FIGURILE DE STIL

Figura de stil este un procedeu utilizat pentru a creşte expresivitatea unui text, care nu defineşte, ci sugerează, pentru că lumea prezentată este imaginară.

REPETIŢIA este figura de stil care constă în reluarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi sunet, cuvânt, grup de cuvinte sau a aceleiaşi relaţii sintactice.

Repetiţia evidenţiază insistenţa asupra unei idei sau asupra unui sentiment, accentuând expresivitatea textului.

În funcţie de nivelul limbii la care se întâlneşte, repetiţia este: fonetică; lexicală; gramaticală.

Aceste clasificări nu pot fi aplicate însă rigid, pentru că, adeseori, tipurile de repetiţie pot să se combine.

Repetiţia foneticăAliteraţia constă în repetarea unei consoane.

Apariţia aliteraţiei are, uneori, efecte onomatopeice, pentru că dă impresia unor sonorităţi din realitate. În următoarele versuri, repetarea consoanei v sugerează sunetul produs de vânt:

Şi-n creasta coifului înaltPrin vulturi vântul viu vuia,Vreun prinţ mai tânăr când trecea…

(George Coşbuc – Nunta Zamfirei)Aliteraţia consoanei l poate să imite clipocitul apei

stătătoare, ca în versurile de mai jos:Lacul codrilor albastruNuferi galbeni îl încarcă…

(Mihai Eminescu - Lacul)Repetarea consoanei r poate da impresia de curgere,

ca în versul următor:Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind.

Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)Aliteraţia consoanei s poate sugera uimirea sau

liniştea, ca în observaţia din La ce latră Grivei? de Marin Sorescu:

Suntem pe steaua aia mare, de stei, la care latră noaptea Grivei.

Repetarea consoanei m dă impresia de neînsemnat şi aglomerat într-un enunţ:

Am discutat multe şi mărunte.Se pot repeta grupuri de consoane pentru a crea un

efect imitativ:Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie.

(Mihai Eminescu – Scrisoarea III)Asonanţa constă în repetarea vocalei

accentuate în două sau mai multe cuvinte.Armonia fonică este dată nu numai de accent, ci şi

de repartiţia simetrică a acestuia, aşa cum apare în următorul vers:

Apele plâng, clar izvorând din fântâne…(Mihai Eminescu – Sara pe deal)

Un tip special de asonanţă este rima imperfectă, care constă în deosebirea sunetelor care urmează vocalei accentuate de la sfârşit de vers.

Las’ să vie cât de múlţi,Să ai cu cin’ să te lúpţi.

Pintea ViteazulAsonanţa apare şi în limba vorbită, în expresii

precum: Se plimbă ca vodă prin lobodă.Repetiţia lexicalăCea mai simplă repetiţie lexicală constă în reluarea

imediată a unui cuvânt în propoziţie sau în vers.Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare…

(Mihai Eminescu – Scrisoarea III)În versurile de mai sus, repetiţia dă impresia de

creştere progresivă.Combinate cu aliteraţia şi asonanţa, repetiţiile

simple din versurile următoare sugerează continuitatea acţiunii:

Şi pluteşti, pluteşti, pluteşti,Printre alge, printre peştiŞi înoţi, înoţi, înoţi,Până simţi că nu mai poţi.

(Gellu Naum – Cărţile cu Apolodor)Repetiţia unui adjectiv sau a unui adverb dă

impresia de superlativ:O furnică mică, mică, Dar înfiptă, vasăzică…

(Tudor Arghezi – O furnică)Repetiţia apare uneori într-o invocaţie, sugerând

intensitatea sentimentului. Disperarea oiţei din Mioriţa este redată tocmai printr-o astfel de repetiţie:

Stăpâne, stăpâne,Îţi cheamă ş-un câne…

Uneori, repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte este întreruptă, efectul fiind intensificarea ideii prin insistenţă:

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!(Vasile Alecsandri - Iarna)

Uneori, un cuvânt sau un grup de cuvinte se repetă la început de vers.

Măcar câteva crâmpeie,Măcar o ţandără de curcubeie,Măcar niţică scamă de zare,Niţică nevinovăţie, niţică depărtare.

(Tudor Arghezi, Cuvânt)Cuvântul se poate repeta la sfârşit de vers:Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.

Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)Acelaşi tip de repetiţie apare şi în vorbirea obişnuită,

când un cuvânt se repetă la sfârşitul unităţii sintactice:Vrea totul, ştie totul, poate totul.

Figurile de stil 2

O formă specială a repetiţiei este refrenul. Acesta se constituie dintr-un cuvânt, o îmbinare de cuvinte, un vers sau un grup de versuri care se repetă după mai multe strofe cu rolul de a sublinia o idee.

Se poate repeta un cuvânt sau un grup de cuvinte la finalul şi apoi la începutul unei unităţi sintactice, ca în versul următor:

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!(Vasile Alecsandri – Sfârşit de toamnă)

O repetiţie rafinată este aceea în care un cuvânt sau un grup de cuvinte se repetă la începutul şi la sfârşitul versului:

Zică toţi ce vor să zică,Treacă-n lume cine-o trece.

(Mihai Eminescu - Glossă)Repetiţia gramaticalăO repetiţie la nivel sintactic o constituie reluarea

încrucişată a termenilor, care au aceeaşi funcţie sintactică, după schema din versurile:

A B A BTremura lucrând

B' A' B' A'Lucra tremurând…

Predicat Complement

Predicat ComplementCa structură sintactică, această repetiţie nu

presupune şi repetarea elementelor lexicale, fiind suficientă reluarea funcţiilor sintactice, aşa cum se întâmplă în proverbul de mai jos:

A BCine se scoală de dimineaţă

B' A' Departe ajunge

Predicat Complement

Complement Predicat

INVERSIUNEA este figura de stil care constă în modificarea, în primul rând, a topicii propoziţiei şi, mai rar, a frazei cu scopul de a scoate în evidenţă un cuvânt sau o propoziţie.

Inversiunea este una dintre cele mai frecvente figuri de stil, fiind întâlnită şi în limbajul comun. Cel mai des este inversat locul atributului, dar se pot inversa şi complementele, ca în următoarele versuri:

Lacul codrilor albastruNuferi galbeni îl încarcă

(Mihai Eminescu, Lacul)se poate observa că plasarea complementului direct

lacul la începutul versului atrage atenţia asupra lui, mai ales că se produce o adevărată separare, în mod normal fiind plasat după verbul pe care îl determină. Atributul substantival genitival trebuia plasat după atributul

adjectival, dar antepus atrage atenţia asupra cadrului descris.

Inversiunea se poate realiza prin: antepunere; de exemplu:Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă…

(Vasile Alecsandri - Iarna)Atributul adjectival cumplita este aşezat în faţa

cuvântului determinant. postpunere; de exemplu:Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic

sprinten…Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)

Subiectul un greier este aşezat după predicat. separare; de exemplu:Gigantică poart-o cupolă pe frunte.

(George Coşbuc – Paşa Hassan)Atributul adjectival gigantică este separat prin

intercalarea verbului predicat. dislocare; de exemplu:Frunza-n codru cât învie,Doina cânt de voinicie…

(Doina)Subiectul din subordonata circumstanţială de timp

este plasat înaintea elementului de relaţie.Se poate observa că inversiunea se combină cu alte

figuri de stil.

EPITETUL este figura de stil care constă în determinarea unui substantiv sau a unui verb printr-un adjectiv sau adverb, evidenţiind însuşiri deosebite ale obiectului sau ale acţiunii.

Dacă epitetul exprimă o însuşire permanentă sau caracteristică a obiectului, se numeşte epitet ornant:

S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării…(Vasile Alecsandri – Sfârşitul iernei…)

Deşi epitetul ornant pare mai puţin expresiv, poate uneori surprinde, ca în versurile următoare:

Dumbrava cea verde pe malSe-oglindă în umedul val…

(Mihai Eminescu – Frumoasă-i)Cel mai adesea, se întâlnesc epitete ale

substantivului:…se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful

căruia săgeta cu un brad vechi, care vestea cel întâi, printr-un şuier adânc, sosirea vânturilor.

(Mihail Sadoveanu – În pădurea Petrişorului)Mai rar, apar şi epitete ale verbului:

…îmi parecă ochii tăi, adâncii, sunt izvoruldin care tainic curge noaptea peste văi…

(Lucian Blaga – Izvorul nopţii…)Epitetul poate fi ca parte de vorbire: adjectiv:Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanu

Ancuţei.(Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuţei)

tinereţe floare

Figurile de stil 3

adverb:Întinderile voastre cu ondulate liniiPe lunga-nvăluire a holdelor mănoaseDomol se desfăşoară sub tremurul luminii…

(Nichifor Crainic – Şesuri natale) substantiv:

De treci codri de aramă, de departe vezi albindŞi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)Epitetul substantival apare când este vorba de metale

preţioase, pietre preţioase, nume de materii, fiind un atribut substantival prepoziţional.

În funcţie de numărul de termeni din care este alcătuit, epitetul este:

simplu:…or să-mi crească aripi ascuţite până la nori…

(Nichita Stănescu – Emoţie de toamnă) dublu:Vesela, verde câmpie acu-i tristă, veştezită…

(Vasile Alecsandri – Sfârşit de toamnă) triplu:…răzbătea o chemare nedesluşită, moale, stânsă.

(Mihail Sadoveanu – În pădurea Petrişorului) în cumul:Rece, fragilă, nouă, virginală,Lumina duce omenirea-n poală.

(Tudor Arghezi – Vânt de toamnă)Când se referă la culoare, epitetul se numeşte epitet

cromatic:Lacul codrilor albastruNuferi galbeni îl încarcă

(Mihai Eminescu - Lacul)Epitetul se poate combina şi cu alte figuri de stil,

fiind: epitet personificator:Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate.

Mihai Eminescu – Călin (file din poveste) epitet metaforic:În vremile bătrâne, cândva, nu se ştie când, acest fel

de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer…

(Ioan Slavici – Popa Tanda) epitet hiperbolic:Gigantică poart-o cupolă pe frunte…

(George Coşbuc – Paşa Hassan) Epitetul poate cumula mai multe senzaţii:Îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii…

Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)Adjectivul epitet poate fi asociat cu un termen cu

sens opus:Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace…

Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)

COMPARAŢIA este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două

obiecte, persoane sau acţiuni, cu scopul de a evidenţia sau de a evoca unul dintre termeni.

Înainte de a fi figură de stil, comparaţia a apărut ca operaţie a gândirii şi de aceea nu este totdeauna expresivă. În enunţul Pânza este albă ca zăpada, comparaţia nu surprinde, nu prezintă un aspect neobişnuit, nefiind o figură de stil.

Comparaţia are doi termeni, care sunt puşi în relaţie pe baza unei asemănări. Primul termen, comparatul, este descris şi al doilea termen, comparantul, serveşte la descriere. Cele două elemente nu sunt asociate decât pe baza unor elemente comune. De exemplu, comparaţia tinereţe ca o floare apare la intersecţia calităţilor comune ale comparatului şi ale comparantului, ca în schema următoare:

COMPARAT COMPARANT

elemente comune: frumuseţe, prospeţime, fragilitate

Între cei doi termeni apare un element de legătură care poate fi: ca, precum, asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător cu, întocmai ca etc.

Pentru a sugera primul termen, de obicei al doilea termen este un obiect mai cunoscut şi cu puterea de a trezi sensibilitatea receptorului. De exemplu, în versul Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri (Mihai Eminescu – Trecut-au anii), comparantul este mai concret decât comparatul (anii). Uneori însă termenul abstract poate fi comparatul, ca în Iarna lui Vasile Alecsandri:

Soarele rotund şi palid se prevede printre noriCa un vis de tinereţe printre anii trecători.Comparaţia este mai surprinzătoare când

asemănarea dintre obiecte este mai puţin vizibilă, distanţa dintre cei doi termeni fiind mai mare, ca în versul următor:

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic.Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)

Există însă şi comparaţii obişnuite a căror expresivitate s-a tocit prin uz, multe fiind întâlnite în literatura populară. Astfel, în basme caii zboară repede ca gândul, cel sorcovit va fi Tare ca piatra /Iute ca săgeata.

Când obiectul comparat nu are nimic deosebit, se recurge la o comparare a acestuia cu el însuşi, evidenţiindu-se astfel banalitatea: Clipa de reculegere trece ca o clipă (Ion Luca Caragiale - Vizită), …noi băieţii, ca băieţii, ne luam la hârjoană (Ion Creangă – Amintiri din copilărie).

Topica obişnuită a comparaţiei pune comparatul pe primul loc şi comparantul pe al doilea. Se poate însă produce şi o inversare a termenilor, când se doreşte

Figurile de stil 4

evidenţierea asemănării, ca în Scrisoarea III de Mihai Eminescu:

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni.Ca structură, comparaţia poate fi realizată printr-un

cuvânt, care poate să apară singur într-un enunţ sau urmat de determinante, ca în exemplele următoare:

Capacul ghiozdanului ca o petalăS-a deschis…

(Grete Tartler – Vine primăvara!)Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de

verdeaţă…(Alexandru Macedonski - Pădurea)

Se poate ca al doilea termen al comparaţiei să fie o propoziţie circumstanţială de mod comparativă care să aibă rol descriptiv, ca în următoarea situaţie:

Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855…

(Ion Creangă – Amintiri din copilărie)Comparaţia se pate combina cu alte figuri de stil, în

exemplul următor fiind împletită cu hiperbola:Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburatăPeste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

(Mihai Eminescu – Scrisoarea III)În unele situaţii se întâlneşte un cumul de

comparaţii, care se succed şi se raportează la acelaşi obiect pe care îl sugerează prin insistenţă, aşa cum se poate observa în poezia Cioara de George Topîrceanu:

Sus, pe-un stâlp de telegraf,S-a oprit din zbor o cioară,Nemişcată-n vârf de parCa o acvilă pe-un soclu,Oacheşă ca un hornarŞi macabră ca un cioclu…După atitudinea celui care face comparaţia, aceasta

poate să exprime: umorul: …că-s plin de noroc ca broasca de păr (Ion Creangă – Amintiri din copilărie) ironia: Alelei fecior de lele /Şi viteaz ca o muiere (Toma Alimoş).

METAFORA este figura de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie, trecerea făcându-se pe baza unei comparaţii subînţelese.

Tradiţional, metafora a fost definită ca o comparaţie prescurtată din care s-a eliminat elementul de legătură dintre cei doi termeni apropiaţi pe baza unei asemănări şi, adeseori, termenul comparat. În Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu, apare în versul În cuibar rotind de ape peste care luna zace metafora cuibarului de ape. Mecanismul de producere a acestei figuri de stil presupune întâi o comparaţie între termenii vârtej şi cuibar. Cele două cuvinte au trăsături de sens comune care se intersectează. Pe baza acestora al doilea termen,

cuibar, este folosit în locul primului, care se elimină. Schematic, se ajunge la metaforă astfel:

vârtej cuibar cuibar de ape

elemente comune: rotund, adânc, conic

Ghicitorile sunt construite pe baza unei metafore, termenul prim, care s-a eliminat fiind tocmai cuvântul care trebuie aflat. Astfel, în cureluşă verde prin iarbă se pierde, răspunsul este şopârlă. Cel care ghiceşte trebuie să găsească mai întâi elementele comune: subţire, verde, mişcătoare, însufleţită, mică (cureluşă este un diminutiv). Apoi, aplică aceste elemente unui alt cuvânt pe care îl echivalează cu termenul din text: şopârlă = cureluşă.

Metafora dezvăluie legături neaşteptate între diferite aspecte ale lumii, văzute doar de sensibilitatea artistului. Sensul metaforei se dezvăluie doar în şi prin context. Aceasta înseamnă că relaţiile sintactice dintre cuvinte implică devieri de la sensul normal pe care un termen îl are în limbajul comun. De exemplu, un adjectiv poate determina un substantiv care în mod obişnuit nu îl acceptă:

Făcutul meu, CuvântulPaşte-n munte Imagini verzi sub norii toamnei grei.

(Constanţa Buzea – Făcutul meu, Cuvântul)Adjectivul verzi nu se combină în limbajul comun

cu imagini, cromaticul având în această situaţie o altă semnificaţie: prospeţime, viaţă, regenerare. Norii sunt uşori, astfel încât asocierea cu adjectivul grei produce unirea a doi termeni cu sensuri opuse, generând un sens nou pentru nori…grei: durere, supărare, necaz, nelinişte, melancolie. În felul acesta, cele două adjective devin epitete metaforice. Interesantă este şi combinaţia dintre subiect şi predicat. Subiectul este exprimat printr-un substantiv obţinut prin conversiune, făcutul, care fiind de origine participială sugerează o pasivizare, un transfer asupra unui obiect care a suportat acţiunea de a face. Făcutul este determinat de apoziţia Cuvântul al cărei rol este de a clarifica, de a explica, tot metaforic, sensul cuvântului prin care se exprimă subiectul. Făcutul ţine de domeniul lingvistic, dar cuvintele nu se fac, nu se inventează. Ele se pot combina pentru a imagina opere literare. În acest fel, făcutul şi cuvântul devin metaforic opera literară. Predicatul paşte nu se poate combina în limbajul comun decât cu un subiect exprimat printr-un substantiv nume de animal. Sensul verbului se schimbă în context, însemnând a se hrăni, a se inspira, a se alimenta. Opera artistului se hrăneşte, se inspiră din realitate, din viaţă.

Figurile de stil 5

Uneori, combinarea cu un complement direct poate produce apariţia unei metafore, ca în versurile următoare:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.Sensul verbului a acoperi se modifică sub presiunea

complementului direct inima, care nu poate fi tratată ca o parte separată a corpului. În felul acesta, verbul ar putea însemna protejează-mă (de pierderea iubirii), minte-mă (ascunde moartea iubirii, nu o arăta), încălzeşte-mă (reaprinde focul iubirii), alină-mă (îngrijeşte rana provocată de iubire), acceptă dispariţia iubirii (pune capăt unei relaţii moarte, aşa cum se acoperă cadavrul uman). Aşa cum se observă metafora poate avea mai multe semnificaţii, toate acceptabile în contextul poetic ale cărui sugestii sunt nelimitate, interpretarea depinzând de receptor.

PERSONIFICAREA este figura de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor fiinţe necuvântătoare, unor lucruri, unor fenomene ale naturii.

Personificarea este prezentă în creaţiile folclorice, natura împrumutând adeseori însuşiri umane, ca în următoarele versuri:

Primăvară, mama noastră,Suflă bruma de pe coastă.

(Folclor)În operele culte, personificarea apare frecvent,

fabulele fiind chiar constituite cu ajutorul acesteia.Obiectele care sunt personificate şi care sunt

denumite prin substantive capătă însuşiri omeneşti prin asocierea cu un verb care le însufleţeşte, ca în versul următor:

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă…(Vasile Alecsandri - Iarna)

Verbul a cerne este el însuşi o metaforă şi epitetul cumplita, evidenţiat prin inversiune, conferă anotimpului trăsături umane.

Există personificări produse de o adresare directă, marcată în text prin cazul vocativ al substantivului:

Doină, doină, cântic dulce!Când te-aud nu m-aş mai duce.

(Folclor)Este suficientă asocierea cu un epitet care

desemnează o trăsătură omenească pentru ca obiectul să fie personificat, precum în fragmentul următor:

Singuratice izvoare fac cu valurile larmă…Mihai Eminescu – Călin (file din poveste)

ENUMERAŢIA este figura de stil care constă într-o înşiruire de termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate, făcută cu scopul de a evidenţia ideea exprimată.

Numirea elementelor componente într-o enumeraţie dă imaginea întregului. Astfel, la Ion Creangă în Amintiri din copilărie lumea din Humuleşti este sugerată

în integritatea ei prin înşiruiri, precum cea de mai jos, în care sunt prezentate mărfurile duse la târg de săteni:

Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzăşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloiu, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare de borangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare…

Într-o enumeraţie, termenii au aceeaşi funcţie sintactică şi sunt exprimaţi prin aceeaşi parte de vorbire, putând fi:

substantive – Deci nu era nici scamator, Nici acrobat, nici dansator…

(Gellu Naum – Cărţile cu Apolodor) adjective:Să strecor pe un fir de aţăMicşorata, subţiata şi nepipăita viaţă

(Tudor Arghezi - Cuvânt)

verbe:Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă…

(Mihai Eminescu – Scrisoarea III) îmbinări de cuvinte cu o structură identică sau asemănătoare:Măcar câteva crâmpeieMăcar o ţandără de curcubeie,Măcar niţică scamă de zare…

(Tudor Arghezi - Cuvânt)Termenii unei enumeraţii având aceeaşi funcţie

sintactică, se află într-o relaţie de coordonare. Enumeraţia poate fi constituită dintr-o:

înşiruire fără întrerupere a termenilor:Lasă-mă, dragostei mele de tine,De ţară, de mumă, de frate, de zbor să-i zic dor.

(Petre Ghelmez – Laudă limbii române) dintr-o succesiune în care apar intercalări:…erau sticleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii.

(Mihail Sadoveanu – În pădurea Petrişorului)Enumeraţia se poate combina cu alte figuri de stil: epitetul – Grăsuţ, curat, atrăgător,

În fracul lui strălucitorAşa era Apolodor

(Gellu Naum – Cărţile cu Apolodor) comparaţia – Sorcova,

Vesela,Să trăiţi,Să-mbătrâniţi,Ca un măr,Ca un păr,Ca un fir De trandafir,Ca merii,Ca periiÎn mijlocul verii. (Folclor)

Figurile de stil 6

metafora – Aş fi voit să culeg drojdii de rouăÎntr-o cărticică nouă,Parfumul umbrei şi cenuşa lui.

(Tudor Arghezi - Cuvânt)Enumeraţia poate fi folosită în: descrierea de interior:…merge într-un colţ al salonului, unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos stau grămădite fel de fel de jucării.

(Ion Luca Caragiale - Vizită) descriere de natură:Dornele-s numai pâraie, numai munţişori cu brazi, numai tăpşanuri şi aşezări de sate.

(Mihail Sadoveanu - Baltagul) descrierea înfăţişării unui personaj:Feţişoara lui,Spuma laptelui,Mustăcioara lui, Spicul grâului,Perişorul lui,Pana corbului;Ochişorii lui,Mura câmpului…

(Mioriţa)Ion Luca Caragiale a construit un text, Moşii – tablă

de materii, pe o enumeraţie substantivală enormă, aproximativ 300 de termeni juxtapuşi, care sugerează atmosfera epocii şi au valenţe narative:

Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane – soldaţi – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decoraţiuni – decoraţi – doniţe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori…

HIPERBOLA este figura de stil care constă într-o exagerare, prin mărirea sau micşorarea obiectului.

Hiperbola se întâlneşte în vorbirea curentă pentru a comunica expresiv o anumită situaţie: i s-a făcut inima cât un purice, arde de nerăbdare, plouă cu găleata. Este folosită mult şi în folclor, pentru că în felul acesta se creează o imagine impresionantă despre personajele sau despre situaţiile prezentate. De exemplu, în balada Toma Alimoş, Manea vine ca vântul şi ca gândul.

Apare totdeauna combinată cu o altă figură de stil: metaforă:Gigantică poart-o cupolă pe frunte,Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,Iar barda din stânga-i ajunge la cer,Şi vodă-i un munte.

(George Coşbuc – Paşa Hassan) comparaţie: Crapii-n ele-s cât berbecii,În pomi, piersici cât dovlecii,Pepenii de zahăr roşu,În grâu, spicul cât cocoşul…

(Tudor Arghezi – Mamă Ţară) epitet:

O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintiiÎn nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.

(Vasile Alecsandri – Miezul iernei)

ANTITEZA este figura de stil care constă în punerea în opoziţie a două cuvinte, idei, imagini, personaje, situaţii menite să se reliefeze reciproc.

Antiteza poate să apară: la nivelul enunţului:Nu ştie de-i vis, ori aieve-i…

(George Coşbuc – Paşa Hassan) la nivelul întregii opere: în balada cultă Paşa Hassan se opun cele două armate şi cele două personaje principale, Mihai Viteazul şi Paşa Hassan.

ALEGORIA este figura de stil care constă în prezentarea unei idei abstracte prin elemente concrete, substituind o imagine cu alta pe baza unor asemănări.

În primul rând, rolul alegoriei este de a concretiza o idee generală, de a muta o situaţie dintr-un plan al existenţei în altul. În Mioriţa, ideea abstractă a morţii este înlocuită de imaginea concretă a unei nunţi:

Să le spui curatCă m-am însuratCu-o mândră crăiasă,A lumii mireasă…Aşa cum se poate observa şi în versurile de mai sus,

în cazul alegoriei se apropie doi termeni pe baza unor asemănări, substituindu-se, ca în cazul metaforei. Diferenţa vine dintr-o lărgire a metaforei care se narativizează, pentru că elementele concrete sunt antrenate într-o succesiune de situaţii. În Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu, ideea abstractă a armoniei naturii, a unirii aspectelor contradictorii ale lumii într-o existenţă unică este sugerată prin imaginea concretă a nunţii gâzelor:

Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un greierel,Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel,În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântecSomnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;O cojiţă de alună trag lăcuste, podu-l scutur,Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui în

lanţ,Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi,Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.Diversitatea lumii este sugerată de felurite insecte

care participă la nuntă. Apariţia florii în calitate de mireasă extinde ceremonialul şi asupra regnului vegetal, lărgind şi mai mult câmpul acestei diversităţi. Toate personajele participă însă la un act unic, la o nuntă ce sugerează armonia întregii lumi. Există trepte care se parcurg pentru a ajunge la acest echilibru, ceea ce transformă imaginea într-o relatare, într-o naraţiune, pentru că se prezintă mai întâi vornicelul şi apoi

Figurile de stil 7

nuntaşii: puricii, bondarul, fluturii, ţânţarii, gândăceii, cărăbuşii. Ei străbat cu mirele fluture un drum pentru a ajunge la mireasa viorică.

Alegoria poate fi alcătuită dintr-un grup de cuvinte, dintr-o propoziţie sau dintr-o frază. Aceasta poate fi extinsă la nivelul întregii opere, fabulele fiind asemenea specii, care transpun stări de lucruri, idei din lumea umană în lumea animalelor şi a obiectelor. De exemplu, Grigore Alexandrescu în Boul şi viţelul sugerează prin întâmplarea prezentată stupizenia comportamentului persoanelor parvenite care nu-şi recunosc originile.

Uneori, metafora narativă din care se constituie o alegorie este alcătuită dintr-o înşiruire de epitete, personificări, comparaţii etc., ca în balada Mioriţa în care moartea este prezentată ca o nuntă, ciobănaşul spunând:

Soarele şi lunaMi-au ţinut cununa.Brazi şi păltinaşiI-am avut nuntaşi,Preoţi, munţii mari,Paseri, lăutari,

Păsărele miiŞi stele făclii!Nunta cosmică are drept personaje elementele

naturii. Naşii, care în comunitatea rurală românească au rol iniţiatic, sunt soarele şi luna, aştrii tutelari ai pământului. Nuntaşii sunt copacii codrului, brazii şi păltinaşii, ce sugerează vechimea şi puterea de regenerativă a firii. Ceremonialul nupţial este oficiat de munţi, simbol al statorniciei prin neclintirea lor în faţa trecerii timpului. Lăutarii sunt păsărelele, care unesc frumuseţea naturii cu aceea creată de om. Se poate observa folosirea masivă a personificării, prin care sunt prezentate elementele naturii. epitetul ornant mari este uşor hiperbolic, sugerând un cadru monumental. Epitetul mii dă impresia unei invadări a spaţiului de către păsările care fac viaţa victorioasă prin cantitate. Metafora stele făclii sugerează lumina rece a astrelor care îi revelează păstorului taina copleşitoare a eternităţii universului, ce îi risipeşte orice urmă de teamă în faţa clipei finale. De aici şi calmul ciobanului care ştie că existenţa umană se poate continua prin integrarea în natură.