36

Capitolul V – EROICA .......................................................................................................................... 38SUBLOCOTENENTUL POST MORTEM ECATERINA TEODOROIU – dr. Veronica BONDAR ....... 39SMARANDA BRĂESCU – UN SIMBOL AL ÎNDRĂZNELII OMENEŞTI – colonel dr. Mircea TĂNASE .... 45IN MEMORIAM .................................................................................................................................. 51

Capitolul VI – CULTURĂ MILITARĂ .................................................................................................... 55INSTITUŢIA CERCURILOR MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ – dr. Petre OTU .............................. 56FILE DIN ISTORIA PRESEI. UN „CĂLINDAR” MILITAR DE ACUM UN VEAC – colonel Dan GÎJU ..... 71TRECEA FANFARA MILITARĂ... – Temistocle POPA ....................................................................... 74ARMATA ROMÂNĂ ÎN FILATELIE – Doru DEVAL............................................................................. 78

Capitolul VII – ALMA MATER .............................................................................................................. 81ŞCOALA MILITARĂ DE INFANTERIE ŞI CAVALERIE – Eleonora DIMA.......................................... 82ŞCOALA MILITARĂ DE ARTILERIE – 130 DE ANI DE EXISTENŢĂ – colonel dr. Adrian STROEA, colonel (r) Marin GHINOIU ................................................................................................................. 86

Capitolul VIII – CAMARAZI DE ELITĂ ................................................................................................ 102UN BUN ŞI PREŢIOS ROMÂN. LOCOTENENT-COLONELUL IOAN ILIESCU – drd. Teodora GIURGIU .................................................................................................................................... 103UN SUBMARINIST DE NĂDEJDE. MAISTRUL MILITAR TRAIAN I. MOLDOVEANU – comandor dr. Marian MOŞNEAGU .................................................................................................... 106UN RADIOTELEGRAFIST DESĂVÂRŞIT. MAISTRUL MILITAR TRAIAN P. MOLDOVEANU – comandor dr. Marian MOŞNEAGU .................................................................................................... 109TRADIŢIE DE FAMILIE. MILITARI DIN TATĂ-N FIU – dr. Luminiţa GIURGIU .................................. 112

Capitolul IX – ANIVERSĂRI ................................................................................................................. 1162012 – AN ANIVERSAR PENTRU COMANDAMENTUL COMUNICAŢIILOR ŞI INFORMATICIIŞI UNITĂŢILE MILITARE SUBORDONATE – general de brigadă dr. Ion CERĂCEANU .................. 117SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ MILITAR CENTRAL „DR. CAROL DAVILA”. 181 DE ANI ÎN SLUJBA VIEŢII ŞI A SĂNĂTĂŢII – locotenent-colonel Vasile DINU ......................... 147

Capitolul X – TRADIŢII ......................................................................................................................... 154CÂNTECE DE CĂTĂNIE – Valeriu MĂGUREANU ............................................................................ 155

Capitolul XI – MILITARIA ..................................................................................................................... 159PRIMA TABĂRĂ DE INSTRUCŢIE A ARMATEI ROMÂNE – FURCENI, 1869 – dr. Luminiţa GIURGIU ........................................................................................................................ 160COLONELUL ŞTEFAN FĂLCOIANU ŞI REINTEGRAREA DOBROGEI ÎN CADRUL STATAL ROMÂNESC – drd. Gelu DAE ............................................................................................. 168LOCURI EVOCATOARE. ARSENALUL ARMATEI DIN BUCUREŞTI – MENIRI ÎN TIMP – prof. Virgiliu Z. TEODORESCU ......................................................................................................... 171

Capitolul XII – EFEMERIDE ................................................................................................................. 185CRONOLOGIA ISTORIEI ARTILERIEI ŞI RACHETELOR ANTIAERIENE ROMÂNE – general-maior (r) prof. univ. dr. Visarion NEAGOE, colonel drd. Nicuşor MOLDOVAN ..................... 186

Capitolul XIII – SĂRBĂTORI MILITARE .............................................................................................. 209Capitolul XIV – MINIŞTRII APĂRĂRII NAŢIONALE ........................................................................... 215Capitolul XV – ŞEFII STATULUI MAJOR GENERAL ......................................................................... 229

6

SUMMARYChapter I ............................................................................................................................................... 7

THE STATUE SOLDIER – captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D. ................................................. 8Chapter II – MILITARY MEN IN THE ROMANIAN SOCIETY .............................................................. 9

MILITARY MEN IN THE ELITE OF THE ROMANIAN ACADEMY ..................................................... 10DOCTOR GEORG VON GRÜNAU – Alin DIMĂNCESCU, great great great grandson of Doctor Georg von Grünau.............................................................................................................. 19

Chapter III – HISTORIANS IN UNIFORM ........................................................................................... 26PROF. UNIV. IOAN CIUPERCĂ, PH.D. – colonel Dan PRISĂCARU, Ph.D. candidate .................... 27

Chapter IV – NIHIL SINE DEO ............................................................................................................. 34PRAYER FOR THE ROMANIAN ARMY – Luminiţa GAVRA ............................................................. 35THE MILITARY CHURCH OF REGIMENT 30 GUARD “MIHAI VITEAZUL“ – Elisabeta PREDA ........ 36

Chapter V – EROICA............................................................................................................................ 38SECOND LIEUTENANT POST MORTEM ECATERINA TEODOROIU – Veronica BONDAR, Ph.D. ................................................................................................................. 39SMARANDA BRĂESCU – A SYMBOL OF HUMAN BOLDNESS – colonel Mircea TĂNASE, Ph.D. ... 45IN MEMORIAM .................................................................................................................................. 51

Chapter VI – MILITARY CULTURE ...................................................................................................... 55THE INSTITUTION OF MILITARY CLUBS IN THE ROMANIAN ARMY – Petre OTU, Ph.D. ........... 56PAGES FROM THE PRESS HISTORY. A MILITARY CALENDAR FROM A CENTURY AGO – colonel Dan GÎJU ............................................................................................................................... 71THE MILITARY FANFARE PASSED – Temistocle POPA .................................................................. 74THE ROMANIAN ARMY IN PHILATELY – Doru DEVAL ................................................................... 78

Chapter VII – ALMA MATER ................................................................................................................ 81INFANTRY AND CAVALRY MILITARY SCHOOL – Eleonora DIMA .................................................. 82ARTILLERY MILITARY SCHOOL – 130 YEARS OF EXISTENCE – colonel Adrian STROEA, Ph.D., colonel (r) Marin GHINOIU...................................................................................................... 86

Chapter VIII – ELITE COMRADES ..................................................................................................... 102A GOOD AND PRECIOUS ROMANIAN. LIEUTENANT COLONEL IOAN ILIESCU – Teodora GIURGIU, Ph. D. candidate ................................................................................................. 103A TRUSTFUL MAN WHO WORKED ON A SUBMARINE. ARMY APPRENTICETRAIAN I. MOLDOVEANU – captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D.............................................. 106A PERFECT RADIOMAN. ARMY APPRENTICE TRAIAN P. MOLDOVEANU – captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D. ........................................................................................... 109FAMILY TRADITION. MILITARY MEN FROM FATHER TO SON – Luminiţa GIURGIU, Ph.D. ......... 112

Chapter IX – ANNIVERSARIES ........................................................................................................... 1162012 – ANNIVERSARY YEAR FOR COMMUNICATION AND INFORMATICS HEADQUARTERS AND ITS SUBORDINATE MILITARY UNITS – brigade general Ion CERĂCEANU, Ph.D. ............... 117CENTRAL UNIVERSITY EMERGENCY MILITARY HOSPITAL „DOCTOR CAROL DAVILA”. 181 YEARS DEDICATED TO LIFE AND HEALTH – lieutenant colonel Vasile DINU ........................ 147

Chapter X – TRADITIONS ................................................................................................................... 154CONSCRIPTION SONGS – Valeriu MĂGUREANU .......................................................................... 155

Chapter XI – MILITARIA ....................................................................................................................... 159THE FIRST INSTRUCTION CAMP OF THE ROMANIAN ARMY – FURCENI, 1869 – Luminiţa GIURGIU, Ph.D. .................................................................................................................. 160COLONEL ŞTEFAN FĂLCOIANU AND THE REINTEGRATION OF DOBROGEA IN THE ROMANIAN STATE FRAME – Gelu DAE, Ph.D. candidate .............................................................. 168REMINISCENT PLACES. BUCHAREST ARMY ARSENAL IN TIME – prof. Virgiliu Z. TEODORESCU ... 171

Chapter XII – EPHEMERA ................................................................................................................... 185THE CHRONOLOGY OF THE ARTILLERY AND THE ROMANIAN ANTI-AIRCRAFT RACKETS HISTORY – major general (r) prof. univ. Visarion NEAGOE, Ph.D., colonel Nicuşor MOLDOVAN, Ph.D. candidate .......................................................................................... 186

Chapter XIII – MILITARY HOLIDAYS .................................................................................................. 209Chapter XIV – MINISTERS OF NATIONAL DEFENSE ....................................................................... 215Chapter XV – CHIEFS OF GENERAL STAFF .................................................................................... 229

1Soldatul-statuie

8

Oriunde în comunele şi oraşele ţării, ca de alminteri şi în lume, soldatul-statuie tronează în mijlocul

cetăţii, scrutând viitorul dinspre trecutul veghei sale. Şi la orice sărbătoare a spiritului şi vibraţiei noastre

naţionale, lângă soclul său se reaprind candelele recunoştinţei eterne, flancate de jerbele florale ale

atâtor anotimpuri petrecute deasupra-i.Nume de străzi, erou de roman, personaj de film

sau figură legendară a baladelor şi hrisoavelor povăţuitoare, soldatul-statuie este reper al

identităţii şi independenţei naţionale şi etalon al virtuţilor fiinţei neamului. Solitar şi adesea

anonim, soldatul-statuie este Eroul Necunoscut al tuturor câmpurilor de onoare; din jertfa sa

s-au făurit simboluri şi pilda sa de eroism este lecţie de virtute, civism şi patriotism la

fundamentul posterităţii.Înmărmurit în piatra îndârjirii rezistenţei

sale, soldatul-statuie respiră semeţia clipei triumfului său suprem, susţinut de vulturul

cruciat, de leul bravurii şi miniarsenalul armiei sale. Onorul său este onoarea

combatantului român; alura sa impozantă inspiră, simbolic, verticalitatea coloanei

brâncuşiene a sacrificiului suprem. Soldat sau mareşal, opera statuară

a sculptorului român este chintesenţa valorilor supreme care caracterizează

Armata Română: onoare, vitejie, sacrificiu. De aceea, oriunde

şi oricând, soldatul-statuie este asociat, întru dăinuirea cetăţii, cu credinţa în biruinţă şi statornicie. El este ctitorie, emblemă şi mit.

O ţară fără soldaţi şi o lume fără statuile sale sunt de neimaginat. În

logica acestei realităţi, imaginea soldatului-statuie devine privilegiul

eternităţii noastre identitare.Identitate pentru care

soldatul-statuie este însăşi santinela Istoriei.


SOLDATUL-STATUIE

2Militarul

în societatea românească

10

MILITARI ÎN ELITA

ACADEMIEI ROMÂNE

Din rândul membrilor de onoare ai Academiei Române1, au făcut parte, în ordinea datei alegerii lor, generalii George Adrian şi Constantin Barozzi, mareşalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan – ambii aleşi la aceeaşi dată – şi generalul Nicolae Condeescu.

Cinstea de a se număra printre reprezentanţii de frunte ai culturii şi ştiinţei naţionale, pe care Academia Română i-a primit ca membri activi, au avut-o locotenent-colonelul (ulterior generalul) Ştefan Fălcoianu, generalul Grigore Crăiniceanu şi generalul Radu R. Rosetti.

În rândul membrilor corespondenţi ai Academiei Române au fost aleşi colonelul Theodor Şerbănescu, generalul Constantin Brătianu, generalul Constantin Hîrjeu, generalul Scarlat Panaitescu, generalul Paul Teodorescu şi generalul dr. Scarlat Longhin.

GENERALUL GEORGE ADRIAN

Născut în anul 1820, generalul George Adrian a fost unul din par-ticipanţii activi la revoluţia română din 1848. Ulterior, rein-tegrat în armată, a urcat pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei militare şi administrative; a fost înălţat până la gradul

1Informaţii preluate selectiv din studiul colonelului Dumitru Matei, „Ofiţeri şi generali membri ai Aca-demiei Române”, publicat în „Armata şi societatea românească”, coordonator ştiinţific colonel dr. Ale-xandru Gh. Savu, Editura Militară, Bucureşti, 1980, pp. 367-383.

de general inclusiv, a făcut parte din Corpurile Legiuitoare ale statului şi i s-a încredinţat, un timp, funcţia de ministru de Război (24 mai-4 august 1867, 17 august 1867-29 aprilie 1868, 1 mai-12 august 1868).

În şedinţa Societăţii Academice din 13 sep-tembrie 1875, Anastasie Fătu, reputat medic şi naturalist român, a propus primirea ge ne-ralului George Adrian în rândul membrilor de onoa re. Susţinând această pro pu nere, omul de ştiinţă Nicolae Ionescu argumenta că generalul George Adrian era deja cunoscut şi apre-ciat pentru lucrările sale. Într-adevăr, el avea serioase preocupări cultural-ştiinţifice, fiind autorul mai multor lucrări tipărite, din care cele mai valoroase erau Idee răpide despre resbelul de partizani, urmată de Instrucţiuni asupra serviţiului de campanie şi de un Manual de fortificaţiune pasageră (1853) şi Mémoire sur l’organisation de la force armée des deux Principautés roumaines réunies (1858). În plus, animat de sentimente patriotice, contribuise în anii anteriori la îmbogăţirea fondului bibliotecii instituţiei la care era propus a deveni membru de onoare prin importante donaţii de cărţi. Aflat în străinătate, el îi scria, printre altele, la 11 aprilie 1873, preşedintelui Societăţii Academice Române: „Găsindu-mă provizoriu în străinătate, aflai din ziarele române ce vin pe aici despre formarea prin contribuţie a unei biblioteci pentru Societatea Academică Română. Această frumoasă şi patriotică noutate mă încântă foarte mult (...). Dorind dar a ţine şi eu parte la această mult utilă contribuţie, vă rog domnule preşedinte a primi cărţile ce vi le trimit deocamdată pentru susnumita bibliotecă în număr de cincizeci volume”. Printre lucrările donate erau şapte

11

Calendarul tradiţiilor militare 2011Militarul în societatea românească

dicţionare filologice şi ştiinţifice şi o serie de scrieri ale unor autori clasici latini, traduse în limba franceză. În anii care au urmat, generalul George Adrian a făcut şi alte donaţii bibliotecii Societăţii Academice Române.

Potrivit articolului XI din Statutul Societăţii Academice Române, membrii onorifici se alegeau de către cei activi, la propunerea unuia dintre aceştia. Supunându-se la vot propunerea doctorului Anastasie Fătu, membrii prezenţi au proclamat în unanimitate alegerea ca membru de onoare a generalului George Adrian, titlu pe care l-a cinstit, prin opera lui ştiinţifică, politică şi militară, până la sfârşitul vieţii (15 octombrie 1889).

GENERALUL DE DIVIZIE ADJUTANT CONSTANTIN BAROZZI

După moartea gene ra-lului George Ad rian,

un alt membru de onoare al Aca-demiei Române provenit din rân-durile mi li tarilor a mai fost ales doar în anul 1905, în şedinţa din

8 aprilie, în per-soana gene ralului

de divizie Constantin Barozzi. El a fost

propus, în scris, de mai mulţi membri activi ai academiei, printre care figurau distinşi exponenţi ai ştiinţei şi culturii româneşti ca Petru Poni, Spiru Haret, Anghel Saligny, Nicolae Teclu, Ştefan Hepites şi dr. Victor Babeş. Susţinând, în şedinţă plenară, alegerea generalului, savantul Ştefan Hepites spunea: „Prin modestia sa, generalul de divizie Constantin Barozzi este poate omul cel mai puţin cunoscut din cei care să merite o reală stimă pentru cunoştinţele sale tehnice şi pentru ideile sale scânteietoare”.

Aprecierea aceasta era întru totul justificată. Născut la 14 octombrie 1833, Constantin Barozzi

luase parte încă din anul 1855, când era elev în şcoala militară, alături de ofiţeri români şi austrieci, la întocmirea hărţii Munteniei. Ulterior, cu gradul de sublocotenent, a fost trimis să-şi desăvârşească cunoştinţele de cartografie la Institutul geografic austriac. În 1870, când avea gradul de colonel, a fost numit şef al „Depozitului de război”, a cărui principală misiune era „de a strânge sau reproduce hărţi pentru trebuinţele armatei”. Secondat de alte cadre valoroase – multe formate de el însuşi – a început, în iarna anului 1873-1874, să efectueze lucrările pregătitoare pentru întocmirea hărţii Moldovei. Pe un raport întocmit de către colonelul Constantin Barozzi în anul 1874 referitor la aceste lucrări, ministrul de Război din vremea aceea, generalul Ion Emanoil Florescu a pus următoarea rezoluţie: „Mulţumesc Depozitului nostru de Război pentru inteligenţa ce a arătat în debutul lucrărilor geodezice în Moldova. Conţinutul acestui raport este de ajuns spre a se putea aprecia de Cameră şi de guvern importanţa lucrărilor executate şi spre a da mijloacele de a le putea continua în anul viitor. Se va tipări dar acest raport în 3000 de exemplare în Monitorul Oastei şi se va împărţi la toţi ofiţerii care urmează a se familiariza cu tot ce se atinge de lucrările geodezice şi topografice atât de importante în operaţiile militare”.

Devenind membru al Consiliului geodezic internaţional, colonelul Constantin Barozzi a luat parte activă la şedinţele acestuia ţinute la Viena, Berlin, Paris, Roma, Hamburg şi Dresda.

În timpul Războiului de Independenţă a devenit subşef şi apoi şef al Marelui Stat Major, funcţie pe care a deţinut-o între 18 august-20 octombrie 1877.

Membrii activi ai Academiei Române l-au ales, în şedinţa din 9 aprilie 1905, în rândul membrilor de onoare cu unanimitate de voturi. S-a stins din viaţă la 15 aprilie 1921.

Doi ani mai târziu, în şedinţa plenară din 7 iunie 1923, Academia Română i-a primit în rândul membrilor săi de onoare pe generalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan, care aveau să devină mareşali ai României în anul 1933.

12

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească

MAREŞALUL ALEXANDRU AVERESCU

Mareşalul Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859. A participat la Războiul de Independenţă din 1877-1878 ca voluntar. Avansat sublocotenent, şi-a continuat ulterior pregătirea militară, atât în ţară, cât şi în străinătate, obţinând rezultate remarcabile.

Paralel cu activi ta-tea la comanda unor unităţi sau ca profesor în învăţământul militar, Alexandru Averescu s-a remarcat şi ca un fecund autor în domeniul teoriei instruirii trupelor şi al ducerii războiului. Din lunga listă bibliografică semnată de Alexandru Averescu vom nota doar lucrările mai valoroase: Tactica. Teorii şi aplicaţiuni (3 volume, apărute în anii 1888-1890), Teatrul de operaţii Austro-Român. Consideraţiuni generale asupra teatrului de război Austro-Român (1891), Curs de geografie militară (1892), Jocul de război (1903), Călăuza ofiţerului (1904). În preajma Primului Război Mondial a devenit general de divizie, iar în timpul războiului s-a distins în mod deosebit la comanda Armatei 2, fiind unul din artizanii victoriilor româneşti din vara anului 1917.

Ca om politic, a fost în perioada postbelică preşedinte al Partidului Poporului, deputat şi, în mai multe rânduri, preşedinte al Consiliului de Miniştri.

S-a stins din viaţă la 3 octombrie 1938.

MAREŞALUL CONSTANTIN PREZAN

Mareşalul Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861. Devenit, în anul 1880, ofiţer de geniu, a parcurs o carieră strălucită ca urmare a unei temeinice pregătiri profe si o nale. Cu gradul de general de divizie, începutul Pri mului Război Mondial l-a găsit coman dant al Corpului (ulterior al Armatei 4). În calitate de şef al Marelui Cartier General (5 decembrie 1916-1 aprilie 1918, 8 octombrie 1918-20 martie 1920), a condus operaţiile armatei române din vara anului 1917.

Timp îndelun gat a ţinut cursuri şi prelegeri în învăţământul mili tar, inclusiv la Şcoala superioară de război. Spre deo sebire de Averescu, a scris foarte puţin, biblio- grafiile de speci-alitate reţinând doar două din lucrările sale: Descripţiunea cupolei obuzierului de 120 mm, Md. 1888, sistem Grüson (1891), elaborată în colaborare cu căpitanul Ion Basarabescu şi „Curs de fortificaţii” (1900), tipărit pe timpul când era profesor la Şcoala specială de artilerie şi geniu.

În motivarea susţinută de Andrei Rădu-lescu în şedinţa academiei din 7 iunie 1923, la primirea celor doi generali ca membri de onoare, se spunea: „Prin răspunderea grea ce au luat asupră-le, la priceperea lor, prin munca depusă, prin patriotismul lor au contribuit într-o largă măsură la înfăptuirea idealului nostru naţional. Pentru această activitate socotim că Academia Română trebuie să-i cinstească primindu-i în sânul ei ca membri de onoare (...)”. Generalul Alexandru Averescu a întrunit 20 de voturi pentru şi 1 contra.

A decedat la 30 august 1944.

GENERALUL NICOLAE CONDEESCU

Ultimul membru de onoare al Academiei Române provenit din rândurile militarilor a fost generalul Nicolae Condeescu. Fiul căpitanului Matei Condeescu şi al Mariei Panu, s-a născut la 2 octombrie 1880, în Craiova. A fost atras de timpuriu de meseria armelor, pe care însă a împletit-o permanent cu literatura. După absolvirea Şcolii primare la „Regele Ioaniţiu” şi

13


trei clase la Liceul „Carol I” din Craiova, a urmat Şcoala militară de infanterie Bucureşti. A debutat în 1895 într-un ziar din Craiova. Între 1895-1897, cu nume propriu şi pseudonimul „Nicolae Corbu”, a publicat versuri şi proză în revistele „Foaia pentru toţi”, „Foaia populară” şi „Revista idealistă”. După o întrerupere de 15 ani a colaborat la revistele „Năzuinţa”, „Cugetul românesc”, „Ramuri”, „Ramura”, „Scrisul românesc”, „Viaţa literară”, „Ţara noastră” şi „Gândirea”. Ca elev, a publicat un volum de versuri intitulat Din lacrimi (1899). Mai târziu a publicat Peste mări şi ţări. Impresii din călătoria în jurul pământului (două volume, 1922 şi 1923), Conu Enake (nuvele), Craiova, 1928, Însemnările lui Serafim (roman), Bucureşti, 1936 şi Schiţe, Biblioteca pentru toţi. În anul 1937 reia şirul impresiilor de călătorie, publicând un nou volum intitulat „Peste mări şi ţări. Egiptul, Indiile”. A ocupat şi demnităţile de secretar general al Fundaţiei Culturale Regale, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi membru al Societăţii Regale de Geografie.

Propunerea de a fi primit în Academia Română, ca membru de onoare, a fost făcut de un grup de personalităţi proeminente, printre care Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Ion Petrovici, Dumitru Caracostea, Ştefan Ciobanu, Simion Mehedinţi şi Grigore Antipa, în şedinţa din 1 iunie 1938. Cu acest prilej, scriitorul Ion Al. Brătescu-Voineşti declară: „Subsemnaţii propunem alegerea ca membru de onoare al Academiei Române pe dl. general Nicolae Condeescu, ale cărui merite, ca scriitor, sunt îndeobşte cunoscute. Calitatea sa de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români îi conferă o situaţie proeminentă în lumea literală, adăugându-i un nou titlu la cele care şi le-a câştigat prin operele sale”. Din totalul de 23 de voturi, 20 i-au fost favorabile.

După alegere, generalul Nicolae Condeescu a adresat preşedintelui Academiei o scrisoare în care se angaja să-şi aducă întreaga contribuţie la activitatea înaltului forum. Din nefericire, aspiraţiile şi gândurile lui bune au fost curmate înainte de vreme, întrucât la 15 iunie 1939 a trecut în nefiinţă.

LOCOTENENT-COLONELUL ŞTEFAN FĂLCOIANU

La un an după alegerea generalului George Adrian ca membru de onoare al Societăţii Aca-demice Române, l o c o t e n e n t -colonelul Ştefan Fălcoianu parti-cipa la festivitatea de primire a sa în rândul membrilor activi ai aceluiaşi forum. În legătură cu alegerea membrilor activi, articolul XI din Statutul Societăţii Academice Române făcea următoarele precizări: „Spre a putea fi membru activ al Societăţii Academice Române se cere a fi prezentat de cel puţin doi dintre membrii alegători şi a da în scris că primeşte a face parte dintr-o secţiune anume şi a se supune statutelor Societăţii. Alesul trebuie să întrunească două treimi din voturile alegătorilor prezenţi”. Membrii activi aveau drept de vot deliberativ, spre deosebire de membrii de onoare care aşa cum prevedea statutul, aveau numai drept de vot consultativ.

În şedinţa din 13 septembrie 1876, întrunind 10 voturi din totalul de 12, locotenent-colonelul Ştefan Fălcoianu a fost proclamat membru activ al Societăţii, în cadrul Secţiei ştiinţifice.

Născut la 6 iunie 1835, într-o familie care avea să dea mai multe cadre armatei române, Ştefan Fălcoianu s-a simţit şi el atras spre cariera militară. În anul 1856 a absolvit Şcoala militară cu gradul de sublocotenent, făcând parte din aceeaşi promoţie cu Constantin Barozzi. Dovedind reale aptitudini, o inteligenţă remarcabilă şi o mare putere de muncă, Ştefan Fălcoianu a urcat pe treptele ierarhiei gradelor şi funcţiilor militare cu destulă repeziciune. În ajunul Războiului de Independenţă a fost avansat colonel şi a luat parte la luptele desfăşurate la sud de Dunăre, devenind şef al statului major al armatei române de operaţii. În 1883 a fost avansat la gradul

14

de general de brigadă, iar un an mai târziu a fost numit ministru de Război (23 iunie 1884-13 ianuarie 1886). A demisionat din această funcţie, preluând postul de şef al Marelui Stat Major (7 decembrie 1877-23 februarie 1878, 15 aprilie-28 iunie 1883, 16 octombrie 1883-23 iunie 1884, 16 ianuarie 1886-8 iunie 1894).

De-a lungul mai multor ani a activat ca profesor la diverse şcoli militare, inclusiv la Şcoala de Război, fiind brevetat ofiţer de stat major. Ca autor de lucrări cu tematică militară s-a remarcat îndeosebi prin Istoria războiului din 1877-1878 (ruso-româno-turc), apărut în anul 1895.

În cadrul Academiei Române a îndeplinit numeroase sarcini administrative şi ştiinţifice. Începând din 1882 şi până către sfârşitul vieţii a fost ales, în repetate rânduri, vicepreşedinte al Secţiei ştiinţifice a Academiei. În anii 1886-1888 şi 1898-1899 i s-a oferit fotoliul de vicepreşedinte al Academiei Române. De-a lungul multor ani a fost, de asemenea, ales în comisia pentru acordarea premiilor Academiei. A întocmit şi prezentat, în şedinţele plenare, un însemnat număr de referate pe marginea unor tipărituri sau manuscrise.

A încetat din viaţă la 22 ianuarie 1905.

GENERALUL GRIGORE CRĂINICEANU

În şedinţa Academiei Române din 18 mai 1911 s-a votat pri-mirea în rândurile membrilor activi a generalului G r i g o r eC r ă i n i c e a n u , membru cores-pondent al insti-tuţiei, făcând par te din Secţia ştiinţifică.

Născut la 17 iulie 1852, a urmat în anii 1871-1873 Şcoala militară de ofiţeri, pe care a absolvit-o, ca şef de promoţie, cu gradul de sublocotenent. Şi-a completat studiile la Şcoala de aplicaţii de artilerie şi geniu din Bruxelles, de unde s-a

întors în ajunul Războiului de Independenţă, la care a participat până la încetarea operaţiilor de la sud de Dunăre. În 1909 a fost avansat general de divizie. A deţinut funcţia de şef al Marelui Stat Major (1 aprilie 1907-1 noiembrie 1909) şi de ministru de Război (1 noiembrie 1909-28 decembrie 1910).

Posesor al unei culturi bogate şi variate, energic şi cu mare putere de muncă, Grigore Crăiniceanu s-a remarcat şi ca profesor de fortificaţii la diferite şcoli şi cursuri militare, inclusiv la Şcoala Superioară de Război. Totodată, a fost un foarte fecund scriitor militar. Lucrarea intitulată Curs de fortificaţie pasageră (7 volume, scrise în anii 1881-1887), din care o parte prezentată în manuscris Academiei Române, a fost distinsă cu premiul „Năsturel” pe anul 1883. În raportul întocmit de generalul Ştefan Fălcoianu pe marginea acestei lucrări se spunea: „Opera căpitanului Crăiniceanu are marele merit de a fi prima lucrare completă de felul acesta în limba română (...) Concentrând în opera sa nu numai principiile artei fortificaţiilor stabilite de oameni de geniu reputaţi, dar încă exprimând în mod clar ştiinţific aplicările fortificaţiilor făcute de armata română în timpul campaniei din Bulgaria 1877-1878”. În 1894 Grigore Crăiniceanu a tipărit Geografia militară. Frontiera Carpaţilor. Idei de apărare, lucrare de referinţă, rod al unui „studiu pe teren în anii 1888-1890”, după cum însuşi autorul mărturiseşte. Împreună cu căpitanul G. Dabija, în anul 1909 a încredinţat tiparului Note asupra exerciţiilor de manevră şi de luptă de infanterie. După Primul Război Mondial au apărut Instrucţiuni administrative pentru comandanţii de subunităţi (1929) şi O luptă pentru întregirea neamului (două volume, apărute în 1928 şi 1933).

În şedinţa din 18 mai 1911, generalul Grigore Crăiniceanu a fost ales membru activ al Academiei; era suprema consacrare ştiinţifică, ce venea să răsplătească o muncă fără preget dusă de-a lungul a patru decenii de către unul din reprezentanţii cei mai valoroşi ai cadrelor militare din epoca premergătoare Primului Război Mondial. Discursul său de recepţie – a cărui temă a fost Despre istoria armatei române,


15


a impresionat auditoriul prin caracterul său ştiinţific, impregnat de la un capăt la altul de sentimente patriotice.

S-a stins din viaţă la 1 octombrie 1935.

GENERALUL RADU R. ROSETTI

Generalul Radu R. Rosetti s-a născut la 30 martie 1877, fiind fiul unui reputat istoric al claselor sociale şi al raporturilor de proprietate la români. După terminarea cursului liceal a intrat elev la Şcoala militară de artilerie şi geniu, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1899, cu gradul de sublocotenent. A fost, ani de-a rândul, profesor de tactică la Şcoala militară de artilerie şi geniu, la Şcoala specială de infanterie şi la Şcoala superioară de război.

Moştenind de la părintele său pasiunea pentru stadiul istoriei, în general, şi pentru cel al istoriei militare a poporului român, în special, Radu R. Rosetti a fost un neobosit cercetător. Timp de trei decenii şi jumătate, a publicat un număr impresionant de lucrări care l-au consacrat printre istoricii români cei mai reprezentativi. Primele sale studii au fost Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu (1912) şi Încercări critice asupra războaielor din anii 1475 şi 1476 dintre Ştefan cel Mare şi turci (1914).

Primul Război Mondial i-a curmat, pentru un timp, preocupările ştiinţifice. A comandat Regimentul 6 Mihai Viteazul în bătălia de la Mărăşeşti, fiind grav rănit în ziua de 6 august 1917. După război a fost trimis, un timp, ataşat militar la Londra. Reîntors în ţară, generalul Radu R. Rosetti a depus o acţiune stăruitoare pentru organizarea Muzeului militar naţional şi, concomitent, şi-a reluat cercetările personale în domeniul istoriei.

În şedinţa Academiei Române din 3 iunie 1927, academicianul Andrei Rădulescu a citit propunerea semnată de mai mulţi savanţi –

printre care Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Simion Mehedinţi şi Ion Nistor – ca generalul Radu R. Rosetti să fie ales membru corespondent; propunerea s-a bucurat de adeziunea unanimă a celor prezenţi. În anii următori, generalul Radu R. Rosetti a dat publicităţii un număr impresionant de studii şi articole ştiinţifice, cele mai multe consacrate istoriei militare.

În şedinţa din 19 mai 1934, Secţiunea istorică a Academiei Române, „luând în dezbatere, potrivit statutului şi regulamentului, chestiunea alegerii unui nou membru al său (...) cu majoritate de voturi a decis să recomande plenului alegerea domnului general Radu Rosetti (...)”. Susţinând propunerea Secţiei istorice, în şedinţa plenară din 24 mai 1934, a Academiei Române, Alexandru Lapedatu a făcut o amplă analiză a operei generalului Radu R. Rosetti, conchizând: „Alegându-l, instituţia noastră va primi în sânul său un bărbat care, sub toate raporturile, numai onoare îi poate face şi care-i va fi la toate lucrările un colaborator valoros şi preţios (...) căci de ani de zile generalul Radu Rosetti ne-a fost, dintre toţi membrii corespondenţi, cel mai apropiat, ca unuia ce i-am încredinţat regulat spre cercetare scrierile şi publicaţiile cu caracter militar înaintate Academiei noastre spre premiere”. În urma votului, preşedintele Ludovic Mrazec l-a proclamat pe generalul Radu R. Rosetti ca membru activ al Academiei Române, în Secţia istorică.

În 1935, în urma decesului filologului Ion Bianu, Academia Română l-a însărcinat pe generalul Radu R. Rosetti să preia postul de conservator al Bibliotecii şi al colecţiilor aflate în inventarul Academiei Române. În această nouă calitate, el a desfăşurat o activitate neobosită pentru îmbogăţirea, conservarea şi buna evidenţă a fondului de cărţi şi a altor colecţii deţinute de Academie. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a organizat evacuarea din capitală a celui mai preţios fond de cărţi şi a celor mai valoroase colecţii, pentru a fi ferite de o eventuală distrugere sau înstrăinare.

Apreciindu-i meritele ştiinţifice şi orga-nizatorice, Secţia istorică a Academiei l-a ales în anul 1938 în funcţia de secretar, pentru

16


o durată de şapte ani. Şi în această calitate el a dat dovadă de o înaltă competenţă.

Atât înainte de a deveni membru al Academiei Române, cât – şi mai ales – după aceea, generalul Radu R. Rosetti s-a impus printr-o fecundă şi valoroasă creaţie istoriografică. În anul 1927, una din lucrările sale, intitulată Partea luată de armata română în războiul de la 1877-1878 a fost distinsă cu premiul „Gheorghe Asachi” al Academiei Române; autorul a renunţat la suma de bani ce-i fusese atribuită cu acest prilej, cerând ca ea să fie afectată „unei scrieri despre cei ce au fost la războiul pentru independenţă”. Acestei lucrări i-au urmat Începuturile artei militare în cuprinsul României de azi (1932), Problema militară românească, Alaltăieri – azi (1934), Essais sur l’art militaire des Roumains (1935), Călăraşii din valea Siretului în războiul de neatârnare (1939), Participarea populaţiei civile la războiul din 1877-1878 (1941), Care au fost adevăratele efective ale unor armate din trecut etc.

Generalul Radu R. Rosetti şi-a încheiat prestigioasa carieră ştiinţifică în anul 1947, cu Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, lucrare de referinţă care, în peste şase sute de pagini, sintetizează cunoştinţele şi experienţa acumulate o viaţă întreagă în studiul istoriei militare a poporului român. La 5 iunie 1949, corpul neînsufleţit al generalului Radu R. Rosetti a fost depus într-o criptă din cimitirul Bellu din Bucureşti.

COLONELUL THEODOR ŞERBĂNESCU

Născut la 29 decembrie 1839, colonelul Theodor Şerbănescu a absolvit în 1861 Şcoala militară de ofiţeri, ca şef de promoţie, cu gradul de sublocotenent. A luat parte la Războiul de Independenţă. În 1880 a fost avansat locotenent-colonel şi numit comandant al Regimentului 32 Dorobanţi. Avansat colonel, în 1884, a fost numit comandant al Brigăzii 9 Infanterie.

În paralel cu cariera militară, colonelul Theodor Şerbănescu a publicat poezii în diferite reviste, inclusiv „Convorbiri literare” şi a tradus versuri din opera poetului francez Alfred de Musset (1810-1857), cu care avea multe afinităţi

spirituale. Postum, i-au apărut o parte din scrieri în volumul Poezia lui Şerbănescu. Cu scrieri şi poezii inedite (1902).

În urma propunerii făcute de Iosif Vulcan, în şedinţa Academiei Române din 12 aprilie 1894, colonelul Theodor Şerbănescu a fost ales membru corespondent, în Secţia literară. A decedat la 2 iulie 1901.

GENERALUL CONSTANTIN BRĂTIANU

Generalul Constantin Brătianu s-a născut la 17 septembrie 1844. A absolvit Şcoala militară în anul 1864, cu gradul de sublocotenent de geniu. Şi-a continuat studiile militare şi tehnico-civile în străi-nătate, absolvind Şcoala de mine şi Şcoala de stat major din Paris. Ulterior s-a specializat în tehnică de cartografie, lucrând pe rând la Observatorul naţional din Paris, la Serviciul cadastral al Franţei, la Serviciul geografic al armatei franceze şi la cel al armatei belgiene, precum şi la Institutul geografic militar din Viena.

Întors în ţară, a devenit unul din colaboratorii apropiaţi ai generalului Constantin Barozzi. A deţinut, succesiv, funcţiile de director al Institutului geografic al armatei şi de subşef la Statul Major General.

A desfăşurat o remarcabilă activitate în domeniul ştiinţei şi publicisticii, printre scrierile sale numărându-se Călătorii de stat major. Studii făcute în 1888 cu prilejul călătoriei de stat major, întreprinsă în acel an de către Marele stat major (1895), Educaţie profesională şi morală a ofiţerului (1900) şi Însemnătatea istoriei naţionale pentru instrucţiunea militară.

În şedinţa din 10 aprilie 1899 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, Secţia ştiinţifică. În această calitate a prezentat, în cadrul şedinţelor publice ale Academiei, mai multe comunicări, printre care Însemnătatea istoriei naţionale din punct de vedere militar,

17


Însemnătatea hărţii ţării pentru istoria patriei şi neamului etc.

A murit la 6 ianuarie 1910.

GENERALUL CONSTANTIN HÎRJEU

Generalul Constantin Hîrjeu s-a născut la

10 decembrie 1856. După terminarea lice-ului a urmat Şcoala mili tară, pe care a absolvit-o cu gradul de sublocotenent de geniu în anul

1876. Şi-a desăvârşit pregătirea profesională

la Şcoala politehnică din Paris şi Şcoala de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau.

Începuturile afirmării sale ştiinţifice şi publicistice datează din anul 1884, când, ca profesor ajutor la catedra pe care o conducea Grigore Crăiniceanu la Şcoala specială de artilerie şi geniu, a redactat împreună cu acesta Cursul de fortificaţii. În anul 1903, fiind profesor la Şcoala Superioară de Război, a întocmit şi tipărit Cursul de fortificaţiune permanentă. Ulterior a publicat Istoria armei geniului, tipărită în 1902 şi distinsă de către Academia Română în anul următor, cu premiul Năsturel-Herescu. I-au urmat Pregătirea armatei pentru război (două volume ce însumează peste 800 de pagini apărute în 1905) şi Rostul cuvintelor: disciplina, doctrina, iniţiativa (1907).

Valoarea ştiinţifică a acestei opere întinse şi prestigiul de care autorul ei se bucura în ţară şi peste hotare au determinat Secţia istorică a Academiei Române să-l propună la 27 mai 1909 pe generalul Constantin Hîrjeu ca membru corespondent. Votul exprimat cu acest prilej i-a fost favorabil şi i-a adus o consacrare binemeritată.

În anii 1915-1916 a tipărit, în trei volume, valoroasa lucrare intitulată Din învăţămintele războiului de azi. În 1921 i-au apărut două volume de Studii şi critice militare care, analizând

războaiele din 1913 şi 1916-1918, efectuează în fapt o sinteză a concepţiilor autorului cu privire la instituţia armată şi la fenomenul război.

S-a stins din viaţă la 24 mai 1928.

GENERALUL SCARLAT PANAITESCU

Născut la 24 aprilie 1865, a absolvit Liceul Naţional din Iaşi şi, în anul 1885, Şcoala militară din Bucureşti, cu gradul de sublo-cotenent. Ulterior a fost trimis la studii în Franţa, unde a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Şcolii Politehnice din Paris şi apoi pe cele ale Şcolii de Aplicaţii de Artilerie şi Geniu de la Fontainebleau.

După reîntoarcerea în ţară, în anii 1892-1913 a funcţionat ca profesor de matematică, fortificaţii şi topografie în învăţământul militar, inclusiv la Şcoala Superioară de Război. În ierarhia militară a urcat până la gradul de general de divizie şi inspector general al geniului.

Bun comandant şi pedagog, s-a afirmat şi ca un distins om de ştiinţă, opera sa cuprinzând peste patruzeci de titluri. După primele scrieri tipărite – îndeobşte cursuri de topografie şi fortificaţii sau articole în presa periodică militară – i-au apărut numeroase studii şi monografii pe teme variate: Rolul României în războiul mondial (1919), Rezerva morală a naţiunii şi războiului. Înaltul nostru comandament (1918), Din industria lemnului (1919), Aspecte militare. Efemeride de război (1916-1918) (1926), Aspecte politice (1937).

În urma propunerii Secţiei ştiinţifice, susţinută de către generalul Grigore Crăiniceanu, la 7 iunie 1919 plenul Academiei Române, în majoritate, a votat pentru primirea generalului Scarlat Panaitescu în rândul membrilor corespondenţi.

În acest forum a prezentat comunicări valoroase, un interes deosebit prezentând Ştiinţa fortificaţiei în România de la 1868 până în zilele noastre.

18


La 25 martie 1938 Academia Română, în şedinţa solemnă, a adus ultimul omagiu generalului Scarlat Panaitescu, decedat cu trei zile mai înainte.

GENERALUL DE CORP DE ARMATĂ DR. PAUL TEODORESCU

Generalul Paul Teodo-rescu s-a născut la 28 iunie 1888 la Bacău. După absolvirea Liceului Mili-tar din Iaşi, a urmat cursurile Şcolii militare de ofiţeri de infanterie, pe care le-a încheiat în 1908, cu gradul de sublocotenent.

În anii 1919-1921, a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din ţară şi din Franţa, făcându-şi stagiatura la statul major al Corpului 14 armată din Lyon (1921-1922).

Desfăşurând o prodigioasă activitate didactică şi publicistică, a fost promovat în funcţii de răspundere militare şi politice: comandant al Regimentului de gardă Mihai Viteazul, ataşat militar la Paris, acreditat şi în Belgia şi Spania, director al Şcolii Superioare de Război, subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale şi apoi ministru al Aerului şi Marinei.

Pentru poziţia lui antinazistă, la scurt timp după instaurarea regimului dictatorial al generalului Ion Antonescu (6 septembrie 1940), la 8 septembrie 1940 a demisionat din cadrele active ale armatei. A fost repus în drepturi după 23 august 1944.

În afara unor studii şi articole publicate în diverse periodice militare, generalul Paul Teodorescu a elaborat şi câteva lucrări mai ample, printre care: Divizia în războiul de mişcare. Teme şi soluţiuni, scrisă în colaborare cu locotenent-colonelul Romulus Ţupa, Ce trebuie să ştie orice ofiţer din tactica generală (1929), lucrare distinsă de Academia Română cu premiul Lazăr pe anul 1932, Instrucţia într-un regiment de infanterie 1932 şi Întrebuinţarea jandarmeriei teritoriale şi operative în război (1932).

În şedinţa din 27 mai 1938, la propunerea dr. Emil Racoviţă, Academia Română l-a ales membru corespondent în Secţia ştiinţifică.

S-a stins din viaţă la 17 ianuarie 1981 la Mănăstirea Dintr-un Lemn, fiind înmormântat în cimitirul acestui sfânt lăcaş de cult, devenit loc de închinăciune şi pomenire pentru marinari şi aviatori.

GENERALUL-LOCOTENENT DR. SCARLAT LONGHIN

Printre membrii cores -pon denţi aleşi după reor-ganizarea Academiei, în anul 1948, s-a numărat şi generalul-locotenent doctor Scarlat Longhin. Născut la 12 august 1899, după terminarea liceului a fost admis în Şcoala Militară, ur-mând în paralel cursurile Facultăţii de Medicină, absol-vită în anul 1924, când avea gradul de căpitan.

Încă din tinereţe s-a afirmat ca un exponent de seamă al şcolii de medicină româneşti. Pentru cunoştinţele şi competenţa sa ştiinţifică, medicul militar Scarlat Longhin a fost promovat în cadrul corpului didactic al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A desfăşurat şi o intensă activitate ştiinţifică, publicând singur sau în colaborare numeroase lucrări, în special în domeniul dermatologiei, precum Contribuţii experimentale româneşti la studiul maladiei Nicolas-Favre (1939), Bolile venerice în armată (1940), Curs de dermatologie şi venerologie (în două volume), Dermatozele copilului, Biologia treponemiei pallidum, Medicaţia afecţiunilor dermatologice, Dermatologia, Fotodermatoze etc.

Specialist de renume mondial, generalul doctor Scarlat Longhin a fost primit în rândurile membrilor corespondenţi ai Academiei Române, în sesiunea din 18-21 martie 1963. Ulterior a fost ales secretar ştiinţific al Secţiei medicale a Academiei, funcţie pe care a deţinut-o până la sfârşitul vieţii.

A decedat în ziua de 13 martie 1979.

19

Familia şi studiile

Johann Georg Andreas Grünau s-a născut la Göttin gen (Hano-vra) pe data de 17 ianuarie 1784, într-o familie pro-tes tantă. Părinţii săi erau Johann Christoph şi Anna (născută Nolten) Grünau. (1)

Într-un extras eliberat de biserica din oraşul natal către familia sa, în anul 1881, la data naşterii este menţionat 25 ianuarie 1784.

Alin DIMĂNCESCU,stră-stră-strănepotul doctorului Georg von Grünau

DR. GEORG VON GRÜNAU

În anul 1809 Georg Grünau îşi termină studiile de medicină la Uni versitatea din Göttingen. (1, 3, 4)

Diploma de doctor în me dicină şi chi rur gie s-a aflat în arhiva Bibliotecii Muzeului Militar Central (1), de unde a fost pre luată de către Muzeul Naţional de Istorie a Ro mâniei, la scurt timp de la înfiinţarea aces tuia (1970).

În arhiva fa miliei se află cer ti ficatul de stu-dii semnat de că tre profesorul Bloomenbach – decanul facultăţii, cel care semnează şi diploma de studii.

Între anii 1807-1813, Götingen face parte din regatul Westfaliei, condus de Jérôme Bonaparte, fratele împăratului Napoleon Bonaparte. Relaţiile de subordonare faţă de politica Franţei, cenzura şi libertăţile civile îngrădite

Portret în ulei dr. Georg von Grünau, original, colecţia Grünau

Diploma de doctor în medicină şi chirurgie, Universitatea din

Göttingen, fotocopie, G. Barbu, „File dintr-o istorie necunoscută (din istoricul serviciului sanitar

al oştirii în Ţara Românească)“, Editura Militară, Bucureşti, 1969

Certificatul de studii semnat

de către profesorul Bloomenbach –

decanul facultăţii din Göttingen,

1809, original, colecţia GrünauCertificat de stare civilă, biserica

din Göttingen, 1881, original, colecţia Grünau

20


determină apariţia unei mişcări de eliberare, din rândul căreia face parte şi tânărul doctor, silit de către poliţia regatului să-şi părăsească meleagurile natale. (1)

Aflat în exil, Grünau îşi completează studiile de medicină la Universitatea din Viena (1810-1812). (1)

Un neamţ în Walahia

În anul 1812, doctorul Georg Grünau se stabileşte în Ţara Românească, la Bucureşti (1), într-un context în care la început de secol XIX intervin schimbări în componenţa personalului medical al capitalei. Activitatea medicilor veniţi din străinătate, îndeobşte absolvenţi ai universităţilor germane, a adus o contribuţie însemnată la progresul sănătaţii publice. (2)

Se va angaja (1814) ca medic secundar la Spitalul Filantropia (Spitalul Iubirei de oameni), făcându-şi specializarea în echipa doctorului Constantin Caracaş (1773-1828), ctitorul aşezământului medical. (1, 3)

Doctorul Grünau se va căsători cu Aloisia (Luisia) Mecsitz pe 16 februarie 1819. Aloisia, născută pe 16 decembrie 1798 la Sibiu, era fata doctorului Mecsitz. Vor avea împreună şapte copii, cel mai cunoscut fiind Adolf Grünau (1821-1892), care va studia medicina la Jena, Göttingen şi Paris. În contextul revoluţiei de la 1848, Adolf Grünau va lega o prietenie strânsă cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi cu pictorul Rosenthal. Ca medic avea să profeseze la Spitalele Colţea şi Colentina. Se va căsători cu Pauline Juliane Klousch (1829-1860), fiica unui cunoscut farmacist, Paul Klousch.

Georg Grünau locuia împreună cu familia în „mahalaua Colţii” (1), în apropiere de Piaţa Sfântul Gheorghe. Îl găsim menţionat într-un articol apărut în anul 1897, în care se prezintă un incendiu izbucnit în capitală, pe 24 aprilie 1847 (cel mai mare dezastru de acest fel din istoria oraşului, eveniment în urma căuia se va înfiinţa serviciul de pompieri). Autorul articolului este Rudolf Neumeister, soţul Albertinei (Berta) Grünau, una din fiicele doctorului Grünau. (6)

În toamna anului 1822, apreciindu-i activitatea, domnitorul Grigore Ghica hotărăşte „pentru slujbele şi cea cinstită purtare a dumnealui dohtorului Grünau i se hărăzeşte a avea 10 posluşnici”. (1) După moartea doctorului Caracaş (1928), Georg Grünau devine medic pri mar al Spitalului Filantropia (3). Pe perioada în care va conduce aşe ză mântul, va contribui la ex tinderea spi-talului, la dubla rea numărului de paturi (între anii 1834-1835) şi la primirea de către spital a unor ajutoare băneşti anuale, din „excedentele

Ferparul de căsătorie al fiului - Adolf Grünau, semnat de Georg Grünau, 1 octombrie 1849, colecţia Grünau

Porunca vistierului către Costache Bellu

prin care i se hărăzesc

doctorului Grünau, pentru merite speciale,

12 posluşnici, 1 noiembrie 1822, original, colecţia

Grünau şi copie Arhivele

Statului 483/ 15 martie 1943

21


spitalelor Colţea şi Pantelimon“ (3), celelalte două fundaţii spitaliceşti ale „Eforiei Spitalelor” (for constituit la 2 aprilie 1832 de către guvernatorul Kiseleff, în timpul Regulementelor Organice).

În urma reformelor sanitare din anul 1824, doctorul Grünau devine medic al capitalei.

Este cooptat în comisia pentru sistematizare (1829-1830), în vederea elaborării unui „Regu-lament pentru îmbunătăţirea şi paza bunei orânduieli în Poliţia Bucureştilor“. (1, 2)

Grünau este şi redactor al proiectului primului colegiu medical din Bucureşti. (1, 3)

După ce participase ca medic în operaţiunile de combatere a epidemiei de ciumă din vremea lui Caragea, în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, ia parte din nou la lupta împotriva unei epidemii de ciumă care izbucnise printre trupele ruseşti şi populaţia Ţării Româneşti.

Pe lângă slujba de la spitalul Filantropia, doctorul Grünau avea în grija sa bolnavii evacuaţi din lazarete şi luarea de măsuri profilactice în focarele contaminate. (3)

Pentru meritele sale în ajutorarea soldaţilor ruşi pe timpul războiului, primeşte în anul 1833 medalia Sf. Stansilav din partea ţarului Nicolae I al Rusiei.

Primul comandant al Spitalului Oştirii

Între septembrie 1831 şi 20 martie 1837, Georg Grünau ocupă funcţia de stabdoctor al Regimentului 1 şi şef al lazaretului. (1, 2, 3).

Brevetul decoraţiei „Sf. Stanislav“, 18 februarie 1833, original, colecţia Grünau

După terminarea războiului ruso-turc, nou creatul Spital al Oştirii a funcţionat pentru început la Filantropia, acolo unde suferinzii armatei Ţării Româneşti au fost trataţi între septembrie 1831 şi ianuarie 1832 într-un lazaret ostăşesc temporar.

Urmează un periplu legat de mutarea spitalului la Mănăstirea Mărcuţa, mai apoi în încăperile de la Beilic (podul Şerban Vodă sau podul Beilicului), iar din septembrie 1834 spitalul ostăşesc se evacuează în clădirile Mănăstirii Mihai Vodă. Abia din anul 1859, spitalul se va muta în noile construcţii din actuala stradă Ştirbei Vodă. (1)

Stabdoctorul Grünau este considerat unul din primii organizatori ai serviciului sanitar ostăşesc, sub conducerea sa fiind instruiţi cei dintâi felceri pământeni, într-un sistem care poate fi considerat drept începuturile învăţământului medical românesc. (1, 4)

Tot lui i se datorează introducerea unui regulament interior în spitalul ostăşesc de la Mihai Vodă, punându-se astfel capăt dezordinilor din spital. (1)

Doctorul Grünau efec tuează prima inter-venţie urologică pe pământ româ nesc în anul 1834 (operaţie de talie perineală pentru un calcul uretral). (5)

Un atestat din anul 1841 al Dejurstvei (coman damentului militar) confir mă că pe tot parcursul serviciului său „a jertfit cele mai nepregetate oste neli, sârguinţă şi activitate la căutarea bolnavilor ostaşi.

22


ÎmpământenireaDemersurile doctorului Georg Grünau

pentru a obţine „împământenirea“ (cetăţeania de astăzi) au fost începute în martie 1841 şi aprobate în luna iunie a aceluiaşi an, dar sub rezerva unui termen de graţie de 10 ani, prevăzut de art. 1 din Legea Organică. La 7 decembrie 1857, considerându-se toate condiţiile împlinite,

„subscris de un număr de treisprezece persoane de consideraţie pământeni, doveditor de a sa bună conduită într’un curs de 39 de ani”, doctorul Grünau „este primit a se împărtăşi de toate drepturile civile şi politice de care se bucură cetăţenii acestui Principat”. Documentul este semnat de Principele Alexandru Dimitrie Ghica şi poartă sigiliul acestuia.

Actul prin care se atestă că domnul Stabdoctor şi Cavaler Grünau a intrat în slujba oştirii la 1831 luna septembrie şi la 1837 martie 20, după a sa cerere s’a slobozit din slujbă, 28 ianuarie 1841, original, colecţia Grünau şi copie Arhivele Statului 493/15 martie 1943

Adresa Dejurstvei Oştirilor româneşti prin care înaintează doctorului Grünau atestatul pentru vremea care s’a aflat în slujba oştirii ca stabdoctor al polcului Nr. 1, 12 martie 1841, original, colecţia Grünau şi copie Arhivele Statului 478/15 martie 1943

23


Ultimii ani

Doctorul Grünau mai este menţionat ca lucrând la Vornicia Temniţilor (1844). Între anii 1849 şi 1852 este medic şef al Spitalului Colţea, de unde va ieşi la pensie. (1, 3)

S-a stins din viaţă în noaptea de 26-27 noiembrie 1858, la vârsta de 73 de ani, fiind înmormântat la cimitirul evanghelic din Bucureşti, aşa cum reiese din ferparul semnat de fiul său, doctorul Adolf Grünau.

Diploma de împământenire a doctorului în medicină Georg Grünau,

17 decembrie 1857, original, colecţia Grünau

şi copie Arhivele Statului 2570/28 noiembrie 1943

Ferpar înmormântare, 16 noiembrie 1858, original, colecţia Grünau

24


Recunoaşterea

Poate că cea mai bună dovadă a recunoaşterii valorii sale stă în cariera exemplară de peste patruzeci de ani, trecută în revistă, foarte succint, în rândurile de mai sus şi mult mai pe larg în lucrările disciplinei create în anii interbelici de aca-demi cianul dr. Victor Gomoiu - „Istoria Medicinei Româneşti“.

La mulţi ani după ce doctorul Grünau îşi dăduse obştescul sfârşit ca cetăţean „împămăntenit” şi după ce predase o ştafetă profesională către fiul său, doctorul Adolf Grünau, sfârşit şi el la 1892, familia Grünau a fost contactată de către reprezentanţii Minis-terului Apărării Naţionale.

Pe 5 septembrie 1940, medicul general, Dr. Suhateanu, Inspectorul General al Serviciului Sanitar al Armatei, cerea sprijin pentru a intra în posesia unui tablou

înfăţişându-l pe doctorul Grünau şi a oricăror documente despre activitatea acestuia, în ideea de „a nu distruge urmele valorosului predecesor”, „fost şef al Serviciului sanitar în Valachia”.

Adrese de la Ministerul Apărării Naţionale, Inspectoratul General Sanitar privind solicitare/confirmare primire documente arhivă Georg Grünau, 14099/

5 septembrie 1940, 19 septembrie 1940

Galeria comandanţilor Spitalului Clinic Universitar de Urgenţă

Militar Central „Dr. Carol Davila“

25


Pe 19 septembrie 1940, la doar două săptămâni, şeful Serviciului Sanitar al Armatei mulţumea familiei, care, la modul cel mai prompt, dăduse curs solicitării. (foto 17)

Nu în ultimul rând, la comandamentul Spitalului Universitar Clinic de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, galeria foştilor coman danţi ai unităţii (foto 18) îşi începe evocarea cu numele colonelului dr. Georg von Grünau, primul din istoria plină de realizări a acestei unităţi de elită a medicinei şi deopotrivă a armatei române.

Arborele genealogic al familiei Grünau

Mulţumiri:

- doamnei Maria Alexandra Nicolau (Grünau) pentru documentele puse la dispoziţie

- domnului Vlad-Andreas Grünau (biograful familiei Grünau) pentru fotografia după portretul doctorului Georg Grünau, lucrare aflată în colecţia personală, cât şi pentru arborele genealogic al familiei Grünau (ambii stră-strănepoţi ai doctorului Georg Grünau).

- domnului locotenent-colonel Constantin Lupu, directorul Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” Bucureşti (pentru consultarea parţială a bibliografiei).

Bibliografie

1. G. Barbu, File dintr-o istorie necunoscută (din istoricul serviciului sanitar al oştirii în Ţara Românească), Editura Militară, Bucureşti 1969.

2. G. Barbu, Arta vindecării în Bucureştii de odinioară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1967.3. Dr. G. Brătescu, Spitale vechi şi noi, Editura Medicală, Bucureşti 1976. 4. Col. (r) dr. Gheorghe Sanda, Istoria medicinei militare româneşti, Fundaţia „Gral Mr. Dr. C. Zamfir”,

Bucureşti 1996. 5. Conf. dr. Dan Mischianu, Cum se pot întrepătrunde lucrurile sau scurte date istorice privind urologia

în mediul medico-militar românesc, Clinica de Urologie, Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, www.scumc.ro6. R. Neumeister, Bătrânul Koch, Bucureştii de altădată, Biblioteca Bucurestilor, nr.9, www.bibliotecametropolitana.ro, Bucureşti 2001.

3Istorici în uniformă

27

Născut la 19 mai 1940, în comuna Odobeşti, judeţul Bacău, profesorul univ. dr. Ioan Ciupercă a absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” Predeal-Breaza (1957), Şcoala de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” Sibiu (2 iunie 1960) şi Facultatea de Istorie-Filosofie, specializarea Istorie Universală din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1967). În 1996 a obţinut titlul de doctor, cu teza „Opoziţie şi putere în perioada 1922-1928”, teză publicată şi onorată cu premiul Academiei Române.

Are o bogată experienţă de cercetare şi predare în Statele Unite ale Americii, ca bursier IREX la Washington D.C. (1978-1979) şi bursier Fulbright la Universitatea Nebraska, Omaha (UNO) (1984-1986).

De-a lungul carierei a fost cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi (1967-1976), titular al cursului de Istorie Universală Contemporană (din 1978), şef al Catedrei de Istorie Universală a Facultăţii de Istorie în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1992-1996, 2003-2005), decan al Facultăţii de Istorie din cadrul aceleiaşi prestigioase universităţi ieşene (1996-2003) şi conducător ştiinţific de doctorat în istorie universală contemporană.

A publicat numeroase articole în reviste de specialitate, precum şi lucrările „Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928”, Editura

Colonel drd. Dan PRISĂCARU

PROF. UNIV. DR. IOAN CIUPERCĂ

Povestea mea „militară” a rămas în fundal... şi în gestul reflex de a schimba pasul atunci când merg pe lângă o unitate în marş, însoţită de fanfară... Am scris aici varianta cea mai scurtă a scoaterii mele din armată pe care am receptat-o ca o fractură a destinului. Nu ştiam că vor urma şi alte fracturi şi dacă mai exist, faptul se explică şi prin experienţa dobândită în instituţii militare de învăţământ.

Prof. univ. dr. Ioan CIUPERCĂ

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1994, 300 p., „Ascensiunea nazismului (1919-1936)”, Editura Junimea, Iaşi, 1995, coautor, „Totalitarismul – fenomen al seco lului XX”, (I), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1995, 286 p., „România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1996, 223 p., „Europa în derivă (1918-1940). Din istoria rela ţiilor internaţionale”, Iaşi, 2001, „Totalita- rismul – fenomen al secolului XX. Repere”, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2006, „România şi siste mele de securitate (1919-1975)”, Ioan Ciupercă, Bogdan-Alexandru Schipor, Dan-Constantin Mâţă (coordonatori), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, 407 p., „Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928”, ediţia a II-a, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, 300 p., „România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere”, ediţia a II-a, Editura Universităţii

28

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Istorici în uniformă

„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, 223 p., „Europa în derivă (1918-1940). Din istoria relaţiilor internaţionale”, ediţia a II-a, Casa Editorială Demiurg, 2010, 305 p. şi „Studii de istorie a românilor şi a relaţiilor internaţionale. In honorem Ioan Ciupercă”, Lucian Leuştean, Petronel Zahariuc, Dan-Constantin Mâţă, editori, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, 758 p.

Facem o datorie de onoare din a inaugura această rubrică cu amintirile Domniei Sale din anii în care a purtat cu demnitate şi speranţă uniforma Armatei Române.

UN DESTIN... FRACTURAT

O constelaţie de factori, începând cu posibilităţile materiale/băneşti modeste ale părinţilor mei harnici, m-a făcut să râvnesc la o carieră militară. Ca urmare, am făcut şase ani de armată: trei ani Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” (Predeal-Breaza) şi trei ani Şcoala Militară de Infanterie „Nicolae Băl-cescu” Sibiu. Am fost

„Cantemirist” promoţia 1957 şi am visat să ajung pilot de încercare în Aviaţia României.

Altă constelaţie de împrejurări, de tot interesul pentru istoricul secolului al XX-lea, m-a făcut să ajung la Infanterie, cu intenţia comandanţilor noştri de a ne scoate ofiţeri de Arme Întrunite. Reţinusem din literatura experienţei sovietice din Al Doilea Război Mondial, amplu tradusă la noi şi în... Lagărul/ Blocul Socialist după 1945, că un bun pilot trebuie să fie un sportiv performant şi eu am ales gimnastica. Antrenamentele, în bună parte individuale, asistate cu înţelegere şi competenţă de profesorii noştri de Educaţie Fizică, mi-au fost bune şi la Infanterie. Am fost admis în lotul de gimnastică al Şcolii de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” şi am dobândit, cu echipa din care făceam parte, locul I la Olimpiada Şcolilor Militare din 1959-1960. Noi, câştigătorii, pe lângă onoare, am primit echipament sportiv.

Instruirea noastră s-a făcut cu atenţie şi efort; trebuia să fim capabili să aducem rezultate bune în câmpul tactic şi, normal, să facem faţă cât mai bine în caz de război. Din entuziasmul meu scăzut, ca urmare a năruirii visului de... a zbura..., a rămas hotărârea de a-mi face datoria cât pot mai bine şi de o manieră care să-mi permită accesul la studii militare superioare (Academia Militară).

O precizare se impune: noi, elevii liceelor militare, eram sensibili la instabilitatea Armatei,

Elevul Ioan Ciupercă, clasa a IX-a

Elevul Ioan Ciupercă

(primul din dreapta, jos),

împreună cu clasa a IX-a.

În mijloc, tânărul locotenent David

29

Calendarul tradiţiilor militare 2011Istorici în uniformă

ca instituţie; te puteai trezi trecut în rezervă din multiple motive. Şi din această pricină căutam armele tehnice cu scopul, implicit şi adeseori explicit, de a avea planul B în caz de scoatere în rezervă: ştiu o meserie întrebată şi în viaţa civilă. Copii fiind, ne venea mai uşor să anticipăm astfel pericolele. Evident,

s-au găsit locuri şi pentru infanterişti capabili şi destoinici debarcaţi conjunctural.

Totuşi, eu m-am gândit şi ca infanterist la acest plan B care lua forma concretă a accesului la studii superioare civile. Unde? Poate la Engleză, limba învăţată în şcolile militare, alături de limba rusă. Ca urmare, am pornit, cu mijloacele de atunci, la exersarea limbii Marelui Will cu o voinţă comparabilă cu aceea cheltuită pentru antrenamentele necesare pilotajului de performanţă... Nici aici n-a fost să fie, povestea este interesantă, dar acum prea lungă; din ea va rămâne ideea de a face studii superioare şi,

pe acest aliniament, am înaintat cu greu până la foarte bine.

La 2 iunie 1960, un lot de elevi din anul al III-lea, între care şi eu, a trebuit să părăsim Şcoala în nouă ore măsurate de la 6 dimineaţa (ora convocării adunării extraordinare a ofiţerilor şi elevilor în sala festivă). Înainte de reunirea unor detalii relevante a deciziei care, într-un fel, casa şase ani de muncă şi de vis şi bloca o carieră militară, care ar fi putut fi şi una reuşită, merită formulate precizări în legătură cu instituţiile militare de învăţământ în care am intrat la 14 ani şi am ieşit la vârsta de 20 de ani.

Am avut noroc de un liceu de calitate, cu profesori civili şi militari performanţi, cu harul de a forma şi informa elevii. Mulţi dintre noi, promoţia 1957 a Liceului „Cantemir”, am remarcat de mai multe ori faptul că s-au obţinut rezultate foarte bune în cariera militară şi n-am reuşit să identificăm un caz din cei... „debarcaţi” care să nu fi reuşit să facă studii superioare remarcabile. Apoi, la vremea aceea, Liceul dispunea de o bază materială de invidiat ajutată, poate, şi de notabilităţi ale vremii interesate uneori de un loc de pregătire serioasă şi de disciplinare pentru odrasle cu „personalitatea ieşită în afară”, după

Elevul Ioan Ciupercă, clasa a X-a, Liceul Militar

„Dimitrie Cantemir”

Elevul Ioan Ciupercă, clasa a X-a Colegi, elevi ai Liceului Militar, clasa a X-a. În mijloc, jos, elevul Ioan Ciupercă

30


o observaţie a lui Nicolae Iorga. Atunci, Liceul nu era mixt şi existau şi dezavantaje ale situaţiei. Noi, cantemiriştii, ne-am ales cu un volum apreciabil de cunoştinţe, cu disponibilitatea de a prelua pregătirea pe cont propriu şi cu un simţ al ordinii şi al responsabilităţii util pentru anii ce aveau să vină... Am învăţat în faza când era vizibil şi obiectivul regimului de a forma oameni apreciaţi drept utili păstrării puterii.

Dacă în liceu era preponderentă activitatea de pregătire pentru dobândirea unor acte recunoscute de Ministerul Învăţământului, prin convenţie cu Ministerul Forţelor Armate, la Şcoala de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” a trebuit să tindem a deveni pricepuţi în această meserie, a armelor; evident, a fost mai greu. Din nou trebuie spus că Şcoala era încadrată cu... „meseriaşi”, de cele mai multe ori atenţi şi la parametrii dimensiunii umane. În unul din cântecele fredonate atunci, un vers exprima şi adevăr: „Ofiţerul ştie multe şi ne-nvaţă şi pe noi...”. Aşa cum se întâmplă, fiecare dintre noi „a prins” cât l-au ajutat datele proprii şi voinţa de a se împlini. La o privire retrospectivă, din miliadele de fapte care compun o secvenţă din viaţa unui om, rezultă un bilanţ pozitiv, mai alea sub raportul, acceptabil atunci, al călirii

pregătitoare pentru înfruntarea împrejurărilor potrivnice.

Examene teoretice, trageri de tot felul (ofiţer de arme întrunite...), teste, inclusiv şi mai ales teste de răbdare, pe care Şcoala de Ofiţeri atunci le impunea, se încheiau cu un examen de stat care, odată luat, te abilita să participi la ceremonia înălţării la gradul de locotenent, la 23 august, la Bucureşti.

La 2 iunie 1960, promoţia noastră – probabil sunt acte – se prezenta cu examenul de stat luat şi ne pregăteam pentru defilarea prilejuită de înălţarea în grad. Pericolele corelative Războiului Rece au determinat conducerea Armatei să decidă eliminarea celor care ar putea fi nesiguri în caz de primejdie. Eu, copilul de ţară, crescut de Armată, am ajuns etichetat „duşman al poporului” în virtutea unor „fapte” presupuse a se fi întâmplat înaintea căsătoriei părinţilor mei. O cercetare propriu-zisă n-am avut puterea şi posibilitatea să întreprind. „Dosarul” s-a bazat pe anonime neverificate. Mai important este fondul/contextul care a favorizat cultivarea turnătoriei în scopul apreciat atunci ca nobil, al răpunerii duşmanului de clasă.

De şase ani, prezenţa mea în uniformele instituţiilor militare române de învăţământ

Elevi ai Liceului Militar „Dimitrie Cantemir”. Primul din dreapta, jos, elevul Ioan Ciupercă

31


alimenta speranţa oamenilor satului că din mine va ieşi un adevărat ofiţer de carieră, categorie respectată în satul românesc şi opusă celeia a „ofiţerilor de paie”, improvizată de regim sub presiunea necesităţilor şi formată din oameni care erau sau se pretindeau „pe linie”, dar a căror pregătire de specialitate prezenta carenţe fundamentale; desigur, se opera şi cu generalizări pripite, uitându-se expresia că omul poate şi sfinţi locul. Pe invidiile crescute şi încurajate în satul românesc, în proces de sacrificare pentru biruinţa noului regim politic, cu proiectul său, se adăuga şi aceasta a reuşitei unui ţăran harnic şi gospodar, reuşită care putea pune sub semnul întrebării ierarhii recunoscute de stare materială şi de niveluri de pregătire intelectuală; părinţii mei au fost ţărani cu şapte clase bine făcute. Victima a trebuit să fiu eu; prin mine s-a dorit – obiceiul s-a practicat amplu în epocă – lovirea indirectă a familiei cu cinci copii, care se îndârjea să trăiască din munca pământului. Acuzaţia era de simpatii de dreapta avute de părinţi şi bunici, într-o zonă în care niciun partid politic n-a fost

performant, după cum am înţeles mai târziu. Se acuza, de asemenea, tendinţa de îmbogăţire, ridicolă, dar atent monitorizată în epoca ce năzuia la egalizarea tuturor în sărăcie, de altfel cu reuşite parţiale. „Duşman al poporului”, eram periculos pentru Armată şi aceasta explică, poate, graba uriaşă cu care am fost ejectaţi spre... viaţa civilă.

Am crezut că mor de şocul acestor capete de acuzare complet necunoscute mie; de durerea aferentă năruirii celui de-al doilea vis, acela de a deveni ofiţer respectat de arme întrunite al Armatei, „braţ înarmat al poporului”, în limbajul de lemn al perioadei. Cred că am şi murit un pic şi, de mai exist, miracolul s-a datorat vârstei şi antrenamentului în evaluarea realistă a noii situaţii din câmpul tactic... deprins în Liceul Militar şi în Şcoala de Ofiţeri.

Se obişnuia să se acorde celui „ejectat” şi o sancţiune pe linie UTC, ca să fie şi... pătat politic; am primit Vot de blam cu avertisment pentru nesinceritate faţă de organizaţia UTC. Detaliul îl precizez cu rost şi nu ca să mă aflu în treabă. Cititorul, inclusiv colegii mei, respectaţi şi respectabili, acum, probabil, toţi prinşi din urmă de vârstă, trebuie să înţeleagă proporţia reală a loviturii primite de noi, cei trimişi în viaţa civilă. De şase ani, se articulase ca deprindere în mintea noastră şi ideea că adevărata împlinire profesională este posibilă doar „în castă”, în Armată. Scoaterea în lumea civilă a însemnat iniţial – redau reacţii subiective şi mă feresc să le generalizez şi pentru cei al căror sprijin al familiei pe mai multe paliere era diferit – o profundă derută şi un sentiment de părăsire şi neajutorare, cu statut politic „pătat”.

Înainte de toate trebuia supravieţuit şi de unde eram poate aşteptat şi ca un sprijin al familiei, acum trebuia să evit a mă trasforma în povară. Băiat cu liceu (atunci însemna ceva...), cu armata făcută, semn de maturizare bărbătească, aş fi putut fi o partidă de n-aş fi fost aşa de mâhnit. În căutare de loc de muncă, mă confruntam cu întrebarea firească, dar tot derutantă, în legătură cu ce experienţă am. Aceea pe care o agonisisem nu era întrebată...

32


Mai trebuie adăugat că această „debarcare” – un veritabil şoc/cutremur în viaţa personală – a fost agravată de decizii ale unor oameni cu ample repercusiuni asupra stării mele sufleteşti. De sunt vii, sau au trecut la cele veşnice, eu i-am înţeles treptat şi i-am iertat. Şi acum îmi este greu să înţeleg de ce nu mi s-a permis să plec acasă în hainele de elev. Mi s-a oferit o uniformă de soldat imposibil de ajustat în nouă ore. Am refuzat-o şi am plecat acasă în echipamentul sportiv obţinut cu foarte multă muncă. De unde satul mă aştepta... general, am ajuns îmbrăcat într-un trening şi răvăşit sufleteşte.

Am respins varianta de a mă lăsa ajutat să găsesc de lucru „pe văile mele”. Nu m-am simţit în stare să explic oamenilor că nu nevrednicia mea mă adusese în această situaţie. În ţară, era la modă un şlagăr al cărui prim vers mă urmăreşte şi acum: „Am douăzeci de primăveri, Cine-i ca mine...”. Într-adevăr, erau puţini ca mine...

Am primit ordin să mă prezint cu actele la Comisariatul Bacău pentru a mi se întocmi livretul militar. Plutonierul de serviciu m-a întrebat,

uitîndu-se pe acte, ce grad să-mi pună. Dârz şi supărat, am spus soldat, că aspiraţia de a ajunge ofiţer am ratat-o. Îl văd rămas pe gânduri după care a decis că, având prea multă şcoală pentru gradul de soldat, îmi dă pe cel de sergent şi am rămas aşa. Nici „ei” nu s-au interesat de mine, nici eu de „ei”. Aş fi putut participa la convocări ca student şi după aceea, dar nu m-a mai entuziasmat perspectiva. Glumeam amar, între colegi cu simţul umorului, spunându-le că sunt între cei mai instruiţi sergenţi din Armata Română.

Cum viaţa are mai tot-deauna multiple faţete, schim-barea percepută de mine ca o tragedie are şi un aspect hilar de care am auzit „la mâna a doua...”. Ofiţerii mei instructori au rămas

şi ei surprinşi de decizia în legătură cu mine şi au încercat timid, cum cereau împrejurările, să argumenteze că eu eram un elev sârguincios, bun gimnast, cu note bune şi foarte bune... Nu s-au lăsat dezamăgiţi nici când un locţiitor politic le-a spus că aşa se ascund „duşmanii de clasă”, obţinând rezultate bune (sic!). Mi s-a povestit că cei doi au pornit, oarecum pe cont propriu şi cu aprobare, să verifice faptele în comuna Odobeşti-Bacău, de unde veneam eu. Nu ştiu ce concurs de împrejurări i-a dus la Odobeşti-Panciu, vestit şi cu produse medaliate intern şi internaţional. N-au mai ajuns la Odobeştii Bacăului şi nu au mai fost verificate faptele pe teren. Detaliile acestei istorioare nu le-am putut verifica integral.

Am plecat „de pe văile mele” să nu fiu nevoit să explic şi, poate, şi din dorinţa de a nu se mai auzi de mine. Am reuşit să fiu angajat la Poşta Română, în Regiunea Banat. Timp de doi ani, am reuşit să străbat ierarhia de jos, de la postura de oficiant de ghişeu, până nu prea sus, totuşi, până la calitatea de şef Secţie Telefon, Telegraf

Grup de colegi, împreună cu locotenentul major Chiriacescu.

Ioan Ciupercă, primul din stânga, jos

33


Radio în Oficiul Raional Deta-Timişoara. S-a observat că eram cel mai tânăr şef de secţie din sistem. Am muncit onest, am fost apreciat şi am legat prietenii, de care şi acum sunt mândru cu ceea ce a mai rămas.

Gândul de a face studii superioare a rămas constant şi m-a făcut să refuz alte variante tentante. Lipsit de mijloace materiale (salariile pe care am lucrat abia se zăreau...) nu puteam să mă gândesc decât la obţinerea unei burse. Gata să accept şi o calificare superioară în Poştă, au apărut două obstacole redutabile: nevoia de mine la locul de muncă (1) şi (2), faptul că părinţii mei au rezistat argumentat colectivizării până în martie 1962. În martie s-au înscris şi ai mei, presaţi de rude şi prieteni să nu blocheze calificarea celor cinci copii (băieţi). Păstrez scrisoarea îndurerată în care sunt anunţat de eveniment şi sunt şi urme de lacrimi pe constatarea lor că au devenit mai săraci decât atunci când s-au căsătorit. Vulnerabilitatea era mare: familia trebuia întreţinută numai din munca tatălui meu, deoarece mama era bolnavă şi copiii, cu excepţia mea, erau mici.

Din perspectiva mea, durerea prezenta şi faţeta utilizabilă pentru urmărirea scopului calificării superioare ajutat de bursă, acum accesibilă ca fiu de colectivist, dacă luam note bune. Pentru îndepărtarea celuilalt obstacol, am fost nevoit să mint; m-am pregătit „în clandestinitate”, mi-am luat concediul legal, n-am spus şefilor, m-am prezentat la admitere la Istorie şi am reuşit.

Oarecum mândru de adeverinţa pe care am primit-o, am reuşit să produc aproape o criză de nervi dirigintelui raional, şeful meu, un oltean de treabă, altfel gata să-şi facă adăpost individual... în asfalt, dacă-i cereau „organele”. La supărare, m-a ridicat de la nivelul de „duşman al poporului”,

la cel de „bandit...”. Că şi-a revenit şi a reevaluat mai realist şi omenesc situaţia se vede din aceea că a semnat deciziile de numire a mea ca „diriginte înlocuitor” pe durata concediilor; că eu vara am muncit să mă pot întreţine. Şi-a amintit şi faptul că ordonase să fie ferite de mine solicitări de calificare superioară a tinerilor cu perspectivă, deoarece ar rămâne Poşta fără şef de secţie.

Am reuşit, cu greu, l-am pierdut pe tata în 1963 şi situaţia celor rămaşi a devenit din grea, cumplită..., să termin Facultatea de Istorie-Filosofie din Iaşi (promoţia 1967) şi rezultatele bune mi-au permis accesul la poziţia de cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” al Academiei Române (numit prin ordin ministerial de repartiţie). După zece ani, în 1976, am intrat ca asistent la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde activez şi acum în condiţii stabilite de lege.

Povestea mea „militară” a rămas în fundal... şi în gestul reflex de a schimba pasul atunci când merg pe lângă o unitate în marş, însoţită de fanfară... Am scris aici varianta cea mai scurtă a scoaterii mele din armată pe care am receptat-o ca o fractură a destinului. Nu ştiam că vor urma şi alte fracturi şi dacă mai exist, faptul se explică şi prin experienţa dobândită în instituţii militare de învăţământ.

Intenţionat, am trecut peste ceea ce aş numi dimensiunea financiară – una reală şi chiar impresionantă, persistentă pînă astăzi a ... „fracturării” destinului meu. M-a marcat destul cealaltă dimensiune, cea morală, asupra căreia am făcut referiri şi cu simţământul că mă aflu pe un aliniament comun cu acela al istoriei României în războiului rămas de pomină, ca Războiul Rece.

4Nihil sine deo

35

Formular pentru pomenirea Familiei Regale, cu armata română şi a ţărilor ce sunt în unire cu noi, cu armatele lor, rostită de Î.P.S. Mitropolitul Pimen, la slujba Sfintei Liturghii, în noaptea de Paşti din 1917, în Catedrala Metropolitană din Iaşi, în prezenţa M.M.L.L. Regele şi Regina şi a reprezentanţilor tuturor statelor aliate, ofiţeri superiori şi diplomaţi.

* * *„Pe Prea Înălţatul şi Iubitorul de Hristos

Domnul nostru Ferdinand I, Regele României; pe soţia Sa Doamna şi Regina Maria; pe Alteţa sa Regală Principele Carol, Moştenitorul Tronului; pe Principesa Elisaveta, Maria, Principele Nicolae şi Principesa Ileana, cu toată Augusta Lor Familie, să-L pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia sa.

Pre poporul şi armata noastră română şi pre toate ţările şi armatele care sunt în unire cu noi: Rusia, Franţa, Anglia, Italia, Belgia, Serbia, Munte-Negru, Statele Unite ale Americii de Nord, Portugalia şi Japonia, pentru desăvârşita Lor biruinţă asupra vrăjmaşilor, să le pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin“.

* * *

Rugăciune pentru războiu, rostită de Î.P.S. Mitropolit Pimen, la slujba Sfintei Liturghii, în noaptea de Paşti din 1917, în Catedrala Metropolitană din Iaşi, în prezenţa M.M.L.L. Regele şi Regina României şi a reprezentanţilor tuturor statelor aliate, ofiţeri şi diplomaţi.

„Domnului să ne rugăm!Doamne Dumnezeul nostru, păzitorul şi

păstrătorul de veacuri al neamului nostru, la Tine alergăm şi căzând în genunchi ne rugăm: Întăreşte cu puterea Ta pe Prea Înălţatul nostru Rege Ferdinand I şi pe toate statele ce sunt în unire cu noi.

Binecuvântează Doamne Armatele Ruso-Române, care luptă împreună pe Pământul

rugă

pentru armata românăLuminiţa GAVRA

36

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Nihil sine deo

României şi dă-le lor şi aliaţilor lor biruinţă desăvârşită asupra vrăjmaşilor.

Şi precum pe sfinţii Tăi Apostoli şi Mucenici i-ai umplut de duhul vitejiei, ca să lupte până la jertfa de sânge cu prigonitorii şi împilătorii bisericei întemeiate de Tine, aşa şi acum întovărăşeşte cu îngerii Tăi păzitori pe ostaşii noştri şi pe cei ce sunt în unire cu noi şi-i umple de duhul vitejiei, ca să pună pe fugă şi să zdrobească taberile vrăjmaşilor noştri.

Întăreşte-i, ca să întâmpine cu răbdare neajunsurile războiului şi-i păzeşte cu Puterea Ta de boale şi de dureri, păstrându-i în deplină sănătate şi putere. Ajută-le, ca din războiu să se întoarcă biruitori asupra vrăjmaşilor.

Pe ostaşii răniţi, degrab îi vindecă de ranele lor şi-i ridică din patul durerii, iar celor ce şi-au jertfit viaţa lor în războiu, le iartă greşalele şi le dă fericirea cerească şi pe noi pe toţi ne miluieşte şi ne păzeşte de primejdii, acum şi în veci,

Amin“.

BISERICA MILITARĂ A REGIMENTULUI 30 GARDĂ „MIHAI VITEAZUL”

În ziua de 20 aprilie 2003 (Duminica Floriilor), la Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” au avut loc două evenimente importante pentru militarii acestei structuri: sfinţirea locului unde, prin contribuţia cadrelor militare şi a personalului civil din regiment, prin contribuţii ale unor sponsori civili, va fi ridicată biserica cu hramul Sfântul Mare Mucenic Mina şi dezvelirea bustului domnitorului Mihai Viteazul. Slujba de sfinţire a fost oficiată de către Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul din încredinţarea vrednicului de pomenire Părintele nostru Teoctist, Patriarhul României, împreună cu P.C. pr. Cristian Niculescu, preotul regimentului şi un sobor de preoţi militari. Biserica va funcţiona cu paraclis militar; sfântul locaş va fi zidit din beton şi cărămidă cu dimensiuni generoase în stil clasic bizantin treflat, cu elemente arhitectonice brâncoveneşti.

În ziua de 26 iunie 2003, prin lucrarea de sinergie Mântuitorul Hristos – Sfântul Mare Mucenic Mina – „Asociaţia Sfântul Mare Mucenic Mina”, s-a pus „piatra cea din capul unghiului”, turnarea primilor 73 m3 de beton ai fundaţiei bisericii din partea altarului şi a naosului. După

eforturi deosebite şi încercări cunoscute doar de Bunul Dumnezeu, cu rugăciune şi strădanii duhovniceşti, la data de 1 aprilie 2007 (Duminica Floriilor) s-a primit binecuvântare pentru a putea fi oficiate sfintele slujbe ale cultului divin public ortodox, biserica fiind „Muntele Taborului” unde Cerul coboară pe pământ dar şi locul unde se regăsesc laolaltă, în rugăciune, comuniune şi dragoste creştinească militari activi, în rezervă şi în retragere, familiile acestora şi alţi credincioşi civili.

În perioada postului mare din anul 2007 s-a montat catapeteasma sculptată în lemn de tei la atelierul de tâmplărie al penitenciarului din Focşani.

În vara anului 2007, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, au în început cu osârdie creştinească şi binecuvântare cerească, lucrările de pictură murală într-un stil de inspiraţie bizantină, realizată în tehnica „secco” – tempera cu ou, finalizată în vara anului 2008. În luna iunie a anului 2007 s-a realizat, din plăci de granit gri, pardoseala şi au fost donate candelabrele şi aplicele. Au mai fost donate

Elisabeta PREDA

37

Calendarul tradiţiilor militare 2011Nihil sine deo

chivotul, sfeşnice pentru Sfânta Masă, sfintele vase liturgice şi tetrapodul. S-a realizat mozaicul exterior pentru icoana-hram a Sfântului Mare Mucenic Mina.

Ca semn de recunoştinţă adusă Bunului Dumnezeu şi alesului Său – Sf. Mare Mucenic Mina pentru încununarea străduinţelor tuturor ostenitorilor pentru înălţarea sfântului locaş, în data de 20 septembrie 2009 am trăit un moment unic, de înaltă spiritualitate – sfinţirea bisericii militare de către Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Î.P.S. Nifon Arhiepiscop şi Mitropolit al Târgoviştei, împreună cu toţi preoţii militari din garnizoana Bucureşti au sfinţit acest locaş.

Cu acest prilej, biserica a primit şi hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă.

La propunerea ministrului apărării naţionale, domnul Gabriel Oprea, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a acordat Înalta binecuvântare ca biserica militară a Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul” din Comandamentul Logistic Întrunit să primească rangul de „Lăcaş de cult reprezentativ cu utilitate de protocol al Ministerului Apărării Naţionale”.

5Eroica

39

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni, aflată astăzi în componenţa municipiului Târgu-Jiu, fiind cel de-al treilea copil din cei opt ai familiei Vasile şi Elena Toderoiu. A început şcoala primară în satul natal şi a terminat-o la Târgu-Jiu. Ecaterina a fost elevă, probabil între anii 1905-1909, la Şcoala româno-germană din Târgu-Jiu (situată pe strada Popa Şapcă), unde era director Ştefan Bobancu.

Etapa finală a studiilor urmate de Ecaterina a constituit-o perioada de şapte ani în care a frecventat cursurile liceale la Bucureşti, până în vara anului 1916. În 1909 Ecaterina se afla la Bucureşti unde a urmat iniţial cursurile unui gimnaziu-pension de lângă Cişmigiu, dorind să devină învăţătoare. Ulterior şi-a continuat studiile la o şcoală de infirmiere.

În condiţiile declanşării Primului Război Mondial, elevă fiind, Ecaterina s-a înrolat într-una din primele unităţi de cercetaşi din Bucureşti, cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de către Arethia Piteşteanu. În vara anului 1914, Ecaterina revenea la Târgu-Jiu, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”.

Din iunie până în august 1916, Ecaterina s-a aflat din nou la Târgu-Jiu, unde activează în cadrul cohortei „Domnul Tudor” sub conducerea lui Liviu Teiuşanu, instructor al cohortei din septembrie 1914.

La frontiera cu Austro-Ungaria se afla, în momentul declanşării ofensivei armatei române la 15 august 1916, Regimentul 18 „Gorj”, în cadrul acestuia activând şi fratele Ecaterinei, Nicolae, care urma instrucţia pentru caporali.

În dimineaţa zilei de 15/28 august 1916, Cătălina este chemată la sediul Crucii Roşii din Târgu-Jiu, împreună cu toţi cercetaşii. Referindu-se la acele zile, Ecaterina avea să consemneze ulterior: „La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu-Jiu”.

După declanşarea războiului, ca urmare a deselor vizite făcute fratelui său pe linia frontului, Ecaterina a luat hotărârea de a participa activ la luptele purtate de către armata română împotriva invadatorilor germani.

La 5/18 septembrie 1916, trupele române se aflau pe vechea frontieră la vama Buliga, fiind în retragere. În aceste condiţii, Cătălina merge la Bumbeşti-Jiu pentru a-l vizita pe fratele său care se afla pe front.

În ziua de 6/19 octombrie 1916, germanii care se întăriseră prin aducerea Diviziei a XI-a Bavareză şi a artileriei grele, declanşează ofensiva pentru străpungerea frontului românesc

SUBLOCOTENENTUL P.M.

ECATERINA TEODOROIU

Dr. Veronica BONDAR

40

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica

ce se întindea pe o lungime de 50 de km pe crestele Carpaţilor.

În perioada cuprinsă între 27 septembrie/10 octombrie şi 5/18 octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a făcut dese călătorii la Bumbeşti-Jiu pentru a se interesa de fratele ei Nicolae.

Ca urmare a înaintării germane spre sud, în ziua de 10/23 octombrie 1916, la Marele Cartier General s-a organizat un consiliu militar, în cadrul căruia generalul Culcer punea în dezbatere necesitatea evacuării Olteniei şi a unei părţi din Muntenia.

În condiţiile în care situaţia frontului era îngrijorătoare, comanda Armatei I care lupta în munţii Olteniei este preluată de către generalul Ion Dragalina.

A doua zi, la 11/24 octombrie 1916, generalul Dragalina a plecat în inspecţie la Rugi, Vălari şi Bumbeşti-Jiu. Cu acest prilej, Ecaterina, care se afla într-o ambulanţă cu răniţi pe şoseaua către postul de comandă din Horezu-Schela, l-a întâlnit pe generalul Ion Dragalina.

La 12/25 octombrie 1916, dorind să vadă poziţia unor trupe germane aflate în defileul Jiului, generalul Dragalina a plecat spre Lainici, unde

este rănit la umărul drept de gloanţele inamice. Tratat iniţial la un spital din Târgu-Jiu, generalul Ion Dragalina este evacuat spre Craiova.

La 14/27 octombrie 1916, armata română declanşează un contraatac împotriva ocupanţilor germani, grupul de Divizii von Kneussl fiind respins spre nord şi vest. Cu acest prilej au fost capturate cartierul Diviziei a XI-a Bavareză, peste 200 de chesoane, 36 de tunuri, 2 baterii de obuziere, 14 ofiţeri şi peste 1600 de prizonieri germani.

În dimineaţa zilei de 14/27 octombrie 1916, în oraşul Târgu-Jiu rămăsese doar o companie de miliţie pentru paza podului peste Jiu, o patrulă a acesteia ce fusese trimisă spre vest, la Slobozia, fiind surprinsă de către inamic.

Bătălia de la Podul Jiului s-a declanşat la orele 11.30, aici luptând alături de soldaţi şi o parte a populaţiei civile, precum şi cercetaşii din rândul cărora s-a remarcat prin curajul său Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jiu”.

În ciuda victoriei de la Jiu, Marele Cartier General decide retragerea Diviziei a XI-a la Piteşti în timp ce la Petroşani, Divizia a XI-a Bavareză se reface pentru o nouă ofensivă.

Casa memorială Ecaterina Teodoroiu

41

Calendarul tradiţiilor militare 2011Eroica

Din 23 octombrie/5 noiembrie 1916 şi până la sfârşitul lunii, Ecaterina s-a aflat la Bucureşti unde a fost felicitată pentru eroismul său de către familia regală. Revenind pe front a participat la luptele de la 31 octombrie, de la Sâmbotin.

La 1/14 noiembrie 1916 fratele Ecaterinei, Nicolae, a pierit în luptele de la Porceni. Din acea zi, Ecaterina va lupta sub comanda locotenentului Gheorghiţoiu, fostul comandant de pluton al fratelui său.

În noaptea de 1-2 noiembrie 1916, Ecaterina se afla la Dăneşti. Armata română se retrăsese spre Dăneşti şi Brătuia, în condiţiile în care Tg-Jiu este ocupat de către germani la 3 noiembrie 1916.

În noaptea de 3-4 noiembrie 1916, trupele române părăsesc Brătuia şi rezistă o vreme la sud de localitatea Floreşti. În aceeaşi noapte Ecaterina cade prizonieră în luptele de pe înălţimile Răşina-Peşteana-Tunşi, dar reuşeşte să fugă de sub escortă şi este rănită la piciorul drept.

După luptele de la Bărbăteşti, de la 5-6 noiembrie, Ecaterina participă la luptele de la Ţânţăreni şi la contraofensiva de la Filiaşi unde este rănită de un obuz care îi fracturează tibia şi coapsa stângă. Regimentul 18 se retrage spre Răcari, în timp ce Ecaterina, rănită la ambele picioare şi la umărul stâng, este evacuată la Filiaşi, iar de acolo la Craiova şi ulterior la Bucureşti.

După ocuparea capitalei de către armata germană, în perioada 13-20 noiembrie 1916 are loc evacuarea armatei şi administraţiei româneşti în Moldova. Cu acest prilej, Ecaterina, fiind rănită, este evacuată la Iaşi, în timp ce regimentul său se retrage fără luptă pe direcţia Filiaşi-Craiova-Slatina-Ploieşti-Buzău-Târgovişte-Râmnicu-Sărat-Varniţa pe Siret.

La Iaşi, Ecaterina este internată la Spitalul Liceului Naţional nr. 266. Aici avea să primească gradul de sublocotenent cu ocazia unei vizite a reginei Maria.

Între 9/22 şi 14/27 decembrie 1916, în timpul desfăşurării bătăliei de la Râmnicu-Sărat, Ecaterina îşi aşterne pe paginile carnetului de front amintirile din perioada luptelor de pe Valea Jiului la care participase.

Ofensiva germană este oprită la 24 decembrie 1916, după ocuparea Brăilei şi a Rîmnicului-

Sărat, la sud de Siret. Astfel, la sfârşitul anului 1916 frontul se stabileşte definitiv pe râurile Şuşiţa-Putna-Siret şi pe fluviul Dunărea.

În perioada petrecută în spitalul ieşean, Ecaterina l-a întâlnit pe tânărul ofiţer Gheorghe Mănoiu, între cei doi creându-se „o legătură prietenească”. Acesta a revenit la unitatea sa, Regimentul 43/59 la începutul lunii ianuarie 1917, iar la 23 ianuarie, când părăseşte spitalul, Ecaterina se va îndrepta spre aceeaşi unitate militară care era cantonată în comuna Dumitreşti-Gălăţei.

La începutul lunii februarie 1917, Ecaterina este prezentată elevilor Şcolii Militare de Infanterie de către Liviu Teiuşanu, cel care o numea într-un raport către principele Nicolae, „Jeana D’Arc a noastră”.

Pe baza acestui raport, în martie 1917, Ecaterina primeşte Ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război”, iar pentru faptele de arme pe front, i se acordă „Virtutea Militară” de război clasa a II-a şi gradul de sublocotenent

42


prin Decretul nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 16 martie 1917.

Festivitatea de conferire a avut loc la 19 martie 1917, Ecaterina primind decoraţia din mâinile regelui Ferdinand I.

Ulterior, primeşte la cerere, comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie cantonat la Codăeşti-Vaslui din data de 25 aprilie/8 mai 1917 unde şi-a continuat instrucţia pe baze moderne până la începutul lunii august, când este trimis pe front.

În perioada în care Ecaterina s-a aflat la Codăeşti, în presă apar numeroase articole elogioase la adresa sa, prezentând faptele de arme ale „eroinei de la Jiu”.

Ofensiva armatei române din vara anului 1917 a fost pregătită de Marele Cartier General, iar planurile de operaţiuni au fost comunicate trupelor în cursul lunilor mai şi iunie 1917. După aproape opt luni de pregătiri, la începutul lui august 1917 avea să se declanşeze ofensiva pe baza planului generalului Eremia Grigorescu.

Din 4/17 august 1917, Regimentul 43/59, aflat în rezerva Armatei I, s-a pregătit pentru intrarea în prima linie. Astfel, la 5 august pleacă din gara Vaslui spre Tecuci. Ulterior va trece Siretul şi staţionează o vreme în pădurea Malta Seacă, în apropierea frontului.

La 17 august 1917, dorind să o ferească pe Ecaterina de moarte în luptele de la Muncelu, generalul Broşteanu a rugat-o să treacă la spitalul mobil aflat în spatele frontului, dar eroina a refuzat.

Luptele de la Muncelu, declanşate la 15/28 august au fost la fel de grele precum cele de la

Jiu din anul precedent. La 18 august Regimentul 43/59 se îndrepta spre front, iar la 20 august este trimis în linia I în locul Regimentului 35 Infanterie, pe Valea Zăbrăuciorului, spre Dealul Secului. Ecaterina şi-a însoţit regimentul pe front pe o ploaie torenţială.

În ziua de 21 august 1917 au căzut în luptele de la Muncelu 35 de ofiţeri şi aproape 2.700 de soldaţi români. A doua zi, la 22 august 1917, Batalionul II din care făcea parte plutonul comandat de către Ecaterina a trecut din rezervă în linia I.

În seara zilei de 22 august, după lupte grele, Ecaterina se află cu plutonul său în tranşee, pe Dealul Secului, deasupra pârăului Zăbrăuciorul, în zona Muncelului.În acele clipe, observând că inamicul pregăteşte un contraatac, Ecaterina a părăsit poziţia din tranşee dorind să-i determine pe soldaţii români să pornească la atac cu îndemnul : „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. Imediat a fost lovită în zona inimii de două gloanţe venite dinspre poziţiile ocupate de Regimentul 40 de rezervă german, ultimele sale cuvinte fiind: „Înainte! Răzbunaţi-mă!”.

Trupul eroinei a fost transportat de către brancardieri la postul de comandă al regimentului, unde a rămas până a doua zi, când a fost înmormântată cu paradă militară într-o poiană din Zăbrăuţi, pe valea pârâului Glod, comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan Dumitru, gorjean şi el, mort cu o zi înainte în fruntea Companiei a 6-a.

Ziarul „România” din 27 august 1917 a făcut cunoscută tuturor românilor din Moldova, şi celor refugiaţi aici, jertfa supremă a „eroinei de la Jiu”.

După încheierea războiului pentru întregirea neamului, la 17 iulie 1921 s-a decis realizarea la Târgu-Jiu a unei statui în cinstea Ecaterinei Teodoroiu.

Referindu-se la ideea ridicării unui monument în cinstea Ecaterinei la Târgu-Jiu, generalul Henri Mathias Berthelot spunea: „Găsesc înălţătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoştinţă şi de admiraţie; dar va fi, de asemenea, cel mai frumos exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile ce vor veni”. De altfel, la 9 iunie 1921, cu ocazia

43


sărbătoririi centenarului „Tudor Vladimirescu” au fost aduse la Târgu-Jiu rămăşiţele pământeşti ale Ecaterinei. La festivitatea de la Târgu-Jiu a participat şi Octavian Goga, poet şi om politic, care a însoţit cortegiul funerar de la gară până la primărie, unde a rostit un emoţionant discurs.

Un monument dedicat Ecaterinei Teodoroiu a fost ridicat la Târgu-Jiu în 1935-1936, sub forma unui sarcofag din piatră sculptat în basorelief de către Miliţa Petraşcu şi amplasat în centrul municipiului Târgu-Jiu între clădirea Primăriei şi Catedrala ortodoxă cu hramul „Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil”. În anul 1976 a fost amplasată în municipiul Târgu-Jiu o statuie a Ecaterinei realizată de către Iulia Oniţă. Monumente în cinstea Ecaterinei au fost ridicate şi la Brăila şi Slatina.

Pentru cinstirea eroismului şi patriotismului său exemplar, numele eroinei de la Jiu este purtat cu mândrie de una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din municipiul Târgu-Jiu, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”.

Din dorinţa de a păstra vie în conştiinţa noilor generaţii amintirea eroinei de la Jiu, din anul 1938, casa familiei Toderoiu, construită în 1884, a fost amenajată ca şi casă memorială „Ecaterina Teodoroiu”.

* * *ORDIN DE ZI NR. 1 DIN 23 AUGUST 1917

În timpul ciocnirii de ieri noapte pe Dealul Secului a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a.

Pildă rară a unui cald entuziasm unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt Eroina de la Jiu, şi-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul ţării acesteia cotropită de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care înfrângând slăbiciunea femeiască a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preţ.

Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu-Jiu, aceea care şi-a desfăşurat energia-i rară împotriva „morţii albe” care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou în luptă cu un

44


avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a revanşei la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucţia.

A căzut înainte de a ajunge la ţelul acestei revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine apoteoze de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că se împlineşte datoria vieţii.

Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”, are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a unui nume neuitat de camarazi.

Pentru dragostea-i de ţară, pentru simţu-i rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă, o citez la ordin de zi pe Regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor.

Comandant LupeniColonel s/s indescifrabil

* * *Nr. 108 din 24 august 1917

BRIGADA 21 INFANTERIE CĂTRE DIVIZIA XI

Am onoarea a înainta alăturatul concept de ordin de zi, privitor la eroina voluntară Ecaterina Teodoroiu.

Părerea mea este că această regretabilă pierdere şi faptele ei viteze la care face referire Comandantul Regimentului, să se citeze prin Înalt Ordin pe armată.

Am întâlnit pe voluntara Teodoroiu, în ziua când am venit la Poienile Popei cu brigada, făcând un drum extraordinar de greu pe o ploaie torenţială care a durat de cu noapte până la ajungerea la destinaţie. Avea cu ea arma pe un sac de pesmeţi atârnat de gât. Întrebând-o ce face, mi-a răspuns cu veselia ei obişnuită, că luptă cu „greul” şi nu se simte biruită, arătându-mi sacul. Era plin cu cartuşe. Mi-a spus apoi că „ţine cu orice preţ a lua parte la aceste prime lupte, ca să nu zică soldaţii că până acum i-a îndemnat

să fie viteji şi tocmai când trebuie să le dea şi exemplul de vitejie, ea să dispară din mijlocul lor, trecând la un serviciu înapoia frontului. După ce va obţine o biruinţă cu plutonul ei, va trece la Crucea Roşie.

Comandantul Brigăzii 21Colonel Anastasiu

Nr. 14551 din 25 august 1917

* * *DIVIZIA XI-A CĂTRE ARMATA I

Am onoarea a vă înainta alăturat raportul nr. 108 al Brigăzii 21 Infanterie prin care se relatează moartea eroică a Ecaterinei Teodoroiu, voluntară în Regimentul 43/59 Infanterie, omorâtă de două gloanţe vrăşmaşe în fruntea plutonului ei, în atacul din noaptea de 22/23 august.

Cu această ocazie am onoarea a aduce la cunoştinţă că în ziua de 17 august am chemat-o la Cartierul Diviziei la Pufeşti, unde i-am mulţumit pentru serviciile aduse în Regiment, pe zona de refacere, rugând-o a primi să treacă la spitalul mobil, unde avea ocazia să dea noi dovezi de devotament şi dragoste, pentru gorjenii ei şi pentru armată.

Dânsa m-a rugat însă în modul cel mai energic de a-i permite să ia parte 3-4 zile la lupte, spre a da noi dovezi de vitejie, în mijlocul soldaţilor, pe care ea i-a îmbărbătat şi condus pe zona de reorganizare.

Apoi, dacă Dumnezeu o va apăra şi va trăi, va executa ordinul ce i-am dat, dar până atunci nu.

M-am văzut atunci obligat a-i îndeplini voinţa.

Fatalitatea a urmărit-o însă.Cu moartea ei se dă cea mai nobilă şi

extraordinară pildă de iubire de soldaţi, armată şi ţară, de Maiestatea Sa Regele şi Maiestatea Sa Regina, în numele cărora se închina zilnic.

Pentru toate aceste fapte merită a fi citată printr-un ordin de zi pe Armata I-a sau chiar pe întreaga armată.

Cu onoare vă rog dar a interveni locului în drept în acest sens.

Comandantul Diviziei a XI-aGeneral Broşteanu

45

SMARANDA BRĂESCU –

UN SIMBOL

AL ÎNDRĂZNELII OMENEŞTI

Colonel dr. Mircea TĂNASE

Smaranda Brăescu s-a născut la 21 mai 1897, în apropiere de Tecuci, în satul Hânţeşti, comuna Buciumeni, judeţul Covurlui (actualmente judeţul Galaţi). După terminarea şcolii primare, a urmat o şcoală profesională de fete la Bârlad, unde, conform propriilor mărturisiri, la vârsta de 15 ani a văzut pentru prima dată un avion, pilotat de locotenentul (viitorul general) aviator Gheorghe Negrescu. A fost apoi trimisă la Bucureşti, unde a locuit la internatul azilului „Elena Doamna” şi a studiat la Şcoala Normală „Principesa Elisabeta”.

După terminarea Primului Război Mondial a fost o perioadă de timp învăţătoare în satul natal. La Tecuci a vizitat, în 1923, aerodromul Şcolii de pilotaj, unde sublocotenentul Dumitru Naidinescu a invitat-o să zboare, lucru care i-a marcat implacabil destinul şi avea să-i lege definitiv viaţa de zbor.

Între anii 1924-1929 tânăra Smaranda Brăescu a urmat cursurile Academiei de Belle-Arte din Bucureşti, secţia de artă decorativă si ceramică.

În 1928, a avut loc un mare miting aviatic la Bucureşti, la care au participat şi câţiva paraşutişti germani, printre care şi cunoscutul inventator de paraşute inginerul Otto Heinecke. Acesta a invitat-o în Germania, pentru a obţine brevetul de paraşutist. A împrumutat suma de

60.000 lei şi a plecat în Germania la 1 iulie 1928. La Berlin şi-a cumpărat o paraşută cu 40.000 lei de la firma Schröder et Co. şi, peste numai patru zile, la 5 iulie 1928, a executat primul salt. Iată cum descrie acest eveniment: „Mă urc în avion. Mai erau înăuntru dl. Heinecke, un director din Serviciul aeronautic ger man, dl. Peter şi doi piloţi. Pasărea de metal se desprinde şi începe să urce. Jos, mulţimea agita batiste, pălării. În avion, dl. Heinecke şi-a pierdut liniştea, e agitat. Nu cred să fi fost emoţie, ci grija ca încercarea să fie executată în cele mai bune condiţiuni. Consulta aparate, consulta piloţii şi în cele

din urmă mă consulta şi pe mine... cu privirea. Un singur gând mă stăpânea: să execut cu stricteţe mişcările care-mi fuseseră recomandate... Eram la 600 m înălţime, când dl. Heinecke îmi făcu semn să fiu gata. Îmi cerceta aranjamentul paraşutei, pe care singură mi-o aşezasem înaintea urcării în avion. Am ieşit pe uşa aparatului. Era un curent puternic şi a trebuit să mă ţin zdravăn de uşă şi să îndoi picioarele, care îmi erau sprijinite de bară. Eram în plin aer şi curentul sporea. Mă usturau ochii de nu-i puteam ţine deschişi. Simţii cele două bătăi pe umăr. Dl. Heinecke îmi dă semnalul să mă arunc. Am tras picioarele de pe bară şi mi-am dat drumul. Un fâlfâit ca de aripi uriaşe. Cădeam,

46


cădeam cu toată greutatea corpului, cu toată senzaţia căderii vertiginoase. O clipă nesfârşită şi deodată o smucitură, care curmă fâlfâitul paraşutei în desfăşurare. Se deschisese şi eram salvată. Făcui ochii mari şi privii în jur. Avionul era aproape, dl. Heinecke mă saluta cu şapca. Îi răspunsei, dând din mâini şi din picioare. Apoi mă pornii pe râs, aşa singură în cer, ca un copil căruia i-a reuşit o ştrengărie... Am căzut pe spate, fără măcar să mă zgârii. Cei ce au pornit spre locul unde căzusem m-au găsit strângându-mi liniştită paraşuta. Dl. Heinecke m-a îmbrăţişat şi a strigat: Bravo România!”.

Astfel, prin saltul Sma randei Brăescu, România devenea, după Franţa, Cehos lovacia şi Elveţia, a patra ţară din Europa care avea o paraşutistă brevetată.

În următorii doi ani, în cadrul unor mitinguri aviatice organizate de Asociaţia Română pentru Propaganda

Aviaţiei (ARPA), Smaranda Brăescu a mai executat 11 salturi cu paraşuta, la Bucureşti, Braşov, Galaţi, Brăila, Cernăuţi, Cluj, Oradea, Satu Mare, la unul dintre acestea rănindu-se grav (trei coaste rupte şi dublă fractură la un picior) şi fiind nevoită să stea la pat timp de şase luni.

După această convalescenţă, şi-a reluat pregătirea în vederea doborârii recordului feminin european şi, la 2 octombrie 1931, a decolat de pe aerodromul Pipera cu un avion Potez XIII, pilotat de un as al aviaţiei româneşti, locotenentul Alexandru Papană, şi escortată de alte două avioane, unul medical şi celălalt cu un oficial al Aeroclubului, a sărit de la 6.000 metri (înălţime confirmată de barografe, în timp ce altimetrul avionului a indicat 6.200 m). Papană avea să relateze: „Ajunşi la 6.000 de metri, domnişoara Smaranda Brăescu se ridică în picioare, se urcă pe scaunul pe care şezuse în carlingă şi trece, scurt şi cu multă stăpânire de sine, cu unul din picioare peste marginea carlingii. Mă uit un moment înainte şi apoi mă întorc din nou către «navigatoarea mea» pentru a-i face semn să sară. Constat însă că a dispărut. Totul s-a consumat atât de repede... Am făcut un viraj vertical şi am avut una din marile surprize si bucurii depline trăite până atunci. În îngrijorarea, care mă săgetase o clipă, în faţa ochilor mi-a venit cel mai sigur şi ferm răspuns al faptelor domnişoarei Smaranda Brăescu: paraşuta se deschidea în acel moment şi începea să scrie acolo, pe cerul Bărăganului, ceea ce avea să devină o realitate...”.

După 21 minute şi 25 secunde, conform cronometrării comisarului sportiv al Aeroclubului

47


Regal al României, Smaranda Brăescu a aterizat lângă gara Sărăţinca, la 28 km de Slobozia, saltul său fiind omologat de Federaţia Aeronautică Internaţională (FAI) ca record mondial (recordul american era de 5.384 m). Regele Carol al II-lea avea să o decoreze cu Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur, iar drumul sportivei românce spre consacrarea definitivă fiind astfel deschis.

Cu sprijinul autorităţilor aerona-utice române, dar mai ales susţinută financiar de ziarul „Universul” (care a organizat o colectă în acest sens), de Aeroclubul Albastru şi de comandorul aviator Dumitru Bădulescu, Smaranda Brăescu a plecat la sfârşitul anului 1931 în SUA, unde, după ce a participat la mai multe mitinguri aviatice, a obţinut aprobarea Departamentului Apărării să se antreneze într-o unitate de aviaţie din Miami şi să execute un salt de record.

La 19 mai 1932 a executat un salt de la 7.233 metri, record mondial care a rezistat 20 de ani, până când, la 8 mai 1951, un alt paraşutist român, Traian Dumitrescu-Popa, avea să-l doboare, cu un salt de la 7.250 metri. Iată cum avea să consemneze Smaranda această reuşită de excepţie: „Marea încercare se petrecea pe platoul Sacramento, în vecinătatea Munţilor Sierra Nevada. Înzestrată cu o paraşută construită în ţara mea şi cu aceea obligatorie furnizată de armata americană, mă urcai în avionul pilotat de un aviator curajos. Urcarea, împiedicată la început de un vânt puternic, fiindcă ziua de 19 mai era foarte rea, nu se putea face mai repede. La 24.200 picioare engleze [7.400 m], pilotul îmi făcu semn să mă lansez. Frigul era intens, însă respiraţia îmi era uşurată de masca de oxigen pe care o ţineam aplicată pe gură. Răspunsei pilotului să mai urce. Dar acela îmi strigă: «Nu mai avem oxigen; lansaţi-vă sau cobor!». Am aspirat atunci cât am putut mai mult oxigen, apoi, smulgându-mi masca de pe faţă, o aruncai în aparat, zvârlindu-mă în gol. Mă precipitai nu ştiu câţi metri fără să-mi pierd cunoştinţa. Apoi simţii o smucitură şi paraşuta, aceea construită în ţara mea, se deschise [cea de fabricaţie americană nu a funcţionat]. Vântul, foarte puternic, făcea

să se balanseze înfricoşător învelişul, ceea ce îmi cauză mari suferinţe din cauza smuciturilor violente pe care trebuia să le îndur. Coboram cu o iuţeală de patru metri pe secundă, care uneori creştea până la 12 m/secundă... Coborârea a durat 25 minute şi s-a făcut la 20 mile distanţă de platoul Sacramento. Atinsei pământul lângă o cârciumă şi acela care mă ajută să mă eliberez de paraşută a fost un ţăran. Uimit că se găseşte în faţa unei femei, el mă duse cu automobilul până la cel mai apropiat câmp de aviaţie, unde cu ajutorul unui aeroplan al aviaţiei americane am ajuns la San Francisco ... Când sosi vestea fericitei mele aterizări, miile de persoane care se aflau pe platoul din Sacramento au izbucnit într-o explozie de aplauze. Recordul meu a fost imediat omologat de Aeroclubul din Washington”.

La întoarcerea în ţară, a făcut o escală la Roma, unde a fost primită de ministrul italian al Aerului, mareşalul Italo Balbo.

Autorităţile române au răsplătit-o acordându-i o baretă la „Crucea de aur” a Virtuţii Aeronautice deja obţinută după saltul din octombrie 1931. În cuvântul său, regele Carol al II-lea avea să spună: „Ştiu cât te-ai zbătut şi tot ce ai suferit. Meritul îţi este cu atât mai mare, cu cât mai însemnate au fost obstacolele care ţi-au stat în cale”. Renumitul publicist Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, cel care a susţinut o parte din efortul financiar al acestei expediţii spre consacrarea mondială definitivă, va rosti, de asemenea, cuvinte memorabile la festivitatea organizată la revenirea campioanei mondiale din America: „Domnişoara Smaranda Brăescu,

48


româncă în toată accepţiunea cuvântului, pe care o vedeţi astăzi în mijlocul dumneavoastră, este pentru noi una din acele rare călăuzitoare care ne mai dă speranţa unor vremuri mai bune. Fapta ei a verificat credinţa că în neamul nostru se găsesc energii latente, de o potenţialitate foarte mare, cu ajutorul cărora putem să sperăm în zile mai bune. Cu fapta sa se poate mândri omenirea întreagă, se poate mândri îndeosebi tot genul femeiesc, căci ea deţine azi recordul îndrăznelii omeneşti. Ziarul Universul se simte mândru că a putut descoperi un asemenea mărgăritar”. Nu mai puţin plin de elogii este discursul rostit, la Academia Română, la 28 mai 1932, de poetul academician Octavian Goga: „Propun ca Academia Română, în sesiunea ei actuală, să acorde premiul de Virtute «Mavrogheni» domnişoarei Smaranda Brăescu, cunoscută paraşutistă. Când fac această propunere, îmi dau seama că nu mă îndepărtez cât de puţin de spiritul literelor fundamentale, care interpretează virtutea în sensul abnegaţiei şi al jertfei şi vrea să recompenseze aceste calităţi sufleteşti.

În adevăr, nu cunosc un adevăr pentru o idee, manifestat cu o pornire de sacrificiu mai curată, mai îndrăzneaţă şi mai nobilă, decât actele eroice ale acestei fiinţe plăpânde, care,

primejduindu-şi viaţa de atâtea ori, a stabilit recorduri în aviaţie, purtând faima numelui nostru peste hotare. Sunt convins că prin recunoaşterea ce-i va acorda Academia, se răsplăteşte vrednicia cea mai de seamă şi că opinia publică de la noi va sublinia gestul nostru de a pune în fruntea virtuţilor cetăţeneşti curajul, într-o vreme când ţara simte de la un capăt la altul că va mai avea nevoie de el”.

Presa vremii avea să consemneze, la rândul său, succesele de răsunet ale, de acum celebrei, Smaranda Brăescu. Astfel, marele savant Nicolae Iorga spunea, printre altele: „Dra Brăescu merită, fără îndoială, pentru fapta sa de extraordinară cutezanţă, şi o recunoaştere oficială, şi un dar naţional, care ar putea fi o casă supt care, când nu va mai fi voinica de astăzi, să-şi poată găsi liniştea”. La rândul său, poetul Adrian Maniu consemna: „O fată cuminte şi săracă, de care nu s-ar vorbi – fiindcă binele e de obicei tăcut – care îşi seamănă numele cu vitejie, bătând o întrecere într-o îndeletnicire ce a făcut din jocul cu moartea o profesiune rară, într-o vreme în care barierele se închid”.

În 1934 Smaranda Brăescu a plecat la New York, unde a urmat cursurile de pilotaj la aeroportul Curtiss Weight din Valley Stream, unde

49


a obţinut brevetul de pilot civil, fiind prima femeie din Europa care a reuşit acest lucru. În 1936 şi-a împlinit un mai vechi şi statornic vis, acela de a avea propriul ei avion, reuşind să-şi cumpere, cu ajutorul donaţiilor şi al unor subvenţii, un avion de tip Hawk, pe care l-a botezat „Aurel Vlaicu”. Cu acest avion, la 27 aprilie 1936, a traversat Munţii Iugoslaviei, recunoscuţi ca fiind printre cei cu cele mai mari turbulenţe atmosferice din Europa, iar la 19 mai 1937, a făcut un raid de 1.100 kilometri, deasupra Mediteranei, de la Roma la Tripoli. După un zbor de şase ore şi zece minute a ajuns până aproape de Tripoli, unde a fost nevoită să aterizeze forţat. La întoarcere, s-a îndreptat spre Atena şi, pe deasupra Bulgariei, la Bucureşti. La 25 martie 1935 a obţinut certificatul de aviator emis de Aeroclubul Regal al Angliei, iar zborul de la Londra la Bucureşti, cu escală pe aeroportul Le Bourget din Paris, a fost la fel de greu. De fapt, de la Londra a fugit cu avionul, pentru că englezii au tergiversat foarte mult repararea avionului şi formalităţile de rutină.

O etapă deosebit de importantă în viaţa Smarandei Brăescu a fost cooptarea sa, alături de Traian Dumitrescu-Popa, în corpul

instructorilor (profesorii Şcolii de Paraşutism) al primului Batalion de Paraşutişti din Armata României, înfiinţat, din ordinul generalului Ion Antonescu, la 10 iunie 1941. Nu avem mărturii că în această scurtă perioadă marea performeră ar fi executat salturi cu paraşuta alături de elevii săi, cum a făcut Traian Dumitrescu-Popa, dar nu putem pune la îndoială că experienţa sa în domeniu nu a contribuit decisiv la pregătirea acestei prime subunităţi de paraşutişti militari. Veteranul paraşutist Laurenţiu Mărgineanu afirmă că, la un moment dat, Smaranda Brăescu a propus pregătirea unui echipaj de paraşutişti pentru lansarea acestuia de la înălţimea de peste 10.000 m şi chiar a început pregătirea acestora, ajungând să fie lansaţi de la 4.000 m, dar programul a fost sistat, datorită neobţinerii avizelor eşaloanelor superioare, care considerau această întreprindere deosebit de periculoasă.

Pentru afecţiunea pe care a arătat-o tinerilor militari dornici să deprindă tainele saltului cu paraşuta, a fost răsplătită de aceştia cu apelativul Duduca, care avea să dăinuie peste ani.

În 1942, Smaranda Brăescu a fost încadrată în Escadrila Grupului Aerotransport Militar de la

50


Băneasa şi în Escadrila 108 Transport Uşor, cunoscută mai ales ca Escadrila Albă, unitatea de avioane sanitare (tip RWD-13, de fabricaţie poloneză) pilotate de femei, care a activat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România fiind, la timpul respectiv, singura ţară din lume ce dispunea de o astfel de unitate. Ideea înfiinţării ei a aparţinut prinţesei Marina Ştirbey şi a fost creată după modelul organizaţiei finlandeze Lotta Sward. Numele escadrilei îşi are originea în faptul că avioanele sanitare erau vopsite în totalitate în alb şi aveau aplicate cruci roşii pe fuzelaj şi aripi, deşi mai târziu, deoarece sovieticii nu au ţinut cont de acest aspect şi le-au atacat ca pe orice alt tip de avion militar, avioanele au fost vopsite în culori de camuflaj.

Din această escadrilă au făcut parte la început Mariana Drăgescu, Virginia Dutescu, Nadia Russo, Marina Stirbey şi Irina Burnaia, iar din august 1948, când a fost redenumită Escadrila 108 Transport Uşor şi dislocată la Stalingrad, pe aerodromul de la Kotelnikovo şi apoi la Plodovitoje, li s-au alăturat Victoria Pokol, Maria Nicolae, Stela Huţan şi Smaranda Brăescu.

Escadrila Albă a participat la evacuarea, pe calea aerului, a răniţilor de pe front. Mariana Drăgescu avea să-şi amintească mult mai târziu: „Prin 1935, mi-aduc aminte, a venit în ţară şi Smaranda Brăescu, pe care eu am primit-o la aeroport – nu venise nimeni să o întâmpine. Sosise din America, aterizase în Anglia, acolo îşi făcuse o avionetă şi a venit în ţară. Atunci am cunoscut-o, când s-a întors – lipsise mult timp. Şi de atunci s-a legat o prietenie mare între noi până la sfârşit”.

Pentru activitatea sa în cadrul Escadrilei Albe, Smaranda Brăescu a fost decorată, în 1943, cu Crucea „Regina Maria” clasa a III-a. Şi-a continuat activitatea în cadrul aviaţiei, executând misiuni de transportare a răniţilor, medicamentelor, utilajelor şi personalului sanitar.

Încheierea războiului a găsit-o pe frontul din Cehoslovacia, la Trencin, la dispoziţia Escadrilei 113 Legătură.

După încheierea războiului şi intrarea României în sfera de influenţă sovietică, Smaranda Brăescu s-a alăturat celor care nu au fost de acord cu noul regim politic, iar apropierea ei de unii dintre cei implicaţi activ în aşa-numita Mişcare Naţională de Rezistenţă, printre care şi un grup de paraşutişti coordonaţi de căpitanul Mihai Ţanţu, au determinat autorităţile comuniste să o includă pe lista celor care au complotat la distrugerea unităţii statului, fiind judecată şi condamnată în contumacie, pentru omisiunea denunţării complotului, la 2 ani închisoare. În una din declaraţiile sale, date organelor de anchetă în anul 1946, căpitanul Mihai Ţanţu arăta: „După despărţirea mea de domnul avocat Calleya, aveam în vedere să întreprind o nouă acţiune în ceea ce priveşte găsirea factorului politico-moral pe care să mă sprijin. Aveam în sprijinul întreprinderii acestei acţiuni, două elemente: vechea mea camaradă de aerodrom, Smaranda Brăescu, şi dl. Ion Groşanu, ziarist, cu care făcusem cunoştinţă tot prin aviatoarea Smaranda Brăescu”.

A reuşit să se sustragă urmăririi autorităţilor şi, sub un nume fals, s-a ascuns în diverse locuri din ţară, probabil şi într-o mănăstire, sub numele de Maria Popescu. O boală gravă avea să-i grăbească sfârşitul. A fost internată pe ascuns la Clinica Universitară din Cluj, unde, sub supravegherea profesorului doctor Iuliu Haţeganu şi a conferenţiarului Macovei, a fost operată de cancer mamar. A decedat la 2 februarie 1948 şi, se pare, a fost înmormântată sub numele de Maria Popescu în Cimitirul Central din Cluj.

Ca o recunoaştere a meritelor sale, dar şi ca expresie a preţuirii de care s-a bucurat din partea militarilor paraşutişti, în anul 1995 Batalionul 498 Paraşutişti din Bacău a primit denumirea onorifică „Smaranda Brăescu”. În localitatea sa natală, prin strădania neobositului profesor Neculai Staicu, cel care a întreprins numeroase cercetări pentru a-i găsi ultimele urme, a fost deschisă o expoziţie permanentă „Smaranda Brăescu”, iar şcoala generală a primit acelaşi nume al celebrei aviatoare şi paraşutiste.

51

IN MEMORIAM

În cadrul misiunilor desfăşurate sub egida NATO, ONU, UE şi al misiunilor tip coaliţie au căzut la datorie în teatrele de operaţii următorii militarii români participanţi la îndeplinirea obligaţiilor asumate de România:

BOSNIA-HERŢEGOVINA

17 septembrie 1996 – Sublocotenentul (p.m.) Remus Brânzan a căzut la datorie în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde în timp ce conducea excavatorul pe o pantă abruptă din Bosnia-Herţegovina.

Misiunile „Enduring Freedom” şi ISAF – AFGANISTAN

11 noiembrie 2003 – Sublo cotenenţii (p.m.) Iosif-Silviu Fogoraşi şi Mihail-Anton Samuilă au fost împuşcaţi, în urma unui atac

asupra transportorului amfibiu blindat în care se aflau. Au fost decoraţi cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

24 aprilie 2005 – Sublocotenentul (p.m.) Narcis Şonei a decedat pe timpul desfăşurării unei misiuni de patrulare, când

TAB-ul în care se afla a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, ceea ce a declanşat detonarea muniţiei din interiorul transportorului. Militarul a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

20 iunie 2006 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Ionel Gheorghiţă Drăguşanu şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de patrulare. Transportorul în care se afla a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional

„Steaua României” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

6 septembrie 2007 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Aurel Marcu a căzut la datorie pe când executa o misiune de patrulare, TAB-ul în care se afla trecând peste un dispozitiv explozibil improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

52


20 martie 2008 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Ionuţ Cosmin Sandu a căzut la datorie pe când executa o misiune de patrulare, HUMVEE-ul în care se afla a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat. A fost decorat cu Ordinul

Naţional „Steaua Româ niei” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

13 iunie 2008 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Claudiu Marius Covrig şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-Kabul). Trans -por torul amfibiu blindat, în care se afla, a fost atacat de forţele insurgente. A fost decorat cu Ordinul

Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

31 august 2008 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Dragoş Traian Alexandrescu şi-a pier-dut viaţa în timpul unei misiuni de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-Kabul). Transportorul amfi-biu blindat, în care se afla, a trecut peste un dispozitiv improvizat. A fost decorat

cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

26 februarie 2009 – Sublocotenentul (p.m.) Claudiu Chira a căzut la datorie într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-

Kabul). Autovehiculul de tip HUMVEE, în care se afla, a trecut peste un dispozitiv improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.

3 aprilie 2009 – Maiorul (p.m.) Tiberius-Mar cel Petre şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de intervenţie rapidă în sprijinul unei subunităţi aliate atacate de insurgenţi. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

7 aprilie 2009 – Maiorul (p.m.) Iuliu-Vasile Unguraş a căzut la datorie în timpul unei misiuni de patrulare pe autostrada Kandahar-Kabul. Autovehiculul în care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv

improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

23 februarie 2010 – Sublocotenentul (p.m.) Florin Bădiceanu a căzut

53


la datorie în timpul unei misiuni de patrulare pe autostrada Kandahar-Kabul. Autovehiculul în care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

12 mai 2010 – Sublo-cotenentul (p.m.) Valerică Leu a căzut la datorie în timpul unei misiuni de intervenţie pentru securizarea unei căi de acces pe autostrada A1 (Qalat-Kabul). A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua Româ niei” în grad

de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.23 iunie 2010 – Sub lo cotenentul (p.m). Dan

Ciobotaru şi sublocotenentul (p.m.) Paul Caracudă şi-au pierdut viaţa în timpul unei misiuni de luptă pe autostrada A1 Kabul-Kandahar.

Autovehiculul de tip HUMVEE în care se aflau a fost atacat cu un dispozitiv exploziv improvizat, acţionat de la distanţă. Au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

1 octombrie 2010 – Sublocotenentul (p.m.) Marius Florin Sfecheş şi subloco-tenentul (p.m.) Cristian-Petru Filip au căzut

la datorie, în timpul executării unei misiuni în Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat asupra vehiculului HUMVEE în care se aflau. Au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

5 mai 2011 – Sublo-co tenentul (p.m.) Constantin-Laurenţiu Lixandru a căzut la da-torie, în provincia Zabul din Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executa o misiune de cercetare terestră a unui obiectiv. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

10 mai 2011 – Sublo-co tenentul (p.m.) Cătălin-Ionel Marinescu a căzut la datorie, în provincia Zabul din Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executa o misiune de cercetare terestră a unui obiectiv. A fost decorat cu

Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

54


Misiunile „Iraqi Freedom” şi „Antica Babilonia” – IRAK

27 aprilie 2006 – S u b l o c o t e n e n t u l (p.m.) Bogdan Valerian Hâncu a căzut la datorie în timpul executării unei misiuni de monitorizare şi antrenare a poliţiei irakiene. În urma exploziei dispozitivului explozibil improvizat, autovehiculul

în care se afla a fost incendiat. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

21 septembrie 2007 – În timp ce se afla într-o misiune de patrulare, TAB-ul a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, sub loco-tenentul (p.m.) Ioan Grosaru pierzându-şi viaţa. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

6Cultură militară

56

Raporturile dintre armată şi societate

Refacerea structurilor militare la români, după cezura secolului fanariot, a reprezentat un proces dificil, determinat, în esenţă, pe de o parte de statutul internaţional al celor două principate româneşti extracarpatice şi de nivelul precar de dezvoltare al societăţii româneşti sub aspect instituţional, economic, cultural şi social pe de altă parte.

Clasa politică autohtonă, reprezentată de boierime, parte din ea fanariotizată, a reacţionat împotriva acestei stări de lucruri, printr-o lungă serie de petiţii şi programe de reformă adresate curţilor de la Petersburg, Viena sau Istanbul. Ele vizau, implicit sau explicit, refacerea forţelor militare ale ţării, obiectiv ce era considerat o condiţie de bază a modernizării societăţii româneşti.

Primii domni pământeni numiţi de Poarta Otomană, Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (Muntenia), în pofida bunelor intenţii nu au putut face prea mult în această direcţie, marja lor de manevră şi posibilităţile materiale fiind reduse.

În perioada 1828-1829 a avut loc un nou război ruso-otoman, desfăşurat în mare parte pe teritoriul românesc, victoria aparţinând Imperiului Rus. Pacea încheiată la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) conţinea prevederi importante şi pentru cele două principate, aflate de la începutul ostilităţilor sub administraţie militară rusă. Protectoratul rus era oficializat, autonomia administrativă le era recunoscută, raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila erau desfiinţate, iar teritoriul lor intra în componenţa Ţării Româneşti, domnii erau numiţi pe viaţă, monopolul economic otoman era eliminat, comerţul devenind liber, fapt care a înlesnit integrarea principatelor în fluxul economic mondial etc.

Tratatul de la Adrianopol a reprezentat un moment de cotitură şi în ceea ce priveşte organizarea militară internă, stipulând crearea unei „straje pământeşti” sau a „miliţiei naţionale”. Rolul ei era limitat la paza graniţelor, asigurarea carantinelor şi a ordinii interne. Ulterior, aceste prevederi au fost dezvoltate în Regulamentele Organice, primele constituţii moderne ale Moldovei şi Ţării Româneşti.

Crearea primelor unităţi militare la Iaşi şi la Bucureşti a generat emoţie şi bucurie, presa consemnând aceste stări de spirit concomitent cu angajarea în noua meserie a armelor a unei părţi din elita societăţii româneşti din cele două principate. Maiorul Pappasoglu îşi amintea: „ca prin farmec, năvăli toată nobilimea ţărei a se pune sub drapele şi, după exemplul lor, şi toată cealaltă tinerime, din toate unghiurile ţărei, căci le plăcea tuturor să îmbrăţişeze această nobilă carieră a armelor”.

Şi în Moldova se constată aceeaşi stare de spirit, evidenţiată de o serie de manifestări publice ale forţelor militare moldovene. Prima dintre ele a avut loc de Sfântul Nicolae (6 decembrie 1830), ziua ţarului, când la parada trupelor ruse din Iaşi a participat, alături de ulani, o companie de infanterie şi un escadron de cavalerie. Peste o lună, de Boboteaza anului 1831, ieşenii au putut vedea, din nou, pe proaspeţii ostaşi la lucru. În faţa hatmanului Constantin Palade şi a comisarului rus au defilat o companie de pedestrime şi un pluton de cavalerie, cei doi fiind mulţumiţi de ţinuta ostaşilor. „Privind în ziua serbării botezului Domnului nostru Isus Hristos, la şase a curgătoarei luni, parada făcută de compania a III-a pedestrime şi de plutonul de cavaleria miliţiei Moldovei, se spunea într-un document de epocă, cu deosebită plăcere a Excelenţei sale, au găsit pe oameni în vioaie şi

INSTITUŢIA CERCURILOR

MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ

Dr. Petre OTU

57

Calendarul tradiţiilor militare 2011Cultură militară

sănătoasă vedere, în bună deprindere şi curată îmbrăcăminte, cum şi a cailor bună stare”.

Dar era doar o faţetă a problemei, pentru că după entuziasmul primelor momente, dificultăţile au fost foarte mari, atât pe planul selecţionării cadrelor, cât şi al dezvoltării instituţionale şi organizatorice a celor două structuri militare. Datorită restricţiilor impuse de puterile protectoare şi suzerane, structurile permanente s-au dezvoltat mai încet, astfel că până la începutul secolului al XX-lea, armata română a avut o structură mixtă, în care elementele teritoriale au avut o pondere destul de însemnată.

Oştirile celor două principate au evoluat în primele două – trei decenii după momentul 1830, sub o puternică influenţă rusească, materializată în structura organizatorică, ierarhia militară, selecţionarea şi pregătirea cadrelor, regulamentele şi instruirea trupei, dotarea etc. Ca reacţie la atotputernicia rusească s-a dezvoltat o mişcare naţională tot mai puternică, care a irumpt în timpul revoluţiei de la 1848. Gestul simbolic al revoluţionarilor de la Bucureşti, din 6/18 septembrie 1848, de a arde Regulamentul Organic şi Arhondologia este ilustrativ pentru sentimentul general existent în rândul românilor de la sud şi est de Carpaţi.

Cu toată presiunea influenţei ruseşti, „miliţia pământeană” s-a transformat treptat în „armată naţională”, graţie unor reforme întreprinse de domnitorii acelor perioade – Mihail Sturdza, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbey şi, mai ales, Alexandru Ioan Cuza. Ultimul are meritul de a trece la un model occidental de organizare militară, punând capăt influenţei ruseşti, precumpănitoare până atunci. El a beneficiat de asistenţa unei Misiuni Militare Franceze, condusă de fraţii Lamy, care în pofida unor controverse şi greutăţi întâmpinate, a avut o contribuţie importantă la modernizarea armatei române.

Venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României a însemnat intrarea societăţii româneşti şi, implicit, a armatei într-o nouă fază de evoluţie, procesul de reformă legislativă, instituţional-organizatorică, de înzestrare şi instruire, devenind mult mai alert.

Programul lui Carol I urmărea, însă, introducerea modelului german în construcţia militară, ceea ce a generat tensiuni în rândul

corpului ofiţeresc, al armatei în general, care şi-au păstrat, în mare parte, orientarea filo-franceză. Trebuie spus că după Războiul de Independenţă, încercările în această privinţă au continuat, ele fiind înlesnite şi uşurate de aderarea României, în 1883, la Puterile Centrale, alianţă formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Analizând retrospectiv problematica se poate aprecia că domnitorul şi apoi regele Carol I a eşuat în implementarea „modelului german”, în august 1916, România aderând la Antanta şi luptând împotriva foştilor aliaţi.

Însă, dincolo de disputele privind preeminenţa franceză şi germană în construcţia militară, armata română a evoluat, până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, sub auspiciile „modelului occidental”, ceea ce i-a imprimat anumite trăsături specifice. Se mai impune şi sublinierea că situaţia armatei se plia relativ exact pe cea a societăţii româneşti, cultura şi civilizaţia autohtonă evoluând tot în orbitele celor două centre de influenţă europene.

Un aspect important al evoluţiei armatei române îl constituie raporturile cu societatea românească. Reprezintă, fără îndoială, un truism afirmaţia că instituţia militară nu are cum să evolueze în afara cadrului general al societăţii româneşti, între cele două fiind o relaţie biunivocă. Cu toate acestea, raporturile dintre armată şi societate au reprezentat şi reprezintă un subiect de intensă dezbatere deopotrivă în rândul specialiştilor (politologi, sociologi, istorici, etc.) şi al practicienilor implicaţi în această dublă relaţie. Există o consistentă literatură referitoare la acest subiect, foarte important pentru societăţile moderne, în condiţiile în care în cursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, au avut loc câteva „revoluţii” care au schimbat paradigmele în domeniul organizării militare, al pregătirii şi ducerii războiului.

De regulă, armata ca instituţie a avut şi are ca principală atribuţie exercitarea funcţiei militare a statului, prin care acesta gestionează, alături de alte structuri, violenţa în societate. Ea este îndreptată, de obicei, împotriva „duşmanilor” externi, care atentează la valori supreme ale comunităţii şi statului - integritate teritorială; suveranitate; resurse naturale, bunuri economice etc. Armata poate îndeplini această funcţie singură sau în cadrul unor alianţe pe care

58

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară

conducerea politică le-a încheiat în timp de pace sau de conflict.

În acelaşi timp, ca instrument al violenţei legitime a statului, armata poate fi folosită şi împotriva „inamicilor” interni sau pentru rezolvarea unor crize majore determinate fie de convulsii economice şi sociale, fie de dezastre naturale (cutremure, inundaţii, incendii etc.)

Literatura de specialitate, în special sociologică, a analizat pe larg natura raporturilor dintre armată şi societate şi mai ales cele dintre factorul politic şi cel militar. Este foarte bine cunoscută aprecierea lui Carl von Clausevitz potrivit căreia războiul este „un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace”. Această sintagmă celebră a fost înţeleasă, cel mai adesea, în sensul că armata este exclusiv un instrument al factorului politic, deşi relaţia dintre armată şi societate este mai complexă. Oricum, în regimurile democratice militarul este subordonat politicului, iar acesta din urmă şi-a construit pârghiile şi mijloacele necesare pentru un control adecvat al armatei, al forţelor militare în general.

În regimurile nedemocratice (totalitare), organismul militar a reprezentat, nu de puţine ori, suportul puterii politice, garantul structurilor de extremă dreaptă sau stângă. După cum au existat şi există cazuri, când armata s-a substituit factorului politic, devenind principala forţă de guvernare. Morris Janowitz, după o analiză temeinică, a apreciat că există patru modele istorice de relaţii civili – militari: aristocratic-feudal; statul garnizoană; totalitarist şi democratic.

Luând în considerare această ierarhizare şi aplicându-o la evoluţia societăţii româneşti ajungem la concluzia că până în anul 1938, când se instalează primul regim autoritar în România, cel al lui Carol al II-lea, nu se poate vorbi decât de modelul democratic, deşi există controverse privind natura regimului politic românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui următor.

Potrivit Constituţiei din 1866, în vigoare până în 1923, armata era o instituţie apolitică, ea fiind subordonată suveranului, care era comandantul ei suprem. Acest statut a fost respectat, iar România nu a avut o tradiţie militaristă, nu a cunoscut lovituri de stat, pronunciamente,

regimuri militare etc. În genere, armata s-a păstrat de-a lungul existenţei sale, în limitele constituţionale; ea nu a fost o castă, ci mai mult o elită, înţeleasă în sens tehnic.

Desigur că militarii s-au implicat în politică, dar prezenţa lor în opera de guvernare s-a realizat pe termen scurt şi fără să genereze schimbări majore în viaţa societăţii.

În plus, armata a fost şi un factor semnificativ, în ceea ce astăzi se numeşte, „nation building”. Cel puţin două elemente converg spre o asemenea concluzie. Primul dintre ele a fost modul de selecţie şi promovare a corpului de cadre. În pofida entuziasmului iniţial, pomenit mai sus, clasele politice suprapuse au manifestat, cu excepţiile de rigoare, un interes relativ scăzut pentru cariera ostăşească. Lipsa unei tradiţii militare, relativa izolare a celor două principate româneşti, conservatorismul unei părţi a boierimii autohtone, atractivitatea scăzută a statutului de militar au determinat ca puţini exponenţi ai înaltei societăţi să se îndrepte spre cariera armelor.

Prin urmare, selecţia corpului ofiţeresc s-a făcut, în mare măsură, din clasa de mijloc şi din rândul ţărănimii. Aceste categorii au văzut în armată atât un mijloc de întreţinere, cât şi o posibilitate de îmbunătăţire a statutului lor social, astfel că mulţi tineri au îmbrăţişat cariera armelor.

În altă ordine de idei, prin cuprinderea în rândurile sale a unui segment foarte important de cetăţeni, în special tineri (în toată această perioadă a funcţionat serviciul militar obligatoriu), armata a fost un factor de întărire a conştiinţei naţionale. Cultul drapelului, al jurământului militar, promovarea unor virtuţi ostăşeşti şi fapte de arme din trecut, a unor valori cum sunt onoarea, demnitatea, curajul etc., au contribuit la educarea patriotică a locuitorilor, la cimentarea mândriei naţionale. Tot pe această linie, nu trebuie neglijată nici contribuţia instituţiei militare la îmbunătăţirea stării sociale prin dezvoltarea programelor de alfabetizare a unor importante contingente rurale.

Pentru a respecta adevărul istoric, se impune precizarea că n-au lipsit fenomenele negative din rândul corpului ofiţeresc şi ale trupei. A existat un curent de opinie ostil armatei, aşa cum a fost cel socialist, precum şi un sindrom, „moş Teacă”, nu

59


o dată conştientizat dramatic de tineri şi destul de mediatizat în epocă, mai ales prin scrierile lui Anton Bacalbaşa.

Cu plusurile şi minusurile societăţii din care provenea, armata română a fost una dintre instituţiile fundamentale ale statului român. Ea a consacrat, prin acţiunile sale din anii 1877-1878, Independenţa ţării, proclamată la 9-10 mai 1877, a participat la un conflict regional (al Doilea Război Balcanic din 1913) şi la cele două conflagraţii mondiale din anii 1914-1918 şi 1939-1945. Performanţele pe câmpurile de luptă au fost contradictorii, experienţa căpătată cu acest prilej fiind, uneori, sintetizată sub formula „prea mici, pentru un război aşa de mare”. În fond, ea exprima o realitate ce depăşea cadrul strict militar. România, stat agrar prin excelenţă, a fost nevoită să se implice în războaiele totale ale erei industriale, mijloacele fiind modeste în raport cu marii beligeranţi. Până la un punct această discrepanţă tehnică a fost suplinită prin eforturi umane, sau cum se mai spune, prin „sânge”.

Consideraţii privind statutul corpului de cadre al Armatei Române

Pentru orice armată, valoarea şi competenţa corpului de cadre sunt hotărâtoare în conturarea profilului ei. Am arătat mai sus că armata a fost, în mod paradoxal, o instituţie „democratică”, deoarece a asigurat accesul tuturor claselor şi categoriilor sociale, statutul de ofiţer fiind, după opinia multor tineri, nu foarte greu de obţinut. Se cereau mai puţini ani de studiu decât în alte profesii, întreţinerea în timpul şcolarizării era gratuită, iar locul de muncă era asigurat. Pătrunderea în rândurile corpului ofiţeresc se făcea, cel mai adesea, prin intermediul învăţământului militar. De aceea, se aprecia în epocă, „şcoalele militare sunt nădejdea tuturor familiilor cu venituri modeste, a acelora care vor să iasă din obscuritate şi ce e mai rău, a tuturor celor care au pierdut speranţa de a se înscrie la vreo facultate”.

Mare parte din ofiţeri se pregăteau în ţară, în cadrul instituţiilor de învăţământ, care s-au diversificat continuu, mai ales după Războiul de Independenţă. Sistemul învăţământului militar cuprindea şcolile fiilor de militari (licee militare), şcolile pregătitoare de ofiţeri (infanterie,

cavalerie, geniu, artilerie, marină), şcolile speciale pentru perfecţionarea în armă, cursuri de perfecţionare etc. Un moment deosebit l-a reprezentat înfiinţarea, în 1889, a Şcolii Superioare de Război, care avea scopul de a pregăti, în ţară, ofiţerii de comandă şi stat major. Un anumit procent din necesarul de ofiţeri, mai mare la început, mai mic apoi, erau formaţi prin filieră indirectă, după terminologia de astăzi, prin trecerea subofiţerilor în rândul corpului ofiţeresc.

Formarea ofiţerilor în străinătate era o practică destul de uzitată, mai ales până la Primul Război Mondial, când România a fost membră a Triplei Alianţe (Puterile Centrale). Destinaţiile cele mai importante au fost Franţa (Saint Cyr, Saumur, Fontainebleau, Brest, etc.), Italia (Torino, Livorno, Genova, Veneţia), Germania (Berlin, Hanovra, Spandau, Brück ), Belgia (Ypres, Liege), Austro-Ungaria. Ofiţerii care se pregăteau în străinătate intrau în contact cu diverse sisteme militare şi şcoli de gândire în domeniul strategic, şi, prin aceasta, contribuiau la perfecţionarea procesului instructiv – educativ din armata română. Dar, izvoarele consemnează şi destule cazuri de inadaptare la realităţile militare româneşti, astfel că unii fie treceau în rezervă, fie rămâneau la eşaloane intermediare, fără a-şi putea valorifica integral potenţialul de care dispuneau.

Dar, dacă accesul era relativ lesnicios, exigenţele puse în faţa omului în uniformă erau foarte mari, meseria armelor fiind una de „vocaţie”, care cerea dăruire, abnegaţie, eforturi permanente de perfecţionare, tact pedagogic, onoare, comportament ireproşabil în societate etc. Iată, de pildă, o fişă de notare anuală pentru un ofiţer cuprindea mai multe grupe de notare astfel: aptitudini fizice (înfăţişare, conformaţie, starea sănătăţii, ţinută, călărie, rezistenţă în campanie, scrimă şi trageri cu armele de foc, prezentarea în faţa trupei); aptitudini militare (energie, sânge rece, voinţă, putere de muncă, perseverenţă, caracter etc.); capacitate (inteligenţă, judecată, bun simţ, spirit metodic, spirit practic, memorie, cultură generală, cultură militară, înclinaţie spre studiu, rezultate obţinute la diferite cursuri, pregătire de specialitate); educaţie militară (disciplină, autoritate, prestigiu, simţământul camaraderiei, curaj, devotament,

60


patriotism, lealitate, moralitate etc.); îndeplinirea serviciului (rezultate obţinute în muncă, prezenţă la serviciu, servicii speciale în unitate şi în afara acestuia, valoarea unităţii sau a subunităţii din subordine etc.); relaţii diferite (vârstă, vechime, în grad, pedepse, misiuni îndeplinite, defecte, pasiuni, ocupaţii extraprofesionale, acte de bravură, decoraţii etc.). Pe această bază, fiecare ofiţer era apreciat ca foarte bun, bun, mediocru, slab, rău, de nădejde, cult, prea bine educat şi invers, ofiţer necesar armatei sau dimpotrivă etc. Funcţie de aceste calificative se făceau şi propunerile de avansare în grad şi funcţie şi ofiţerii evoluau în carieră.

Cu timpul s-a creat un sistem complicat de avansare a ofiţerilor în carieră, operându-se cu două mari principii – la alegere şi la vechime – între care exista un raport fixat prin lege. De exemplu, de la sublocotenent la locotenent se avansa numai la vechime, de la locotenent la locotenent colonel la alegere şi vechime, la colonel numai la alegere. Pentru fiecare grad şi funcţie se stabileau şi criterii de pregătire şi stagiu, iar trecerea dintr-o categorie în alta se făcea, de obicei, prin examen şi călătorie de studiu. Prin legea bugetului se stabileau, funcţie de efectivul armatei, numărul necesar de ofiţeri pe grade. În raport de locurile rămase libere, aşa numitele „vacanţe” (mutări, pensionări, decese etc.) se elabora tabloul înaintărilor, funcţie de cele două criterii mai sus amintite – vechime şi alegere. Nu de puţine ori, întocmirea acestor liste genera nemulţumiri în rândul ofiţerilor, motivele fiind eliminarea unora şi favorizarea altora. Standardele impuse erau, prin urmare, înalte, iar autorităţile au conferit apoi, prin legislaţie, statutul distinct de elită pentru corpul ofiţeresc.

Un aspect important al statutului cadrelor militare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea era cel privind căsătoriile acestora. Un cadru militar nu-şi putea întemeia o familie decât în anumite condiţii, consacrate într-o lege organică – „Legea căsătoriilor militare”, care a cunoscut mai multe revizuiri şi variante. În esenţă, actul normativ stabilea o serie de criterii, care veneau în contradicţie cu prevederile codului civil. Ele se refereau la aspecte cum sunt: vârsta la care ofiţerul sau subofiţerul se puteau căsători; vârsta şi moralitatea viitoarei soţii; starea materială a

acesteia, concretizată în dotă. Ea reprezenta un venit anual obligatoriu, al cărui cuantum a variat de-a lungul timpului, constituit dintr-un capital în numerar sau efecte ale statului, producând venitul anual cerut şi depus la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, ca fond dotal inalienabil, recipisa urmând a fi depusă la tribunal, soţul având dreptul de a primi doar venitul acestui capital. O altă modalitate de asigurare a dotei era existenţa unui imobil, rural sau urban, liber de orice sarcină, care producea venitul anual cerut. Acest lucru trebuia dovedit prin contractele de închiriere sau arendare din ultimii trei ani, documente autentificate la tribunal. De reţinut că pentru femeile care erau educatoare şi profesoare nu se cerea dotă, venitul lor fiind considerat suficient.

Cât priveşte moralitatea viitoarei soţii aceasta urma să fie dovedită de un certificat eliberat de primăria din localitate, confirmat de prefectul poliţiei (pentru oraşele Bucureşti şi Iaşi) sau prefectul judeţului. Existenţa unor prevederi stricte nu a eliminat disfuncţionalităţile din acest domeniu confirmate din plin de mărturiile vremii.

Un alt aspect al statului particular al corpului ofiţeresc era cel al ordonanţelor, foarte criticat de presă, în special cea de stânga. Soldatul desemnat ordonanţă nu era un servitor al ofiţerului sau familiei sale, ci avea menirea de a-l ajuta la treburile administrative, pentru ca ofiţerul să se poată concentra asupra îndeplinirii ireproşabile a serviciului. Numărul ordonanţelor varia funcţie de grad, ofiţerii inferiori (subalterni) având, de regulă, o ordonanţă, cei superiori două, iar generalii trei.

O problemă majoră pentru corpul ofiţeresc al Armatei Române, ca de altfel, pentru toate armatele din lume, a fost aceea a relaţiilor cu societatea civilă. Ofiţerii erau educaţi şi trăiau potrivit unui cod rigid, plin de norme şi restricţii, care se aplica în cazarmă, în poligonul de instrucţie, la exerciţii şi manevre. Dar, dincolo de orizontul acesta, relativ limitat şi închis, era societatea civilă, cu alte norme şi legi, în care ei trebuiau să se integreze, timpul petrecut în cazarmă fiind limitat. În plus, după efectuarea serviciului militar, care putea să aibă o durată mai lungă sau mai scurtă, ofiţerii treceau în rezervă, reintrând, să spunem aşa, în viaţa civilă.

61


Prin urmare, găsirea acelor modalităţi şi metode de inserţie socială, de petrecere utilă şi plăcută a timpului liber, de perfecţionare a pregătirii generale şi de specialitate, de valorificare a unor disponibilităţi culturale, artistice, ştiinţifice etc., a reprezentat, atât pentru autorităţile militare şi civile, cât şi pentru masa mare a ofiţerilor, o preocupare însemnată. Cu atât mai mult, cu cât tentaţiile vieţii civile nu erau de neglijat pentru corpul ofiţeresc obligat să trăiască, uneori perioade de timp mai îndelungate, în universul specific militar.

Încă de pe băncile şcolii, ofiţerul era educat să se integreze în societate şi să-şi apere prestigiul, conferit de actele normative, printr-o comportare ireproşabilă. El era învăţat să danseze corect, să cunoască scrima, să practice echitaţia, să se îmbrace elegant, să fie manierat şi politicos, să ţină la onoarea sa, să nu fie insultat de nimeni etc. De altfel, nimeni nu avea dreptul de a legitima pe un ofiţer sau de a-i cere socoteală, decât prin şefii ierarhici şi vârfurile organelor de stat (primar, prefect, preşedinte de tribunal etc.), iar acestea din urmă numai în anumite situaţii bine precizate.

Dacă un ofiţer, era insultat sau îi era afectată onoarea într-un fel, el trebuia să apeleze la duel, care era strict reglementat de altfel. Având în vedere, amploarea şi consecinţele generate de o asemenea practică, el a fost interzis în anul 1911. Cu toată această interdicţie formală, instituţia duelului a continuat să funcţioneze şi în perioada interbelică, deşi numărul ofiţerilor care au recurs la acest gest s-a redus considerabil.

O caracteristică a statutului corpului de ofiţeri în perioada de până la Primul Război Mondial a fost dezvoltarea deosebită a spiritului de corp. Ofiţerii provenind din aceeaşi promoţie şi din aceeaşi armă se întâlneau destul de des şi se susţineau între ei în carieră. Este prea bine cunoscută solidaritatea deosebită care s-a creat între cavalerişti, astfel că s-a ajuns ca multe funcţii înalte să fie ocupate de ofiţeri din această armă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre genişti şi artilerişti. Nu de puţine ori au existat dispute între ofiţeri pe această temă, ei acuzându-se reciproc de „favoritisme”.

Menţinerea şi dezvoltarea statutului de elită a corpului ofiţeresc în cadrul societăţii româneşti presupunea, în chip necesar, găsirea

unor forme şi modalităţi care să concretizeze prevederile legislaţiei şi cerinţele înalte statuate prin regulamente. În acest domeniu nu au existat reţete sau metode prefabricate, aşa încât măsurile luate de autorităţi s-au conjugat cu iniţiativele venite din partea ofiţerilor înşişi.

Încă de la crearea „miliţiei pământene” au existat astfel de preocupări menite, pe de o parte să fortifice spiritul de corp, iar pe de altă parte să contribuie la perfecţionarea pregătirii ofiţerilor, la petrecerea utilă a timpului liber. Iată, de exemplu, în garnizoana Iaşi, în anul 1845, prin porunca nr. 122 generalul inspector (hatman) al Miliţiei, prinţul Dimitrie Sturdza (1817-1908), fiul cel mai mare al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849), a creat prima bibliotecă militară, în care erau incluse „uvrajurile cele mai trebuincioase şi de cei mai vestiţi autori francezi nemţi şi alţii în localul Dejurstvei militare”. Prin porunca (ordinul de zi) dată cu ocazia publicării „Regulamentului militar pentru slujba în garnizoană”, hatmanul oştirii moldovene sublinia: „Eu am socotit de neapărat a înzăstra corpul militar cu toate scrierile militare trebuitoare spre a putea duce învăţătura ofiţerilor şi a rangurilor de jos la rezultatul dorit unei oştiri bine organizate”. Se cunoaşte chiar catalogul Bibliotecii Miliţiei din Iaşi. Majoritatea cărţilor erau în limba franceză, iar o mică parte în germană şi rusă. Lucrările în limba română erau puţine, ele fiind traduceri din limba rusă.

Iniţiativele au continuat şi după revoluţia din 1848. Generalul inspector (hatman) Nicolae Mavrocordat a emis, la 10 decembrie 1849, o „poruncă de zi pentru miliţia prinţipatului Moldovei” în care dispunea deschiderea sălii de arme pentru ca ofiţerii, subofiţerii şi cadeţii din cele trei arme, infanterie, cavalerie şi artilerie, să poată urma lecţii de scrimă. Ele urmau să se desfăşoare după următorul program: luni şi joi, ofiţerii şi cadeţii de infanterie; marţi şi vineri, ofiţerii şi cadeţii de artilerie şi cavalerie; miercuri şi duminică subofiţerii şi cadeţii de la comenzile de învăţătură ale celor trei arme. Profesorul de scrimă era plătit cu opt sorocoveţi (monedă veche de argint) „pi lună din iconomiile dejurtsvii”.

Două luni mai târziu, la 13 februarie 1850, era aprobat un „Reglement pentru sala de arme militară din Iaşi”. Ea se găsea sub conducerea unui director, numit de hatmanul oştirii, care era informat periodic de profesorul de scrimă asupra

62


desfăşurării şedinţelor de pregătire. Pentru participanţi erau instituite reguli stricte, fiind interzise, de pildă, „toate vorbele necuviincioase de obijduire, strigările, precum chiar şi cânticile”.

În Tara Românească, la începutul anului 1852, cu prilejul înfiinţării „Şcolii militare de ofiţeri din Bucureşti”, coloneii Ioan Em. Florescu şi D. Costaforu au donat primele cărţi pentru biblioteca acestei şcoli. După Unirea Princi-patelor, prin Ordinul nr. 93 din 25 mai 1860 al ministrului de Război, colonelul Ioan Emanoil Florescu, s-au contopit cele două biblioteci mili-tare într-una singură, cu sediul în Bucureşti, care s-a numit, ulterior, „Biblioteca Ministerului de Resboi”.

Tot în timpul domniei lui A.I. Cuza, s-au constituit şi primele biblioteci ale unor unităţi militare, aşa-numitele biblioteci regimentare. Astfel, în anul 1865, prin grija maiorului Ioan Logadi, la Craiova, Regimentul 2 Infanterie a organizat o primă bibliotecă de acest tip. În perioada ulterioară numărul bibliotecilor a sporit foarte mult, astfel că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai toate garnizoanele şi unităţile militare aveau asemenea instituţii de cultură.

În acelaşi timp, unii ofiţeri au făcut parte din asociaţii şi societăţi civile culturale, artistice, ştiinţifice, sportive, patriotice etc., prezenţa lor fiind, nu de puţine ori, remarcabilă şi remarcată.

Dintre ele am menţiona societatea literară „Junimea” din Iaşi, care a avut un rol fundamental în cultura română şi Academia Română, cea mai înaltă instituţie ştiinţifică din România.

Apariţia şi evoluţia cercurilor militare

Apariţia cercurilor militare se plasează în acest context al diversificărilor raporturilor dintre armată şi viaţa civilă, al sporirii participării ofiţerilor la viaţa socială, culturală, artistică, sportivă a garnizoanelor în care erau dislocate unităţile, a întăririi spiritului de corp, a necesităţii din ce în ce mai puternic resimţite a perfecţionării pregătirii corpului ofiţeresc.

Ca în multe alte domenii şi în privinţa asocierii voluntare a cadrelor militare s-a recurs la împrumutarea unor modele şi forme din străinătate, societatea românească, fiind după expresia celebră a lui Eugen Lovinescu, una

de imitaţie, mimetică. Şi cum pattern-ul rusesc fusese repudiat, inclusiv în construcţia militară aşa cum arătat, de majoritatea românilor, atenţia s-a îndreptat spre modelele german şi francez. Întrucât în perioada domniei lui Al.I. Cuza, ultimul fusese precumpănitor, s-a adoptat formula cercurilor (cluburilor) militare, ce funcţionau în armata franceză. Un model relativ asemănător exista şi în armata austro-ungară, respectiv cazinoul, dar el a fost considerat nepotrivit pentru armata română, deoarece nu conţinea explicit ideea de educaţie, ci doar pe aceea a unei caste.

Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele de dislocare ale armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea, înainte de Războiul de Independenţă. Prin Decizia Ministerială nr. 15 din 7 martie 1875, ministerul de resort anunţa că un club militar nu putea să ia fiinţă decât după aprobarea sa prealabilă. Cluburile se administrau de către o comisie compusă din 3-7 membri, aleşi de toţi ofiţerii din garnizoană, iar trimestrial activitatea lor financiară era controlată de şeful intendenţei divizionare.

Prima instituţie de acest gen a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, ale cărei statute au fost aprobate în adunarea generală din 15 decembrie 1876. După Războiul de Independenţă, care a prilejuit armatei române o primă afirmare europeană, înfiinţarea cercurilor militare se intensifică, astfel că, în anul 1908, existau 21 asemenea instituţii.

Cercul militar a fost considerat drept cadrul optim pentru întâlnirile şi activităţile ofiţerilor în afara cazărmii, unde se discutau probleme de teoria războiului, chestiuni de strategie şi doctrină, pentru ca ei să-şi diversifice cunoştinţele de cultură generală prin frecventarea bibliotecii şi unde găseau prilej pentru a învăţa limbi străine, pentru a-şi pune în valoare anumite disponibilităţi artistice sau recreativ-distractive. Nu era de neglijat nici latura social-mondenă, cercurile militare fiind considerate o interfaţă a armatei, a corpului ofiţeresc în special, cu societatea civilă.

Ca expresie a iniţiativei private a ofiţerilor, cercurile militare dispuneau de documente cadru, cunoscute îndeobşte sub denumirea de statute, care le reglementau activitatea, discutate şi aprobate de comunitatea tuturor membrilor din

63


garnizoana respectivă. Ele stipulau scopurile pe care le urmărea cercul, modalităţile concrete de atingere a acestora, structura organelor de conducere, localul în care îşi desfăşura activitatea, asigurarea mijloacelor financiare, patrimoniul disponibil, colaborarea cu autorităţile locale şi cele militare din garnizoană sau ierarhic superioare etc.

Generic, scopurile urmărite de cercurile militare erau cele precizate mai sus şi care ar putea fi sintetizate în dezvoltarea spiritului de corp, a solidarităţii între ofiţeri, activi sau de rezervă, menţinerea şi dezvoltarea legăturilor corpului ofiţeresc cu societatea locală, perfecţionarea pregătirii de specialitate (jocuri de război, conferinţe, convocări de specialitate şi metodice etc.), îmbogăţirea culturii generale, valorificarea unor disponibilităţi artistice, petrecerea plăcută a timpului liber prin organizarea de serate dansante (baluri), serate muzicale, concerte, spectacole de teatru, şezători, matineuri, întreceri sportive, scrima bucurându-se de o atenţie specială, jocuri de cameră etc.

Nu era de neglijat nici aspectul economic, unele cercuri militare încercând să amelioreze viaţa ofiţerilor prin organizarea unor popote şi restaurante, acestea practicând, de regulă, preţuri mai reduse.

Calitatea activităţilor desfăşurate era dependentă de o multitudine de factori cum ar fi: mărimea garnizoanei şi deci, implicit, a numărului de ofiţeri; calitatea acestora; existenţa unui local corespunzător; resursele financiare aflate la dispoziţie etc.

Organizarea internă a cercurilor militare diferea destul de mult de la o garnizoană la alta. La unele participau doar ofiţerii activi, la altele membri puteau fi şi rezerviştii sau cei aflaţi în retragere, după cum existau cazuri în care ofiţerii în rezervă aveau propria lor organizare. Iată, de pildă, în Bucureşti s-a constituit Clubul ofiţerilor de rezervă, care, în 1911, prin legea promulgată cu Înaltul Decret nr. 2277 a primit statutul de persoană juridică. Corpurile legiuitoare au aprobat concomitent şi statutul clubului.

Procesul de asociere a cuprins nu numai ofiţerii (activi şi de rezervă), ci şi subofiţerii, în diferite garnizoane constituindu-se cercuri militare ale acestora. Prin Decizia Ministerială nr. 449/1911, modificată în ianuarie 1912, s-a stabilit cadrul de funcţionare a acestora. Ele erau organizate pe aceleaşi principii ca ale asociaţiilor ofiţerilor. Fiecare cerc de subofiţeri era pus sub preşedinţia de onoare a comandantului de garnizoană respectivă şi sub preşedinţia de ordine a comandantului pieţei locale sau a unui ofiţer superior, ori a unui căpitan, numit, în

64


ambele cazuri de către comandantul corpului de armată, pe baza recomandărilor comandanţilor de garnizoană avizate de comandantul diviziei pe raza căreia îşi desfăşura activitatea.

În anul 1912, ca şi în cazul ofiţerilor, Parlamentul a votat legea prin care cercurilor militare ale subofiţerilor li se acorda personalitate juridică prin decizii ale ministerului de resort. Pe această bază, Ministerul de Război a emis la 12 mai 1912, Decizia Ministerială nr. 297, semnată de generalul Ion Argetoianu, titularul departamentului la acea dată, prin care se recunoştea calitatea de persoană morală Cercului militar al subofiţerilor reangajaţi din garnizoana Bucureşti, acesta având un număr mare de membri şi venituri îndestulătoare.

Potrivit normelor de funcţionare regăsite în statute membrii cercurilor militare ale ofiţerilor erau de mai multe categorii: de onoare, de drept, fondatori şi voluntari. Erau consideraţi membri de onoare persoanele din familia regală, în frunte cu suveranul, ministrul de Război în funcţiune şi foştii miniştri de resort, comandanţii şi foştii comandanţi ai corpurilor de armată sau diviziilor, după caz, din garnizoanele respective. Membrii de drept erau toţi ofiţerii din garnizoana respectivă. Iar acei membrii de drept care donau cercurilor militare anumite sume de bani sau alte valori deveneau fondatori. În categoria membrilor voluntari intrau ofiţerii de rezervă şi în retragere proveniţi din cadrele active din garnizoana respectivă, care solicitau în scris acest lucru. Membrii de drept şi membrii voluntari erau obligaţi să plătească o cotizaţie lunară ce se cifra, de regulă, la circa 1% din solda gradului respectiv.

Cotizaţia se fixa de către adunarea generală a membrilor cercului militar. Pentru membrii de drept ea se reţinea de caseriile unităţilor din care aceştia făceau parte şi se vărsa cercului militar. Cotizaţia membrilor voluntari se achita personal la casieria cercului. Ofiţerii de rezervă care întârziau mai mult de trei luni plata cotizaţiei pierdeau calitatea de membru. Aceeaşi situaţie se întâlnea şi în cazul ofiţerilor activi care erau îndepărtaţi din cadrele armatei pentru abateri grave de la disciplina militară sau contra onoarei.

Conducerea cercurilor militare a fost încredinţată unor comitete de direcţie şi/sau administraţie compuse, de regulă, dintr-un

preşedinte, numit de comandantul garnizoanei şi mai mulţi ofiţeri în activitate de diferite grade, aleşi de adunarea generală. Componenţa comitetelor de administraţie a variat de la o garnizoană la alta şi de la o epocă la alta. De reţinut că funcţiile în cadrul comitetului erau onorifice, membrii lor nefiind scutiţi de atribuţiile curente din unităţile respective, situaţie care a generat, uneori, dificultăţi în îndeplinirea obiectivelor propuse de către cercurile militare.

Comitetele erau organe executive, care urmăreau materializarea scopurilor stabilite prin organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice, alcătuiau bugetul, luau măsuri pentru încasarea cotizaţiilor aferente şi supravegheau efectuarea cheltuielilor. Fiecare cerc avea un contabil şi un casier, care proveneau tot din ofiţerii în activitate. Hotărârile din cadrul comitetului se luau cu majoritate de voturi, exprimarea opţiunilor începând cu gradul cel mai mic. În caz de paritate, votul preşedintelui era decisiv. Comitetele prezentau dări de seamă anuale în faţa adunării generale ale membrilor cercului.

Adunările generale erau organele supreme de conducere ale cercurilor militare, ele fiind formate din totalitatea membrilor cercului respectiv. Ele erau legal constituite dacă erau prezenţi cel puţin jumătate din aceştia. În cadrul adunărilor generale hotărârile se luau cu majoritate de voturi. De regulă, adunările generale aveau loc la începutul fiecărui an şi ele aveau ca principale sarcini ascultarea dărilor de seamă ale comitetelor, descărcarea gestiunii acestuia, votarea noului buget, alegerea noului comitet de conducere sau, după caz, completarea acestuia. Adunarea generală se putea convoca şi în mod extraordinar, ori de câte ori necesităţile impuneau acest lucru.

Una dintre cele mai spinoase probleme a fost cea a localurilor în care îşi desfăşurau activitatea. Mai toate cercurile militare au funcţionat în perioadele de început în clădiri închiriate, care nu ofereau cele mai bune condiţii, iar, în plus, chiria era scumpă. De exemplu, Cercul Militar din Galaţi plătea în anul 1899, o chirie de 12.000 de lei, ceea ce reprezenta 3/4 din veniturile instituţiei. Ministerul de Război a încercat să se implice în rezolvarea acestei probleme, punând la dispoziţie clădiri, acolo unde avea disponibilităţi sau ajutând la construirea

65


altora, aşa cum a fost cazul la Constanţa. Dar posibilităţile departamentului de resort erau limitate, cercurile militare reprezentând iniţiativa privată a ofiţerilor. Au fost cazuri în care instituţiile în cauză au trecut la construirea unor localuri prin forţe proprii, cum ar fi cel din Câmpulung Muscel. Cel mai cunoscut exemplu este cel al Cercului militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, care a reuşit să-şi construiască Palatul său, devenit după inaugurare (4 februarie 1923) una dintre bijuteriile arhitectonice al Bucureştiului.

Construcţia unor clădiri funcţionale, de preferinţă în zona centrală a garnizoanelor era una dintre cele complexe probleme. O primă mare dificultate era lipsa resurselor financiare, veniturile cercurilor militare provenind în mare măsură din cotizaţiile membrilor săi. Ele se dovedeau insuficiente pentru cumpărarea terenului, plata proiectului, construcţia şi dotarea localurilor.

Un al doilea mare handicap se datora lipsei terenurilor adecvate, autorităţile locale fiind puţin dispuse să asigure o asemenea facilitate pentru cercurile militare. Chiar în cazul în care comuna dovedea deschidere pentru o asemenea cerinţă, adeseori ea nu avea posibilitatea să ofere un teren în zona centrală. Construcţia unui local propriu la periferia localităţilor respective era considerată în epocă drept una dintre cele mai neinspirate soluţii, chiar dacă toate costurile erau

mai mici. Ca urmare a acestor dificultăţi, cele mai multe dintre cercurile militare au continuat să funcţioneze în localuri închiriate, chiar dacă acestea nu dispuneau de toate condiţiile.

Această stare de lucruri şi-a pus amprenta asupra activităţilor pe care le organizau pentru atingerea scopurilor prevăzute în statute. Una dintre cele mai utilizate metode era constituirea de biblioteci proprii, ceea ce avea darul de a atrage ofiţerii care putea consulta cărţi şi reviste româneşti şi străine. Fondul de carte, variabil de la un cerc la altul, provenea, cel mai adesea, din donaţii făcute de ofiţeri sau de diferite societăţi, private sau de stat. Funcţie de posibilităţi, cercurile puteau să facă abonamente la reviste şi să cumpere cărţi. De obicei, ofiţerii căutau acele cărţi şi reviste, româneşti şi străine, care veneau în întâmpinarea cerinţelor profesiei lor, îmbogăţindu-le cultura de specialitate. Or, donaţiile nu aveau cum să ţină seama de toate criteriile necesare unei biblioteci militare. Un alt impediment important era acela al personalului ce deservea biblioteca care presta o muncă benevolă. Ofiţerul responsabil venea la cerc în afara orelor de serviciu, aşa că nu totdeauna putea răspunde solicitărilor. Soluţia ideală ar fi fost angajarea unei persoane cu statut de angajat permanent care să deservească biblioteca, dar puţine cercuri îşi permiteau o asemenea soluţie.

66


Un alt gen de activităţi specific cercurilor militare erau conferinţele de cultură militară şi generală, susţinute atât de ofiţeri, cât şi de personalităţi civile din diverse domenii. Dar şi în acest domeniu, situaţia se prezenta diferit de la un cerc militar la altul, cel mai important aspect fiind mărimea garnizoanei. În marile centre ale ţării – Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi, Constanţa – posibilităţile erau mult mai mari decât în altele mai mici. De regulă numărul unor asemenea activităţi nu depăşea patru-cinci pe an.

Un anumit interes a generat în rândul corpului ofiţeresc, cursurile de limbi străine (franceză, engleză germană, italiană, rusă, ungară, bulgară). De regulă, ele se organizau dacă numărul celor doritori era mai mare de zece. Şi aici a funcţionat criteriul mărimii garnizoanei, cele mari fiind avantajate.

Jocurile de război reprezentau o altă dimensiune promovată de unele cercuri militare. De obicei asemenea activităţi aveau loc în cazarmă şi în cadrul armelor, dar cercul militar era un cadru optim pentru aplicaţiile întrunite, la care participau ofiţeri din toate armele. Dar, ca şi în cazul conferinţelor, numărul jocurilor de război organizate de cercurile militare sau desfăşurate în localurile acestora era destul de redus, comandanţii de unităţi preferând ca ele să aibă loc în cazarmă.

Cea mai însemnată pondere au avut-o activităţile distractive, respectiv jocurile de şah, table, domino, remy, biliard şi câteodată, şi jocul de cărţi, deşi acest lucru era interzis prin statutele de funcţionare. Ca urmare, sala de distracţii era cea mai animată dintre toate încăperile cercului militar.

Pentru strângerea legăturilor dintre ofiţerii diferitelor unităţi şi formaţiuni din garnizoană, ca şi între familiile acestora se organizau, mai ales în perioadele de iarnă, matineuri şi serate dansante sau baluri. În principiu, ele aveau loc o dată pe săptămână, de regulă, sâmbăta seara. Acestea erau frecventate cu plăcere de ofiţeri şi familiile lor mai ales în garnizoanele mai mici unde posibilităţile de distracţie şi de petrecere a timpului liber erau mai reduse. În unele garnizoane pentru a se evita aglomeraţia prea mare la asemenea gen de activităţi organizate de cerc, se tipăreau un număr de invitaţii în funcţie de capacitatea de primire a sălii şi se repartizau proporţional diferitelor unităţi şi formaţiuni. După

cum, s-a instituit şi tradiţia ca la unele serate sau baluri dansante să fie invitate şi notabilităţile localităţii, precum şi persoane din viaţa civilă, mai ales cele de sex feminin.

Balurile, seratele dansante, mesele tovără-şeşti se organizau cu diferite prilejuri, fără a exista reglementări stricte în această privinţă. Iată, de exemplu, se constituise o tradiţie din organizarea lor odată cu sosirea în garnizoană a unei noi promoţii de ofiţeri. El era cunoscut sub numele de „balul bobocilor”. Ofiţerii tineri erau luaţi în primire de cei mai în vârstă şi se organiza un eveniment monden pentru cunoaşterea realităţilor din garnizoană, pentru apropierea lor.

Garnizoanele şi unităţile staţionate aici aveau libertatea de a-şi alege zilele de bal şi de întrunire, ele fiind ocazionate de o serie de evenimente cu semnificaţie istorică, mondenă, religioasă etc. De pildă, fiecare unitate avea un patron spiritual – sfânt religios; personalitate politică sau militară, o bătălie celebră etc. Anual patronul era sărbătorit prin organizarea, în localul cercului militar, a unor mese tovărăşeşti sau baluri la care participau toţi ofiţerii unităţii, precum şi alţi invitaţi. Asemenea întruniri festive şi comemorative aveau loc şi când o unitate din garnizoană împlinea un număr de ani de la înfiinţare – 25, 50, 100 de ani, cercul militar fiind, de regulă, locul preferat.

Participarea la Războiul pentru Inde-pendenţă, eveniment de referinţă pentru Armata Română, era omagiat în acelaşi mod de către fiecare unitate care participase la acţiunile militare din sudul Dunării. La cercurile militare se mai organizau serate, baluri, mese tovărăşeşti şi cu prilejul principalelor sărbători religioase – Crăciun, Anul Nou, Paşti etc. Existau, de asemenea, şi iniţiative ale autorităţilor locale în care cercurile militare erau gazda unor activităţi de acest gen: aniversarea unui nunăr de ani de la atestarea documentară a localităţii; inaugurarea unor edificii; sărbătorirea patronului urbei etc.

Ofiţerii veneau de obicei în uniformă, dar nu totdeauna ea era obligatorie. Organizatorii rugau, de obicei, persoanele respective să vină într-o anumită ţinută. Uneori, când era vorba de elemente care ţineau de simbolistica militară, cum ar fi ziua unităţii, atunci era obligatoriu ca ofiţerii să poarte uniforma.

Asemenea activităţi erau cele mai aşteptate şi gustate evenimente mondene atât de corpul

67


ofiţeresc din garnizoana respectivă, cât şi de o parte a publicului civil. Trebuie spus, ca un element de culoare, că multe căsnicii ale ofiţerilor s-au întemeiat prin frecventarea lor, după cum multe din ele s-au destrămat tot ca urmare a acestora.

Activităţile sportive figurau şi ele printre activităţile iniţiate de cercurile militare, deşi infrastructura şi mijloacele pentru desfăşurarea acestora erau insuficiente. O pondere mai mare a avut scrima precum şi jocul de tenis (de câmp şi de masă).

În afară de serate şi baluri, unele cercuri militare, cu deosebire cele mai mari, serveau ca loc de primire a unor personalităţi şi delegaţii străine sau de desfăşurare a unor evenimente importante din garnizoanele respective.

Popotele şi căminele organizate în cadrul cercurilor militare au constituit mijloace importante pentru a veni în ajutorul ofiţerilor şi familiilor acestora. Ele erau, de regulă, frecventate de ofiţerii necăsătoriţi, dar şi de cei familişti care nu reuşiseră să-şi construiască sau să-şi închirieze o locuinţă corespunzătoare.

Prezentarea succintă a profilului cercurilor militare evidenţiază faptul că aceste instituţii deveniseră o prezenţă necesară şi utilă în viaţa corpului ofiţeresc român. Rolul lor a fost întărit odată cu promulgarea, la 18 martie 1896, prin Înaltul Decret nr. 1612, a legii prin care li se acorda cercurilor militare din garnizoanele Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Galaţi statutul de persoană juridică. Prin aceasta, ele erau recunoscute ca instituţii de interes general al armatei. Trebuie spus că în garnizoanele respective funcţionau cele patru comandamente de corp de armată, existente în Armata Română la acea dată.

În Expunerea de motive prezentată de Comitetul delegaţilor secţiunilor din Adunarea Deputaţilor, prezentată de A. Stolojan, se releva rolul şi utilitatea cercurilor militare. „Este recunoscut d-lor Deputaţi, se arăta în document, că asociaţiile ofiţereşti, când au fost bine conduse, au dat cele mai frumoase rezultate, pentru că, pentru o mică cotizaţie lunară, ofiţerii găsesc mijlocul nu numai de a se distra, dar chiar acela de a se instrui şi chiar a-şi mai ameliora traiul prin creare de diferite aşezăminte unde se pot găsi necesarele existenţei bune şi ieftine”.

Acordarea acestui statut a permis ca ele să poată face tranzacţii, să primească donaţii, să

contracteze împrumuturi, să aibă, într-un cuvânt, răspundere legală. În perioada ulterioară şi alte cercuri militare au obţinut statutul de persoană juridică şi morală. Astfel, la 8 februarie 1912, prin Decizia Ministerială nr. 58, cercurile militare din Botoşani, Roman, Bacău, Brăila şi Turnul Severin au fost investite cu răspunderea legală cuvenită persoanelor juridice. Ele aveau un număr suficient de membri şi o situaţie materială îndestulătoare care le permiteau să funcţioneze ca instituţii de sine stătătoare.

După cum se observă acordarea perso-nalităţii juridice s-a făcut prin decizie ministerială şi nu printr-un act normativ aprobat de Parlament ca până atunci, întrucât prin Legea nr. 376 se crea o asemenea posibilitate. Condiţia era ca documentul să fie publicat în „Monitorul Oficial” şi în „Monitorul Oastei”.

Deşi cercurile militare se impuseseră ca instituţii utile, recunoscute şi de societatea civilă activitatea lor prezenta destule aspecte neconvingătoare. Cercul militar rămânea puţin frecventat, ofiţerii români fiind destul de reticenţi în a-i călca prea des pragul; prin urmare ele nu ajunseseră să „exercite atracţii naturale”. Cauzele au fost obiect de dezbateri în epocă, fără a se putea ajunge la concluzii unanime.

Una dintre ele, des invocată, dar insuficient de acoperitoare, a constat în subţirimea disponibilităţilor financiare aflate la dispoziţie. Trăind, aşa cum am prezentat mai sus, cvasiexclusiv din cotizaţiile membrilor, funcţionând, uneori, în localuri improvizate, fără o susţinere adecvată, ele nu reuşeau să împlinească, în totalitate, necesităţile corpului ofiţeresc român.

Mai este de luat în discuţie şi lipsa unui cadru normativ suficient de adecvat, care să le permită să atragă fonduri, să organizeze activităţi, să se implice în viaţa comunităţilor locale şi să fie sprijinite de acestea. De la crearea primul cerc militar, cel al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, în 1876 şi până la consacrarea juridică a situaţiei lor, realizată prin legea din 1896, au trecut două decenii, timp în care cercurile militare au fost instituţii ale „nimănui” ca să ne exprimăm aşa. Funcţionarea lor a depins, într-o însemnată măsură de voinţa şi disponibilităţile şefilor de corpuri, de preocupările ofiţerilor din garnizoană, de dorinţa lor de a se întruni sub egida acestei noi instituţii.

68


A mai fost invocată şi lipsa unor directive clare venite din partea Ministerului de Război, forul tutelar care trebuia să le ghideze activitatea. Or, departamentul de resort a căutat să nu îngrădească prea mult iniţiativa privată a ofiţerilor, reglementând strict şi acest domeniu, aşa cum o făcea în toate celelalte. Existau, de altfel, critici destul de severe şi în bună măsură îndreptăţite, din partea unor ofiţeri privind abuzul de legi, de ordine, de instrucţiuni, de norme care încorsetau viaţa militarilor în cazarmă şi afara ei. Pe de altă parte, cercurile militare considerau că Ministerul poate şi este dator să le sprijine, întrucât ele suplineau până la un punct, sarcinile acestuia.

O altă cauză importantă a neajunsurilor din evoluţia cercurilor militare a constituit-o, după cum se exprima, în epocă un bun cunoscător al situaţiei acestora, „lipsa spiritului de asociaţiune la români”. Ori de câte ori, românii se adunau într-o asociaţie, formală sau informală, ea nu avea mari şanse de a rezista prea mult, deoarece predomina spiritul individualist, lipsa cooperării şi a solidarităţii. Fenomene deosebit de complexe, în fapt o rezultantă a mai multor factori, ce s-au manifestat şi intersectat, în acelaşi timp, o lungă perioadă de timp, ele au făcut obiectul unor analize dintre cele laborioase.

Pe acest fond genetic, ce urca mult în istorie, cercurile militare, ca formă nouă, importată din Franţa, n-au generat de la început un entuziasm prea mare în rândul ofiţerilor români. Uneori mersul la activităţile cercului, era mai mult materializarea unei dispoziţii a şefilor ierarhici decât o dorinţă intim resimţită de fiecare ofiţer. În mod paradoxal, această situaţie se întâlneşte şi astăzi, în nu puţine cazuri, deşi cauzele sunt relativ diferite faţă de cele existente acum mai bine de un veac.

Nu lipsit de importanţă s-a dovedit în epocă şi concurenţa pe care făcea „viaţa civilă”, care oferea o mult mai mare varietate de posibilităţi de petrecere a timpului liber, de recreere, de deconectare de la sistemul cazon, nu lipsit de rigidităţi congenitale, ca peste tot în lume. Ofiţerii căutau „altceva” faţă de cotidianul care le marca existenţa. Ori, cercul militar reproducea, desigur, într-o altă proporţie şi sub altă formă, mai blândă, acelaşi mediu militar constrângător.

Cu timpul, însă, cu toate greutăţile şi imperfecţiunile semnalate, cercurile militare au devenit instituţii credibile, integrate sine qua non

în viaţa corpului ofiţeresc român, acceptate şi receptate ca atare de societatea românească. În fapt, apariţia şi funcţionarea lor a reprezentat o dimensiune a procesului de modernizare şi reformă pe care l-a parcurs, în această perioadă, armata română.

Părăsirea şi reînvierea unei tradiţii

Cadrul fixat prin legislaţia adoptată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost în vigoare până la mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial. În februarie 1942, regimul mareşalului Ion Antonescu a iniţiat o reformă radicală a instituţiei cercurilor militare. La 27 februarie 1942, generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, a adresat conducătorului statului un raport în care propunea că „educaţia spirituală, fizică şi socială a ofiţerilor, după ce au părăsit şcolile, să nu mai fie lăsată mai departe la discreţia iniţiativei particulare”.

Ea trebuia să fie asigurată în mod unitar şi uniform, lucru ce nu se putea obţine decât printr-o instituţie comună. Cercurile militare, după opinia lui Constantin Pantazi, nu mai corespundeau menirii lor, deoarece fie nu mai aveau fonduri suficiente, fie că localurile erau utilizate în mod necorespunzător. Pentru a asigura venituri egale pentru toate cercurile militare şi a realiza o îndrumare unitară a activităţii culturale, educative şi sportive se propunea un act normativ, ce stipula crearea unei instituţii unice. A doua zi, 28 februarie 1942, mareşalul Ion Antonescu a promulgat Legea nr. 158 pentru organizarea „Casei Cercurilor Militare ale Ofiţerilor din România”.

Această instituţie, o noutate în peisajul organizării militare, avea calitatea de persoană juridică şi funcţiona sub controlul Ministerului Apărării Naţionale, sediul său fiind în Bucureşti. Scopul Casei, detaliat în articolul 2 al legii, era de a organiza şi întreţine în toate garnizoanele permanente cercuri militare, cămine ofiţereşti şi case de odihnă pentru ofiţeri. Membrii Casei Cercurilor Militare erau de două categorii: de drept şi admişi. Toţi ofiţerii activi din România aveau calitatea de membru de drept, iar cei admişi puteau fi ofiţerii de rezervă, proveniţi din activitate, care consimţeau să plătească cotizaţia lunară.

69


Casa era condusă de un comitet de direcţie compus din secretarul general al Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat (preşedinte) şi secretarii generali ai celorlalte subsecretariate: aer, marină şi aprovizionarea armatei (membri). Secretar al casei era numit un ofiţer din secretariatul general al Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat.

Fondurile proveneau din cotizaţiile membrilor de drept (0,03% din solda brută) şi admişi (0,06% din pensia brută), subvenţii acordate de Ministerul Apărării Naţionale şi alte instituţii de stat şi din administrarea patrimoniului.

Personalitatea juridică acordată cercurilor militare în temeiul Legii din 28 ianuarie 1912 a încetat odată cu promulgarea noului act normativ, iar bunurile lor au trecut în proprietatea noii instituţii care le administra. Cercurile militare erau practic dizolvate, drepturile şi obligaţiile lor trecând asupra Casei. Organele de conducere ale cercurilor militare locale erau stabilite de Comitetul de direcţie şi aprobate de minister.

Legislaţia adoptată în februarie 1942 era emanaţia unui regim autoritar, care dorea să exercite un control sever asupra tuturor segmentelor societăţii româneşti. Ea a însemnat practic desfiinţarea cercurilor militare, instituţii private care dispuneau de organe de conducere alese şi fonduri proprii.

În primii doi ani după 23 august 1944 a rămas în funcţiune Casa Cercurilor Militare. La 1 octombrie 1946, această instituţie a fost desfiinţată, cercurile militare recăpătându-şi personalitatea juridică acordată în conformitate cu prevederile Legii din 29 ianuarie 1912. A fost doar un scurt intermezzo pentru că evoluţiile din societatea românească nu lăsau dubii asupra direcţiei şi a scopului final.

La 22 octombrie 1947, prin Ordinul nr. 586.602, Ministerul Apărării Naţionale a emis „Normele generale pentru organizarea, conducerea, administrarea şi exploatarea cercurilor militare ale armatei”. Documentul, neutru ca formă, conţinea, însă, modificări de substanţă. Cercurile militare ale ofiţerilor şi subofiţerilor, care au funcţionat separat fiind instituţii distincte, s-au contopit. În consecinţă, în garnizoane s-au convocat adunări generale ale ofiţerilor şi subofiţerilor şi s-a procedat la alegerea comitetelor de conducere. De remarcat că normele prevedeau obligativitatea introducerii în

aceste organe şi a câte unui comandant-secund pentru educaţie, cultură şi propagandă, în fond un activist al Partidului Comunist. Concomitent, cercurile militare au fost subordonate din toate punctele de vedere regiunilor militare, instituţii nou create după modelul sovietic.

Evenimentele din anii 1947-1948 au reprezentat începutul declanşării unui atac masiv al comuniştilor asupra societăţii româneşti. Măsurile s-au succedat într-un ritm rapid, afectând toate segmentele vieţii sociale. Ele au fost însoţite de represiuni deosebit de dure, zeci şi sute de mii de oameni, de la politicieni şi intelectuali până la simpli muncitori şi ţărani, căzându-i victime. Totul a fost demolat şi s-a instituit, prin forţă şi teroare, un sistem de împrumut care nu ţinea cont de tradiţiile româneşti.

În mod evident, instituţia cercurilor militare nu avea cum să scape de acest tăvălug al istoriei. În primăvara anului 1949, pe baza Deciziei Ministeriale nr. 161, cercurile militare au fost desfiinţate şi s-au creat casele armatei de garnizoană, instituţii care erau destinate ofiţerilor, subofiţerilor, salariaţilor civili şi familiilor acestora. Casele armatei erau subordonate comandanţilor secunzi politici de garnizoană. În decizia respectivă se preciza că instituţia de acest gen din Capitala ţării va purta denumirea de Casa Centrală a Armatei. Ulterior, s-a adoptat denumirea de „casă a ofiţerilor” pentru ca, după o perioadă de timp, să se revină iarăşi la denumirea de case ale armatei. În 1953, s-a emis „Regulamentul de funcţionare a caselor ofiţerilor din Forţele Armate ale Republicii Populare Române” în care se arată că „întreaga activitate a caselor ofiţerilor se desfăşoară în conformitate cu hotărârile C.C. al P.M.R. în problemele ideologice, în conformitate cu regulamentele militare, ordinele ministrului forţelor armate şi directivele D.S.P.A (Direcţia Superioară Politică a Armatei)”.

Printre formele de activităţi preconizate erau cercuri ştiinţifice, tehnice, cursuri, cercuri de cultură generală, spectacole şi concerte, conferinţe pe teme politice, expoziţii de artă plastică etc. De asemenea, pe lângă casele armatei au funcţionat universităţile serale de marxism-leninism şi şcolile serale de partid, forme de îndoctrinare politică a cadrelor armatei. Potrivit documentului, casele armatei erau subordonate organelor politice ale regiunilor

70


militare şi comandamentelor de armă, iar activitatea cotidiană era condusă de şeful garnizoanei şi locţiitorul său politic. Casele armatei, chiar dacă aveau unele similitudini cu „fostele cercuri militare”, erau instituţii diferite. Cercurile militare erau instituţii de drept privat ale ofiţerilor, fiind, cu alte cuvinte, o expresie a iniţiativei acestora. Ele erau conduse de comitete alese de adunările generale ale ofiţerilor din fiecare garnizoană, iar fondurile proveneau, în cea mai mare parte, din cotizaţiile membrilor. Casele armatei erau instituţii ale regimului comunist servind nemijlocit intereselor acestuia. Ele au fost şi aşa au rămas, în toată perioada postbelică – instrumente de propagandă ale partidului comunist. Desigur, că în timpul acestor decenii activitatea lor a îmbrăcat şi unele aspecte pozitive, care satisfăceau anumite nevoi sociale ale corpului de cadre ale armatei.

După 1989, Casele Armatei şi-au păstrat profilul de instituţii cultural-educative pentru corpul de cadre: ofiţeri, subofiţeri, salariaţi civili şi membri de familie. Conţinutul activităţilor a fost modificat, eliminându-se aspectele de ordin politic şi ideologic care au predominat în ultimii ani ai regimului comunist. Concomitent, s-au elaborat o serie de documente cu caracter de directivă, care au contribuit la aşezarea activităţii acestor instituţii pe baze noi. Unul dintre acestea este Ordinul General nr. 3 din 13 ianuarie 1992, prin care s-au aprobat „Normativele privind organizarea şi funcţionarea cercurilor militare”. Documentul, semnat de generalul-locotenent Niculae Spiroiu, ministrul departamentului de resort, şi intrat în vigoare la 1 martie 1992, stipula transformarea caselor armatei în cercuri militare. Acestea erau instituţii de cultură, destinate desfăşurării de activităţi cultural-artistice, recreative, de turism şi agrement pentru cadrele militare şi salariaţii civili din unităţile militare şi membrii familiilor acestora, studenţi şi elevi militari, militarii în termen, cadrele militare în rezervă şi în retragere, veteranii de război.

Cercurile militare se înfiinţau cu aprobarea ministrului Apărării Naţionale, în garnizoanele în care era dislocat cel puţin un regiment şi exista asigurat un local corespunzător din proprietatea Ministerului Apărării Naţionale. Acolo unde nu erau îndeplinite condiţiile de mai sus, se puteau înfiinţa cluburi de garnizoană.

Cercurile militare se subordonau comandantului de garnizoană, care numea şi un comitet de coordonare din care făcea parte obligatoriu şi şeful instituţiei. Acesta din urmă se numea de către comandantul armatei, comandamentului, inspectoratului general de armă, cu avizul Departamentului pentru Învăţământ, Ştiinţă şi Cultură.

Localul unui cerc militar trebuia să dispună de o sală de spectacole, săli de dans, de protocol, spaţii pentru activitatea cursurilor, cenaclurilor şi formaţiilor artistice, jocuri individuale, sală de lectură, bibliotecă etc. În spaţiile cercurilor militare, puteau funcţiona librăria militară (punct de desfacere a cărţii şi presei), popota garnizoanei, restaurantul militar, camere de oaspeţi etc.

Potrivit documentului, cercurile militare realizau o suită de activităţi culturale, artistice, recreative, mondene, sportive, de pregătire a cadrelor militare şi a membrilor de familie a acestora, de turism şi de agrement etc.

După cum se observă, s-a încercat reînnodarea unei tradiţii, prin revenirea la denumirea de cercuri militare. Aceasta s-a realizat numai parţial, deoarece ele nu mai erau expresia iniţiativei corpului ofiţeresc dintr-o anumită garnizoană, ce era obligat să găsească fonduri pentru desfăşurarea activităţilor. Cu alte cuvinte, cercurile militare de după 1992 nu se constituiau ca instituţii de drept privat ale ofiţerilor, ci ele făceau parte din organica departamentului de resort. De asemenea, ele se adresau nu numai ofiţerilor şi subofiţerilor, aşa cum era până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ci şi salariaţilor civili, membrilor de familie, studenţilor militari şi mai nou, militarilor angajaţi pe bază de contract, după renunţarea la serviciul militar obligatoriu. Din această perspectivă ele se apropie mai mult de casele armatei care au funcţionat timp de peste patru decenii. Tradiţia a fost, prin urmare, parţial restaurată.

Cu toate greutăţile anilor care au trecut după evenimentele din 1989, cercurile militare au subzistat, ele fiind instituţii integrate organic vieţii militarilor români, cu un rol semnificativ în menţinerea şi dezvoltarea solidarităţii de corp, a raporturilor acestora cu societatea românească.

71

UN „CĂLINDAR“ MILITAR

DE ACUM UN VEAC

Colonel Dan GÎJU

File din istoria presei

Întreprindere extrem de complexă, asigu -rarea coeziunii unui imperiu multietnic de anvergura celui Austro-Ungar impunea de la sine un lanţ de măsuri din care mijloacele de comunicare în masă ale timpului nu aveau cum să fie neglijate decât, eventual, în detrimentul stăpânirii bicefale. Mai ales după Primul Război Balcanic, un fel de preludiu al celui mai mare dintre războaiele lumii care, după cum se ştie foarte bine acum, nu se va lăsa prea mult aşteptat.

Ca atare, nu trebuie să ne mai mire că în acest spaţiu, la Budapesta, pe finalul anului 1912, avea să apară, alături de multe altele şi în completarea uneia anume, una din cele mai interesante publicaţii militare imposibil de evitat de orice istorie a presei româneşti – Amicul soldatului – subtitrată călindar pentru toate persoanele cari aparţin armatei: soldaţi activi, reservişti, honvezi, glotaşi veterani şi prietini ai armatei. De fapt, aveau să apară două astfel de „călindare”, pentru anii 1913 şi, respectiv, 1914, alcătuite şi publicate de Lucian Bolcaş, cu colaborarea lui I. Galli, Paul Nikel (fost marinar militar, cooptat într-o expediţie prin zona insulelor Solomon, locuite de canibali, şi care la revenirea în ţară îşi va povesti păţaniile), Iuliu Beranek (despre luptele soldaţilor austrieci contra lui Napoleon Bonaparte), P. Livancici (Păţaniile lui Petru Livancici povestite de el însuşi; practic, o încăierare cu turcii de la 1878, în Bosnia natală) ş.a. Concret, Amicul soldatului este mijlocul clasic de propagandă la acea oră pentru soldaţii de origine română, nevoiţi să lupte pentru o patrie de care nu-i lega nimic.

De altminteri, se subînţelege că soldaţii fiecărei naţii înglobate în respectivul imperiu aveau prin preajmă un astfel de ... amic, cel al soldatului de origine română difuzându-se inclusiv la Viena, Wittemberg şi până la New York.

Este foarte profesionist redactat, în formatul 16/23 cm, 144 de pagini, tipărit pe hârtie obişnuită, cu o copertă atrăgătoare, luxoasă, chiar, în policromie, interiorul fiind împănat cu multe reproduceri grafice, de regulă în peniţă, lucrate

72


în detaliu, majoritatea axate pe scene de luptă, dar există şi câteva planşe cu reproduceri din picturile cu subiect militar ale vremii, imprimate alb-negru sau color, pe hârtie cretată (întâlnite în majoritatea revistelor militare austriece), plus alte 24 de pagini la final, cu reclamă. Coperta doi conţine un interesant calendar al statelor europene, în stilul Anuarului românesc din 1842 editat de Blaremberg, dar mai complet, în care statele continentului, inclusiv România, sunt consemnate cu şeful în frunte, precizându-se suprafaţa, numărul de locuitori (România avea atunci 7.087.000), datoria statului în milioane coroane (1.499 în dreptul României), efectivele armatei la pace, dar şi război, flota de război (cu numărul de vase canoniere şi tunuri), inclusiv valoarea monedei ţării (raportată la coroană).

Editorul acestui calendar era tipograful Ioan Steinbrener care, oferindu-i un astfel de calendar împăratului Francisc Iosif I, comandantul suprem al oştirii austro-ungare, a primit în schimb „Crucea de Cavaler a ordinului Francisc Iosif”.

De pe pagina întâi a revistei reiese că monahul cunoştea tipografia lui Steinbrener

încă din 8 septembrie 1905, când „s-a îndurat prea graţios a cerceta institutul editurei acestui calendar”. De unde rezultă că pentru armata austo-ungară, în genere, acest gen de publicaţie a apărut cel puţin din acel moment. Tot de pe fila unu, în partea de jos, cu litere corp foarte mic, lângă imaginea foto a unui haubiţ (tun de câmp, n.n.) înainte de descărcarea puşcăturei, se face un patetic şi, totodată, de bun simţ, apel: Mai multe mii de exemplare din calendarul de faţă s-au cumpărat pe seama recruţilor înainte de a se înrola, ori li s-au trimis în cazarmă din partea rudeniilor lor; ei fără deosebire au dat de ştire în toate părţile ţării, pe unde se aflau ai lor, că acest calendar în multe ceasuri ale anului le-a făcut slujbe bune şi le-a fost un camarad credincios. Surori, mame, părinţi şi fraţi ai soldaţilor noştri! Vă rog, faceţi şi voi asemenea, şi cumpăraţi şi voi câte un calendar de acesta iubiţilor voştri din casarme! Credeţi-mă, nu numai le faceţi bucurie, ba are să le fie şi de mare folos!.

Pe pagina doi este reprodus poemul Stăm „gata!”, întru amintirea tuturor, [cei] cari în zilele primejdiei de războiu dela anul 1912-1913 au făcut slujbă credincioasă la hotarele ţării: Şi iar au stat soldaţii l’a ţării frontieră,/ De marş şi de bătae cu toţi „gata” erau,/ Să plece’n ori-ce clipă, după vechea deviză/ Pentru ‘mpărat şi ţară!” De frică nu ştiau/…/. În rest, articole specifice calendarului, adică pe faţă o ilustraţie – sus, pe orizontală, cu scene militare – iar partea de jos împărţită în două, pe verticală: pentru însemnări, în stânga (loc liber), în dreapta fiind imprimat un text scurt pe teme morale, mai exact: Pilde de vitejie şi bravură din viaţa soldaţilor noştri (relatări).

Pe versoul filei, adică în pagina cu soţ, este imprimat calendarul lunii respective, în trei variante: în pricipiu calendarul vechi, calendarul nou (devansat cu 13 zile faţă de cel vechi) şi calendarul israelit. De la pagina 30 încolo, începe partea literară, cu povestiri din viaţa soldaţilor, informaţii de cultură generală ş.a. În sfârşit, începând cu pagina 61, apare un prim articol tipic pentru conglomeratul de naţiuni din imperiu, dar care în cazul de faţă anunţă, de fapt, ultima fază a dezagregării lui. Materialul poartă titlul-anunţ: Ofiţerimea din armata noastră învaţă

73


limba soldaţilor şi, în mare, se referă la ultima poruncă a Ministerului de răsboiu/.../ ca tinerii sublocoteneţi, cari vor fi aplicaţi la regimente, a căror limbă nu e cea nemţească, să înveţe limba regimentului. Pe timp de trei sau patru luni vor fi încvartiruiţi la ofiţerii în retragere, sau în lipsa acestora la preoţii de ori-care confesiune, cu cari împreună vor învăţa limba respectivă. Tinerii sublocotenenţi la singuraticele corpuri de armată vor învăţa următoarele limbi: La corpul de armată 3 limba slovacă şi italiană. La corpul de armată 4 (din Budapesta) ungureşte. La corpul de armată 5 slovăceşte. La corpul de armată 6, ungureşte şi slovăceşte. La corpul de armată 7 din Temesvar (Timişoara), româneşte, sârbeşte, croăţeşte. La corpul de armată 8 şi 9, limba cehă. La corpul de armată 10 şi 11, limba polonă şi ruteană. La corpul de armată 12 – româneşte. La corpul de armată 13 – sârbeşte şi croăţeşte. La corpul de armată 14 – italieneşte.

Interesante, de asemenea, şi bine alese, paginile de umor, ilustrate cu caricaturi. La pagina 125, vezi articolul Armata română, care

tocmai atrăsese „iarăşi atenţia lumei întregi prin mişcarea sa împotriva Bulgariei”. Între altele, reiese că în regatul lui Carol I, instrucţia este tipică unei armate moderne şi, îndeosebi, că „duhul armatei e foarte bun”. Se va observa cât de modernă era peste fix doi ani!

Ultima parte, numită Şematismul armatei cesaro-crăieşti este, de fapt, un anuar tipic, cu ordinea de bătaie a respectivei armate începând de la împărat în jos, până la „gendarmerii”. În fine, sunt trecute datele de desfăşurare a târgurilor de ţară din Ardeal, Bănat şi Ungaria, „după consemnările cele mai noi”, un subiect aproape obligatoriu pentru o publicaţie tip calendar adresată în primul rând soldaţilor, în marea lor majoritate recrutaţi dintre ţărani.

Până la urmă, se pare că războiul nu a mai avut … răbdare ca ofiţerimea din armata cesaro-crăiască să înveţe limba soldaţilor, rămânând tot în grija gazetelor de front să compenseze cât de cât ruptura care se crea între aceştia şi trupă cu fiecare zi de foc şi de moarte.

74

trecea fanfara militară...

Temistocle POPA

Timp de peste 40 de ani, cântecele noastre au intrat cu prietenie şi dragoste în inimile ascultătorilor… iar noi am mulţumit cerului pentru tot ce ne-a oferit viaţa mai frumos: Muzica!

Dan Spătaru, cu vocea fermecătoare ce cucerea publicul, spunea: „Consider muzica cel mai curat şi luminos component al vieţii. Ea menţine echilibru între dezmăţ şi tandreţe, în această lume!... O lume mai bună, mai plină de prietenie în jurul nostru!”.

Noi, compozitorii de muzică uşoară de ieri şi de azi, care ne bucurăm de avantajele discului, ale radioului şi televiziunii, n-avem niciun motiv să ne împăunăm cu ampla difuziune a melodiilor noastre. Câte din ele sunt meritul nostru … şi câte ale tehnicii pe care o slujeşte? Şi, ca să fim sinceri până la capăt, câte din cântecele noastre – în absenţa acestei tehnici – n-ar fi murit înainte chiar de a se naşte?

Oare s-ar fi ivit pe lume „Măicuţa mea” dacă n-ar fi fost televiziunea? ... S-a întâmplat într-una din zilele anului 1966, când regretatul regizor şi realizator al televiziunii Sorin Grigorescu şi Simona Patraulea mi-au cerut să compun pentru Dan Spătaru, un cântec pe care acesta urma să-l prezinte într-un concert-spectacol, în Sala Radioteleviziunii de pe strada Nuferilor, cum se

numea pe atunci. Pe Dan Spătaru îl auzisem întâia oară într-un program de bar. Blond, cu ochi căprui, cu chip inocent, detaşându-se pregnant în ambianţa localului de noapte, cu ţinuta degajată a unui sportiv, cu o voce adâncă şi penetrantă, de tenor cu unde baritonale, îmi lăsase o bună impresie!

Imediat am trecut la treabă împreună cu po etul Eugen Marea să compun pentru Dan Spătaru cân-tecul „Măicuţa mea”. După câ teva zile, când i-am prezentat cântecul lui Dan, acesta s-a codit. Ideea, mi-a spus, îi plăcea … îi plăceau şi titlul şi cuvintele, dar melodia … i se părea lui prea încărcată. Nu era, mi-a mărturisit, „genul” lui … Totuşi, după câteva zile a învăţat cântecul şi la concertul din Sala Radiodifuziunii a repurtat un succes peste orice

aşteptare. A fost un succes fulminant! Aplauzele nu mai conteneau. A fost bisat, chemat şi rechemat la rampă, publicul stăruind să-l mai cânte iar şi iar… Cum concertul era televizat, „Măicuţa mea ” şi-a luat zborul spre lume … Din clipa aceea s-a schimbat şi viaţa mea şi a lui, pentru că ne-a unit dragostea pentru muzică.

Din seara aceea oriunde apărea Dan Spătaru se ivea, lângă el şi „măicuţa”. După câtva timp mi-a mulţumit pentru succesul pe

75


care îl prilejuisem cu cântecul meu, mi-a oferit o fotografie a sa a cărei dedicaţie suna: „Domnului compozitor Temistocle Popa, sunt pentru respect şi-mi iubesc părinţii!! Mulţumiri sincere pentru «Măicuţa mea». Dan Spătaru 18.06.1966”.

I-am încredinţat, curând, o altă piesă „Olimpiada Tinereţii” cu care a luat un frumos premiu la Festivalul şi Concursul de la Mamaia…

Şi uite aşa, cântec după cântec şi succes după succes m-am pomenit, într-o bună zi, compozitorul preferat al lui Dan Spătaru. Nu mai puteam face o mişcare fără el, să nu sosească lângă mine şi apucându-mă de braţ, să mă întrebe, fără să ascundă nerăbdarea: „Ai ceva nou pentru mine, Domnu’ Compozitor?”.

Am avut mereu … şi multe rarităţi pentru el „În rândul patru”, „Ce e cu tine”, „Noapte bună Bucureşti”, „Mi-a spus inima aseară”, „Mi-a plăcut sărutul tău” al regizorului Francisc Munteanu, „Spune unde, spune cine?”, „Cu cine semeni dumneata?”.

Am o nouă întâmplare de povestit, (pentru că merită) şi este tot cu Dan Spătaru! Era primăvara anului 1968, măceşul înflorise pe garduri. Am cumpărat ziarul de dimineaţă, l-am deschis şi am simţit cum ceva din zâmbetul anotimpului îmi umple sufletul. Un articol care chema la relansarea tradiţiilor „populare”, printre altele

erau şi fanfarele militare care cântau duminica prin parcurile şi grădinile publice, încântând lumea cu valsuri şi marşuri melodioase, cu uverturi celebre, cu muzică de promenadă, cu partituri din opere şi imaginea fanfarei militare din oraşul meu natal care duminica dimineaţa trecea în drum cântând spre grădina publică. M-am sfătuit cu Mircea Bloc un colaborator de-al meu, şi ne-am apucat să pritocim un text despre fanfară, despre mustăcioara unui tambur major înarmat cu un strălucitor buzdugan – şi ce-a putut să iasă din toate astea decât un marş! N-a fost nevoie de prea mult efort. Cântecul s-a revărsat în mine ca un puhoi!

Comisia de creaţie a Radiodifuziunii, căreia i-am prezentat compoziţia mi-a pus notă bună, convenind că marşul e vioi şi melodios, sortit să placă ascultătorilor … doar atât, că de la comisie până la emisie … e o cale atât de lungă!

Cântecul a zăcut mai bine de un an pe fundul unui sertar … Numai eu ştiu cât m-am zbătut şi cât m-am rugat să fie programat pentru imprimare.

În sfârşit, când i-am prezentat compoziţia lui Dan Spătaru acesta a sărit în sus, convins din primul moment, la fel ca mine, de inevitabilul succes. N-am mai avut nevoie de alt îndemn… şi, radiind de fericire, am aşezat compoziţia pe pupitrul dirijoral al lui Sile Dinicu, dar parcă era

Festivitatea de deschidere a Festivalului Muzicilor militare Muzica Reprezentativă a MApN. Foto: plt. maj. Lucian Irimia

76


un făcut, rezistenţa la marşul meu nu se sfârşise. Sile Dinicu a aruncat o scurtă privire pe partitură, apoi mi-a înapoiat-o spunându-mi cu reproş: Ce-ai vrea, Temi, să-mi transform orchestra în fanfară?!?

Dar n-a scăpat de mine! Atât de mult l-am rugat, încât a acceptat. De la primele măsuri, instrumentiştii au prins avânt! După mambe, sambe, twisturi şi cha-cha-uri, aveam ocazia, acum, de-a cânta ceva de-al nostru, care suna familiar şi în urechi şi în inimă. Când ultimul acord s-a stins, întreaga orchestră a sărit în picioare şi a început să strige: Urrra!!! Răpit de entuziasmul general, Sile a aprobat înregistrarea piesei mele „Trecea fanfara militară”. Când negativul a fost gata, Dan Spătaru a cântat într-o interpretare de zile mari … Iar Tudor Vornicu a programat cântecul într-o emisiune de sâmbătă seara la Televiziune.

A doua zi, fiecare oraş din ţară care avea „grădină publică”, o „stradă mare” sau un „mare bulevard” central, a fost convins că lui i se dedicase cântecul! Dan a luat în braţe „Trecea fanfara militară” şi a plecat cu ea în lume aşa cum făcuse şi cu celelalte cântece.

Iar eu îmi amintesc de o altă întâmplare din perioada de rapidă ascensiune a lui Dan, devenită proverbială în lumea artistică a capitalei!

Într-o dimineaţă, când conducea maşina personală spre operă, Dan Iordăchescu, cunoscutul prim-bariton a fost oprit de un sergent de circulaţie pentru nu ştiu ce greşeală de conducere săvârşită la o intersecţie din centrul oraşului.

Cântăreţul s-a străduit să-l convingă pe miliţian că nu comisese nicio abatere, că e un bun, un vechi şi priceput „automobilist” şi că în sfârşit e foarte grăbit, trebuie să ajungă la repetiţie, el fiind cunoscutul cântăreţ Dan Iordăchescu.

Miliţianul i-a retezat-o scurt… „Poţi dumneata să fii şi Dan Spătaru, că eu tot îşi fac proces-verbal!”.

În 1970, în filmul muzical „Cântecele mării”, o coproducţie româno-sovietică regizată de Francisc Munteanu, Dan Spătaru a jucat rolul principal, cu care prilej mi-a lansat câteva melodii, între care „Să cântăm, chitara mea”. Cântecul a ajuns curând în Uniunea Sovietică, un fel de imn al tineretului. Ruşii sunt foarte muzicali. Cele mai frumoase amintiri comune sunt din Rusia. L-am iubit pe Dan foarte mult. Am filmat acolo mai mult de şase luni. Când ajungeam la Moscova, ne întâmpina fanfara militară, pe aeroport. Era primit de fanfara militară cu melodia „Să cântăm, chitara mea”, melodia care se cânta şi în film. Dan le era simpatic, era drăguţ, se îmbrăca frumos, îi cucerise!

Mulţi ani la rând, când era în turneu prin U.R.S.S., Dan nu scăpa de ascultători până nu le cânta „Chitara mea”. Am fost eu însumi uimit de succesul, net detaşat, al acestei piese, dintr-un film în care, dacă stau să judec, toate cântecele au fost de aceeaşi factură. Ceea ce m-a făcut să revin, iar şi iar, la vechea mea întrebare: de ce publicul preferă o anumită piesă? Pentru Dan Spătaru am compus peste 60 de cântece, dintre care aproape jumătate au fost şlagăre! De ce?... Când încerci să dezlegi secretul succesului unei compoziţii, ca şi cel al insuccesului alteia, te cuprinde buimăceala. Cred însă, cu toată tăria că în succesul unui cântec un rol decisiv îl joacă interpretul, cu talentul şi personalitatea sa, cu simpatia de care se bucură în publicul larg. Ştiu… ştiu că Dan Spătaru a fost un tălmăcitor de

77


real talent al muzicii uşoare… şi mai ştiu că i-au plăcut cântecele mele şi le-a îndrăgit! Cântecele le-am făcut pentru el, le-am scris special pentru el. Fiecare cântec are povestea lui. Unele melodii le gândeam împreună, altele veneau de la sine, simţeam că o să i se potrivească.

Păstrez din colaborarea mea cu el un autograf, pe care l-am aşezat lângă acelea al cântăreţilor celebri!.. Şi mai păstrez amintirea lui Dan ca pe o nestemată.

Călătoria mea împreună cu a lui Dan Spătaru în lumea cântecului a fost plină de glume şi tristeţi de viaţă.

Amintirea lăsată de el este a unui îndrăgostit de melodie şi frumos. Cântecele pe care le-a oferit oamenilor au fost gândurile lui bune şi nebune pline de prietenie şi dragoste. Dan a fost iubit de oameni, dar şi el avea mare drag pentru cei cărora le cânta. Cel mai frumos lucru e să-ţi cânţi prietenii, să cânţi strada, să cânţi pietrele pe care calci. Îmi era drag, ne respectam. Nu era vulgar, era un tip care ştia să respecte, căruia îi plăcea să fie drept, să fie corect. Respecta oamenii prin ţinută, nu intra niciodată pe scenă cu praf pe pantofi.

Dan a avut o deosebită căldură în glas, iar vocea lui a fost plină de tandreţe. A purtat povara succesului cât a trăit… şi a plimbat cu el cântecul peste tot în lume. A călcat pe-acest pământ pe unde a umblat şi Hristos. Până la urmă ne-a lăsat amintire un mănunchi de cântece, să ne însoţească ploile de toamnă, nopţile lungi şi visele frumoase.

Am avut noroc de mulţi interpreţi de excepţie, valoroşi, care mi-au pus cântecele în valoare, dar cu Dan Spătaru s-a întâmplat ceva deosebit de la primul cântec, „Măicuţa mea”, care a deschis drumul unei colaborări de peste 40 de ani.

Am împărţit multe şi mari succese împreună.

Desaga mea cu amintiri păstrează tot ce a însemnat el pentru mine.

Dan Spătaru a fost blagoslovit de Dumnezeu să aibă o voce caldă şi să placă publicului. A ştiut să-şi respecte publicul, care l-a iubit tare de tot. Eu am luat nişte discuri de aur cu el. 40 de ani ne-au unit viaţa şi muzica. Gică Petrescu a fost cel mai longeviv artist, însă cel mai iubit cred că a fost Dan Spătaru.

* Text preluat din volumul „Dan Spătaru – regele aplau-zelor”, apărut la Editura Militară în anul 2011

78

ARMATA ROMÂNĂ ÎN FILATELIE

Definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor, filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar

popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului.

Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu.

Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii.

Doru DEVAL

79


Timbrul capătă valoare în ochii privitorului, fiind totodată o plăcere pentru cel care îl contemplă, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie.

Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black. Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti, intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima marcă poştală din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale.

Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact în ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi

80


filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea.

Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă, unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Filatelia, această cronică în imagini a numeroase evenimente memorabile ale trecu-tului, dar şi ale contemporaneităţii, constituie o sursă neîncetată de informare, de îmbogăţire a cunoştinţelor şi a culturii generale.

Promotor activ al acestor virtuţi ale filateliei, Romfilatelia a avut încă de la început ca obiectiv prioritar dezvoltarea prestigiului mărcilor poştale româneşti, menite să conştientizeze valorile autohtone, atât pe plan intern cât şi internaţional.

Veritabili ambasadori ai României la nivel mondial, produsele filatelice româneşti includ şi numeroase emisiuni cu tematică militară, pe care le prezentăm selectiv, în paginile următoare.

7Alma mater

82

ŞCOALA MILITARĂ

DE INFANTERIE ŞI CAVALERIE

Creată în Muntenia în anul 1847, de domnitorul Gheorghe Bibescu, cu 15 cadeţi din cadrele oştirii, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie a fost desfiinţată în 1848 şi reînfiinţată în anul 1849, de domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei, cu un efectiv de 30 elevi. Durata cursurilor era de 4 ani, iar din 1854 de 5 ani. Tinerii absolvenţi erau înaintaţi la gradul de sublocotenent.

În Moldova, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie a fost creată în 1857 şi a dat o singură promoţie de 17 ofiţeri, la 10 august 1861.

În 1862, la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ambele şcoli s-au întrunit la Bucureşti, numărul cursanţilor fiind iniţial de 70 de elevi.

În perioada 1866-1872, şcoala a funcţionat la Iaşi.

În 1872, s-a divizat în două şcoli, din care una pregătitoare, sub numele de Şcoala Fiilor de Militari (patron Sfânta Maria – 8 septembrie), cu durata de studiu de 4 ani, rămasă la Iaşi, şi cealaltă, sub denumirea de Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, cu durata de 2 ani, a fost mutată în Bucureşti, cu menirea de a pregăti ofiţeri.

În 1881, a fost creată la Craiova a doua Şcoală a Fiilor de Militari (patron Sfinţii Împăraţi

Constantin şi Elena – 21 mai), similară celei din Iaşi. Aceasta a început să funcţioneze la 1 septembrie 1881, cu două clase şi un efectiv de 46 elevi.

În 1885, şcoala şi-a schimbat numele în Şcoala de Ofiţeri, iar în 1886 s-a hotărât ca instituţia să fie împărţită în trei secţiuni: pentru Infanterie, pentru Cavalerie şi pentru Arme speciale.

În urma reorganizării din anul 1900, instituţia includea şi Şcoala de Administraţie, reluându-şi vechiul nume de Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie.

La 28 noiembrie 1886, Regele Carol I i-a acordat şcolii Drapelul de luptă.

Patronul spiritual al instituţiei era Sfânta Varvara (4 decembrie).

În primii 46 de ani de activitate, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie a dat Armatei Române 2307 de ofiţeri.

Instantaneele extrase din albumul «Promoţia a 65-a „Mărăşeşti” a Şcolii Militare de Infanterie nr. 1» sunt reprezentative pentru rigorile, standardele şi calitatea învăţământului militar românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Eleonora DIMA

83

Calendarul tradiţiilor militare 2011Alma mater

84

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater

85


86

Şcoala de Artilerie, acest creuzet care a plămădit la temperaturi înalte valorile Artileriei, aniversează 130 de ani de existenţă. Ce poate fi mai înălţător decât un gând de recunoştinţă Farului strălucitor care ne-a orientat viaţa noastră şi pe care îl exprimăm printr-o serie de articole despre istoricul şi frumoasele sale tradiţii. Şcoala de Artilerie a fost pentru noi, ca de altfel pentru aproape toţi absolvenţii ei, părinţii care ne-au adoptat şi ne-au îndrumat paşii ca să reuşim în viaţă. În prima parte vom prezenta istoricul Şcolii din perioada bucureşteană (1881-1921), urmând apoi perioadele din garnizoanele Timişoara, Piteşti, Sibiu.

Începuturile învăţământului de artilerie

Dezvoltarea oştirii române moderne la începutul secolului al XIX-lea, prin organizarea unităţilor permanente de infanterie şi cavalerie, şi începând cu anul 1843 şi de artilerie, a atras după sine şi organizarea temeinică a învăţământului militar naţional, primul pas fiind făcut în septembrie 1847, prin înfiinţarea, în cazarma Sfântul Gheorghe (Malmaison), a şcolii destinate pregătirii de ofiţeri şi iuncări.

Formarea de ofiţeri de artilerie, care pe lângă un anumit nivel de cultură generală şi militară trebuia să posede şi o pregătire de specialitate, a constituit o preocupare majoră a conducerii armatei române încă de la crearea primei instituţii militare de învăţământ, şcoala ostăşească înfiinţată în anul 1847 de domnitorul Gheorghe Bibescu.

În anul 1860, Şcoala militară din Bucureşti a fost reorganizată pe două secţii: una pentru

pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie şi a doua pentru ofiţerii de artilerie şi geniu, iar în anul 1862, şcolile militare din Bucureşti şi Iaşi au fost unificate, pe baza regulamentului aprobat de dom nitorul Alexandru Ioan Cuza, funcţi onând în localul din Calea Griviţei nr. 28. Durata cursurilor era de cinci ani, primii trei fiind destinaţi pregătirii de cultură generală şi militară, iar ultimii doi pregătirii de specialitate în armă.

În anul 1872, în Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, revenită de la Iaşi în localul din Calea Griviţei, refăcut după un incendiu, s-a înfiinţat o „secţie specială pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu”, cu durata cursurilor de un an, în care erau admişi, prin concurs, absolvenţi ai Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie. Totodată, mai mulţi ofiţeri au urmat cursuri de pregătire în străinătate (Şcolile de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Metz-Franţa, Belgia, Berlin-Germania, Italia).

Experienţa Războiului pentru Independenţă, dezvoltarea tot mai accelerată a artileriei române, atât sub aspectul înfiinţării de noi unităţi, cât şi al dotării cu armament modern, impunea cu necesitate şi un sistem propriu de pregătire al ofiţerilor şi trupei.

Necesitatea înf iinţării Şcolii de Artilerie

După înfiinţarea artileriei române moderne, la 10 noiembrie 1843, de fapt „reînfiinţarea artileriei române şi nu înfiinţarea ei”, când „generalul Florescu aduse el însuşi din Constantinopol, în timpul Domnitorului Bibescu, cele dintâi patru tunuri şi formă astfel sâburile artileriei”, iar

ŞCOALA MILITARĂ

DE ARTILERIE –

130 DE ANI DE EXISTENŢĂ

Colonel dr. Adrian STROEAColonel (r) Marin GHINOIU

87


domnitorul Gheorghe Bibescu a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198, înfiinţarea primei baterii de artilerie a Ţării Româneşti, artileria română va cunoaşte o dezvoltare accelerată, mai ales după Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Astfel, la 21 decembrie 1860, pe baza raportului generalului Ion Emanoil Florescu, ministru de război: „Artileria până acum se află încă despărţită. Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt Ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe conta Moldaviei şi cele ce se află pe conta Valahiei să se unească împreună şi să formeze 1-iul Regiment de Artilerie împărţit în 2 divizioane”, domnitorul Alexandru Ioan I-iu Cuza aprobă înfiinţarea primului regiment de artilerie din armata României.

La 1 august 1868, din Regimentul 1 Artilerie se formează, prin trecerea bateriilor cu soţ, al doilea regiment de artilerie, iar la 1 martie 1877, prin Înaltul Decret nr. 489, regimentele de artilerie se dedublară, Regimentul 1 Artilerie formând Regimentul 3 Artilerie şi Regimentul 4 Artilerie, iar Regimentul 2 Artilerie îşi păstră denumirea şi formă Regimentul 1 Artilerie. R. 2 Art. „păstră arhiva şi Drapelul”, iar R. 1 Art. „trecu Drapelul Regimentului 1 creat din al 2-lea; arhiva vechiului Regiment I-iu rămase la al 3-lea”.

După Războiul de Independenţă continuă dezvoltarea cantitativă şi calitativă a artileriei române în pas cu cerinţele vremii şi a învăţămintelor desprinse din război. Astfel, la 07 aprilie 1881, prin Înaltul Decret nr. 1000 se înfiinţează Regimentul 5 Artilerie pentru Divizia activă din Dobrogea, la 1 aprilie 1883, prin Înaltul Decret nr. 829 se înfiinţează încă 3 regimente de artilerie: Regimentul 6 Artilerie la Bucureşti, comandant colonel Dimitrie Dumitrescu Maican, Regimentul 7 Artilerie la Focşani, comandant locotenent-colonel Alexandru Fălcoianu, Regi mentul 8 Artilerie la Botoşani, comandant locotenent-colonel Şerban Pascu, iar la 01 aprilie 1888, se constituie Batalionul de Arti le rie de Asediu subordonat Regimentului 2 Artilerie.

În aceste condiţii a devenit tot mai necesară pregătirea ofiţerilor de artilerie,

care să aibă studii de specialitate în armă, în pas cu dezvoltarea artileriei ca armă de sine stătătoare.

Prima încercare de înfiinţare a unei şcoli de artilerie a avut loc în anul 1872. „Prin Regulamentul Şcoalelor decretat la 18 iulie 1872, bazat pe Legea organică a armatei din acelaşi an, şcoalelele se clasează în oştire în modul următor: ... e) Şcoala Specială de Artilerie şi

Geniu, stabilită în Bucureşti”. Conform acestui regulament, în

Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu „Cursurile sunt de 1 an şi se ţin de la 1

octombrie la 1 iunie. Pentru a fi admis în şcoală trebuie a avea gradul de sub-locotenent şi a satisface unui examen de admisie asupra programului Şcolii de Infanterie şi Cavalerie, sau a fi elev al acestei şcoli cu media minimum de 14, la examenul de eşire.

Cursurile Şcoalei: Calculul infinitesimal cu aplicaţie la mecanică. Mecanica aplicată raţională. Fortificaţia permanentă şi pasageră. Artileria şi construcţiile militare. Arta militară. Geologia. Studii şi aplicaţii pe teren. Exerciţii militare de artilerie.

Şcoala este sub aceeaşi direcţie ca Şcoala de Infanterie şi Cavalerie şi în acelaşi local.

Elevii sunt externi dar scutiţi de orice alt serviciu. Maximum de elevi să fie de 20.

După terminarea cursurilor elevii trec un examen şi acei ce au reuşit a avea minimum media 14, sunt trecuţi în arma artilerie sau geniu şi numai dacă nota de aplicaţie este satisfăcătoare şi dovedesc aptitudini pentru arma la care se destină. Cei ce n-au reuşit la examen sunt trecuţi în arma infanterie sau cavalerie.

Ofiţerii ce au terminat şcoala cu succes dobândesc un brevet şi dreptul de a înainta la alegere după ordinea clasificaţiei la examen”.

Din păcate Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu nu se va înfiinţa. „În ce privesc recrutarea ofiţerilor de artilerie şi geniu ei trebuiau a eşi tot din Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, luându-se primele numere de la clasificarea resultată la absolvirea anului al 2-le de studi”.

88


Înf iinţarea Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu

Experienţa nereuşită a Secţiei pentru Armele Speciale-Artilerie şi Geniu, creată în anul 1872 în cadrul Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, a urgentat înfiinţarea unei şcoli speciale pentru pregă tirea cadrelor specializate în artilerie.

Astfel, generalul Gheorghe Slăniceanu, ministru de război, prin Raportul nr. 2967, solicita înfiinţarea „…chiar în anul acesta, o şcoală specială de artilerie şi geniu în care ofiţerii să poată primi instrucţia teoretică şi practică în raport cu adevăratele cerinţe ale acestor arme speciale. ...Această şcoală va avea cursurile de 3 ani, din care un an preparator, compus din elevii anului al 2-lea din şcoala de infanterie şi cavalerie ce se vor destina armei artileriei şi geniului; iar ceilalţi doi ani, se vor compune din toţi oficerii eşiţi din clasa preparatore, şi din oficerii veniţi din corpurile de artilerie şi geniu”. La 7 aprilie 1881 Domnitorul Carol I, prin Înaltul Decret nr. 996, aprobă înfiinţarea unei „şcoli de aplicaţie pentru artilerie şi geniu sub denumirea de: Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu. Cursurile acestei şcoale, vor fi de trei ani, din care unul de preparaţie, compus din elevii veniţi din şcola de infanterie şi cavalerie, conform regulamentului special al acestei clase preparatore, iar cei-lalţi duoi ani din toţi elevii clasei preparatore cari, la examenele generale ale acelei clase, obţinând media reglementară, au fost avansaţi la gradul de sub-locotenent”. De asemenea, în Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu vor fi admişi şi „sub-locotenenţi sau locotenenţi aflaţi în regimentele de artilerie sau geniu cari ar dori să-şi desvolte cunoşcinţele armei lor, dacă vor satisface unui examen, asupra cursurilor şcoalei preparatore”.

Prin Înaltul Decret nr. 997/7 aprilie 1881 „Se creează pe lângă Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu două clasă preparatore, cu cursurile de un an. În acestă clasă, nu pot intra de cât elevii din anul al 2-lea al Şcoalei Militare de Infanterie şi Cavalerie, cari se vor destina armelor speciale, conform regulelor prevedute în regulamentul şcolei militare. După terminarea

clasei preparatore, elevii cari au obţinut media reglementară, vor fi înaintaţi la gradul de sub-

locotenent la aceiaşi epocă cu camarazii lor din şcoala de infanterie şi cavalerie.

... Elevii sunt interni şi în aceleaşi condiţii ca elevii Şcoalei Militare de Infanterie şi Cavalerie. Acestă clasă preparatore, va face parte din Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, şi va fi pusă direct sub autoritatea personalului acestei şcoli”. În clasa preparatoare urma

să se predea următoarele materii: „cursul de matematică, algebra

superioră, geometria, analitica în spa-ţiu, calcul integral şi diferenţial-85 lecţii;

geometria descriptivă, aplicaţii, perspectiva, umbrele, tăerea petrilor, plane cotale, ordine de arhitectură-50 lecţii; mecanica raţionată-40 lecţii; fisica generală-40 lecţii; chimia generală-40 lecţii; limba francesă-40 lecţii; limba germană-40 lecţii; scrimă”.

În Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu ofiţerii-elevi de artilerie aveau următoarele cursuri: „artileria-100 lecţii; fortificaţia-70 lecţii; construcţii-45 lecţii; topografia-25 lecţii; sciinţele aplicate-40 lecţii; arta militară, drept internaţional-40 lecţii; mecanica aplicată-30 lecţii; hipologia-6 lecţii; limba francesă-40 lecţii; limba germană-40 lecţii; scrima-40 lecţii;” precum şi „lucrări exteriore: topografia şi geodesia-18 dile; sciinţele aplicate-4 dile; mecanica-2 dile; construcţii-4 dile; fortificaţia-4 dile”.

Prin Regulamentul Şcolii se prevedea ca personalul acesteia să fie format din: „un director, colonel; un sub-director, maior sau locotenent-colonel; patru oficeri inferiori, căpitani ajutori de profesori şi oficeri de serviciu; un arhivar; un sergent, 15 soldaţi pentru serviciul şco lei şi pentru ordonanţe”, iar corpul profesoral era format din „ofi ceri superiori sau căpitani în activitate” astfel: „1 pentru artilerie, 1 pentru fortificaţie, 1 pentru arta mili-

89


tară, 1 pentru topo grafie şi geodesie, 1 pentru sciinţele aplicate, 1 pentru mecanica aplicată, 1 pentru construcţii militare, 1 pentru limba francesă, 1 pentru limba germană, 1 pentru scrimă”, profesorii civili fiind numiţi în fiecare an prin Decizie Ministerială, dintre cei mai buni aflaţi în Bucureşti, pentru cursurile de specialitate.

Atât elevii clasei preparatoare, cât şi ofiţerii-elevi al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu erau interni, iar ofiţerii-elevi nu puteau fi însuraţi, primeau solda gradului lor, din care plăteau costul lunar al popotei. Profesorii militari primeau un adaos de soldă de 100-250 de lei pe lună, iar ajutorii acestora de 80 de lei.

Primul comandant al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu a fost colonelul Eracle Arion, distins ofiţer de artilerie, fost şef al Secţiei Artilerie din Marele Cartier General în timpul Războiului de Independenţă, viitor Inspector General al Artileriei (1883-1892) şi comandant al Corpului 1 Armată din Bucureşti (1892-1903). În perioada 1882- 1887 comandanţii Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie erau şi comandanţi ai Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu.

Şcoala şi-a început cursurile în toamna aceluiaşi an şi a funcţionat în Bucureşti, în

localul din Calea Griviţei nr. 28, împreună cu Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, care în anul 1895 se va muta în noul local din Dealul Spirii. În perioada 1883-1892, pe lângă Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu a funcţionat şi

Şcoala Specială de Cavalerie, care în 1892 a fost mutată la Târgovişte. În acest

local Şcoala de Artilerie va funcţiona (cu întreruperea cauzată de Primul Război Mondial) până în anul 1921, când se mută la Timişoara.

Prima promoţie a Şcolii Spe-ciale de Artilerie şi Geniu (1883) va număra 13 sublocotenenţi de artilerie şi 10 de geniu.

Căutări pentru ef icientizarea învăţământului artileristic

În anul 1884, la propunerea ministrului de război, generalul Ştefan Fălcoianu, cu raportul nr. 16318/18 septembrie, prin care se solicită „suprimarea bifurcaţiei ce se făcea după un an de studiu între elevii Şcoalei de Infanterie şi Cavalerie, rămânând ca după terminarea studiilor complecte ale acestei şcoali, elevii care vor fi dovedit o aplicare şi aptitudine specială, să treacă cu gradul de sub-locotenent în şcola de aplicaţiune de artilerie şi geniu, unde vor

90


fi pregătiţi şi instruiţi pentru aceste arme”, prin Înaltul Decret nr. 2509/22 septembrie, „Bifurcaţiunea existentă în şcola de infanterie şi cavalerie, după primul an de studiu, pentru artilerie şi geniu, se suprimă. ... Pentru formarea oficerilor de artilerie şi geniu, cursurile necesare se vor preda în şcola destinată a-i pregăti şi instrui pentru aceste arme”. Prin această reglementare, clasa pregătitoare a Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu se desfiinţează, urmând ca în cadrul Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie, anul II să se desfăşoare diferenţiat, pe trei categorii specifice armelor: artilerie şi geniu, infanterie, cavalerie. Şcoala de Artilerie şi Geniu (noua denumire, la care se va renunţa după numai un an, când se revine la vechea titulatură: Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu) va avea ca scop, în principal, pregătirea şi specializarea în arma artileriei a sublocotenenţilor absolvenţi ai anului II arma artilerie şi geniu din Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, durata cursurilor fiind de doi ani.

În anul 1885, după mutarea Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie, devenită Şcoala militară de ofiţeri, în noul local din Dealul Spirii, ministrul de război, generalul Ştefan Fălcoianu, prin raportul nr 11063/16 noiembrie, propune aprobarea regulamentului Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu având în vedere că „şcoala fiind fostă până acum alipită la Şcoala de Infanterie şi Cavalerie, regulamentul acesteia era aplicat şi şcoalei speciale. Acum însă Şcoala Specială fiind cu totul separată şi prin natura ei reclamând o organisare specială, era de neapărat elaborarea

unui regulament apropiat acestei instituţiuni”.

Prin Înaltul Decret nr. 2730/23 noiembrie, regele Carol I aprobă „ R e g u l a m e n t u l Şcoalei Speciale de Artilerie şi Geniu”, structurat în doă părţi: „Serviciul

ofi cerilor elevi” şi „Serviciul oficerilor şi

al profesorilor şcolei”.

„Studiile ce se predau în acestă şcoală sunt urmetoarele: calculul diferenţial şi integral, mecanica ra ţi o na tă, chimia, fisi ca, geo-metria des crip tivă, arti le ria, fortificaţia, cons trucţii, topo-grafia, sciinţele apli-cate, arta mili tară, mecanica apli cată, hipo logia, limba francesă, limba germană, scrima”.

„Examenele, intero gaţiunile, lucrările gra-fice, lucrările exte riore, instrucşia teo retică şi practică militară, călăria, scrima, con du ita, ţinuta şi aptitudinea militară, toate acestea sunt cotate cu cifre de la 0 la 20, dise cote de merit. Aceste

cifre au semnificarea următore: 0 – zero; 1, 2, 3, 4 – foarte reu; 5, 6, 7, 8 – reu;

9, 10, 11 – binişor; 12, 13, 14, 15 –bine; 16, 17, 18 – prea bine; 19 şi 20 – foarte bine”. „Se vor da coeficienţi de importanţă”.

În anul 1886, ministrul de război, generalul Alexandru Angelescu, la propunerea comisiei condusă de generalul Eracle Arion, prin raportul

nr. 13994/1 septembrie, solicită „ca alegerea specialităţii pe arme să nu mai

fie marcată de luarea gradului de sub-locotenent, şi nici a ordinului de clasificare

generală; căci se întâmplă ca un elev, deşi sus la clasificaţia, însă să nu aibă gustul cursurilor care cer un raţionament susţinut, şi vice-versa; basată pe consideraţiuni de asemenea natură, comisiunea a credut că cea mai bună soluţiune ce s-ar pute da în mod provisoriu, unei chestiuni atât de capitală pentru armată, este împărţirea elevilor şcolei de oficeri, în trei secţii: 1) Secţia preparatorie pentru artileria şi geniu; 2) Secţia pentru cavaleria; 3) Secţia pentru infanteria; ale căror efective vor fi proporţinale cu necesităţile fiecărei arme; Secţia 1 va fi separată chiar la intrarea elevilor în şcola de oficeri; ... ”. Pe baza acestui raport, Regele Carol I, prin Înaltul Decret nr. 2430/1 septembrie, aprobă ca „Elevii şcoalei de oficeri se vor împărţi în trei secţii, şi anume: 1) Secţia preparatorie pentru Artileria

91


şi Geniu; 2) Secţia pentru Cavaleria; 3) Secţia pentru Infanteria; Secţia 1 va fi separată chiar la intrarea elevilor în Şcola de Oficeri; Secţiile 2 şi 3 nu se vor separa de cât în al doilea an, urmând anul I, cursurile în comun”.

Prin această măsură se înlătură vechiul sistem de admitere în Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, pe baza opţiunilor şi a clasificaţiei în promoţie, cînd cei mai buni ofiţeri ai Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie alegeau armele speciale-artileria şi geniul-, spre nemulţumirea infanteriştilor şi cavaleriştilor. Acum, încă de la examenul de admitere în şcoală, se va şti cine va deveni ofiţer de artilerie.

Prin noile reglementări, elevii Secţiei Preparatorii pentru Artilerie şi Geniu aveau în programul de studiu următoarele materii, astfel, în anul I: „arta militară şi legislaţia-30 lecţiuni; fortificaţia pasageră-20 lecţiuni; artileria-20 lecţiuni; topografia-30 lecţiuni; limba franceză-30 lecţiuni; limba germană-30 lecţiuni; regulamente de artileria şi infanteria-25 lecţiuni; algebra superiora-20 lecţiuni; geometria analitică cu 2 şi 3 dimensiuni-75 lecţiuni; geometria descriptivă şi stereotomia-40 lecţiuni; calculul diferenţial-40 lecţiuni; chimia aplicată-35 lecţiuni;” precum şi lucrări grafice la : „arta militară-20 şedinţe; fortificaţie-50 şedinţe; artileria-20 şedinţe; topografie-30 şedinţe; geometria descriptivă-80 şedinţe;”, iar în anul II: „calculul integral-50 lecţiuni; mecanica raţională-75 lecţiuni; fisica-50 lecţiuni; geodesia-40 lecţiuni; higiena militară-20 lecţiuni; conferinţa la calcul şi mecanică-30 lecţiuni; regulamentul de artileria şi infanteria-30 lecţiuni; limba francesă-40 lecţiuni; limba germană-40 lecţiuni”.

Ofiţerii-elevi din Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, arma artilerie, aveau în programul de studiu următoarele materii: în anul I: „geografia militară-50 lecţiuni; topografia-25 lecţiuni; fortificaţia-60 lecţiuni; artileria-60 lecţiuni; arta militară-35 lecţiuni; construcţii-40 lecţiuni; sciinţe aplicate-30 lecţiuni; mecanica aplicată-30 lecţiuni; limba francesă-45 lecţiuni; limba germană-45 lecţiuni; regulamente militare-20 lecţiuni;” precum şi lucrări grafice la: „geografie-15 sedinţe; topografie-

10 sedinţe; fortificaţie-50 sedinţe; artileria-50 sedinţe; arta militară-10 sedinţe; construcţii-40 sedinţe; mecanica aplicată-20 sedinţe;”, iar în anul II: „topografia-25 lecţiuni; fortificaţia-55 lecţiuni; artileria-70 lecţiuni; arta militară-35 lecţiuni; construcţii-35 lecţiuni; sciinţe aplicate-30 lecţiuni; mecanica aplicată-30 lecţiuni; hipologia-20 lecţiuni; limba francesă-45 lecţiuni; limba germană-45 lecţiuni; regulamente militare-30 lecţiuni;” precum şi lucrări grafice la: „topografie-10 sedinţe; fortificaţie-50 sedinţe; artileria-50 sedinţe; arta militară-10 sedinţe; construcţii-40 sedinţe; mecanica aplicată-35 sedinţe”; de asemenea, în ambii ani de învăţământ se executau lucrări practice la: „topografie, fortificaţie, artileria, arta militară, construcţii, sciinţe aplicate şi mecanica aplicată”, precum şi „ecserciţii militare de infanteria şi artiletia”.

În anul 1889, generalul Gheorghe Manu, ministrul de război, cu Raportul nr. 7499/22 aprilie propune „a revedea regulamentul Şcoalei de Oficeri, şi a introduce orecari modificări neapărate în organizarea, instrucţia şi serviciul şcoalei”, prin Înaltul Decret nr. 1343/3 mai fiind aprobat „Regulamentul Şcoalei de Oficeri”, care avea impact asupra secţiunii de artilerie şi geniu ce funcţiona în şcoală. Astfel în anul I se parcurgeau următoarele: „cursuri: Arta militară, Topografia (ridicări regulate), Fortificaţia pasageră, Artileria, Legislaţia militară, Limba germană, Limba francesă, Higiena militară, Regulamente de infanterie, Algebră superioară, Geometrie analitică cu două şi trei dimensiuni, Geometria descriptivă şi stereotomia, Chimia aplicată; lucrări grafice de: topografie, Geometrie

descriptivă; exerciţiuri de: Infanterie, Călărie, Scrimă, Gimnastică, Danţ şi Nataţiunea”,

iar în anul II: „cursuri: Calculul infinitisimal, Fisica, Geodezia şi astronomia, Mecanica raţională, Hippologia, Conferinţe de calcul şi mecanică, limba francesă, Limba germană, Regulamente de artilerie; exerciţiuri practice de: Artilerie, Călărie, Scrimă, Danţul şi Nataţiunea (Anexe)”.

Anul 1892 aduce modificări de substanţă în activitatea şi viitorul

Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu. Prin

92


raportul nr. 5680/16 noiembrie, generalul Iacob Lahovari, ministrul de război, propune „proiectul de reorganisare al şcolei speciale de artilerie şi geniu, care se întinde asupra cursurilor ce se vor preda, precum şi asupra modului de recrutare şi pregătire al elevilor. Acestă reorganisare se impune neaperat prin aceea că nu vom mai fi nevoiţi a cere de la şcolele din străinetate instrucţia trebuincioasă oficierilor noţtri, care se pote dobendi la noi în ţeră, unde astădiavem oficieri în deajuns cu cunoscinţe şi instrucţiunea necesară pentru a putea fi profesori.” Prin Decretul nr. 3640/16 noiembrie se aprobă „Regulamentul Şcoalei Speciale de Artilerie şi Geniu”, prin care se defineşte scopul şcolii, se reglementează admiterea şi desfăşurarea procesului de învăţământ şi se stabileşte personalul şcolii şi îndatoririle acestuia.

În capitolul I se reglementează foarte clar scopul şi organizarea şcolii, astfel: „Şcola specială de artilerie şi geniu, stabilită în Bucuresci, este destinată a forma ofiţeri de artilerie şi geniu. Şcola se împarte în două divisiuni: una preparatore şi alta de aplicaţiune. Durata studiilor în fiecare divisiune este de duoi ani. Divisiunea preparatore are de scop a completa cunoscinţele matematice şi militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni oficieri-elevi de artilerie şi geniu. ... Divisiunea de aplicaţiune va completa cunoscinţele oficierilor-elevi în specialitatea de oficieri de artilerie sau geniu ”.

În capitolul II este reglementată modalitatea de admitere în şcoală, astfel: „Nimeni nu se admite în divisiunea preparatore a şcolei de cât în urma unui concurs ... Sunt admişi a concura: a) elevii cari au terminat cursurile şcolelor de fii de militari; b) tinerii bacalaureanţi, precum şi absolvenţii a cel puţin 6 clase liceale, avend versta de la 17 la 21 ani, la data concursului de admitere în şcolă.” Concurenţii care nu proveneau din şcolile de fii de militari trebuiau să prezinte, printre altele, „un certificat al primăriei comunei unde locuesce, prin care să se constate că este născut din părinţi români sau naturalisaţi, arătând ţi profesiunea lor; un certificat al aceleaşi autorităţi prin care să se constate că concurentul are o bună conduită”. Elevii admişi în „divisiunea preparatore contracteză printr-aceasta un angagiament voluntar de a servi în armată ca oficier în activitate până la versta de 30 ani”.

În capitolele III-V sunt reglementate probleme ale procesului de învăţământ: cursurile care se predau, examene, sistem de notare, clasamente. Astfel, cursurile sunt cele stabilite în anul 1886, la care se adaugă „călăria, danţul”, iar cursurile de matematici din diviziunea pregătitoare se desfăşurau „la facultatea de sciinţe Bucuresci şi la şcola naţională de poduri şi şosele. Ele se vor completa de completa de profesorii şi repetitorii şcolei”. „Interogaţiunile sunt parţiale. Examenele sunt anuale”. Sistemul de note este „de la 1 la 20, acelea până la 9 inclusiv fiind considerate ca rele”, iar cursurile erau ierarhizate prin coeficienţi: „2 pentru limbi şi scrimă; 3 pentru cursurile orale, lucrări grafice, aplicaţiuni pe teren, instrucţia militară, călăria şi conduita; 4 pentru aptitudinea militară”. La sfârşitul fiecărui an de studiu se întocmea clasamentul elevilor şi al ofiţerilor-elevi (la aceştia pe arme) pe baza notelor obţinute, media de promovare dintr-un an în altul fiind de 12, fără a avea nicio notă mai mică de 10 la vreun curs sau la conduită.

În capitolele VI-IX sunt reglementate sistemul de recompense şi pedepse disciplinare, datoriile religioase şi igiena.

Capitolul X stabileşte personalul şcolii, astfel: „un oficier superior de artilerie sau geniu, comandant; un oficier superior de artilerie sau geniu, ajutorul comandantului şi director de studii; un căpitan inspector de studii; ... patru căpitani instructori, duoi din artilerie şi duoi din geniu; un căpitan comandant al elevilor; un locotenent ajutor şi bibliotecar al şcolei; duoi căpitani sau locotenenţi, repetitori-conferenţiari la divisiunea preparatore; un medic; un veterinar; profesorii necesari civili şi militari în raport cu cursurile; ...”, precum şi 2 guarzi, contabili în bani şi materiale, civili, personal militar de serviciu.

În capitolele XI-XIII se stabilesc îndatoririle personalului de comandament, de învăţământ şi de serviciu.

Prin această nouă organizare a fost satisfăcut vechiul deziderat al artileriştilor, de a avea de la început competenţa pregătirii tinerilor destinaţi a deveni ofiţeri de artilerie, putându-se astfel realiza continuitate în pregătirea lor atât înainte de a deveni ofiţeri cât şi după obţinerea gradului de ofiţer. Cu modificările care se vor face trei ani mai târziu, Şcoala va funcţiona până la sfârşitul primului război mondial. Promoţiile de ofiţeri de artilerie se vor număra începând cu promoţia

93


tinerilor care au intrat în anul I al Diviziunii preparatoare în toamna anului 1892.

Anul 1895 – începutul unui drum nou

Anul 1895 reprezintă o cotitură în organizarea şi funcţionarea Şcolii de Artilerie, în acest an realizându-se o reorganizare structurală a Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu, devenind distinctă de Şcoala Militară de Ofiţeri.

Prin raportul nr. 482/2 noiembrie 1895, ministrul de război, generalul Constantin Budiş teanu, prezintă regelui Carol I expunerea de motive şi proiectul noului regulament al Şcolilor de Artilerie şi Geniu:

„Sire, Organizarea şcolelor existente pentru

artilerie şi geniu avend trebuinţă de modificări în sensul:

1) De a se scote oficeri din şcola pregătitoare, nu numai cu cunoscinţe matematice, ci şi cu cunoscinţele militare necesare;

2) De a se trămite aceşti oficeri un an la trupă înainte de a se trece în şcola specială superioră;

3) De a se produce în acestă şcolă în prima linie oficeri de câmp şi apoi un numer orecare de oficeri technici pentru serviciile speciale ale armelor;

4) De a se da şi unora şi altora un solid înveţăment practic şi aplicativ, deosebit de cel teoretic.

Am onore a supune Majestăţei Vostre alăturatul proiect de regulament, prin care se realizează aceste cerinţe.

Dacă Majestatea Vostră aprobă acestă propunere, O rog prea plecat să bine-voiască a semna alăturatul proiect de decret.

Sunt, cu cel mai profund respect, Sire,Al Majestăţei Vostre prea plecat şi supus

servitor,

Ministru de resboiu,General de divizie, C. BUDIŞTEANU Secretar general,Colonel, Crăiniceanu”.

Prin Înaltul Decret nr. 4249/2 noiembrie 1895, dat la castelul

Peleş, se aprobă „Regulamentul provisoriu al Şcolelor de Artilerie şi Geniu”.

Astfel, „Şcolele militare de artilerie şi geniu, stabilite în Bucuresci, se compun din: a) Şcola militară de artilerie şi geniu; b) Şcopla de aplicaţie

de artilerie şi geniu; c) Şcola superioră de artilerie şi geniu; d)

Şcola militară de guardi de artilerie şi geniu”.

Regulamentul este structurat pe trei părţi, astfel: partea I reglementează „organisarea şcolelor”, partea II – „mersul înveţământului, disciplina şi serviciul în şcolă”, iar partea III – „personalul şcolelor”.

Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu

Capitolul I reglementează scopul şi durata şcolii, astfel; „Şcola militară de artilerie şi geniu este destinată a produce oficeri de artilerie şi geniu. Durata studiilor în acestă şcolă este de duoi ani (art.1). Dupe terminarea cu succes a celor duoi ani de studiu ai şcolei militare de artilerie şi geniu, elevii vor fi înaintaţi la gradul de sub-locotenent în arma artileriei sau a geniului şi trămişi a face un an de stagiu efectiv la trupă în regimentele în cari compteză, înainte de a începe cursurile şcolei de aplicaţie de artilerie şi geniu (art.2)”.

În capitolul II este reglementat modul de admitere în şcoală: „Admiterea în şcoala militară de artilerie şi geniu se face prin concurs trecut înaintea unui juriu compus din: comandantul şcolei, ca preşedinte; directorul de studiu şi trei profesori ai şcolei, ca membri (art.4). Sunt admişi a concura: a) Elevii cari au terminat cu succes şcolele de fii de militari şi cari au avut la matematici, în cursul celor patru ani de studiu, o medie generală de cel puţin 13; b) Sub-oficerii din ori-ce armă, cu o purtare bună, cari au cel puţin duoi ani de serviciu la trupă în gradul de sub-oficer la 1 Septembre al anului; c) Bacalaureanţii, chiar dacă ar fi grad inferior în armată, şi absolvenţii a 7 sau 6 clase în liceele Statului, avend versta de 18 la 21 de ani împliniţi la 1 Septembre al anului; d) Absolvenţii

94


cu diplomă ai secţiunei conductorilor de la şcola naţională de poduri şi şosele, avend aceeaşi verstă ca şi cei de la lit. c. (art. 5)”. Articolul 6 stabileşte actele necesare ce se depun la dosarul special de candidat, pentru fiecare categorie de candidaţi: actul de naştere, actele de studii, documente privind conduita candidatului, cerere de înscriere şi „un certificat al primăriei unde locuesce candidatul, prin care să se constate că este născut din părinţi români sau naturalisaţi români, şi profesiunea lor”. „Înaintea începerii concursului toţi concurenţii vor fi constataţi de un medic de divisie sau de corp de armată, numit de minister, care va respinge pe toţi concurenţii a căror constituţie fisică i-ar face improprii serviciului militar ... şi nu vor fi admişi de cât aceia cari vor avea minim de înălţime 1 m. 540. Hotărîrile medicului sunt fără apel (art. 9)”. „Toţi concurenţii vor fi examinaţi asupra următorelor materii: aritmetica, algebra, geometria, trigonometria, cosmografia, geometria descriptivă, fisica şi chimia (art. 10), concurenţii vor fi clasaţi prin rendul lor de merit (art. 12), ministerul de resboiu numesce ca elevi ai şcolei militare de artilerie şi geniu până la completul efectivului budgetar, pe aceia care îndeplinesc condiţiunile de admitere, luaţi dupe clasament şi cari vor fi avut cel puţin media 10 şi la nici o materie o notă mai mică ca 8 (art. 14)”.

În capitolul III se stabileşte că „Anul şcolar începe la 1 Septembre. Înveţământul în acestă şcolă cuprinde : matematicile strict necesare, plus cunoscinţele militare cuvenite oficerului”. Astfel în anul I de studiu se parcurgeau 880 prelegeri şi aplicaţiuni: „aplicaţiuni asupra matematicelor elementare-90, algebră complimentară-70, noţiuni de calcul diferenţial-30, geometrie analitică-80, geometrie descriptivă-60, artă militară-30, artilerie-60, limba francesă-75, limba germană-75, higiena militară-10, desemnul-20, regulamente şi instrucţia militară-100, călăria-90, scrima-90”, iar în anul II 870 prelegeri şi aplicaţiuni: „noţiuni de calcul integral-40, geometrie descriptivă-55, mecanica raţională-70, fisica-35, chimia-50, fortificaţia-42, topografia-65,

geografia militară-18, legislaţia şi administraţia-5, limba francesă-75, limba germană-75, hipologia-20, desemnul-40, regulamente şi instrucţia militară-100, călăria-90, scrima-90”.

Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu

Capitolul IV al regulamentului preciza scopul şi durata şcolii, şi anume: „Şcola de aplicaţie de artilerie şi geniu, are de scop de a completa instrucţiunea teoretică şi practică a oficerilor de artilerie şi geniu de câmp. Efectivul oficerilor elevi se fixeză prin budget (art. 22). Durata studiilor în acestă şcolă, este de duoi ani (art.23)”. După absolvirea şcolii ofiţerii erau trecuţi, „potrivit clasificaţiei şi vacanţelor, în diferitele regimente de artilerie şi geniu ..., şi nu putea fi chemaţi la alte serviciuri de cât dupe doi ani de stagiu efectiv la trupă”.

„În şcola de aplicaţie de artilerie şi geniu se admit numai oficerii acestor arme, cari au terminat cu succes cursurile şcolei militare de artilerie şi geniu şi cari au un an de stagiu efectiv la trupă (art. 25)”.

În capitolul VI este reglementat modul de desfăşurare a învăţământului care cuprindea „cunoscinţele militare şi aplicaţiunile cuvenite oficerilor de artilerie şi geniu de câmp (art. 27)”. Astfel, în anul I de studiu ofiţerii de artilerie aveau 455 de prelegeri, desfăşurate în 132 de zile, în primele 6 luni ale anului şcolar şi 88 de zile de şedinţe practice şi aplicaţii, desfăşurate în lunile aprilie-mai. În anul II de studiu ofiţerii de artilerie aveau 228 de luni prelegeri, desfăşurate în 75 de zile în lunile noiembrie, decembrie, ianuarie şi 145 de zile pentru aplicaţii şi lucrări

95


practice, desfăşurate în lunile septembrie-octombrie, februarie-mai. Materiile parcurse în şcoala de aplicaţie erau: artileria, arta militară, comunicaţiunile, construcţiunile, fortificaţiunea, geografia, legislaţia şi administraţia, mecanica aplicată, ştiinţe aplicate, topografia, călăria, scrima, regulamente militare.

Şcoala Superioară de Artilerie şi Geniu

Această şcoală avea ca scop „de a forma oficeri technici ai acestor arme (art.29)”, durata studiilor fiind de un an, urmate de stagii în ateliere şi fabrici din străinătate pe timp de 6 luni la un an. În şcoală urmau a fi admişi numai ofiţeri care doreau acest lucru şi îndeplineau următoarele condiţii: „a) să aibă la cursurile de matematici, la terminarea şcolei militare de artilerie şi geniu, o medie generală de cel puţin 15, şi la nici o materie o notă mai mică ca 12; b) să aibă, la terminarea şcolei de aplicaţie de artilerie şi geniu, o medie generală de 15, şi la nici o materie o notă mai mică ca 12; c) să fie recomandat, în special, pentru acesta de comandantul şcolei, care va lua, în această privinţă avizul consiliului de profesori şi aprobarea juriului examinator (examenul de absolvire a şcolii - n.n.)”. Din păcate această şcoală nu va funcţiona niciodată.

Şcoala militară de guarzi de Artilerie şi Geniu

Înfiinţată în anul 1892, această şcoală era „destinată sa forma oficeri guardi necesari armelor artileriei şi geniului (art. 35)”, având durata studiilor de doi ani. Iniţial a funcţionat în cadrul Şcolii Militare de Ofiţeri, în anul 1894 a fost pusă sub conducerea Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu. Din păcate, după reorganizarea din 1895 şcoala a mai dat trei promoţii de guarzi, după care s-a desfiinţat.

Aprecierea pregătirii elevilor se realiza prin interogaţiuni şi examene. Interogaţiunile „se vor face pe părţi pentru fiecare curs ... la sfârşitul fiecărei părţi a cursului, în dilele fixate prin programele întrebuinşărei timpului (art. 57)” precum „şi pe timpul conferinţelor dilnice asupra celor trei lecţiuni precedente (art. 58)”. „Examenul pe cursuri se face îndată ce un curs s-a terminat. În acest scop se hotărăsc în programul întrebuinţătei timpului, numărul dilelor de preparaţie trebuincioase, potrivit

numerului de lecţiuni ce are cursul, precum şi diua în care examenul începe (art. 61)”, când elevii sunt obligaţi să prezinte „profesorului tote lucrările grafice, memoriile şi ori-ce altă lucrare de aplicaţiune relativă la acest curs (art. 63)”. Examenul general de absolvire a şcolii avea loc „în luna Iunie a anului al II-lea de studiu” şi „se va trece asupra tuturor cursurilor de matematici şi militare predate în şcolă (art. 64)”. Sistemul de cotare se baza pe note de la 0-20 şi un sistem de coeficienţi de erarhizare a cursurilor de la 2-10 în Şcoala militară de artilerie şi geniu şi de la 2-15 în Şcoala de Aplicaţie. Astfel în Şcoala militară de artilerie şi geniu coeficientul cel mai mare, 10, îl aveau cursurile: matematicile, fie-care în parte; artileria; arta militară; mecanica; fortificaţia; nota de aptitudine dată de comandantul şcolei, iar cel mai mic, 2, îl aveau: limbele; higiena; hipologia; scrima şi gimnastica. În Şcoala de aplicaţie coeficientul cel mai mare, 15, revenea artileriei, iar cel mai mic era pentru scrimă şi gimnastică.

„Pentru ca un elev să fie promovat dintr-un an de studiu în altul, el trebue să aibă o medie anuală de promovare de cel puţin 12 la cursurile principale şi la regulamente şi instrucţia militară; iar de 10 la limbi, higienă, hipologie, desemn, călărie, conduită, scrimă şi gimnastică (art. 79). ... Aceleaşi medii se cer şi pentru absolvirea şcolei (art. 80)”.

1910 – anul unor noi reforme a învăţământului militar

În anul 1910, ministrul de război, generalul de divi zie Grigore Crăi niceanu, cu ra-portul nr. 6316/15 ianuarie propune regelui aprobarea unui regulament unic pentru toate şcolile militare, care va fi aprobat prin Înaltul Decret nr. 284, relativ l a regulamentul şcoalelor militare din 26 ianuarie 1910.

În partea I se stabileşte scopul şcolilor: „Şcoalele militare au de scop de a da tinerilor doritori, educaţiunea şi instrucţiunea militară

96


de bază, necesară ofiţerului. Aceste şcoale se deosibesc în: a) Şcoale pregătitoare, în cari se învaţă mai întâi cunoştinţele şi serviciul militar la trupă, în gradele inferioare, şi apoi cunoştinţele generale necesare gradului de sublocotenent; b) Şcoalele speciale, în cari se învaţă cunoştinţele speciale necesare ofiţerilor în fiecare armă. Pregătirea viitorilor ofiţeri trebuie să fie morală, fizică şi militară”.

Partea II – Şcoalele pregătitoare aduc unele modificări şi noutăţi faţă de vechiul regulament. Astfel, după examenul de admitere elevii sunt admişi provizoriu, urmând ca admiterea definitivă să se facă după parcurgerea serviciului soldatului şi a caporalului, desfăşurat la trupă. De asemenea, taxa de instalare în şcoală creşte de la 100 lei la 200 lei şi se introduce taxa de cărţi de 300 lei. „Durata învăţământului în Şcoalele pregătitoare va fi de doi ani, din care o parte la corpuri, pentru cunoaşterea trupei şi învăţarea serviciului militar la trupă. Învăţământul se va urma astfel: Anul I. Dela 1 Octomvrie, elevii vor fi trimeşi respectiv la corpurile din Bucureşti sau Târgovişte ... Ei vor învăţa timp de 3 sau 4 luni instrucţiunea soldatului şi a caporalului, sub privigherea comandanţilor de corpuri şi a şcoalei respective. După acest termen, comandanţii de corpuri, ascultând corpul ofiţeresc, se va pronunţa pentru fiecare elev, dacăîn timpul serviciului a arătat că posedă educaţiunea, caracterul şi aptitudinile militare cerute ofiţerului. În caz afirmativ, elevii vor fi admişi definitiv în şcoală şi pe ziua de 1 Fevruarie vor

fi înaintaţi caporali ... Cei admişi vor continua instrucţiunea teoretică şi practică în şcoală pâna la 1 Iulie, când cei promovaţi în anul al doilea vor fi înaintaţi subofiţeri. În luna Iulie elevii vor fi în concediu. Anul II. Dela 1 August elevii vor reîncepe instrucţiunea la trupă, în timp de 2 sau 3 luni, îndeplinind funcţiunea de subofiţeri. În restul anului vor continua instrucţiunea teoretică şi practică în şcoală. Examenul de absolvire va avea loc în ultimile zile ale lunei Iunie”.

Pentru artilerie, materiile care se predau în Şcoala pregătitoare erau: „educaţiunea militară (morală şi profesională); tactica; regulamentele şi manualele armei; artilerie şi arme portative; fortificaţiune; topografie; limba română (gra-matică, stil şi compunere); limbile: franceză, germană şi slave; desen de toate genurile şi scriitura; călărie şi agerimi diverse; exerciţii militare şi trageri în ţintă; noţiuni de matematici superioare; noţiuni de mecanică raţională”.

Şi Partea III – Şcoalele speciale aduc unele modificări şi noutăţi faţă de vechiul regulament. „În Şcoalele speciale sunt admişi prin concurs ofiţerii armei respective, cari au doi ani de serviciu efectiv la trupă şi sunt propuşi de către comandanţii ierarhici, în urma unui bun serviciu la corp. ... Învăţământul în şcoalele speciale va dura un an întreg. El se va urma astfel: 9 luni (1 Octomvrie la 1 Iulie): învăţământul aplicativ în şcoală; 3 luni (1 Iulie la 1 Octomvrie). Concediu, aplicaţiuni practice pe teren, trageri sau şcoală de echitaţie, examen de absolvire”.

Pentru artilerie, materiile care se predau în Şcoala specială erau: „tactică şi regulamente; istoria militară (cu istoria armei); geografia militară a ţării; fortificaţiune; curs de trageri şi trageri la ţintă; ridicări topografice; mecanica aplicată; ştiinţe aplicate la armată; artilerie; ipologie; călărie; exerciţii militare”.

În Partea IV sunt prevăzute dispoziţiuni comu-ne de învăţământ. Astfel, săptămânal se desfîşoară 33 de sedinţe, „durata unei şedinşe va fi de 1 oră şi 13 minute, iar între şedinţe se va

97


lăsa un repauz de 10 minute. ... Elevii şi ofiţerii-elevi se notează la toate materiile ce se predau în şcoală pe părţi de materii ţi materii. Ei se mai notează la: Purtare; Rânduială şi curăţenie; Aptitudini militare pe teren. ... Se dau 5 categorii de note, şi anume: Foarte bine (10); prea bine (8-9); Bine (6-7); Binişor (4-5); Rău (1-3). ... Nu se întrebuinţează coeficienţi la întocmirea mediilor. ... Pentru ca un elev sau ofiţer-elev să poată fi promovat,sau pentru a avea dreptul de a se prezinta la examenul de absolvire, trebuie să aibă media generală de promovare şi pe cea de urmare a şcoalei, de cel puţin 6, iar ca medii anuale: 6 sau 7 la aptitudini militare pe teren, şi 5 la celelalte materii”.

Partea V reglementează serviciul în şcolile militare: disciplina şi igiena.

În Partea VI – administraţiunea şi personalul şcoalelor se prevede: „Personalul şcoalelor se compune din: un locot.-colonel din arma corespunzătoare şcoalei, comandant şi pro-fesor; un maior din arma corespunzătoare şcoalei,ajutor, director de studii şi profesor; doi administratori sau guarzi de artilerie sau geniu cls. I, contabili în bani şi materii şi profesori de legislaţie şi administraţie; um medic maior sau căpitan, medicul şcoalei şi profesor de igienă; un căpitan veterinar, veterinarul şcoalei şi profesor de ipologie; ... un căpitan comandant al unităţii elevilor şi profesor de regulamente; patru locotenenţi ca ofiţeri subalteri ai unităţii; ...câte un profesor de călărie, scrimă şi gimnastică; câte unul sau mai mulţi profesori pentru aceiaş materie (Un profesor poate preda la nevoie şi două materii. Dintre aceştia se va numi câte un inspector de studii la fiecare promoţiune); un locotenent din arma respectivă, comandantul trupei şi ofiţer cu cazarmarea ...”.

Cu raportul nr. 8693/16 noiembrie 1911, ministrul de război, Nicolae Filipescu, constatând mai multe neajunsuri în pregătirea elevilor şcoalelor pregătitoare cauzate de regulamentul aprobat prin Înaltul Decret nr. 284/1910, propune un Regulament provizoriu care să devină definitiv „numai dacă aplicarea lui va da rezultate bune.” Prin Înaltul Decret nr. 4158/31 decembrie 1911 se aprobă Regulamentul provizoriu al Şcoalelor

militare. Faţă de vechiul regulament principalele modificări sunt: „Concursul

de admitere va ăncepe în ziua de 16 august, la ora 8 dimineaţa (art. 12)”, astfel încât să nu fie perturbate manevrele şi concen-trările din luna septembrie, iar anul de învăţământ să poată începe la 1 octombrie; „Pe lângă şcoalele

pregătitoare ale celor trei arme, se alipeşte câte o şcoală pregătitoare

pentru tinerii cu termen redus, cari sunt ţinuţi a deveni ofiţeri de rezervă (art.

30) ”; „În şcoalele speciale sunt admişi, în mod obligatoriu, ofiţerii armei respective cari au doi ani de serviciu efectiv la trupă (pe promoţii) (art. 32)”; „Învăţământul la şcoalele speciale va dura un an pentru toate armele (art. 36)”.

Şcoala de artilerie în timpul Războiului de Reîntregire

Dacă la terminarea Războiului de Neatârnare, în 1878, artileria română dispunea de patru regimente de artilerie, la începutul primei conflagraţii mondiale ea va ajunge la 20 de regimente de artilerie de câmp, 2 regimente de artilerie cetate şi 1 divizion de artilerie călăreaţă, pentru ca în anii neutralităţii noastre să se mai organizeze 5 regimente de artilerie de câmp, 5 regimente de obuziere uşoare, 4 regimente de artilerie grea (prin transformarea regimentelor de artilerie cetate), 1 regiment şi 1 divizion artilerie de munte, 1 regiment de artilerie călăreaţă (prin transformarea divizionului de artilerie călăreaţă).

Această dezvoltare numerică a unităţilor de artilerie va determina şi o serie de măsuri pe linia învăţământului militar artileristic. Astfel, începând cu anul de învăţământ 1914-1915, cursurile Şcolii speciale de artilerie se suspendă, ofiţerii-elevi fiind trimişi la unităţi. Şcoala militară de artilerie a continuat să funcţioneze dar şi-a redus practic durata cursurilor la un an (un an se desfăşura stagiu în unităţi), şi chiar la 6 luni în primul an de război, pentru ca în anii 1917-1918 să-şi înceteze cursurile; a crescut numărul ofiţerilor în promoţiile din această perioadă: 75 în 1914, 107 în 1915, 331 în 1916 (în două promoţii,

98


1916 A, cursuri complete, 2 ani – 167, 1916 B, cursuri reduse la jumătate - 164), 214 în 1917.

La 5 octombrie 1916 Şcoala militară de artilerie s-a instalat la Iaşi, în cazărmile Regimentelor 7 roşiori „Cuza Vodă” şi 4 vânători (în Copou, în zona unde astăzi se află „Monumentul Eroilor Diviziei 2-a Cavalerie” sau “Şarja de la Prunaru”), iar în luna mai 1917 s-a mutat la Botoşani, în cazărmile Regimentelor 8 vânători şi 77 infanterie; şcoala va reveni la Bucureşti, în localul din Calea Griviţei nr. 28 în ianuarie 1919.

Chiar dacă „în registrul istoric al Şcoalei nu este scris nimic dela data de 15 August 1916 până la 1 Aprilie 1918, deşi Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină a funcţionat în acest timp” date despre această perioadă găsim în articolul căpitanului Constantin Gh. Ştefănescu ,,Desfăşurarea adunărei de la 20 Iunie 1932 a promoţiei XXV de ofiţeri activi de artilerie, geniu şi marină din 1917”, publicat în Revista Artileriei.

După concursul de admitere din luna august 1916 au fost înscrişi în şcoală 195 elevi pentru artilerie, 9 pentru geniu, 18 pentru marină, acestora alăturându-li-se ulterior alţii 3 la artilerie, iar cei de la marină au fost înglobaţi la artilerie. La 10 octombrie 1916 elevii anului I sunt primiţi în şcoala mutată la Iaşi, având comandant de

divizion pe căpitanul Paraschiv Dobre (ajuns general al artileriei, comandant al A. 1 în 1941) şi comandanţi de baterii pe căpitanul Ţupa Romulus şi locotenentul Stavrescu Gheorghe (ajuns general al artileriei, comandant al A. a 4-a în 1945), înlocuit de locotenentul Nasta Alexandru (viitor general al artileriei).

Condiţiile de viaţă ale elevilor au fost dintre cele mai grele. „Cazarea elevilor a fost din cele mai rele: Dormitoare de trupă cu un rând de ferestre rău încheiate şi cu uşi care puteau fi denumite mari orificii de ventilare; câte 1-2 sobe de zid de dormitor de 70-100 elevi nu puteau decât să dea iluzia încălzirei; Săli de curs – una de baterie – cu ciment pe jos şi având numai o sobă; Lemne nu existau începând „chiar din luna Noiemvrie; Iarna grea cunoscută de către toţi cei ce trăiau pe acea vreme. Hrana elevilor concura cu cazarea: Ceaiul fără zahăr, mâncare cu mazăre cu gărgăriţe, cartofi degeraţi şi pâine neagră; fasolea era foarte căutată; Menu exasperant de monoton: la prânz ciorbă de cartofi şi iahnie de fasole, seara ciorbă de fasole şi iahnie de cartofi sau mazăre. Îmbrăcămintea era în unison cu cazarea şi hrana: Lipsă de cisme şi de cismari care să facă reparaţiile; Lipsă de flanele şi ciorapi de lână absolut necesari pe acea iarnă cumplită; iar flanelele existente au fost aruncate de elevi din cauza păduchilor purtători

Localul de la Iaşi, unde funcţiona Şcoala de Artilerie

99


ai tifosului exantematic. ... Iată motive care au determinat acte nemaiauzite în analele şcoalei şi anume: Elevii plecând noaptea câte unul de tun spre a lua lemne din curtea cazărmei; Elevii plecând apoi pe tunuri complecte pentru a lua garduri întregi; nu voi uita noaptea de Decemvrie când la comanda lui Popp ridicam gărduleţele din faţa manejului şi răposatul Colonel Botez – comandant al Şcoalei – trecu pe lângă noi fără a spune un cuvânt; Elevi umblând cu piciorul gol prin zăpadă din cauza cismelor şi ciorapilor rupţi complect; Elevi cari au umplut sălile de clasă cu pae aşa ca stând în clasă să aibă picioarele în pae, spre a se încălzi”.

În ceea ce priveşte învăţământul, acesta „a fost orientat mai mult spre practică şi strictul necesar pentru a putea trimite la corpuri cât mai repede noui ofiţeri. Nimic din matematici, foarte sumare cunoştiinţi de tactică şi organizare, suficientă desvoltare la guri de foc, muniţiuni (pulberi, explozivi, proiectile şi focoase), educaţie şi călărie şi mare desvoltare la instrucţia la tunuri, topografie şi trageri (evident atât cât era de desvoltată ştiinţa tragerilor în acea vreme); exerciţiile în teren şi profitabilele trageri reale au complectat cunoştiinţele strict necesare ale acestor tineri. Este de la sine înţeles că învăţământul s-a resimţit conside rabil din cauza cazărei, echipamentului şi hranei, dar a tras avantaje reale de din muniţia ce era din belşug şi experienţa ce era în curs de desfă- şurare pe front. Cursurile au durat 6 luni (10 octombrie 1916 – 31 martie 1917) cu foarte mică întrerupere la Crăciun; nouii aspiranţi nici nu au avut ocazia să poarte galonul de caporal şi sergent fiindcă s-au pomenit deodată plotonieri. Toţi elevii au absolvit şcoala; ... la artilerie 215 (inclusiv 18 de la marină)”.

În anul 1916 Şcoala pregătitoare de ofiţeri de rezervă de artilerie a fost evacuată la Iaşi, contopindu-se cu Şcoala pregătitoare de ofiţeri de artilerie; în anul şcolar 1917-1918 au fost pregătiţi 668 ofiţeri de rezervă de artilerie.

Comandanţi, profesori, absolvenţi

a) În perioada 1881-1895 comandanţii Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu au fost:

Colonel (A.) Eracle Arion – 1881-1882;Colonel (A.) Dimitrie Dimitrescu Maican –

1882-1883;

Colonel (I.) Constantin Brătianu – 1883-1884;

Colonel (Ge.) Constantin Poenaru – 1884-1887;

Locotenent-colonel (A.) Vasile Cremi-neanu – 1887-1888;

Locotenent-colonel (A.) Alexandru Tell – 1888-1889;

Locotenent-colonel (A.) Constantin Crătu-nescu – 1889;

Locotenent-colonel (A.) George Grămă-ticescu – 1889-1892;

Locotenent-colonel (A.) Petre Vasiliu-Năsturel – 1892-1893;

Locotenent-colonel (A.) Mareş Gheorghe – 1893-1895.

În această perioadă viitorii ofiţeri artilerişti au avut posibilitatea să audieze cursurile unor eminenţi profesori civili: Spiru Haret – mecanica raţională, Ştefan Hepites – fizica, David Emmanuel – calculul diferenţial şi integral, Constantin Istrati – chimia, şi alţii. De asemenea, în această perioadă au profesat şi destoinici ofiţeri de artilerie: Colonel Dimitrie Dimitrescu Maican, maior George Grămăticescu, căpitan Petre Vasiliu Năsturel – artileria, maior Virgiliu Hepites, căpitan George Mareş – ştiinţele aplicate, maior Georgescu Bereşteanu Ion, căpitan Constantin Coandă – mecanica aplicată, căpitan Eremia Grigorescu – algebra, căpitan Toma Ghenea – mecanica, şi alţii.

Între anii 1881-1884 au absolvit clasa preparatoare trei promoţii; în promoţia 1882 au fost printre alţii: Volvoreanu Constantin, Papadat Dimitrie, Rujinschi Dimitrie, Petrescu Teodor; în promoţia 1883: Teodor Râmniceanu, Toma Ghenea, Zamfirescu Alexandru, Spirescu George, Lupan Grigore; în promoţia 1884: Eremia Grigorescu, Traian Găiseanu, Exarcu George, Hepites Constantin; de remarcat că o parte dintre aceştia nu au urmat şi Şcoala Specială de Artilerie (Teodor Râmniceanu, Toma Ghenea).

În perioada 1881-1892 Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu a instruit 135 ofiţeri de artilerie, astfel: 1883 - 13; 1884 – 14; 1885 – 7; 1886 – 9; 1887 – 13; 1888 – 12; 1889 – 18; 1890 – 19; 1891 – 22; 1892 – 8.

Dintre absolvenţii Şcolii Speciale de Artilerie s-au remarcat o mulţime de absolvenţi, care

100


au dat faimă artileriei, dar şi armatei. Promoţia 1883: Nicolae Popovici – viitor general al artileriei, comandant al Şcolii de Artilerie şi Geniu (1901-1904); Basarabescu Ion - viitor general al artileriei, comandantul D. 9 I. (1916);

Promoţia 1884: Constantin Volvoreanu – viitor general al artileriei, comandant al Bg. 3 Art., comandant al artileriei C.2 A. Bucureşti; Teodor Petrescu – colonel, comandantul Bg. 7 Art. în războiul de reîntregire;

Promoţia 1885: Spirescu George - viitor general al artileriei, comandantul Bg. 5 Art. în războiul de reîntregire; Gorgos Andrei - colonel, comandantul R. 16 Art. în războiul de reîntregire;

Promoţia 1886: Eremia Grigorescu – viitor general al artileriei, comandant al Şcolii de Artilerie şi Geniu (1907-1910), eroul de la Mărăşeşti; Traian Găiseanu - viitor general al artileriei, comandantul D. 12 I. în războiul de reîntregire; Romulus Vivescu - colonel, comandantul Bg. 2 Art. Grea în războiul de reîntregire; Prassa George - colonel, comandantul R. 7 Art. în războiul de reîntregire; Sachelaride Emil - colonel, comandantul R. 24 Art. în războiul de reîntregire;

Promoţia 1887: Nicolae Rovinaru - viitor general al artileriei, comandantul Bg. 10 Art. în războiul de reîntregire; Grecescu Alexandru - colonel, comandantul Bg. 3 Art. în războiul de reîntregire;

Promoţia 1888: Radu Toroceanu - viitor general al artileriei, şeful serviciului artilerie din M.C.G. în anul 1916, şeful Serviciului Geografic al Armatei;

Promoţia 1889: Alexandru Referendaru - viitor general al artileriei, comandantul Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină (1911-1912), inspector general (tehnic) al artileriei (1918-1928); Ion Jitianu - viitor general al artileriei,; Gârleşteanu Josef - colonel, comandantul Bg. 11 Art. în războiul de reîntregire; Ioan Popovici - viitor general al artileriei, comandantul C. 1 A. (1916);

Promoţia 1890: Teodor Georgescu - viitor general al artileriei, comandant al Şcolii de Artilerie şi Geniu (1915-1916); Petcuş Leonida - colonel, comandantul Bg. 9 Art. în războiul de reîntregire;

Promoţia 1891: Mironescu Demostene, Promoţia 1892: Paşalega Dimitrie

b) În perioada 1895-1921 comandanţii Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu au fost: Locotenent-colonel (A.) Mihail Stroiescu - 1895-1896;

Locotenent-colonel (Ge.) Ion Aronovici – 1896-1901;

Locotenent-colonel (A.) Nicolae Popovici – 1901-1904;

Locotenent-colonel (colonel) Dumitru Rujinski – 1904-1907

Locotenent-colonel (colonel) Eremia Grigorescu – 1907-1910

Locotenent-colonel Dumitru Ştefănescu – 1910-1911

Locotenent-colonel Alexandru Referen-daru – 1911-1912

Locotenent-colonel (colonel) Ion Vernescu – 1912-1915

Colonel Teodor Georgescu – 1915-1916Colonel adjutant Paul Angelescu – 1916Locotenent-colonel (r.) Gheorghe

Văsescu – 1916-1917Colonel (general) Mircea Botez –

1917-1918General Ion Răşcanu – 1918Colonel Vasile Henţescu – 1918-1921.

În această perioadă s-au pregătit în Şcoala de Artilerie aproape 1500 ofiţeri de artilerie, astfel: 1894-24, 1895-30, 1896-23, 1897-19, 1898-27, 1899-40, 1900-21, 1901-15, 1902-16, 1903-12, 1904-17, 1905-17, 1906-25, 1907-26, 1908-28, 1909-39, 1910-47, 1911-42, 1912-49, 1913-52, 1914-75, 1915-107, 1916-331, 1917-214, 1919-80, 1920-67, 1921-52.

Dintre absolvenţii Şcolii din această perioadă s-au remarcat viitorii generali ai artileriei, îndeosebi:

Promoţia 1894: Batâr Nicolae, subşef de stat major la A. Nord (1916) şi A. 1 (1916-1917), comandantul artileriei Comandamentului Militar al Basarabiei (1919-1923); Florescu Mihail; Dumitrescu Constantin, comandantul R. Art. Munte T. 75 mm (1916), comandantul artileriei C.2 A. (1923); Popescu Nicolae, comandantul R. 10 Art./D. 4 I. (1916), comandantul Bg. 2 Art. (1923);

Promoţia 1895: Jitianu Gheorghe, comandant al Artileriei Grele (1923); Micioară Paul, Alimănescu Aurel,comandant Bg. 12 Art. (1923); Petrescu Gheorghe, inspector general al artileriei (1931-1935);

101


Promoţia 1896: Brătuianu Romulus, Ştefănescu Alexandru, Vera Teodor, Eliade Constantin, Tănăsescu Constantin;

Promoţia 1897: Palade Dumitru, Sârbu Grigore, Paplica Pompiliu Săndulescu Nicolae;

Promoţia 1898: Oreşcovici Ştefan, Marţian Dumitru, Iacob Constantin, Serghiescu Theodor;

Promoţia 1899: Sichitiu Ioan, Motaşi Dimitrie, Rizeanu Alexandru, Păltineanu Anastasie, Dragomir Dimitrie, Gabrielescu Emil, Linaru Nicolae, Paladi Silvestru, Boboc (Bubac) George, Strătilescu George, Rădulescu I. Lazăr;

Promoţia 1900: Florescu I. George, Negoescu St. Ion;

Promoţia 1901: Linteş Gheorghe, Costescu G. Constantin, Vasiliu Z. Nicolae;

Promoţia 1902: Oprescu Gheorghe, Cica George, Partenie Ilie, Scheleti Mihail, Cartianu Grigore, Grigorovici Emil;

Promoţia 1903: Petre Dumitrescu, Alexandru Glatz, Crassu Grigore;

Promoţia 1904: Tănăsescu Aristide, Bădescu Ilie, Pârcălăbescu R. Ioan, Dumitriu Sotir;

Promoţia 1905: Spiroiu Mihail, Bunescu Alexandru, Popescu Gheorghe, Alexandrescu Gheorghe, Leventi Gheorghe, Constantinescu Constantin, Apostolescu Constantin;

Promoţia 1906: Buicliu Gheorghe, Traian Grigorescu, Paraschiv Dobre, Popescu I. Gheorghe, Georgescu P. Ion, Carlaonţ Ion, Gheorghiaşi Alexandru;

Promoţia 1907: Dragalina Corneliu, Atanasiu Vasile, Ionescu Teodor, Marinescu Radu, Iliescu Traian;

Promoţia 1908: Mitrea Vasile, Nicolae Dăscălescu, Emil Leoveanu, Costescu Ştefan, Bellea Constantin, Vrăjitoru Dumitru;

Promoţia 1909: Florin Georgescu, Gheorghe Stavrescu, Ion Boiţeanu, Ion Glogojanu, Popescu Cosma Marin, Vlădescu Petre, Radovan Gheorghe Liteanu Gheorghe;

Promoţia 1910: Alexandru Ioaniţiu, Nicolae Stoenescu, Carol Schmidt, Nicolae Ghineraru, Mazarini Nicolae, Constantin S. Constantin, Vasilescu I Petre, Nicolaescu Aurel, Ionescu L. Dumitru, Petroianu Ioan, Marinescu I. Alexandru, Georgescu L. Octavian;

Promoţia 1911: Constantin Trestioreanu, Savu Nedelea, Ion Sion;

Promoţia 1912: Andrei Nasta, Costin Ionaşcu, Mihai Voicu, Mihail Lăcătuşu;

Promoţia 1913: Alexandru Nasta; Promoţia 1914: Gheorghe Cosma, Gheorghe

Mosiu; Promoţia 1915: Titu Gârbea, Platon

Chirnoagă.. Şi Şcoala Specială (de Aplicaţie) de Artilerie

a continuat să pregătească absolvenţi ai Şcolii de Ofiţeri, din promoţiile mai vechi, care vor accede la gradul de general şi vor avea o frumoasă carieră în artilerie şi în armată, aşa cum au fost:

Promoţia 1893: Condeescu Nicolae, comandantul R. 3 Art./D. 10 I. (1916), comandantul artileriei C. 3 A. (1923); Butunoiu Andrei, comandantul artileriei C. 5 A. (1923);

Promoţia 1895: Alevra Nicolae, Anghelescu Paul, Barca Constantin, Tomoroveanu Alexandru, comandantul R. 6 Art./D. 3 I. (1916), comandantul artileriei C. 4 A. (1923); Papană Ioan, comandantul Şcolilor de Artilerie (1923); Macarovitsch Vasile, comandantul artileriei C. 7 A. (1923);

Promoţia 1896: Dejoianu Ion, comandantul R. 5 Art./ D. 1 I. (1916), comandantul D. 7 I. (1923); Botez Mircea, comandantul Dn. 1 Art. Călăreaţă/D. 1 Cav. (1916), şeful serviciului remontă din Ministerul de Război (1923);

Promoţia 1897: Răşcanu Ioan. După terminarea războiului, şcolile militare

evacuate în Moldova au revenit în garnizoanele de reşedinţă, în anul 1919 Şcoala militară de artilerie a reocupat localul din Calea Griviţei nr. 28. În anul 1920 Şcoala Specială de Artilerie s-a mutat la Timişoara în localul fostei Şcoli de Cadeţi din Str. Sf. Ioan nr. 10, K.u.K Infanterie Kadettenschule, cladirea impunătoare construită în anul 1902, astăzi Spitalul Municipal (Clinicile noi). În anul 1921 şi Şcoala militară (pregătitoare) de artilerie a fost mutată la Timişoara, în clădirea cea veche (construită în anul 1871) de pe strada Fortăreţei (azi Gh. Dima) unde a funcţionat Şcoala de Cadeţi (K.u.K Infanterie Kadettenschule), în vecinătatea Şcoalii Speciale de Artilerie, în scopul asigurării apropierii de aceasta şi a unităţii de comandament. Astfel se încheie perioada bucureşteană a Şcolii Militare de Artilerie, o perioadă prodigioasă pentru şcoală, dar şi pentru artilerie şi armată.

8Camarazi de elită

103

Locotenent-colonelul

IOAN ILIESCU

Un bun şi preţios român

Fiul Chiracăi şi al lui Ion Iliescu, viitorul locotenent-colonel Ioan Iliescu s-a născut la 18 iunie 1884, în oraşul Tecuci.

A absolvit secţia reală a Liceului „Codreanu” din Bârlad în 1906, Şcoala Militară de Infanterie (1910), Şcoala Spe cială de Infanterie (1913) şi Şcoala de Mitraliere.

În perioada 1 noiembrie 1907–1 decembrie 1909 a activat ca soldat, caporal şi respectiv sergent în Regimentul VI Tecuci nr. 24. După absolvirea Şcolii Mili tare de Infanterie, cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat în efectivele Regimentului Bacău nr. 27. A făcut campania din Bulgaria de la 23 iunie la 31 august 1913 la comanda unui pluton din Compania a 4-a. Ulterior a comandat o secţie de biciclişti a corpului. În continuarea carierei sale a activat în Batalionul 8 Vânători (1 octombrie 1913–1 octombrie 1915) şi Regimentul 64 Infanterie (1 octombrie 1915–1 aprilie 1920).

La declararea mobilizării în anul 1916 se afla la comanda Companiei a 7-a din Regimentul 64 Infanterie, comandat de locotenent-colonelul Ioan Costăchescu. În Foaia calificativă pe anul 1916, maiorul Stănescu, comandantul Regimentului 64 Infanterie îl elogiază: „Atât în luptele din Transilvania, cât şi mai cu seamă în sectorul Dragoslavelor a luat parte la toate atacurile date pe Muntele Prisaca, poziţie care am apărat-o fără ca inamicul să o poată lua

14 zile. În urmă, această poziţie am dat-o Regimentului 62 Infanterie şi 60 iar noi am trecut pe Muntele Pietrosul nord Nămăieşti. Aici, timp de 24 zile, locotenentul Iliescu a fost cu trupa sa veşnic în linia întâia de luptă. A dat dovadă de mult sânge rece şi abnegaţie în înverşunatele atacuri pe care inamicul le dădea pentru a rupe frontul în direcţia V. Mari. Niciodată nu a reuşit a ne scoate din poziţie, din contră, inamicul a fost scos din poziţiile înaintate ce le luase până la venirea noastră. Locotenentul Iliescu I. a căzut prizonier în lupta de la Şuştăneşti pe când eram

în ariergarda Corpului 2 Armată. Ofiţerul şi-a făcut datoria până în ultimul moment. Pentru modul cum s-a condus în luptă îl propun a fi avansat în grad la rândul promoţiei lui şi a fi decorat cu Ordinul «Coroana României» în grad de ofiţer.” Într-o declaraţie aflată în memoriul calificativ al ofiţerului, acesta menţionează: „De la 1 noiembrie la 17 noiembrie 1916 am fost însărcinat cu comanda Batalionului 2 şi am avut de la 16 octombrie la 17 noiembrie comandant de regiment pe dl. maior Stănescu Nicolai, comandant de brigadă pe colonelul Foişoreanu N. Ceilalţi comandanţi superiori aceeaşi. În timpul luptei de retragere din Măton şi Şuştăneşti la 17 noiembrie 1916 am fost capturaţi cu întregul regiment. Internat în lagărul Stralsund-Germania până la 30 decembrie 1916, când am fost strămutaţi în lagărul de represalii

Drd. Teodora GIURGIU

104

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Camarazi de elită

Schwarmstedt, unde am stat până la 1 mai 1917 când, despărţindu-ne de adepţii ideii colonelului Sturza A., am fost mutaţi în al doilea lagăr de represalii Breeseu Miclemburg, unde am rămas până la 1 iunie stil vechi 1918, când am fost

porniţi pentru repatriere şi predaţi la Mărăşeşti la 13 iunie 1918”.

Ulterior şi-a continuat activitatea ca şef al Biroului Recrutare la Cercul de Recrutare Cantemir Bârlad (1 aprilie 1920–1 aprilie 1922),

comandant al Batalionului III, şef al Biroului Mobilizare, respectiv comandant al Ba ta lionului II din cadrul Regimentului 24 Infanterie Tecuci (1 aprilie 1922 – 1 octombrie 1927, 1 apri-lie 1928 – 1 octombrie 1932, 1 octombrie 1933 – 1 oc-tom brie 1935), ajutor al comandantului la Regimentul 6 Vânători (1 noiembrie 1927 – 1 aprilie 1928), Re-gi mentul 12 Dorobanţi (1 oc tombrie 1932 – 1 octombrie 1933) şi subinspector la Pregătirea Premilitară Tecuci (1 octombrie 1935–1 octombrie 1936) şi Cercul de Recrutare Tecuci (1 octombrie 1935 – 31 octombrie 1937).

În perioada de la 25 mai la 1 octombrie 1940 a fost concentrat la Cercul de Recrutare Tecuci ca şef al Biroului 3 Ins trucţie Ion Iliescu, semn de carteLt.-col. Ion Iliescu, cu fiicele Geta şi Anna,1939

Lt.-col. I. Iliescu cu toată familia,1937 Lt.-col. I. Iliescu cu soţia

105

Calendarul tradiţiilor militare 2011Camarazi de elită

preregimentară, activitate extra militară şi contrainformativă şi ajutor al comandantului, colonelul Petru Zamfirescu, care l-a apreciat „cu tot respectul la adresa executării ordinelor şi de mare credinţă. Această calitate face un punct de onoare dlui locotenent-colonel Iliescu, ofiţer bătrân. [...] Un prea bun camarad şi un bun sfătuitor celor mai tineri în diferite ocazii de serviciu şi în afară de serviciu. Un bun şi preţios român. Toate cele de mai sus arătate duc la concluzia că dl. locotenent-colonel Iliescu merită cu prisosinţă a purta gradul de colonel în rezervă, la care avansare îl propun cu toată încrederea”. În vârstă de 58 de ani, de la 1 martie la 31 octombrie 1942 a fost concentrat în funcţia de comandant al Detaşamentului Forestier pe lângă Prefectura judeţului Tecuci, însărcinare pe care a îndeplinit-o cu multă râvnă şi conştiinciozitate. De la 13 septembrie până la 31 octombrie1945 a îndeplinit funcţia de ajutor şef de corp şi şef al Biroului 1 Mobilizare-Organizare la Cercul de Recrutare Tecuci, unde a continuat să lucreze cu aceeaşi dragoste şi putere de muncă.

Pentru merite deosebite a fost distins cu Medalia „Avântul Ţării” (1913), Medalia „Crucea Comemorativă” (1918), Medalia „Victoria” (1921),

Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler (1922), Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler (1928) şi Semnul onorific de aur pentru 25 de ani serviţi în armată (1929).

La 20 aprilie 1914 s-a căsătorit cu domnişoara Ghiniţa Brăilescu, cu care a avut şase copii: Maria, Sevasta, Gheorghe, Elena, Anna şi Georgeta.

S-a stins din viaţă la 27 noiembrie 1961, fiind înmormântat în cimitirul din Tecuci.

Fotografiile de familie ne-au fost puse la dispoziţie cu amabilitate de strănepoata acestuia, doamna Dana-Irina Stănculea, căreia îi mulţumim pentru şansa oferită de a readucere în actualitate o memorabilă pildă de bravură şi servire fără preget a patriei în timp de pace şi de război.

I. Iliescu, soţia, socrii, mama şi copiii săi, 1927

Lt.-col. Ion Iliescu,Vatra-Dornei, 1935

106

Maistrul militar

TRAIAN I. MOLDOVEANU

Un submarinist de nădejde

Fiul Mariei şi al lui Ioan Moldoveanu, Traian Moldoveanu s-a născut la 13 februarie 1912 în comuna Însurăţei, judeţul Brăila.

A absolvit Şcoala de arte şi meserii, obţinând calificarea de tinichigiu.

Pe 4 martie 1930 s-a înrolat voluntar la Şcoala de Specialităţi, la 12 apri-lie 1933 fiind avansat sergent instructor brevetat. Între 1 noiembrie 1934 – 1 decembrie 1937, a activat ca ajutor la Atelierul de Motoare din cadrul Arsenalului Marinei Regale Galaţi.

La 1 noiembrie 1938, a absolvit Şcoala de Specialităţi cu gradul de submaistru clasa a II-a, remarcându-se prin „frumoase cunoştinţe practice de specialitate”. La începutul carierei militare a fost numit ajutor al şefului Atelierului de Reparaţii „Locotenent Stoicescu”, unde a activat în perioada 1 noiembrie 1938-24 aprilie 1939. În Foaia calificativă pe anul 1939, căpitanul Hristu, comandantul Secţiei Port din cadrul Depozitelor Echipaje şi Materiale Maritime aprecia că „Aici a căutat să se pună la curent cu funcţionarea maşinilor-unelte din atelier şi a luat parte la toate lucrările de reparaţii executate în atelier, dovedind pricepere şi bunăvoinţă. Este un bun meseriaş. Posedă frumoase cunoştinţe practice de specialitate. Este un bun submaistru mecanic”.

De la 25 aprilie la 1 iulie 1940 a făcut parte din echipajul de rezervă al submarinului „Delfinul”. În Foaia calificativă pe anul 1940, comandantul submarinului „Delfinul”, că pitanul

Constantin Cos tăchescu remarca: „A luat parte la lucrările de clasare la

motoarele termice, dând dovadă de cunoştinţe temeinice în specialitatea sa. Foarte mun citor şi conştiincios. Bun meseriaş. Complet format ca submarinist. Îl caracterizez ca pe un foarte bun submaistru, necesar armei submarine”.

De la 1 iulie 1940 s-a ambarcat pe nava port-

mine „Durostor” pentru completarea echipajului, ca

şef al compartimentului de maşini alternative, locotenent-

comandorul Matei Toma apreciind că s-a comportat „în mod lăudabil.

Muncitor, conştiincios, înzestrat cu spirit de iniţiativă. Bun camarad. Este un foarte bun submaistru mecanic”. Un an mai târziu, acelaşi comandant aprecia: „Bun marinar, bun militar. Excelent camarad. Este un foarte bun meseriaş şi lucrează cu multă tragere de inimă. Are multă putere de muncă şi se poate avea toată încrederea în executarea însărcinărilor ordonate. Întreţine foarte bine materialul”.

De la 20 mai – 19 decembrie 1942 a fost încadrat la Centrul de Instrucţie Submarine, comandantul acestuia, căpitan-comandorul Corneliu Lungu apreciind în Foaia calificativă pe anul 1942: „A fost însărcinat cu supravegherea construcţiei submarinului nr. 1, dând dovadă de mult tact şi pricepere. Punctual şi energic. Face parte din echipajului submarinului nr. 1, fiind instruit ca şef al motorului termic babord. Este complet format pentru gradul şi specialitatea sa”.


107


În perioada 19 decembrie 1942-31 octombrie 1944 a fost ambarcat pe submarinul „Rechinul”, luând parte la toate lucrările de asamblare a acestuia. În Foaia calificativă pe anul 1944, comandantul submarinului, căpitanul Ţurcanu consemna: «A executat prima crucieră de război cu submarinul „Rechinul” de 25 de zile în funcţia de şef al motorului termic babord dovedind multă pricepere, bunăvoinţă, conştiinciozitate în executarea serviciului şi calm. Rezistent, suportă bine viaţa la bordul submarinelor. Foarte bun maistru mecanic motorist». Între 15 iunie – 31 iulie a luat parte şi la a doua crucieră a submarinului, „achitându-se în mod lăudabil de serviciul pe care-l avea în primire, contribuind la reuşita crucierei”.

Între 1 noiembrie – 27 decembrie 1944 a fost ambarcat la Şantierul Naval Mobil nr. 1, ca ajutor al şefului Atelierului de turnătorie iar între 27 decembrie 1944-1 mai 1945 a fost şeful Atelierului mecanic al Secţiei Auto din cadrul Comandamentului Litoralului Maritim şi Fluvial. „Deşi atelierul a fost descompletat de majoritatea pieselor şi sculelor necesare reparaţiei maşinilor, totuşi datorită priceperii şi puterii de muncă

a submaistrului Moldoveanu Traian s-a putut face faţă cerinţelor autovehiculelor. Element disciplinat, bun camarad, punctual la serviciu, modest, cinstit. Îl caracterizez ca pe un foarte bun maistru mecanic mult folositor Marinei”.

Între 7 octombrie-12 noiembrie 1945 a fost ambarcat pe submarinul „Delfinul”. În calitate de şef al motorului babord şi serviciul auxiliar „a depus multă muncă la instruirea oamenilor şi buna conservare a motorului”.

De la 12 noiembrie 1945 la 24 februarie 1946 a fost ambarcat pe distrugătorul „Mărăşti” ca şef al compartimentului căldări centru, ţinând locul şi la serviciul auxiliar, de care s-a achitat în mod lăudabil. Mecanicul şef al navei, locotenent-

108


comandorul Zeamă l-a apreciat ca fiind un „maistru mecanic foarte bun şi de nădejde, atât la navă cât şi atelier”.

În perioada 1 mai - 27 februarie 1946 a făcut parte din Comisia Militară de Supraveghere Constanţa. A luat parte la lucrările de la submarinele foste germane, la dispoziţia comandamentului sovietic, fiindu-i remarcate şi apreciate frumoasele aptitudini marinăreşti.

Între 1 aprilie-24 octombrie 1947 a îndeplinit funcţia de şef al atelierului şi garajului Secţiei Auto la Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial Constanţa 27 februarie 1946. Şeful Serviciului Tehnic al Comandamentului Apărării Litoralului Maritim evidenţiază în Foaia calificativă pe anul 1946 faptul că „Şi-a îndeplinit serviciul în mod lăudabil. Cu toată lipsa de utilaje şi materiale a reuşit să întreţină maşinile în bună stare. Purtări

frumoase faţă de superiori şi cu demnitate faţă de inferiori. Foarte bun maistru mo torist, ocupându-se atât de partea practică cât şi de cea teoretică, având cultură profesională şi generală completă, supe rioare gradului. Îl caracterizez ca pe un foarte bun maistru mecanic, util Marinei care merită a fi propus la gradul de ofiţer mecanic”. Şi în anul următor aprecierile sunt la fel de elogioase: „Şi-a îndeplinit serviciul în mod cu totul lăudabil, lucrând zi şi noapte pentru a menţine în stare de funcţionare

cel puţin una din maşini, în timp ce nu se dispune nici de materiale şi nici de utilajele strict necesare”.

Între 24 octombrie-5 decembrie 1947 a fost detaşat la Batalionul de Infanterie Marină Călăraşi ca instructor pentru recruţi. La 26 martie 1948 a fost detaşat la Comenduirea Pieţii Constanţa.

De la 1 noiembrie 1948 la 15 aprilie 1950 a fost şeful Biroului Foi de drum la Comandamentul Militar Constanţa, comandantul acestuia apre ciind că „S-a evidenţiat printr-o muncă perseverentă la Biroul foi de drum, unde volumul lucrărilor este în continuă creştere. Deşi fără niciun ajutor, neprecupeţind timpul a satisfăcut foarte bine cerinţele unităţilor care întotdeauna cereau urgenţă. La toate controalele a ieşit foarte bine”.

109

Fiul Paraschivei şi al lăcătuşului Petre Moldoveanu, maistrul militar Traian Moldoveanu s-a născut la 21 iunie 1921 la Constanţa.

A absolvit Şcoala Tehnică Aeronautică „Aurel Vlaicu” din Mediaş, specialitatea Aparate de bord, la 5 mai 1941, fiind avansat submaistru clasa I.

La 10 mai 1941 a fost repartizat de la Şcoala Tehnică Aeronautică la Flotila de Hidroaviaţie, ca radiotelegrafist de bord al echipajului nr. 6 pe hidroavionul Savoia 55.

La 22 iunie 1941 a fost mobilizat în Flotila de Hidroaviaţie în Armata de operaţiuni.

În Foaia calificativă pe anul 1941, comandantul Escadrilei I Hidro-Savoia, căpitanul aviator Nicodonescu îl caracteriza: „Inteligent. Judecată şi memorie bună. Asimilează cu uşurinţă cunoştinţele de specialitate, încât în timp record s-a familiarizat şi cunoaşte perfect materialul radio aflat în serviciu. Cultură generală şi profesională bună, superioară gradului său. Disciplinat, bun camarad. Modest. Foarte muncitor. Are simţul datoriei şi al onoarei. Duce o viaţă demnă şi corectă. Temperament vioi, energic şi cu voinţă fermă de a se afirma, muncind cu râvnă şi convingere pentru îndeplinirea promptă a misiunilor primite. Conştiincios, devotat şi foarte punctual. În Escadrilă a fost întrebuinţat ca radiotelegrafist de bord al echipajului nr. 6 pe hidroavionul Savoia 55. Bun operator şi tehnician radiotelegrafist”. Ca radiotelegrafist de bord a executat 40 misiuni de război cu peste 100 de ore de zbor, dintre care 22 misiuni de explorare, 2 misiuni de căutare de submarine, 2 de supraveghere, 2 de escortă antisubmarină, 2 de ecleraj şi 4 diverse. A fost citat prin Ordinul

Maistrul militar

TRAIAN P. MOLDOVEANU

Un radiotelegrafist desăvârşit


de zi nr. 7/1941 al Comandamentului Aviaţiei Dobrogea pentru un număr mai mare de 30 de misiuni de front executate. Comandantul Bazei Flotilei 2 Bombardament aprecia că „Merită să fie admis la examenul de admitere în Şcoala de Ofiţeri mecanici”.

La 10 februarie 1942 a fost mutat la Flotila II Bombardament, ca maistru şef radio şi radio TFF, având în primire tot materialul de radio şi gonio de pe avioane. La 1 aprilie 1942 a fost brevetat radiotelegrafist de bord.

În Foaia calificată pentru perioada 1 noiembrie 1942 – 31 octombrie 1943, comandantul Escadrilei 83 Bombardament, căpitanul aviator

110


Gheorghe Antonescu îl aprecia ca fiind „Sănătos şi rezistent. Practică mult sporturile. Ţinută foarte îngrijită. Muncitor şi cu multă voinţă. Inteligent cu judecată bună şi o memorie bună. Cultura profesională foarte bine pusă la punct. Cultura generală bine formată pentru gradul şi vârsta pe care o are. Disciplinat, bun camarad, pătruns de spiritul de sacrificiu şi bun patriot. Duce o viaţă liniştită şi demnă cu o purtare frumoasă în cazarmă şi în afara cazărmii. Îndeplineşte funcţia de maistru şef radio TFF de bord, având în primire tot materialul de radio şi gonio de pe avioane, pe care l-a ţinut în tot timpul disponibil şi în perfectă stare de curăţenie. A căutat să remedieze cât mai urgent incidentele inerente instalaţiei. A depus multă grijă pentru material. Este un maistru radio TFF de bord de nădejde”.

La 1 noiembrie 1943 a fost avansat la gradul de maistru militar clasa a III-a.

În Foaia calificativă pentru perioada 1 noiembrie 1943 – 31 octombrie 1944, comandantul Escadrilei 82 Bombardament aprecia: „Disciplinat şi autoritar în faţa frontului. Bun camarad. Are curajul răspunderii. Spiritul de sacrificiu format şi verificat cu ocazia misiunilor de război executate. Modest şi manierat. Duce o viaţă liniştită şi cumpătată. Bun executant de ordine.”. În această perioadă a executat 143,5 ore de zbor, dintre care 37,10 în misiuni de război, în 14 misiuni ca radiotelegrafist TFF de bord. La rândul său, comandantul Grupului 2 Bombardament, locotenent-comandorul av.

Constantin Perju aprecia că este „disciplinat, mo-dest şi punctual la ser-viciu. Cultura generală şi profesională bine îndru-mată. Specialitatea de radio telegrafist TFF de bord o practică cu competenţă şi zel. Spiritul de sacrificiu bine dezvoltat”.

În perioada 20 aprilie – 1 septembrie 1944, 14 octombrie 1944 – 12 mai 1945 a activat în Armata de operaţiuni.

La 20 august 1945 a fost înscris în efectivele Flotilei 5 Bombardament

Greu. În Foaia calificativă pe perioada 1 noiembrie 1944 – 31 octombrie 1945, coman-dantul Grupului I Bombardament Operaţii aprecia: „Maistrul clasa a III-a Moldoveanu T. este un radiotelegrafist de bord care îşi cunoaşte în foarte bune condiţiuni meseria. A luat parte la 97 misiuni de bombardament ca radiotelegrafist de bord, unde s-a comportat în mod lăudabil. Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu Virtutea Aeronautică cu spade clasa Crucea de aur. Fiind un element ce a arătat multă dragoste de meserie, disciplinat şi dotat cu mult spirit de sacrificiu, maistrul militar clasa a III-a Moldoveanu T. îndeplineşte condiţiile Ordinului General nr. 3486 din 18 august 1945 pentru a înainta la gradul de maistru militar clasa a II-a la alegere. Excelent radiotelegrafist, se clasează printre primii pe Aeronautică”.

Comandantul Escadrilei, căpitanul aviator Gheorghiu îl aprecia astfel: „Energic, cu mult temperament, a arătat iniţiativă în toate situaţiile grele. Hotărât, perseverent în a duce întotdeauna totul la bun sfârşit. Are un caracter ales. Inteligent, cu foarte mult bun simţ, spirit de observaţie, posedă o suficientă cultură generală şi o foarte bună cultură profesională de specialitate care-l cotează printre cei mai buni radiotelegrafişti de bord, deşi nu a făcut şcoli de specialitate.

A solicitat să ia parte la operaţiuni, deşi putea rămâne la bază, având o frumoasă activitate anterioară. A cerut să ia parte întotdeauna la operaţiuni, fiind de un real folos echipajului prin

111


prezenţa la post şi intervenirea la nevoie. A luat parte la misiuni importante şi grele, din cauza reacţiei inamice şi timpului rău”. A executat 81 de misiuni, dintre care 9 în Ardeal, cu 22 ore de zbor.

Ca urmare, la 27 iunie 1946 a fost avansat la gradul de maistru militar clasa a II-a.

Din aprecierile făcute de şefii ierarhici pentru perioada 1 noiembrie 1945 – 31 octombrie 1946 reies aceleaşi frumoase trăsături de caracter şi un profesionalism remarcabil. Astfel, comandantul Escadrilei 1 Bombardament constata: „Energic şi cu voinţă. A dat dovadă de iniţiativă în toate ocaziile. Hotărât şi cu putere de muncă, duce întotdeauna la bun sfârşit ceea ce i s-a încredinţat. Posedă un caracter cu cele mai frumoase însuşiri. E un element foarte disciplinat, cu prestigiu şi autoritate în faţa frontului şi inferiorilor. Are simţul datoriei şi al onoarei, de asemenea, curajul răspunderii. Activ, prezent şi foarte punctual la serviciu”. Fiind un element cinstit, serios şi corect, între 1 noiembrie 1946 – 15 martie 1947 a fost detaşat la Economatul Militar al garnizoanei Tecuci, comandorul av. R. Malinovschi fiind încântat de serviciile sale.

În perioada 10 iulie 1946 – 20 august 1947 a activat la Flotila 4 Bombardament Greu. Pentru această perioadă, comandantul Escadrilei 1 Pilotaj îşi menţine aprecierile elogioase la adresa sa: „Temperament liniştit, cu multă voinţă şi putere de muncă. Concepe logic şi clar. Caracter cu cele mai frumoase însuşiri. E un element devotat armei şi instituţiei. Leal moral şi integru, duce o viaţă corectă şi modestă. Sincer şi respectuos cu superiorii.” A executat trageri terestre cu arma ZB, pistolul Walter şi arma de vânătoare cu rezultate frumoase.

Deşi împărtăşeşte aprecierile anterioare ale maistrului militar Moldoveanu, comandantul Centrului de Instrucţie al Aviaţiei, căpitan-comandorul av. M. Călinescu conchidea: „Din punct de vedere profesional este apt şi util armei. Din punct de vedere politic şi democratic are lipsuri grave”. Ca urmare, generalul M. Ştefănescu, comandantul Aeronauticii a fost radical: „Propun a i se aplica art. 37 din Legea Maştrilor şi submaiştrilor şi a fi eliminat din cadrele active”.

Între 15 martie – 15 mai 1947 a fost detaşat la C.T. Tecuci, între 15 mai – 1 decembrie 1947

a fost ajutor la popota Centrului de Instrucţie al Aviaţiei iar între 1 decembrie 1947 – 20 ianuarie 1948 a fost numit ajutor la detaşamentul forestier Slănic. La 29 februarie 1948, comandantul Centrului de Instrucţie al Aviaţiei, comandorul av. Mihail Călinescu aprecia că „În ultima perioadă a dovedit că s-a axat pe linia democratică şi că este pe calea cea bună. Credem că poate deveni un element de încredere, devotat regimului şi poporului”, iar în concluzie, „Un element profesional bun, capabil de a duce la bune rezultate orice misiune, care merge pe calea cea bună” (sic!).

Între 1 martie – 4 iunie 1948 a fost ajutor la Serviciul Cazarmării în cadrul Centrului de Instrucţie al Aviaţiei. Comandantul acestuia constata în Foaia calificativă pe anii 1948/1949: „Element cu o foarte bună pregătire profesională. Capabil, muncitor, cu simţul datoriei. Corect în relaţiile cu şefii şi subordonaţii. Bun camarad, cinstit şi conştiincios. Ponderat în toate acţiunile sale, pe care le tratează cu toată seriozitatea. Este orientat bine pe linia ideologiei democratice. Se poate avea încredere”.

La 2 iunie 1948 a fost înscris în efectivele Escadrilei 2 din Flotila 4 Aerotransport.

Între 14 iunie-15 iulie 1948 a fost detaşat la Şcoala de Radiotelegrafişti Turnu Severin, unde s-a dovedit „Disciplinat şi autoritar. Cinstit, bun camarad. A dovedit curaj al răspunderii. Are precise aptitudini de instructor. Cu sânge rece şi simţul răspunderii”.

La 6 iulie 1948 a fost avansat maistru militar clasa I.

În perioada 1 mai – 1 octombrie 1949 a fost detaşat la Poligonul de Trageri aeriene Mamaia, unde a fost încadrat ca radiotelegrafist al staţiei de radio din reţeaua comandamentului.

La 15 septembrie 1948 a fost demobilizat.La 4 ianuarie 1949 a fost mutat în

comandamentul Aeronauticii pentru a deservi staţia radio.

Fiind un maistru militar de excepţie, pentru faptele sale de armă a fost distins cu decoraţii rezervate personalului navigant, precum „Serviciul Credincios” clasa a II-a, Crucea „Serviciului Credincios”, „Bărbăţie şi Credinţă” clasa a II-a şi „Virtutea Aeronautică” cu spade clasa Crucea de aur.

112

MILITARI DIN TATĂ-N FIU

Tradiţie de familie

Fost ofiţer activ de intendenţă în perioada 1910-1938, locotenent-colonelul Hristodor Temelcu s-a născut la 24 octom-brie 1888. A participat, ca ofiţer, la primul război balcanic şi la campania Pri-mului Război Mondial (1916-1918).

În 1924 a ab solvit Şcoala Superioară de Război, cu gradul de căpitan.

Fiul său, generalul-maior (rtr) Dumitru Theodor Temelcu s-a născut la 28 octombrie 1920. A absolvit Liceul Militar Craiova (1939), Şcoala Militară de Ofiţeri Activi Artilerie A.A. (1939 – 1941), în prima promoţie din arma artilerie A.A. şi cursul de specializare în Germania de cunoaştere a armamentului şi

materialelor de artilerie A.A. din dotarea Armatei Române (1942).

În perioada 1941 – 1945 a participat, cu gradul de sublocotenent şi locotenent, la cel de-al Doilea Război Mondial, în calitate de comandant de secţie a Bateriei tunuri 88 mm din cadrul Regimentului 7 Artilerie A.A., în dispozitivul de apărare A.A. a zonei petroliere Ploieşti, împotriva masivelor bombardamente ale aviaţiei americane din 1 august 1943 şi 4 aprilie – 18 august 1944. În anul 1944 a fost rănit, fiind declarat invalid de război. După război a fost comandant de baterie, comandant de divizion elevi la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi Artilerie A.A., locţiitor al comandantului Centrului de Instrucţie Artilerie A.A. Capul Midia, şeful Şcolii Militare de Ofiţeri Activi Artilerie A.A. Braşov (8 ani) şi locţiitor al comandantului Diviziei de Artilerie A.A. Bucureşti.

Slt.Temelcu în mijlocul bateriei în apărarea zonei petroliere Ploieşti Slt.Temelcu, primul din stânga, în mijlocul bateriei

Dr. Luminiţa GIURGIU

113


A fost distins cu Medalia „Eliberarea patriei de sub jugul fascist”, Ordinul „Me ritul Militar” clasa a III-a, Crucea Comemo rativă a celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1945), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de ofiţer şi Emblema de Onoare a Statului Major al Forţelor Aeriene (2011).

La 31 martie 1960 a fost trecut abuziv în rezervă, pe considerente politice, cu gradul de colonel.

După revoluţia din 1989 a fost membru fondator şi preşedinte al Uniunii Foştilor Ofiţeri Activi Oprimaţi Politic din România.

A fost avansat în retragere la gradul de general-maior.

Neamul Bălăneştilor

Colonelul de inten-denţă Ioan Bălănescu, promoţia 1916 A, a fost ofiţer activ în perioada 1916-1945.

În anii 1916-1918 a participat, cu gradul de sublocotenent, la Primul Război Mondial.

În anul 1928 a absolvit Şcoala Supe-rioară de Război, cu gradul de căpitan.

A participat în cel de-Al Doilea Război Mondial cu gradul de colonel.

A îndeplinit funcţiile de şef Serviciu Inten-denţă în Comandamentele Diviziei 1 Infanterie şi Corpului 6 Armată de sub comanda generalului de corp de armată Corneliu Dragalina, în campania din Est, între 1941 – 1944, participând la acţiunile ofensive din Basarabia, Transnistria, Stepa Calmucă – Stalino – Dniepropetrovsc – Krivoi Rog – Cotul Donului, Kotelnicovo – Stalingrad.

În anul 1944 a asigurat aplicarea măsurilor pentru retragerea trupelor Corpului 6 Armată în ţară, după bătălia de la Stalingrad. Ulterior a fost şeful Serviciului Intendenţă al Comandamentului Corpului 2 Teritorial, de sub comanda generalului Gheorghe Ionescu-Sinaia.

A fost distins cu Ordinul „Coroana României” cu spadă în grad de ofiţer, Ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică de Virtute Militară în grad de ofiţer şi Ordinul „Steaua României”

Slt.Temelcu, la baterie

Slt.Temelcu

Colonelul Ioan Bălănescu, primul din stânga, pe frontul de Est

Col. Ioan Bălănescu

114


cu spade şi panglică de Virtute Militară în grad de ofiţer.

A fost trecut în cadrul disponibil în anul 1945, cu gradul de colonel, pe considerente politice şi pensionat în 1946, la vârsta de 51 ani.

A decedat în anul 1955, la vârsta de 60 ani, fiind înmormântat în cimitirul militar Ghencea din Bucureşti.

Fiul său cel mare, colonelul Dorin Bălănescu, născut la 15 iunie 1921 în Bucureşti, a fost ofiţer activ al armatei române în perioada 1943-1958.

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană, pro moţia 1943. În cursul anul 1943 a urmat cursul de specializare în Germania pentru cunoaşterea aparaturii de artilerie antiaeriană şi radiolocaţie din dotarea Armatei Române.

A participat în cel de-al Doilea Război Mondial cu gradul de sublocotenent, ca şi comandant de Baterie tragere tunuri 88 mm FLACK în Regimentul 7 A.A., Regimentul 1 A.A., în dispozitivul de luptă de apărare antiaeriană a zonei petroliere Ploieşti şi capitala ţării, în perioada 1943-1945.

După război a fost comandant de Baterie, comandant de Baterie Şcoală Regimentară, comandant de Divizion Artilerie Antiaeriană Independent, şef Şcoală Divizionară, profesor la Catedra Artilerie Antiaeriană din Academia

Slt. Dorin Bălănescu

Militară şi profesor şef la Centrul de Instrucţie Artilerie Antiaeriană Braşov.

A fost trecut în rezervă prematur, pe considerente politice, în anul 1958, cu gradul de locotenent-colonel.

După revoluţia din 1989 a fost avansat în retragere la gradul de colonel.

A decedat în anul 1993, la vârstă de 72 ani, fiind înmormântat în cimitirul militar Ghencea din Bucureşti.

Al doilea fiu, generalul-maior rtg) Traian Mircea Bălă-nescu, s-a născut la 29 aprilie 1925 în Bucureşti. A absolvit Liceul „Mihai Eminescu” din Bucureşti (1944) şi Şcoala de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană Bucureşti, promoţia 1946. După absolvirea liceului, a făcut parte din formaţiunile de apărare pasivă a Capitalei, în perioada 4 aprilie – 1 august 1944 participând la acţiunile de limitare şi lichidare a urmărilor masivelor bombar-damente aeriene.

A participat în cel de-al Doilea Război Mondial ca elev-ofiţer în acţiunile operative duse de Şcoala Militară Ofiţeri Activi Artilerie Antiaeriană, după 23 august 1944, în zona Făgăraş.

A fost adjutantul Regimentului 1 Artilerie A.A. Bucureşti (1947), comandant de Baterie

Generalul-maior (rtr) Traian Mircea Bălănescu

Slt. Mircea Bălănescu, comandant baterie tragere tun 88 mm din Reg. 4 Art. A.A. Braşov

Iarna pe front

115


A.A. şi ulterior comandant de Baterie Şcoală Regimentară din Regimentul 1 Artilerie A.A. (1947-1950), şef birou Operaţii la Divizia 48 Artilerie Antiaeriană Constanţa (1952), şef Secţie Operativă în Comandamentul Artileriei din CAAT (1955-1956) şi şef Secţie Operaţii la Corpul 81 Artilerie Antiaeriană Bucureşti (1956-1958).

În anul 1959 a fost trecut abuziv în rezervă, pe considerente politice, cu gradul de maior.

A fost distins cu Medalia „Eliberarea patriei de sub jugul fascist”, Ordinul „Meritul Militar” clasa I, „Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1945), „Virtutea Militară” clasa a III-a şi Emblema de Onoare a Statului Major al Forţelor Aeriene.

Din 1990 este vicepreşedinte al ANVR – filiala Sector 5 Bucureşti, precum şi membru fondator şi vicepreşedinte al Uniunii Foştilor Ofiţeri Activi Oprimaţi Politic.

A fost avansat în retragere până la gradul de general-maior 1 decembrie 2009.

Unchiul său matern, colonelul Constantin Popescu, a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie în anul 1914. A participat în Primul Război Mondial cu gradul de locotenent de artilerie. În perioada interbelică a fost comandantul Regimentului 5 Artilerie A.A. Sibiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a făcut parte din coman-damentul Arti leriei A.A.

Colonelul de artilerie A.A. Constantin Popescu,

unchi matern Aplicaţie cu ofiţeri elevi

Generalul-maior dr. Cârnu Fănică, şeful Statului Major Generalul-maior dr. Cârnu Fănică, şeful Statului Major al Forţelor Aeriene, înmânând Elmblema de Onoare al Forţelor Aeriene, înmânând Elmblema de Onoare

a Forţelor Aeriene, generalului-maior (rtg) Mircea Bălănescua Forţelor Aeriene, generalului-maior (rtg) Mircea Bălănescu

Fratele său, maiorul Eugen Popescu s-a născut la 10 august 1905. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie, promoţia 1928. A participat în cel de-al Doilea Război Mondial pe frontul de Est în perioada 1941-1944 (unde a fost rănit) şi pe frontul de Vest, în perioada august 1944 – 18 martie 1945, cu gradul de maior, comandant de Batalion de Infanterie în Regimentul 26 Dorobanţi. S-a remarcat în luptele de la Uj Kocski şi cele de pe şoseaua Zsambok şi Valko. A participat la străpungerea liniilor de fortificaţii de la Budapesta şi în zona Poştei Centrale, unde a capturat prizonieri şi o mare cantitate de materiale de război.

În cea de-a doua decadă a lunii februarie 1945 a acţionat în zonele Kamen – Mackov-Lest din Cehoslovacia, iar la 11 martie 1945 a contribuit la înfrângerea inamicului în zona Dobra Niva. În timpul luptelor pentru eliberarea localităţii Gunda, la 18 martie 1945, a căzut lovit de schija unui proiectil de artilerie.

A fost înhumat în Cimitirul Eroilor din localitatea Zvolen - Republica Slovacă, fiind decorat post mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade şi citat prin Ordinul de Zi pe Armată.

Locotenentul Popescu Eugen, în fruntea plutonului său

9Aniversări

117

2012 –

Devansând cu un an împlinirea a 140 de ani de la înfiinţarea armei transmisiuni, la 14 iulie 1873, anul 2012 se constituie într-un veritabil an aniversar pentru Comandamentul Comunicaţiilor şi Informaticii şi unităţile militare subordonate.

Structurile de comandament şi unităţile subordonate acestuia au parcurs un lung proces istoric de transformare, adaptare şi modernizare în raport cu cerinţele operativ-strategice ale conducerii forţelor armatei, s-au dezvoltat şi au evoluat permanent în funcţie de apariţia unor noi mijloace tehnice, de la cele analogice la cele digitizate, de la telegraful electric şi telefonul cu manivelă de ieri, la satelitul şi internetul de azi.

În cei aproape 140 de ani, transmisioniştii armatei române au participat la Războiul de Independenţă, la Primul şi al Doilea Război Mondial, aducându-şi o contribuţie importantă la îndeplinirea misiunilor şi contribuind, prin spiritul de luptă şi chiar sacrificiul suprem, la acoperirea de glorie a drapelelor de luptă ale unităţilor şi marilor unităţi române, sub faldurile cărora au luptat pe toate fronturile. În ultimele decenii, structurile de comu nicaţii şi informatică ale Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii şi unităţilor militare

subordonate au parcurs etapele procesului de transformare şi modernizare necesare asigurării unei depline compatibilităţi şi interoperabilităţi cu structurile similare în cadrul NATO, concomitent cu participarea, alături de aliaţi, la îndeplinirea misiunilor comune pe cele trei teatre de operaţii din Balcani, Irak şi Afganistan.

Mai mult chiar, începând cu anul 2012, prin finalizarea procesului de operaţionalizare şi introducerea în teatrul de operaţii din Afganistan a Modulului de comunicaţii dislocabil NATO DCM „E”, Armata Română dispune de o componentă naţională în cadrul unei structuri NATO dislocabilă de nivel batalion.

Având în vedere misiunile extrem de importante şi complexe ce revin Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii şi unităţilor militare subordonate pentru realizarea, managementul şi mentenanţa sistemului de comunicaţii şi informatic la nivel strategic, pe teritoriul naţional, în teatrele de operaţii şi reprezentanţele NATO şi UE ale armatei noastre, apreciem că o succintă prezentare a principalelor repere istorice ale acestora este şi oportună, şi pe deplin meritată.

1 iulie 1942 – se înfiinţează Comandamentul transmisiunilor.

În scopul realizării unui „Organ de coordonare şi conducere a transmisiunilor tuturor forţelor armatei, care să centralizeze, să studieze şi să propună soluţii pentru toate problemele de transmisiuni ale Armatei de Uscat, Aer şi Marină,

în toate domeniile” (s.n.), cu Ordinul nr. 20652 din 20.02.1942, Marele Stat Major comunică Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat – Direcţia Superioară şi Comandamentul Geniului aprobarea constituirii,

COMANDAMENTUL COMUNICAŢIILOR ŞI INFORMATICII –

70 de ani de la înf iinţare

AN ANIVERSAR PENTRU COMANDAMENTUL

COMUNICAŢIILOR ŞI INFORMATICII

ŞI UNITĂŢILE MILITARE SUBORDONATE

General de brigadă dr. Ion CERĂCEANU

118

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări

începând cu 2 martie 1942 a „Comisiei Trans-misiunilor” cu următoarea compunere:

- Comandantul Brigăzii de Transmisiuni - preşedinte;

- Subşefi de Stat Major de la Aer şi Marină;

- Şeful sau reprezentantul său de la Serviciul Cifru al Marelui Stat Major;

- Un reprezentant al Subsecretariatului de Stat al Înzestrării;

- Un reprezentant al Direcţiei Superioare şi Comandamentului Geniului (şeful de stat major);

- Comisia putea fi completată pentru „lămuriri tehnice” cu orice specialist în acest domeniu (cu vot consultativ).

Cu Raportul nr. 40020 din 27.04.1942 directorul superior şi comandantul geniului, generalul Gheorghe Zaharia, înaintează Marelui Stat Major, Secţia I, un amplu Studiu cu propunerea de înfiinţare a Comandamentului Transmisiunilor.

La solicitarea şefului Marelui Stat Major, Misiunea Militară Generală în România avizează studiile întocmite cu privire la înfiinţarea unui Comandament al Transmisiunilor şi prin ADRESA nr. 1200/1942, colonelul Graf von Büdingen, şeful transmisiunilor acestei misiuni, înaintează Marelui Stat Major Român un amplu referat şi o serie de propuneri concrete privind organizarea şi misiunile unităţilor de transmisiuni, preconizând separarea totală de arma geniu, modul de întrebuinţare în luptă, împărtăşind experienţa germană şi propunând chiar accesorii (petliţe) de uniformă de culori diferite de celelalte specialităţi ale geniului. Din păcate, şefii Secţiilor I şi III ale Marelui Stat Major nu şi-au însuşit decât parţial aceste puncte de vedere, apreciind că mărimea şi organizarea armatei noastre nu impun în acest moment asemenea modificări, ele urmând să fie reanalizate după război şi, în concluzie avizează o variantă de separare doar parţială de arma geniu.

Prin Nota nr. 82575 din 08.05.1942, Marele Stat Major propune înfiinţarea Comandamentului Transmisiunilor „ca organ unic de conducere superioară a transmisiunilor Armatei de Uscat, Aer şi Marină„ prin separarea transmisiunilor de pionieri şi funcţionarea, separată de Geniu, a

Şcolilor de ofiţeri, de subofiţeri şi a Centrului de Instrucţie de Transmisiuni.

Prin Nota nr. 6090 din 30.05.1942 a Cabinetului Militar al Conducătorului Statului se comunică Marelui Stat Major aprobarea mareşalului Ion Antonescu, în rezoluţie, pe raportul cu propunerea de înfiinţare a Comandamentului Transmisiunilor.

Cu Ordinul nr. 85959 din 02.06.1942 Marele Stat Major comunică Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat - Direcţia Superioară şi Comandamentul Geniului aprobarea conducătorului statului şi solicită propuneri pentru organizarea şi încadrarea noilor structuri ce se vor înfiinţa la 1 iulie 1942 (Comandamentul Transmisiunilor, Centrul de Instrucţie şi Şcolile de Transmisiuni, Centrul de Instrucţie şi Şcolile de Pionieri).

Cu Raportul nr. 87223 din 23.06.1942, Marele Stat Major comunică Ministerului Apărării Naţionale - Direcţia Personalului, aprobarea de înfiinţare a Comandamentului Transmisiunilor, Centrului de Instrucţie al Transmisiunilor

119

Calendarul tradiţiilor militare 2011Aniversări

(cu Şcoala de Subofiţeri de Transmisiuni) şi a Şcolii de Ofiţeri de Transmisiuni.

Prin Decretul nr. 3818 din 31.12.1942 se consfinţeşte data de 1 iulie 1942 ca dată de înfiinţare a Comandamentului transmisiunilor. În acelaşi timp, Decretul nr. 3818 din 31.12.1942 stabileşte locul şi rolul Comandamentului Transmisiunilor:

- este organ de direcţie, supraveghere şi control pentru pregătirea de război a unităţilor de transmisiuni ale Armatei de Uscat, Aer şi Marină;

- este direct subordonat Direcţiei Supe-rioare şi Comandamentului Geniului;

- are în subordine, din toate punctele de vedere, Centrul de Instrucţie, Şcolile de ofiţeri şi subofiţeri şi toate unităţile de transmisiuni ale Armatei de Uscat, iar din punct de vedere al pregătirii tehnice, şi unităţile de transmisiuni ale Aeronauticii şi Marinei.

La puţin timp de la înfiinţare, Comandamentul Transmisiunilor primeşte ordin să organizeze Centrul de Transmisiuni al Marelui Cartier General la Rostow/Don. Colonelul Constantinescu Nicolae, comandantul Regimentului 4 Trans-misiuni, recent înfiinţat (10 ianuarie 1942 prin Decretul 199/1942), este detaşat pentru stagiu pe front şi numit comandantul Comandamentului Transmisiunilor Marelui Cartier General – Eşalonul I (Înaintat). În perioada august – noiembrie, concomitent cu intrarea în dispozitiv a Marilor Unităţi care constituiau Grupul de Armate „Ma-reşal Antonescu”, Coman-damentul Trans misiunilor a reuşit să organizeze sistemul de transmisiuni al Marelui Cartier General. Bătălia de la Stalingrad (19.11.1942 – 03.02.1943) şi mai ales consecinţele ei dramatice, au făcut ca Punctul de Comandă al Ma relui Cartier General – Eşalonul I (Înaintat) să nu funcţioneze decât pe timpul realizării dispo-zitivului strategic.

30 iulie 1943 – Comandamentul trans mi-siunilor trece în subordinea Marelui Stat Major din punct de vedere operativ.

Prin Decizia ministerială nr. 2067

din 30.07.1943 Comandamentul Transmisiunilor trece, din punct de vedere operativ (organizare, mobilizare, instrucţie), în subordinea directă a Marelui Stat Major, depinzând în continuare, din celelalte puncte de vedere (administrativ), de Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, prin Direcţia Superioară şi Comandamentul Geniului.

Prin Decizia ministerială nr. 2067 din 30.07.1943 Comandamentul Transmisiunilor:

- are în subordine, din toate punctele de vedere, „Centrul de Instrucţie, Şcolile de Ofiţeri şi Subofiţeri şi toate unităţile de transmisiuni ale Armatei de Uscat”, iar , din punct de vedere al pregătirii tehnice „Comandamentele şi unităţile de transmisiuni din Aeronautică şi Marină, precum şi subunităţile de transmisiuni din compunerea unităţilor de celelalte arme (infanterie, cavalerie, artilerie, trupe motorizate şi blindate)”;

- se compune din: Stat Major, Serviciul Radio-Gonio, Serviciul Lucrări şi Materiale de Transmisiuni şi Serviciul Intendenţă şi Administrativ;

- în scopul echipării şi coordonării mijloacelor de transmisiuni de pe teritoriu sau pe teatrele de operaţiuni, va colabora cu toate autorităţile civile şi militare „care activează în materie de transmisiuni”, după dispoziţiunile Marelui Stat Major;

Clădirea din strada General Constantin Cristescu, nr. 5, sector 1, fost sediu al Comandamentului Transmisiunilor după război, până în anul 1950

120


La data de 16 septembrie 1943 Comandamentul Transmisiunilor avea în subordine nemijlocită următoarele unităţi dislocate în garnizoanele de mai jos:

- Centrul de Instrucţie al Transmisiunilor - Bucureşti;

- Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni - Bucureşti;

- Şcoala de Subofiţeri de Transmisiuni - Bucureşti;

- Regimentul 1 Transmisiuni - Bucureşti;- Regimentul 2 Transmisiuni - Iaşi;

- Regimentul 3 Transmisiuni - Deva;

- Regimentul 4 Transmisiuni - Alexan dria;

- Batalionul de Transmisiuni Moto - Odobeşti;- Batalionul 2 Transmisiuni Munte - Braşov.

Prin RAPORTUL nr. 21395 din 16.09.1943 comandantul Comandamentului Transmisiunilor, colonel Constantin Eftimiu propune Secţiei I din Marele Stat Major o serie de modificări cu privire la organizarea comandamentului pe două Brigăzi de Transmisiuni, compunerea şi atribuţiile unor structuri de transmisiuni, la pace şi la război (la divizie şi corp de armată).

Prin adresa nr. 65252 din 25.10.1943 Marele Stat Major precizează că „Nu este neapărat nevoie de aceste noi organe care vor mări şi mai mult numărul şi volumul comandamentelor în detrimentul trupelor”.

Prin adresa nr. 134721 din 14.11 1943 Marele Stat Major echivalează Comandamentul Transmisiunilor cu un comandament de brigadă.

1 septembrie 1945 – se desfiinţează Comandamentul transmisiunilor şi se înfiinţează Direcţia transmisiunilor.

Prin Instrucţiunile speciale ale Marelui Stat Major nr. 56500 din 24.07.1945 se desfiinţează Comandamentul Transmisiunilor şi se înfiinţează Direcţia transmisiunilor, în cadrul Inspectoratului Geniului.

15 iulie 1946 – se desfiinţează Direcţia transmisiunilor şi se înfiinţează Brigada de transmisiuni.

Prin Ordinul Marelui Stat Major, Secţia I nr. 51900 din 08.07.1946 , începând cu data de 15 iulie 1946 ia fiinţă Brigada de transmisiuni „direct subordonată Inspectoratului General al Geniului şi are în subordine directă cele trei

Regimente de Transmisiuni rămase în fiinţă (Regimentele 1, 2 şi 3 Transmisiuni)”.

Prin Ordinul ministrului de război – Secretariatul de Stat – Secretariatul general nr. 12655 din 11.07.1946 „Direcţia Transmisiunilor încetează funcţi onarea începând cu ziua de 16 iulie 1946”.

Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 700378 din 27.07.1946 Secţia a 3-a din Marele Stat Major preia de la Şeful Direcţiei Transmisiunilor unele atribuţii care nu mai puteau fi îndeplinite de nou înfiinţata Brigadă de Transmisiuni, cum sunt:

- studiile în legătură cu întrebuinţarea unităţilor de transmisiuni pentru satisfacerea nevoilor de legătură ale armatei;

- evidenţa mijloacelor de transmisiuni necesare asigurării legăturilor între comanda-mentele aflate pe teritoriu;

- studiile privind dezvoltarea şi perfec-ţionarea reţelelor de transmisiuni de pe teritoriu în acord cu proiectele operative;

- acordarea avizelor, la propunerile Bri gă-zii de Transmisiuni, în legătură cu: organizarea unităţilor de transmisiuni, dotarea acestora şi echiparea teritoriului cu mijloace de transmisiuni.

1 februarie 1949 – Brigada de transmisiuni se transformă în Comandamentul transmi -siunilor armatei.

Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 45107 din 02.02.1949, cu începere de la 1 februarie 1949 Brigada de Transmisiuni se transformă în Comandamentul transmisiunilor armatei:

- şeful acestui comandament se va numi Şeful Transmisiunilor Armatei; acesta va avea atribuţiuni de comandant de armă pentru transmisiuni;

- va conduce instrucţia şi învăţământul de transmisiuni în toate unităţile Armatei de Uscat;

- va executa înzestrarea cu materiale de transmisiuni a tuturor unităţilor armatei;

- Şeful Transmisiunilor Armatei va avea în subordine directă:

- Batalionul de Transmisiuni şi elementele de conducere de transmisiuni din Centrul de Instrucţie Geniu;

- Batalionul Elevi Transmisiuni, Poli-goanele de Transmisiuni şi elementele conducere

121


transmisiuni din Şcoala de Ofiţeri Pionieri şi Transmisiuni;

- Batalionul Transmisiuni al Ministerului Apărării Naţionale;

- Arsenalul Geniului (Transmisiuni); - Şcoala de Ofiţeri, Subofiţeri şi Maiştri

Electromecanici. Un an mai târziu, la 1 februarie 1950

Comandamentul Transmisiunilor Armatei avea în subordine:

- Centrul Instrucţie Transmisiuni;

- Şcoala Ofiţeri Transmisiuni;- Şcoala Ofiţeri Tehnici Transmisiuni;- Atelierul de Reparat Materiale Trans-

misiuni;- Batalionul 53 Transmisiuni;- Regimentul 3 Radio;- Regimentul 4 Transmisiuni;- Depozitul Central Materiale Trans mi siuni.

Situaţia de efective a Comandamentului Transmisiunilor Armatei în anul 1949 era următoarea:

În concluzie, se poate aprecia că Ordinul Marelui Stat Major nr. 45107 din 02.02.1949 consfinţeşte separarea definitivă a transmisiunilor de arma Geniu, ca armă independentă, de sine stătătoare, cu un comandament separat, cu structuri şi efective proprii, cu atribuţii şi responsabilităţi distincte, la nivelul întregii armate.

Fostul sediu al Comandamentului Transmisiunilor din Bd. Ştirbei Vodă în perioada 1955-1970; 1975-1977; 1978-1991. (În prezent, sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie)

15 iunie 1951 – Coman-damentul transmisiunilor ar-matei îşi schimbă denumirea în Comandamentul trupelor de transmisiuni.

Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 317168 din 15.06.1951 se schimbă denu -mirea Comandamentului Trans misiunilor Armatei în Comandamentul trupelor de transmisiuni:

- Comandantul co-man damentului va fi „Şef al Transmisiunilor Armatei”; peste câţiva ani se va adopta denumirea de „Comandant al Trupelor de Transmisiuni”.

24 septembrie 1990–Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. B. 3/2395 din 24.09.1990 se schimbă

122


denumirea Comandamentului Trupelor de Transmisiuni în Inspectoratul transmisiunilor.

1 februarie 1991 - Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. S/B 3/253 din 29.01.1991 se schimbă

denumirea Inspectoratului transmisiunilor în Inspectoratul General al Transmisiunilor.

30 octombrie 1993 - Prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. O.G. 19 din 21.07.1993 se constituie Comandamentul transmisiunilor, informaticii şi electronicii, prin contopirea Inspectoratului General al Transmisiunilor cu Direcţia Informatică şi Automatizarea Conducerii Trupelor şi Secţia Luptă Radioelectronică, ambele din structura Marelui Stat Major.

1 mai 1997 - Prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 30 din 02.05.1997 se constituie Comandamentul transmisiunilor prin reorganizarea Comandamentului Transmi siu-nilor, Informaticii şi Electronicii şi înfiinţarea, la 30.04.1997, a Direcţiei Comunicaţii şi Infor-matică din Statul Major General (J 6), conform H.G. nr. 110 din 14.04 1997.

1 mai 2006 - Prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.S. 28 din 20.02.2006 se schimbă denumirea Comandamentului Transmisiunilor în Comandamentul Comunicaţiilor şi Informaticii în cadrul procesului de transformare şi operaţionalizare a armatei.

14 iulie 2011 - În baza Decretului Prezidenţial nr. 526 din 03.06.2011, Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii i-a fost acordat Drapelul de Luptă.

Monumentala clădire din str. Ilfov nr. 6, în care a funcţionat Comandamentul Transmisiunilor între anii 1970-1975 (În prezent, sediul Judecătoriei sectorului 6)

123


Pavilionul X (fost sediu al Direcţiei Informatică şi

Automatizarea Conducerii Trupelor şi Centrului

de Calcul al Armatei) din Bd. Drumul Taberei nr. 7-9, sector 6, sediu

al Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii

din anul 1997.Pentru perioade scurte

de timp (1977-1978 şi 1991-1992), sediul

comandamentului a fost stabilit în pavilioane din

cazărmile D.T.-2 şi, respectiv, D.T.-1 din Drumul Taberei

124


Garda Drapelului de Luptă al Comandamentului comunicaţiilor şi informaticii, defilând pentru prima dată pe sub bolta Arcului de Triumf din Bucureşti, cu ocazia Paradei Militare din 1 Decembrie 2011 – Ziua Naţională a României

125


10.01.1942 – înfiinţarea Regimentului 4 Transmisiuni prin Decretul nr.199 din 21.01.1942 în garnizoana Alexandria.

1942-1945 - În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Regimentului 4 Transmisiuni i-au revenit în principal sarcini de mobilizare; a concentrat, a instruit şi trimis pe front 16 unităţi şi subunităţi de transmisiuni care au asigurat legăturile în centrele de transmisiuni ale M.C.G., Armatelor 3 şi 4, Corpurilor 1, 6, 7 şi 11 Armată, Diviziilor 2, 3, 4 şi 11 Infanterie, Brigăzii 2 Mixtă Gardă, Comandamentului Etapelor de Est, Comandametului Ge neral al Etapelor şi Comandamentului Militar al Regiunii Petrolifere

Prahova. În cei trei ani şi jumătate de campanie, pe ambele fronturi, din est şi din vest, transmisioniştii Regimentului 4 au în-scris fapte nepieritoare de eroism şi sacrificii, au fost distinşi cu numeroase ordine şi medalii româneşti şi străine, au fost citaţi prin ordine de zi de către comandanţii armatelor, corpurilor şi diviziilor din care au făcut parte şi, nu puţini, au rămas pentru totdeauna pe câmpurile de luptă, departe de patrie, dându-şi jertfa supremă pentru îndeplinirea misiunilor. Cel mai scurt bilanţ al participării regimentului la efortul de război al României în cele două campanii se poate rezuma în câteva cifre şi date simple, dar deosebit de semnificative: cu un efectiv de 1000 militari în ţară, la partea sedentară şi peste 2500 de militari pe front a asigurat legăturile de transmisiuni necesare marilor unităţi şi unităţi româneşti în campania din est pe o adâncime de peste 1500 km până la Cotul Donului şi Stepa Kalmucă la sud de Stalingrad. După retragerea în Moldova şi trecerea României de partea Coaliţiei Naţiunilor Unite la 23 august 1944, s-au parcurs în interior peste 1000 km şi aproximativ 700 km pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei până dincolo de Brno, în Moravia, regimentul

CENTRUL 48 COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ STRATEGICE –


126


însumând efective ceva mai mici, sub 1500 militari pe front şi 500-700 la partea sedentară, până la demobilizarea din luna octombrie 1945. Prin pregătirea lor militară şi profesională, prin spiritul de jertfă şi sacrificiu, transmisioniştii unităţii - ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, sergenţi, caporali, soldaţi şi civili - au contribuit la acoperirea de glorie a drapelelor de luptă ale marilor unităţi române de la trecerea Prutului şi Nistrului, până la Odessa şi Stalingrad, de la eliberarea Capitalei, a sudului ţării şi Ardealului, la forţarea Mureşului, a Tisei, Hernadului, Hornului, Vahului şi Moraviei, la eliberarea Reghinului, Clujului, Oradei şi Careiului, a Budapestei, Zvolenului şi Banska Bistriţei, până la cucerirea munţilor Biikk, Hegyalja, Fatra Mare, Fatra Mică şi masivului Javorina.

Doi ofiţeri au fost decoraţi (p.m.) cu cea mai înaltă distincţie militară de război – Ordinul militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a, cu spade:

- Slt. Milea I. Mihai – „Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu în luptele din

Ardeal, la trecerea Tisei în Cehoslovacia” (D.R. nr. 2463/1945).

- Slt. de rz. Olteanu P. Rizea – „Pentru destoinicia şi curajul excepţional de care a dat dovadă în realizarea în întreţinerea legăturilor telefonice la trecerea Mureşului şi Tisei” (D.R. Nr. 3230/1946).

11.09.1945 – dislocarea Regimentului 4 Transmisiuni în garnizoana Cluj prin ordinul Marelui Stat Major – Direcţia Transmisiuni nr. 200266 din 11.09.1945.

11.07.1946 – desfiinţarea Regimentului 4 Transmisiuni prin contopire cu Regimentul 3 Transmisiuni - Deva, pe baza Decretului Lege nr.1909 din 15.06.1946.

01.09.1948 – reînfiinţarea Regimentului 4 Transmisiuni în garnizoana Vaslui dintr-un nucleu al Regimentului 2 Transmisiuni - Câmpina (1/4 din efective şi 1/3 din materiale), conform Ordinului Marelui Stat Major nr. 45120 din 24.08.1948.

07.05.1951 – prin Decizia nr. M.162 din 07.05.1951, Regimentului 4 Transmisiuni i-a fost

127


acordat un nou Drapel de luptă după reînfiinţare (se găseşte expus la Muzeul unităţii).

01.12.1951 – schimbarea denumirii unităţii din Regimentul 4 Transmisiuni în Regimentul 249 Transmisiuni prin ordinele Marelui Stat Major nr. 00319530 şi nr. 00319531 din 27.11 1951.

18.08.1954 – cu Decretul nr. 350 din 18.08.1954 Regimentului 249 Transmisiuni i-a fost conferit Ordinul „Steaua României” clasa a IV-a;

30.09.1954 – prin Ordinul M.St.M. nr. C.L.006203 din 30.09.1954 Regimentul 249 Transmisiuni este mutat din garnizoana Vaslui în garnizoana Bucureşti, Şoseaua Măgurele nr. 33. Mutarea a început la 22 octombrie şi s-a încheiat la 11 noiembrie 1954.

23.02.1959 – schimbarea denumirii Regimentului 249 Transmisiuni în Regimentul 48 Transmisiuni, conform ordinului Marelui Stat Major nr. CL.008 din 26.01.1959.

06.04.1964 – redislocarea unităţii în garnizoana Bucureşti, cazarma 1147, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, km.12,5 (ocupând până în prezent cazarma istorică – Fortul 3 Otopeni – a Regimentului 2 Pionieri Gardă); Mutarea s-a executat în cursul lunii aprilie 1964. Din luna decembrie 1995 regimentului i-a fost alocată cazarma 3270-Poligonul de tragere „Mogoşoaia” (Fortificaţiile Bateriei 1-2 Mogoşoaia).

07.05.1977 – cu Decretul Prezidenţial nr. 126 din 07.05.1977 Regimentului 48

Transmisiuni i-a fost conferit Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a III-a.

27.05.1996 – prin Decretul Prezidenţial nr.141 din 27.05.1996 s-a acordat Drapel de luptă Regimentului 48 Transmisiuni cu Brevetul nr.19/966 din 17.05.1996.

10.01.2002 – prin Decretul nr. 2 din 08.01.2002, unităţii i s-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler, de către Preşedintele României.

01.07.2005 – prin Ordinul nr. B.5/S/1024/2005 al Statului Major General, regimentul a fost

Această sfântă Troiţă din cazarma Centrului 48 comunicaţii şi informatică strategice a fost înălţată şi sfinţită cu ocazia

celei de-a 65-a aniversare a unităţii - 10 ianuarie 2007 de către Preotul Paroh al Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Spiridon din Parohia Parcul Ghencea

Bucureşti, Ştefan STANCIU

128


operaţionalizat şi a primit denumirea de Centrul 48 Comunicaţii şi Informatică Strategice.

10.01.2007 – Centrul 48 Comunicaţii şi Informatică Strategice a aniversat 65 de ani de la înfiinţare.

14.07.2007 – conform Ordinului şefului SMG nr. SMG-58/18.06.2007, Drapelul de Luptă

al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a comunicaţiilor şi informaticii;

01.08 2010 – prin Ordinul şefului Statului Major General nr. G/(S) 1011 din 09.07.2010, a intrat în vigoare statul de organizare al Modulului NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil – DCM „E”, subordonat Batalionului 2 transmisiuni NATO (2nd NSB).

28.02.1982 – în baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. O.G. 45 / 1982 se înfiinţează Batalionul 115 Transmisiuni, subordonat Comandamentului Trupelor de Transmisiuni, dislocat în garnizoana Bacău.

03.05.1983 – înmânarea Drapelului de luptă şi a Brevetului Drapelului de luptă, Batalionului 115 Transmisiuni.

01.07.1995 – prin Ordinul comandantului Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii nr. S.B./AS-1271/30.03.2007 intră în vigoare un nou stat de organizare.

14.07.1996 – înmânarea unui nou Drapel de luptă Batalionului 115 Transmisiuni de către locţiitorul comandantului Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii.

01.07.2002 – schimbarea denumirii Batalionului 115 Transmisiuni în Centrul 115 Transmisiuni de Sprijin şi intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare.

01.04.2006 – schimbarea denumirii în Centrul 115 Comunicaţii R.M.N.C. şi intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare a operaţionalizării unităţii.

23.02.2007 – cu ocazia celei de-a 25-a ani versari a înfiinţării, unitatea a fost distinsă de şeful Statului Major General cu „Emblema de onoare a comunicaţiilor şi informaticii”.

CENTRUL 115 COMUNICAŢII R.M.N.C. –30 de ani de la înf iinţare

129


Biserica Militară „Sf. Gheorghe şi Eroii Neamului” din cazarma Centrului 115 comunicaţii RMNC a primit Sfântul şi Marele Mir în data de 6 septembrie 2007, sfinţirea bisericii fiind săvârşită de Preasfinţitul Episcop Vicar

Ioachim Băcăuanul înconjurat de un impresionant sobor de preoţi şi diaconi alături de oficialităţi militare, reprezentanţi ai autorităţilor locale, invitaţi speciali şi mulţi credincioşi

130


1 iulie 1942 - prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 85959 din 02.06.1942 şi Decretul nr. 3818 din 31.12.1942, se înfiinţează Comandamentul Transmisiunilor Centrul de Instrucţie al Transmisiunilor cu Şcoala de Subofiţeri de Transmisiuni şi Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni;

31 decembrie 1942 - prin Decretul nr. 3818/31.12.1942 s-a legiferat separarea armei transmisiuni şi a învăţământului militar de transmisiuni de arma geniu;

15 aprilie 1944 - Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni a fost complet evacuată şi instalată în comuna Mihai Vodă, la 30 km depărtare de Bucureşti;

27 mai 1944 - Şcoala a fost evacuată în localitatea Gura Barza din judeţul Hunedoara, instalarea ei realizându-se de fapt, în comunele

Gura Barza, Tărăţei şi Crişcior, aflate la 5 km est de Brad;

28 noiembrie 1944 - înapoiată la Bucureşti, Şcoala şi-a reînceput activitatea în vechiul local situat pe Bulevardul Regele Alexandru I al Iugoslaviei, nr. 3;

22 ianuarie 1945 - prin instrucţiunile nr. 75500 ale Marelui Stat Major s-a ordonat contopirea cu Şcoala de Ofiţeri de Geniu; aceeaşi soartă a avut-o şi Şcoala de Subofiţeri de Transmisiuni „Grădiştea”;

1 martie 1945 - în urma contopirilor a început să funcţioneze „Şcoala de ofiţeri şi subofiţeri de geniu şi transmisiuni”;

1948 - Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni a fost mutată în garnizoana Sibiu;

1948 - 1961 - Învăţământul militar de transmisiuni a fost marcat de reorganizări succesive;

1 iunie 1961 - Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni a intrat în organica Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” - astăzi Academia Forţelor Terestre;

1 ianuarie 1972 - S-a reînfiinţat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Transmisiuni cu sediul în actualul local;

15 septembrie 1987 - Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Transmisiuni a primit misiunea să formeze şi maiştri militari şi subofiţeri de transmisiuni;

CENTRUL DE INSTRUIRE PENTRU COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ „DECEBAL” –


131


01.08.1990 - s-a schimbat denumirea şcolii în Şcoala Militară de Transmisiuni „Decebal”;

22.03.1991 - s-a stabilit înfiinţarea Institutului Militar de Transmisiuni „Decebal” ca instituţie militară de învăţământ superior, prin transformarea Şcolii Militare de Transmisiuni „Decebal”;

01 iunie 1999 - în cadrul măsurilor de reformă a învăţământului militar, institutul Militar de Transmisiuni „Decebal” a fost transformat în Şcoala de Aplicaţie pentru Transmisiuni, Informatică şi Război Electronic;

01 august 2005 - şcoala s-a transformat în „Centrul de Pregătire pentru Comunicaţii şi Informatică” subordonat Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă „General Eremia Grigorescu”;

Aprilie 2006 - Comisia de Heraldică şi Denumiri a Ministerului Apărării a aprobat denumirea onorifică „DECEBAL”;

05 iulie 2007 – Prin Decretul nr. 697/05.07.2007, unităţii i s-a conferit Ordinul naţional „Virtutea Militară” în grad de Cavaler;

14 iulie 2008 – Prin Ordinul şefului SMG nr. 1/11.07.2008, Drapelul de Luptă al unităţii

a fost decorat cu Emblema de Onoare a comunicaţiilor şi informaticii;

01 iulie 2008 - Centrul de Pregătire pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal” a trecut în subordinea Comandamentului comunicaţiilor şi informaticii;

31 iulie 2008 - Centrul de Pregătire pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal” se transformă în Centrul de Instruire pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal”.

132


01.10.1972 – Înfiinţarea Batalionului 241 Radioreleu prin Ordinul ministrului forţelor armate nr. 00268/1972.

02.11.1972 – înmânarea Drapelului de Luptă, Batalionului 241 Radioreleu conform Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 126 din 18.04.1972.

05.04.1980 – Batalionul 241 Radioreleu îşi schimbă denumirea în Batalionul 241 Transmisiuni conform Ordinului ministrului apărării naţionale nr. 008/1980.

01.02.1982 – Înfiinţarea Regimentului 42 Transmisiuni subordonat Comandamentului Trupelor de Transmisiuni prin transformarea Batalionului 241 Transmisiuni.

16.07.1996 – înmâ narea unui nou Drapel de luptă Regimentului 42 Transmisiuni, conform Decretului Prezidenţial nr. 142 din 27.05.1996.

01.10.2002 – deco-rarea Drapelului de luptă al unităţii cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler conform Decretului Prezidenţial nr. 765 din 25.09.2002.

14.12.2004 – schimbarea denumirii Regimentului 42 Transmisiuni în Centrul 42 Comunicaţii şi Informatică de Sprijin şi intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare a operaţionalizării unităţii;

01.07.2005 – unitatea trece din subordinea Comandamentului Transmisiunilor în subordinea Centrului 48 comunicaţii şi informatică strategice;

01.05.2006 - unitatea trece din subordinea Centrului 48 comunicaţii şi informatică strategice

Capela a fost sfinţită, la 12 decembrie 2002, de un sobor de preoţi format din PS Visarion Răşinăreanu, pe atunci episcop vicar al Sibiului, actual episcop al Tulcei, alături de preoţii Şpan Gheorghe şi Şpan Mirel.

De-a lungul anilor, au slujit Sfânta Liturghie în capela instituţiei, PS Siluan, actualul episcop al Italiei şi alţi preoţi, la loc de cinste în inimile credincioşilor rămânând amintirea preotului Şpan Gheorghe.

Troiţa din cazarma Centrului a fost sfinţită la data de 01.07.2011 de către ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, cu ocazia celei de-a 69-a aniversări a unităţii.

CENTRUL 42 COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ DE SPRIJIN –40 de ani de la înf iinţare

133


în subordinea Comandamentului comunicaţiilor şi informaticii;

30.08.2007 – conform Ordinului şefului SMG nr. 93/30.08.2007, Drapelul de Luptă al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a comunicaţiilor şi informaticii;

01.10.2008 – a intrat în vigoare un nou stat de organizare al unităţii, cu o structură mai modernă, flexibilă şi adaptată noilor misiuni ce-i revin.

134


01.10.1952 – înfiinţarea Batalionului 377 Transmisiuni conform Ordinului ministrului forţelor armate nr. 0159806/52 prin transformarea Companiei 377 Transmisiuni din Divizia 95 Infanterie.

23.02.1959 – schimbarea denumirii unităţii din Batalionul 377 Transmisiuni în Batalionul 54 Transmisiuni în baza ordinelor nr. 001930 şi nr. 001932/1959 ale Diviziei 95 Infanterie.

17.06.1996 – înmâ-narea unui nou Drapel de luptă în baza Decretului Prezidenţial nr. 108 din 27.05 1996.

21.08.2000 – prin Ordinului şefului Statului Major General nr. G.2/0008 din 03.08.2000, Batalionul 54 Transmisiuni a trecut din subordinea


135


Statului Major al Forţelor Terestre, în subordinea Comandamentului Transmisiunilor.

01.07.2002 – unitatea şi-a schimbat denumirea în Centrul 54 Transmisiuni de Sprijin, conform Ordinului Statului Major General nr. S/B.5/2168/2002.

01.01.2007 – Centrul 54 Transmisiuni de Sprijin şi-a schimbat denumirea în Centrul 54 Comunicaţii R.M.N.C.;

30.08.2007 - conform Ordinului şefului SMG nr. 93/30.08.2007, Drapelul de Luptă al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a comunicaţiilor şi informaticii.

136


01.10.1972 – înfiinţarea Batalionului 346 Construcţii Linii Permanente, prin Ordinul ministrului forţelor armate transmis de Marele Stat Major cu nr. 00268 din 03.06.1972.

01.11.1972 - înmânarea Drapelului de luptă Batalionului 346 Construcţii Linii Permanente de către Comandantul Trupelor de Transmisiuni,

conform Decretului Con-siliului de Stat al R.S.R. nr.126 din 18.04.1972.

08.08.1979 - deco-rarea Drapelului de luptă al unităţii cu Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a III-a, conform Decretului Prezidenţial nr. 248 din 08.08.1979.

01.11.1991 – Batalionul 346 Construcţii Linii Permanante s-a transformat în Batalionul 346 Transmisiuni, conform Ordinului S/B.3/2173 din 23.09.1991 al Marelui Stat Major.

30.05.1996 – înmâ narea unui nou Drapel de luptă Batalionului 346 Transmisiuni conform Or dinului ministrului apărării naţionale nr. S/M 2497 din 30.05.1996.

01.07.2002 – Batalionul 346 Transmisiuni s-a transformat în Centrul 346 Transmisiuni de Sprijin, în baza Ordinului S/B.5/2168/2002 al Statului Major General.

Biserica militară din garnizoana Oradea, cu Hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Purtătorul de biruinţă, a fost construită de firma S.C. RUSTIC S.R.L. – Baia Mare.La data de 23 aprilie 2001, de Ziua Ocrotitorului Trupelor de Uscat „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, PS Sa dr. Ioan Mihălţan şi PS Sa dr. Petroniu Sălăjanul au târnosit Sfântul lăcaş al militarilor orădeni, de faţă fiind un număr mare de cadre militare şi credincioşi, preoţi şi reprezentanţi ai autorităţilor locale


137


30.01.2006 - schimbarea denumirii în Centrul 346 Comunicaţii R.M.N.C. şi intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare a operaţionalizării unităţii;


138


14.07.1921 – înfiinţarea Arsenalului Trupelor Tehnice cu 25 ateliere, prin Ordinul de rezoluţie al ministerului de război nr. 519 din 01.06.1921.

10.08.1922 – înfiinţarea în cadrul Arsenalului Trupelor Tehnice a 8 ateliere de fabricaţie, printre care atelierul de elec- tricitate şi atelierul de pile electrice.

1930 – denumirea unităţii se schimbă în Ar-senalul Trupelor de Geniu.

1948 – denumirea unităţii se schimbă în Arsenalul Transmisiunilor.

1950 – denumirea unităţii se schimbă în Atelierul de Reparat Materiale de Transmisiuni.

01.04.1952 – Trans formarea Atelierului de Reparat Materiale de Transmisiuni din atelier bugetar în întreprindere economică socialistă.

31.12.1962 – Transformarea Atelierului de Reparat Tehnică de Transmisiuni ca unitate economică în Atelierul de Reparat Materiale de Transmisiuni, unitate bugetară, subordonată Comandamentului Trupelor de Transmisiuni.

01.07.1969 – schimbarea denumirii unităţii în Baza 191 pentru Reparat Teh-nică de Transmisiuni, conform Ordinului Comandamentului Trupelor de Transmisiuni numărul 002990/1969.

1997 – schimbarea denumirii unităţii în Centrul 191 Principal Construcţii Reţele de Transmisiuni şi Mentenanţă.

01.04.2006 – schimbarea denumirii unităţii în Centrul 191 Mentenanţă şi Depozitare şi intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare a operaţionalizării unităţii.

14.07.2008 – Prin Ordinul şefului SMG nr. 1/11.07.2008, unităţii i-a fost conferită Emblema de Onoare a comunicaţiilor şi informaticii.

Pentru desfăşurarea asistenţei religioase în Centrul 346 comunicaţii RMNC, începând cu data de 01.07.2006, s-a amenajat un spaţiu spiritual

duhovnicesc, dotat cu toate cele necesare săvârşirii Sfintelor Taine şi liturghii, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis, Sf. Vase (Potir şi Disc), Cruce cu picior

şi alte obiecte liturgice care fac parte din altarul de campanie

preotului militar

BAZA 191 LOGISTICĂ PENTRU COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ –


139


01.09.2010 - schimbarea denumirii unităţii în Baza 191 Logistică pentru comunicaţii şi informatică.

14.07.2011 – prin Decretul Prezidenţial nr. 603/20.06.2011, s-a acordat Drapel de Luptă Bazei 191 Logistică pentru comunicaţii şi informatică.

14.07.2011 – conform aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul şefului SMG nr. CP3/19.05.2011, unităţii i s-a acordat Steag de identificare.

14.07.2011 – conform Ordinului şefului SMG nr. SPD 26/20.06.2011, Drapelul de Luptă al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a Statului Major General.

140


01.10.1948 – s-a înfiinţat Batalionul Transmisiuni conform Ordinului ministrului forţelor armate nr. 45.27 din 25.09.1948.

20.06.1949 – Batalionul Transmisiuni se desfiinţează şi se constituie Compania de Transmisiuni, din compunerea Batalionului 320 Gardă.

01.10.1952 – înfiinţarea Batalionului 923 Transmisiuni prin transformarea Companiei de

CENTRUL 89 PRINCIPAL PENTRU COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ –


Transmisiuni din compunerea Batalionului 320 Gardă.

23.02.1959 – schimbarea denumirii Batalionului 923 Transmisiuni în Batalionul 89 Transmisiuni al ministerului forţelor armate.

25.10.1962 – înmânarea Drapelului de luptă de către Comandantul Trupelor de Transmisiuni.

15.04.1969 – dis locarea unităţii din localul de pe strada Drumul Taberei în localul de pe

şoseaua Bucureşti-Mă-gurele, nr. 33.

22.12.1972 – decorarea Drapelului de luptă al unităţii cu Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a II-a.

01.10.1990 – Batalionul 89 Transmisiuni se transformă în Centrul 89 Principal de Transmisiuni, cu o nouă organizare la pace, corespunzător noilor cerinţe de asigurare a legăturilor.

14.07.1996 – înmânarea unui nou Drapel de luptă de către şeful de stat major al Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii.

01.10.2004 - unităţii i se conferă Ordinul naţional „Virtutea Militară” în grad de Cavaler.

01.04.2006 – schimbarea denumirii unităţii în Centrul 89 Principal pentru Comunicaţii şi

Informatică şi intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare a operaţionalizării unităţii.


01.10.2008 – a intrat în vigoare un nou stat de organizare al unităţii, cu o structură mai modernă, flexibilă şi adaptată noilor misiuni ce-i revin.

141


142


20.07.1969 – a luat fiinţă Batalionul 105 Transmisiuni în baza Ordinului ministrului forţelor armate, transmis de către Comandantul Trupelor de Transmisiuni cu nr. 003180 din 21.07.1969.

03.10.1970 – înmânarea Drapelului de luptă Batalionului 105 Transmisiuni, în baza Ordinului ministrului forţelor armate nr. M-42 din 03.08.1970.

14.07.1996 - înmânarea unui nou Drapel de luptă Batalionului 105 Transmisiuni.

01.04.2006 – schimbarea denumirii Batalionului 105 Transmisiuni în Centrul 105 Comunicaţii R.M.N.C. şi intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare a

operaţionalizării unităţii în baza Ordinului şefului Statului Major General nr. B.5/207 din 30.01.2006 şi a Ordinului co man-dantului Comanda mentului Transmisiunilor, Infor maticii şi Electronicii nr. BS-63/RU B-01521/2006.


20.07.2009 – Prin Decretul nr. 899 din 31.05.2009, unităţii i s-a conferit Ordinul Naţional „Virtutea Militară” în grad de Cavaler.

Această sfântă Troiţă din cazarma Centrului 89 principal pentru comunicaţii şi informatică a fost înălţată şi sfinţită cu ocazia celei de-a 55-a aniversări a unităţii - 01 octombrie 2003 de către Preotul Paroh al Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Spiridon din Parohia Parcul Ghencea Bucureşti, Ştefan STANCIU, figură importantă ce reprezintă clerul în relaţia cu Armata Română şi cu deosebire cu Comandamentul comunicaţiilor şi informaticii


143


Biserica Militară cu hramul „ADORMIREA MAICII DOMNULUI” din garnizoana Târgu Jiu, la a cărei construcţie o contribuţie însemnată, atât financiar, cât şi material, a avut-o colectivul de militari din Centrul 105 comunicaţii RMNC Târgu Cărbuneşti,

dar şi unităţile militare subordonate Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii. În data de 23.08.2009 a avut loc sfinţirea bisericii militare, eveniment la care au participat personalităţi de prim rang al vieţii politice româneşti şi Ministerului Apărării Naţionale

144


01.06.1980 - A luat fiinţă Regimentul 46 Transmisiuni în baza Ordinului General al ministrului apărării naţionale nr. 008 din 02.04.1980 dislocat în garnizoana Craiova (cazarma nr. 878), având indicativul numeric U.M. nr. 01662 şi misiunea de a asigura nevoile de legătură ale comandamentului Armatei a 3-a.

20.08.1981 - Regimentului 46 Transmisiuni i-a fost înmânat Drapelul de luptă prin Decretul Prezidenţial nr. 132, în baza Ordinului ministrului apărării naţionale consemnat în Ordinul General nr. 10 din 21.07 1981.

14.07.1995 - Regi mentul 46 Transmisiuni primeşte un nou Drapel de luptă şi i se atribuie denumirea onorifică „Fraţii Buzeşti”.

01.06.2001 - Se înfiinţează Baza 14 Instrucţie Transmisiuni prin transformarea Regimentului 46 Transmisuni, subordonată Şcolii de Aplicaţie pentru Transmisiuni, Informatică şi Război Electronic a Comandamentului transmisiunilor, în baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.S. 34 din 29.03.2001. Începând cu această dată unitatea instruieşte în sistem centralizat militarii în termen şi militarii cu termen redus transmisionişti din Armata României.

05.05.2005 - Prin Decretul nr. 372/05.05.2005, unităţii i s-a conferit Ordinul naţional „Virtutea Militară” în grad de cavaler.

01.08.2005 - Baza 14 Instrucţie Transmi-siuni se transformă în Batalionul Instrucţie Trans-

misiuni, subordonat Cen-trului de Pregătire pentru Comunicaţii şi Informatică al Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă a Statului Major al Forţelor Terestre, în baza Ordinului B5/S/1187/2005.

29.03.2006 - Ministrul apărării naţionale a aprobat, cu nr. DR 1210, ca unităţii să i se atribuie în continuare denumirea onorifică „Fraţii Buzeşti”, în acelaşi timp Batalionul Instrucţie Transmisiuni devenind continuatorul tradiţiilor de luptă ale Regimentului 46 Transmisiuni şi Bazei 14 Instrucţie Transmisiuni.

01.07.2008 - Batalionul Instrucţie Trans-misiuni „Fraţii Buzeşti” trece în subordinea Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii.

14.07.2008 - conform Ordinului şefului SMG nr. 1/11.07.2008, Drapelul de Luptă al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a comunicaţiilor şi informaticii;

01.09.2008 - Batalionul Instrucţie Trans-misiuni „Fraţii Buzeşti” se transformă în Batalionul Instrucţie Comunicaţii şi Informatică „Fraţii Buzeşti”, în baza ordinului G2/S/1302/31.08.2008.

01.06.2010 - Conform Ordinului ministrului apărării naţionale nr. MP 2/20.04.2010, Drapelul de Luptă al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a Armatei României.

BATALIONUL DE INSTRUCŢIE COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ „FRAŢII BUZEŞTI” –


145


146


Paraclisul Batalionului instrucţie comunicaţii şi informatică „Fraţii Buzeşti” din garnizoana Craiova a apărut ca o completare a eforturilor comenzii unităţii de a asigura cele mai bune condiţii de trai, convieţuire şi instruire, atât pentru personalul propriu,

dar mai ales pentru tinerii şi tinerele care îşi încep cariera militară prin parcurgerea modulelor de pregătire în unitate.Desăvârşirea paraclisului a fost realizată de un colectiv de pictori condus de prof. Octavian Ciocşan în perioada

mai-septembrie 2006, sub arhiereasca păstorire a Î.P.S. Teofan, pe atunci arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei.Sfinţirea lăcaşului s-a săvârşit la data de 11.11.2006, de către un sobor de preoţi conduşi de P.S. Gurie Gorjeanu –

episcop vicar al Mitropoliei Olteniei

147

Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, unitate emblematică a Armatei României, a apărut şi s-a dezvoltat firesc ca instituţie medicală în care să fie îngrijite nevoile de sănătate ale militarilor şi familiile acestora, iar în prezent ale tuturor asiguraţilor la serviciile de sănătate, precum şi asigurarea urgenţelor medicale, la nivelul cel mai înalt pe care l-a putut asigura România de-a lungul vremurilor.

Istoria Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ se contopeşte cu începuturile medicinei militare româneşti.

Până la înfiinţarea medicinei militare ca serviciu regulat, în Ţara Românească, ostaşii au fost îngrijiţi o perioadă la Mănăstirea Mărcuţa şi, ulterior, în chiliile Mănăstirii din mahalaua Mihai Vodă.

Primii paşi în apariţia unui spital al oştirii s-au făcut în perioada 1830-1859, timp în care s-a format şi Armata Română modernă.

La 13 septembrie 1831, în baza regulamentului miliţiei existent la acea vreme în Ţara Românească, prinţul Barbu Ştirbei stabileşte construirea Lazaretului Regimentului 1 din Bucureşti, pe lângă mănăstirea Mihai Vodă. Se înfiinţa astfel prima unitate medicală a armatei din toate ţinuturile româneşti. Lipsa de personal medical autohton a determinat conducerea armatei să angajeze medici străini. Primul comandant al spitalului oştirii a fost medicul german Johann Grunau, căruia i se datorează primul regulament de funcţionare şi iniţiativa de a instrui tineri pentru funcţiile de felceri. Lazaretul Regimentului 1 din Bucureşti, deşi era marcat

ca spital, dotarea acestuia, spaţiul şi mai ales posibilităţile de tratament

oferite erau puţin mai mari decât o infirmerie.

La începutul existenţei sale, Spitalul Oştirii avea doar 40 de paturi şi se confrunta cu mari greutăţi în dotarea cu instrumente şi medicamente.

În anul 1837, când doctorul Johann Mayer a preluat con-

ducerea Spitalului Oştirii de la mănăstrirea „Mihai Vodă”, a

introdus utilizarea medicamentelor pe bază de reţetă, a modificat substanţial

regulamentul de funcţionare, continuând pregătirea asistenţilor şi brancardierilor şi pentru prima dată, solicită Ministerului de Război înfiinţarea unui serviciu de gardă permanent.

De numele tânărului doctor Carol Davila, sosit în ţară în anul 1853, se leagă toate realizările din domeniul sanitar militar şi civil din România. Domnitorul Barbu Ştirbei îi acordă gradul de maior şi odată cu numirea la comanda Spitalului Militar în anul 1855, îi dă o misiune nobilă, care îl va consacra ca doctor şi făuritor al reformei sanitare, pentru care numele său a fost înscris la loc de cinste în istoria românilor.

Cu migală, abnegaţie şi tenacitate, Carol Davila construieşte, din aproape în aproape, sistemul medical din România şi organizează serviciul sanitar militar şi civil.

În anul 1856 înfiinţează pe lângă Spitalul Oştirii de la „Mihai Vodă”, prima şcoală de felceri şi o şcoală secundară de chirurgie care, peste ani, va deveni Institutul Medico-Militar. Având în centrul preocupărilor spiritul de disciplină şi simţul răspunderii, Carol Davila interzice ca în spitalul oştirii române să mai lucreze medici

181 DE ANI ÎN SLUJBA VIEŢII ŞI A sănătăţii

Locotenent-colonel Vasile DINU

SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ

MILITAR CENTRAL ,,DR. CAROL DAVILA”

148


fără diplomă. Aplicând noi metode de tratament, Davila a realizat prima transfuzie de sânge din ţară şi pentru evitarea bolilor vremii, a extins vaccinarea antivariolică şi la ostaşi.

În anul 1858, pe strada Ştirbei Vodă începe construirea Spitalului Militar din Bucureşti, după proiectul arhitectului Hartel. Deşi construcţia a fost finalizată în anul 1861, Spitalul Oştirii „Mihai Vodă” se mută în noul spaţiu în toamna anului 1859, luând denumirea de Spitalul Militar Central, organizat pe trei secţii: de boli interne, mixte şi venerice.

La 21 august 1862, domnitorul Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, la propunerea tânărului ofiţer medic Carol Davila, prin Înalt Decret Domnesc, înfiinţează primele elemente ale medicinei militare, pentru asigurarea sănătăţii efectivelor armatei.

În anul 1864, când spitalul armatei avea 500 de paturi, Davila încearcă fără succes o nouă formă de organizare, transformând şi reorga-nizând secţiile pe divizii medicale, fiecare cu câte un medic-sef, şef de clinică, secundar, farmacist şi subchirurgi. Se înfiinţau astfel trei divizii chirurgicale cu domenii şi competenţe diferite şi o divizie de boli venerice. Insuccesul tânărului Davila s-a datorat neputinţei Ministerului de Război de a asigura numărul de medici şi asistenţi, dar mai ales de a

diversifica instrumentarul şi materialul sanitar militar.

După războiul franco-prusac, colonelul Carol Davila pune bazele Serviciului de Ambulanţă. Primele utilaje spe-cializate în transportul răniţilor intră în dotarea Spitalului Mili-tar în preajma Războiului de Independenţă.

Între anii 1877-1878, când ţara lupta pentru Independenţa sa, cu o dotare minimă, medicii militari au dat „proba de foc” pe câmpul de luptă, unde au salvat vieţi omeneşti şi au prevenit epidemiile din tranşee, odată

cu asaltul Griviţei şi cucerirea Plevnei. Însuşi Osman Paşa, comandantul trupelor turceşti, când a căzut în prizonierat, rănit şi foarte bolnav, a fost tratat la Bucureşti de o echipă de medici de la Spitalul Militar, condusă de Carol Davila.

După obţinerea independenţei de stat, solicitările de asistenţă medicală au crescut, iar saloanele tip lazaret au devenit neîncăpătoare.

Cu înverşunarea-i cunoscută, în ultimii săi ani de viaţă generalul Carol Davila face demersuri repetate la Ministerul de Război pentru dezvoltarea capacităţii spitaliceşti. În cele din urmă, în anul 1883 Ministerul de Război cumpără terenul din strada Francmasonă, actuala Mircea Vulcănescu, cuprins între biserica cu hramul „Sf. Gheorghe”, cazarma Malmaison, Manutanţa Militară şi Gara de Nord. Pe acest teren, în scurt timp încep construcţiile unui spital pavilionar „tip Bismark”, după modelul anglo-francez.

149


La 25 septembrie 1889, când Spitalul Militar s-a mutat în actuala locaţie, Carol Davila se stinsese din viaţă în urmă cu o lună de zile, fără a-şi vedea opera finalizată. Pe atunci, Spitalul Militar a fost primul spital european dotat cu lumină electrică şi o spălătorie cu aburi. Iniţial, a functionat cu 324 de paturi în secţii diferite, fiecare cu localul său, după o concepţie originală, la care a contribuit substanţial profesorul medic dr. Zaharia Petrescu.

La inaugurare, Spitalul Militar a primit numele doctorului Carol Davila. În semn de recunoştinţă, pentru contribuţia sa hotărâtoare la dezvoltarea medicinei militare, în anul 1903 în incinta Spitalului Militar sanitarii români au amplasat bustul generalului de divizie Carol Davila, operă a marelui sculptor Constantin Brâncuşi.

Istoria zbuciumată din timpul Primului Război Mondial s-a răsfrânt şi asupra Spitalului Militar Central. După o serie de înfrângeri militare în timpul operaţiei de acoperire a Carpaţilor şi a graniţei dunărene, Armata Română, administraţia şi Familia Regală s-au retras în Moldova. Spitalul Militar Central a fost şi el evacuat la Iaşi, unde a ocupat mai multe clădiri şi barăci din cadrul Spitalului Socola.

Cu sprijinul Misiunii Militare Franceze „Berthelot”, Spitalul Militar Central primeşte instrumente şi echipamente medicale; sunt organizate primele trenuri sanitare şi se îmbunătăţeşte serviciul de ambulanţă prin înlocuirea trăsurilor, cu automobile rapide şi cu multiple posibilităţi de utilare pentru scopurile medicale. În Moldova, s-au constituit primele spitale de front, pentru campaniile din anii 1917 şi 1918. În timpul aprigelor bătălii din triunghiul de foc de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Regina Maria a României, supranumită de popor „Mama răniţilor” sau „Regina-soldat”, a lucrat pe front în cadrul spitalului militar de campanie, alinând durerea şi suferinţa soldaţilor.

În toamna anului 1918, Spitalul Militar Central a revenit la Bucureşti, în localul propriu, în mare parte devastat de ocupaţia germană şi austro-ungară. După reparaţiile care au durat aproape un an, la 2 iunie 1919 Spitalul Militar Central „Dr. Carol Davila” şi-a reluat activi-tatea, cu un număr de 700 de paturi.

În prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial, spitalul s-a confruntat cu mari greutăţi, fără a minimaliza pierderile din rândul personalului căzut la datorie în prima linie a frontului.

La 25 iunie 1941, Spitalul Militar Central devine spital mixt de

150


zonă interioară şi, odată cu înfiinţarea aviaţiei sanitare, va prelua răniţii de pe front.

Bombardamentele din primăvara şi vara anului 1944 au avariat grav Spitalul Militar Central, dar şi în aceste condiţii personalul medical a mers până la capăt, respectând cu sfinţenie jurământul lui Hipocrate.

La 9 mai 1945, când războiul se încheiase pentru puterile învingătoare, ostaşii noştri încă luptau în inima Europei. Acasă, poporul se bucura, în sfârşit, de victoria Naţiunilor Unite.

După război, în arealul Spitalului Militar Central se înfiinţează primul Centru de Boli Cardio-Vasculare din armată, prima secţie de terapie intensivă din ţară şi, prin înfiinţarea Centrului Medical al Aviaţiei, se pun bazele medicinei aeronautice. De asemenea, medicii şi-au dezvoltat activitatea didactică, pregătind studenţi, stagiari şi medici interni, creând premizele obţinerii titlului de spital clinic.

La cutremurul din 1977, când Capitala a fost devastată, în numai două ore, Spitalul Militar Central a preluat peste 500 de răniţi, iar medicii s-au adaptat din mers la simptomatologia evenimentului. Calitatea corpului medical dovedită atunci, a însemnat actul de naştere al primului serviciu de chirurgie medicală din Armata Română, cu mult timp înaintea armatelor europene din Anglia, Franţa sau Germania. La fel s-a întâmplat şi în zilele revoluţiei, când personalul militar medical a fost prezent la datorie pentru cauza libertăţii.

În perioada post-revolu-ţionară, Spitalul Militar Central a contribuit substanţial la constituirea spitalelor militare de campanie care, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, au participat la misiuni de menţinere a păcii: în Kuwait în anul 1991, în Somalia în perioada 1993-1994 şi în Angola, între anii 1995-1997. Ulterior, personalul medical din Spitalul Militar Central a participat şi la constituirea echipelor medicale în teatrele de operaţii din Balcanii de Vest, în Bosnia-Herţegovina şi Kosovo şi ulterior în teatrul de operaţii din Irak şi Afganistan.

La încheierea misiunii din Irak, eforturile de peste un deceniu ale medicilor şi personalului auxiliar au fost încununate de trecerea glorioasă, la 29 iulie 2009, pe sub Arcul de Triumf, aşa cum înaintaşii lor au făcut-o după Războiul de Independenţă şi cele două conflagraţii mondiale.

Din anul 2000, prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului apărării naţionale, Spitalul Militar primeşte denumirea de Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, pentru că aici funcţionează o modernă unitate de primiri urgenţe, care asigură, într-un flux complet, asistenţa medicală 24 de ore pe zi pentru toţi pacienţii care se prezintă cu urgenţe medicale sau chirurgicale. Unitatea de Primire Urgenţe asigură şi serviciul de asistenţă medicală la domiciliul pacienţilor, prin sistemul

151


de ambulanţe dotate cu aparatură medicală de ultimă generaţie. Prin reconfigurarea ambulatorului de specialitate şi instalarea liniei de endoscopie şi de bronhoscopie în veci-nătatea unităţii de primiri urgenţe s-au creat noi circuite medicale moderne şi eficiente pentru toate secţiile medicale ale spitalului. Laboratorul de endoscopie, dotat cu aparatură modernă şi încadrat cu personal cu înalt grad de specializare, se situează printre cele mai performante din ţară, certificat de numărul mare de pacienţi investigaţi. Din luna septembrie 2009, prin ordin al ministrului apărării naţionale, spitalul armatei primeşte denumirea de Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“, ca rezultat al recunoaşterii dezvoltării activităţii didactice şi care a condus la creşterea numărului de clinici universitare. Clinica universitară de radiologie imagistică şi-a îmbunătăţit serviciile, prin achiziţionarea unui tomograf computerizat şi efectuarea investigaţiilor de radiologie cu rezonanţă magnetică. Centrul de diagnostic imagistic este foarte important pentru că aici se stabileşte diagnosticul de care depinde tratamentul şi durata de spitalizare a pacientului.

Modernizarea secţiei de neurochirurgie şi dotarea cu aparatură de asistenţă computerizată asigură cele mai fine şi mai sensibile intervenţii chirurgicale neurologice. De altfel, şi celelalte secţii de chirurgie specializată, prin introducerea chirurgiei laparoscopice de ultimă generaţie şi a altor proceduri aplicate la nivel mondial, pot aborda toată gama de intervenţii chirurgicale: digestive, toracice, cardio-vasculare, ortopedice şi urologice, oftalmologice sau ginecologice. Noua secţie de terapie intensivă, gândită ca o secţie specializată pe domenii de maximă competenţă, susţine global întreaga activitate chirurgicală a spitalului.

Evoluţia de la aparatura rudimentară de recuperare medicală la moderna secţie de fizioterapie şi recuperare medicală din zilele noastre, s-a realizat printr-un salt uriaş, datorită dezvoltării tehnologice în domeniu, dar şi a investiţiilor inteligente care s-au făcut în ultimii ani.

Din anul 2004, în cadrul Secţiei Clinice de Psihiatrie funcţionează Departamentul de Psihofarmacologie, având ca obiectiv specific activitatea de cercetare farmacoclinică sub directa îndrumare a Academiei Române.

În cadrul procesului de modernizare a spitalului a fost renovat pavilionul de neurologie şi psihiatrie, au fost îmbunătăţite condiţiile hoteliere din secţiile medicale şi chirurgicale, a fost refăcută staţia de sterilizare şi a fost ridicată o biserică.

Conform hotărârii Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” asigură asistenţă medicală pentru demnitarii români şi străini. Primul pas în implementarea acestei decizii a fost în anul 2008, când s-a asigurat cu succes asistenţa medicală pe durata summit-ului NATO de la Bucureşti.

Din august 2010 s-a înfiinţat Serviciul Medical Militar de Urgenţă, prin ordin al ministrului apărării naţionale, Gabriel Oprea, punând în practică o idee necesară şi utilă. Serviciul funcţionează alături de SMURD care, după asigurarea tuturor dotărilor necesare, selecţia şi formarea personalului în specializarea medicina de urgenţă, potrivit prevederilor legale, acest serviciu va fi unul de sprijinire reciprocă prin apelarea numărului comun 112. Este poate cel mai complex serviciu din istoria Spitalului Militar din Bucureşti, deoarece implică participarea mai multor arme şi specialităţi militare: medicină,

152


aviaţie şi auto, logistică, comunicaţii şi informatică. Finalizarea acestui proiect ambiţios va asigura în viitor, alături de alte servicii, actiunea promptă şi rapidă în situaţii de catastrofă, calamităţi sau agresiuni militare.

În cele 29 de secţii şi laboratoare ale Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central se tratează anual peste 55.000 de pacienţi, iar în regim ambulatoriu încă 120.000 de pacienţi. Totodată, asigură asistenţa medicală pentru militarii întorşi din teatrele de operaţii şi recuperarea medicală a celor care au suferit leziuni traumatice pe timpul aplicaţiilor exerciţiilor sau misiunilor internaţionale.

La începutul anului 2011, ministrul apărării naţionale, Gabriel Oprea, a dispus înfiinţarea unui centru aparte, cu o structură proprie, dotat cu paturi, aparatură medicală de ultimă generaţie şi personal cu înaltă calificare, în care să funcţioneze un serviciu specializat de asistenţă medicală spitalicească pentru militarii care au suferit traume pe timpul participării la misiuni externe. Colaborând îndeaproape cu Spitalul Militar Ramstein de la Landsthul-Germania, care asigură intervenţiile medicale pentru militarii din NATO răniţi în diverse operaţiuni militare, noua secţie continuă tratamentul şi recuperarea medicală a militarilor români până la reintegrarea lor în familie, sistem sau societate.

Totodată, în cadrul spitalului îşi desfăşoară activitatea specifică de pregătire profesională un număr de aproximativ 1500 de rezidenţi militari şi civili. În fiecare an, sub îndrumarea medicilor şi cadrelor universitare, în spital îşi desfăşoară practica medicală peste 600 de studenţi de la

facultăţile de medicină şi Institutul Medico-Militar din Bucureşti.

Pregătirea profesională este completată de o intensă activitate de cercetare ştiinţifică, reflectată în numărul mare de lucrări publicate şi participarea la congresele şi conferinţele de specialitate naţionale şi internaţionale. În anul 2011, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” a sprijinit desfăşurarea celei de-a XVI-a ediţii a Congresului de Medicină Militară Balcanică, eveniment la care au participat medici din România, Grecia, Turcia, Bulgaria, Albania şi Serbia, şi

care, datorită condiţiilor de organizare, precum şi a numărului mare de lucrări prezentate la un nivel ştiinţific ridicat, a fost un succes recunoscut în lumea medicală.

Toate aceste realizări se datorează personalului care, de-a lungul timpului, cu dragoste, pasiune, pricepere şi multă inteligenţă, a asigurat asistenţa medicală primară şi de specialitate tuturor pacienţilor care au păşit în acest sanctuar al medicinei militare moderne.

Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” se înscrie astăzi pe coordonatele concepţiei privind reorganizarea şi modernizarea sistemului medical militar, prin integrarea principiilor doctrinare naţionale şi a celor asumate în cadrul Alianţei Nord-Atlantice constituindu-se într-o referinţă generală, pentru stabilirea şi asigurarea managementului capabilităţilor medicale, astfel încât să se asigure capacitatea operaţională şi de reacţie imediată la nivel strategic, operativ şi tactic.

Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, considerat „nava-amiral” a medicinei militare româneşti, se călăuzeşte în prezent după deviza „Stabilitate, Încredere, Profesionalism”.

La împlinirea a 181 de ani de existenţă, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” se mândreşte cu îndeplinirea în bune condiţii a celor trei funcţii fundamentale ale unui spital de talie europeană, asigurând în paralel activitatea de asistenţă medicală, inclusiv asigurarea urgenţelor medico-chirurgicale, activitatea de învăţământ universitar şi postuniversitar şi, nu în ultimul rând, activitatea de cercetare ştiinţifică.

153


10Traditii,

155

Cineva spune că omul are în sufletul lui nişte strune care sună când şi când, în răstimpuri. Nu întotdeauna. Doar când sună atunci bagi seama ce taine se ascund în inima omenească, ce doruri o frământă, ce nădejdi o animă. Ciudat amestec de simţăminte pus de Dumnezeu, în boţul acesta de carne, cât un pumn de copil: inima. Ea e cu pricina. Ea face şi desface multe pe lumea asta. Îţi place cineva: o fată, să zicem. Se cheamă că ţi-a căzut cu tronc la inimă. Îţi pare rău după cineva? Iarăşi se cheamă că te doare inima. Te bucuri sau te mândreşti? Spui: mi se umple inima. Lucrezi cu drag, se cheamă că ai tragere de inimă pentru munca aceea. Uneori îţi faci inimă rea pentru te miri de nimic, de te-apucă o tristeţe din care nu te mai poate scoate decât un cântec de inimă albastră.

Care va să zică, inima e cu beleaua, fie la cei tineri, fie la cei mai bătrâni. Mai ales la cei tineri. Auzi dumneata: să împlineşti 21 de anişori bătuţi pe muche, 21 de ani de hălăduială în satul

în care-l cunoşti pe degete, în casa cu maica dragă, în bătătura căreia ai intrat cu caii şi căruţa de la câmp de-atâtea şi-atâtea ori. Şi într-o bună zi să le laşi pe toate baltă. Nu mai spun de căruţa tovarăşilor de joacă şi de horă şi o las mai domol cu căsuţa mândrei, fată dragă.

Şi iată se apropie ziua de plecare la armată, la cătănie. Şi cu cât se scurtează numărul zilelor, cu atâta inima începe să-şi încordeze strunele în fel şi chipuri. Mândru eşti că pleci la cătănie, jale ţi-i că părăseşti satul, cu toate ale lui. Gândul despărţirii e deseori mai trist, mai mohorât, chiar decât despărţirea însăşi, mai ales la un flăcău de ţară care n-a ştiut de lipsa cu săptămânile de acasă... Şi apoi n-aţi băgat de seamă că românul nostru dacă călătoreşte, tot lâncezeşte după cei lăsaţi acasă, văitându-se în cântec, scriind răvaşe că e rău printre străini:

Străior cu mine nu-iDecât puiul cuculuisau

CÂNTECE DE CĂTĂNIE

Valeriu MĂGUREANU

156

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Traditii,

Amară străinătateMult eşti tu fără dreptate,Desparţi pe soră de frate.Uneori ai crede că în cine ştie ce străinătăţi

se află un asemenea cântăreţ, când cântă aşa. Se întâmplă însă deseori că e doar la câteva poşte departe de satul lui. Şi totuşi, i se pare că e străin. E şi aceasta o dovadă a legăturii cu pământul, o legătură nevăzută, cu doruri nepricepute de mintea omenească. Şi dacă cumva soarta-l aruncă pe românul nostru cine ştie unde, tot acasă vrea să pună capul pe căpătâi, pentru totdeauna... Mă gândesc la românii plecaţi în America. Se trudesc ei, se chinuiesc, pun ban pe ban şi se întorc de cele mai multe ori să-şi petreacă zilele cu bruma ce le-a mai rămas în sătucul lor uitat, nu în oraşul cel mare care nu s-a lipsit de sufletul lor. Aşa şi flăcăul. Mândru e de cătănie, mândru e că pleacă la oraş, dar îi e şi de casă, teamă îi e de locurile necunoscute. Cum să împace toate acestea în sufletul său?

Să-şi ia măicuţa cu el? Nu se poate. Să-şi ia mândruţa? Nici vorbă. Să-şi ia calul? Nici pomeneală. Tot cântecul, tovarăşul care-l însoţeşte pretutindeni, ajutându-l să-şi spună păsul... Dar, până să plece e niţică poveste. Că nu se rupe de sat cu una cu două. Numai ce-l auzi, cântând, seara, pe linie. Cântă să-l audă mândra, cântă să-l audă satul:

Foaie verde nucă seacăMâine toţi recruţii pleacăMai am astăzi, mai am mâineMai am toate două zileŞi-apoi plec în miliţie.Frunză verde de cicoare,Plin e cerul de cocoareOchii mei de lăcrămioare.Sau un alt cântec în care, înainte de plecare,

la chemarea trâmbiţii, cătana-şi ia ziua bună de la mândra cu ochii înlăcrimaţi. Ia să-l ascultăm:

AUZII TRÂMBIŢA SUNÂND (cor băieţi)Flăcăul pleacă cum pleacă şi fata rămâne

cu ochii umezi la portiţa unde altădată stăteau amândoi de vorbă. Cum ar vrea să plece şi ea cu el! Ştie însă că nu se poate. Şi atunci o altă dorinţă i se naşte în suflet. Ar vrea s-o facă Dumnezeu o floare, numai şi numai să fie lângă dragul ei. Dorinţa ei a fost pusă într-un cântec aşa:

FRUNZĂ VERDE FLORI MUŞCATĂ (fete)

E drept că uneori mândra îl întreabă de ce n-o ia şi pe ea în armată? Întreabă aşa ca să-l mai audă glăsuind o dată, cu toate că ştie că nu se poate. Şi flăcăul îi spune mai pe departe că ostăşia nu este pentru femei. Vezi, Doamne, acolo sunt tunuri grele şi nu oricine se încumetă să tragă cu ele. Armata cere braţe de voinic, nu braţe dalbe la trebile gospodăriei. Flăcăul nu vrea să-şi supere mândra, dar vrea totodată să arate încă o dată că tot ficiorilor li-i dat să intre la greul greului. Cum spune cântecul:

Grea-i armata-n infanterie,Dar mai grea-i în artilerie,Caii mari şi tunuri greleNu te poţi sluji cu ele.Şi un alt cântec, pe care o să-l auzim acum

spune la fel:FRUNZĂ ŞI-O ALUTĂ (băieţi şi fete)Nu-i vorbă, se găsesc şi alţi flăcăi mai ţanţoşi

care socotesc că dacă pleacă ei în cătănie, e mare prăpăd pe fete. D-aia vorbesc scurt, ca să se arate voinicoşi nu lăudăroşi, cum sunt. Ia ascultaţi:

Cântă cucu se roteşteGhiţă calu-şi pregăteşte,Se strâng fetele bulucŞi mă-ntreabă un’ mă duc.Eu le spun: la miliţie.Ele plâng şi mă mângâie.Mă-ntreabă: când mai vin iarăEu le spun: la primăvară.Ele plâng de se omoară.Să ne-ntoarcem cu vorba unde rămăsesem.

La flăcăul care pleacă de la mândra lui către casă, la maică-sa, buna lui maică, cea care l-a legănat cu piciorul şi din fus a scos fuiorul. O găseşte deseori abătută, ştergându-şi înrourarea ochilor cu colţul testemelului, cu capătul năframei sau cu mâneca largă a cămăşii înflorate. Cum s-o scoată feciorul din gânduri? Cum să-i dea curaj? Ne spune cântecul:

Eu mă duc mumă de-acasă.Nu plânge, ci fii voioasăCă de-o fi ţara pe paceVine vremea m-oi întoarceŞi de ne-o fi a ne bateM-oi trage lâng-o cetateŞi-oi scrie frumoasă carte.

157

Calendarul tradiţiilor militare 2011Traditii,

Carte-n patru colţureleScrisă cu lacrimi de jele.Geaba plângi, geaba ofteziCă măicuţă nu mă pierziŞi ca mâine iar mă vezi.Aşa-şi mângâie feciorul măicuţa. La gândul

c-o să-l vadă iarăşi, ea surâde mulţumită printre lacrimi. Aşa cum surâde soarele în bobul de rouă. Ştie ea că Dumnezeu din cer are grije şi de firul de iarbă pe pământ. Darămite de flăcăul ei voinic. Flăcăul ei care goneşte pe cal, pe deşălate, de-a dreptul peste câmp... O Doamne! Cine să mai aibă grijă de cal? Grijă mare. Se întreabă chiar flăcăul şi nu ştie ce să răspundă. Că spune el: Şi după ce spune el de ce nu-l poate lăsa la taică-su că e bătrân, nici la frati-su că-i cam plac paharele, arată că nici la soră-sa nu-l poate lăsa:

Soră-mea e fată marePune furca-n cingătoareŞi pleacă la şezătoare,Murgul meu de foame moare.Şi-atunci? Atunci zice orice om la mânie:

mor murgule de necaz, că n-am unde să te las. Dacă nu ştie cui să lase calul, cu atât mai mult nu ştie pe seama cui să-şi lase mândra. De aceea spune el mâhnit, văzând că altceva nu are de făcut: să rămâie cui o vrea, numai să vadă de ea! Dar e mai bine să ascultăm cântecul de de-a întregul:

FOAIE GALBENĂ DE NUC (băieţi)Deseori, mândra nu-l lasă să plece fără o

mărturie a dragostei lor, fără un semn răscolitor de amintiri: o basma, o batistă, o năframă, un inel. Că zice fata:

Ionel când ai plecaSă dai pe la poarta mea,Să-ţi de-a puica o basmaCusută de VinereaSpălată de SâmbătaSă ţi-o dau Duminica,Să-ţi aduci, puiule, aminteDe-ale noastre dragi cuvinte.A trecut şi ziua plecării, s-au dus feciorii.

Au rămas mândrele. De cine vorbesc ele acum, când se adună la fântână, decât de cei plecaţi? Or fi rămas alţi flăcăi, dar nu sunt aşa cum sunt cei ce s-au dus în armată. Aşa e iubirea, când ţii la cineva ţi se pare că nimeni nu mai e ca el.

Mai ales dacă el o fi plecat departe. Cei rămaşi? Ăştia-s urâţi, tigorile. Ăştia au cântecul să-l auzim cântat de fete.

LA FÂNTÂNĂ CEA DE PIATRĂ (fete)Tot stând la fântână, în mintea lor răsare

chipul celui drag, dus la miliţie. Îl văd parcă aievea şi vorbesc cu el în cântec. Că doar cântecul e farmec care apropie sufletele. Te face să vorbeşti cu oamenii ca şi când ar fi de faţă:

CÂNTEC DE MILIŢIE (băieţi şi fete)Pe de altă parte, flăcăul aflat la miliţie se

gândeşte între altele că cel ce l-a dus departe de casă, uneori la margine de ţară, nu este altcineva decât trenul. Parcă are un necaz pe el că l-a dus atât de repede, încât abia-şi dă seama pe unde se află. Să nu fi fost trenul aşa de repede mai avea timp să se dumirească. Dar aşa, un blestem îi vine pe bune. Blestem greu:

FOAIE VERDE TREI GRANATE (băieţi)Nu tot aşa va spune flăcăul când trenul îl va

aduce degrabă la întoarcerea către casă. Atunci i se va părea că merge prea încet şi că nu mai ajunge odată şi-odată. Pe când acum, oftează şi zice:

Străin sunt şi nu ştiu drumulMă duce trenul şi fumul.Mă duce din gară-n gară,Pân’la margine de ţară.Sus mândro-n deal la cruceSă vezi trenul cum mă duce.Biata mândră! Ea a rămas acasă şi se

bucură mult când primeşte o epistolie de la flăcăul drag. Epistolia aceasta, deseori cu scris greoi la citit, e înflorată cu păsărele şi cu ghivece cu flori. La rându-i, şi ea scrie. Şi scrisoarea ei e numai dor şi dor:

De când te-ai dus băieţeleLa grumaz n-am pus mărgeleŞi-n cosiţă floriceleNici în degete inele.Aşa începe scrisoarea, alteori fata are o

dorinţă ciudată: ar vrea să-i scrie căpitanului să-l aibă în grijă pe Ion sau pe Gheorghiţă al ei. Ia să auzim un cântec de acest fel:

FRUNZULIŢĂ DE BUJOR (fete)Aşa e cântecul. De trimis nu trimite scrisoarea

că-i e ruşine. Dar atunci cum să mai fie ea odată lângă el, lângă cătana iubită? Iarăşi o apucă

158

Calendarul tradiţiilor militare 2011

gândul să-şi schimbe fiinţa într-o păsărică, într-o floricică sau chiar într-un brâu de încins:

De ţi-i ruşine de mineFă-mă brâu lângă tine.Şi cătana săraca îi răspunde scurt ca la

militărie:Cu mine n-ai ce cătaCă armata este grea.Precum spune şi cântecul:IA IEŞI MÂNDRĂ (băieţi şi fete)Poate ar fi vrea flăcăul să se ducă pe acasă,

deşi permisiile şi concediile la militărie au rostul lor şi nu poţi aşa când vrei şi cum vrei. Pentru asta căpitanul:

Îţi dă bilet iscălitSă nu creadă c-ai fugit.Pe faţa biletului,Marca Regimentului.Şi dacă mai adineaori blestema trenul, acum

îl roagă ca pe-un frate să-l aducă nu prea departe. Aşa spune o doină de cătănie din Transilvania. Pentru înţelegerea ei deplină, gândiţi-vă că mai înainte vreme, cătanele române de dincolo de munţi erau duse te miri unde în ţară străină:

DOINA DE CĂTĂNIE (feciorii)Dar toate au un sfârşit. Se apropie şi ziua

liberării. Cu ziua aceasta, altfel de cântare:Foicică mărăcineMai am două luni de zileŞi dau tunul în primireSabia la magazieŞi capela la cutieŞi mă-nsor, te iau pe tine.Sau un alt cântec pe care e mai bine să-l

auzim cum sună:FOAIE VERDE DE TRIFOI (feciori şi fete)Cântecele acestea de miliţie, unele cântate

de fete şi altele de flăcăi, le întâlnim în atâtea scrisori trimise de acasă şi de la cazarmă sau după cum sunt vremurile de acum, de-acasă şi de pe zonă. Ele umblă, mai ales când intră la inima ostaşilor şi versul lor, ştiind cum să le cânte.

Din toate se bagă de seamă un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Mai toate cântecele de acest fel, chiar cântecele cătanelor care au făcut războiul, pomenesc de case, de maică, de iubită,

de nevastă, de copii, de calul drag, şi nicidecum de cruzimea împotriva duşmanilor. Rareori dacă întâlnim asemenea cântece de cătănie. Că doar nu degeaba se spune că românul e bun la suflet, bun ca miezul de pâine, că-l mănâncă orişicine, cum spune cântecul.

Fără îndoială că şi concentrările de acum au făcut să se ivească alte cântece de miliţie, au făcut să se cânte din nou cele date uitării. Un cântec mai nou, de pildă începe aşa:

Foaie verde de secarăS-a iscat o veste-n ţarăC-o să fie războiu iară.Foaie verde ruptă-n douăÎn anul ‘39Foaie verde ruptă-n zeceMartie-n 16A venit un ordin mareLa cercurile militareCei cu ordin galbenFraţi, pe dată să şi plecaţi...Sau altul:Fă-mă, Doamne, ce mi-i faceFă-mă, Doamne, mândru bradCu crengile peste gardPeste gard, peste cazarmăSă văd pe badea cătană.A fost destul depărtarea câtva vreme de

casă, a fost destul traiul laolaltă cu camarazii ca să iasă fel de fel de cântece de cătănie, multe după vremea şi după vorbirea de acum.

Orişicum, tot zbuciumul sufletesc al ostaşului nostru, tot dorul lui de-acasă, dovedeşte un mare adevăr şi anume: ostaşul e legat de locul unde a locuit o viaţă. Atâta că dorul ostaşului cât şi libertatea lui, cât de mari ar fi ele, trebuiesc jelite pentru o vreme, până când ţara intră pe făgaşul ei de pace, pacea mult dorită. Că nu e mai puţin adevărat că o ţară se apără cu cei ce şi-au pus îndatoririle faţă de patrie mai presus de orice altă îndatorire omenească.

Cu bine şi cu sănătate, iubiţi ascultători. N.R. Emisiune realizată la Radio Bucureşti,

în prezentarea autorului. Cântecele invocate în comperajul emisiunii au fost interpretate de corul şcolilor din Făgăraş şi Poiana-Câmpina.

Traditii,

11Militaria

160

Reforma instituţiei militare, începută de Alexandru Ioan Cuza, a fost continuată de domnitorul Carol I (1866-1914, din 1881, rege al României). Obiectivele majore ale politicii sale au fost consolidarea unirii, garantarea şi lărgirea autonomiei ţării, asigurarea frontierelor statului şi nu în ultimul rând obţinerea independenţei naţionale. Dacă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza influenţa franceză a fost dominantă, după 1866 balanţa se va înclina treptat în favoarea Prusiei. Slăbirea legăturilor cu Franţa s-au datorat şi lui Carol I, dar şi schimbării politicii Parisului de susţinere a integrităţii Imperiului Otoman.

Supunem atenţiei cititorilor documente, credem noi de interes, privind modul cum a fost concepută prima tabără de instrucţie pentru armata română modernă. Experienţa dobândită se va reflecta în modul în care, între 1877 şi 1878, România a luat parte la un război de coaliţie. Întreaga putere militară naţională a fost subordonată domnitorului Carol, comandantul suprem al armatei şi al Marelui Cartier General Român. Acest război a fost momentul în care armata şi-a dovedit modernitatea, aliaţi şi adversari fiind două mari puteri ale timpului – Rusia şi Imperiul Otoman.

* * *

Înalt Decret nr. 761

Bucureşti, 5 aprilie 1869

Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat la Ministerul de Război cu nr. 4667 şi ca urmare a îndeplinirii ordonanţei noastre, cu nr. 431 din 26 ale trecutei luni februarie, prin care

PRIMA TABĂRĂ

DE INSTRUCŢIE A ARMATEI

ROMÂNE – FURCENI, 1869

Dr. Luminiţa GIURGIU

am aprobat crearea unei tabere permanente de instrucţie pe malul Siretului.

Am decretat şi decretăm:Art. 1 – Tabăra ce se formează va purta

numirea de „Tabăra de la Furceni”.Art. 2 – În această tabără va merge în anul

acesta toată armata permanentă cu excepţie de pompieri, de corpul flotilei (naturalmente) şi de jandarmerie din care nu va merge decât un semiescadron luat din toate escadroanele acestei arme.

Art. 3 – Va mai merge în tabără şi un batalion de grăniceri tare de 420 oameni (trupa) cu ofiţerii necesari, format din toate batalioanele de grăniceri şi concentrat în virtutea alineatului 2, art. 44 din Legea pentru organizarea puterii armate spre a se instrui în marele exerciţiu din anul acesta.

De asemenea, pentru acelaşi scop va merge şi un regiment de dorobanţi tare de 420 de oameni (trupă) cu ofiţerii necesari, format din toate escadroanele acestei arme.

Statele majore ale acestor ambe corpuri se vor orândui de către Ministerul de Război, în numele nostru.

Art. 4 – Scopul creării taberei fiind instrucţia, comoditatea şi bunul trai al trupelor, ordinea aşezării lor va fi pe arme într-o singură linie, pe malul apei, la distanţa exijată de trebuinţa aşezării şi a comunicaţiilor, însă infanteria şi geniul în linie de batalioane formate în coloane de divizioane din dreapta, iar compania de pontonieri, brigada de artilerie, divizia de cavalerie şi trenul în ordine desfăşurată. În fine, pentru înlesnirea şi unitatea în administraţiile superioare ale acestor trupe ce

161

Calendarul tradiţiilor militare 2011Militaria

formează „un corp de arme” ele vor fi înbrigadate, indivizionate şi comandate după cum urmează:

Art. 5 – Comandamentul superior al taberei.Comandament general Macedonschi, titu-

larul şef al 1 Diviziei Militară Teritorială conform decretului nostru cu nr. 68 din 27 martie.

Un şef de stat major.Un sub-şef de stat major.Un mare pretor (şef al poliţiei taberei).Un comandant al cartierului general.Un director al lucrărilor de geniu.Patru adjutanţi.Toţi acei ofiţeri, precum şi şefii de stat major

al diviziilor şi adjutanţii şefilor de divizii şi de brigăzi, se vor numi posterior mai ales din corpul de stat-major.

Infanteria

Divizia 1Comandamentul diviziei, colonelul Bacinschi,

titularul şef al Diviziei 4 Militară Teritorială.Un şef de stat major.Doi adjutanţi.

Brigada 1Comandantul brigăzii, colonel Lupu, titularul

şef al Regimentului 1 de Infanterie.Un adjutant.

TrupeBatalionul 1 de Vânători.Regimentul 1 de Infanterie.Regimentul 2 de Infanterie.

Brigada 2Comandantul brigăzii, colonel Popovici,

titularul şef al Regimentul 4 de Infanterie.Un adjutant.


Divizia 2Comandantul diviziei, colonel

Solomon, titularul şef al Diviziei 2 Militară Teritorială.

Un şef de stat major.Doi adjutanţi.

Brigada 1Comandantul brigăzii, colonel

Cernat, titularul şef al Regimentului 5 de Infanterie.

Un adjutant.


Brigada 2Comandantul brigăzii, colonel Racoviţă,

titularul şef al Regimentului 8 de Infanterie.Un adjutant.

TrupeBatalionul 4 de Vânători.Regimentul 7 de Infanterie.Regimentul 8 de Infanterie.Batalionul de Grăniceri.

Armele specialeGeniu

Batalionul 1 de GeniuBatalionul 2 de Geniu

Aceste două corpuri vor fi întrucât priveşte administraţia şi disciplina sub comanda superioară a şefului vecinei lor divizia de infanterie, rămânând ca în timpul manevrelor numai să se importe ca şi pontonieri, artileria şi cavaleria pe la marile unităţi tactice, conform specialităţii acestor arme.

Pontonieri şi Brigada de Artilerie

Comandantul brigăzii şi corpului de ponto-nieri, colonel Manu, titularul şef al zisei brigăzi.

Un adjutant.Trupe

Compania de Pontonieri.Regimentul 1 de Artilerie.Regimentul 2 de Artilerie.

Al 7-lea Regiment Rahova

162

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria

Cavaleria (una singură divizie)

Comandantul diviziei, colonel Cornescu, titularul şef al Diviziei 3 Militară Teritorială.

Doi adjutanţi.Brigada 1

Comandantul brigăzii, colonel Radovici, titularul şef al Brigăzii de Cavalerie.

Un adjutant.Trupe

Regimentul de Vânători Călări.Regimentul de Călăraşi.

Brigada 2Comandantul brigăzii, cel mai vechi din şefii

următoarelor două regimente.Un adjutant.

TrupeRegimentul de Dorobanţi.Regimentul de Roşiori (în formaţie).

TrenulComandantul cel mai vechi din căpitanii

escadroanelor acestui corp.Trupa

Întregul acest corp.

Serviciul Intendenţei şi Administraţiei

Şeful acestor ambe servicii, subintendentul Galiţ; personalul acestor servicii şi împărţirea sa se va numi şi regla de Ministerul Nostru de Război.

Serviciul Sanitar

Şeful serviciului, inspector general al Serviciului Sanitar Davila.

Personalul acestui serviciu se va regla de Domnia sa şi se va numi de ministrul Nostru de Război.

Justiţia Militară

Titularul auditor general şi doi auditori titulari ai Comisiilor Criminale din Bucureşti şi Galaţi, cu personalul lor va funcţiona în tabără pe lângă Consiliul de Revizie şi acele două comisii criminale.

Art. 6 – Ministrul Nostru de Război prin înţelegere cu colegul de la finanţe, va regla ca să se orânduiască un delegat al Ministerului de Finanţe în tabără spre a efectua plăţile, astfel

încât ele să fie ţinute în cel mai strict curent, iar prin înţelegere cu ministrul de Interne va regla întocmirea şi instalarea unui serviciu telegrafo-poştal sub direcţia unui impiegat civil ajutat de doi ofiţeri care vor învăţa mecanismul telegrafic.

Art. 7 – Datoriile religioase prin corpuri se vor îngriji de către preoţii respectivi, iar serviciul divin al capelei taberei de către toţi preoţii corpurilor sub direcţia celui mai vechi dintre dânşii.

Art. 8 – Trupele vor porni în tabără după ordinele ce va da posterior ministrului Nostru de Război şi pe măsură ce vor sosi se vor ocupa cu construcţia barăcilor sub direcţia ofiţerilor de stat-major de geniu şi a ofiţerului superior (locotenent-colonelul Slăniceanu) însărcinat prin Decretul nr. 664 a dirija construcţia taberei.

Art. 9 – Comandanţii extraordinari numiţi prin art. 5 din prezenta ordonanţă, vor intra în atribuţiile lor pe măsură ce prin sosirea corpurilor desemnate fiecăruia, se vor forma unităţile prescrise.

Art. 10 – Şi cel din urmă. Ministrul Nostru secretar de stat la Ministerul de Război, este însărcinat cu executarea ordonanţei de faţă.

Carol Ministru de Război

Colonel Duca

* * *Raportul domnului Ministru de Război către

Măria Sa Domnitorul, cu nr. 4670 din 5 aprilie 1869.

Înalta rezoluţie„Se aprobă” Carol

Batalionul 3 vânători

163


Înfiinţarea lagărului permanent de la Furceni, preocupându-mă prea mult cu grăbirea cu care se cere această lucrare să nu lase nimic de dorit, în ceea ce priveşte economiile băneşti pentru construcţia, înfiinţarea spitalelor, aprovizionarea trupelor cu hrană, furaj, lemne şi într-un cuvânt toate cele trebuitoare pentru bunul trai al trupelor, subsemnatul prea plecat roagă pe Măria Voastră să binevoiţi a subscrie alăturatul proiect de decret pentru numirea unui comitet consultativ extraordinar compus din comandanţii diviziilor militare teritoriale, general Macedonschi, col. Bacinschi, col. Cornescu, col. Solomon şi inspectorul general al Serviciului Sanitar dr. Dănilă.

Acest comitet până la adunarea trupelor în tabără vor fi însărcinaţi a veni la minister în toate zilele spre a-şi da părerile lor subscrisului asupra măsurilor celor mai nimerite în tot ceea ce primeşte organizarea şi cheltuielile de întreţinere în tabără, iar după adunarea trupelor în tabără vor exersa asupra veghere superioară asupra tuturor celor relatate mai sus şi vor fi obligaţi ce raporta ministerului toate măsurile ce vor crede de cuviinţă a se lua în privinţa economiilor în cheltuieli de fonduri şi a modului celui mai practic pentru efectuarea lucrărilor privitoare la tabără.

Sunt cu cel mai profund respect al Măriei Voastre, prea plecat şi supus serv, ministru secretar de stat la Departamentul de Război, Colonel Duca

* * *

Înalt Decret Nr. 76

Bucureşti, 5 aprilie 1869

Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat la Ministerul de Război, nr. 4670.

Am decretat şi decretăm:Art. 1 – Se va întocmi de

acum şi pentru toată durata taberei un comitet consultativ extraordinar compus din toţi comandanţii diviziilor teritoriale şi de inspectorul general al Serviciului Sanitar.

Art. 2 – Deocamdată acei din numiţi membri ce se află

aici în Bucureşti, se vor întruni în toate zilele la Ministerul de Război, pentru motivele citate în raport.

Art. 3 – După formarea taberei, acest comitet se va întruni sub preşedinţia generalului Macedonschi şi prin organul său va supune ministrului Nostru toate măsurile ce va crede de cuviinţă a se lua.

Art. 4 – Şi cel din urmă. Ministrul Nostru secretar de Stat la Ministerul de Război, este însărcinat cu executarea ordonanţei de faţă.

Carol Ministru de Război Colonel Duca

* * *„Monitorul Oastei” nr. 32 din 4 iulie 1869

D. Ministru de Război a adresat, la 24 iunie, din Tabăra de la Furceni, următoarea epistolă către D. Preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe care ne grăbim a o da publicităţii.

Domnule preşedinte, Ajuns în tabără de duminică seara, îmi fac o

plăcere a vă da o descripţiune despre situaţia sa, despre chipul cum trupele s-au instalat, despre modul lor de a se îndestula, despre starea sănătăţii şi a dispoziţiilor lor, despre exerciţiile ce au a întreprinde.

Acum că am inspectat toate localurile, acum că am luat informaţiile necesare, acum că am petrecut două zile cu trupele şi am împărtăşit chipul lor de a trăi, cred că sunt în stare a face

Al 7-lea Regiment Rahova nr. 25

164


o descriere bazată pe realitate şi poziţia mea îmi impune a o face exactă şi veridică. Sunt încredinţat că veţi lua cu plăcere cunoştinţă despre cele ce am a vă scrie, dară fiind că tot românul se interesează la oştirea României şi urmăreşte toate faptele sale, spre că împărtăşiţi opinia de a da publicităţii prin Monitorul Oficial.

Dl. ministru de Finanţe are negreşit toate informaţiile despre chipul cum se iau lemnele din pădurea Buciumeni pentru construcţia barăcilor. Nu aş crede de prisos a se cere o relaţie detaliată de la silvicultorul respectiv, care dirijează tăierea sau de la orice altă persoană sau comisie ce s-ar numi întru aceasta, spre a se închide gura rău voitorilor şi a se nimici critici nefondate; în treacăt, vă pot comunica că pădurea cu toate poienile sale este de 108 fălci şi peste tot nu s-au tăiat încă 15.

Tabăra de la Furceni este aşezată pe malul stâng al Siretului, la o distanţă de 5-800 metri de dânsul. Siretul produce taberei toate avantajele ce apropierea unei ape curgătoare aduce, fără a pricinui şi relele ce pot decurge din asemenea apropieri, platoul taberei fiind 22 m deasupra apei şi Siretul nefăcând nici o mocirlă pe malul stâng.

Barăcile sunt aşezate într-o linie dreaptă, paralelă cu Siretul şi ocupă o întindere de 3½ km de la un flanc la altul. Mare Cartier General în faţa taberei la un km şi perpendicular pe flancul drept al taberei, astfel încât de la dânsul se poate vedea întreaga linie ocupată de trupe. Cartierul General la stânga Marelui Cartier pe liziera

aceleaşi păduri care înconjoară Marele Cartier General şi departe de linia taberei 600 m.

Înapoia acestora, mai în pădure şi mai în apropiere de linia trupelor se afla ambulanţele.

Începând din flancul drept avem trupele infanteriei, apoi artileria şi în fine cavaleria.

În momentul de faţă se află în tabără, 6 regimente de infanterie, 4 batalioane de vânători, 2 de geniu, 1 regiment de artilerie, 1 escadron de teren.

Aceste trupe ne dă un efectiv de 12.000 de oameni. Regimentul de Vânători Călări este în marş. Întâiul de Artilerie şi Regimentul de Călăraşi nu vor întârzia a porni din Bucureşti, cel de Roşiori cred că se va înfiinţa în tabără, astfel efectivul aflat atunci în tabără va fi de peste 16.000 de oameni.

Nu peste mult timp, cele 2 regimente de infanterie rămase în Bucureşti, vor veni să înlocuiască alte 2 din tabără şi atunci toate trupele armatei permanente vor fi gustat plăcerile unei vieţi la aer curat, cu o îndestulare îmbelşugată şi lipsită de suferinţele monotone ale gărzilor şi de distracţiile de tot felul şi multe vătămătoare ale vieţii în oraşe.

Adunaţi împreună la un loc, spiritul de corp al ofiţerilor nu va fi mărginit numai în cercul unui singur corp, ci se va întinde asupra întregii armate, exerciţiile vor dobândi o uniformitate, ofiţerii superiori se vor deprinde a comanda trupe mai numeroase şi ostaşii de toate gradele se vor perfecţiona în cunoaşterea regulamentelor, a principiilor tactice şi strategice, prin trageri

Al doilea Regiment Romanaţi nr. 19

165


în ţintă repetate, vor învăţa a cunoaşte şi iubi armele lor.

Orice început e greu. Nu pot pretinde dară că, chiar în anul acesta toate bunurile enumerate mai sus să se dobândească; dar cu stăruinţă, răbdare şi cu concursul tuturor adevăraţilor români, aceste bunuri se vor atinge.

Atunci oştirea română va şti a-şi susţine rolul ce îi este încredinţat, România va avea o armată.

Instalarea definitivă ne va ocupa încă vreo şase săptămâni. Greutatea de a se transporta tot materialul necesar pentru construcţia barăcilor era naturală. Într-un timp unde toţi locuitorii sunt ocupaţi cu munca câmpului, nu putem să-i distragem de la aceasta, fără a compromite avuţia naţională, trebuia deci să procedăm cu prudenţă; deşi materialul întreg este adunat împrejurul taberei, dânsul nu se poate aduce de o dată la locul destinaţiei sale. Transportul lui se face continuu, deşi se face fără niciun fel de impunere şi fără niciun fel de stagnare, sunt chiar comune care au făcut transporturi gratis din proprie iniţiativă. Îndată ce mă voi întoarce voi publica mulţumirile ce merită.

Regimentul al 6-lea şi batalioanele de geniu veniţi cel dintâi în tabără sunt instalaţi şi este o plăcere a vedea aspectul ce înfăţişează cartierul lor. Fiecare din celelalte corpuri se ocupă a egala pe acestea două. Nu mult timp va trece şi cartierele lor vor fi tot atât de comode şi luxoase.

Barăcile Regimentelor 3 şi 7, Batalionul al 2-lea de Vânători sunt mai terminate şi se vor ocupa îndată, nevoind a lăsa trupele să intre în barăci până nu se va usca cu totul lipitura. Ploi numeroase au întârziat uscarea. Trupele îşi petrec timpul, când nu sunt ocupate cu lucru, sub corturi individuale.

Regimentul al 2-lea de Artilerie şi Compania de Pontonieri au barăcile şi grajdurile sale terminate şi le ocupă; numai ofiţerii stau în corturi; în curând cartierul lor va fi deplin terminat.

Regimentele nr. 1, 2 şi 4 şi Batalioanele 3 şi 4 de Vânători sunt în construcţie. Acum se află sub corturi, în opt zile vor fi sub barăci.

Până la sosirea regimentelor din Bucureşti, barăcile şi grajdurile vor fi terminate, astfel ca la sosirea lor în tabără, să intre direct în cartierele lor.

Tabăra fiind situată între două oraşe capitale departe, numai de o jumătate până la o oră, prezintă înlesniri de tot felul. Drumurile de comunicaţie sunt în starea în care se aflau înaintea instalării taberei pe locul ales. Negreşit că, comandantul de geniu se va ocupa cu timpul a dezvolta cu trupele de geniu căile de comunicaţie, dar cred că nici comitetele permanente nu vor pune întârziere, a aplica asupra acestor căi, Legea drumurilor. Avantajele băneşti ce dobândesc atât or[aşele] Focşani, cât şi Tecuci, prin instalarea taberei, este un îndemn destul de mare pentru dânsele. Astfel sunt încredinţat că, chiar la anul, voi vedea împrejurul taberei înflorind un nou oraş.

Ştiţi, domnule preşedinte că îndestularea trupei era dată de predecesorul meu în întreprindere. Acest antreprenor nu a executat contractul său. Eu am fost fericit de aceasta căci îmi permitea a pune în lucrare chipul meu de a vedea în privinţa îndestulării trupelor. Sunt de opinie că trebuie să facem pe consiliile de administraţie ale corpurilor mature, ministerul păstrând controlul superior şi înlesnind prin intendenţa taberei consiliilor de administraţie, izvoarele de unde se pot trage produsele lor, este cred mult mai nimerit a le lăsa pe dânsele cu dreptul şi datoria de a încheia contracte separate cu furnizorii de îndestulare şi a îngriji de trupele lor. Astfel scăpăm de relele monopolului,

Batalionul 8 vânători

166


provocăm concurenţa, dăm ocazie a dezvolta spiritul administrativ al comandanţilor, deşteptăm o emoţie salutară.

Dar de voim a deprinde şi pe intendenţa şi pe ofiţerii de administraţie a îngriji de hrana trupelor, nimic nu ne împiedică a face marşuri din tabără pentru una sau mai multe zile cu părţi de trupe şi a însărcina atunci pe cei dintâi a îngriji pentru depunerea celor trebuincioase pe la etapele respective.

Trupa se îndestulează acum prin consiliile lor de administraţie. Unii iau pâinea de la Focşani, alţi în Tecuci, cele mai multe de la brutăria din Ţigăneşti; carnea se ia de la măcelăriile înfiinţate în tabără; zarzavatul şi altele se procură prin mulţi negustori ce furnică împrejurul taberei.

Hrana însă este asigurată într-un chip solid, căci este bazată pe interesul şi câştigul furnizorilor şi pe concurenţă.

De fiecare om se alocă prin minister 65 bani pe zi, prin urmare 1 ban mai puţin decât ce era contractat; garanta (garanţia) depusă de antreprenoarele hranei, va servi pentru cazuri grele, când s-ar scumpi poate hrana; la caz de a se ieftini, alocarea zilnică va fi scăzută.

Spre a nu rămâne însă trupa vreodată în lipsă, pe deoparte s-au încheiat de consilieri contracte, care deşi nu prevăd garanţii materiale, totuşi prezintă garanţii morale că se vor plăti, iar pe de alta s-au aprovizionat cu pesmeţi şi se vor aproviziona şi cu mălai. Apa de băut se scoate din puţuri aşezate în tabără.

Am fost fericit să văd că starea sănătăţii trupelor este mulţumitoare. Cazuri de boli grele nu sunt, dar nici bolile uşoare nu sunt numeroase. Efectivul de astăzi este după cum mai sus am arătat de aproape 12.000, bolnavi sunt în număr de 108, prin urmare abia unul la sută. Spitalul s-a aşezat în Tecuci, până ce barăcile ambulanţei vor fi terminate. Când omul este sănătos, dispoziţia sa este voioasă, nu e de mirare dar că trupa noastră din tabără este mulţumită şi că a fost fericită de a vedea pe Măria Sa, încredinţându-se în persoană prin venirea sa în mijlocul ei despre traiul ce are.

Stăruinţele mele se vor purta acum asupra îmbrăcămintei trupei spre a satisface şi această dorinţă a Măriei Sale.

Exerciţiile vor începe peste curând.

Comandanţii tuturor trupelor se află în tabără şi precum nelipsind trupelor nimic, dânsele nu au putut cerşi, asemenea fiind disciplină în armată dânsele nici nu au putut ieşi la drum.

Iaca, Domnule preşedinte ce avui a zice înaintea plecării mele la Iaşi.

Binevoiţi vă rog a primi încredinţarea deosebitei mele stime şi consideraţii.

Ministru de Război Colonel G. Manu

* * *Duminică, la 29 iunie trecut, la 9 ore de

dimineaţă, a avut loc inaugurarea taberei permanente de la Furceni, unde s-a oficiat un serviciu divin de către P.S.S. locot. episcop de Roman cu preoţii regimentelor pe un altar improvizat în mijlocul taberei şi unde Măria Sa a pus temelia unei capele a taberei. Această ceremonie religioasă din cele mai improvizate, căci avea loc în prezenţa a 12.000 ostaşi şi a unui public numeros din Tecuci şi Focşani, a lăsat suveniri adânci în inimile tuturor pentru scopul patriotic ce fiecare soldat urmăreşte prin perfecţionarea instrucţiei sale militare.

Un altar improvizat din frunză şi flori lângă care se înălţa o cruce imensă şi la care conduceau mai multe trupe, forma, locaşul sfânt de unde se putea domina toate trupele taberei care erau aşezate pe trei laturi ale unui careu, în modul următor:

Pe faţa din dreapta a careului, Divizia 1-a de Infanterie, în linie de batalioane, în gloată pe divizioane, la distanţă de 30 paşi între ele, având cele patru batalioane de vânători la dreapta formau 1-a Brigadă; iar celelalte şase batalioane ale regimentului 1-a şi al 2-lea de linie, formau Brigada a 2-a.

Pe faţa a doua, cea vis a vis de altor şi paralel cu frontul de bandieră, erau aşezate 10 batalioane din Divizia a 2-a în ordinea seriei numerelor lor, adică şase batalioane din dreapta Regimentului al 3-lea şi al 4-lea, formând întâia Brigadă; iar batalioanele Regimentelor al 6-lea şi al 7-lea a doua Brigadă.

Pe a treia faţă sau faţa din stânga se desfăşurau, în aceeaşi formaţiune şi cu aceleaşi distanţe, două batalioane din Regimentul al 7-lea şi două batalioane de geniu, Compania de Pontonieri, Regimentul al 2-lea de Artilerie

167


în coloană deasă de baterie, la flancul căruia se aflau un pluton de jandarmi călări şi un escadron de dorobanţi din Divizia a 3-a Teritorială şi Putna. Aceştia din urmă au venit în tabără chiar în momentul aşezării trupelor, numai pentru a asista la această ceremonie.

Acest careu de 360 m pe laturi, prezenta un aspect măreţ. Pentru întâia oară de mai mulţi ani trupele erau împreunate şi inima fiecăruia bătea cu tăria de emoţia ce deşteaptă de câte ori se văd desfăşuraţi tinerii noştri vulturi.

Toate trupele erau sub comanda Domnului general Macedonski; iar ca şefi ai diviziilor funcţionau colonelul Bacinski şi Lecca; ca şef al statului major locotenent-colonel Bateanu.

La 9 ore, o detunătură de tun dădu semnalul sosirii Măriei Sale şi începerea serviciului divin, după care drapelele cu escortele lor şi toţi saperii regimentelor de linie se aşază în două plutoane, faţă în faţă, lângă trupele altarului.

Măria Sa, însoţit de Domnul ministru de Război şi Domnul inspector al Serviciului Sanitar al Armatei, cu tot stat majorul Înălţimii Sale, descalecă şi asistă, în faţa trupelor, la acest serviciu, punând temelia capelei taberei chiar în locul unde se înalţă altarul.

După Te Deum, Măria Sa încalecă trecând pe dinaintea frontului în mijlocul urărilor repetate ale batalioanelor; apoi acestea, schimbând direcţia la dreapta prin stânga, defilară pe dinaintea Măriei Sale pe divizioane. Defilarea ţinu mai mult de trei sferturi de oră. După aceasta trupele se aşază pe coloană de regimente în bătaie unele lângă altele, apoi întocmiră, prin întoarcere spre centru, un fel de dreptunghi în care intră Măria Sa cu Domnul ministru de Război, care citi, din partea Măriei Sale, următorul Ordin de Zi:

„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţiAm venit în mijlocul nostru ca să mă pot

încredinţa prin mine însumi, că bunul trai în tabără vă este asigurat, că greutăţile de toate zilele de la început le-aţi învins cu râvnă, cu perseverenţă, cu acel simţământ înalt al datoriei către patrie care învinge tot obstacolul.

Puteţi zice cu mândrie că construcţia taberei de la Furceni este opera armatei.

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,Vă rămâne acum completarea instrucţiei

noastre militare; nu mă îndoiesc că veţi face cu

acelaşi zel, bunăvoinţă, devotament, de care aţi dat totdeauna probe.

Disciplina să fie pentru voi virtutea cea mai scumpă. Familiarizându-vă în tabără cu viaţa serioasă a soldatului, veţi dovedi tuturor că armata română, şcoală de progres pentru popor, va fi fala ţării şi va răspunde în orice timp la înălţimea misiunii sale”.

După citirea acestui ordin, Măria Sa pronunţă cu o voce tare următoarele cuvinte:

„Am fost fericit de tot ce am văzut în tabără, vă mulţumesc pentru bunăvoinţa ce mi-aţi arătat pretutindeni. În acest chip veţi ajunge marele scop al taberei care trebuie să fie mândria ţării. Trăiască România!”

La aceste cuvinte ale Măriei Sale, trupele răspunse prin strigări frenetice:

„Trăiască România! Trăiască Măria Sa!”

Domnul ministru de Război făcu apoi cunoscut trupelor gratificaţia ce Măria Sa a binevoit a le acorda, la care trupele răspunseră prin strigări repetate de trăiască Măria Sa şi urări prelungite.

Trupele apoi intrară în barăcile lor, iar Măria Sa se întoarse la cartierul său, unde primi felicitările notabililor districtelor învecinate pentru inaugurarea taberei, căci toţi acei ce au văzut trupele pot zice cu siguranţă că soldaţii noştri, în privinţa abilităţii şi obişnuinţei cu viaţa bivuacelor, pot concura cu cei mai buni soldaţi ai armatelor europene.

Tabăra permanentă de la Furceni este menită a perfecţiona instrucţia armatei noastre prin concentrări anuale, care vor obişnui trupele nu numai cu manoperele, dar va aduce înfrăţirea, camaraderia ce trebuie să domnească între ofiţeri şi mai cu seamă disciplina, care este sufletul unei armate şi şcoala marţială a poporului.

La 6 şi jumătate ora, Măria Sa întruni la prânz pe toţi ofiţerii superiori ai armatei din tabără.

La 9 şi jumătate ora, se cântă retragerea de toate muzicile, toboşarii şi corniştii trupelor, întruniţi, pornind din cartierul general cu facle şi dirijându-se spre cartierele trupei.

168

Dobrogea – ţinutul dintre Dunăre şi Mare – a fost răpită Ţării Româneşti de către Imperiul Otoman la puţin timp după moartea lui Mircea cel Bătrân, survenită la 1418. De atunci, în ciuda tuturor vicisitudinilor timpurilor, ţinutul danubiano-pontic a continuat să fie locuit în bună parte de români, cu toate că, în secolele următoare, Imperiul Otoman a colonizat în această provincie de margine numeroşi turci şi tătari cu îndatoriri militare. În legătură cu populaţia provinciei, agronomul Ion Ionescu de la Brad – care, după înăbuşirea revoluţiei paşoptiste, cercetase îndeaproape teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – scria din Karasu, la 1 iulie 1850, lui Ion Ghica, la Constantinopol, că neamul „cel mai numeros din Dobrogea este cel al românilor. Acest rezultat statistic şi etnografic deschide un câmp nou la toate gândurile noastre şi o importanţă însemnată pentru viitorul lor”.

În pofida stăpânirii străine şi a îndelungatelor războaie ruso-turce care i-au frânt dezvoltarea social-economică, Dobrogea a rămas legată prin mii de fire de restul vetrei strămoşeşti, inclusiv prin adăpostul şi hrana ce ofereau în permanenţă păşunile sale numeroaselor turme ale păstorilor ardeleni, aduşi aici de imemorabilul fenomen al transhumanţei. În secolul al XIX-lea a fost asigurată nu numai permanenţa elementului românesc – sub aspect numeric, economic,

COLONELUL ŞTEFAN FĂLCOIANU

ŞI REINTEGRAREA DOBROGEI

ÎN CADRUL STATAL ROMÂNESC

Drd. Gelu DAE

cultural şi naţional – dar şi amplificarea legăturilor dobrogenilor cu principatele şi Transilvania. Întâlnind prin localităţile dobrogene pe lângă băştinaşi şi pe alţi conaţionali din celelalte provincii româneşti, Ion Ionescu de la Brad sublinia, pe bună dreptate, că aceştia întruchipau „mai în fieşce sat o Dacie în miniatură”.

De altfel, în timpul războiului de la 1877 românii dobrogeni aveau ochii aţintiţi spre Bucureşti şi nutreau speranţa că reintegrarea lor în statul naţional român se apropie. Nu fără temei, în

şedinţa Senatului din 26 noiembrie 1877, P.P. Carp arăta că „sunt prin Dobrogea subscrieri pentru a se alipi pe lângă România”. La eliberarea de sub jugul otoman a Dobrogei şi la unirea ei cu România se gândea şi M. Kogălniceanu la 20 iunie 1877 când – în febra pregătirii ofensivei armatei româneşti în zona Vidinului – scria lui I. Bălăcianu: „Am fi făcut poate mai bine să alegem gurile Dunării şi Dobrogea pentru câmpul nostru de luptă. Din nenorocire ne-am gândit prea târziu”.

Între timp, la 10 iunie, Corpul al XIV-lea al armatei ruse, îmbarcat pe plute şi pontoane, trecuse Dunărea pe la Măcin şi, după câteva lupte cu turcii, cucerise în câteva săptămâni partea şi centrală a Dobrogei, stabilindu-se pe un

169


aliniament între Cernavodă şi Constanţa, unde a întâlnit forţe numeroase otomane. Războiul a imprimat Dobrogei un aspect dezolant. Numeroşi locuitori creştini s-au refugiat temporar în stânga Dunării spre a scăpa de jafurile şi excesele otomane. De asemenea, o bună parte dintre musulmani – turci, tătari, cerchezi – au părăsit provincia odată cu retragerea armatei otomane spre sud. Majoritatea populaţiei româneşti a rămas însă pe loc şi s-a opus atât distrugerii Tulcei de către otomani, cât şi, mai târziu, arderii cartierului musulman din Hârşova şi a altor represalii împotriva populaţiei turceşti.

Pierderile şi distrugerile cauzate de război au lăsat urme adânci. Numeroase vite şi turme de oi au fost luate de trupele turceşti în retragere. În sangeacul Tulcea din 29.097 de case au rămas la sfârşitul războiului numai 16.708, deci peste patruzeci la sută au fost distruse.

Înfrângerea forţelor militare otomane în războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 a consfinţit printre altele – independenţa de stat a României şi reintegrarea Dobrogei în vechile hotare ale ţării căreia îi aparţinuse înaintea cotropirii otomane. După ce în iulie 1878, Congresul de la Berlin a sancţionat aceste lucruri, au început pregătirile pentru instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea.

Presa românească a vremii recomanda diferite formule pentru organizarea şi administrarea acestei provincii. Dacă ea cerea menţinerea vechii organizări a teritoriului, celelalte ziare – şi în primul rând „Românul” şi „România liberă” – recomandau o organizare şi o administrare superioară celei otomane. „România liberă” sugera înfiinţarea de şcoli, introducerea unei legislaţii adecvate necesităţilor locale şi a unei administraţii capabile şi nepărtinitoare. Pe aceeaşi linie, ziarul „Timpul” propunea ca Dobrogea să fie administrată după dorinţele populaţiei locale, consultându-se în prealabil reprezentanţii fiecărei naţionalităţi şi fiecărui cult,

iar „Steaua României” opina pentru alcătuirea unei comisii de jurişti, medici, etnografi, geografi, şi ingineri care să studieze situaţia şi să facă propuneri adecvate în privinţa modului de administrare a acestei provincii.

Pe de altă parte şi guvernul, la propunerea lui M. Kogălniceanu, a hotărât prin jurnalul din 26 iulie 1878, ca miniştrii de Finanţe, Lucrări Publice, Război şi Instrucţiune Publică să numească delegaţi pentru formarea unei comisii menite să examineze şi să raporteze asupra stării materiale a locuitorilor, a formelor de administrare, a perceperii veniturilor, a necesităţii înfiinţării şcolilor şi a altor instituţii publice, cât şi a situaţiei geografice şi etnografice a provinciei. Prin acelaşi jurnal, s-a decis ca A. Stoianovici, delegatul român de la Tulcea, să participe la lucrările acestei comisii, ca reprezentant al Ministerului de Externe. În zilele următoare, A. Stoianovici a făcut deplasări prin sate şi oraşe, a cules informaţii, a întocmit statistici şi a raportat lui M Kogălniceanu că „toată populaţiunea Dobrogei, în genere … este pentru România”; asemenea „şi cea musulmană, care s-a întors, aşteaptă cu nerăbdare” sosirea autorităţilor româneşti.

Minuţioase investigaţii în privinţa populaţiei Dobrogei, a şcolilor şi bisericilor existente prin sate şi oraşe a făcut – începând cu august 1878 – şi Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Rezultatele obţinute sunt consemnate într-un

170


„tabel statistic de numele, populaţiunea şi cultura comunelor române din Dobrogea”, tabel ce va fi înaintat, la 16 noiembrie 1878, Ministerului de Interne spre a fi verificat şi completat cu alte informaţii necesare de către prefecţii ce urmau a fi instalaţi în judeţele dobrogene. Din tabel rezultă că în cincizeci şi şapte de comune – mai ales în Dobrogea nordică şi centrală – erau 80.891 locuitori din care 45.502 români şi 35.389 de alte naţionalităţi. Această populaţie avea 32 de şcoli şi 59 de biserici.

În octombrie Eugeniu Stănescu, ministrul Justiţiei, a adresat o circulară către „preşedinţi şi procurori de curţi şi tribunale” din ţară prin care le-a cerut să recomande jurişti şi magistraţi, capabili, oneşti şi de „o moralitate exemplară” spre a constitui aparatul judecătoresc din Dobrogea. Spre a-i stimula să plece, ministrul autoriza pe subordonaţii săi să pună în vedere magistraţilor că vor avea o salarizare dublă în Dobrogea, comparativ cu cea din ţară.

Ordine şi circulare s-au dat, în luna octombrie, şi de către alte ministere în cadrul măsurilor pregătitoare pentru instalarea autorităţilor româneşti în Dobrogea. Tot acum, Consiliul de Miniştri a numit comisari civili şi militari – pe M. Feridiche şi pe coloneii Ştefan Fălcoianu, Grigore Slăniceanu şi Eraclie Arion – care să reprezinte guvernul român pe lângă comisia europeană de delimitare a graniţei de sud a Dobrogei.

O pagină importantă din prodigioasa carieră militară şi civilă a lui Ştefan Fălcoianu, primul director general al Căilor Ferate Române, viitorul şef al Marelui Stat Major, ministru de Război şi primul militar român membru activ al Academiei Române, o reprezintă şi participarea acestuia ca delegat militar al Guvernului României pe lângă Comisia Europeană, însărcinată prin Tratatul de la Berlin, cu delimitarea hotarului între Dobrogea şi Bulgaria.

Tratatul de pace de la Berlin consfinţea înfrângerea forţelor militare otomane în Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 şi recunoştea, potrivit art. 43, independenţa de stat a României şi reintegrarea Dobrogei în vechile hotare, conform art. 46.

În timpul discuţiilor pe marginea măsurătorilor care stabileau linia de frontieră, care începea

„de la Siliştea şi se termina la sud de Mangalia”, colonelul Ştefan Fălcoianu răspundea invariabil, cu fermitatea ofiţerului de carieră, „România nu a luat de la nimeni nimic care să nu fie al său; nu i s-a făcut har de nimeni mărirea ce a câştigat”.

Dar cine a fost Ştefan Fălcoianu?

Născut la Bucureşti, în 6 iunie 1835, ca fiu al lui Ioan Fălcoianu şi al Raliţei Lupoianu, Ştefan Fălcoianu şi-a început studiile civile şi militare la Bucureşti, devenind sublocotenent la 7 aprilie 1856, odată cu absolvirea Şcolii Militare de Ofiţeri. După efectuarea stagiului, conform repartizării la Regimentul 3 Infanterie de Linie, cu apro barea domnitorului Alexandru Ioan Cuza este trimis în Franţa, pentru a urma în perioada 1860-1862 cursurile elitiste ale Şcolii Imperiale de Stat Major, fiind desemnat apoi să urmeze în perioada 1862-1864 şi cursurile Şcolii Politehnice din Paris. Revenit în ţară cu gradul de căpitan, parcurge toate gradele ierarhiei militare fiind avansat la gradul de maior în anul 1865, locotenent-colonel în anul 1868, colonel în 1877, general de brigadă în anul 1883 şi în cele din urmă în 1892, general de divizie.

Nici funcţiile şi nici demnităţile nu au întârziat să apară, Ştefan Fălcoianu – datorită spiritului său riguros şi calităţilor deosebite de lider înnăscut, regăsindu-se atât în funcţia de şef de cabinet al ministrului de Război S. Manu, în 1864, dar şi şef al Marelui Stat Major în mai multe rânduri (între 1883 şi 1894) şi chiar ministru de Război, între 23 iunie 1884 şi 12 ianuarie 1886, în guvernul lui Ion C. Brătianu. A condus de asemenea, Serviciul Telegrafic şi Poştal al României între 5 mai 1876 şi 5 aprilie 1877 şi a fost primul director general al Căilor Ferate Române între 20 aprilie 1880 şi 15 aprilie 1883.

Războiul de Independenţă îl găseşte pe colonelul Ştefan Fălcoianu atât la asediul Plevnei şi al Vidinului, dar mai ales la cucerirea Smârdanului al cărui atac biruitor l-a comandat personal.

Poate şi de aceea, localitatea dobrogeană de pe malul drept al Dunării, unde în după amiaza zilei de 14 noiembrie 1878 au debarcat primele unităţi româneşti, se numeşte şi azi Smârdan…

171

ARSENALUL ARMATEI

DIN BUCUREŞTI –

MENIRI ÎN TIMP

Prof. Virgiliu Z. TEODORESCU

Locuri evocatoare

Actuala vatră a Palatului Parlamentului României, incluzând şi zona verde limitrofă, aminteşte şi de timpurile veacurilor trecute când în respectivul perimetru se aflau viile mănăstirii Mihai Vodă care, prin înălţimea dominantă a platoului asupra oraşului, situat predilect pe malul stâng al râului Dâmboviţa, oferea o largă

panoramă, evidenţiind caracterul preponderent al vegetaţiei care încadra construcţiile. Poziţia dominantă, deschiderea spre cartierele oraşului, aerul, vegetaţia Bucureştilor, în veacul al XVIII-lea au reţinut atenţia şi a domniei care, nemulţumită de condiţiile din ce în ce mai precare de la Curtea Veche, opta pentru un nou amplasament

Piaţeta care reunea artere importante de circulaţie, beneficiind şi de podul peste apa râului Dâmboviţa de la Izvor. Ne referim la Splaiul Independenţei, străzile Izvor, Uranus. Fotografia din anii de la finalul deceniului al treilea din secolul XX a surprins în

stânga clădirea cu deschideri atât către splai, piaţetă şi strada Izvor. Urmează latura nordică a Ansamblului Istoric Mihai Vodă, având alături scuarul amenajat în anul 1926, anticipând amplasarea celor două simboluri prin care erau cinstite

faptele a doi slujitori ai arhivelor, busturile evocând pe Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Dimitre Onciul, lucrări modelate de sculptorul Mihai Onofrei, apoi turnate în bronz şi care au fost dezvelite în noiembrie 1927. În plan mai îndepărtat localul şcolii

amplasată la intersecţia străzii Mihai Vodă cu strada Uranus. În fundal pavilioane din cadrul Arsenalului Armatei. Pe partea dreaptă se remarcă clădirea cu faţade atât către splai, cât şi spre strada Izvor. Urcând panta străzii Uranus

sunt o serie de case particulare, apoi masiva clădire a firmei tipografice „Marvan”

172


prin edificarea unor construcţii care să situeze corespunzător scaunul domnesc la rangul altor ţări ale epocii. De la idee la faptă misiunea şi-a asumat-o domnul Alexandru Ipsilanti, la 1775.

Puţinele însemnări ale celor care ocazional au avut prilejul să cunoască noile construcţii, gradul de confort, protocolul în uzanţă relevă calităţile acestor investiţii, care însă n-au avut decât o existenţă efemeră. O serie de calamităţi i-au curmat existenţa, fie că au fost repetatele incendii, fie modul cum cutremurul din 14 octombrie 1802 s-a manifestat şi resimţit, toate au determinat o elocventă mutaţie în chiar denumirea aşezământului, devenind pentru posteritate Curtea Arsă. Reşedinţa domnească a fost în cele din urmă abandonată, iar ruinele au căpătat în timp denumirea de „Curtea Arsă”. După 1831, la renaşterea Armatei Române, platoul delimitat de străzile Mihai Vodă, Uranus, Cazărmii a devenit loc de antrenament şi găzduire a diverse unităţi militare.

Portret de epocă evocându-l pe principele Alexandru Ipsilanti. Cele două mici medalioane din partea de jos a compoziţiei redau scuturile cu simbolurile heraldice ale Valahiei

173


În această atmosferă s-au petrecut evenimentele de la 13 septembrie 1848 când puterea suzerană, pentru a anticipa venirea protectorilor răsăriteni, a acţionat pentru lichidarea regimului revoluţionar. Oştirea otomană, numeroasă, bine instruită şi dotată cu tehnică, a ajuns să se confrunte cu firavele unităţi ale pompierilor şi infanteriştilor ce-şi aveau terenurile de instrucţie şi cazărmile în respectivul perimetru. A fost o inegală confruntare, care însă a evidenţiat calităţile acestor români apărători ai demnităţii naţionale.

În anul 1898 la semicentenarul Revoluţiei de la 1848 s-a lansat chemarea către întreaga suflare românească pentru a contribui la realizarea unui simbol de for public, cu caracter naţional şi care să fie amplasat în zona bătăliei din 13 septembrie 1848. Operativ fondurile au fost strânse, lucrarea a fost încredinţată spre modelare sculptorului Wladimir C. Hegel, având o permanentă consiliere din partea lui Eugeniu Carada. Lucrările s-au finalizat la 1901 când printr-o amplă manifestare a fost inaugurat cu o impresionantă participare a românilor, inclusiv cei încă în viaţă din rândurile combatanţilor de la 1848.

Având un postament hexagonal din piatră, monumentul se compune dintr-un piedestal masiv, cu înălţimea de 5 m, în formă de trunchi de piramidă, cu un brâu spre partea inferioară şi cu un ornament arhitectural, sugerând un capitel, la partea superioară. Compoziţia statuară, are înălţimea de 2,5 m, redă pe o demnă femeie, care ţine în mâna stângă o trompetă, iar cu

cealaltă mână sprijină trupul unui militar rănit. Femeia simbolizează „Victoria înaripată”, care anunţă mulţimii idealurile revoluţiei române de la 1848. Pe latura din faţă a monumentului este fixată o placă de bronz cu inscripţia: „Luptătorilor de la 13 septembrie 1848, poporul român recunoscător, MDCCCC (1900)”. Pe aceeaşi placă sunt înfăţişate o cască de pompier, o compoziţie heraldică, precum şi un vultur cu aripile întinse. Pe latura opusă a piedestalului este fixată o altă placă de bronz, pe care scrie: „În aducerea aminte a luptei susţinută în acest loc de pompierii Bucureştilor, comandaţi de către căpitanul Zăgănescu, şi de Batalionul II din Reg. 2 linie sub comanda col. Radu Golescu contra unei divizii de armată turcească comandată de Cherim Paşa”.

Monumentul este înscris la poziţia nr. 2280, cu codul B-III-m-B-19951, în Lista monumentelor istorice, actualizată prin Ordinul ministrului Culturii şi Cultelor, nr. 2314/8 iulie 2004.

Secţiune din planul zonei cu amplasamentul Arsenalului Armatei sugerând dispunerea principalelor edificii din compunerea stabilimentului şi a liniei C.F.R.

Solemnitate la monumentul Eroilor din faţa intrării la Arsenalul Armatei. Monumentul este încadrat de reprezentanţi ai infanteriei şi ai pompierilor

174


Câteva imagini relevând evoluţia în timp, culese de pe internet.

În anul 1984 monumentul a fost retras din forul public şi depozitat pentru o viitoare reamplasare. Monumentul fost redezvelit la 13 septembrie 1990, când eronat a fost amplasat la intersecţia Căii 13 Septembrie cu Str. Izvor, în fosta piaţă Puişor rebotezată Piaţa Arsenalului, în faţa hotelului preconizat în ansamblul Centrului Civic a fi loc de găzduire al parlamentarilor şi a altor oficiali dar care la finisare a devenit hotelul „J.V. Marriott”.

Revenind la evocarea evoluţiei funcţio-nalităţilor spaţiilor în veacul al XIX-lea, au fost deceniile în care, prin cele realizate zi de zi, oraşul cunoştea profunde prefaceri. Terenul amintit a fost atribuit pentru diverse întrebuinţări specifice armatei, care, treptat, au condus la realizarea unui amplu stabiliment pentru obţinerea, întreţinerea, repararea sau îmbunătăţirea armamentului şi muniţiei necesare înzestrării unităţilor constituite. Unirea celor două armate în aprilie 1859 a facilitat luarea unor măsuri pentru asigurarea înzestrării armatei cu cele necesare. Ca prioritate s-a declanşat realizarea viitorului Arsenal al Armatei. A fost o acţiune de operativitate exemplară. Concret constatăm că a doua aniversare a Unirii Principatelor a fost sărbătorită în incinta deja parţial edificată.

Carte poştală ilustrată care a contribuit la popularizarea Monumentului Eroilor în primele decenii ale secolului XX

Monumentul în perioada interbelică. Fotografie din anii următori inaugurării când, pentru a-l proteja, a fost încadrat cu un mic gard din fier forjat

175


La 24 ianuarie 1861, într-o zi de marţi, s-a serbat ziua Unirii Principatelor, prin preocuparea corpului ofiţerilor din garnizoana Bucureşti. A fost prilejul de a oferi un banchet domnului Alecsandru Ioan I Cuza, care a avut loc în sălile arsenalului şi la care au luat parte Nifon, mitropolitul Ungro-Vlahiei, corpul diplomatic etc. A fost începutul. La 23 noiembrie 1861 prin decret domnesc s-a hotărât ca Direcţiunea stabilimentelor militare să fie organizată în trei secţiuni, care cuprindeau: Secţia I activitatea Pirotehnică cu un atelier pentru confecţionarea muniţiei şi a artificiilor necesare armatei, tot odată resortul este însărcinat cu instrucţia teoretică şi practică a oamenilor detaşaţi, spre a forma artificii pentru artilerie, un atelier pentru fabricarea şi încărcarea capsulelor de război, un laborator de chimie pentru analizele şi

susţinerea cursului de chimie şi depozitele de praf; Secţia II activitatea Arsenalului Armatei de construcţii cu un atelier pentru construcţia şi repararea trăsurilor şi afeturilor armatei, un atelier pentru armurieri, pentru reparaţia şi transformarea armelor de foc portative. Acest atelier va forma şi armurieri pentru infanterie, o fonderie (turnătorie) pentru confecţionarea proiectilelor de artilerie, a pieselor mecanice şi a maşinilor stabilimentelor, un atelier mecanic pentru construcţia şi repararea maşinilor şi depozite de arme; Secţia III Pulberăria, care iniţial a funcţionat în arealul fostului paraclis Sf. Ecaterina avea în compunere sectorul cu laboratoarele de analize ale materiilor prime şi de produse finite, sectoarele cu depozitele de materii prime şi sectorul producţie.

Era o unitate de mare răspundere privind siguranţa operatorilor în toate etapele. A fost condusă de militari exigenţi cu preocupări permanente de perfecţionare a fiecărui participant la lanţul productiv.

O fotografie din iarna anului 1983 care a surprins ultimele luni ale prezenţei monumentului pe amplasamentul iniţial din anul 1901 cu vegetaţia limitrofă.

În stânga fotografiei se poate remarca panta străzi Fonteriei. În fundal clădirile de pe respectiva stradă care cobora în pantă spre strada Izvor. Zidurile fostului

Arsenal fuseseră demolate. Pe strada Uranus încă era permisă circulaţia tramvaielor. Dincolo de monument se pot remarca zidurile clădirii care iniţial a fost

prin preocupările sindicatelor de la începutul veacului XX Casa Poporului, locul unde acţiunile de popularizare a ştiinţelor şi culturii erau receptate cu interes de participanţii la manifestările cultural ştiinţifice şi recreative. După cel de-Al Doilea Război Mondial respectivul spaţiu a găzduit manifestările armatei, respectiv ale Ansamblului artistic „Doina” şi chiar ale Teatrului Armatei rebotezat într-o etapă

ulterioară şi într-un alt amplasament „Teatrul Nottara”

Solemnitate la Monumentul Eroilor

176


Este necesar să amintim şi pe unul din conducătorii acestui stabiliment. Alegerea este aleatorie fiind determinată şi de permanenta preocupare a persoanei amintite pentru studierea trecutului neamului românesc, inclusiv a faptelor de arme şi chiar a componentelor Arsenalului Armatei. Ne referim la Petre Ştefan Vasiliu-Năsturel, general de artilerie, activ publicist, istoric şi heraldist român, profesor de artilerie la Şcoala de poduri şi şosele, subdirector la Arsenalul Armatei (1885-1890. La 1877 subdirector al Pulberăriei Armatei a fost căpitanul Virgiliu Hepites. Peste ani, căpitanul Eremia Grigorescu a răspuns de buna organizare a activităţii ca subdirector al Pulberăriei Armatei în perioada anilor 1896-1899. Ulterior fiind înaintat în gradul de maior a condus acest stabiliment ca director al Pulberăriei Armatei în perioada anilor 1899-1903, finalizându-şi misiunea cu gradul de locotenent colonel. Cât era de exigent şi analitic o dovedeşte situaţia când, ca director al Pulberăriei Armatei, a refuzat în mod repetat să recepţioneze o comandă de fulmicoton (un tip de exploziv), achiziţionat de la firma vieneză „Blumau”, pentru că acesta nu corespundea caietului de sarcini. Din acest motiv a fost schimbat, din ordinul ministrului de război, Dimitrie Sturdza, din funcţia de director al Pulberăriei.

Prin gradul de mare risc generat de caracteristicile materiilor prime şi a celor finite, evenimentele petrecute în Pulberăria

Armatei, pierderile umane şi materiale au impus dispersări în teritoriu pentru a diminua pericolul în caz de explozie. Astfel în anul 1864 clădirile fostei mănăstiri de la Târgşor, jud. Prahova, au fost transformate în Pulberăria Armatei. În apropierea Bucureştilor în satul Dudeşti a fost o asemenea unitate.

În anul 1864 a fost organizată Direcţia stabilimentelor militare, având iniţial o singură unitate cu trei secţii: pirotehnie, arsenal şi fabrica de pulbere. În 1873, acestea s-au despărţit şi dezvoltat dând naştere la stabilimentele: Pirotehnia Armatei, Arsenalul Armatei şi Pulberăria Armatei. Arsenalul Armatei şi-a început activitatea la 1/13 februarie 1861, iniţial având misiunea de a asigura reparaţiile curente la piesele din dotare. Pe parcursul anilor şi-a extins preocupările şi posibilităţile de realizare prin înzestrarea cu aparatură care i-a permis chiar realizarea de piese unicat sau de serie mică, inclusiv prototipuri care nu odată au relevat capacitatea inventivă a românilor şi în domeniul înzestrării cu tehnică de luptă. Brevetele sunt o concludentă mărturie a acestor realizări.

Consemnăm că în anul 1877, când Armata Română era implicată nemijlocit, atât în apărarea propriului teritoriu, cât şi în asigurarea unor servicii de garnizoană la sudul Dunării pentru a facilita armatei ruse acţiunile pe direcţiile principale de atac împotriva oştirii otomane, ca apoi la chemarea ducelui Nicolae să se alăture exemplar la atacarea, asedierea din zona de operaţiuni de la Plevna, iar după 28 noiembrie 1877 să i se atribuie lichidarea rezistenţei concentrărilor de trupe aflate la vest de Plevna. Momentul încetării ostilităţilor a găsit-o în acţiunea de cucerire a fortificaţilor de la Vidin. Presa a informat publicul că în cadrul Arsenalului Armatei se lucra la o armă nouă. A fost o ştire la care ulterior nu s-au oferit alte amănunte.

Este demn de remarcat că din primele momente ale existenţei s-au asigurat condiţii ca ideile originale să fie valorificate, multe ajungând să fie invenţii sau îmbunătăţiri substanţiale la brevetele achiziţionate din străinătate. Au existat însă şi bune rezultate care au fost blocate de politicianismul timpului, de in te resele eco no-mice ale unor per soane, societăţi, preferându-se importarea unor produse, cât de cât similare, dar

13 septembrie 1991. Solemnitatea redezvelirii monumentului pe noul amplasament în faţa clădirii în curs de finisare

a exteriorului şi a interioarelor. În plan îndepărtat masiva construcţie a Casei Republicii care, după câţiva ani, a fost

rebotezată Palatul Parlamentului. Amplasarea monumentului trebuia făcută pe spaţiul verde de la intersecţia căilor rutiere:

13 septembrie şi Izvor

177


dovedite ulterior cu eficienţă scă-zută. Asemenea cazuri au generat drame personale, expatrieri.

La începutul deceniului nouă în concordanţă cu statutul dobândit de stat i n d e p e n d e n t şi hotărârile

adoptate la 14 martie 1881 de Parlamentul ţării, România a fost declarată regat. Pentru 10 mai 1881 zi solemnă de învestire a prinţului regent Carol I cu titlu de rege, Arsenalului Armatei i-a revenit onoranta misiune de a realiza coroana regală.

S-a recurs la un material care deosebea radical noua coroană de cele care în decursul veacurilor au fost făurite din aur şi pietre scumpe pentru conducătorii lumii. Regele Carol I a cerut ca respectiva coroană să respecte elementele constitutive conform normelor heraldice, însă metalul să fie oţelul din compunerea unui tun capturat de la armata otomană la 1877.

În decursul deceniilor care au urmat Războiului de Independenţă, Arsenalul Armatei a avut rolul şi de custode temporar al relicvelor capturate, a celor scoase din uz din dotarea armatei române sau donate de diverse instituţii sau persoane. Exemplificăm cu unul

din drapelele tezaurizate la timpul respectiv la Arsenalul Armatei.

Relicvele adunate şi atent conservate urmau să fie zestrea viitorului Muzeu Militar Naţional. Expoziţia Generală Română din anul 1906 a valorificat multe din aceste mărturii expunându-le la loc de cinste şi a reactualizat necesitatea unui muzeu naţional, evocator al faptelor de arme întru apărarea fruntariilor ţării.

Construcţia Arsenalului Armatei a fost ridicată în anii domniei lui Alecsandru Ioan I Cuza pe vatra fostei „Curţi Arse” ocupând o mare suprafaţă de teren delimitată de străzile Mihai Vodă, Uranus, Fonteriei, 13 Septembrie, Cazărmii, Bateriilor, Sfinţii Apostoli, Sapienţei. Acest vast domeniu militar era înconjurat de un impunător zid de cărămidă a cărei decoraţiune superioară (neogotică) amintea de sistemele fortificate ale veacurilor apuse. A fost maniera folosită de o serie de arhitecţi din anturajul arhitectului restaurator I. Schlatter care a folosit-o şi la „restaurarea” mănăstirii Tismana. Intrarea principală la Arsenalul Armatei era prin strada Uranus.

Carte poştală ilustrată folosită la începutul secolului XX redând clădirile Arsenalului Armatei de la limita străzii Uranus

pe care circulă un tramvai tras de un cal

O altă intrare secundară era pe strada Mihai Vodă, la curba care conducea traiectul acestei căi rutiere spre strada Uranus.

În al şaptelea deceniu al secolului XIX s-a declanşat un mai vechi deziderat al celor preocupaţi de propăşirea economică. S-a trecut în 1864 la construirea pe platoul de la Filaret a gării omonime, ca loc de pornire a liniei ferate din Bucureşti spre Giurgiu. Lucrările au fost finalizate la 19 octombrie 1869 când primul

Coroana Regelui Carol I

Drapelul înmânat de domnul Alexandru Ioan I Cuza unei unităţi militare. Are în zona centrală simbolurile heraldice ale Ţării Româneşti şi Moldovei dominate de coroana princiară

178


tren tractat de locomotiva „Călugăreni”a părăsit peronul gării Filaret îndreptându-se spre oraşul Giurgiu, port la Dunăre.

Ulterior s-a procedat la realizarea unei legături feroviare între gara de la Filaret şi noua gară din zona nordică a oraşului numită iniţial Târgovişte. Aceasta a fost inaugurată la 13/25 septembrie 1872. A fost prilejul realizării şi a unei gări inter-mediare şi a unor conexiuni cu unităţi economice, industriale amplasate limitrof acestei linii. O astfel de derivaţie a fost adusă în incinta Arsenalului Armatei venind dinspre Ansamblul Antrepozitelor Vămii. Din acel moment aprovizionarea cu materii prime ca şi expedierea produselor finite s-a realizat predilect pe calea ferată.

În contextul metamorfozării terenului fostei curţi domneşti vechiul paraclis Sf. Ecaterina al

reşedinţei domnului Alexandru Ipsilanti, distrus la incendiul din 1812 împreună cu restul Curţii, a fost transformat în Pulberăria Armatei.

Arsenalul Armatei a fost permanent o efectivă şcoală, pepinieră formatoare a valoroşi tehnicieni care au format la rându-le pe cei din generaţiile mai tinere care, treptat, au generat noi stabilimente cu menirea de a asigura înzestrarea Armatei Române. Acestea au fost amplasate în diverse alte localităţi. Exemplificăm cu Arsenalul din Târgovişte care, din 1874, a avut contribuţii bine apreciate la înzestrarea armatei.

Buna pregătire profesională, disciplina, competitivitatea, interesul de a studia piesele produse în terţe alte stabilimente, sesizând calităţi, dar şi limite, au generat adeseori îmbunătăţiri radicale pieselor aduse spre a le îmbunătăţi parametrii.

În primul deceniu al secolului al XX-lea Arsenalul Armatei a găzduit şi lucrările întreprinse de inginerul Aurel Vlaicu pentru realizarea aparatului de zbor „Vlaicu 1”.

Din Arsenalul Armatei s-a desprins în secolul XX Arsenalul Aeronautic.

În condiţiile Primului Război Mondial, utilajele şi personalul au cunoscut calea retragerii în Moldova, contribuind la întreţinerea, repararea tehnicii în dotare, la asamblarea noilor piese care au intrat, în anul 1917, în folosinţa trupelor române, reintegrarea prin adaptare a unora din capturi pentru folosinţa armatei române. După război, condiţiile economice au marcat şi activitatea Arsenalului Armatei. Momentul de dificultate din anul 1932 a dus la încetarea temporară a activităţii, impunând ca forul legislativ să ia în dezbate, la 18 iunie, această problemă. Anii care au urmat au fost în concordanţă cu evenimentele premergătoare noii conflagraţii în pregătire predilect de către

Poarta secundară de la Arsenalul Armatei care asigura intrarea/ieşirea prin str. Mihai Vodă a vehiculelor care

transportau materiile prime sau produsele finite. Fotografie realizată în timpul acţiunii de demolare a construcţiilor

din curtea fostului arsenal

Târgovişte, clădirile Arsenalului Armatei ajunse după 1989 o ruină

179


toate marile state. Ca măsură preventivă utilajele şi personalul, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost dispersate în diverse localităţi din zona subcarpatică, multe din acestea evoluând ulterior ca unităţi industriale creatoare de utilaje pentru refacerea economiei naţionale şi care, treptat, au devenit unităţi producătoare

de utilaje performante solicitate şi apreciate şi de beneficiarii străini.

Vatra Arsenalului şi a cartierelor limitrofe au fost atent cercetate în cadrul unei ample campanii arheologice din deceniul al şaselea a veacului XX. Au fost chiar salvate şi parţial conservate o serie de importante relicve. Amin tim în acest sens Vatra de cult a geţilor din curtea Ansamblului istoric Mihai Vodă, tunelurile din partea vestică ale platoului spre strada Cazărmii.

Pe parcursul anilor această zonă colinară, dominând cornişa Dâmboviţei, a fost „uzurpată” de diverse construcţii care s-au infiltrat în imediata apropiere a zidurilor acestui stabiliment. După cel de-Al Doilea Război Mondial spaţiile fostului arsenal au servit mulţi ani ca dură închisoare de tranzit prin care noul regim impus de eliberatorii-ocupanţi a realizat înlăturarea multora din cei consideraţi incomozi procesului de stalinizare şi sovietizare a ţării. Din aprilie 1964 spaţiile au fost folosite de diverse instituţii centrale. După cutremurul din 1977 s-a trecut aici la atente cercetări arheologice cu importante rezultate

Inginerul proiectant, constructor Aurel Vlaicu pilotând aparatul de zbor „Vlaicu 1”

Tuneluri şi bifurcări din zona Cazărmii. Cronicarii din vremea lui Caragea Vodă afirmau că acesta se plimba pe sub pământ cu o caleaşcă trasă de patru cai, de la Palatul Cotroceni şi până la Curtea din „Dealul Spirii”

180


ce reliefau prezenţa omului pe acest teritoriu de aproape 3000 de ani. Din păcate, a intervenit blocarea lucrărilor, iar siturile arheologice au ajuns sub şenilele buldozerelor şi apoi la gropile de gunoi ale oraşului. Cu o grabă specifică epocii, s-a trecut la o demolare a construcţiilor fără ca discernământul să permită, selectiv,

celor de specialitate, să participe la salvarea unor componente arhitecturale, decorative.

Palatul Parlamentului fotografiat în toamna anului 2010 din elicopter dinspre est. În prim plan spaţiul verde cuprinde arealul fostului ansamblu istoric Mihai Vodă şi clădirile ce erau pe axul străzii Uranus. Sunt prezente, flancând aleea care cade perpendicular pe strada Izvor, cele patru monumente evacuate provizoriu din Piaţa Universităţii pe perioada lucrărilor la realizarea pasajului subteran pentru automobile. Pentru monumentul Mihai Viteazul este o prezenţă solicitată de opinia publică în momentele premergătoare amplasării în Piaţa Academiei devenită ulterior a Universităţii, când punctul de vedere al domnitorului Carol I a impus soluţia amplasării în zona centrală. În planul doi, spre nord de Palatul Parlamentului se remarcă vegetaţia limitrofă construcţiei, azi la „subsol” a fostului stadion A.N.E.F. devenit după 1948 stadionul Republicii, ca după 1984 să cunoască tratamentul realizării platoşei de beton cu menire

Demolările, translatările clădirii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din zona Mănăstirii Antim, a cărei incintă a fost

diminuată şi văduvită de unele componente

Piaţa Arsenalului spre str. Izvor. În stânga, clădirea Ministerului Apărării Naţionale. În dreapta terenul care, până la demolările deceniului al nouălea din secolul XX, a găzduit clădirile unor instituţii militare ca Tipografia, Muzeul Militar Central. Era alături Stadionul

A.N.E.F. care a fost ridicat în imediata apropiere a Arsenalului Armatei. A fost inaugurat la 9 mai 1926, ca loc pentru desfăşurarea pregătirii practice a tineretului studios al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Cu prilejul inaugurării au avut loc două meciuri de rugbi între o selecţionată a armatei franceze şi reprezentativa României, competiţiile având loc la 9 şi 10 mai. (Constantin Zamfir, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, ianuarie 2005, p. 19). După 1948 a devenit Stadionul Republicii ca loc de desfăşurare predilectă a

competiţiilor atletice, inclusiv cele internaţionale. Pista era apreciată la superlativ de sportivii competitori, facilitându-le obţinerea de noi recorduri. Prin lucrările de metamorfozare a zonei întreaga lui suprafaţă, inclusiv tribunele au fost acoperite cu un masiv planşeu

de beton. După 1990, prin dotarea cu rafturi, a devenit temporar depozit de carte, impropriu pentru un asemenea scop

181


de protecţie în caz de bombardament, inclusiv atomic. Alături este terenul de circa 11 ha. atribuit edificării Catedralei B.O.R. În planul doi, dar în partea stângă a Palatului Parlamentului cu deschiderea spre axul Bd. Unirii se remarcă amenajările terasate, Piaţa Constituţiei, suita de

blocuri cu menire de a găzdui o serie de ministere şi alte instituţii departamentale ale guvernului.

Pe această „tabula rasa” rezultată a la „Nero” s-a trecut la începerea, în deceniul următor, a construcţiilor pentru realizarea noului Centru Civic cu o suită de blocuri, menite a găzdui instituţiile statului având ca element central Casa Republicii devenită, după înlăturarea regimului Nicolae Ceauşescu, Palatul Parlamentului României.

În acest Centru Civic, suita de blocuri avea menirea de a fi într-o concordanţă cu Casa Republicii. Erau viitoare sedii ale ministerelor. Un asemenea minister a fost ridicat pe piemontul cornişei flancat de strada Izvor, cu baza sportivă, având acces dinspre strada dr. Staicovici.

N-au dispărut numai construcţiile, ci şi configuraţia reliefului terenului şi vegetaţia.

În acest năprasnic iureş demolator au dispărut, unele iraţional mutate, din spaţii consacrate, au fost înlăturate o serie de simboluri de for public. Ne referim la Ansamblul istoric Mihai Vodă, a unor biserici declarate monumente istorice, Monumentul Eroilor pompieri şi infanterişti, dar şi la busturile care se aflau în faţa Cazărmii din strada 13 Septembrie 1848.

Piaţa Arsenalului spre str. Izvor. În stânga, clădirea Ministerului Apărării Naţionale. În dreapta terenul care, până la demolările deceniului al nouălea din secolul XX, au găzduit clădirile unor instituţii militare ca Tipografia, Muzeul Militar Central. Era alături Stadionul A.N.E.F.

care a fost ridicat în imediata apropiere a Arsenalului Armatei. A fost inaugurat la 9 mai 1926, ca loc pentru desfăşurarea pregătirii practice a tineretului studios al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Cu prilejul inaugurării au avut loc două meciuri de rugbi între o selecţionată a armatei franceze şi reprezentativa României, competiţiile având loc la 9 şi 10 mai. (Constantin Zamfir, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, ianuarie 2005, p. 19). După 1948 a devenit Stadionul Republicii ca loc de desfăşurare predilectă a competiţiilor

atletice, inclusiv cele internaţionale. Pista era apreciată la superlativ de sportivii competitori, facilitându-le obţinerea de noi recorduri. Prin lucrările de metamorfozare a zonei întreaga lui suprafaţă, inclusiv tribunele au fost acoperite cu un masiv planşeu de beton.

După 1990, prin dotarea cu rafturi, a devenit temporar depozit de carte, impropriu pentru un asemenea scop

182


O altă fotografie a surprins un moment din acţiunea demolatoare a vetrei Arsenalului, imaginea din prim plan a înregistrat dispariţia unuia din pavilioanele ce a servit în ultimii ani de existenţă pentru a găzdui Garnizoana M.A.I. şi chiar un restaurant-cantină pentru personalul

M.A.I., a gardului înconjurător cu respectiva poartă secundară care asigura accesul dinspre strada Mihai Vodă. În planul doi este ceea ce a rămas după prăbuşirea prin dinamitare a zidurilor clădirii Muzeului Arhivelor edificată după proiectul arhitectului Petre Antonescu. În plan îndepărtat,

Acuarelă realizată de arhitectul Gheorghe Leahu în momentele premergătoare declanşării acţiunilor distructive ale ansamblului. Pictorul şi arhitectul le-a integrat acuzator în paginile cărţii „Bucureştiul dispărut”

Utilajele în acţiune au înlăturat clădirile şi zidul de incintă, inclusiv cea de-a doua poartă. În planul doi, fostul Ansamblu istoric Mihai Vodă după dinamitarea clădirii Muzeului Arhivelor. În plan îndepărtat, coiful palatului „Ligii Culturale”. Fotografia Porţii

secundare care asigura accesul la Arsenalul Armatei dinspre strada Mihai Vodă

183


prin înlăturarea construcţiilor patrulaterului incintei, aripa vestică, se remarcă dincolo de albia râului Dâmboviţa construcţia Palatului „Ligii Culturale” proiectat de arhitectul Ioan D. Trajanescu.

În centrul curţii ansamblului, Biserica încadrată de schela metalică în momentele pregătitoare şi premergătoare translatării îm-preună cu turnul clopotniţă, operaţiune „sal-vatoare” efectuată de echipa de specialişti coordonaţi de inginerul dr. Eugen Iordăchescu. Alături de clopotniţă (spre nord) parterul şi etajul fostei case domneşti.

Pentru cinstirea Eroilor acestei importante întreprinderi naţionale, în deceniul al patrulea al secolului trecut, a fost realizat Monumentul Eroilor Arsenalului. A fost amplasat în faţa principalei porţi. Intrarea în Arsenal se făcea printr-o clădire impunătoare (Cazarma Alexandria), ce a suferit unele modificări la faţadă de-a lungul timpului.

În 1863 a fost construită Cazarma Alexandria, costând 343.000 lei, care găzduia Batalionul I de vânători.

Cazarma avea intrarea prin str. Uranus în zona înălţimii maxime a terenului platoului, unde a avut loc confruntarea din 13 septembrie 1848 şi unde, la 1901, a fost amplasat monumentul cinstirii Eroilor pompieri şi infanterişti. Monu-mentul era o coloană având în vârf un glob pe care se afla un vultur cu aripile desfăcute. Coloana era încadrată de ţevi de tun. Solemnitatea sfinţirii monumentului a avut loc în iulie 1937. Considerăm necesară acum

marcarea existenţei acestei unităţi prin refacerea monumentului care ar înnobila colina, terasele cu verdeaţă ale Palatului Parlamentului.

Pe calea 13 septembrie se afla o lungă clădire, cu etaj, respectiv cazarma Regimentului de Gardă 6 „Mihai Viteazul”. În faţa ei se afla un monument paralelipipedic împodobit cu o sabie metalică, dedicat soldaţilor căzuţi în Primul Război Mondial (foto Gh. Leahu), precum şi bustul dedicat cinstirii eroului de la 1877

O interesantă acuarelă realizată la 1855 de un anonim redă curtea interioară a unei din cazărmile din incinta viitorului Arsenal al Armatei. Este o construcţie dispusă pe trei laturi având un subsol, parter cu o verandă cu arcade largi şi un etaj cu geamlâc. Pe latura stângă este parţial surprinsă şi o construcţie joasă numai cu parter. În partea dreaptă a curţii o fântână cu un acoperiş în formă de coif

Monumentul Eroilor din faţa Cazărmii din Calea 13 Septembrie

184


Constantin Ene, modelat de sculptorul Oscar Spaethe şi dezvelit în anul 1915.

Continuând imaginara căutare a fostelor construcţii, ne îndreptăm spre actuala Piaţă a Arsenalului, fosta piaţă Puişor. La limita clădirii cazărmii Regimentului de Gardă era grupul de clădiri ce încadrau o altă fostă mare cazarmă care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, după o etapă tranzitorie în clădirea din Bd. Nicolae Bălcescu, a ajuns să prezinte publicului patrimoniul Muzeului Militar Central. Erau spaţiile ce aveau adresa: strada Izvor

nr. 137. Era un complex care integra diverse construcţii dar şi un vast teren pe care, de la pinii cândva plantaţi, s-a ajuns la o extindere naturală care coabita în mod fericit cu piesele de artilerie de mari proporţii al sectorului în aer liber, expunerea degajată a pieselor având avantajul că permitea o vizionare a tuturor componentelor.

Clădirea cu parter şi etaj, avea în zona centrală o supraetajare. La preluarea de către muzeu ea fusese adaptată pentru un logic flux de vizitare, punând în evidenţă valoarea şi varietatea patrimoniului muzeistic.

Faţada clădirii care între anii 1959-1985 a găzduit Muzeul Militar Central. Atât tunurile care flancau treptele scării de acces, cât şi ţevile de tun expuse la verticală aveau o menire premergătoare şi pregătitoare de natură psihică întru mobilizarea atenţiei

viitorilor vizitatori în parcurgerea circuitului secţiilor, relevând evoluţia în timp a armatei

12Efemeride

186

CRONOLOGIA ISTORIEI

ARTILERIEI ŞI RACHETELOR

ANTIAERIENE ROMÂNE

General-maior (r) prof.univ.dr. Visarion NEAGOEColonel drd. Nicuşor MOLDOVAN

Artileria antiaeriană a apărut din necesităţi impuse de evoluţia fenomenului război, în condiţiile în care lupta armată - componentă principală a acestuia - şi-a extins sfera de desfăşurare în spaţiul aerian prin utilizarea în scopuri militare a mijloacelor de zbor, căpătând astfel o a treia dimensiune, pe lângă cele determinate de uscat şi mare.

În mod logic, potrivit principiului „armă contra armă”, artileria antiaeriană s-a născut, aşadar, din nevoia resimţită spre sfârşitul secolului 19 şi începutul celui actual de a combate aeronavele inamice, devenite extrem de primejdioase pentru securitatea centrelor populate, platformelor industriale şi zonelor de operaţii militare.

Apariţia concretă a mijloacelor de luptă specifice artileriei antiaeriene, respectiv, a tunului, mitralierei şi aparaturii artileristice, a fost posibilă, însă, datorită desfăşurării revoluţiei tehnico-ştiinţifice conturată la începutul secolului al XIX - lea şi care a influenţat substanţial atât evoluţia mijloacelor de luptă, cât şi arta de a purta războiul.

1913 - a apărut prima reglementare în domeniul apărării antiaeriene, respectiv, „Legea privind organizarea aeronauticii”.

1914 - a fost întocmit studiul intitulat „Situaţia cu armament în armată”, în care se menţiona că dotarea oştirii române cu armament, tehnică de luptă, şi muniţii pe linia apărării antiaeriene era ca şi inexistentă.

1914 - Marele Stat Major a avut pe agenda de lucru o temă intitulată „Studiul asupra apărării antiaeriene a capitalei şi a zonei interioare”.

1914 - a fost elaborat „Planul pentru completarea armatei cu material de război”, în care se prevedea şi introducerea în înzestrare a unor tunuri antiaeriene cu muniţia aferentă.

- a apărut „Regulamentul asupra organizării şi funcţionării comandamentului şi serviciilor Cetăţii Bucureşti în vederea pregătirii mobilizării şi trecerii la stările de război şi asediu”, în care era menţionată şi necesitatea realizării protecţiei împotriva loviturilor din aer.

- 22 decembrie - s-a încheiat un contract cu firma italiană „Vickersterni Spezia” pentru importul a 4 tunuri antiaeriene de 75mm „Deport”.

1915 - a fost constituit, în cadrul Direcţiei Generale de Armament şi Muniţii de pe lângă Ministerul de Război, un birou destinat a se ocupa de procurarea bazei materiale a apărării antiaeriene.

- au fost repartizate tunuri şi mitraliere terestre la unele stabilimente artileristice pentru îndeplinirea unor misiuni antiaeriene.

- 15 ianuarie - a fost semnat un contract cu firma italiană „Societatea Perla Fabricazione de Prietteli – Torino” pentru asigurarea muniţiei necesare tunurilor antiaeriene.

- 18-21 martie - s-a încheiat „Convenţia româno-franceză pentru import tehnică militară” în care erau incluse şi tunuri A.A. cal. 75mm „Puteaux”.

- 15 aprilie - au intrat în vigoare „Instrucţiunile privitoare la apărarea stabilimentelor, depozitelor de muniţii şi altor obiective”, care cuprindeau măsuri active/pasive de apărare împotriva inamicului aerian.

187

Calendarul tradiţiilor militare 2011Efemeride

- 15 septembrie - a fost înfiinţat Corpul de aviaţie român, prin care s-a pus bazele realizării uneia dintre componentele importante ale apărării ţării împotriva atacurilor aeriene.

1916 - a fost adoptată hotărârea Marelui Stat Major, care preciza că pentru acoperirea necesarului de tunuri antiaeriene, parte din artileria de cetate dispusă în forturi va fi făcută disponibilă, apoi transformată şi adaptată pentru trageri contra aeronavelor.

- pentru executarea modificărilor la tunurile de 75mm Md. 1880, misiunea a fost încredinţată Arsenalului Armatei, iar pentru cele de 57mm locotenent-coloneilor Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei.

- Corpul Apărării Antiaeriene figura cu o compunere mai dezvoltată decât cea realizată în ziua de 15.08.1916, dar care era în curs de completare, în raport cu asigurarea tehnică şi a pregătirii efectivelor.

- a fost materializată concepţia generală elaborată de către Marele Stat Major privitoare la întrebuinţarea materialului de artilerie recuperat din forturi şi destinat, după adaptările necesare, pentru misiuni de apărare contra aeronavelor.

- planul de mobilizare a armatei pentru anii 1916-1917 prevedea o situaţie detaliată a artileriei antiaeriene, inclusiv a mitralierelor şi proiectoarelor.

- apărarea antiaeriană a ţării se afla în perioada de organizare, pregătire a efectivelor şi intrare succesivă în dispozitiv de luptă, dispunând de un minimum necesar de forţe şi mijloace.

- 01 martie - a intrat în vigoare „Planul de mobilizare a ar matei pentru perioada 1916-1917”, în care Marele Stat Major a cuprins structura

organizatorică a apărării antiaeriene şi efectivele necesare (a fost înscris şi încadrat „Serviciul Apărării Capitalei Contra Aeroplanelor”, prima structură organizatorică de profil din armata română).

- 14 mai - în baza ordinului Marelui Stat Major s-a hotărât ca pregătirea personalului necesar încadrării tunurilor antiaeriene să se realizeze prin concentrări la unităţile şi în dispozitivele în care acestea urmau să acţioneze în caz de necesitate.

- 15 aprilie – Marele Stat Major a hotărât înfiinţarea unei „Şcoli de tragere cu tunul antiaerian calibru 75mm”.

- aprilie-mai - au fost gata primele tunuri şi platforme de trageri antiaeriene, care au fost întrebuinţate pentru instruirea efectivelor.

- 23 iunie - Marele Stat Major a hotărât înfiinţarea unei şcoli de tragere în Bucureşti pentru tunurile de 57mm sistem Burileanu şi Negrei.

- 25 iulie - comandantul Cetăţii Bucureşti, generalul de divizie (r.) Mihail Boteanu, care avea în subordine şi Serviciul Apărării Capitalei Contra Aeroplanelor, a fost investit cu responsabilitatea ca, până la 15.08.1916, să organizeze apărarea Capitalei.

- 09 august - după semnarea „Convenţiei militare dintre România şi Antanta” din 04.08.1916, Marele Stat Major a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru ca în armata română să ia fiinţă o nouă specialitate, în fapt o nouă armă Corpul Apărării Antiaeriene (acest corp era reprezentat de artileria antiaeriană).

- 14 august, orele 21.00 - prin ordinul de mobilizare cu nr. l.D. 2784, transmis în toată armata, a fost transmis ordinul de înfiinţări la mobilizare, care cuprindea şi Corpul Apărării Antiaeriene.

- 15 august - în jurnalul de operaţii al Comandamentului Cetăţii Bucureşti se menţiona că această structură organizatorică a părării antiaeriene a fost găsită „funcţionând”, ceea ce constituie un fapt cu relevanţă aparte privind oficializarea existenţei în armata română a armei artilerie antiaeriană.

- unitatea de artilerie antiaeriană, atestată documentar în ziua de 15.08.1916 ca fiind în funcţiune, consfinţeşte apariţia în structura armatei române a unei noi arme, artileria antiaeriană.

Locotenent-colonel Ştefan Burileanu şi tunul adaptat pentru trageri antiaeriene realizat de el

188

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride

- 19 septembrie – Bateria de artilerie antiaeriană înzestrată cu tunuri italiene Deport, repartizată la 16.08.1916 Armatei a 3-a, pe timpul executării manevrei de la Flămânda, a doborât un avion german.

Această primă victorie antiaeriană, materializată în doborârea unui avion, a rămas un eveniment cu mare rezonanţă în amintirea artileriştilor antiaerieni. Comandantul bateriei, locotenentul Constantin Constantin a fost decorat cu ordinul „Coroana României” în gradul de cavaler, iar elevul-plutonier Limburg Dumitru a primit medalia „Bărbăţie şi Credinţă”.

- 14 septembrie - căpitanul Ciurea Gheorghe, comandantul Corpului Apărării Antiaeriene a fost chemat la Marele Cartier General pentru a raporta starea apărării contra aeroplanelor.

- 27 octombrie - comandantul Cetăţii Bucureşti, generalul de divizie Mihail Boteanu a prezentat ministrului de război un raport amplu asupra apărării contra aeronavelor, în care s-a arătat că „apărarea antiaeriană a Capitalei este insuficientă”.

- 16-30 octombrie - potrivit înţelegerii între guvernul român şi cel francez, misiunea militară franceză în România, condusă de generalul Henri-Mathias Berthelot a studiat situaţia apărării antiaeriene a României.

- 30 octombrie - Marele Cartier General Român a emis Ordinul nr. 2795 prin care s-au stabilit unele măsuri de îmbunătăţire a apărării contra aeroplanelor, care urmau să fie aplicate în două etape.

- octombrie 1916 - s-a hotărât ca Serviciul de Apărare a Capitalei Contra Aeronavelor,

practic, Corpul Apărării Antiaeriene (în unele documente apărea „Direcţiunea pentru apărarea antiaeriană”), comandat de generalul de divizie Mihail Boteanu să treacă în subordinea Marelui Cartier General.

- 31 decembrie - potrivit Ordinului nr. 22 al Ministerului de Război, generalul Ion Raşcu a fost numit comandantul Cetăţii Bucureşti, locotenentul Matak Dumitru a fost numit comandant al apărării antiaeriene a punctului sensibil laşi, iar locotenent-colonelul Nicolae Opran a fost numit Comandant al Corpului Apărării Antiaeriene.

1917 - s-a înfiinţat Şcoala specială de tragere antiaeriană a ofiţerilor al cărui comandant era maiorul Humbert.

- creşterea mobilităţii artileriei antiaeriene s-a realizat prin asigurarea unor mijloace de transport adecvate (organizarea a două trenuri antiaeriene: unul cu tunuri calibru 57mm şi altul cu tunuri calibru 75mm).

- 08-11 februarie - Corpul Apărării Antiaeriene a trecut din subordinea Marelui Cartier General în cea a Inspectoratului General al Artileriei, în structura căruia artileria antiaeriană va rămâne până în anul 1923.

- 01 aprilie-04 noiembrie - s-a executat pregătirea personalului pentru materialul românesc de 57mm în cadrul şcolii de trageri antiaeriene care a funcţionat la Stolnici-Paşcani.

- 20 iunie - în raportul locotenent-colonelului Nicolae Opran, comandantul Corpului Apărării Antiaeriene, erau prezentate, sintetic, principalele realizări ale peri oadei de reorganizare a artileriei antiaeriene.

Tunul calibru 75 mm, Md. 1880, adaptat pentru trageri antiaeriene

Primul aeroplan german doborât de artileria antiaeriană română la 19 seprtembrie 1916 cu un tun Deport

189


- iulie-septembrie - acţiunile duse de artileria antiaeriană au cunoscut o arie spaţială şi temporală relativ întinsă, victoriile dobândite au consfinţit locul şi rolul artileriei antiaeriene între celelalte arme active ale armatei române, adăugând noi pagini de glorie în istoria militară a poporului român.

- septembrie 1917 -materialul întrebuinţat pentru executarea tragerilor consta în 70 de tunuri de 75mm, 76 de 57mm, 23 de mitraliere antiaeriene şi 12 proiectoare, toate repartizate între cele două armate şi zona interioară.

- noiembrie 1917 - (odată cu încheierea armistiţiului) - Corpul Apărării Antiaeriene a fost demobilizat şi a rămas ca structură organizatorică permanentă sub denumirea „Divizionul de artilerie antiaeriană”.

1918, 22 noiembrie - 01 iulie - s-a executat pregătirea personalului pentru materialul francez de 75mm în cadrul şcolii de trageri antiaeriene care a funcţionat la Ciornei-laşi.

- toamna 1918 - din materialul capturat de la armata rusă s-au organizat două baterii de autotunuri de 76,2mm, care au intrat în organica Divizionului de artilerie antiaeriană.

- 24 decembrie - Divizionul de artilerie antiaeriană a fost dislocat la Bucureşti şi a coordonat permanent cele două baterii pe linia înzestrării cu tehnică, muniţie şi materiale şi a completării cu efective.

1920, 01 septembrie - Divizionul s-a transformat în „Regimentul de artilerie antiaeriană”, comandat în continuare de către colonelul Nicolae Opran.

1921 - locotenent-colonelul Gheorghe Popescu a elaborat un studiu intitulat „Concepţia de apărare antiaeriană a teritoriului şi a trupelor de uscat”.

- colonelul Ion St. Negoescu, comandantul Regimentului de artilerie antiaeriană, a întocmit un proiect de organizare a artileriei antiaeriene pentru timp de pace.

- apare pentru prima oară menţionată existenţa pe navele militare a tunurilor antiaeriene în fapt, prima atestare documentară a existenţei apărării antiaeriene a marinei militare.

- s-au făcut propuneri pertinente privind întrebuinţarea întrunită în apărarea antiaeriană a aviaţiei de vânătoare şi a mijloacelor terestre de luptă cu inamicul aerian, organizarea cercetării

spaţiului aerian şi înştiinţarea elementelor luptătoare asupra apariţiei şi evoluţiei ţintelor aeriene, precum şi la cooperarea ce trebuia organizată şi executată continuu între toate mijloacele care concurau la apărarea antiaeriană a acestui tip de obiective.

- august - la solicitarea Marelui Stat Major şi a Inspectoratului General al Artileriei, colonelul Dimitrie Sturza - comandantul provizoriu al Regimentului de artilerie antiaeriană a întocmit şi înaintat un memoriu cu un conţinut asemănător studiului elaborat de locotenent-colonelul Gheorghe Popescu.

1922 - locotenent-colonelul Gheorghe Popescu a prezentat cele mai importante aspecte legate de destinaţia, misiunile, principiile de întrebuinţare şi organizare a artileriei antiaeriene în ampla sa lucrare intitulată sugestiv „Apărarea antiaeriană”.

1923, martie – Regimentul de artilerie antiaeriană a trecut din subordinea Inspectoratului General Tehnic al Artileriei în cea a proaspăt-înfiinţatului Inspecto rat General al Aeronauticii.

- 01 aprilie - a fost numit comandant de regiment colonelul Dimitrie Sturza (funcţie pe care o va îndeplini până la 01 octombrie 1928).

- 20 aprilie - în compunerea regimentului au fost introduse trenurile blindate nr. 1, 2, 3 şi 4.

1925 - s-a finalizat înzestrarea Regimentului de artilerie antiaeriană cu tunuri de câmp transformate pentru a executa trageri antiaeriene, ajungându-se la 18 baterii.

Aparatul central de tragere realizat Ion Bungescu în anul 1925

190


- ofiţerul inventator Ion Bungescu a realizat primul model de aparat central de tragere, deschizând seria unor strălucite invenţii pe această linie, unele în premieră mondială, care aveau să conducă la o rapidă evoluţie a artileriei antiaeriene sub aspectul conducerii şi preciziei focului.

1926 - la materialul existent s-au adăugat o baterie de tunuri calibru 76,2mm Md. 1925 „Skoda”, importate din Cehoslovacia şi o baterie de tunuri calibru 75mm Md. 1925 (remorcă) importate din Franţa.

1926 - aparatul construit în 1925 a fost introdus în serviciu, intrând în dotarea bateriilor de artilerie antiaeriană înzestrate cu tunurile calibru 76,2mm.

1927 - la ordinul Marelui Stat Major, Inspectoratul General al Aeronauticii a făcut propuneri de îmbunătăţire a propriei înzestrări.

1928 - a fost introdus în înzestrarea artileriei antiaeriene un al doilea model, perfecţionat, realizat de căpitanul Bungescu.

- datorită necesităţii statuării prin reglementări legale a acţiunilor şi activităţilor desfăşurate în cadrul artileriei antiaeriene, a apărut „Regulamentul provizoriu asupra instrucţiei de manevră şi luptă a aeronauticii” (partea a patra a acestuia, intitulată „Apărarea contra aeronavelor” conţinea prevederi referitoare exclusiv la Art.A.A.).

- 24 septembrie - pe teritoriul Şcolii de tir şi bombardament de la Mamaia s-au executat trageri antiaeriene.

1929 - artileria antiaeriană rămânea cu acelaşi număr (20) de baterii, ca şi în anul 1927.

- aprilie - din cele 20 baterii de artilerie antiaeriană existente, s-a organizat încă un regiment (unitatea existentă se dividea în două, formându-se Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană, sub comanda colonelului Popescu Gheorghe şi Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană comandat de colonelul lliescu Traian).

- 25 aprilie - pe stadionul Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană s-a desfăşurat solemnitatea prezentării noului regiment conducerii Inspectoratului General al Aeronauticii.

- 24 octombrie - Divizionul 1 autotunuri antiaeriene a participat la „marile manevre

ale corpurilor de armată” din toamna anului respectiv.

1930 - generalul Alevra propunea ca la fiecare armată să existe, în afara diferitelor categorii de aviaţie necesară, câte un regiment de artilerie antiaeriană, o companie de proiectoare şi o companie de mitraliere.

- în unele articole publicate în „Revista Artileriei” şi în „Revista Aeronauticii şi Marinei”, se demonstra necesitatea existenţei în armata noastră a unei aviaţii de vânătoare puternice, performante şi a unei artilerii antiaeriene înzestrate cu tunuri de calibre diferite, astfel încât să se realizeze apărarea antiaeriană în întreaga gamă de înălţimi în care ar putea acţiona aviaţia atacatoare.

- căpitanul I. Linteş aborda, în articolul „Nevoia dezvoltării apărării antiaeriene”, mai ales, problema cooperării între artilerie antiaeriană şi aviaţie pentru combaterea atacurilor din aer, dar şi un alt subiect sensibil, respectiv cel al priorităţii genurilor de armă care concură la apărarea antiaeriană.

- 08 iulie - prin Decretul nr. 2596, care stabilea noua ordine de bătaie a Inspectoratului General al Aeronauticii, în componenţa acestuia apărea Comandamentul Apărării Antiaeriene, la comanda căruia a fost numit colonelul Dimitrie Sturza.

- august - s-a propus comandarea în străinătate a 25 de baterii de tunuri antiaeriene calibru 75mm Skoda, urmând ca, ulterior, alte 24 de baterii de acelaşi calibru să fie aduse în locul aceluiaşi număr de baterii de artilerie antiaeriană de câmp 75mm (aşadar, un total de 196 tunuri antiaeriene).

Prima baterie de artilerie antiaeriană înzestrată cu tun cal. 76,5 mm, Md. 1925 „Skoda“, comandată de căpitanul Bungescu

191


1931 - în artileria antiaeriană română existau numai 22 de baterii, cu un total de 88 tunuri de 3 calibre (76,5mm, 75mm, 57mm) şi 9 modele diferite, multe dintre ele aflate într-o avansată stare de uzură (în afară de 5 baterii Skoda calibru 76,5mm hipo şi două baterii de tunuri franceze calibru 75mm semifixe, celelalte piese făcuseră Primul Război Mondial).

- la puţin timp de la înfiinţarea Coman-damentului Apărării Antiaeriene, a fost elaborat un memoriu asupra apărării contra aeronavelor, care cuprindea situaţia la zi a mijloacelor din înzestrare.

- 10 mai - apărarea pasivă a fost inclusă într-o structură distinctă de conducere la un loc cu mijloacele active de apărare antiaeriană a obiectivelor din zona interioară.

- 01 octombrie - la conducerea Comandamentului Apărării Antiaeriene a fost numit colonelul Cartianu Grigore (avansat general la 15.04.1933).

1932 - s-a înfiinţat Subsecretariatul de Stat al Aerului - organ central de conducere, informare şi administraţie a tuturor mijloacelor aeriene, de apărare contra aeronavelor şi de protecţie a navigaţiei aeriene de pe teritoriul naţional (acesta avea în compunere Comandamentul Forţelor Aeriene, care avea, la rându-i, în subordine Comandamentul aeronautic teritorial, 2 comandamente de divizii aeriene, 4 comandamente de escadre aeronautice, Comandamentul aerostaţiei, Comandamentul Apărării Contra Aeronavelor cu Regimentul de apărare antiaeriană, şcolile şi centrele de instrucţie ale aeronauticii şi apărării contra aeronavelor).

- organele de specialitate din cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului au elaborat un set de documente deosebit de importante, prin care se viza aplicarea unor măsuri din timp de pace pentru prevenirea surprinderii din aer în cazul unei eventuale agresiuni.

- 08 iulie - odată cu înfiinţarea Coman-damentului Apărării Aeriene a Teritoriului, în armata română s-au pus bazele unei noi arme, cunoscută ulterior ca apărare locală antiaeriană (A.L.A.), apoi ca protecţie civilă cu atribuţii mult mai extinse.

- 25 iulie - odată cu înfiinţarea Subse-cretariatului de Stat al Aerului, denumirea Comandamentului Apărării Antiaeriene a fost schimbată în Comandamentul Apărării Contra Aeronavelor.

- 17 octombrie - locotenent-colonelul Victor Roată a susţinut la Azuga o expunere cu tema „Pericolul aerian şi mijloacele de apărare”.

- 01 noiembrie - maiorul Adrian Dimitriu a susţinut în sala casei culturale „Octavian Goga” din Ţebea o expunere cu tema „Primejdia aeriană şi mijloacele de apărare”.

1933, 27 iulie - la conducerea Comandamentului Apărării Antiaeriene a fost numit colonelul Popescu Gheorghe.

1934 - au fost elaborate „Instrucţiunile asupra tragerilor contra aeronavelor”, lucrare în care erau definite elementele de tragere şi caracteristicile traiectoriilor, în care se precizau elementele necesare executării tragerilor contra aeronavelor, enunţându-se ipoteza fundamentală.

- 07 martie - comandantul Ap.A.A. a teritoriului, generalul loan Negoescu, raporta ministrului Irimescu, la solicitarea Senatului României, un scurt istoric privind misiunile şi responsabilităţile Ap.A.A.

Mitralieră antiaeriană Hotchkiss model 1931, cal. 13,2 mm

1935, ianuarie – guvernul român a anunţat programul de înzestrare a armatei în care se prevedea reorganizarea unor uzine şi crearea de noi întreprinderi pentru fabricarea de armament, tehnică de luptă, muniţie şi aparatură optică şi de conducere a focului Art.A.A.

- ofiţerul-inventator Ion Bungescu a reuşit construirea unui nou model, denumit, „aparat central simplificat” Md. 1935.

192


1936 - în baza prevederilor „Legii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ministerului Aerului şi Marinei”, denumirea Comandamentului Apărării Aeriene a Teritoriului s-a modificat, devenind Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului.

- la cele două regimentede artilerie antiaeriană existau 20 baterii de tunuri.

- februarie - s-a înfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei, care avea în organica sa Coman-damentul Forţelor Aeriene, Comandamentul Apărării Contra Aeronavelor şi Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (în această organizare, Comandamentul Forţelor Aeriene avea în subordine 3 regiuni aeriene, compuse din aviaţie, artilerie antiaeriană şi zone de apărare pasivă a teritoriului).

1937 - Marele Stat Major (secţia a V-a) a editat lucrarea „Notă explicativă relativ la conduita şi reacţiunea trupelor faţă de acţiunea aviaţiei inamice”, material care se adresa trupelor de uscat.

- noiembrie - au fost constituite grupări de apărare contra aeronavelor, transformate, ulterior, în regimente de artilerie antiaeriană.

1938, 28 februarie - în garnizoana Cluj, a luat fiinţă Reagimentul 3 Artilerie Antiaeriană.

- 01 aprilie - s-a înfiinţat Centrul de Instrucţie al Apărării Contra Aeronavelor, dislocat în cazarma Ghencea din Bucureşti.

- aprilie-noiembrie - a avut loc instruirea cadrelor proprii, profesori şi instructori, concomitent cu organizarea unui grup mixt, constituit iniţial din două baterii de tunuri de 75mm Vickers şi una de proiectoare 150cm, adică din materialele sosite în ţară până la data respectivă.

- 05 iunie - prin Î.D. nr. 2095 s-a înfiinţat Brigada 1 apărare contra aeronavelor, al cărei comandant a fost numit generalul de brigadă Nicolae Dăscălescu.

- 17 septembrie - în baza unui ordin al Comandamentului Forţelor Aeriene „La manevrele regale din acest an, comandamentele şi unităţile de aeronautică, care vor lua parte, să fie organizate cât mai apropiat de efectivele de război pentru apărarea antiaeriană, se vor concentra premilitari şi miliţieni din zona manevrelor”.

- toamna - a apărut aparatul central „maior Bungescu, Md.1938”, sub formă de prototip

care a fost omologat în anul 1939. (acesta avea să fie introdus în dotarea bateriilor de artilerie antiaeriană de 75mm Vickers).

A fost înfiinţată Şcoala de subofiţeri de artilerie antiaeriană.

1938-1940 - unităţile de artilerie antiaeriană au fost dotate cu tunuri calibru mijlociu de 88mm Krupp de fabricaţie germană, cu materialul de 40mm Bofors de provenienţă suedeză, precum şi cu tunuri de 20mm Oerlikon elveţiene (de asemenea, au fost importate mitraliere antiaeriene de calibru 13,2mm, proiectoare de 150cm Siemens şi Nedalo, precum şi de 60cm uşoare, telemetre şi altimetre stereoscopice cu baza 4 şi, respectiv 5m).

S-a trecut la fabricarea în ţară a tunurilor antiaeriene calibru 75mm Md. Vickers englez, calibru 37mm Rheinmetall, a ţevilor pentru piesele de 88mm Krupp, a muniţiei şi aparaturii de teleindicaţie (tot în ţară au fost produse telemetre, altimetre, lunete, cadrane pentru ochire, aparate centrale Vickers-Predictor şi „mr. Bungescu”).

1939 - au intrat în înzestrare tunurile de 37mm Rheinmetall germane şi tunurile de 25mm Hotchkiss franceze.

- în cadrul centrului de instrucţie au fost înfiinţate, Şcoala de ofiţeri de rezervă de artilerie antiaeriană (cu elevi ai Şcolii Politehnice), Şcoala de Pregătire Militară, precum şi Şcoala de Ofiţeri de rezervă - curs normal.

- 03 martie - cu nr. 938, a fost aprobată „Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă a teritoriului”.

- 13 martie - a fost elaborată concepţia de apărare antiaeriană a ţării de către o comisie com-pusă din generalul adjutant Paul Teodorescu -

Schiţa unui tun antiaerian destinat marinei militare

193


ministrul Aerului şi Marinei, generalul adjutant Ion Stoicescu - coomandantul forţelor aeriene, generalul de brigadă Gheorghe Popescu - comandantul apărării contra aeronavelor, generalul de brigadă Constantin Telemac - comandantul apărării antiaeriene a teritoriului, generalul de brigadă Nicolae Dăscălescu, comandantul Brigăzii A.CA., colonelul Ion Andronescu - comandantul Grupării 1 A.C.A. şi maiorul Ion Bungescu - comandantul Centrului de Instrucţie al A.C.A.

- 13 iulie - cu numărul 2806, a fost aprobată Concepţia de apărare antiaeriană a ţării.

- 21 septembrie - s-a înfiinţat Comandamentul Militar al Capitalei, cu o componentă de artilerie antiaeriană de nivel brigadă.

- 01 noiembrie - cu Î.D. nr. 3846 au luat fiinţă Regimentele 4, 5 şi 6 artilerie antiaeriană în garnizoanele Braşov, Cluj şi Galaţi.

- 01 noiembrie - a început o nouă etapă, caracterizată prin: formarea subofiţerilor potrivit noilor nevoi de încadrare, ajungându-se la 560 de elevi subofiţeri pregătiţi în Centrul de Instrucţie al Apărării Contra Aeronavelor, precum şi pregătirea ofiţerilor activi şi de rezervă, ceea ce a condus la constituirea unei şcoli militare proprii.

- 10 decembrie - a luat fiinţă Şcoala de ofiţeri activi de artilerie antiaeriană, a cărei primă promoţie îi va absolvi cursurile în anul 1941.

- 22 decembrie - prima promoţie de elevi ai şcolii militare de ofiţeri a depus jurământului militar.

1940, februarie - la Şcoala Politehnică s-a organizat cursul de „Construcţii de aparate antiaeriene” predat de maiorul Ion Bungescu.

- 08 februarie - prin Ordinul I.D. nr. 387, pe lângă fiecare regiune aeriană, au luat fiinţă câte un comandament de apărare antiaeriană, echivalent cu comandamentul de brigadă - ca organ de specialitate pentru conducerea unităţilor şi subunităţilor de artilerie antiaeriană.

- 01 aprilie - au fost emise directive privind pregătirea în aeronautică (în capitolul „Norme complementare pentru instrucţia în unităţile de apărare contra aeronavelor” se prevedea că instrucţia la material va cuprinde 75% din timp).

- 13 iulie - prin Ordinul nr. 327 al Comandamentului Forţelor Aeriene, în scopul organizării unei apărări antiaeriene cât mai

corespunzătoare situaţiei şi mijloacelor de care se dispunea, toate mijloacele de apărare antiaeriană a teritoriului au fost subordonate grupărilor de apărare contra aeronavelor operative.

A fost reorganizat şi Serviciul General de Pândă şi Alarmă al Teritoriului, subordonându-l, de asemenea, grupărilor de apărare contra aeronavelor operative.

Mijloacele de apărare antiaeriană specializate şi ale teritoriului, dislocate pentru apărarea diferitelor puncte şi centre sensibile au fost puse sub ordinele armatelor, care aveau atributul să le supravegheze şi să le conducă operativ prin comandamentul aeronauticii armatei respective.

- 18 august - prin Ordinul nr. 4214, M.St.M. a dispus ca întregul armament automat prevăzut la stabilimentele de stat, particulare, puncte sensibile de pe comunicaţii, depozite, aerodromuri etc, aflat în cuprinsul fiecărui judeţ, s-a repartizat pe grupări contra aeronavelor.

- 10 octombrie - au fost desfiinţate Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul înzestrării Armatei, iar Ministerul Apărării Naţionale a fost reorganizat, în subordinea acestuia înfiinţându-se Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Marinei şi Subsecretariatul de Stat al înzestrării şi Administrării Armatei.

1941, 01 februarie - s-a hotărât constituirea Comandamentului Apărării Antiaeriene prin unificarea Comandamentului Apărării Contra Aeronavelor cu Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului.

- la baza întrebuinţării în luptă şi a dislocării artileriei antiaeriene pe teritoriu, precum şi a repartiţiei la diferite grupări de trupe şi obiective, Comandamentul Apărării Antiaeriene a avut în vedere dispozitivul operativ şi manevra marilor unităţi din trupele de uscat pe timpul ducerii operaţiilor, dispunerea şi importanţa obiectivelor de pe teritoriu şi a aerodromurilor aviaţiei proprii, precum şi modul de acţiune a inamicului aerian.

- 22 iunie - Comandamentul Apărării Anti-aeriene, precum şi toate marile unităţi unităţi luptătoare şi formaţiunile de servicii subordonate erau mobilizate.

194


- 03 iulie - au fost emise „Instrucţiunile de organizare şi funcţionare a apărării antiaeriene” nr. 4700, care conţineau reglementări importante privind domeniul Apărării antiaeriene active, cât şi al celei pasive.

- 21 iulie - Comandamentul Apărării Antiaeriene a fost împărţit în 2 părţi: eşalonul 1 - pentru zona de operaţii militare, în subordinea Marelui Cartier General şi condus de generalul de divizie Gheorghe Popescu; eşalonul 2 - pentru zona interioară, în subordinea Marelui Stat Major, cu reşedinţa în Bucureşti.

- 22 octombrie – unităţile de artilerie antiaeriană de la Armata a 4-a au trecut în subordinea Regiunii 2 aeriene.

- 08 noiembrie - la solemnitatea de la Arcul de Triumf din Bucureşti, au fost decorate drapelele de luptă ale grupărilor de artilerie antiaeriană şi cel al Centrului de Instrucţie al artileriei antiaeriene, în frunte cu drapelul Grupării 2 Artilerie Antiaeriană, personal de către şeful statului, Regele Mihai I, în prezenţa mareşalului Ion Antonescu, cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” şi cu Medalia „Virtutea Aeronautică” clasa I de aur şi, şi, respectiv, a II-a cu baretă şi clasa de cavaler.

- 23 decembrie - prin înaltul Decret Regal nr. 3521 s-a conferit Ordinul „Coroana României” cu spade, în gradul de ofiţer cu panglică de „Virtute militară” drapelelor unităţilor de artilerie antiaeriană, menţionându-se şi numărul de avioane doborâte de către acestea.

1942 - capacitatea de luptă a U.Art.A.A. a fost în creştere prin numărul de baterii de tunuri intrate în dotare şi devenite operative (din producţia internă şi materialul livrat de germani).

- în cadrul Regimentelor 7, 8 şi 9 au luat fiinţă, devenind operative Divizioanele 21, 22, 24, 25, 26, 29, 30, 31 şi 33 Artilerie Antiaeriană care vor acţiona în majoritate în apărarea centrului sensibil Ploieşti.

- au devenit operative încă 4 baterii de proiectoare, trei companii de baloane protecţie şi trei baterii Oerlikon.

- 30 ianuarie - s-a încheiat protocolul între Misiunea Militară Germană şi Comandamentul Apărării Antiaeriene, care prevedea modul de predare-primire a materialului de artilerie antiaeriană german dispus în apărarea Ploieştiului şi zonei petrolifere (cu acesta au fost constituite 2 regimente, organizate pe divizioane).

- 24 martie - a luat fiinţă Comandamentul artileriei antieriene Ploieşti.

- 01 aprilie - din structurile care funcţionaseră sub denumirea de comandamente antiaeriene ale Regiunilor 1, 2 şi 3 Aero., s-au constituit Brigăzile 1, 2 şi 3 artilerie antiaeriană.

- 02 aprilie - Comandamentul apărării antiaeriene Bucureşti (înfiinţat la 01.07.1941) şi-a schimbat denumirea în Comandamentul artileriei antiaeriene Bucureşti.

- 17 iunie - în baza ordinului Statului Major al Aerului nr. 6020 s-au înfiinţat Regimentele 7, 8 şi 9 artilerie antiaeriană, urmând ca Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană să fie creat şi administrativ (datele de înfiinţare sunt: R. 7 Art.A.A. la 01.07.1942, R. 8 Art.A.A. la 12.05.1942, iar R. 9 Art.A.A. la 15.08.1942).

- 25 august - a devenit operativă Brigada 4 artilerie antiaeriană subordonată, iniţial, Marelui Cartier General, iar, ulterior, Comandamentului Apărării Antiaeriene.

- 01 octombrie - ca urmare a încălcării de către aviaţia maghiară a spaţiului aerian românesc, din ordinul mareşalului Ion Antonescu, a luat fiinţă „Gruparea de artilerie antiaeriană Ardealul” în compunerea Brigăzii 1 Artilerie Antiaeriană cu misiunea „de a executa apărarea antiaeriană a centrelor şi punctelor sensibile de la Braşov, Tohan, Făgăraş şi Reşiţa”.

- 01 august - la data producerii atacului aviaţiei anglo-americane, apărarea antiaeriană a teritoriului românesc s-a întărit considerabil.

- 25 august - prin decret, generalul Gheorghe Popescu - comandantul apărării antiaeriene, fusese trecut în rezervă (la pensie), fiind urmat la comandă de generalul Ramiro Enescu, generalul Gheorghe Pârvulescu revenind la comanda Brigăzii 5 Artilerie Antiaeriană.

- 01 septembrie - Comandamentul Apărării Antiaeriene a devenit Comandamentul Artileriei Antiaeriene.

- septembrie - forţa combativă a artileriei antiaeriene române pe teritoriul ţării a crescut la 161 baterii; astfel, în Transilvania au fost dispuse încă 4 baterii, pe Nipru şi în Crimeea încă 14, de la armata de operaţii s-au primit cu începere de la 15 septembrie încă 52 secţii.

- decembrie - a intrat în dispozitivul operativ Şcoala de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană cu materialul său: două baterii Vickers şi o baterie Rhm.

195


1944 – forţa combativă a artileriei antiaeriene române a crescut de la 85 baterii de 75-88mm şi 92 baterii de 20-37mm în ianuarie, la 102 şi, respectiv, 99 baterii în august, un spor calitativ s-a produs şi prin prezenţa Bt. germane, înzestrate cu tunuri de calibru mare (105 şi 128mm), tehnică eficace în tragerile la înălţimi mari, de 7.000-8.000 metri.

- ianuarie - în fruntea Comandamentului Artileriei Antiaeriene se afla generalul Ramiro Enescu.

- 15 aprilie - s-au desfiinţat bazele Regi-mentelor 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9 şi a Centrului de instrucţie, Regimentele 6 şi 10 Artilerie Antiaeriană au fost transformate în Regimente de servicii, iar Divizioanele 1 şi 2 rezervă au fost desfiinţate.

- mai - prin ordinul comandantului Corpului 2 Aarmată, comandantul Divizionului 12 Artilerie Antiaeriană a fost numit comandant al apărării oraşului Zlin, având ca întărire un batalion de pionieri şi un pluton de tancuri.

- iulie-august - în cursul acestei perioade, o măsură importantă, care a sporit eficacitatea tragerilor, a constat în gruparea Bt. de calibru 75-88mm pe aceeaşi poziţie, două câte două sau chiar trei pe aceeaşi poziţie, creându-se „cuiburi” de baterii.

- 27 iulie - colonelul Bărbieri, comandantul Brigăzii 2 Artilerie Antiaeriană şi comandanţii Regimentelor 2 şi 15 Artilerie Antiaeriană au participat la o aplicaţie demonstrativă de cooperare în cadrul Diviziei 15 Artilerie Antiaeriană germană comandată de colonelul Simon, în zona Focşani, ceea ce demonstrează preocuparea comandamentelor, dar şi folosirea acestor metode în plină luptă.

- august - din punct de vedere organizatoric, Artileria Antiaeriană română era compusă din 4 Brigăzi cu 10 Regimente de Artilerie Anti-aeriană, totalizând circa 200 de baterii, din care 50% calibru 75-88mm, iar 50% calibru 20-40mm.

- august – apărarea antiaeriană a Capitalei era încredinţată Brigăzii 3 Artilerie Antiaeriană, comandată de generalul Gh. Pârvulescu.

- 23 august - numărul bateriilor de artilerie antiaeriană a scăzut mereu: într-o primă etapă, din cauza pierderilor în luptele din Moldova, apoi prin dezarmarea unor sub. de către sovietici, şi apoi, în grelele lupte duse în luna septembrie în Transilvania.

- 23-31 august - acţiunile de luptă ale Artileriei Antiaeriene din zona Ploieşti, Câmpina au avut o mare amploare.

- 23-31 august - în cursul acţiunilor terestre executate în timpul insurecţiei au fost capturate peste 220 avioane germane.

- 23 august – 10 septembrie - reprezintă pentru artileria antiaeriană română o sumă de eforturi şi acţiuni de luptă care au confirmat o contribuţie importantă şi de mare amploare a acestei arme în război.

- 23 august 1944 - 12 mai 1945 - pe timpul acţiunilor de luptă, artileria antiaeriană împreună cu aviaţia de vânătoare au doborât circa 119 avioane inamice.

- 06 septembrie - prin Directiva Operativă nr. 78 „pentru acţionarea Aeronauticei în opera-ţiunile din Transilvania” dată de Statul Major al Aerului, s-au stabilit şi misiunile artileriei antiaeriene.

- 09 septembrie - C. 1 Aer. român a acţionat în cadrul Armatei 5 Aeriene sovietice.

- 23 septembrie - generalul Marinescu Gheorghe a fost numit comandant al artileriei antiaeriene în locul generalului Ramiro Enescu.

- 28 decembrie - prin Ordinul nr. 774 al Statului Major al Aerului a luat fiinţă Divizia 1 Artilerie Antiaeriană sub comanda colonelului Horia Roman.

- 31 decembrie - conform ordinului Comandamentului Artileriei Antiaeriene din 24.12. 1944, Regimentul 15 Artilerie Antiaeriană a fost denumit Regimentul 10 Artilerie Antiaeriană.

1945 - potrivit tratatului de pace, s-a fixat pentru artileria antiaeriană o cifră de circa 5.000 militari şi, ca atare, s-a urmărit încadrarea în această cifră, astfel încât, la finele anului artileria antiaeriană română avea doar 4 regimente.

- 01 ianuarie - s-a înfiinţat un comandament operativ de divizie antiaeriană, care a luat în subordine directă marile unităţi şi unităţile aflate pe front.

- 01 martie - Divizia de Artilerie Antiaeriană, precum şi unităţile şi subunităţile subordonate au trecut din com punerea Inspectoratului Aeronauticii în cea a Comandamentului Artileriei Armatei.

- 15 aprilie - a avut loc bilanţul primei etape de reducere a efectivelor şi armamentului din compunerea artileriei antiaeriene.

196


- 04 mai - Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene a fost desfiinţat, fiind reconstituit însă în toamna aceluiaşi an.

- 10 iunie - a început intrarea armatei române şi implicit a artileriei antiaeriene într-o perioadă activă de trans formări şi reorganizări.

- 10 iunie - reducerile efectuate în compunerea de luptă a artileriei antiaeriene reprezentau o scădere a efectivelor şi armamentului cu 53% faţă de exis tentul la 23.08.1944 şi o apropiere de situaţia consemnată la începutul războiului - 21.06.1941.

- iunie - învăţământul de profil s-a concentrat într-o singură instituţie militară: „Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene” prin integrarea Centrului de Instrucţie al Apărării Contra Aeronavelor înfiinţat la 01.04.1938 în Bucureşti şi a Şcolilor militare de ofiţeri şi subofiţeri activi înfiinţate la 10.12.1939.

- 10 iunie - a început desconcentrarea ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei, pe măsura înapoierii unităţilor de pe front şi reorganizării celor din ţară.

- 20 iunie – 28 august – artileria antiaeriană a fost redusă la: Divizie de Art.A.A., Brigăzi de Art.A.A.; 4 Regimente de Art.A.A.



- 13 august - a apărut Decretul-lege nr. 2530 prin care au fost stabilite cadrul şi efectivele din

Armata de Uscat, Aeronautică şi Marina Militară valabile până la tre cerea armatei române la starea de pace.

1945, 17 august - în baza Decretul-lege nr. 2530 şi a Instrucţiunilor Speciale nr. 56.500 transmise de Marele Stat Major, Subsecretariatul de Stat al Aerului preciza, prin Dispoziţiunea nr. 254/M, că în cursul lunii august 1945, Aeronautica va trece la organizarea de pace, iar în cadrul artileriei antiaeriene se vor înfiinţa regi-mente, centre de instrucţie şi şcoală de ofiţeri.

- septembrie 1945 - iunie1946 - în cadrul artileriei antiaeriene au continuat operaţiunile de lichidare a unităţilor desfiinţate, de verificare a stării tehnice a armamentului antiaerian şi de sintetizare a învăţămintelor rezultate din participarea la război.

1946, 15 iunie - a apărut Legea nr. 452 privitoare la organizarea şi funcţionarea Ministerului de Război, care, la art. 3 menţiona că în cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului, care este şi Comandamentul Aeronauticii, se constituie: Direcţiile Aviaţiei, Aviaţiei Civile, educaţiei şi culturii, Direcţia artileriei antiaeriene care: asigura administrarea şi dotarea cu materiale de artilerie antiaeriană, a artileriei antiaeriene după planul general de dotare fixat de Statul Major al Aerului. Director a fost numit colonelul Grigore Zadik, care în fapt îndeplinea parte din atribuţiile comandantului de armă.

- 18 iunie - în baza Legii cu nr. 452, s-a publicat în M.O. Nr. 138 bis Decretul-Lege privind stabilirea cadrului şi efec tivelor armatei, care la capitolul destinat Aeronauticii, cuprindea structura sa organizatorică: A) Comandamente: Statul Major al Aeronauticii; Comandamentul Diviziei de Aviaţie; Comandamentul Diviziei de Artilerie Antiaeriană; B) Corpuri de trupă: 3 Regimente de Artilerie Antiaeriană; (R.2, 3 şi 6 Artilerie Antiaeriană); C) Şcoli: un Centru de Instrucţie pentru Artilerie Antiaeriană; o Şcoală de ofiţeri şi subofiţeri de Artilerie Antiaeriană.

- 13 decembrie - Subsecretariatul de Stat al Aerului a fost desfiinţat şi, apoi, transformat în Inspectoratul Aeronauticii care a îndeplinit şi atribuţiile Comandamentului Aeronauticii (a fost desfiinţată şi Direcţia Artilerie Antiaeriană, şi ca urmare structura armei a fost redusă la comandamentul Diviziei de Artilerie Antiaeriană cu corpurile Halo de trupe: Regimente, Divizioane, Baterii, secţii etc.).Mitralieră aeriană în apărarea aeriană a litoralului românesc

197


1947, 21 iunie - s-a dat Legea nr. 205 care prevedea că Ministerul Apărării Naţionale exercita conducerea întregii armate prin comandamente, printre care şi Comandamentul aeronauticii.

- 21 iunie - s-a dat Legea nr. 205 care prevedea că în organizarea armatei intra şi aeronautica, în compunerea căreia intrau: Comandamente (aeronauticii, Diviziei de Aviaţie şi Diviziei de Artilerie Antiaeriană) şi Corpuri de trupă (aviaţie, artilerie antiaeriană, pionieri aero şi transmisiuni aero).

- Legea nr. 206 menţiona existenţa în armata română, în organizarea artileriei antiaeriene, a subunităţilor de radiolocaţie, sub denumirea de secţie aparate de detecţie electromagnetică.

- iunie - în urma reorganizării armatei au fost reînfiinţate trei Regimente (R.1, 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană), astfel încât compunerea de luptă a Diviziei de Artilerie Antiaeriană a ajuns la 6 regimente (2 brigăzi).

- 15 septembrie - s-a hotărât menţinerea artileriei antiaeriene cu organizarea realizată până la acea dată (un comandament de divizie şi corpuri de trupe – regimente, divizioane, baterii) în structura trupelor aeronautice ca armă cu profil special.

- a fost înfiinţat, în organica Ministerului Afacerilor Interne, un Comandament al Apărării Teritoriului ca organ unic pentru pregătirea, înzestrarea şi coordonarea acţiunilor de apărare a teritoriului a tuturor forţelor cu atribuţii în acest domeniu: trupele din apărarea antiaeriană activă, formaţiunile de apărare pasivă, grănicerii, pompierii, jandarmii etc.

1948 - întrucât Secretariatul General pentru Trupe din Ministerul Afacerilor Interne a dorit de la început să-şi păstreze autoritatea (comanda) asupra forţelor de apărare terestră, acesta a hotărât ca forţele participante la apărarea antiaeriană să rămână în structura secretariatului, dar ca organ separat sub denumirea de Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teri-toriului (C.A.A.T.) sub comanda generalului mr. Mihail Ştefănescu. Ulterior, acest comandament, fără să i se schimbe structura şi misi unile, a devenit Direcţia Generală a Apărării Anti-aeriene a Teritoriului, pentru ca începând cu 31.12.1948 să rămână ca Direcţie a apărării antiaeriene a teritoriului în cadrul aceluiaşi secretariat. Compartimentul destinat cu rezolvarea

problemelor specifice Art.A.A. a primit denumirea de „Biroul Studii pentru Apărarea Antiaeriană Activă a Teritoriului”.

1949 - s-a desfăşurat trecerea temporară a Centrului de Instrucţie şi a Şcolii Militare de Artilerie Antiaeriană în subordinea Comandamentului Artileriei Forţelor Armate.

A fost consemnată începerea pregătirii unei promoţii de artilerişti antiaerieni într-o şcoală de ofiţeri din U.R.S.S. (13 ofiţeri).

- 02 februarie - în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. 45.103, începând cu 01.03.1949, Divizia de Artilerie Antiaeriană a intrat sub ordinele Comandamentului Artileriei Forţelor Armate, iar la 04.04.1949, Atelierele de Reparaţii Armament Antiaerian de la Pipera au trecut în subordinea aceluiaşi comandament.

- 01 martie - odată cu desfiinţarea Inspec-toratului (Comandamentului) aeronauticii şi trans-for marea acestuia în Comandamentul Aviaţiei Militare, Divizia de Artilerie Aantiaeriană a trecut în subordinea Comandamentului Artileriei până la 10.04.1949 când a intrat în compunerea C.A.A.T.

- 07 aprilie - ministrul forţelor armate, generalul-colonel Emil Bodnaraş, a numit prin ordin confidenţial în funcţia de comandant al apărării antiaeriene a teritoriului pe generalul-locotenent Paul Alexiu.

- 10 aprilie - potrivit ordinului Ministerului Forşelor Armate a fost înfiinţat Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (C.A.A.T.), dislocat în Bucureşti şi subordonat direct ministrului. Nucleul de constituire l-a format Direcţia Apărare Antiaeriană a Teritoriului din Secretariatul General pentru Trupe din Ministerul Afacerilor Interne.

- 01 mai - a avut loc prima reorganizare a artileriei antiaeriene, care a constat în trecerea în organica Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului a următoarelor unităţi: Diviziile 1 şi 2 Artilerie Antiaeriană, Centrul de Instrucţie şi Şcoala de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană.

- în marile unităţi şi unităţi de artilerie antiaeriană, au fost constituite şi încadrate organe de partid.

- 02 mai - în toate unităţile de artilerie antiaeriană din subordinea C.A.A.T. a început ins trucţia de specialitate potrivit noilor reglementări.

- 16 mai - a fost ana lizat „Planul apărării antiaeriene a teritoriului”.

198


- 01 iunie - în structura C.A.A.T. a fost introdus compartimentului locţiitorului comandantului pentru artilerie antiaeriană.

- 15 iunie - Centrul de Instrucţie al Artileriei Aantiaeriene din Braşov s-a separat de Şcoala de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi a înfiinţat Regimentul 11 Artilerie Antiaeriană, care i-a rămas în subordine.

- 01 iulie - au fost înfiinţate: Regimmentul 13 Artilerie Antiaeriană, subordonat Regiunii a 2-a Militare, şi Regimentul 15 Artilerie Antiaeriană, în subordinea Regiunii a 3-a Mi litare.

- 25 noiembrie - ministrul forţelor armate a aprobat organizarea poligonului de trageri şi a ordonat executarea recunoaşterilor în vederea stabilirii locului de amplasare.

1950 - tragerile antiaeriene s-au executat pe baza noilor „Instrucţiuni de apreciere nr. 15.900” apro bate de Ministerul Forţelor Armate.

- a avut loc apropierea structurilor organizatorice de nivelul atins în tim pul celui de- Al Doilea Război Mondial.

- 01 aprilie - a fost constituit în cadrul Centrului de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene, „Poligonul de Trageri Antiaeriene” dislocat la Capu Midia - Constanţa, care şi-a început activitatea practică la 15.05.1950.

- 17 mai - a fost înfiinţat cursul de formare şi spe cializare a tehnicienilor pentru aparatele centrale şi instalaţi ile electrice din compunerea bateriilor de artilerie antiaeriană.

- 20 martie - a fost numit comandant al apărării antiaeriene a teritoriului generalul-maior Constantin Doncea, înlocuindu-l pe generalul-colonel Paul Alexiu).

- 01 august - la comanda artileriei antiaeriene a fost numit colonelul Constantin Zamfiropol (în locul colonelului Vasile Lascăr).

- 12 octombrie - prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 00123246 s-a înfiinţat Brigada 4 Artilerie Antiaeriană în subordinea Regiunii a 2-a Militare.

- 20 octombrie - în compunerea Regiunii a 3-a Militare, s-a înfiinţat, în cazarma Someşeni-Cluj, Brigada 5 Artilerie Antiaeriană Operativă.

1950-1960 - a avut loc o diminuare cu 25 până la 30% a numărului de unităţi reprezen tând structura organizatorică.

1951 - comandamentele Diviziei de Artilerie Antiaeriană au fost transformate în coman-damente de Corp de Artilerie Antiaeriană şi a fost înfiinţat coman damentul Diviziei 3 Artilerie Antiaeriană, subordonat C.A.A.T.

- a avut loc întărirea apărării antiaeriene a diviziilor şi brigăzilor de arme întrunite din compunerea trupelor de uscat, prin transformarea bateriilor de artilerie antiaeriană.

- ianuarie - Brigada 5 Artilerie Antiaeriană Operativă s-a transformat în Divizia 78 Artilerie Antiaeriană.

Artileria antiaeriană a terito riului dispunea de: Diviziile 1 şi 2 Artilerie Antiaeriană care aveau în subordine 8 Regimente de Artilerie Antiaeriană, 2 Regimente de proiectoare, 3 Regimente de Artilerie Antiaeriană independente, 2 Divizioane de Artilerie Antiaeriană independente, Şcoala militară de Artilerie Antiaeriană şi Centrul de instrucţie al Artileriei Antiaeriană.

- 06 ianuarie - prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 00316940, Brigada 4 Artilerie Antiaeriană s-a reorganizat, transformându-se în Divizia 4 Artilerie Antiaeriană, subordo nată aceleiaşi regiuni militare.

- 02 mai - Centrul de Instrucţie al Artilerie Antiaeriană, comandat de locotenent-colonelul Alfred Alexandrescu, a fost mutat din garnizoana Braşov la Constanţa în cazarma Capu Midia.

- 01 decembrie - Divizia 4 a devenit Divizia 45 Artilerie Antiaeriană Operativă.

- decembrie - structura organizatorică a Artileriei Antiaeriană cuprindea: 2 Corpuri, 1 Divizie, 18 Regimente din care 2 de proiectoare, 2 Divizioane, o şcoală militară, un centru de instrucţie, unităţi şi formaţiuni de asigurare tehnico-materială.

1952 - la comanda apărării antiaeriene a teritoriului a fost numit generalul-maior Alexandru Paraschiv, înlocuindu-l pe generalul-maior Constantin Doncea.Înaintea tragerilor antitanc. Echipele de tun sunt gata de luptă

199


- a fost înfiinţat comandamentul Diviziei 48 Artilerie Antiaeriană a Teritoriului dislo cată provizoriu la Mamaia-Constanţa, subordonată C.A.A.T.

- a fost înfiinţat, ca unitate independentă, „Poligonul de trageri antiaeriene de cate-goria I” cu dislocare permanentă în cazarma Capu Midia prin separarea acestuia de Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene, s-a schimbat denumirea Şcolii de Ofiţeri Artilerie Antiaeriană în „Şcoala Militară de Artilerie Antiaeriană” şi s-a schimbat denumirea unităţilor înfiinţate înainte de 1952 prin numere formate din 1-2 cifre în numere formate din 3 cifre.

- 31 decembrie - compunerea de luptă a artileriei antiaeriene a teritoriului cuprindea: 2 comandamente de Corp, 2 comandamente de Divizie, 12 Regimente de Artilerie Anti-aeriană calibru mijlociu, 5 Regimente de Artilerie Antiaeriană calibru mic, 6 Regimente de Artilerie Antiaeriană mixte (2 independente), 1 Divizion Artilerie Antiaeriană mixt, 2 Regimente de proiectoare şi 1 Divizion de proiectoare.

1953 - s-au desfiinţat: comandamentul Diviziei 48 Artilerie Antiaeriană - Constanţa şi Şcoala Militară de Radiolocaţie - Sibiu (batalionul de elevi a fost introdus în organica Şcolii Militare de Artilerie Antiaeriană - Braşov).

- 13 baterii de artilerie antiaeriană din apărarea antiaeriană a aerodromurilor au fost trecute de la C.F.A.M. la C.A.A.T., iar 5 dintre acestea au fost transformate în divizioane.

- „Poligonul de Trageri antiaeriene categoria l” a fost transformat în „Poligon de Trageri Antiaeriene Independent” şi a fost dislocat definitiv din Braşov în Capu Midia, iar Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriană a fost transformat în Curs de Perfecţionare a ofiţerilor din Artileria Antiaeriană.

- s-a trecut la aplicarea unor măsuri pe linia asigurării unităţilor de artilerie antiaeriană cu date primare de radiolocaţie şi prevederea pentru perioada imediat următoare a necesarului de tehnică de profil.

- au fost elaborate „Instrucţiunile pentru combaterea bruiajului de radiolocaţie” şi „Planul de măsuri pentru îmbunătăţirea apărării spaţiului aerian”.

- au fost înfiinţate organe specia lizate de conducere a apărării antiaeriene în com punerea

armatelor de arme întrunite şi diviziilor, sub forma şefului apărării antiaeriene.

- decembrie - compunerea de luptă a artileriei antiaeriene/C.A.A.T. cuprindea: 2 corpuri de artilerie antiaeriană, 1 divizie de artilerie antiaeriană, 21 regimente de artilerie antiaeriană, 2 regimente de proiectoare, 6 divizioane de artilerie antiaeriană (5 la aerodromuri), 1 divizion de proiectoare 9 baterii de artilerie antiaeriană (1 baterie pe calea ferată), 1 şcoală militară şi 1 centru de instrucţie pentru artilerie antiaeriană, 1 poligon de trageri ntiaeriene independent, 1 companie de camuflaj-ceaţă, unităţi şi formaţiuni de asigurare.

1954 - s-a continuat asigurarea unităţilor de artilerie antiaeriană cu staţii de radiolocaţie.

- a apărut necesitatea coordonării unitare a acţiunilor de luptă duse în comun de către apărarea antiaeriană a ţării şi aviaţia de vânătoare.

- au început demersurile în vederea înfiinţării unui organism la nivelul de adjunct sau ajutor al ministrului forţelor armate, care să răspundă de organizarea şi întrebuinţarea în luptă şi operaţii a celor două comandamente: C.A.A.T. şi C.F.A.M.

- s-au înfiinţat: 1 Divizie de Artilerie antiaeriană la Feteşti şi 1 Brigadă de Artilerie Antiaeriană la Hunedoara.

1955 - a avut loc contopirea „Cursului de Perfecţionare a Ofiţerilor de Art.A.A.” şi a „Cursului de Calificare a Ofiţerilor de Art.A.A.” în „Cursul de perfecţionare a ofiţerilor de Art.A.A.” - Braşov.

- au fost reglementate: regimul de desfăşurare a subunităţilor de artilerie antiaeriană în dispozitiv de luptă, stările (capacitatea) de pregătire pentru luptă şi Concepţia C.A.A.T privitoare la conducerea acţiunilor de luptă, cooperarea şi creşterea operativităţii.

- 30 aprilie - a fost înfiinţată, în cadrul ministerului, funcţia de „Locţiitor al ministrului forţelor armate pentru apărarea antiaeriană a ţării şi aviaţiei militare” în care a fost numit generalul-maior Lupescu Nicolae.

- 31 decembrie - Art.A.A./C.A.A.T. a fost constituită din: 2 comandamente de corp, 1 comandament de divizie, 23 regimente de artilerie antiaeriană de tipuri diferite, 3 divizioane de proiectoare, 6 divizioane de artilerie antiaeriană şi 1 baterie de artilerie antiaeriană independentă pe platformă de cale ferată.

1956 - s-a trecut la o cooperare mai strânsă între apărarea antiaeriană a teritoriului naţional şi

200


eşaloanele similare din armatele statelor vecine, partici pante la Tratatul de la Varşovia din care şi România, implicit, armata sa, a făcut parte.

- o delegaţie condusă de generalul Titus Lupescu, locţiitorul ministrului forţelor armate pentru apărare antiaeriană şi aviaţie, a participat la Moscova la o primă „consfătuire a comandanţilor apărării antiaeriene din ţările cu democraţie populară”, condusă de mareşalul U.R.S.S. Beriuzov - şeful organului de coordonare a apărării antiaeriene a teritoriului ţărilor din tratat.

- în compunerea regimentelor de tancuri au fost introduse plutoane de artilerie antiaeriană dotate cu tunuri de 25 mm.

- 26 iulie - comandantul apărării antiaeriene a teritoriului - generalul-maior Vasile Cutoiu, a prezen tat ministrului forţelor armate propuneri de reorganizare a trupelor din subordine, ţinând seama atât de concluziile rezultate din consfătuirea de la Moscova, cât şi de posibilităţile şi gândirea proprie.

1956-1957 - s-a schimbat denumirea Comandamentului Apărării Antiaeriane a Ţării în Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, s-a înfiinţat Escadrila 256 Hidroavioane şi tractare manşă la M. Kogălniceanu şi Mamaia, destinată asigurării tragerilor din poligon.

C.A.A.T. şi C.F.A.M. au fost unificate într-o structură unică sub denumirea de „Comandamentul apărării antiaeriene a ţării”, în cadrul căruia comandantul artileriei antiaeriene a devenit „Locţiitor al comandantului apărării antiaeriene a teritoriului pentru Art.A.A.”, iar „Poligonului de Trageri Antiaeriene Ind.” a fost transformat în „Tabăra de Instrucţie şi Poligon de Trageri Antiaeriene”.

1957 - a fost dat în exploatare primul sistem de conducere centralizată a acţiunilor de luptă pentru eşalonul R. tip „KUZA” (sovietic).

- 31 decembrie - situaţia artileriei antiaeriene se prezenta astfel: 2 corpuri şi 1 divizie de Artilerie Antiaeriană, 21 regimente de Artilerie Antiaeriană de tipuri diferite, 3 divizioane de Artilerie Antiaeriană şi 1 baterie de proiectoare.

1958 – diviziile de artilerie antiaeriană s-au transformat, prin reorganizare, în brigăzi, având în compunere câte 4 divizioane 2 de calibru mijlociu şi 2 de calibru mic.

- 31 mai - în baza Ordinului Marelui Stat Major din 26.05.1958, Divizia 78 Artilerie Antiaeriană

s-a transformat în Brigada 78 Artilerie Antiaeriană Mixtă şi a redevenit, prin ordin al Marelui Stat Major, Brigada 5 Artilerie Antiaeriană.

1958-1959 - s-a înfiinţat „Corpul Subofiţerilor” şi „Şcoala Militară de Subofiţeri Art.A.A.”, subordo-nată CAAT, iar Şcoala Militară Art.A.A. şi Cursul de Perfecţionare a ofiţerilor Art.A.A. s-au contopit în „Şcoala militară de Art.A.A.”.

1959, 10 ianuarie - prin ordinul Marelui Stat Major nr. 02002 Divizia 45 Artilerie Antiaeriană Operativă s-a transformat în Brigada 45 Artilerie Antiaeriană, pentru ca la 23.02.1959 să se numească Brigada 4 Artilerie Antiaeriană Mixtă.

- 10 ianuarie - s-a înfiinţat Divizionul 57 Artilerie Antiaeriană la Bucureşti, iar din anul 1963 a fost mutat la Târgovişte (în anul 2002 a fost desfiinţat).

- 11 mai - a fost primită de la furnizor documentaţia în legătură cu modul de amplasare a complexelor de rachete antiaeriene, construcţiile necesare şi condiţiile de funcţionare a instalaţiilor aferente.

- 23 iulie - prin Ordinul nr. C.L. 001914 al Marelui Stat Major s-a înfiinţat Secţia Apărare Antiaeriană a Trupelor, subordonată nemijlocit adjunctului ministrului forţelor armate, s-au reorganizat secţiile de Apărare Antiaeriană a Trupelor de la regiunile militare şi s-a adăugat un ofiţer la şeful Apărării Antiaeriene de la comandamentele de mari unităţi.

- 06 noiembrie - prin ordinul C.L 002946 al Ministerului Forţelor Armate a fost înfiinţată Şcoala militară de subofiţeri de Artilerie Antiaeriană, care urma a funcţiona pe lângă Şcoala militară de ofiţeri de Artilerie Antiaeriană subordonată C.A.A.T.

- 21-27 noiembrie - C.A.A.T. a primit şi a recepţionat tehnica necesară pentru constituirea, într-o primă etapă, a 2 divizioane de rachete antiaeriene şi a fost înfiinţat Regimentul 27 Artilerie Antiaeriană Mixt dislocat provizoriu, începând cu 06.01.1960, în garnizoana Mihai Bravu.

1959-1960 - a fost construit un sistem de supraveghere aeriană, de descoperire şi informare oportună a organelor interesate în cunoaşterea situaţiei existente în spaţiul aerian românesc, de alarmare, conducere şi ducere a acţiunilor de luptă de către armele active pentru combaterea şi nimicirea inamicu lui aerian, sau altfel spus „integrarea” tuturor forţelor şi mijloacelor destinate îndeplinirii acestei misiuni într-un sis tem unitar.

201


Bateriile de artilerie antiaeriană au fost transformate în sisteme de tragere semiautomate prin introducerea în com punerea lor de luptă a unor mecanisme şi instalaţii care să permită integrarea într-un proces unitar a funcţiilor de descoperire şi însoţire a ţintelor, de calcul şi execuţie a tragerilor antiaeriene, terestre şi navale şi de readucere a sistemului în stare iniţială.

Au fost constituite unităţi omogene ca structură şi înzestrare în raport de calibru, model şi an de fabricaţie care să fie întrebuinţate pentru apărarea obiectivelor importante de pe teritoriu prin dispunerea lor pe aliniamente succesive şi de unităţi eterogene (mixte) pentru apărarea obiectivelor izolate de dimensiuni reduse;

Au fost introduse în serviciul de luptă permanent din dis pozitive organizate în acest scop, care să reducă baremele de trecere dintr-o stare de pregătire în alta şi de reacţie a sistemului în caz de necesitate.

Au fost înlocuite, treptat, armamentul antiaerian, aparatura şi instalaţiile aferente, depăşite fizic şi din punct de vedere al performanţelor cu produse noi în măsură a anula decalajul existent între posibilităţile de atac ale aviaţiei şi cele de combatere ale artileriei antiaeriene.

A fost organizată o reţea de învăţământ şi antrenament cu funcţionare permanentă şi periodică în raport de nevoi, care să asi gure necesarul de cadre, dar şi un nivel corespunzător de competenţă profesională impus de gradul de complexitate atins pe plan mondial de această formă specifică de apărare a ţării.

O serie de cadre au urmat cursuri de pregătire în domeniul rachetelor antiaeriene în U.R.S.S.

1960 - artileria antiaeriană română ora organizată astfel: Art.A.A. a teritoriului, Art.A.A. a trupelor şi Art.A.A. a marinei (de pe vase).

- în dotarea unităţilor din apărarea antiaeriană a trupelor de uscat au intrat primele mitraliere antiaeriene de producţie autohtonă.

- 28 iulie - s-a înfiinţat Şcoala Militară de subofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie prin contopirea celor două şcoli de profil (după reînfiinţarea corpului maiştrilor militari în anul 1960, această şcoală devine Şcoala Militară de Maiştri Militari de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie).

- 13-21 octombrie - în pre mieră, Regimentul 27 Artilerie Antiaeriană Mixt abia înfiinţat a executat trageri de luptă cu rachete radiodirijate

în poligonul ASULUK din U.R.S.S. la care au obţi-nut rezultate foarte bune.

1960-1963 - baza apărării antiaeriene a teritoriului cu mijloace sol-aer a fost preluată de către unităţile de rachete antiaeriene.

1961 - s-au desfiinţat comandamentele Diviziilor 16 şi 7 Artilerie Antiaeriană.

S-au înfiinţat comandamentele Diviziilor 16 şi 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene - în garni-zoana Mihai Bravu, subordonat C.A.A.T., prin transformarea Cursului de pregătire pentru complexul de rachete tip S-75 înfiinţat cu un an în urmă, Regimentul 50 Artilerie Antiaeriană Mixt în garnizoana Bucureşti care suplineşte de fapt transformarea Regimentului 18 Artilerie Antiaeriană în uni tate de rachete antiaeriene.

S-au reorganizat Regimentele 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană, care au devenit Regimentele 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixte, subordonate Diviziei 16 Apărare Antiaeriană a Teritoriului şi au trecut la ocuparea noului dispozitiv de luptă începând cu 01.08.1961.

1962 - structurile de conducere a apărării antiaeriene a trupelor de uscat au fost progresiv îmbunătăţite.

- 08 decembrie - prin Ordinul ministrului forţelor armate nr. C.L. 004265 Brigăzile 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană au fost reorgani zate.

1963 - procesul de reorganizare a artileriei şi rachetelor antiaeriene din C.A.A.T. s-a apropiat de final (comandant al artileriei antiaeriene era generalul maior Laurentiu Cupşa).

1963-1969 - s-a înfiinţat statul major al comandamentului trupelor de artilerie şi rachete antiaeriene din C.A.A.T. constituit din: Secţia de pregătire tactică şi între buinţare în luptă şi Secţia pregătire de luptă.

S-a redislocat Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene din C.A.A.T. din gar nizoana Mihai Bravu în garnizoana Boteni, a avut loc contopirea aces tuia cu cel al apărării antiaeriene a trupelor de uscat aflat în Bacău şi s-a înfiinţat „Centrul de Instrucţie al Artileriei şi Rachetelor Antiaeriene” subordonat C.A.A.T.

Au apărut în rândul cadrelor maiştri militari - corp de elită cu pregătire medie care a dat consistenţă activ ităţii de întrebuinţare, întreţinere, exploatare şi reparare a materialului din artileria antiaeriană.

202


1968, 01 octombrie - s-a înfiinţat şi a intrat în subordinea Diviziei 6 Tancuri „Horea, Cloşca şi Crişan” Divizionul 216 Artilerie Antiaeriană.

1969-1972 - a fost organizată apărarea antiaeriană a aerodromurilor şi aeroporturilor de pe teritoriu.

1972 - s-a constituit Comandamentul Aviaţiei Civile, subordonat Ministerului Apărării Naţionale prin C.A.A.T.

- s-a trecut la scoaterea succe sivă în Tabăra de Instrucţie şi Poligonul de Trageri Antiaeriene şi a unităţilor şi subunităţilor de rachete antiaeriene în scopul antrenării şi verificării nivelului de pregătire.

1973, 01 august - a fost înfiinţată prima Brigadă de rachete antiaeriene din armata română prin reorganizarea Regimentelor 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixte.

Brigada 1 Rachete Antiaeriene a primit în înzestrare complexul automatizat pentru conducerea tragerilor antiaeriene tip ASURK-1M de mare unitate, cu o capacitate de cuprindere pentru 8 divizioane de rachete antiaeriene cu bătaie medie.

1974 – sursa principală a ofiţerilor de rezervă pentru armă au constituit-o subunităţile de instrucţie formate din militari cu termen redus.

1975-1976 - au fost iniţiate şi apli cate măsuri pentru modernizarea condiţiilor de pregătire a cadrelor active şi de rezervă în Centrul de Instrucţie care primise sarcini în acest sens la limita maximă a capacităţii de cazare şi şcolarizare.

1976, 25 septembrie - prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 0021/15.01.1976, a fost înfiinţată prima unitate de rachete antiaeriene din apărarea

antiaeriană a trupelor de uscat - Divizionul 48 Rachete Antiaeriene din compunerea Armatei a 2-a, înzestrată cu complexe de rachete antiaeriene cu bătaie mică de tip KUB.

1976-1978 - în cadrul reorganizărilor ce au avut loc în C.A.A.T. s-au produs schimbări în structura comandantului trupelor de artilerie şi rachete antiaeriene.

1977, 18 martie - a avut loc o reorganizare a C.A.A.T. care în esenţă a constat în ieşirea aviaţiei din compunerea acestui organism şi înfiinţarea Comandamentului Aviaţiei Militare.

1978 - apărarea antiaeriană a trupelor de uscat a trecut din compunerea C.A.F.A. în cea a C.A.A.T.

- 01 octombrie - au ieşit din subordinea C.A.F.A., trecând în subordinea C.A.A.T.: locţiitorul C.A.F.A. şi şef al apărării antiaeriene a trupelor de uscat, care devenea locţiitor al comandantului apărării antiaeriene a teritoriului şi şef al apărării antiaeriene a trupelor de uscat.

1979 - Centrul de Instrucţie s-a mutat în Bucu-reşti (mai întâi pe Şos. Olteniţei, apoi, la Cernica).

- 01 iunie - Regimentul 47 Artilerie Antia eriană, înfiinţat la Lugoj, s-a mutat la Târgovişte.

1980 - industria românească de apărare a asigurat primele tunuri antiaeriene cu două ţevi, calibru 30 mm.

Divizionul 48 Rachete Antiaeriene s-a transformat în Regimentul 48 Rachete Antiaeriene, prin înfiinţarea a încă două baterii de rachete antiaeriene.

Acţiunea a continuat cu înfiinţarea Regimentului 51 Rachete Antiaeriene, în subordinea Armatei a 3-a, şi a Regimentului 53 Rachete Antiaeriene, în organica Armatei a 2-a.Staţia de dirijare a rachetelor din cadrul complexului Volhov M3

Complexul de rachete antiaeriene KUB

203


1984 - s-a înfiinţat Regimentul 17 Rachete Antiaeriene înzestrat cu complexe de rachete antiaeriene tip S-75M3, în garnizoana Reşiţa.

- 30 iunie - s-a înfiinţat Regimentul 52 Rachete Antiaeriene „Tropaeum Traiani”.

1986 - s-au înfiinţat: Regimentul 19 Rachete Antiaeriene înzestrat cu complexe de rachete antiaeriene tip S-125M1A în garnizoana Bucureşti (Cernica) şi Regimentul 12 Rachete Antiaeriene înzestrat cu complexe de rachete antiaeriene tip S-75M3 în garnizoana Galaţi.

1987 - în urma reorganizării învăţământului militar Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie Braşov a preluat şi sarcina pregătirii maiştrilor militari şi subofiţerilor.

1989 - s-a înfiinţat 1 Regiment de Artilerie Antiaeriană Mixt în garni zoana Feteşti.

Centrul de Instrucţie şi-a schimbat denu -mirea în Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor (C.P.P.C.).

- 30 iunie - s-a înfiinţat Regimentul 50 Rachete Antiaeriene „Andrei Mureşianu”, subordonat comandamentului Armatei a 4-a şi înzestrat cu complexul de rachete antiaeriene OSA-AKM (începând cu 01 decembrie 2002 acesta primeşte denumirea Regimentul 50 Mixt Rachete Antiaeriene „Andrei Mureşianu”).

- 22 decembrie - urmare a complicării situaţiei aeriene, din ordinul comandantului apărării antiaeriene a teritoriului, generalul-colonel Mocanu Mircea, au fost declanşate acţiunile de luptă împotriva ţin telor aeriene care intrau în posibilităţile de nimicire (foc) ale mijloacelor de artilerie şi rachete antiaeriene.

- decembrie - în cazarma unde funcţionau Regimentul 47 şi Divizionul 57 Artilerie Antiaeriană, şi de unde colonelul Andrei Kemenici comanda garnizoana Târgovişte, au fost aduşi Nicolae şi Elena Ceauşescu, unde pe 25 decembrie au fost judecaţi şi executaţi.

1990 - Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie şi Rachete Antiaeriene - „General Bungescu” a devenit Institutul Militar de Artilerie şi Rachete Antiaeriene - „General Ion Bungescu”.

- s-a trecut, la nivel strategic, de la structurile de conducere de tip comandament de armă la cele de tip inspectorat (Comandamentul Trupelor de Uscat avea în compunere şi Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat).

- septembrie - cele două profile de învăţământ, artileria antiaeriană şi radiolocaţia, s-au reorganizat din nou pe două şcoli distincte şi anume: Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie şi Rachete Antiaeriane „General Bungescu” şi Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Radiolocaţie „Avram Iancu”.

1990-2002 - Brigada 6 Artilerie Antiaeriană era dislocată în sud-estul ţării, la Râmnicu Sărat şi avea următoarea organizare: între 1990 - 1995 - regimente de artilerie antiaeriană (calibru 57 şi 100 mm), între 1995 - 2002 - divizioane calibru 2x30 mm, calibru 57 mm şi calibru 100 mm, iar între 2002-2004 - Regimentul 53 Rachete Antiaeriene şi Regimentele 61 şi 149 Artilerie Antiaeriană.

1993 - Comandamentul Trupelor de Uscat s-a transformat în Statul Major al Trupelor de Uscat, în al cărui sistem de conducere a artileriei antiaeriene s-a înfiinţat instituţia „şefului apărării antiaeriene a Trupelor de Uscat”, având în subordine structuri specializate de tip secţie, birou şi compartiment.

Rampă de lansare din cadrul Complexului de rachete antiaeriene S-125M1A

Complexul antiaerian OSA-AKM

204


- prin unirea Comandamentului Aviaţiei Militare cu Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului ia fiinţă Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

- 04 octombrie - în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare s-a constituit Facultatea de Aviaţie şi Apărare Antiaeriană.

1994 - a început omologarea poligonului Capu Midia.

1995 - în subordinea categoriei de forţe se vor afla două corpuri de aviaţie şi apărare antiaeriană, rezultate din comasarea comandamentelor celor 2 divizii de apărare antiaeriană a teritoriului şi diviziilor de aviaţie.

- a luat fiinţă Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri de Apărare Antiaeriană (transformată în 1997 în Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene).

- s-a înfiinţat Brigada 14 Artilerie Antiaeriană „General Nicolae Zăgănescu” (în anul 2001 a fost desfiinţată).

- 28 februarie - ia fiinţă Divizionul 158 Artilerie Antiaeriană (cadre) în structura Brigăzii 15 Mecanizate „Podu Înalt”, care, la data de 01 iunie 2005 se desfiinţează.

- 01 martie - ia fiinţă Divizionul 635 Artilerie Antiaeriană - cadre, subordonat Brigăzii 63 Tancuri, care, începând cu 08 martie 2005 trece în subordinea comandamentului Brigăzii 15 Mecanizată „Podu Înalt”.

- 01 martie - s-a înfiinţat Divizionul 288 Artilerie Antiaeriană în compunerea de pace a Brigăzii 282 Mecanizată Focşani.

- martie - Divizionul 216 Artilerie Antiaeriană iese din subordinea nemijlocită a Corpului 6 Armată “Horea, Cloşca şi Crişan” şi intră în subordinea Brigăzii 5 Tancuri “Potaissa”.

- martie - Divizionul 216 Artilerie Antiaeriană iese din subordinea nemijlocită a Corpului 6 Armată “Horea, Cloşca şi Crişan” şi intră în subordinea Brigăzii 5 Tancuri “Potaissa”.

- 03 aprilie - ia fiinţă Divizionul 348 Artilerie Antiaeriană, în structura Brigăzii 34 Mecanizată a Corpului 9 Armată „Mărăşeşti”, cu locaţia permanentă în Topraisar.

- 01 mai - Regimentul 51 Rachete Antiaeriene KUB „Pelendava” a trecut din subordinea Armatei a 3-a în subordinea Statului Major al Trupelor de Uscat.

- 15 mai - Brigada 1 Rachete Antiaeriene ia în subordine divizioanele de rachete antiaeriene şi divizionul tehnic S-125 NEVA aparţinând Regimentului 19 Rachete Antiaeriene şi se transformă în Brigada 1 Rachete Antiaeriene Mixtă, care va fi subordonată Corpului 1 Aviaţie şi Apărare Antiaeriană.

- 15 iulie - s-a constituit Academia Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, în garnizoana Braşov, subordonată Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

1996 - Institutul Militar de Artilerie şi Rachete Antiaeriene - „General Ion Bungescu” a devenit Academia Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene „Henri Coandă”.

1997 - Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor a devenit Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete Antiaeriene.

1998, 01 august - Brigada 1 Rachete Antiaeriene Mixtă se transformă în Brigada 1 Rachete Antiaeriene, ca urmare a ieşirii din subordine a subunităţilor NEVA şi a transformării acestora în Centrul 14 Instrucţie şi Mobilizare.

2000 - corpurile de aviaţie şi apărare antiaeriană se transformă în divizii aeriene.Simulatorul de ţinte aeriene MTS-2

Tun antiaerian cal. 57 mm S-60

205


- s-a desfiinţat Regimentul 60 Artilerie Antiaeriană.

- 11 aprilie - Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene îşi modifică denumirea în Statul Major al Forţelor Aeriene.

- 09 mai - Regimentul 53 Rachete Antiaeriene „Trophaeum Traiani” - Medgidia se subordonează Corpului 10 Armată Teritorial.

- 01 august - cele două armate de arme întrunite se reorganizează şi se transformă în corpuri de armată teritoriale organizate pe brigăzi (acestea aveau în compunere, ca şi fostele armate de arme întrunite, câte o brigadă de artilerie antiaeriană, cu organizare similară celor din compunerea armatelor).

- 21 - 25 august - Regimentul 51 Rachete Antiaeriene KUB „Pelendava” trece din subordinea şefului Statului Major al Forţelor Terestre în subordinea Corpului 1 Armată Teritorial.

2001 - în cadrul Divizionului 216 Artilerie Antiaeriană au fost organizate cursuri de cunoaştere a complexului GEPARD cu aproape toţi militarii unităţii.

- s-au desfiinţat: Regimentele 32 şi 40 Artilerie Antiaeriană, Regimentul 4 Rachete Antiaeriene şi Brigada 14 Artilerie Antiaeriană.

- se finalizează construcţia Centrului de pregătire prin simulare MTS II în cadrul Taberei de Instrucţie şi Poligonului de Trageri Sol-Aer „Gl.bg. Ion Bungescu” - Capu Midia (TIPTSA).

- s-a înfiinţat Baza 11 Instrucţie Artilerie şi Rachete Antiaeriene, la Târgu Jiu.

- Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene Braşov se comasează cu Şcoala Militară de Maiştri de Aviaţie „Traian Vuia” din Mediaş.

- Brigada 1 Rachete Antiaeriene primeşte în organica ei un batalion şi patru companii de radiolocaţie.

- Brigada 1 Rachete Sol-Aer desfiinţează Divizioanele 5 şi 7 Rachete Sol-Aer şi ia în subordine Regimentul 4 Rachete Antiaeriene, Centrul 4 Radiolocaţie, Companiile 41 şi 42 Radiolocaţie.

- Brigada 1 Rachete Sol-Aer desfiinţează Divizioanele 7, 8 şi 9 Rachete Antiaeriene şi Divizionul 12 Tehnic din fostul Regimentul 4 Rachete Antiaeriene.

- Brigada 1 Rachete Sol-Aer intră în subordinea directă a Statului Major al Forţelor Aeriene.

- 01 aprilie - s-a înfiinţat Divizionul 228 Artilerie Antiaeriană Mixt, iar la data de 01 aprilie 2006 s-a transformat în Batalionul 228 Artilerie Antiaeriană.

- 01 septembrie - Brigada 1 Rachete Anti-aeriene primeşte denumirea de Brigada 1 Rachete Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu”.

- 01 octombrie - cele două şcoli de tradiţie ale Forţelor Aeriene se comasează într-o singură entitate, Şcoala Militară de Maiştri şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene „Traian Vuia”.

- 01 octombrie - Regimentul 48 Rachete Antiaeriene trece din subordinea nemijlocită a Corpului 1 Armată Teritorial în subordinea Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană Mixtă „Gorj”.

- 01 octombrie - Regimentul 51 Rachete Antiaeriene KUB „Pelendava” trece în subordinea Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană Mixtă Teritorială - dispusă în garnizoana Târgu Jiu, devenind Regimentul 51 Mixt Rachete Antiaeriene „Pelendava”.

2002 - s-a înfiinţat instituţia Inspectorului în armă şi s-au constituit, la nivelul şcolilor de aplicaţie ale armelor, secţii Cercetare, Dezvoltare şi Reglementări în Armă.

- Brigada 5 Artilerie Antiaeriană se reorganizează, avînd în compunere: Regimentul 50 Rachete Antiaeriene - OSA-AKM, Regimentul 66 Artilerie Antiaeriană - calibru 100 mm şi Regimentul 89 Artilerie Antiaeriană - calibru 57 mm (în anul 2004 aceasta se desfiinţează, iar Regimentul 50 Rachete Antiaeiene KUB se resubordonează la Brigada 6 Rachete Antiaeriene).

- Regimentul 47 Artilerie Antiaeriană se transformă şi se restructurează în Centrul 47 Artilerie Antiaeriană, iar în anul 2003 se desfiinţează.

- s-a desfiinţat Brigada 19 Artilerie Anti-aeriană.

Instalaţie de lansare a rachetelor antiaeriene CA-95

206


- 07 iunie - Regimentul 53 Rachete Anti aeriene „Trophaeum Traiani” - Medgidia se va subordona Brigăzii 6 Artilerie Antiaeriană Mixtă.

- 01 iulie - a fost înfiinţat Divizionul 468 Artilerie Antiaeriană, în subordinea Brigăzii 61 Vânători de Munte, care, la 01 iunie 2006 a fost transformat în Batalionul 468 Artilerie Antiaeriană.

- 15 august - Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Antiaeriană, aflată la Cernica (garnizoana Bucureşti), se restructurează şi învăţământul pe linie de armă, pentru Forţele Terestre, se va desfăşura într-o instituţie nou înfiinţată - Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană, cu sediul la Sibiu.

- 15 august - a intrat în vigoare statul de organizare pentru Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”, prin contopirea într-o singură instituţie militară a învăţământului de artilerie şi artilerie antiaeriană.

2002 - 2004 - Brigada 4 Artilerie Antiaeriană se reorganizează, iar regimentele de artilerie şi rachete antiaeriene din compunere se redislocă astfel: Regimentul 41 Artilerie Antiaeriană în partea de sud-vest a ţării, Regimentul 48 Rachete Antiaeriene KUB în partea de sud a ţării şi Regimentul 51 Rachete Antiaeriene în partea de sud-vest a ţării (în anul 2004 aceasta se desfiinţează, iar Regimentul 51 Rachete Antiaeriene KUB se resubordonează la Brigada 6 Rachete Antiaeriene).

2003 - Şcoala pentru Aplicaţie a Artileriei Antiaeriene şi Rachetelor Sol-Aer se mută de la Cernica la Boboc, unde împreună cu şcolile de aplicaţie ale armelor aviaţie şi radiolocaţie se reorganizează în cadrul Şcolii de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” (componenta de învăţământ specifică trupelor de uscat se separă şi se dislocă la Sibiu).

- la nivelul comandamentului Statului Major al Forţelor Terestre, biroul de armă se transformă în Biroul inspectorului pentru artilerie antiaeriană, iar ulterior în Biroul Instrucţie Rachete şi Artilerie Antiaeriană.

- s-au desfiinţat: Regimentele 12, 15 şi 17 Rachete Antiaeriene.

- 09-12 iunie - societatea comercială Electromecanica Ploieşti S.A. din compania naţională Romarm S.A. execută trageri de testare şi evaluare cu rachete A-94 în vederea omologării oficiale a modificărilor acestora.

- 01 august - Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie îşi schimbă denumirea în Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene.

2003 şi 2004 - se desfiinţează cele două zone de apărare aeriană, şi, implicit şi cele două divizii aeriene dispuse în zonele de vest şi de est ale ţării.

2004 - în urma desfiinţării Brigăzilor 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană, Brigada 6 Artilerie Antiaeriană se reorganizează, având în compunere: Regimentul 50 Rachete Antiaeriene - dislocat în sud-vestul ţării, Regimentul 51 Rachete Antiaeriene - dislocat în nord-vestul ţării şi Regimentul 53 Rachete Antiaeriene - dislocat în sud-estul ţării.

- se desfiinţează Divizionul 64 Artilerie Antiaeriană.

- 01 mai - 31 iulie - Regimentul 48 Rachete Antiaeriene se desfiinţează, iar complexele de rachete antiaeriene KUB sunt predate Regimentului 50 Rachete Antiaeriene, în structura căruia ia fiinţă Batalionul 2 Rachete Antiaeriene KUB.

- 26 - 29 iulie - a avut loc resubordonarea Divizionului 216 Artilerie Antiaeriană al Brigăzii 6 Tancuri la Regimentul 50 Rachete Antiaeriene cu denumirea de Divizionul 3 Artilerie Antiaeriană (din 10 martie 2006 primeşte denumirea de Batalionul 3 Artilerie Antiaeriană).

- 01 august - Batalionul 3 Artilerie Antiaeriană se resubordonează Regimentului 50 Rachete Antiaeriene, fiind înzestrat cu o tehnică unicat în Armata Română, „Complexul Antiaerian calibru 2x35 mm GEPARD” şi primind o nouă denumire, Divizionul 3 Artilerie Antiaeriană.

- 11 august - Regimentul 51 Rachete Antiaeriene KUB „Pelendava” a fost trecut din subordinea Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană Mixtă

Instalaţie de lansare a rachetelor antiaeriene A-94

207


Teritorială „Gorj”, care s-a desfiinţat, în subordinea Brigăzii 6 Rachete Antiaeriene.

- 01 octombrie - Şcoala Militară de Maiştri si Subofiţeri a Forţelor Aeriene „Traian Vuia” se redislocă, într-o nouă concepţie, pentru a funcţiona împreună cu Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Aeriene „Aurel Vlaicu”, în localitatea Boboc, judeţul Buzău.

- 22 octombrie - Taberei de instrucţie şi poligonului de trageri sol-aer i se atribuie denumirea onorifică „General de brigadă Ion Bungescu”.

2005, 01 august - Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă” s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă „General Eremia Grigorescu”, care avea în compunere şi Centrul de Pregătire pentru Artilerie Antiaeriană „General Gheorghe Popescu”.

- 01 august - Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă” se reorganizează în Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă, în organica căreia ia fiinţă Centrul de Pregătire pentru Artileria Antiaeriană „General Gheorghe Popescu”.

2006 - Regimentul 50 Mixt Artilerie şi Rachete Antiaeriene „Andrei Mureşianu” se resubordonează la Corpul 4 Armată Teritorial.

- 01 februarie - Regimentul 51 Rachete Antiaeriene din subordinea Brigăzii 6 Rachete Antiaeriene se transformă în Batalionul 2 Rachete Antiaeriene, unitate sprijin luptă, subordonată comandamentului Regimentului 53 Rachete Antiaeriene.

- 01 aprilie - Divizionul 288 Artilerie Antiaeriană îşi schimbă denumirea în Batalionul 288 Artilerie Antiaeriană.

- 01 aprilie - Batalionul 2 Rachete Antiaeriene trece din subordinea Brigăzii 6 Rachete Antiaeriene

în subordinea Regimentului 53 Rachete Anti-aeriene.

- 01 aprilie - Regimentul 53 Rachete Antiae-riene trece din subordinea Brigăzii 6 Rachete Antiaeriene în subordinea Corpului 1 Armată Teritorial.

- 01 mai - Brigada 1 Rachete Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu” a început procesul de transformare şi dotare cu tehnică compatibilă cu structurile NATO, în compunere intrând un batalion de rachete sol-aer HAWK, prin transformarea Divizionului 7 Tehnic în Batalionul HAWK.

- august - septembrie - Batalionul 228 Artilerie Antiaeriană a fost dotată cu tehnică nouă de apărare antiaeriană - sistemul OERLIKON, calibru 2x35 mm.

2007 - începând cu acest an ziua armei se sărbătoreşte la 19 septembrie, dată la care, în anul 1916, a fost doborât primul avion inamic pe timpul manevrei de la Flămânda - judeţul Giurgiu.

- Batalionul 3 Artilerie Antiaeriană (forţă destinată NATO) din organica Regimentului 50 Mixt Artilerie şi Rachete Antiaeriene „Andrei Mureşianu” se resubordonează la Brigada 282 Mecanizată/Corpul 1 Armată Teritorial.

- 04 ianuarie - Batalionul 228 Artilerie Antiaeriană s-a transformat în Batalionul 228 Apărare Antiaeriană.

- februarie - Regimentul 53 Rachete Antiaeriene se întăreşte cu Batalionul 348 Apărare Antiaeriană.

- martie - Batalionul 288 Artilerie Antiaeriană se resubordonează Brigăzii 34 Infanterie „Vasile Lupu” şi îşi schimbă denumirea în Batalionul 288 Apărare Antiaeriană „Milcov”.

2008 - s-a desfiinţat Regimentul 11 Rachete Antiaeriene.

- componenta de Rachete şi Artilerie Antiaeriană din Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” se află în subordinea locţiitorului pentru Rachete şi Artilerie Antiaeriană al comandantului Centrului de Instruire din Forţele Aeriene.

- 01 martie - Batalionul 205 Artilerie Antiaeriană a devenit Batalionul 205 Apărare Antiaeriană, iar în data de 21 aprilie 2008 a primit tehnică de artilerie calibru 2x35 mm OERLIKON.

- 01 septembrie - Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene s-a reorganizat, înfiinţându-se Centrul de Instruire pentru Forţele Aeriene.

Complexul Antiaerian calibru 2x35 mm GEPARD

208


- 01 septembrie - Centrele de Pregătire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană au fost comasate sub denumirea Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană.

- 01 septembrie - instituţia Inspectorului pentru armă şi-a încetat existenţa.

2010, 01 iunie - 31 iulie - Batalionul 2 Rachete Antiaeriene „Pelendava” se transformă în Regimentul 61 Rachete Antiaeriene „Pelendava”.

- 01 august - Regimentul 61 Rachete Antiaeriene „Pelendava” trece din subordinea Regimentului 53 Rachete Antiaeriene în subordinea Diviziei 1 Infanterie „Dacica”.

- 01 octombrie - se înfiinţează Batalionul 184 Apărare Antiaeriană subordonat Brigăzii 18 Infanterie.

Gen de armă de bază în compunerea oricărei armate moderne şi beneficiare ale unor multiple posibilităţi de luptă, care le conferă capacitatea de a participa cu foc la susţinerea majorităţii cuplurilor acţionale ce alcătuiesc lupta armată (acţiuni sol-aer, sol-sol, sol-navă, navă-aer, navă-sol, navă-navă), artileria şi rachetele antiaeriene continuă să

Instalaţie de lansare a rachetelor antiaeriene HAWK

Sistemul OERLIKON, calibru 2x35 mm Mitralieră antiaeriană cal. 14,5 mm

reţină atenţia specialiştilor militari şi a cercetătorilor din industriile de armament de pe mapamond.

Redotarea cu tehnică de luptă modernă, regândirea principiilor de întrebuinţare în operaţie (luptă) în consonanţă cu modificările impuse de evoluţia mijloacelor aeriene, pre cum şi creşterea eficienţei acţiunilor ca subsistem de bază în cadrul sistemului integrat al Ap.A.A. vor constitui prin urmare reperele dezvoltării Art. şi R.A.A. române acum, la începutul mileniului III, dar şi în perspectivă.

Prin reorganizările ce au avut loc şi prin îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare propuse se va reuşi dorita modernizare a acestui gen de armă, necesar şi important, cu o bogată şi îndelungată tradiţie - 95 de ani de existenţă - în armata română.

Creşterea eficienţei acţiunilor artileriei şi rachetelor antiaeriene, indiferent de subordonare, se va baza fără îndoială într-un viitor nu prea îndepărtat pe sisteme auto matizate de conducere, atât pe verticala, cât şi pe orizonta la structurilor organizatorice. Introducerea pe scară largă a Compiuterelor, ca şi rezolvarea problemei mijloacelor de transmisiuni vor înceta să mai constituie, în mileniul următor ample deziderate.

În prezent, artileriştii şi rachetiştii sol-aer îşi concentrează eforturile pentru creşterea capacităţii combative a tuturor structurilor în situaţii aeriene complexe.

Zi de zi, ceas de ceas, ei îşi intensifică antrenamentele cu ţinte aeriene marcate şi simulate şi se pregătesc asiduu pentru executarea aplicaţiilor tactice cu trageri de instrucţie şi de luptă în poligon.

13Sărbători militare

210

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Sărbători militare

1 februarie - Ziua Intendenţei Militare23 februarie - Ziua Hidrografului Militar1 martie - Ziua Automobilistului Militar - Ziua Forţelor pentru Operaţii Speciale17 martie - Ziua Serviciului Istoric al Armatei25 martie - Ziua Operaţiilor Psihologice23 aprilie - Ziua Forţelor Terestre25 aprilie - Ziua Justiţiei Militare29 aprilie - Ziua Veteranilor de Război30 aprilie - Ziua Infanteriei Române - Ziua Logisticii Militare15 mai - Ziua Trupelor de Apărare NBC - Ziua Poliţiei Militare20 mai - Ziua Financiarului Militar31 mai - Ziua Geniştilor Militari - Ziua Rezervistului Militar10 iunie - Ziua Paraşutiştilor Militari18 iunie - Ziua Constructorilor Militari1 iulie - Ziua Muzicilor Militare13 iulie - Ziua Specialităţii Militare „Război electronic”14 iulie - Ziua Transmisioniştilor Militari15 iulie - Ziua Submarinistului Militar20 iulie - Ziua Forţelor Aeriene23 iulie - Ziua Presei Militare25 iulie - Ziua Radiolocaţiei26 iulie - Ziua Arhivelor Militare1 august - Ziua Tanchiştilor15 august - Ziua Marinei Române21 august - Ziua Medicinei Militare1 septembrie - Ziua Informaticienilor Militari4 septembrie - Ziua Tipografilor Militari 19 septembrie - Ziua Artileriei şi Rachetelor Antiaeriene1 octombrie - Ziua Scafandrilor Militari9 octombrie - Ziua Resurselor Umane25 octombrie - Ziua Armatei României30 octombrie - Ziua Relaţiilor Publice Militare3 noiembrie - Ziua Vânătorilor de Munte10 noiembrie - Ziua Artileriei12 noiembrie - Ziua Statului Major General - Ziua Cercetaşilor Militari - Ziua Geodezilor Militari16 noiembrie - Ziua Transporturilor Militare29 noiembrie - Ziua Infanteriei Marine14 decembrie - Ziua Direcţiei Operaţii27 decembrie - Ziua Centrului de Operaţii Psihologice

ZILELE CATEGORIILOR DE FORŢE, GENURILOR DE ARMĂ ŞI SPECIALITĂŢILOR MILITARE

211

Calendarul tradiţiilor militare 2011Sărbători militare

PATRONII SPIRITUALI AI ARMATEI ROMÂNIEI

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, patronul Forţelor Terestre

Sfântul Ilie Tesviteanul,

patronul Forţelor Aeriene

Sfânta Maria, ocrotitoarea

marinarilor

Batalionul 528 Cercetare - Sfinţii Martiri Brâncoveanu: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache (16 august)

Batalionul 469 Logistic - Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie)

Batalionul 300 Infanterie Mecanizată ,,Sfântul Andrei” - Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie)

Centrul 13 Comunicaţii şi Informatică ,,Colonel Gheorghe Vişata” - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie)

Centrul de Pregătire pentru Apărare NBC ,,Muscel” - Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena (21 mai)

Centrul Operaţii Psihologice - Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie)

Colegiul Militar Liceal „Ştefan cel Mare” - Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie)

Corpul de Control şi Inspecţie - Sfântul Arhanghel Mihail (8 noiembrie)

Depozitul Central 138 Materiale Intendenţă „General Ioniţă Botoş” - Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

Direcţia Topografică Militară - Sfântul Apostol Pavel (29 iunie)

Direcţia Informaţii Militare - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie)

Divizia 2 Infanterie „Getica”- Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie)

Regimentul 30 Gardă - Sfântul Mare Mucenic Mina (10 decembrie)

Statul Major al Forţelor Terestre - Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

Statul Major al Forţelor Aeriene - Sfântul Măritul Prorooc Ilie Tesviteanul (20 iulie)

Statul Major al Forţelor Navale - Sfânta Maria, Adormirea Maicii Domnului (15 august)

Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” - Sfântul Măritul Prorooc Ilie Tesviteanul (20 iulie)

212


DENUMIRI ONORIFICE

Academia Forţelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu”Academia Forţelor Aeriene ,,Henri Coandă”Academia Navală ,,Mircea cel Bătrân”Batalionul 1 Instrucţie „Olt” Batalionul 110 Sprijin Logistic „Mareşal Constantin Prezan”Batalionul 114 Tancuri „Petru Cercel”Batalionul 113 Artilerie „Bărăganul”Batalionul 116 Sprijin Logistic „Iancu Jianu”Batalionul 117 Sprijin Logistic „Colonel Alexandru Polizu”Batalionul 136 Geniu „Apulum”Batalionul 151 Infanterie ,,Războieni” („Lupii Negri”)Batalionul 157 Muniţii „Teleajenul”Batalionul 168 Sprijin Logistic „Pontus Euxinus”Batalionul 17 Vânători de Munte ,,Dragoş Vodă”Batalionul 183 Artilerie „General Ion Dragalina”Batalionul 184 Apărare Antiaeriană „Timiş”Batalionul 185 Sprijin Logistic „Mureş”Batalionul 191 Infanterie „Colonel Radu Golescu”Batalionul 198 Logistic „Prut”Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”Batalionul 2 Rachete Antiaeriene KUB „Pelendava”Batalionul 20 Infanterie „Dolj” („Scorpionii Negri”)Batalionul 205 Artilerie Antiaeriană „General Gheorghe Pârvulescu”Batalionul 206 Artilerie „General Mihail Lăcătuşu”Batalionul 21 Vânători Munte „General Leonard Mociulschi” („Viperele Negre”)Batalionul 22 Transport „Dâmboviţa”Batalionul 22 Vânători de Munte ,,Cireşoaia”Batalionul 24 Vânători de Munte „General Gheorghe Avramescu”Batalionul 26 Infanterie ,,Neagoe Basarab” („Scorpionii Roşii”)Batalionul 26 Vânători de Munte „Avram Iancu”Batalionul 284 Tancuri „Cuza Vodă”Batalionul 285 Artilerie „Vlaicu Vodă”Batalionul 288 Apărare Antiaeriană ,,Milcov”Batalionul 22 Infanterie „Romanaţi”Batalionul 3 Apărare Antiaeriană ,,Potaissa”Batalionul 3 Rachete Sol-Aer „Codrii Vlăsiei”Batalionul 3 Geniu „General Constantin Poenaru”

Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele” („Vulturii Carpaţilor”)Batalionul 300 Infanterie „Sfântul Andrei” Batalionul 300 Sprijin „Sarmis”Batalionul 313 Cercetare „Burebista”Batalionul 315 Artilerie „Simion Bărnuţiu”Batalionul 316 Asigurare Date „Guruslău”Batalionul 317 Cercetare „Vlădeasa”Batalionul 317 Sprijin Logistic „Voievodul Gelu” Batalionul 32 Infanterie „Mircea” („Scorpionii Galbeni”)Batalionul 325 Artilerie „Alutus”Batalionul 33 Vânători de Munte „Posada”Batalionul 335 Artilerie „Alexandru Cel Bun”Batalionul 341 Infanterie „Constanţa” („Rechinii Albi”)Batalionul 345 Artilerie „Tomis”Batalionul 348 Apărare Antiaeriană „Dobrogea”Batalionul 385 Artilerie „Iancu de Hunedoara”Batalionul 405 Sprijin Logistic „Năsăud”Batalionul 41 Transport „Bobâlna”Batalionul 43 Aprovizionare şi Transport „Roman I Muşat”Batalionul 435 Logistic „Ciuc’’Batalionul 45 Comunicaţii şi Informatică „Căpitan Grigore Giosanu”Batalionul 468 Artilerie Antiaeriană „Trotuş”Batalionul 469 Logistic „Putna”Batalionul 47 Comunicaţii şi Informatică „General Nicolae Petrescu”Batalionul 49 Apărare Nucleară, Biologică şi Chimică „Argeş”Batalionul 495 Infanterie „Căpitan Ştefan Şorveth” („Vânătorii din Cer”)Batalionul 52 Geniu „Tisa”Batalionul 528 Cercetare „Vlad Ţepeş”Batalionul 55 Apărare Antiaeriană „Someş”Batalionul 55 Transmisiuni „Napoca”Batalionul Operaţii Speciale „Vulturii“Batalionul 612 Artilerie Antitanc „Maramureş”Batalionul 620 Operaţii Speciale „Băneasa-Otopeni”Batalionul 630 Paraşutişti „Smaranda Brăescu“Batalionul 634 Infanterie „Petrodava”Batalionul 635 Apărare Antiaeriană „Precista”Batalionul 7 Aruncătoare Proiectile Reactive „General Vasile Danacu”

610

213

Calendarul tradiţiilor militare 2011Sărbători militare

Batalionul 72 Apărare Nucleară, Biologică şi Chimică „Negru Vodă”Batalionul 72 Geniu „Matei Basarab”Batalionul 81 LAROM „Maior Gheorghe Şonţu”Batalionul 811 Infanterie „Dej” („Dragonii Transilvani”)Batalionul 812 Infanterie „Bistriţa” („Şoimii Carpaţilor”)Batalionul 814 Tancuri „Mihai Vodă”Batalionul 817 Artilerie „Petru Rareş”Batalionul 83 „Bogdan I”Batalionul 84 Asigurare Date „Mărăşti”Batalionul 85 Sprijin Logistic „General Mihail Cerchez” Batalionul 85 Comunicaţii Aero şi Informatică „Sublocotenent Gheorghe Robescu”Batalionul 912 Tancuri „Scytia Minor”Batalionul 96 LAROM „Mircea Voievod”Batalionul Instrucţie Comunicaţii şi Informatică „Fraţii Buzeşti”Baza 2 Logistică „Valahia”Baza 3 Logistică „Zargidava”Baza 3 Logistică Teritorială „Marea Neagră”Baza 95 Aeriană „Erou Căpitan Aviator Alexandru Şerbănescu” Baza de Instruire pentru Apărare Nucleară, Biologică şi Chimică „Muscel”Baza de Instruire pentru Vânători de Munte „Bucegi”Baza Transport şi Deservire „Muntenia”Brigada de Informaţii Militare „Mareşal Alexandru Averescu”Brigada 1 Mecanizată „Argedava”Brigada 1 Rachete Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu”Brigada 10 Geniu „Dunărea de jos” Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt”Brigada 2 Infanterie „Rovine”Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”Brigada 282 Infanterie Mecanizată „Unirea Principatelor”Brigada 4 Logistică „Transilvania”Brigada 6 Operaţii Speciale „Mihai Viteazul”Brigada 61 Vânători de Munte Teritorială „General Virgil Bădulescu”Brigada 8 LAROM „Alexandru Ioan Cuza”Centrul de Instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte „Constantin Brâncoveanu”Centrul de Instruire pentru Geniu, E.O.D. şi Apărare C.B.R.N. „Panait Donici”

Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”Centrul de Pregătire pentru Artilerie Antiaeriană „General Gheorghe Popescu”Centrul de Instruire pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal”Centrul de Instruire pentru Luptă al Forţelor Terestre „Getica”Centrul de Instruire pentru Tancuri şi Auto „Colonel Pandele Predescu”Centrul de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu „Academician Ştefan Milcu”Centrul Clinic de Urgenţă de Boli Cardiovasculare „Dr. Constantin Zamfir”Centrul 102 Mentenanţă ,,Bucov”Centrul 13 Comunicaţii şi Informatică „Colonel Gheorghe Vişata”Centrul 185 Mentenanţă „Radu cel Mare”Centrul 2 Supraveghere Aeriană „Nord”Centrul 21 Cartiruire Trupe şi Administrare Cazărmi „ Anghel Saligny”Centrul 243 Radioelectronic şi Observare „Callatis”Centrul 88 Mentenanţă „Ardealul”Clubul Sportiv al Armatei ,,Steaua”Colegiul Militar Liceal „Ştefan cel Mare”Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul”Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”Depozitul 101 Carburanţi-Lubrifianţi „Vrâncioaia”Depozitul 129 Materiale Tehnice „Chindia” Depozitul 154 Armament şi Muniţii „Prahova”Depozitul 164 Intendenţă „Moldavia”Depozitul 238 Intendenţă „Jiul”Depozitul 33 Materiale Tehnice „Moldova”Divizia 1 Infanterie „Dacica”Divizia 2 Infanterie „Getica”Divizia 4 Infanterie „Gemina”Flotila 71 Aeriană „General Emanoil Ionescu”Flotila 86 Aeriană „Locotenent aviator Gheorghe Mociorniţă”Flotila 90 Transport Aerian „Comandor aviator Gheorghe Bănciulescu”Fregata „Mărăşeşti”Fregata „Regele Ferdinand”Fregata „Regina Maria”Grupul E.O.D. al Forţelor Aeriene „General Grigore Crăiniceanu”

214


Institutul Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială „General dr. aviator Victor Atanasiu”Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”Nava hidrografică maritimă „Căpitan-comandor Alexandru Cătuneanu”Poligonul de Tragere „Smârdan”Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”Regimentul 50 Rachete Antiaeriene „Andrei Mureşianu”Regimentul 51 Artilerie Mixtă „General Cornel Paraniac”Regimentul 52 Artilerie Mixtă „General Alexandru Tell”Regimentul 53 Rachete Antiaeriene „Trophaeum Traiani”Regimentul 61 Rachete Antiaeriene „Pelendava”Regimentul 69 Artilerie Mixtă „Silvania”Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Ion Jianu”Spitalul Clinic de Urgenţă Militar „Dr. Ştefan Odobleja”Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Alexandru Popescu”Spitalul Clinic Militar de Urgenţă „Dr. Iacob Czihac”Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Constantin Papilian”Spitalul Clinic Militar de Urgenţă „Avram Iancu”

Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Alexandru Augustin”Spitalul Militar de Urgenţă „Regina Maria”Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Victor Popescu”Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Alexandru Gafencu”Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Aristide Serfioti”Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu”Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Navale „Viceamiral Constantin Bălescu”Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii Speciale „General maior Grigore Baştan”Şcoala de Aplicaţie a Informaţiilor „General Nicolae Condeescu”Şcoala de Aplicaţie pentru Logistică „General Constantin Zaharia”Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre „Basarab I”Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene „Traian Vuia”Şcoala Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale „Amiral Ioan Murgescu” Tabăra de Instrucţie şi Poligonul de TrageriSol-Aer Capu Midia „General de brigadă Ion Bungescu”Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”Unitatea de Instrucţie şi Asigurare Topogeodezică „General de divizie Constantin I. Brătianu”

14Miniştrii Apărării Nationale,

216

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Miniştrii apărării nationale,

Generalul Barbu Vlădoianu25 ianuarie- 3 mai 1859

(guvernul de la Bucureşti)

Generalul de divizieIoan Emanoil Florescu

28 noiembrie 1859-27 mai 1860

(guvernul de la Bucureşti)14 iulie 1860-17 aprilie 1861

(guvernul de la Iaşi)30 august 1860-14 aprilie 1861

(guvernul de la Bucureşti)30 septembrie 1862-11 octombrie 1863,

14 martie 1871-26 aprilie 1876

Generalul Gheorghe Adrian27 mai 1859-13 iulie 1860

(guvernul de la Iaşi)13 iulie-30 august 1860

(guvernul de la Bucureşti)24 mai 1867-11 august 1868

GeneralulAlexandru Macedonski4 mai-15 august 1859

(guvernul de la Bucureşti)Generalul

Ioan Cornescu16 august-27 noiembrie 1859


Ion Ghica11-18 iulie 1861


Colonelul Istratie Sămăşescu

21 aprilie-22 iulie 1861(guvernul de la Iaşi)

30 aprilie-19 iulie 1861(guvernul de la Bucureşti)

Generalul Nicolae Golescu28 mai-13 iulie 1860


217

Calendarul tradiţiilor militare 2011Miniştrii apărării nationale,

Generalul Ioan Grigore Ghica

19 iulie 1861-22 ianuarie 1862

(guvernul de la Bucureşti)22 iulie 1861-

22 ianuarie 1862(guvernul de la Iaşi)

22 ianuarie-30 septem brie 1862,

11 mai-6 august 1866

Generalul Tobias Gherghel8 februarie - 24 mai 1867 Ion C. Brătianu

12 august-15 noiembrie 1868,20 august 1877- 18 martie 1878,

25 noiembrie 1878-7 ianuarie 1879,9 iunie 1881-24 ianuarie 1882, 1 august 1882-22 iunie 1884, 13 ianuarie-20 fe bruarie 1886,

5 noiembrie 1887-23 martie 1888

GeneralulAlexandru Iacovache12 octombrie 1863-

11 aprilie 1864

Generalul de brigadăNicolae Haralambie

6 august 1866-8 februarie 1867

Generalul de brigadă Dimitrie Lecca

11 februarie-10 mai 1866,11 iulie 1879-28 aprilie 1880

Generalul Savel Manu12 aprilie 1864-

29 ianuarie 1866Colonelul Alexandru Solomon30 ianuarie-11 februarie 1866

218


Generalul de brigadăNicolae Dabija

8 ianuarie-10 iulie 1879

Generalul de brigadăAlexandru Cernat

2 aprilie-19 august 1877,17 martie-24 noiembrie 1878

Generalul de brigadăGheorghe Slăniceanu

27 aprilie 1876-2 aprilie 1877, 29 aprilie 1880-8 iunie 1881

Generalul de divizieGheorghe Anghelescu

25 ianuarie-31 iulie 1882

Miniştrii apărării nationale,

Generalul Ioan Alexandru Duca16 noiembrie 1868-

14 iunie 1869Generalul de brigadă

Gheorghe Manu14 iulie 1869-

17 decembrie 1870,12 noiembrie 1888-4 noiembrie 1889,

22 decembrie 1904- 12 martie 1906

Generalul de brigadă Eustaţiu Pencovici

18 decembrie 1870-10 martie 1871

Generalul Christian Tell11-13 martie 1871

219


Generalul de divizieConstantin Budişteanu

4 octombrie 1895-20 noiembrie 1896

Generalul de divizieMatei Vlădescu

5 noiembrie 1889-20 februarie 1891

Lascăr Catargiu22 februarie-11 iunie 1894

Generalul de divizieConstantin Poenaru

12 iunie 1894-3 octombrie 1895


Generalul de divizieŞtefan Fălcoianu

23 iunie 1884-12 ianuarie 1886

Generalul Alexandru Anghelescu

21 februarie 1886-4 noiembrie 1887

Generalul de divizieConstantin Barozzi

23 martie-11 noiembrie 1888

Generalul de divizieIacob Lahovary

21 februarie 1891-21 februarie 1894,

11 aprilie 1899-13 februarie 1901

220


Generalul de divizieGrigore Crăiniceanu1 noiembrie 1909-28 decembrie 1910

Mareşalul Alexandru Averescu

13 martie 1907-4 martie 1909

Nicolae Filipescu29 decembrie 1910-

27 martie 1912

Generalul de divizieIon Argetoianu

28 martie-14 octombrie 1912

Toma Stelian4 martie-31 octombrie 1909


Constantin I. Stoicescu21-25 noiembrie 1896

Generalul de divizieAnton Berindei

25 noiembrie 1896-10 aprilie 1899

Dimitrie A. Sturdza14 februarie 1901-20 decem brie 1904

221


Generalul de corp de armatăArthur Văitoianu

29 noiembrie 1918-26 septembrie 1919

Generalul de divizieConstantin Hârjeu

14 octombrie 1912-3 ianuarie 1914,

6 martie-23 octom brie 1918

Ion I.C. Brătianu4 ianurie 1914-14 august 1916

19 ianuarie-19 aprilie 1922

Generalul de divizieIon Răşcanu

27 septembrie-28 noiem brie 1919,5 decembrie 1919-2 martie 1920,

13 martie 1920-13 decembrie 1921Generalul de divizieTraian Moşoiu

2-12 martie 1920

Generalul de corp de armatăEremia Grigorescu

24 octombrie -28 noiembrie 1918


Vintilă Brătianu15 august 1916-

9 iulie 1917,10-19 iulie 1917

Generalul de corp de armatăConstantin Iancovescu

20 iulie 1917-5 martie 1918

222


Generalul de corp de armatăHenry Cihoski

10 noiembrie 1928-4 aprilie 1930

Iuliu Maniu5-13 aprilie 1930

Generalul de divizieNicolae Condeescu

14 aprilie 1930-18 aprilie 1931


Generalul de corp de armatăŞtefan Holban

17 decembrie 1921-18 ianuarie 1922

Generalul de corp de armatăGheorghe Mărdărescu

24 aprilie 1922-29 martie 1926

Generalul de divizieLudovic Mircescu

30 martie 1926-3 iunie 1927

Generalul de corp de armatăPaul Angelescu

4 iunie 1927-9 noiembrie 1928,

27 iulie 1934-28 august 1937

223


Generalul de divizieConstantin Ştefănescu-Amza19 aprilie 1931-11 august 1932

Generalul de corp de armată Nicolae Uică

14 noiembrie 1933-1 iunie 1934

Gheorghe Tătărescu1 iunie-27 iulie 1934

Comandor Radu Irimescu28 august-4 septembrie 1937

Generalul de corp de armatăNicolae Samsonovici

11 august 1932-14 noiembrie 1933

Generalul de armatăConstantin Ilasievici

4 septembrie-27 decembrie 1937

Mareşalul Ion Antonescu28 decembrie 1937-

30 martie 1938,6 septembrie 1940-27 ianuarie 1941,

22 septembrie 1941-23 ianuarie 1942


224


Generalul de corp de armatăGheorghe Argeşanu


Generalul de armată Nicolae Ciupercă

13 octombrie 1938-1 februarie 1939

Armand Călinescu1 februarie-

21 septembrie 1939

Generalul de armatăIoan Ilcuş

21 septembrie 1939-4 iulie 1940

Generalul de corp de armatăConstantin Niculescu

4 iulie-6 septembrie 1940

Generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici

27 ianuarie-22 septembrie 1941

Generalul de corp de armată Constantin Pantazi

23 ianuarie 1942-23 august 1944


225


Generalul de armatăMihail Racoviţă

23 august-4 noiembrie 1944

Generalul de armatăConstantin Sănătescu

4 noiembrie-5 decembrie 1944

Generalul de corp de armatăIon Negulescu

6 decembrie 1944-5 martie 1945

Generalul de armatăConstantin Vasiliu-Răşcanu

6 martie 1945-29 noiembrie 1946

Generalul de armatăMihail Lascăr

30 noiembrie 1946-30 decembrie 1947

Generalul-colonel Emil Bodnăraş

30 decembrie 1947-3 octombrie 1955

Generalul de armatăLeontin Salăjan

4 octombrie 1955-28 august 1966


226


Generalul-colonel Ion Coman19 iunie 1976-29 martie 1980

Generalul de armatăIon Ioniţă

1 septembrie 1966-19 iunie 1976

Generalul de armatăVictor-Atanasie Stănculescu

16 februarie 1990-30 aprilie 1991

Generalul-locotenentNiculae Spiroiu


Generalul de armatăNicolae Militaru

26 decembrie 1989-16 februarie 1990

Generalul-colonel Constantin Olteanu

29 martie 1980-17 decembrie 1985

Generalul de armatăVasile Milea

17 decembrie 1985-22 decembrie 1989


227


Gheorghe Tinca6 martie 1994-

11 decembrie 1996Victor Babiuc

12 decembrie 1996-11 februarie 1998,


Constantin Dudu Ionescu12 februarie-16 aprilie 1998

Sorin Frunzăverde13 martie -28 decembrie 2000,

25 octombrie 2006-10 aprilie 2007

Ioan Mircea Paşcu28 decembrie 2000-28 decembrie 2004

Teodor Atanasiu28 decembrie 2004-25 octombrie 2006

Teodor Viorel Meleşcanu10 aprilie 2007-

13 decembrie 2008Mihai Stănişoară



228


Gabriel Oprea23 decembrie 2009 – prezent


15Şefii Statului Major General

230

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Şefi i Statului Major General

Colonelul Grigore Gărdescu8 ianuarie-29 ianuarie 1860

Maiorul Istratie Sămăşescu29 ianuarie-30 mai 1860

Generalul Ioan Emanoil Florescu

30 mai-30 august 1860,21 aprilie 1861-

1 mai 1866

Generalul de brigadă Gheorghe Slăniceanu

27 aprilie-18 august 1877,1878-1881,

1882-12 aprilie 1883

Generalul de divizie adjutant Constantin Barozzi

18 august-20 octombrie 1877

Generalul de divizie Ştefan Fălcoianu

20 octombrie 1877-1878,15 aprilie 1883-23 mai 1884,

13 ianuarie 1866-18 iunie 1894 Generalul de divizie

Alexandru Cernat1881-1882

Colonelul Nicolae Dona23 mai 1884-13 ianuarie 1886

231

Calendarul tradiţiilor militare 2011Şefi i Statului Major General

Generalul de brigadă Grigore C. Crăiniceanu

1 aprilie 1907-1 noiembrie 1909

Generalul de brigadă Nicolae Tătărescu

1 aprilie 1904-1 aprilie 1907

Generalul de brigadă Alexandru Carcaleţeanu

1 aprilie 1901-1 aprilie 1904Generalul de divizie Constantin Poenaru1 octombrie 1898-

1aprilie 1901

Generalul de divizie Alexandru Averescu18 noiembrie 1911-2 decembrie 1913Generalul de divizie

Vasile Zottu31 martie-18 noiembrie 1911,

1 aprilie 1914-25 octombrie 1916Generalul adjutant Ion Istrati

1 noiembrie 1909-1 martie 1911

Generalul de brigadă Iacob I. Lahovary1 octombrie 1894-1 octombrie 1895

232


Generalul de corp de armată Constantin Christescu

3 decembrie 1913 - 1 aprilie 1914, 1 aprilie 1918-

28 octombrie 19181 aprilie 1920-8 mai 1923

Generalul de brigadă Dumitru Iliescu25 octombrie-

5 decembrie 1916

Generalul de corp de armată adjutant Constantin Prezan

5 decembrie 1916-1 aprilie 1918,

8 octombrie 1918-20 martie 1920

Generalul de divizie Nicolae Samsonovici

21 iunie 1927-11 august 1932,

11 decembrie 1934-1 februarie 1937

Generalul de brigadă Ion Antonescu


Generalul de divizie Alexandru Lupescu1 octombrie 1923-

21 iunie 1927

Generalul de brigadă Alexandru Gorsky

8 mai-1 octombrie 1923

Generalul de divizie Constantin Lăzărescu

11 august 1932-30 noiembrie 1933

233


Generalul de corp de armată adjutant Nicolae Rădescu

15 octombrie-6 decembrie 1944

Generalul de corp de armată adjutant

Iosif Iacobici22 septembrie 1941-

20 ianuarie 1942

Generalul de divizie Ioan Sichitiu1 februarie-

1 noiembrie 1937

Generalul de corp de armată Ilie Şteflea

20 ianuarie 1942-23 august 1944

Generalul de divizie Ştefan Gh. Ionescu1 noiembrie 1937 - 1 februarie 1939

Generalul de corp de armată adjutant

Florea Ţenescu1 februarie 1939-23 august 1940 Generalul de corp

de armată adjutantGheorghe Mihail

23 august-6 septembrie 1940

23 august-12 octombrie 1944

Generalul de brigadă Alexandru Ioaniţiu

6 septembrie 1940-17 septembrie 1941

234


Generalul-colonel Constantin Gh. Popescu

30 ianuarie 1948-18 martie 1950

Generalul-colonel Ion Coman29 noiembrie 1974-

16 iunie 1976 Generalul-locotenent Ion Hortopan

1 iulie 1976-31 martie 1980

Generalul-colonel Ion Gheorghe15 iunie 1965-

29 noiembrie 1974

Generalul-locotenent Leontin Sălăjan18 martie 1950-26 aprilie 1954

Generalul de divizie Costin V. Ionaşcu

20 iunie 1945-27 decembrie 1947

Generalul de corp de armată adjutant Constantin Sănătescu

11 decembrie 1944-20 iunie 1945

Generalul de armatăIon P. Tutoveanu

26 aprilie 1954-15 iunie 1965

235


Generalul-colonel Vasile Milea

31 martie 1980-16 februarie 1985

Generalul-maior Ştefan Guşă

25 septembrie 1986-28 decembrie 1989

Generalul de corp de armată

dr. Constantin Degeratu22 ianuarie 1997-

februarie 2000

Generalul de corp de armată dr. Mircea Chelaru


Generalul de armată dr. Mihail Eugeniu Popescu

31 octombrie 2000-25 octombrie 2004

Generalul-colonel Vasile Ionel

28 decembrie 1989-2 mai 1991

Generalul dr. Eugen Bădălan25 octombrie 2004-13 septembrie 2006

Generalul de corp de armată Dumitru Cioflină

2 mai 1991-22 ianuarie 1997

Amiralul dr. Gheorghe Marin13 septembrie 2006 - 31 decembrie 2010

236


General-locotenent dr. Ştefan Dănilă1 ianuarie 2011 – prezent

237

Calendarul tradiţiilor militare 2011Fotoalbum „CTM“ – Tehnică militară de altădată

238

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Fotoalbum „CTM“ – Tehnică militară de altădată

239

20122012

Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executatela Centrul tehnic-editorial al armatei

Bd. Ion Mihalache 124-126, sector 1, Bucureşti

E-mail: [email protected]

Tel.: 021-224.26.34/108;118Fax: 021-224.26.34/104