Upload
miu-alexandru
View
4.380
Download
13
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA DIN PITESTI
FACUTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „SFÂNTA FILOFTEIA” – PITEŞTI
SECŢIA – TEOLOGIE PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENŢĂVIAŢA RELIGIOS-MORALA ÎN ROMANIA
ÎN ZIUA DE ASTAZI
COORDONATOR
Pr. Prof. Dr. NĂSTASE SUSŢINĂTOR
MIHAI PISTOL
PITEŞTI
2012
UNIVERSITATEA DIN PITESTI
FACUTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „SFÂNTA FILOFTEIA” – PITEŞTI
SECŢIA – TEOLOGIE PASTORALĂ
VIAŢA RELIGIOS-MORALA ÎN ROMANIA
ÎN ZIUA DE ASTAZI
COORDONATOR
Pr. Prof. Dr. NĂSTASE SUSŢINĂTOR
MIHAI PISTOL
PITEŞTI
2012
Page 2 of 65
CUPRINS
Viaţa Religios Morala ............................................................................pag. 4
Motivarea Alegeririi Temei Prezentare ............................................. pag. 4
I Introducere ........................................................................................... pag. 7
II Capitolul I ........................................................................................... pag. 9
III Capitolul II ........................................................................................ pag. 23
IV Capitolul III ....................................................................................... pag. 32
V Capitolul IV ......................................................................................... pag. 37
VI Capitolul V ......................................................................................... pag. 51
VII Concluzii ........................................................................................... pag. 63
VIII Bibliografie Finală .......................................................................... pag. 65
Page 3 of 65
VIAŢA RELIGIOS-MORALĂ
MOTIVAREA ALEGERII - PREZENTARE
Întotdeauna Biserica a fost confruntată cu probleme, dar sfera ei de
cuprindere şi intensitatea problemelor ei de acum par a fi mai mari decât oricând
în istorie. Datorită marii creşteri numerice a populaţiei lumii şi datorită
numărului de oameni care aderă la religiile necreştine reînviate, creştinismul
devine o religie minoritară în lume.
Credinţa adevărată este importantă în viaţa unei naţiuni. Naţiunea este
alcătuită din indivizi şi alegerea credinţei este o decizie personală. Relaţia cu
Dumnezeu este o problemă a fiecărui individ.
În funcţie de alegerile lor individuale, românii de azi vor determina felul
în care naţiunea română de mâine va arăta. Poporul român se află la una dintre
cele mai mari cotituri ale istoriei sale.
Pe plan economic, politic, cultural şi religios poporul român trebuie sa ia
decizii de o importanţă vitală. Ce va alege el? În ce direcţie se va îndrepta?
Cum va afecta aceasta unitatea ţării? De aceste opţiuni va depinde viitorul
fiecărui cetăţean român.
Omul este o fiinţă socială care constituie un univers distinct, o lume a
complexităţii care acţionează şi interacţionează cu mediul înconjurător şi care
este supus efectelor acţiunii pe care mediul înconjurător le exercită asupra sa.
Dispunând de o personalitate complexă (intelect, voinţă, sentimente), fiinţa
umană răspunde solicitărilor exprimate sub forma unor manifestări exterioare,
acţionale, comportamentale.
Există anumite arii ale existenţei umane în care manifestările
comportamentale au o conotaţie specială, dată fiind natura problemelor pe care
le abordează, şi această arie este aria moralităţii.
De-a lungul secolelor, cercetătorii au abordat problema moralităţii
comportamentale : “Când putem vorbi despre un comportament moral şi când
despre un comportament imoral sau amoral ?”
Page 4 of 65
În psihologia românească, cunoscutul psiholog, Mielu Zlate, a prezentat o
“balanţă” a moralităţii, în care fiecare subiect uman alege să adopte un
comportament moral sau unul amoral în funcţie de anumite criterii interne sau
externe.
Problematica moralităţii şi în special a moralităţii creştine primeşte note
distinctive în perioada dezvoltării personalităţii umane- adolescenţa, iar dacă
adăugăm “sensibilităţii” acestei perioade directa dezvoltare a subiectului uman,
particularităţile distincte ale moralei creştine, putem afirma că avem de-a face cu
un subiect amplu, complex , care poate reţine atenţia prin descoperirea unor
faţete originale, încă neexplorate.
Trăim într-o lume tensionată în care zilnic asupra fiecărui individ
acţionează un complex de forţe ce contribuie la conturarea personalităţii lui, la
maturizarea lui socială, intelectuală şi emoţională. Confruntat cu foarte multe
situaţii şi probleme, frecvent subiectul uman nu mai are timp suficient şi energia
psihică necesară pentru a filtra prin propria lui gândire evenimentele cu care se
confruntă şi îşi formează o imagine distorsionată despre lumea înconjurătoare.
Apar astfel prejudecăţile şi stereotipiile aşa cum afirma Serge Moscovici .
Acestea îşi pun amprenta asupra modului în care omul abordează- în cazul de
faţă- creştinismul şi asupra comportamentului din perspectiva moralei creştine.
Primul pas în manifestarea comportamentului moral este decizia
voliţională de a “vrea” să fii moral. În societatea secolului nostru, multitudinea
schimbărilor cu care individul se confruntă îi distrage atenţia şi nu îl încurajează
să acţioneze moral.
Există o predispoziţie în om de a răspândi şi difuza zestrea înţelepciunii şi
învăţăturii sale, de a se perpetua din punct de vedere spiritual dincolo de spaţiul
şi timpul în care îşi duce existenţa.
Calitatea acumulărilor de experienţe culturale ţine de maniera de
reproducere a acestora , de însuşirea , îmbogăţirea şi crearea de noi valori, de
modalităţile de învăţare şi personalizare a culturii la un moment dat.
Page 5 of 65
Prin educaţie, omenirea rezistă şi dăinuie. Umanitatea se proiectează
înspre veşnicie tocmai datorită educaţiei. Cultura rezonează în timp, este trăită,
re-creată şi creată în şi prin exerciţiul paideutic. Educaţia este unul dintre cele
mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Darul învăţării altuia este preţuit
de însuşi Iisus Hristos, modelul desăvârşit al Învăţătorului în tradiţia creştină,
care şi-a trăit învăţătura sa, atunci când chema la păstrarea şi perpetuarea
nealterată a adevărurilor de credinţă.
Lucrarea de faţă îşi propune să studieze viata religios morala din
Roamania. Deşi se poate spune că nu s-au făcut prea multe cercetări din
perspectiva unui specialist în comunicare, am ales această temă tocmai din acest
motiv. În plus, a studia morala din perspectivă creştină pot spune că este o
pasiune personală .
Capitolul I - constă într-o prezentare pe scurt a “creştinismului biblic”,
orientată aupra problemelor si perspectivelor creştinismului de astăzi şi la ceea
ce înseamnă creştinismul ca trăire şi ca religie.
Capitolul al II - lea evidenţiază structura comportamentului în general si
a comportamentului în particular, precum şi prezentarea stărilor eului din
perspectiva analizei tranzacţionale.
În capitolul al III-lea - sunt prezentate metodele de cercetare folosite
pentru a identifica într-o manieră cât mai riguroasă opiniile, urmând ca apoi să
fie expuse rezultatele acestei cercetări precum şi concluziile şi constatările
rezultate în urma cercetării.
În capitolul al IV-lea - sunt prezentate despre conştiinţa etno-religioasă a
popoarelor creştine, o „subiectivitate” creştină saturată de atributele etno-
spirituale care s-a afirmat întotdeauna, dar a căpătat prin secolul XIV până în
secolul XIX intensitatea unei serii de insurecţii de afirmare statală a naţiunilor la
scară europeană.
În capitolul al V-lea – este reliefat importanta Bisericii în viata noastră
de zii cu zii, modul în care trebuie să colaboram cu Dumnezeu şi semenii noştri,
ce trebue să facem pentru a dobândii viaţa cea veşnică.
Page 6 of 65
I – INTRODUCERE
Dumnezeu este Alfa si Omega vietii omenesti, Creatorul, Izbavitorul si
implinirea ultima a fiecarei existente personale. Fiecare om, barbat si femeie,
este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Gen. 1, 26-27). Fiecare, fara
exceptie, are capacitatea de a atinge virtutea, sfintenia, si in cele din urma
theosis-ul sau "indumnezeirea": participarea deplina si eterna la energiile sau
atributele divine. Din acest motiv, traditia crestina accentueaza atat de staruitor
faptul ca viata umana este sacra. Aceasta sacralitate isi are temeiul in Dumnezeu
si este o expresie a iubirii Sale. Ea este un dar: darul vietii si sfinteniei lui
Dumnezeu Insusi, daruite noua fara vreun merit al nostru personal. Despartita de
acest dar, viata este fara sens, absurda.
Recunoasterea si preamarirea lui Dumnezeu ca Domn al vietii noastre
constituie temelia pe care ne fundamentam intelegerea si speranta care duc spre
viata virtuoasa sau sfanta, viata ce este conforma vointei divine si care manifesta
atributele divine ale frumusetii, adevarului, dreptatii si iubirii. Marturisirea lui
Dumnezeu ca Suveran absolut si celebrarea acestei convingeri in cultul Bisericii
constituie astfel fundamentul teoriei morale crestine.
Problematica teologiei morale, care cauzeaza dileme etice in viata de toate
zilele, este determinata de conflictul dintre marturisirea credintei noastre si
"pasiunile" noastre, "imboldirile carnii" care duc la pacat si la despartirea de
Dumnezeu, Care este singurul izvor si unica implinire a existentei umane. Daca
nu ar exista acest conflict, am putea prin insasi natura noastra sa recunoastem
vointa lui Dumnezeu si sa ne conformam atitudinea si actiunile noastre cu ale
Acestuia. Nu ar mai exista astfel "dileme etice" sau alegeri dificile in viata
morala. Totusi, pacatul -care este autonomia umana (autexousia), ravasita de
furie -a corupt natura noastra creata, capacitatea "naturala" a fiecarei persoane,
in virtutea chipului divin dinlauntru, de a-L cunoaste, de a-L iubi si de a se
supune in mod consecvent lui Dumnezeu inainte de toate.
Page 7 of 65
"Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu", afirma
Sfantul Pavel (Romani 3/23). Cu totii suportam efectele istovitoare ale propriei
noastre pacatosenii.
Ca o consecinta, chiar si cel mai devotat sau sfant dintre noi traieste
conflictul existent intre credinta si pasiuni.
Dobandirea virtutilor bunatatii, iubirii, milei si dreptatii necesita o
disciplina -askesis (lupta) -a pocaintei continue. Intoarcerea presupusa de
metanoia sau cainta, nu poate fi o intoarcere inspre noi insine, inspre natura
noastra cazuta si corupta. Aceasta nu poate fi decat o intoarcere la Dumnezeu.
Comportamentul etic crestin nu poate fi predicat pe baza unor idealuri sau teluri
omenesti. Conditiile si scopurile lui, ca si viata umana insasi, trebuie
fundamentate in Dumnezeu, Care singur hotaraste ce este bine, drept sau corect,
si Care ne descopera aceste hotarari prin Scriptura, rugaciune si alte aspecte ale
experientei eclesiale.
Page 8 of 65
CAPITOLUL I
Viaţa crestină trebuie fundamentata in Revelatie. Daca ne vom angaja in
lucrarea de modelare/conformare a vointei, dorintelor si actiunilor noastre
vointei lui Dumnezeu, trebuie sa stim ce implica aceasta vointa divina. Cum
vrea, de fapt Dumnezeu sa ne purtam? Daca vom cauta raspunsul in Scriptura
sau in traditia Bisericii, vom gasi indicatii precise.
Una din ele se remarca inaintea tuturor. "Dumnezeu este iubire", ne spune
Apostolul Ioan (I Ioan 4/7-12).
Astfel, faptele si actiunile noastre vor reflecta in mod real iubirea
jertfelnica ce a culminat in rastignirea lui Iisus Hristos, Fiul iubit al Tatalui.
Aceasta iubire revelata este esential trinitara, o comuniune a devotiunii
reciproce si a daruirii de sine, impartasita in mod egal intre cele trei Persoane
divine. Ca atare ea este intotdeauna indreptata spre celalalt, ea este un dar al
sinelui, oferit in mod liber celuilalt si de dragul celuilalt. Raspunsul omenesc la
aceasta iubire este, de asemenea, obstesc. Stiind ca suntem obiectul afectiunii
adanci si tandre a lui Dumnezeu, noi ii oferim in schimb iubirea noastra, prin
rugaciunile noastre si prin fidelitatea cu care ii implinim poruncile. In acelasi
timp, noi ne aplecam, plini de dragoste, spre celalalt -spre fiecare "celalalt" -
care, asemenea noua, poarta in adancul sufletului chipul frumusetii si vietii
divine. Nu exista nici o limita sau restrictie pentru aceasta iubire. Ea va fi
impartasita in aceeasi masura prietenilor sau dusmanilor, ortodocsilor sau
eterodocsilor, fara a tine cont de identitatea etnica, clasa sociala, rasa, religie sau
sex. Dumnezeu ne-a aratat dragostea Sa nemarginita, care inzestreaza fiecare
fiinta umana cu valoare si demnitate infinita. Fiecare "celalalt", de aceea, este
vrednic de dragostea noastra, pentru ca cere intr-adevar dragostea noastra. In
simplele, dar profundele cuvinte ale lui O. Clement: "Tout homme a droit a une
compassion infinite" -"fiecare persoana merita o compasiune infinita".
Aceasta convingere i-a determinat pe teologii moralisti ortodocsi sa
dezvolte o "etica a iubirii", distincta de etica "virtutii" sau etica "legii naturale".
Desigur, cele trei nu se exclud reciproc.
Page 9 of 65
Viaţa ortodoxă poate starui asupra importantei reflectarii iubirii divine in
faptele oamenilor, dar motivatia din spatele acestor "acte ale iubirii" va fi
cautarea virtutii, iar continutul si aplicatia ei vor fi prevazute de "legea" lui
Dumnezeu Insusi, revelata in creatie. Totusi, invatatura ortodoxa afirma ca nu
exista o distinctie radicala intre revelatia "generala" si cea "speciala", intre
"legea naturala" si "legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Pentru a cunoaste voia lui
Dumnezeu, trebuie sa cercetam in intregime, adancimile si bogatiile tuturor
surselor revelatiei din Biserica: Scriptura, scrierile doctrinare, ascetice si mistice
ale Sfintilor Parinti, Liturghia crestina si traditiile privind cultul personal (de
pilda, "isihasmul" sau rugaciunea inimii), canoanele, iconografia si alte
reprezentari grafice ale credintei, precum arhitectura bisericeasca; de asemenea,
hagiografia sau vietile si invataturile sfintilor. Toate aceste surse sunt necesare,
pentru ca Iisus Hristos, chipul sau "icoana" lui Dumnezeu si reflectia slavei Sale
(Coloseni 1/15; Evrei 1/3), descopera "fata" Tatalui -frumusetea si vointa divina
-nu doar in timpul vietii Sale pamantesti si nu doar in Scripturile canonice, ci si
ca Domnul inviat si marit, Care e prezent si lucreaza in Biserica prin Sfantul
Duh.
Oricat de adevarate ar fi acestea, descoperirea vointei Tatalui in si prin
Fiul si Duhul se face de foarte putine ori cu privire la actiuni particulare ce
trebuie urmate in situatii concrete.
Îndeosebi în aceste vremuri ale progreselor teribile în tehnologia
biomedicala, ne confruntam adesea cu decizii pentru care se pare ca nu gasim un
temei solid in sursele Revelatiei, inclusiv Sfanta Scriptura. Cele zece porunci,
Fericirile si coduri de lege asemanatoare (cf. Efeseni 5, Coloseni 3, I Petru 2),
alaturi de invataturile concrete ale lui Iisus, Pavel si ale altor scriitori apostolici
(e.g. asupra casatoriei si divortului Matei 19/3-12; I Corinteni 7/10-16, sau
despre inviere si judecata: Matei 25/31-46; Ioan 5/19-29; I Corinteni 15/34-58),
ne înzestreaza cu un număr important, dar limitat de reguli în vederea luării
deciziilor etice.
Page 10 of 65
Ele interzic sau proscriu anumite fapte (idolatria, crima, furtul, adulterul)
si poruncesc sau prescriu altele (curatenia inimii, impacarea, faptele iubirii,
evanghelizarea), uneori cu nebanuita concretete: "Oricine va lasa pe femeia sa,
in afara de pricina de desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter".
(Matei 19, 9); "Sau nu stiti ca cel ce se alipeste de desfranata este un singur trup
cu ea?" (I Corinteni 6, 16); "Podoaba voastra sa nu fie cea din afara: impletirea
parului" (I Petru 3, 3).
În zilele noastre se ivesc probleme etice majore in privinta carora Biblia si
traditia Bisericii par a pastra tacerea: politica defensiva intr-o epoca a armelor
nucleare si a terorismului sponsorizat de stat, contraceptia si fertilizarea in vitro,
sinuciderea asistata in cazul muribunzilor si multe altele. De aceea, intrebarea se
ridica asupra relevantei marturiei biblice. Cat de folositoare poate fi Biblia
pentru indreptarea moralitatii, daca atatea probleme etice stringente ale zilelor
noastre nu sunt nici macar mentionate in ea?
Totusi, a privi lucrurile in acest mod inseamna a pune o falsa problema.
Valoarea Scripturii si a intregii traditii crestine in privinta indreptarii moralitatii
nu rezida in cele din urma in regulile variate pe care ea le prescrie. Christos
Yannaras are dreptate cand spune: "Daca privim moralitatea ca pe o simpla
conformare a omului fata de un cod de lege autoritativ sau conventional, atunci
etica devine alibiul omului pentru problema lui existentiala". Acea problema
existentiala care ne atinge pe toti, priveste in ultima instanta mantuirea noastra
vesnica mai degraba decat conformitatea cu un cod exterior care sa ne conduca
actiunile. Scopul ultim al moralitatii crestine nu este supunerea, si nici macar
"desavarsirea", definita ca imitare fidela a atributelor divine ale bunatatii si
iubirii. Adevaratul ei scop este viata: vesnica, binecuvantata si fericita in sanul
Treimii.
Moralitatea se raporteaza la destinul nostru personal ca purtatori ai
chipului divin, fiind chemati, in comuniune cu ceilalti, sa atingem asemanarea
divina. Intelegem de aici ca moralitatea este esential eclesiala.
Page 11 of 65
Nu exista o "moralitate personala", de vreme ce scopul vietii noastre este
sa-i imbratisam pe ceilalti cu puterea mantuitoare a puterii divine. Importanta
Scripturii pentru viata morala consta nu atat in regulile pe care le prescrie, ci in
ethos-ul pe care-l releva in comunitatea credintei. Acest ethos (din care deriva
cuvantul "etica") poate fi descris ca un ethos al Duhului, cu temelia in actiunea
mantuitoare a lui Hristos si hranit de viata liturgica sacramentala a Bisericii.
Este, inainte de toate, un ethos al libertatii existentiale, care permite persoanei
umane sa realizeze sau sa respinga scopul vietii, sa raspunda lui Dumezeu si
celorlalti prin iubire jertfelnica sau sa arunce pe cineva in iadul pe care Sartre il
definea sarcastic ca fiind "ceilalti".
Din aceasta perspectiva, moralitatea poate fi definita ca viata in libertatea
Duhului. Acestea fiind spuse, este adevarat totusi faptul ca avem nevoie de
anumite directive in viata morala, indicatii clare asupra a ceea ce Dumnezeu ar
vrea sa facem in anumite situatii concrete. Existenta crestina ne antreneaza
permanent intr-o lupta dubla: sa discernem voita divina si sa ne conformam
propria vointa si atitudinile aceleia. O anumita abordare "deontologica" sau dupa
reguli a judecatilor morale este necesara daca vom duce acea lupta, indiferent de
rezultat. Desi Scriptura si interpretarea ei de-a lungul istoriei Bisericii nu ne vor
oferi raspunsuri explicite la multe din dilemele etice cu care ne confruntam azi,
ea informeaza, contureaza si sustine ethos-ul crestin, prin care pot fi gasite
asemenea raspunsuri. In cadrul Ortodoxiei, aceasta echivaleaza cu dobandirea
unei "minti" scripturistice si patristice, o perceptie luminata a unor adevaruri
fundamentale care trebuie sa sustina in intregime judecatile etice adecvate.
Aceste adevaruri se refera la Dumnezeu, la noi insine si la destinul nostru
personal si comunitar. Ele constituie firele vitale din care e construita tesatura
vietii noastre crestine.
Daca exista in prezent atata confuzie in privinta luarii deciziilor etice,
aceasta nu se intampla doar datorita noutatii si complexitatii problemelor cu care
ne confruntam.
Page 12 of 65
Motivul principal este faptul ca disciplina eticii a fost taiata din radacinile
ei teologice. Daca e sa se constituie ca o veritabila "teologie morala", reflectia
etica trebuie sa porneasca de la credinta Bisericii si sa o exprime pe aceasta. Ea
trebuie sa inceapa si sa sfarseasca cu convingerea ca Iisus Hristos singur este
Calea, Adevarul si Viata, temelia si finalitatea oricarei actiuni morale, oricat de
specifica (concreta) sau triviala ar parea. Etica este teologie aplicata, teologia in
actiune. Ca atare, ea isi gaseste cea mai elementara si elocventa afirmare in
cunoscuta exhortatie liturgica care incheie multe slujbele ortodoxe: "Sa ne
predam pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeul
nostru".
Înainte de a ne referi la problemele morale concrete, am putea relua
cateva din elementele fundamentale ale credintei crestine care sustin reflectia
adevaratei morale. Următoarele parti ale capitolului se vor opri asupra unor
doctrine sau invataturi ale Bisericii care definesc Ortodoxia: învătaturi despre
Dumnezeu-Treimea, despre persoana umana ca purtatoare a chipului lui
Dumnezeu, despre lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in Hristos si despre
theosis sau indumnezeire ca scopul ultim al existentei umane. In final ne vom
referi la problema discernamantului in viata morala si la lucrarea Sfantului Duh
in constiinta umana in privinta acestui discernamant.
Astfel, vom putea arata in ce fel traditia biblica si patristica poate vorbi
(direct si ferm) despre problemele morale care apar atat de chinuitoare astazi.
Prima intrebare ce trebuie retinuta este aceasta:
În ce fel pot fi principiile teologice abstracte aplicate in "momente etice"
concrete, mai ales cand trebuie luate decizii de viata si moarte? In ce fel, cu alte
cuvinte, pot principiile credintei noastre sa ne ajute sa cunoastem vointa lui
Dumnezeu in situatii concrete si sa actionam conform acestei vointe, pentru
binele nostru şi al celor pentru care suntem responsabili?
Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, nu există om fără sentiment
religios, fără dorinţa permanentă după Dumnezeu. Această legătură sufletească a
omului cu Dumnezeu slăbeşte numai din cauza păcatului.
Page 13 of 65
Când omul leagă starea lui religioasă nu de Dumnezeu ca persoană, ci de
o făptură creată de Dumnezeu, pe care o crede Dumnezeu, atunci omul slăbeşte
în moralitate şi săvârşeşte nenumărate şi mari păcate. Religiile politeiste, în care
oamenii credeau în mai mulţi zei, stau mărturie acestei afirmaţii.
În Vechiul Testament, la cărţile III şi IV Regi, ca şi în celelalte cărţi,
vom vedea că viaţa religioasă şi morală a poporului ales e căzută, în cea mai
mare parte, în idolatrie şi astfel înţelegem unde duce pe om îndepărtarea de
Dumnezeu, de Dumnezeul Cel adevărat şi de poruncile Lui.
La fel şi în lumea modernă, în contemporaneitate, constatăm că o parte
din aceasta s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de morala sănătoasă tot din cauza
idolatriei. Pentru omul modern şi contemporan, bunurile materiale constituie
"dumnezeul" lui, viaţa pentru oamenii acestei lumi a însemnat şi înseamnă a trăi
bine trupeşte şi, de cele mai multe ori, a trăi în huzur, uitând de cei săraci, mai
mult de atât, exploatându-i; deci oamenii subjugaţi de materie, singuri s-au
îndepărtat de Dumnezeu chiar dacă Îi rostesc numele, însă ei cred în El numai cu
buzele şi nu cu inima.
La începutul secolului nostru, o parte din lume a fost înstrăinată de
Dumnezeu prin silă şi pedeapsă şi aceasta odată cu venirea la putere a adepţilor
doctrinei comuniste, numai că în această perioadă foarte puţini au fost cei care
erau convinşi de această doctrină.
Astăzi, forţe ale întunericului, în numele democraţiei, drepturilor omului
şi libertăţii religioase, încurajează şi susţin pe diferite căi îndepărtarea,
înstrăinarea şi lepădarea noastră, a fiilor poporului nostru, creştin ortodox prin
naştere, de credinţa strămoşească; lupta este crâncenă, pe viaţă şi pe moarte, dar
noi nădăjduim că vom trece cu bine şi prin acest val primejdios, rămânând în
credinţa şi morala noastră ortodoxă.
Să nu se uite cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate îmi folosesc, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc"
(I Corinteni 10/23). "Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos".
"Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva"... (rău - n.n.)
Page 14 of 65
(I Corinteni 6, 12); "Ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte" (II Petru 2, 19);
"Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos
Iisus, Domnul nostru" (Romani 6/ 23).
Iniţial, în istorie şi în viaţa omului, domeniul moral se suprapune în mare
parte peste cel religios. Categoriile fundamentale din domeniul moral sunt
„binele” şi „răul”.
În unele religii, aceste extreme sunt identifi cate prin sistemul dual al
transcendentului: există grupul divinităţilor care asigură binele, ordinea, viaţa,
sănătatea şi a celor „rele”, care strică ordinea, aduc boli, moarte, îndeamnă la
sacrilegii.
Omul poate alege între bine şi rău, să facă parte din grupul lui Ormuzd
sau Ahriman (în mazdeism) să ducă o viaţă de sfânt ori să şi-o închine diavolului
pentru anumite avantaje (avere, viaţă lungă, iubire). Dreptul alegerii este, însă,
condiţionat de consecinţe. Cei buni se vor mântui şi vor fi fericiţi după moarte,
cei care aleg răul se vor chinui, nu vor obţine mântuirea, nu vor învia pentru a
trăi apoi veşnic în lumină, în bucurie, ci vor învia pentru a trăi în întunericul
veşnic, şi în durere şi suferinţă după dorul de Dumnezeu.
Oamenii sunt constrânşi, însă, de factori obiectivi care nu depind de libera
lor voinţă. Albert Bayet scria în 1904: „Cine s-ar încumeta să bată un pom
pentru că rodeşte fructe rele, este aşa cum Xerxes a ordonat să bată valurile
mării pentru că i-a distrus fl ota”.
Corelaţia şi distincţia dintre bine şi rău este la alegerea fi ecăruia şi în
morală, şi în religie.
Satan a fost creat ca un înger bun, după răzvrătire a devenit rău. Răul şi
binele se raportează în profan la criterii care nu sunt nici eterne, nici uniforme.
Ce este bun pentru unii, este rău pentru alţii.
Page 15 of 65
Structurile sociale medievale erau bune pentru acel timp, menţinerea lor
în societăţile moderne şi democratice stânjeneşte funcţionarea normală a
societăţii, chiar şi a comunităţilor din lăuntricul Bisericii, reprezentând ceva rău.
Religiile şi credinţele au în general un caracter moralizator, promovează
binele: sacrul căreia te rogi şi te consacri este bun, drept şi plin de iubire; la care
se adaugă dimensiunea moralizatoare: este atotputernic, va înfrânge pe cel rău,
înlătură păcatele, le vede şi le ştie pe toate. În religiile moralizatoare, binele şi
răul nu sunt forţe echivalente; binele este mai puternic decât răul, sugestia fi ind
ca omul să se alăture celui care va fi victorios, „binele”, lui Dumnezeu şi nu lui
Satan.
Religia s-a desprins ca domeniu de preocupări înaintea juridicului şi chiar
a politicului. Ea a suplinit în primele comunităţi rolul acestor domenii încă
nenăscute. Sistemele religioase au promovat norme de coexistenţă socială.
Principiul exogamiei, aplicarea talionului, modalităţile de convieţuire şi
colaborarea cu ceilalţi, au fost promovate de religie.
Sunt puţine principiile care au rămas numai în domeniul religios:
umilinţa, smerenia, sărăcia etc.. Interferenţa moralei cu religia depinde şi de
sensul moralei sau religiei. Morala religioasă (teonomă) se referă la criterii
religioase: Biblie, Iisus, viaţa Sfi nţilor. În morala religioasă se accentuează
motivaţia şi, mai puţin, fapta.
Spre exemplu: este credincios şi respectă morala religioasă şi cel care
dăruieşte o pâine, şi cel care dăruieşte zece pâini; dacă o face pe baza
principiului: iubeşte-l pe aproapele tău.
Laicul diferenţiază faptele după împrejurimi şi criterii concrete. Spre
exemplu: a lua de la cineva ceva poate fi socotit furt, dar şi o expropriere într-un
scop benefi c colectiv, comunitar, social sau un act de justiţie. Religia condamnă
minciuna, dar în profan minciuna este apreciată variat: poţi minţi din ignoranţă
(nu ştii că adevărul este altul), minţi intenţionat, din interes, nu-i spui adevărul
cuiva pentru că momentul este nepotrivit.
Page 16 of 65
Religia are un ideal şi un sistem propriu de valori. Idealul religios este
salvarea, mântuirea. Între omul concret, păcătos, şi mântuire se afl ă sistemul
valorilor propus de religie: puritate, credinţă, iubire. Dumnezeu a oferit Omului
posibilitatea alegerii între aceste Valori. Valorile religioase sunt exprimate în
Sfânta Scriptură: poruncile pentru Adam şi Eva, poruncile pentru Noe, pentru
Moise.
În Noul Testament Sfaturile Evanghelice sunt: sărăcia, ascultarea,
castitatea şi fericirile (cei ce plâng vor căpăta mângâiere, cei fl ămânzi se vor
sătura, bolnavii se vor vindeca ş.a.). Credinţa în Dumnezeu este o valoare
morală. Sistemul valorilor fi ind multiplu, şi referitor la credinţă ca valoare,
există alternative profane.
Spre exemplu: „Mielul blând suge la două oi”, „Femeia are ultimul
cuvânt”, „Frate, frate dar brânza-i pe bani” ş.a.. Acestea reprezintă o alternativă
laică la valorile sacrului şi chiar ale vieţii veşnice. Păcatul este încălcarea
idealului, a voinţei de bine a lui Dumnezeu. Valoarea legăturii dintre sfi nţenie
(lipsa de păcat) şi păcatul ca atare este virtutea.
Virtuoşii nu săvârşesc păcatul, ascultă, nu încalcă poruncile, consumă
rodul pomului cunoştinţei binelui şi-l respectă. După păcat, Adam şi Eva cad în
sfera moralei laice, a valorilor dintre omul bun şi rău.
Sacrul este morala eternă, cerească. Dumnezeu este idealul moral, etern,
veşnic, sălăşluieşte în fi ecare om, dar în măsuri şi forme care nu se afl ă doar în
cer, ci între cer şi pământ. În fi ecare se afl ă Dumnezeu, în fi ecare om este
chipul lui Dumnezeu, dar poruncile dumnezeieşti sunt respectate şi împlinite
prin voinţa umană.
Vocea interioară a fi ecărui credincios răsună prin glasul pe care îl are.
Idealul moral-religios este sfi nţenia, contopirea cu sacrul. Valorile la care aderă
oamenii nu sunt numai religioase. Necredinciosul nu este imoral sau amoral, el
respectă numai acele valori pe care le consideră utile pentru el personal sau
pentru comunitate.
Page 17 of 65
Pe lângă vrăjmaşul diavol, vrăjmaş comun lui Dumnezeu şi omului, ce
tinde spre a îndepărta pe om de sacru, vine în ajutor spre fi nalul existenţial al
lumii acesteia şi Antihristul, omul născut din femeia păcatului desfrânării, care
va duce război cu cei credincioşi lui Dumnezeu şi Fiului Cel Unul Născut din
Tatăl, care va lupta să-i întunece şi pe cei luminaţi, pe cei aleşi sacrului.
Ca discernere valorică a faptelor şi stărilor noastre, conştiinţa morală este
cea care conferă trăirii capacitatea de a folosi în sens autentic puterile sufleteşti:
raţiunea, voinţa şi simţirea, ea fiind sintetizatoarea acestora, reprezentând
manifestarea integrală a ceea ce suntem ca oameni.
De-a lungul timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur
morală (în sens umanist), încercând astăzi să re-valorizeze religia, însă pe criterii
de evaluare exterioare, ca un fapt de viaţă oarecare, un aspect al acesteia printre
multe altele. Astfel, omul post-modern, cel care deschide necondiţionat braţele
globalizării, îmbracă în ideologii justificative şi comode conştiinţa
„universalistă” a unei religiozităţi nocive conform căreia: gnozele ştiinţifice,
psihanaliza vulgară, vrăjitoria tradiţională sau cea pseudo-intelectualistă
(radiestezia, fenomenologia paranormală cu toate aspectele acesteia), new-age,
biserica scientologică, sunt căi echivalente menite să re-lege omul cu un
dumnezeu făurit pe gustul său.
Lumea globală tinde să modeleze şi să imprime o conştiinţă religioasă a
unor oameni fără inimă („intelectuali puri”), care gândesc fără nicio cenzură
autentică de conştiinţă şi fără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a
teoretiza „echidistant” absolut orice aberaţie şi stupizenie, dacă îşi văd textele
tipărite sau mediatizate audio-video, dacă li se face publicitate şi dacă ideologia
la modă le gâdilă cât de cât orgoliile mărunte.1
Pe de altă parte, conştiinţa morală antecedentă şi concomitentă tinde să
devină doar consecventă, şi aceasta diluată până la anulare.
Remuşcările sunt considerate sentimente învechite, omul este
„bombardat” zilnic prin toată mass-media cu ideea că nu trebuie să existe
1 Pr.Conf.Dr. Ioan Bizău, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii în “Tinereţe,Ideal, Biserică”, Edit. Agaton, Făgăraş 2002, pag. 86
Page 18 of 65
remuşcări, că acestea aparţin personalităţilor slabe, că el, omul trebuie să fie
tare, să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască „clipa”, este învăţat că trăirea
„din plin” a vieţii în sensul de satisfacere a tuturor dorinţelor e perfect
justificabilă şi dezirabilă. Astfel, dispariţia conştiinţei morale, sau în cel mai bun
caz minimalizarea rolului evaluator al acesteia, conduce omul la realitatea
existenţei doar în planul conştiinţei psihologice, la realitatea trăirii eu-lui
personal orientat spre imperativele biologicului sau cel mult ale raţionalului pur.
Procesul contrafacerilor conştiinţei umane este unul vechi, care a îmbrăcat
doar alte forme de-a lungul istoriei, odată cu schimbarea axiologiei la care omul
s-a raportat. De la criteriul unic al raportării la Hristos s-a ajuns la identificarea
binelui cu tot felul de valori, şi în final la situaţia actuală a raportării conştiinţei
la un bine înţeles ca şi confort maxim al individului, ca satisfacere continuă şi
imediată a tuturor dorinţelor şi aşa-ziselor „necesităţi” , în primul rând biologice
şi apoi materiale, majoritatea dintre acestea inventate de lumea occidentală şi
declarate standarde de viaţă. Influenţele media au aici un rol formativ ridicat,
omul se adaptează şi se conformează la ceea ce i se transmite, se lasă format de
publicitate, de imperative socio-culturale, ca şi de orgolii de tot felul.
Orice teorie sociologică, psihologică sau de altă natură, care îmbracă
justificativ o plăcere sau o împlinire biologică sau materială este imediat
mediatizată insistent pe toate căile posibile, până ajunge să fie acceptată şi
considerată ca normală. Se încearcă astfel ajungerea la realitatea existenţei doar
a ipseităţii (caracterului unic al persoanei) întunecate în conştiinţă.
Acceptarea ca normale a unor acţiuni şi idei echidistante moral va duce
până la urmă la acceptarea chiar a unor acţiuni şi idei contrare oricărei morale,
dar, judecate prin filtrul raţionalităţii pure, ele vor deveni nu doar acceptate, ci şi
considerate de „bun simţ”.
Astfel, demonicul pune încet dar sigur stăpânire pe conştiinţă. Concepţiile
globaliste ale toleranţei se vor transforma în intoleranţa minorităţilor agresive de
Page 19 of 65
genul homosexuali, etc., faţă de normalitatea majorităţii hetero-sexuale, etc.,
ceea ce înseamnă abandonare sub imperiul demonicului.
Funcţiile conştiinţei sunt conduse spre o diluare tot mai accentuată, spre o
inversare axiologică fără precedent.
Funcţia iluminatoare dispare cu totul în momentul în care omul acceptă ca
valabile toate informaţiile oferite de lumea globală, fără a le mai raporta la
criteriul Adevărului-Hristos. Funcţia edificatoare îşi schimbă sensul, omul se
edifică mai întâi în afara planului providenţei divine, mai apoi în planul supra-
eului freudian, ca în final să-şi abandoneze ego-ul în mâinile demonului,
edificându-se cu mult elan în planul „realizărilor” aparţinând domeniului
demonic.
Funcţia creatoare a conştiinţei îşi modifică şi ea scopul. Oamenii nu-şi
mai realizează vocaţia înmulţind fiecare talanţii primiţi de la Dumnezeu, sau şi-o
vor realiza deformat, punîndu-se exclusiv în slujba lor, spre împlinirea vieţii ca
scop în sine, sub imperiul confortului cu orice preţ. Funcţia judecătoare se
realizează şi ea raportat la criterii evaluatoare deturnate. Omul nu se
autocenzurează ci mai curând se autojustifică, pe baza criteriilor impuse de
societate prin mass-media, dar şi prin condiţionările de toate felurile, evitând nu
numai autocenzura raportată la Hristos, dar şi orice fel de autocenzură morală. În
fine, funcţia unificatoare se realizează şi aceasta în mod cu totul răsturnat, omul
globalizat refuzând solidaritatea cu celelalte persoane din cadrul cercurilor de
existenţă tradiţionale: familie, etnie, naţiune.
La nivelul familiei conştiinţa se manifestă în mod denaturat sub mai multe
forme. Astfel, într-o familie creştină (chiar ortodoxă), care a beneficiat de harul
Tainei Cununiei la început, influenţele societăţii postmoderne care se
globalizează vor avea repercusiuni în planul relaţiilor trupeşti, în primul rând.
Acestea vor fi scoase de sub întregul indisolubil al căsătoriei creştine,
realizându-se separat ca necesitate psiho-fiziologică de factură freudiană.
Page 20 of 65
Filmele, emisiunile ştiinţifice sau educaţionale şi publicitatea pe această
temă, exemplul prietenilor, toate vor concura la denaturarea relaţiilor sexuale în
cadrul familiei prin:
a) practicarea contracepţiei sub toate formele şi justificarea acesteia
prin invocarea condiţiilor grele de viaţă în refuzul de a procrea, aceasta
nefiind decât o justificare formală a sexualităţii înţeleasă ca instinct
fundamental ce stă sub imperiul trebuinţei ca obligativitate firească, dar şi
o posibilitate confortabilă de a scăpa de responsabilităţile creşterii
copiilor. De asemenea, avortul legalizat vine să continue manifestarea
indivizilor doar ca naturi sexuale, într-un registru mult mai scăzut decât
cel al animalităţii (nu există nici o specie de animal care să-şi ucidă
proprii pui, născuţi sau nenăscuţi). Dacă întreaga lume „morală”
condamnă avortul (chiar dacă îl acceptă ca soluţie ultimă a refuzului
naşterilor, justificat sau nu), tot aceasta este cea care vine să propună
familiei forme ascunse de avort, metode contraceptive care nu împiedică
fecundarea, ci instalarea ovulului fecundat în uter, metode numite
contragestative sau interceptice, care echivalează cu aceeaşi negare a
vieţii. Astfel, avortul şi contracepţia (inclusiv cea manifestată ca formă
ascunsă de avort) sunt fructe ale aceleiaşi plante, sexualitatea ca afirmare
a personalităţii,2 manifestată şi în cadrul familiei. Acceptarea şi
practicarea avortului şi a contracepţiei este justificată şi prin teoriile
planning-ului familial, conform cărora părinţii sunt liberi să decidă asupra
momentelor de timp şi numărului de copii pe care vor să-i crească. Iar în
lumea globală accentul este mutat pe realizarea profesională, serviciul,
locul de muncă ocupă aproape în totalitate timpul membrilor familiei,
pericolul permanent al pierderii acestuia îi face să devină ca „teleghidaţi”
(şi de fapt chiar sunt ghidaţi de la distanţă prin toate condiţionările de tip
socio-profesional care devin condiţionări existenţiale) în păstrarea
job-urilor sau în căutarea altora mai bine plătite, astfel că problema
2 Elio Sgreccia, Victor Tambone, MANUAL DE BIOETICĂ, Edit. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2001, pag. 151-152
Page 21 of 65
căsătoriei, chiar dacă este acceptată, elimină din ecuaţie procreaţia.
Din punct de vedere ortodox, orice metodă contraceptivă este fraudă
conjugală (sustragere de la scopul fundamental al căsătoriei ca taină), iar
când e vorba de metode mecanice sau chimio-fizice, sau chiar chirurgicale
(sterilitate voită) se poate vorbi de onanism conjugal.3
Chiar dacă din punct de vedere moral contracepţia şi avortul sunt
rele specific diferite, primul contrazicând adevărul integral al actului
sexual ca expresie a iubirii conjugale, opunându-se virtuţii castităţii
matrimoniale, iar cel de-al doilea distruge viaţa unei fiinţe umane,
opunându-se poruncii divine de a nu ucide, ambele au o rădăcină comună
într-o mentalitate hedonistă şi deresponsabilizantă faţă de sexualitate,4
mentalitate egoistă, promovată făţiş de toată media (inclusiv cea
românească), „începând cu banala cutie de chibrituri, trecând prin ziarul,
muzica, televizorul şi telefonia cea de toate zilele.”5
b) acceptarea şi practicarea în registrul firescului a perversiunilor
sexuale, începând cu cele împotriva firii între soţi, continuând cu
încălcarea fidelităţii conjugale care reprezintă nu numai ruperea unităţii
harice a soţilor, dar şi desconsiderarea reciprocă luată în sens strict
personal, până la modelul sex-party-urilor occidentale, în care
colectivismul sexual transformă societatea într-o orgie mai mult sau mai
puţin „sofisticată”, acceptată ca normală, şi chiar până la acceptarea
libertinajului „definit” ca libertate sexuală a celor doi soţi.
Toate acestea se întâmplă cu concursul mass-mediei aservite promovării
pansexualismului sub toate formele acestuia, care loveşte atât familia cât şi
indivizii separaţi.
CAPITOLUL II
3 Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an IV, partea II, p.784 Elio Sgreccia, Victor Tambone, op.cit., p. 181-1825 Elio Sgreccia, Victor Tambone, op.cit., p. 181-182
Page 22 of 65
ORTODOXIA ŞI DREPTURILE OMULUI
În ceea ce priveşte pe aceştia din urmă, afirmarea şi practicarea
sexualităţii nemaiînţelese ca desfrânare este justificată de o întreagă pleiadă de
teorii, de la cele freudiene şi până la cele malthusiene şi neomalthusiene, care
justifică nu numai planning-ul familial, ci şi faptul că satisfacerea sexuală este
obligatorie dar căsătoria nu, adică evitarea suprapopulării prin controlul
naşterilor se poate realiza (şi este de dorit să se facă) prin viaţa în concubinaje
pasagere care să satisfacă libidoul sexual pentru a „împlini” psiho-fizic indivizii,
dar să nu aibă ca urmare procreaţia.
Pe lângă multiplele probleme legate de sexualitate, globalizarea vine în
întâmpinarea pornirilor instinctuale (exacerbate până la trecerea în registrul
demonicului), privind distracţiile individuale, de cuplu sau de grup, privind
alcoolismul şi până la sinucidere. În ceea ce priveşte distracţiile, acestea au fost
mutate din sfera naturalului în cea a artificialului. Distracţiile tradiţionale ca
excursiile, drumeţiile, sportul, lectura, muzica,etc., se transformă sub imperiul
culturii globale în tot felul de sporturi extreme, violente, în muzica satanizantă
lectura se orientează spre o literatură despiritualizantă.
Hrana tradiţională, naturală, este înlocuită de cea artificială. Lucrul acesta
este evident în România „postdecembristă” în care, timp de mai bine de zece
ani, agricultura a fost distrusă sistematic de toate guvernările, pentru a se accepta
necondiţionat importul supraproducţiei artificiale apusene. Indiferent, însă, de
consistenţa sau inconsistenţa hranei, se promovează, uneori în mod voalat alteori
în mod direct, agresiv, cultivarea plăcerii gustului prin reclame şi chiar emisiuni
dedicate (abundente, cu această tematică, şi prezentate de multe ori tendenţios în
chiar Postul Mare), în care cumpătarea decentă, fără a mai vorbi de postul
creştin, este banalizată, ridiculizată, şi omul este învăţat să-şi urmeze pofta,
setea, plăcerea de a savura o ciocolată sau orice altceva stimulează voluptuos
papilele gustative. Lipsa cumpătării în toate este ridicată la rang de normalitate,
Page 23 of 65
pentru a se realiza funcţionalitatea circuitului impus de lumea capitalului
mondial, circuitul producţie – consum, supra-producţie – superconsum.
La fel stau lucrurile şi cu îmbrăcămintea, însă aici trebuie remarcat că în
moda impusă la nivel internaţional prin „marile” case de modă, cosmetice, etc.,
(care se regăseşte imediat şi în societăţile tradiţionale ca România), este evidentă
eliminarea scopului moral, chiar înlocuirea lui cu unul imoral, hainele mai mult
dezgolesc provocator decât acoperă trupul femeii.
De asemenea, scopul estetic este deturnat, prin noile tendinţe în modă
căutându-se realizarea, în planul conştiinţei, a echivalenţei între termenii de
„frumuseţe” şi „sexualitate afişată”. Economia globală are nevoie să îşi vândă
produsele de orice fel, prin orice mijloace, de aceea implicaţiile morale la
nivelul familiei se regăsesc sub forma transformării conştiinţei familiale într-o
conştiinţă individuală a doi oameni, soţi sau concubini, ce trăiesc împreună sub
acelaşi acoperiş dar se străduiesc să-şi împlinească nevoile, plăcerile şi dorinţele
în mod, individual, astfel că ei nu vor mai fi un trup (concubinii nici nu au fost
vreodată), ci vor fi două individualităţi obligate să-şi satisfacă reciproc
egoismele de toate felurile.
Globalizarea înseamnă adaptarea nevoilor unei comunităţi, a unei ţări, la
cerinţele lumii. Acest lucru are repercusiuni în plan social şi socio-profesional.
Economiile tradiţionale (ca cea a României) sunt intenţionat conduse spre
faliment, industriile şi agricultura dezorganizate şi „privatizate”, ceea ce
înseamnă că blocuri întregi de oameni sunt la limita şi sub limita sărăciei,
categorii întregi de profesii sunt pe cale de dispariţie. Pentru a-şi vinde marfa, a
avea asigurate pieţe de desfacere, firmele transnaţionale occidentale au condus
lucrurile spre transformarea ţărilor fără putere financiară în importatoare de
produse, dar nu orice fel de produse, ci doar cele ale categoriei kitch.
Cazul nostru este elocvent, România fiind în prezent o ţară de cumpărători
– vânzători, de negustori în cea mai pură accepţiune a cuvântului. Categoriile
tradiţionale de activitate (agricultura, construcţii, dulgherie, etc.), ca şi cele
Page 24 of 65
moderne ca ingineria de toate felurile, agronomia, medicina etc., sunt profesii pe
care nu le mai vrea nimeni sau foarte puţini.
Coloanele ziarelor sunt pline de cereri de agenţi de vânzări, de marketing,
de merchandising, de asigurări, de publicitate, economişti, softişti, etc. Singură
prostituţia a supravieţuit, cea mai veche meserie (după definiţiile occidentului),
şi s-a dezvoltat la cote fără precedent, datorită noilor tehnologii. De la prostituţia
clasică, la cea clandestină de pe marginea şoselelor, la cea „ocrotită” tacit de
lege sub forma dansatoarelor din cluburile de noapte româneşti sau de la
„export”, a manechinelor şi fotomodelelor din agenţiile de modă şi casting, care
au ajuns să fie folosite la „temperarea libidoului” personalităţilor politice şi
economice, ca şi a vizitatorilor „oficiali” de care depinde soarta României, s-a
ajuns la prostituţia video de pe casetele şi CD-urile cu filme „XXX”, la cea
audio de la liniile erotice, şi la cea virtuală, adică cea desfăşurată prin Internet.
”Profesiunile” de manechin şi fotomodel au ajuns dezirabile cu prioritate,
părinţii îngăduind şi încurajând fetiţele şi băieţii spre concursuri şi preselecţii de
acest gen, începând cu vârste fragede de 12 – 13 ani, nebănuind promiscuitatea
şi compromisul care se ascunde în spatele unei asemenea „cariere”, sau chiar
fiind de acord cu acestea în numele câştigului material şi al vieţii confortabile.
Flagelul şomajului şi perspectiva sumbră a limitării căilor de subzistenţă
determină părinţii să-şi educe copii în spirit materialist, sau, mai rău într-un
spirit sincretic post-modern, tot mai evident, în care ajutorul lui Dumnezeu se
solicită exclusiv pentru realizări de ordin material şi socio-profesional. Copii
sunt învăţaţi că trebuie să reuşească în viaţă cu orice preţ (reuşita fiind
echivalată cu profitul material şi confortul maxim), ca atare, ei sunt încurajaţi să
îmbrăţişeze meserii căutate şi bine plătite: computere, telecomunicaţii, economie
şi marketing, etc., şi în mod obligatoriu limba engleză, a cărei cunoaştere a
devenit paşaportul şi garanţia „reuşitei în viaţă” la modul „sans-frontieres”, paşii
următori fiind căutarea job-urilor la firme multina-ţionale şi în final emigrarea
spre ţările declarate de O.N.U. ca „standarde” mondiale datorită nivelului de trai
ridicat.
Page 25 of 65
Astfel ei devin robii concepţiilor materialist-individualiste conform cărora
realizarea profesională, avansarea pe scara socială şi câştigul nelimitat sunt
scopuri primare, abia când acestea sunt realizate se poate pune şi problema
căsătoriei şi eventualitatea naşterii de copii. Lumea globală impune criterii de
viaţă unice, dar acestea nu includ ca necesităţi de niciun ordin viaţa de familie,
viaţa morală, şi cu atât mai puţin cea religioasă. Omul globalizat este „homo
economicus”, el trebuie să fie eficient pentru el, pentru societate, trebuie să
producă progres şi evoluţie materială la nivelul acesteia, iar societatea îl va
răsplăti cu confort, comoditate şi satisfacerea hedonistă a tuturor plăcerilor. Mai
mult, omul economic este obligatoriu şi omul digital, având cunoştinţe de
computere, Internet, tehnică în general şi limba engleză în special, pentru a se
adapta definitiv statului mondial realizat pe aceste infrastructuri. Reclamele TV
se referă în procent ridicat la alcool, invitând la consumul acestuia ca modă,
obicei, obişnuinţă, dar vizând dependenţa, pentru a stimula temporar
performanţele fizice, dar şi cu scopul ascuns de distrugere lentă a organismului,
pentru a grăbi succesiunea generaţiilor care suprapopulează planeta. La fel se
procedează şi cu drogurile. Deşi se „trâmbiţează” lupta antidrog (ca şi antialcool
şi antifumat) pe toate fronturile, stăpânii lumii acceptă şi încurajează din umbră
traficul şi consumul de droguri, alcool şi tutun, din două motive: odată că
fondurile uriaşe obţinute de pe urma acestora sunt folosite în scopuri globale (nu
neapărat umaniste, ci mai curând antiumane), iar pe de altă parte dependenţii de
droguri, alcoolicii şi fumătorii, se distrug inconştient pe ei înşişi foarte repede,
făcând loc altora, astfel că acesta este un mod eficient de a frâna suprapopularea
şi în acelaşi timp de a obţine capacităţi temporare de muncă ridicate.
Astfel, individul nu „adună” nimic pentru el, cu atât mai puţin pentru o
eventuală familie (care devine astfel imposibil de întemeiat), trăind exclusiv
pentru producţie şi con-sum.
Page 26 of 65
Acesta este, cred, scopul ascuns al promovării consumului de alcool şi
tutun (şi încurajarea tacită a consumului de droguri), chiar dacă e „îmbrăcat în
haina” justificării golurilor existenţiale, sufleteşti, generate de condiţionările
exterioare ca şomajul, dezorganizarea familiilor, provizoratul existenţial (la cei
necăsătoriţi), moda, societatea şi obiceiurile ei, etc. Reclamele insistente incită la
consumul de alcool sub diferite pretexte,cei care le plătesc fiind conştienţi că
dependenţa de alcool conduce la modificarea percepţiei timpului, a importanţei
lucrurilor, la modificarea emoţiilor şi a gândirii6, ceea ce va duce în final la
modificări în conştiinţă, la acceptarea şi trăirea vieţii ca alăturare de evenimente
ce se succed şi se desfăşoară doar spre împlinirea unor rutine de existenţă, în
care doar alcoolul şi distracţia (hedonistă sau violentă) aduc o palidă şi ireală
pată de culoare.
Acest mod de viaţă, dacă nu va duce la o moarte prematură, fiindcă
moartea fizică în urma îmbolnăvirii organismului succede moartea spirituală,
poate duce la actul sinuciderii. Sinuciderea ca rezultat al drogurilor, alcoolului,
cauzelor sociale ca lipsa banilor, a locului de muncă, cauzelor afective ca
neîmplinirile în plan familial, este o alternativă îmbrăţişată azi de tot mai mulţi
oameni, dar în principal bărbaţi de vârstă mijlocie.7
Astfel, implicaţiile morale ale globalizării la nivelul conştiinţei familiale
se vor manifesta la întemeierea familiei, ori prin amânarea acestui act sub
diverse pretexte, ori prin acceptarea căsătoriilor „de probă” în care lipsa Harului
Tainei Cununiei le face să fie nimic altceva decât desfrânare cu acte în regulă,
ori prin concubinaj şi libertinaj sexual din care familia lipseşte şi la nivel
conceptual, se vor manifesta şi la nivelul vieţii în cadrul familiei prin
denaturarea relaţiilor dintre soţi, a celor dintre părinţi şi copii, şi se vor
manifesta şi la nivelul destrămării familiei prin divorţ acceptat mutual sau prin
violenţă, şi prin sinucidere.
6 Idem, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea II, Arad 2002, p.31-327 Ibidem, p. 16-17
Page 27 of 65
Normativitatea religioasă într-o ideologie socială ateistă nu reprezintă
decât o formă precară şi arhaică de control social. Sigmund Freud a dat glas
acestei ideologii sociale, făcând din religie o iluzie protectoare în faţa
vicisitudinilor de necontrolat ale vieţii naturale şi sociale, o formă nevrotică de
manifestare a anxietăţii incertitudinii şi nevoii de ocrotire paternă. Linia acesta a
fost dezvoltată în doctrinele marxiste şi în general, în curentele ideologice anti-
tradiţionaliste şi anti-creştine.
Din păcate, acest curent postmodernist de surpare a valorilor este susţinut
şi în societataea românească de elitele intelectuale cuprinse de aroganţa
aotputerniciei raţionale. Astfel de exemplu, tânărul sociolog Bogdan Voicu,
cercetător în cadrul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, socoteşte credinţa
religioasă şi normativitatea religioasă un instrument care a „servit de minune”
pentru o „reducere a incertitudinii” dată colectivităţiolor arhaice de lipsa
cvasicompletă de cunoaştere a legilor naturii..8 şi de fapt, normativitatea
religioasă tradiţională a fost pentru vremurile trecute o formă raţională, arhaică,
ingenios găsită de umanitate, de a garanta prin ierarhii stricte, menţinerea ordinii
şi a controlului raţional asupra mediului „atâta vreme cât nu aveau la dispoziţie
uneltele testării oricărei alternatice”9
În gândirea acestei direcţii sociologice, influenţa, încă puternică a
valorilor tradiţional-creştine este socotită un deficit social, care generează „o
modernitate şchiopătată”10
Imaturitatea socială a societăţii româneşti în tranziţie este diagnosticată
adeseori prin raportarea la normativitatrea tradiţional-creştină ce respinge
tipologiile moderne de raportare la familie şi naţiune şi nu a permis o dezvoltare
suficientă a toleranţei.
8 Drd. Bogdan Voicu „România pseudo-modernă”..Institutul de Cercetarea a Calităţii Vieţii, edit.Sociologie Românească, Revista Asociaţiei Române de Sociologie, Nr. 1-4, 2001, pag. 439 Drd. Bogdan Voicu „România pseudo-modernă”..Institutul de Cercetarea a Calităţii Vieţii, edit.Sociologie Românească, Revista Asociaţiei Române de Sociologie, Nr. 1-4, 2001, pag. 4410 Drd. Bogdan Voicu „România pseudo-modernă”..Institutul de Cercetarea a Calităţii Vieţii, edit.Sociologie Românească, Revista Asociaţiei Române de Sociologie, Nr. 1-4, 2001, pag. 64
Page 28 of 65
La nivelul cetăţii, mondializarea va însemna impunerea dreptulul
comunitar, acesta devenind prioritar în faţa drepturilor sociale specific naţionale.
Drepturile omului sunt punctul nevralgic, şi în acelaşi timp masca sub care se
ascunde chipul hidos al demonizării relaţiilor la nivelul cetăţii.
Astfel, sub justificarea (ce-şi revendică drept de veto) aplicării
necondiţionate a drepturilor omului, globalizarea vine să impună legi nu numai
imorale ci şi anticreştine, cum sunt cele ale acceptării homosexualităţii,
prostituţiei, vine să ceară modificarea codului penal, a legislaţiei familiei
(includerea legalităţii familiei homosexuale, de ambe sexe), a legislaţiei privind
drepturile animalelor, înaintea celor ale copilului.11
Formalismul moral al Drepturilor Omului este evident, pentru că un om
bolnav şi înfometat nu are practic ce face nici cu libertatea presei, nici cu cea de
exprimare, un şomer nu are ce face cu dreptul la libera asociere, şi un analfabet
nu are ce face cu dreptul de a beneficia de toate oportunităţile.
Drepturile comunitare (globale) impuse sunt doar de ordin politic şi
juridic (după modelul raţionalist occidental) şi se reflectă în plan moral ca o
eliberare a animalului din om, lacom să-şi consume toate drepturile şi libertăţile
promise, făcându-se pe sine sclav al banilor, lăcomiei, consumului şi simţurilor
sale.
Dreptul individului, al cetăţeanului, se transformă în dreptul
individualistului, alienat prin ruperea de grupul în care s-a format, etnic, social
sau profesional.12
Deşi sintagma „drepturile omului“ a apărut în lumea apuseană,
Yannoulatos afirmă că istoria Bisericii Ortodoxe şi teologia ei oferă material
preţios în abordarea acestui subiect, dar dintr-o cu totul altă perspectivă.
„Denaturarea firii umane, negarea principiului unităţii neamului
omenesc, a izbăvirii în Hristos a întregii firi umane“13, adică încălcarea 11 Dr. Mircea Terheci, Drepturile omului împotriva umanităţii, în “Sfarmă Piatră”, anul II ( 2001) nr.2512 Ibidem13 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. de Drd. Gabriel Mândrilă şi Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2003 p. 44
Page 29 of 65
drepturilor religioase fundamentale ale omului, nu trebuie înţelese fără
discernământ ca o uniformizare pe care practica unui tip de internaţionalism
nivelator şi amorf o propagă, ignorându-se moştenirea şi specificul naţional.
De altfel, viziunea ortodoxă asupra drepturilor omului este integrată în
discuţia mai largă a echilibrului dintre universal şi local, universalul nestrivind
localul, iar localul nerevendicându-şi universalitatea.14
În acest sens, evidenţiem interpretarea dezvoltată de Mircea Eliade asupra
culturilor tradiţionale arhaice, pe care cunoscutul istoric al religiilor român a
accentuat-o asupra semnificaţiilor universale ale culturilor locale, susţinând că
suntem cu atât mai universali cu cât coborâm pe filonul specific în identificarea
semnificaţiilor originare ale unui fenomen religios.15
Pornind de aici, fără a neglija diferenţele, religiile pot identifica
alternativele la civilizaţia tehnică, lipsită de profunzime spirituală şi atitudine
morală.
Pe tema referitoare la drepturile omului, din perspectivă ortodoxă, trebuie
evaluată şi importanţa distincţiei dintre credinţă şi politică.
De altfel, „într-un spaţiu majoritar ortodox, orice teologie politică ar
trebui să aibă o referinţă solidă la tradiţia răsăriteană.
O gândire teologico-politică nu este deloc un efort de adecvare a
teologicului la politic, ci un fel de a-i veni teologic în întâmpinare, de a
administra responsabilitatea faţă de comunitatea creştină, aflată într-o
permanentă tensiune eshatologică faţă de orice tip de organizare strict umană“.16
Viziunea apuseană asupra acestui subiect este că „Biserica refuzând să-i
guverneze pe oameni, dar devalorizându-i pe cei care îşi asumă această
responsabilitate, nu reuşeşte decât să-i împidice pe oameni să guverneze
corespunzător“.17 14 Ioan Cordoneanu, O radiografie necesară: Ortodoxie şi globalizare,., p. 186.15 Ibidem.16 Miruna Tătaru-Cazaban, Necesitatea teologiei politice, în vol. Teologie şi Politică de la Sfinţii Părinţi la Europa unită, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 10.17 Pierre Manent, O filozofie politică pentru cetăţean, trad. de Mona Antohi, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 45-46.
Page 30 of 65
Urmarea acestei viziuni specifică Occidentului este apariţia statului laic „a
cărui misiune se va contura treptat sub forma apărării drepturilor omului, fiind
departe de a nu viza astăzi şi Răsăritul, care trebuie să-şi elaboreze strategii de a
clama adevărul şi de a-şi păstra vocaţia spirituală într-o lume care se raportează
constant la Bisericile creştine ca la o variantă de identitate religioasă, printre
altele. Elaborarea unei teologii politice în Biserică, într-o colaborare a clerului
cu laicii, se cuvine să pornească de la constatarea că modernitatea este departe
de a fi ceva exterior vieţii Bisericii“.18
Afirmarea astăzi a drepturilor omului, punând accentul pe individ nu pe
persoană, conduce la individualism. Redefinirea viziunii asupra drepturilor
fundamentale ale omului este posibilă prin profunzimea antropologiei răsăritene,
redefinire în care demnitatea umană îşi are originea în faptul că omul a fost creat
de Dumnezeu ca persoană liberă, libertate ce duce la responsabilitatea faptelor
proprii.
Pe dreptul fundamental de a iubi şi de a fi iubit, la care nu face referire
nici un document şi nicio declaraţie actuală, vede Yannnoulatos corecţia
necesară a viziunii secularizate asupra drepturilor omului,19 la care adaugă şi
dreptul omului de a-şi jertfi în mod liber, de dragul iubirii, chiar şi propriile
drepturi, după modelul hristic. Iubirea rămâne o decizie dinamică, liberă,
neimpusă, ce se afirmă dincolo de cadrul juridic îngust, limitativ.20
CAPITOLIL III
LOCUL, IMPORTANŢA ŞI VIITORUL NAŢIUNII ÎN NOUA ORDINE
MONDIALĂ
18 Miruna Tătaru-Cazaban, art. cit., în vol. cit. pp. 11-12.19 Ioan Cordoneanu, art. cit., p. 187.20 A. Yannoulatos, op. cit., pp. 84-85
Page 31 of 65
La nivelul naţiunii, se introduce încet o mentalitate a ridiculizării
tradiţiilor. Identitatea se traduce în domeniul religiei, culturii şi istoriei,
neseparate între ele. Tradiţiile (care le cuprind pe cele religioase, şi culturale
trecute prin filtrul istoriei) devin în abordarea „bunului simţ” raţional al lumii
globale multiculturale doar folclor, obiect de studiu al ştiinţei etnografice sau al
diverselor studii comparate, temă de speculaţie filosofică sau marfă şi spectacol,
degradându-se sub formă de obiecte artizanale, turism folcloric sau spectacole
folclorice destinate consumului unei diaspore care vede în ele o garanţie
(legându-se cu disperare de aceasta) a consensului ei etno-istoric.21
În cazul particular al neamului românesc, cuvântul ethnos înseamnă şi
ortodoxie, pentru că etnogeneza românească a fost în acelaşi timp o hristogeneză
(dacă se poate spune aşa) românească, fiindcă românii, ca neam, s-au format
creştini, nu a existat un moment de timp clar determinat al încreştinării, ca în
cazul altor popoare. Ca urmare, abdicarea de la ethnos ar însemna abdicarea de
la un ethos creştin, şi reciproc, dacă ethosul (creştin-ortodox în cazul românilor)
se va neglija, aşa cum lumea globală a tehno-finanţelor propune, ethnosul se va
dilua.22
În contextul globalizării, specificul naţiunii române trebuie să dispară,
conştiinţa apartenenţei la neam să se dilueze până la anulare, astfel încât să apară
conştiinţa apartenenţei la un alt grup, de o altă factură.
Şi pentru că omul aparţine ontologic unei comunităţi, s-au creat artificial
comunităţile socio-profesionale actuale (după modelul breslelor medievale
europene), în care informaticienii, specialiştii în IT, inginerii de diverse domenii,
economiştii, medicii, etc., se regăsesc la nivel mondial ca având aceleaşi
preocupări, probleme de viaţă şi necesităţi, putând foarte simplu să formeze o
comunitate indiferent de provenienţa etnică.
21 Arhid.conf.dr.Ioan I. Ică jr., art.cit., p.1122 Pr.lect.drd. Vasile Vlad, Sfidarea definirii umanului, în “Tinereţe,ideal,Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.109-110
Page 32 of 65
La acest lucru a contribuit din plin SUA şi începe să contribuie şi UE cu
toate asociaţiile lor profesionale, în care un inginer software (de exemplu) se va
simţi „acasă” printre colegii de la firmă, întâlniri de lucru şi conferinţe, şi asta
pentru că lipsa tradiţiilor americane a dus la fabricarea unor tradiţii artificiale,
cum sunt şi cele ale acestor categorii socio-profesioanale.
Departe de casă, trăind într-o diasporă care mai mult dezbină decât uneşte
(datorită individualismului egoist promovat de societatea occidentală în
ansamblu), un român va sfârşi prin a se identifica „etnic” cu categoria
profesională de care aparţine, uitându-şi rădăcinile cultural-religioase, astfel că
în perspectiva globalizării conştiinţa de neam se va transforma într-o artificială,
dar substitutivă conştiinţă socio-profesională.
Părintele Stăniloaie este autorul unei admirabile sinteze teologice pe tema
legăturii între ortodoxie şi naţiune, sinteză care a constituit o sursă de inspiraţie
pentru gândirea sociologică contemporană.
Analizând componentele naţiunii, el depăşeşte cadrul biologic şi
etnografic de definire a acesteia, prin definirea naţiunii ca o comunitate de
destin. Conştiinţa naţională este definită prin elementul responsabilităţii în faţa
chemării divine, responsabilitate ce impune din partea tuturor o implicare
conştientă23. În înţelegerea conceptului de naţiune, părintele Stăniloaie pleacă de
la definirea teologică a ideii de persoană şi de comuniune.
Împlinirea umanităţii urmează modelul comuniunii Treimice, omul nu se
poate împlini de unul singur ci numai în comuniune personală cu Dumnezeu şi
cu semenii.
Comunitatea umană este delimitată prin comuniunea interpersonală după
modelul Treimic. Starea de comuniune întemeiază structurile specifice naţiunii
şi conştiinţa apartenenţei la o comunitate naţională.
Oamenii au nevoie de trăirea comuniunii prin dezvoltarea formelor
comunitare şi dintr aceste forme comunitare, cea mai benefică este comunitatea
naţională, datorită capacităţii de a conferi o identitate puternică oamenilor.
23 Dumitru Stăniloaie „Ortodoxie şi românism” editura Albatros, Bucureşti, pg. 28
Page 33 of 65
Pornind de la centralitatea teologică a conceptului de „persoană”, el
remarcă de la început: „creştinismul se adresează persoanei. El nu se adresează
naţiunii, pentru că nu există o conştiinţă ipostatică de sine stătătoare a naţiunii.
Dar persoanle umane nu sunt unităţi abstracte, dezbrăcate de orice determinare
şi prin urmare cu totul identice”.24
Condiţionaltul ereditar sau istoric este împletit cu necondiţionatul spiritual
în „darul” existenţei ce vine de la Dumnezeu, „fiecare om vine cu o schemă
originară, apriorică, determinată numai în parte de trecut şi în cadrul căreia
are să-şi manifeste libertatea creatoare, umplând-o cu un conţinut sau altul.
Ipostasul unui om vine de la Dumnezeu, dar vine străbătând prin mediul unui
trecut acumulat în părinţii pământeşti şi acest drum se integrază în actul
constituirii sale după imaginea ce o are în ceruri”.25
Fiecare fiinţă umană are, în constituirea creaţională a peroanei sale, acestă
calitate naţională. „între naţional şi uman nu există niciun antagonism.
Dimpotrivă, cu cât îţi adânceşti simţirile umane cu atât te adânceşti mai mult în
miezul calităţii tale naţionale. Umanitatea se află în adâncul firii tale
naţionale”.26
„Calitatea naţională nu este un accident adus umanului pur. Calitatea
naţională este însuşi umanul într-o formă a lui”. 27
Spiritualitatea ortodoxă este idealitatea şi instanţa morală a conştiinţei
comunitare româneşti.
El porneşte de la ortodoxie, adică de la integralitatea conştiinţei religioase
ca izvor şi principiu de explicare a proceselor şi faptelor naţionale. Românismul,
conştiinţa noastră comunitară îşi are rădăcina în ortodoxie, care îşi pune pecetea
pe ritmul vieţii sale spirituale.28 24 Dumitru Stăniloaie „Ortodoxie şi românism” editura Albatros, Bucureşti, pg. 23.25 Dumitru Stăniloaie „Ortodoxie şi românism” editura Albatros, Bucureşti, pg. 3.26 Dumitru Stăniloaie „Ortodoxie şi românism” editura Albatros, Bucureşti, pg. 527 Dumitru Stăniloaie „Ortodoxie şi românism” editura Albatros, Bucureşti, pg. 4.28 Adina Todea „Conştiinţa etno-comunitară în interferenţa de preocupări a sociologiei şi teologiei româneşti” în în Ioan Tulcan, Constantin Rus, Cristinel Iorja „Ortodoxie şi globalizare. Relevanţa
Page 34 of 65
Spiritualitatea ortodoxă şi-a pus pecetea asupra fiinţei româneşti, „o
convieţuire de două mii de ani ne dă dreptul la o convingere aproape aprioristă
că sufletul românesc a fost frământat şi răscopt în mustul ortodoxiei”.29.
Ortodoxia a modelat sufletul românesc după modelul teandric-eclesial,
după modelul familiar al Sfintei Treimi, „sentimentul acesta de familie este
dominant în sufletul românului. El rezolvă genial raporturile individ şi
societate”. 30
Părintele Stăniloaie a susţinut consecvent în toată opera sa că românul
„ s-a născut creştin”31, şi că structura sa religioasă a fost şi nu poate să fie alta
decât cea ortodoxă, care conferă originalitate sufletului românesc. „Conştiinţa
comunitară s-a născut pe valorile ortodoxiei, care a generat unicitatea etnică a
sufletului românesc, de aceea între iubirea neamului şi iubirea de Hristos nu
poate fi contradicţie, iar naţionalismul, însţeles ca iubire frăţească de propriul
neam, nu implică necesar ura faţă de alte popoare”.32
Adevăratul naţionalism în ţările de tradiţie europeană este inseparabil de
creştinism, personalismul creştin conduce la personalismul comunitar al
naţiunilor în care fiecare naţiune trebuie să se dezvolte ca un organism etnic în
cadrul umanităţii. Universalismul este rânduit să se întrupeze în formele
particulare ale naţionalului, iar naţionalul este chemat să se dezmărginească fără
anularea lui în ecumenicitatea harică a iubirii.33
CAPITOLUL IV
ARGUMENTAREA CONTEMPORANĂ, SOCIO-TEOLOGICĂ A
LEGITIMITĂŢII NAŢIONALISMULUI ETNIC-SPIRITUAL
Ilie Bădescu vorbeşte despre conştiinţa etno-religioasă a popoarelor
creştine, o „subiectivitate” creştină saturată de atributele etno-spirituale care s-a
relaţiei local universale în Europa de astăzi.”, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad, 2006, pag 30129 Dumitru Stăniloaie „Ortodoxie şi românism” editura Albatros, Bucureşti, pg. 4730 Idem, 31 Ibidem, pag. 6632 Ibidem, pag. 92.33 Adina Todea, op. cit. pag 302
Page 35 of 65
afirmat întotdeauna, dar a căpătat prin secolul XIV până în secolul XIX
intensitatea unei serii de insurecţii de afirmare statală a naţiunilor la scară
europeană.
Particularitatea afirmării acestei „subiectivităţi” este că pe măsură ce
intensitatea ei creşte, ea îmbracă forme religioase astfel încât toate popoarele
europene s-au recunoscut între ele ca popoare creştine, roditoare şi responsabile
pentru viaţa de sfinţenie dată lor.34
Când etnia este unită cu religia, atunci vorbim de naţiune. „Raţionalismul
şi umanisul iluminist au căutat să golească „subiectivitatea” socială de
atributele etno-spirituale, să o scoată din rânduiala teocentrică a lumii
impunând o nouă lege, socială, impersonală, abstractă, ne-locală, ruptă de
obiceiurile şi tradiţiile religioase”.35.
Naţionalismul etno-spiritual, sentimentul apartenenţei la o comunitate
etnică, este ceva diferit de naţionalismul civic, al cetăţeniei politice.
Comunitatea naţională păstrază etnicitatea, pe când societatea politică
poate să tindă spre internaţionalizare, de aici opoziţia între conceptele
primordialiste, care văd în naţiuni o unitate etno-spirituală profundă cu un
nucleu al legăturilor primordialiste familiale, religioase, de rudenie, de tradiţie,
etc. şi conceptele „ invenţioniste” care văd în naţiuni o invenţie raţională, creată
de intelectualii moderni.
Unitatea etno-spirituală a naţiunii se exprimă în dierse forme, de la
unitatea lingvistică, la unitatea statală, în care matricea spirituală dobândeşte o
suprastructură instituţională, dar mai presus de toate, la sentimentul unităţii de
credinţă, ideea „popoarelor creştine” cu responsabilitate istorică.36.
La români s-a reuşit o sinteză între instituţia politică şi cadrul spiritual,
prin Statul creştin de apărare a neamului şi a creştinismului, întemeiat de
Basarabi şi Muşatini, sinteză naţională care va fi baza afirmărilor organic-statale
ulterioarea ale românilor.37 34 Ibidem, pag 304-30535 Ilie Bădescu „Noologia”, editura Valahia, 2002, Bucureşti, pagina 54836 Ibidem, pag. 58837 Ibidem, pag. 609
Page 36 of 65
Sentimentul iubirii naţionale ţine de „bucuria oglindirii în celălalt” prin
care sinele etno-comunitar sporeşte actualizarea virtuţiilor sale. Acestă bucuriese
trăieşte în cadrele tradiţional-valorice, dar trăirile comunitare pot fi blocate fie
deliberat, fie întâmplător.
Distincţia comunitară poate fi realizată şi prin blocarea sentimentelor şi
energiilor din jurul sineităţii etno-spirituale, având ca efect abandonul social,
chiar ruşinea apartenenţei, iar „un popor care nu se preţuieşte pe sine, este un
popor înfrânt38.
În sfera naţionalului, gravitatea situaţiei este evident accentuată. Dacă în
ceea ce priveşte etnia lucrurile sunt încă reparabile prin faptul că, cel puţin în
spaţiul românesc, ethosul este întreţinut şi prin aceasta ethnosul are posibilitatea
de a fi salvat, la nivelul naţiunii se pune problema poporului ce are vie o
conştiinţă a sa istorică, naţiunea fiind o categorie istorică şi spirituală aşezată pe
o temelie clară, în cazul românilor aceasta fiind Biserica Ortodoxă.39
Atunci când temelia e surpată, naţiunea se clatină şi ea. Creştinismul care
a valorizat întreaga existenţă istorică a naţiunii române, este astăzi ameninţat de
secte, de incultură, de economism şi ultraeficienţă, de ecumenism şi sincretism,
într-un cuvânt de tot ceea ce înseamnă globalizare. Subjugarea economică prin
împrumuturi imposibil de rambursat va duce la subjugarea morală prin
obligativitatea unor legi anticreştine şi prin acceptarea forţată a unor ideologii
amorale ca „political correctness” la nivelul relaţiilor oficiale.
Astfel, prin constrângeri mascate şi prin inducerea subtilă a unor
modificări de conştiinţă se va ajunge la pierderea identităţii naţionale, indivizii
aparţinând categoriilor profesionale privilegiate se vor „înghesui” să muncească
în firmele transnaţionale, transformându-şi conştiinţa apartenenţei la naţiune
într-o conştiinţă autosuficientă a apartenenţei la o putere tehnico-economică.
Sentimentul naţional alimentat de nobleţea de a fi ortodox timp de două
milenii va fi înlocuit de sentimentul falsei superiorităţi egoiste, alimentat de
mândria de a fi reuşit să faci parte dintr-o minoritate puternică material.. În
38 Ibidem, pag. 2039 Idem
Page 37 of 65
numele bunăstării materiale pe care o propune lumea globală, se renunţă mult
prea uşor la identitatea naţională, dar şi mai uşor se reneagă rădăcinile ortodoxe.
Astfel, afirmaţii de genul: „Ortodoxia e un handicap major în supravieţuirea
actuală a României”40, nu fac decât să arate servilismul ateu al unei
intelectualităţi române postmoderne, perfect adaptată şi deschisă globalizării cu
orice preţ, intelectualitate impotentă spiritual, care nu numai că nu a înţeles
destinul ei ca elită a unei naţiuni şi destinul istoric în Hristos al neamului
românesc, dar le şi refuză apriori, mutând centrul de referinţă de la veşnicia
Învierii la temporalitatea unei existenţe bio-psiho-tehnologice şi fals culturale,
sub justificarea superiorităţii „corectitudinii morale” echidistante a civilizaţiei
occidentale.
Pe aceste coordonate, naţiunile nu vor avea nici un viitor în spaţiul
globalizării şi de aceea, fără a nega din start orice aspect al mondializării, fiecare
naţiune (dar mai cu seamă cele ortodoxe) are nevoie de vizionari care să-i
intuiască dimensiunea spirituală şi chemarea (vocaţia, misiunea) cu care
Dumnezeu a adus-o la existenţă în istorie.41
Astfel, în planul conştiinţei globalizarea aduce mutaţii importante,
alterând sau anulând toate funcţiile acesteia. Rezultatul este o îmbolnăvire a
conştiinţelor, de la dedublare şi până la demonizare. Va fi vorba de dedublare în
acceptarea, de exemplu, a contraceptivelor, avortului, a eticilor antropocentrice
şi a sincretismelor ideologice, etc., simultan cu participarea duminicală la Sfânta
Liturghie pentru a „linişti” ipseitatea luminoasă a persoanei. Va fi vorba de
egolatrizare în toate tendinţele de realizare „plenară” doar ca fiinţă sexuală,
psiho-somatică, intelectuală şi profesională, în luarea tuturor deciziilor de viaţă
raportată doar la împlinirea necesităţilor pur umane.
Autonomizarea conştiinţei este fără echivoc o consecinţă a globalizării,
stabilizarea conştientă în afara lui Dumnezeu este starea actuală a lumii
occidentale şi tinde să devină starea obligatorie pentru acceptarea necondiţionată 40 Afirmaţia a fost făcută de Lucian Susanu în articolul Ortodoxia şi ruptura civilizaţională, apărut în “Dilema”, şi combătută de Radu Dumitrescu în articolul Atacul antihriştilor, apărut în săptămânalul “Sfarmă Piatră”, anul II(2001), nr.2641 Pr.lect.drd. Vasile Vlad, art.cit., p. 110
Page 38 of 65
a acesteia. Autonomia este cea care revendică omul pe coordonata realizării în
plan material, fizic sau cel mult intelectual, şi odată realizată ea va face posibilă
raportarea acestuia, din punct de vedere moral şi religios, la ceea ce îi va impune
lumea globală. Rupându-se de Dumnezeu, omul se raportează la el însuşi, la
mintea sa manifestată în diferitele coduri morale şi ideologii cultural-religioase,
rămânând însă într-un echilibru complet instabil.
Globalizarea vine să ofere punctul de sprijin, prin transformarea identităţii
într-o apartenenţă identitară la o categorie sau grup, la o conştiinţă colectivă în
spatele căreia omul se ascunde debusolat.
Noile identităţi profesionale,tehno-culturale sau chiar electronice (în care
omul e un cod numeric într-o reţea), vin să înlocuiască atât identitatea religios-
culturală a omului tradiţional, cât şi pe cea naţional-politică a omului modern.
Asistăm astfel la depersonalizarea conştiinţei, în cadrul căreia actul moral
personal va fi rezultatul unei decizii impersonale, luată de simulacrul de
conştiinţă colectivă la care omul se raportează.
Aceasta ne arată că într-o lume suficientă sieşi, desacralizată „omul lui
Dumnezeu“ este marginalizat. Această marginalizare a sa de către ceea ce
numim „lume“ se manifestă concret prin trei atitudini:
Problematizarea credinţei - Astfel astăzi multor tineri „religia li se pare
că este o poveste de adormit copiii. Cei mai mulţi dintre ei gândesc despre
Dumnezeu, dar Biblia şi Biserica li se par complet învechite şi irelevante pentru
viaţa lor şi ei nu le pot lua în serios. Biserica nu are sens: predici plictisitoare,
rugăciuni fără înţeles. Tot ce văd în jurul lor este completamente nereligios. A fi
dintre cei care cred în Dumnezeu e ridicol“42. O consecinţă a acestei
problematizări este relativizarea Revelaţiei.
Influenţaţi de ateismul generat de iluminism, europenii de astăzi
urmăresc să creeze o Europă, refuzând creştinismul, în ciuda faptului că
42 Charles Hamblett and Jane Deverson. Generation X. Tandem Books, London, 1966, p 588
Page 39 of 65
civilizaţia europeană este la baza ei o civilizaţie creştină. Aşadar pentru a fi
democratică, Europa marginalizează Biserica.
Orientarea exclusivă spre lume - Mulţi au impresia că totul se obţine de
aici, că totul se petrece aici, nu mai există spirit, nici mister, nici criterii
dumnezeieşti, nici responsabilitate faţă de Dumnezeu. Lumea a devenit scopul
omului şi el crede că el a fost lăsat singur cu lumea, în mâinile ei. Într-o
asemenea lume secularizată rugăciunea, criteriile duhovniceşti şi viaţa morală
nu-şi mai au locul.
Societatea care se propune, se vrea o societate alcătuită din fiinţe, care să
nu ştie de unde vin şi încotro se îndreaptă, de ce trăiesc, de ce luptă în viaţă, de
ce au conştiinţă. Se vrea o societate formată din fiinţe inconştiente de sensul
propriei existenţe, incapabilă să gândească dincolo de graniţele acestei lumi atât
de strâmte, dominate de logica influenţată şi chiar impusă de stăpânitorii acestei
lumi.
Al treilea aspect al crizei este acela al autonomiei omului - Dumnezeu
este negat. Omul se emancipează faţă de Dumnezeu, copii se emancipează faţă
de părinţi. Ritmul tradiţional impregnat de ortodoxie existenţei sociale este pus
de multe ori, astăzi, în opoziţie cu ritmurile modern şi postmodern. Gândirea
multor intelectuali contemporani fac o ruptură iremediabilă între valorile
trecutului şi valorile prezentului postmoderm. Se consideră că nu putem merge
înainte pe scena progresului social contemporan, de factură occidentală,
păstrând „sechelele” unui ataşament prea pronunţat faţă de tradiţiile spirituale
comunitare.43
Menţinerea în sfera valorilor sociale a unei atitudini tradiţionaliste,
generată de spiritualitatea specific ortodoxă a culturii naţionale, este acuzată de
fatalism, de inerţie şi aversiune faţă de risc, de paternalism religios, dacă se
preferă adoptarea unor strategii şi valori ce implică evitarea riscului, dacă se
43 Adina Todea op. cit. pag 324
Page 40 of 65
recurge la autoritatea protectoare a statului şi se evită responsabilitate, este de
vină atitudinea tradiţionalistă.44
Se consideră că regimul comunist, care a inhibat modernizarea începută în
perioada interbelică şi „lipsurile materiale au impus presiuni spre valorile
tradiţionaliste (inclusiv spre cele religioase) şi spre adoptarea de
comportamente conservatoare pentru a minimaliza incertitudinea existenţială.45
Mentalitatea tradiţională este legată de structuri sociale paternaliste, de o
fază istorică în care societăţile, în curs de dezvoltare, de formare, erau axate pe
relaţii de putere şi pe nevoia de securitate a indivizilor. Se observă aici o
desconsiderare a susţinătorilor valorilor tradiţionale religioase româneşti, puşi
sub acuzaţia de infantilism social, de influenţă comunistă şi frustraţi, în plan
material, ce-şi caută compensaţia în valorile iluzorii ale trecutului. Voinţa
socială este pusă astfel sub semnul determinismului şi condiţionatului istoric-
material, ignorându-se libertatea ei creatoare. Faptul că mai există astăzi
ataşamentul faţă de valorile tradiţional religioase, ţine de opţiunea pentru
credinţă, de opţiunea pentru valorificarea moştenirilor spirituale.
Masele, societate masificată, nu poate transforma în principiu creator de
progres această dinamică spiritual-comunitară a moştenirilor culturale, iar
sondajele nu pot descoperi decât frânturile masificate ale dinamismului valoric
comunitar.46
Elitele pot da însă glas nevoii comunitare de a realiza o postmodernitate
creştină, ancorată în Hristos şi nu una postcreştină.
Valorile tradiţional creştine nu au fost făcute cu aplicabilitate limitată la
un anumit stadiu istoric sau social, ele sunt valabile şi dinamic-creatoare în orice
loc şi în orice timp, atâta vreme cât sunt acceptate şi integrate în dinamica
spiritual-comunitară a unei societăţi.
Binele nostru în continuare, ca indivizi şi ca societate, depinde tot mai
puţin de resursele materiale pe care le avem la dispoziţie şi tot mai mult de 44 Drd. Bogdan Voicu „România pseudo-modernă”..Institutul de Cercetarea a Calităţii Vieţii,
edit.Sociologie Românească, Revista Asociaţiei Române de Sociologie, Nr. 1-4, 2001, pag.3545 Ibidem, pag 3646 Adina Todea op. cit. pag. 325
Page 41 of 65
instituţiile pe care vom reuşi să ni le oferim, dimensiunea sau componenta
instituţională a globalizării fiind până acum neglijată.
Desigur, de multe ori resursele sunt cu adevărat puţine, inegal distribuite
şi prost exploatate, iar ele vor avea în continuare rolul lor, dar problemele
noastre economice nu mai depind atât de absenţa relativă a resurselor, cât de
funcţionarea şi adecvarea la exigenţele actuale a instituţiilor noastre, noi sau
tradiţionale, naţionale sau internaţionale. Acestea trebuie să susţină, să faciliteze
dezvoltarea, şi nu să o inhibe. Trebuie să ne concentrăm atenţia şi eforturile pe
adaptarea şi modernizarea instituţiilor noastre, care sunt încă veriga slabă din
sistem. Acestea nu sunt un dat natural, nu apar şi nu se modifică de la sine, ci
doar pe măsura evoluţiei mentalităţilor noastre.
O nouă organizarea instituţională poate constitui deci un nou temei al
speranţei de mai bine pentru o lume aflată în derivă.47
IDENTITATE CREŞTINĂ ŞI CONŞTIINŢĂ ECLESIALĂ
Perspectiva pe care o oferă doar scurta analiză a titlului acestei lucrări
este deosebit de complexă, de aceea am convingerea că în aceste pagini am
surprins, cât mi-a stat în putinţă, câteva dintre aspectele ce definesc această
temă. Nu voi avea, aşadar, pretenţia că este o lucrare exhaustivă, ci, mai
degrabă, o radiografie a unei stări de fapt din societatea contemporană.
Mă refer aici la identitatea creştină, la formele ei explicite de
manifestare, iar nu în ultimul rând la modul în care este receptată aceasta în noul
context socio-cultural european.
Pentru a desfăşura întreaga analiză a celor expuse anterior, este
necesar să reliefăm, în primul rând, semnificaţia acestor termeni. Astfel, două
dintre definiţiile conceptului de identitate sunt: „ faptul de a fi identic, egal,
conform cu(…); asemănare perfectă; similitudine”48, precum şi „ ansamblu de
date prin care se identifică o persoană”49.
47 Tiberiu Brăileanu „Globalizarea” Edit. Institutul European Iaşi 2004, pag.18748 Elena Ciobanu, Maria Păun, Magdalena Popescu-Marin, Zizi Ştefănescu-Goangă, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, Edit. FLOAREA DARURILOR şi Editura ROTECH, 2000, p. 131.49 Ibidem, p. 131.
Page 42 of 65
De remarcat faptul că aceste definiţii, deşi nu evidenţiază nimic din
caracterul comunitar sau relaţional al persoanei, nu îl exclud, ci îl sugerează;
este important de amintit că omul este o fiinţă socială. Acest aspect determină,
în mod implicit, un nou element implicat în această scurtă analiză, şi anume
conştiinţa. Ea poate fi privită ca „ sentiment al omului asupra propriei sale
existenţe; înţelegere; gândire; spirit; sentiment al responsabilităţii morale faţă
de propria sa conduită”.50
Aceasta este o viziune sui-generis, pentru că conştiinţa nu vizează
numai latura personală, ci şi pe cea interpersonală, care îl caracterizează atât de
interesant pe om, în esenţa sa.
Această perspectivă unilaterală de înţelegere conceptuală este, în
primul rând rezultatul unei abordări superficiale în ceea ce priveşte omul şi
societatea, caracteristică a lumii moderne, contemporane. Avem de contracarat
aşadar superficialitatea abordării moderniste a omului, ca individ, iar nu ca
persoană.
Se distruge în acest mod complexitatea fiinţei sale, dar, mai ales se
ştirbeşte, în manieră vizibilă, chipul lui Dumnezeu în om, prezent ca dovadă a
iubirii lui Sale: „ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său(…)”;
(Facere 1/ 27 ).
Se pierde în lumea modernă responsabilitatea esenţială în plan
eshatologic de a păstra acest chip al Creatorului, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul
Apostol Pavel: „ Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel
vechi, dimpreună cu faptele lui. Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte,
spre deplină cunoştinţă, după chipul celui ce L-a zidit.”; ( Coloseni 3/ 9-10 ).
Această viziune a omului modern este rezultanta directă a unei
înţelegeri eronate a spiritualităţii, care în lumea contemporană se vrea separată
de sursa ei – religia.
Apar sisteme de gândire aberante,care privesc spiritualitatea din
prisma unui amalgam de gnoze, mituri, tradiţii, ce se întrepătrund; un fel de
50 Ibidem, p. 254.
Page 43 of 65
sincretism dăunător. „ Ideea comună a acestor curente şi şcoli era aceea de
desacralizare sau de secularizare, sub pretextul că omul a ajuns la maturitate;
omul modern este confruntat cu << moartea lui Dumnezeu >> (…) ”.51
IDENTITATE CREŞTINĂ - În zilelor noastre, nimic nu pare să
preocupe mai mult societatea şi pe individ decât expunerea ostentativă a unor
apartenenţe şi identităţi cât mai variate, dar în acelaşi timp paradoxale. A
devenit, din păcate, o „modă” a face paradă de identitatea etnică, socială,
sexuală, dar se vorbeşte puţin, dacă nu chiar deloc, despre cea religioasă, care
conferă persoanei esenţa, prin legătura ce o stabileşte cu transcendentul.
În societatea actuală se remarcă o tendinţă pregnantă a persoanelor de
a adera la o grupare socială ( mişcarea feministă, mişcarea gay, grupări care
luptă pentru legalizarea avorturilor, grupări în favoarea legalizării prostituţiei etc
), culturală sau religioasă, de a se identifica neapărat cu obiectivele acestora,
reducându-şi astfel însuşirile personale.
Trebuie să ne reamintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care
precizează : „ Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este
Domnul tuturor, care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El . ” ; ( Romani
10, 12 ).
De aici deducem că singurul nostru mod de raportare a identităţii
adevărate, creştine este sau trebuie să fie Iisus Hristos, pentru că doar El e
Lumina, alături de deschiderea şi de iubirea nemărginită de care dă dovadă.
Coordonata aceasta, proprie şi societăţii româneşti postrevoluţionare,
vine să exprime tocmai vicierea unui principiu specific oricărei etici sociale
sănătoase, dar, mai ales moralei Bisericii: libertatea.
Ea, deşi este un preţios dar al lui Dumnezeu, a ajuns să devină astăzi o
scuză suficientă pentru a acoperi abuzul de orice fel, lipsa de cultură şi
inconsecvenţa. „ Toate însă au un numitor comun, exploatarea libertăţii, ca
viciu fundamental al democraţiei. Aşadar, în continuare, o răsturnare de valori:
51 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, Editura REÎNTREGIREA, Alba Iulia, 2002, pag 16.
Page 44 of 65
virtutea devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare; cu cât
libertatea e mai generoasă, cu atât sunt mai mari foloasele celor care o
neagă.”52
Persoana, în virtutea acestei libertăţi se debarasează de comunitate, se
defineşte, greşit, prin raportul cu ea însăşi sau cu grupul la care a aderat şi îşi
pierde atributele personale evidenţiate doar în relaţia de comuniune cu
Dumnezeu şi cu semenii. „ Devine astfel evident că singurul exerciţiu, ontologic
posibil, al libertăţii este iubirea. Afirmaţia << Dumnezeu este iubire >>
( I Ioan 4/16 ) înseamnă că Dumnezeu există ca Treime, deci ca << Persoană
>> (…)”.53
Această idee este specific ortodoxă, pentru că sugerează teza conform
căreia libertatea nu poate fi supusă unui exclusivism egoist, ea fiind, in nuce,
expresia necesităţii acute de comuniune, în sensul în care o persoană este liberă
doar dacă se află în relaţii bune, în comuniune cu ceilalţi. Se creionează aşadar
adevăratul sens al libertăţii, pentru că: „ Domnul este Duh şi unde este Duhul
Domnului, acolo este libertate.” ; ( II Corinteni 3/ 17; cf. Gal 5/18; I Cor 8/ 9 ).
Din cele expuse anterior putem observa că fără o comuniune autentică
nu este posibilă afirmarea identităţii creştine la adevăratele ei dimensiuni. Dat
fiind faptul că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu ( cf. Fac 1, 27 ), el nu
poate face abstracţie de relaţia de comuniune treimică, ce îi devine astfel tipar
identitar, pentru că Dumnezeu – Tatăl îşi relevă identitatea Sa absolută şi
veşnică prin relaţia Sa cu Fiul, în Duhul Sfânt. Deşi pare inexplicabil, acest
argument vrea scoată în prim-plan faptul că, prin comuniune, omul îşi
mărturiseşte cât se poate de explicit identitatea sa.
Credinţa în Dumnezeul de o Fiinţă, dar slăvit în Treime, obligă
persoana umană să mărturisească identitatea sa creştină prin fapte, cuvânt şi
prin cult. Identitatea devine aşadar un element definitoriu al persoanei, pentru că
numai unicitatea dă mărturie despre o persoană, adică o identifică.
52 Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, culegere de texte, ediţia a II – a, îngrijită de Nicoleta Pălimaru şi Maria Elena Gangiu, Cluj-Napoca, Editura RENAŞTEREA, 2005, p. 42.53 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel Nae, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1996, pp. 41-42.
Page 45 of 65
În ceea ce priveşte primele două forme de mărturie: prin cuvânt şi
prin faptă, putem afirma fără nici un dubiu că sunt interdependente. Aşa cum ne
învaţă Sfântul Apostol Iacov , episcopul Ierusalimului „ credinţa fără fapte
moartă este ” ; ( Iacov 2, 17 ş. u.), însă ambele sunt precedate în permanenţă de
cuvânt, care are o valoare importantă în desăvârşirea mărturiei. Interdependenţa
se poate traduce prin faptul că mărturisirea prin fapte este împlinită prin cuvânt,
desăvârşită, totală, aşa cum Logosul vine în lume să plinească. El Însuşi spune:
„ Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu .”; ( Matei 4,4 ), subliniind ideea conform căreia cuvântul dă
viaţă, zideşte.
Mărturiile noastre verbale sau prin fapte, oricât ar fi de puternice, de
sincere, de vizibile, nu ar fi depline fără cuvânt; de altfel, o mărturie fără cuvânt
este una eminamente fără ecou, pentru că nesocoteşte porunca Domnului Hristos
- Cuvântul Întrupat, care spune: „ Drept aceea mergând învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am spus vouă (…)” ; ( Matei 28, 19-20 ).
În cadrul mărturisirii identităţii creştine un loc aparte îl ocupă cultul
divin evidenţiat, în special, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, dar şi prin
celelalte slujbe şi rugăciuni ale Bisericii, ea însăşi un spaţiu cu o unitate mai
presus de cuvinte, dar totuşi reală şi palpabilă. Prin cultul divin, omul exprimă
cât mai vizibil şi mai clar cu putinţă că este creştin. Referindu-se la aspectul
acesta. Pr. Prof. Dr. Ion Bria afirmă că: „ Identitatea spirituală s-a format în
cadrul unui ritual comunitar, public, care exprimă sensibilitatea şi fantezia unei
comunităţi, simţul ei artistic. Ritualul este sufletul colectiv: Cuvântul lui
Dumnezeu se proclamă cu voce tare în mijlocul poporului, Evanghelia este
purtată în procesiune în faţa poporului. Tot satul petrece la cununia tinerilor,
tot satul petrece pe cel răposat la cimitir.” 54
Toate elementele prezentate mai sus converg spre o singură realitate
eshatologică şi teantrică asumarea lui Hristos, în toată deplinătatea sa; adică să
54 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995, p. 46.
Page 46 of 65
ne asumăm, atât Patimile şi Moartea Sa, cât mai ales, Învierea, ce se
reactualizează permanent prin Sfânta Liturghie.
Asumându-ne Crucea lui Iisus Hristos ne vom identifica cu Acesta şi
vom dobândi efectele răscumpărătoare ale Jertfei Sale. „ Eliberarea
( izbăvirea ) sau Răscumpărarea prin Cruce şi Înviere, trebuie să fie aşadar
apropiată, integrată în experienţa personală de fiecare credincios în parte.
Experienţa Învierii trebuie să structureze istoria credinţei personale şi
eclesiale.”55
Vom ţine astfel cont de cuvintele Stăpânului: „ (…) Dacă vrea cineva
să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”;
( Matei 16/ 24 ).
Având în vedere cele expuse se impune, de la sine, o responsabilitate
crescută a celui care îşi asumă identitatea creştină, pentru că despre Hristos nu
putem să mărturisim oricum, ci numai în adevăr; ne descoperă acest imperativ al
responsabilităţii în asumarea şi mărturisirea identităţii noastre spirituale, chiar
Domnul, atunci când spune: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine
la Tatăl Meu decât prin Mine ” ; ( Ioan 14, 6 ).
Într-o lume care neagă permanent pe Iisus Hristos şi Biserica, atât
direct, verbal şi acţional, cât şi indirect, prin atitudini ostile, creştinul trebuie să
mărturisească minunata sa identitate creştină. „ Cetăţenia paradoxală a
creştinilor uneşte, aşadar într-o figură cruciformă de tip antonimic
interioritatea şi exterioritatea, verticala şi orizontala, transcendenţa şi
imanenţa, cerul şi pământul, contemplaţia şi acţiunea, mistica şi angajarea. ”56
CRIZA IDENTITARĂ ACTUALĂ ŞI EFECTELE SALE VIZIBILE - În
societatea contemporană, cetăţenia creştinilor este pusă adesea sub semnul
întrebării de apariţia unor stări de conflict intern datorate unei dinamici sociale
ce nu mai ţine cont de etica şi morala socială; morala şi etica Bisericii nici nu
55 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, 2002, p. 48.
56 Ioan Ică jr., Germano Marani, “Gândirea socială a Bisericii”, Sibiu, EDITURA DEISIS, 2002, pag. 21.
Page 47 of 65
mai este adusă în discuţie, fiind considerată anacronică. Perioada modernă a fost
eminamente o perioadă cu puternice frământări sociale ( sistemele totalitare;
războaie ce au drept justificare argumentul economic, revolte etc ) şi morale,
fapt ce şi-a pus puternic amprenta asupra persoanei, asupra structurii sale
interne, dar mai ales asupra relaţiilor cu semenii.
Toate aceste observaţii vin să evidenţieze tocmai faptul că societatea
contemporană dă, prin stările ei conflictuale, o lovitură puternică persoanei. Sunt
reduse în acest mod importanţa caracteristicilor specifice persoanei, dar şi
identitatea sa spirituală, socio-culturală, etnică. Principalul motiv al acestui efect
este tocmai modul în care identitatea unei persoane nu se poate exprima decât în
relaţie cu ceilalţi.
Un prim efect scurtelor referinţe anterioare este apariţia unei crize în
plan personal, caracterizată, în special, prin individualismul exacerbat.
Egocentrismul motivează şi structurează din interior întreaga persoană; o
determină să nu mai ţină seama în devenirea ei de ceilalţi.
În mod implicit, în relaţia dintre om şi Divinitate nu mai are firescul ei
sens dublu, fiind determinată doar de năzuinţele şi doleanţele individului în
relaţia cu Dumnezeu, neţinând cont că Acesta este o Persoană, în deplinătatea Sa
şi doreşte comuniunea cu el.
Omul se va convinge singur de cuvintele Apostolului Neamurilor,
care zice: „ Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie
ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. ”; ( I Corinteni 13/3 ).
Trista realitate pe care tocmai am enunţat-o determină în plan social
distrugerea oricăror relaţii între persoane şi a unei ambianţe comunitare,
benefice omului prin prisma împlinirilor pe care le poate aduce.
„Prioritatea individului, a individului natural anulează în experienţa
modernităţii dinamica socială, dinamica construirii unei societăţi. În locul
societăţii avem o sumă de indivizi, în locul comunităţii, colectivitatea.”57
57 Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, ( conferinţe), text îngrijit de Iulian Nistea, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1995, p. 58.
Page 48 of 65
O altă situaţie de criză ce umbreşte identitatea persoanei este ceea ce
astăzi denumim criza axiologică. Nu mai este deloc o noutate că omenirea se
confruntă din ce în ce mai acerb cu lipsa valorilor, iar în unele cazuri, deloc
fericite, cu o răsturnare a lor. Omul modern este dezrădăcinat şi a pierdut
complet simţul esenţialului, chiar sensul vieţii prin fuga după himerele unui timp
necreştin. „ Viaţa este taină nepătrunsă. De aceea ea nu se analizează nu se
exprimă în vorbe, ci se trăieşte pur şi simplu. Acela care trăieşte cu adevărat
ştie ce este viaţa.”58; din această taină omul, dar mai ales creştinul trebuie să
extragă şi să dezvolte acele realităţi şi adevăruri veşnice, imuabile, care îi
estetizează şi îi „îmbogăţeşte” viaţa pe pământ.
Chiar dacă există uneori o răsturnare de valori, în sensul în care non-
valoarea este aclamată, maliţiozitatea şi ironia sunt încoronate, nu trebuie să
uităm că : „ De la religie semenii aşteptă soluţii.”59 Aceste soluţii nu se pot
exprima decât prin mărturisirea fără echivoc a identităţii creştine, prin
intermediul adevăratelor valori ce îi stau la îndemână omului.
Un alt aspect demn de reliefat, care derivă din cel anterior este criza
culturală cu care se confruntă omul de astăzi. Kitschul şi nimicul, ca forme de
expresie au luat locul adevăratelor mărturii artistice; în subsidiar, o cale de zidire
şi desăvârşire interioară, aşa cum este arta a devenit astăzi nocivă omului,
identităţii sale spirituale; ne referim aici la pornografie şi la unele manifestări
artistice post-moderniste, care lovesc şi distrug resorturile interne ale persoanei
umane.
Deşi, iniţial, efectele prezentate anterior sunt colaterale conceptului de
identitate, la o analiză mai atentă sesizăm că ele sunt noi provocări la adresa
identităţii spirituale a creştinului contemporan, pe care trebuie să le depăşească
urmând îndemnul Stăpânului Lumii, care spune: „ În lume necazuri veţi avea;
dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”; ( Ioan 16,33 ). Răspunsul creştin în faţa 58 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate: mărturisiri pentru un om nou, ediţia a III-a, revizuită, Bucureşti, EDITURA VREMEA, 2000, p. 108. 59 Prof. univ. dr. Andrei Marga, Religia în era globalizării, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, EDITURA FUNDAŢIEI PENTRU STUDII EUROPENE, 2004, p. 287.
Page 49 of 65
provocărilor modernismului nu poate face abstracţie de o altă realitate spirituală
evidentă, şi anume Biserica.
CAPITOLUL V
BISERICA ŞI PĂSTRAREA IDENTITĂŢII
„ Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus
Hristos pentru mântuirea oamenilor.”60 Deducem de aici că Biserica este
chemată să ajute creştinul în reconsiderarea propriei sale identităţi. Acest lucru
se realizează doar în raport cu ceilalţi membrii ai Bisericii.
Ea este chemată să ofere soluţii pertinente tuturor întrebărilor noastre;
nu suntem creştini „pentru a ne ameliora caracterul sau pentru a practica o
anumită morală sau pentru vreo satisfacţie sentimentală prin cult, ci suntem
60 ***, Catehism Ortodox, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2005, p. 35.
Page 50 of 65
membrii ai acestei Biserici, pentru că suntem însetaţi să primim un răspuns
concret la problemele noastre.”61
Doar în cadrul Bisericii creştinul poate mărturisi în mod evident
adevărata sa identitate, punând capăt falsei imagini despre Dumnezeu, care
guvernează întreaga lume. „Societatea creştină L-a gândit adeseori pe
Dumnezeu împotriva omului, a libertăţii lui, iar modernitatea secularizată l-a
gândit pe om împotriva lui Dumnezeu, împotriva profunzimii sale spirituale
( …).”62
În ea, creştinul poate mărturisi adevărata înţelepciune şi măreţie a
identităţii sale, izvorâtă din nebănuita dragoste a lui Dumnezeu pentru făpturile
sale.
Se împlinesc astfel cuvintele Scripturii: „ Pentru ca înţelepciunea lui
Dumnezeu, cea de multe feluri să se să se facă acum cunoscută prin Biserică
(…) ” ; ( Efeseni 3, 21).
Din cele sesizate anterior, am observat că persoana deţine, în raport cu
societatea, o dimensiune comunitară, în sensul în care se identifică doar în
relaţie cu spaţiul comunitar la care ia parte. Însă, în raport cu Biserica, atât omul,
cât şi întreaga creaţie deţin o dimensiune eclesială.
Între cele trei elemente ( omul, comunitatea şi Biserica ) se stabileşte o
relaţie strânsă, cu dublu sens, caracterizată prin interdependenţă, deoarece relaţia
omului cu comunitatea poate genera o anumită atitudine faţă de Biserică, dar, în
acelaşi timp, dimensiunea eclesială poate influenţa orientarea persoanei faţă de
comunitate. Biserica, în raport cu celelalte două realităţi, „ nu le serveşte doar
de cadru sau mediu în care se pot realiza conform planului veşnic al lui
Dumnezeu, ci le împărtăşeşte din ea puterea sau Harul lui Dumnezeu în vederea
acestei împliniri a lor. ”63
61 Christos Yannaras, op. cit., p. 76.62Olivier Clement, Adevăr şi libertate – Ortodoxia în contemporaneitate, interviuri cu Sanctitatea Sa
Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenici, traducere şi note de Mihai Maci, Sibiu, EDITURA DEISIS, 1997, p. 143.63 Pr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate – restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Bucureşti,
EDITURA LIBRA, 1997, p. 147.
Page 51 of 65
Pornind de la modelul Sfintei Treimi vom observa că fiecare din
Persoanele Ei se relevă prin ipostaziere. Ea transformă Persoana în ceva unic,
nerelativizând caracteristicile ei. Interesant este faptul că fără comuniune, atât de
evidentă în cadrul Sfintei Treimi, nu este posibilă afirmarea identităţii şi
implicit a conştiinţei eclesiale. „ Căci trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl,
Cuvântul şi Duhul Sfânt şi Aceştia trei Una Sunt. Şi trei sunt care mărturisesc
pe pământ: Duhul, apa şi sângele şi aceşti trei mărturisesc la fel.” ;
( I Ioan 5/7-8).
Deducem, prin analogie, că persoana umană se manifestă, în
comuniune aproape identic, în sensul în care este şi ea capabilă de o ipostaziere,
concretizată în identitate şi conştiinţă eclesială.
Între persoană ( prosopon ) ipostas nu există o similitudine perfectă.
Persoana, în înţelesul ei primar, este iniţial o existenţă particulară, pentru care
comuniunea este nu este ceva pre-articulat, ci, mai degrabă, ceva realizabil; ea
are o libertate mărginită de etica socială. În creştinism adesea persoana este
confundată cu ipostasul, însă ipostasul este o entitate în sine net superioară idei
de persoană, nicicum o mască a ei.
Susţinem aceasta pentru că ipostasul, fiind caracterizat de comuniune
inter-personală, transcede normele sociale; reuşita surmontării barierelor etice
este dată tocmai de libertatea de auto-afirmare a persoanei, întemeiată cât mai
firesc pe iubire, singura poate depăşi orice obstacol. „ Dragostea nu cade
niciodată.” ( I Corinteni 13/ 8 ), ne spune Sfântul Apostol Pavel şi trebuie să-i
credem mărturia.
Specialiştii64 afirmă că există trei moduri de ipostaziere a persoanei
umane: ca ipostas al fiinţei, prin libertatea de auto-afirmare înţeleasă prin prisma
comuniunii; ipostasul biologic, se manifestă între două coordonate concepere şi
64 Cf. Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., pp. 95-97.
Page 52 of 65
moarte, cu tot ce implică ele; ipostasul eclesial, care se realizează în şi prin
Biserică. Între acestea detaşat se reliefează ca importanţă ipostasul eclesial, care
îl naşte pe om, în toată deplinătatea şi splendoarea posibilă, prin Taina Sfântului
Botez, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „ Adevărat adevărat zic ţie: De nu se
va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu. ” ( Ioan 3/5 ; cf. Matei 28/19-20 ).
Ipostasul eclesial ia contur vizibil la Botez şi se confirmă permanent
prin Sfânta Euharistie, ca expresie a unei fiinţe profund eclesiale.
Dacă ne referim la conştiinţa eclesială, ca o interiorizare permanentă a
realităţilor pe care le comportă Biserica, trebuie să subliniem că ea se întemeiază
pe Euharistie şi pe eshatologie, ambele cu o importanţă decisivă.
Dacă ne referim la conştiinţa eclesială întemeiată pe Euharistie
subliniem automat Jertfa Mielului, care S-a dat pe Sine tuturor şi a realizat acea
unitate tainică a oamenilor, prin Trupul şi Sângele Său, în Biserică, împlinind
cuvintele Scripturii: „ Că o pâine şi un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne
împărtăşim dintr-o pâine.”; ( I Corinteni 10, 17 ).
În ce priveşte fundamentul eshatologic, trebuie să avem în vedere că
prin pronia Sa Dumnezeu are ca scop restaurarea întregii creaţii, în şi prin
Biserică. „ Ortodoxia are acea viziune eshatologică despre recapitularea
tuturor în Hristos. El este << locul tuturor >> (Ps 86/ 8, lumea oikumene, care
va să vină.”65 ; ( cf. I Ioan 5/10-12 ).
Ea nu este o mentalitate retrogradă, de tip colectivist, în care persoana
atribuie totul Bisericii, ci îl prezintă pe om în raport direct şi indisolubil cu
Biserica, pentru a expune caracteristicile nemateriale, pe care Aceasta i le
imprimă. Ea „ Înseamnă a motiva, a întemeia şi a orienta orice lucrare a ta
eclesial, pornind de la conştiinţa ta eclesială, de la certitudinea că orice
65 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995, p.167.
Page 53 of 65
iniţiativă al cărei subiect eşti tu se lucrează în organismul eclesial. (…) Aceasta
înseamnă că reuşitele tale să fie atribuite Bisericii, dar şi slăbiciunile şi
neputinţele tale să fie asumate şi vindecate în Biserică.”66
De remarcat, că putem distinge cel puţin două forme ale acestei
conştiinţe eclesiale şi anume: pasivă, care constă în identificarea cu chipul
hristologic prezent în Biserică, dar şi cu valorile pe care Ea le deţine; activă,
care se manifestă, fie prin interiorizare (asimilarea în plan intern a valorilor
hristologice), fie prin exprimare (expunerea, fără excese de fariseim, în plan
social, a valorilor creştine deja asimilate; mărturie proprie).
Cele două forme se structurează gradat, prima determinând apariţia
celeilalte.
Am sesizat în capitolele anterioare cât de importantă este urmarea lui Hristos,
„ (…) până ce condiţia umană se apropie de statura perfectă a lui Hristos în
plenitudinea Sa. (…) Urmarea lui Hristos nu înseamnă mântuirea gratuită, de la
distanţă , nici auto-mântuirea prin merite personale.”67
Având în vedere acest aspect vom sublinia rolul deosebit de important
pe care îl deţin în mecanismele interne ale conştiinţei eclesiale, două elemente:
principiul eclesiocentric şi principiul hristocentric. Primul, vizează rolul deosebit
de important pe care îl deţine Biserica în viaţa fiecărui creştin, respectând
cuvintele: „ Lui fie slava în Biserică şi întru Iisus Hristos în toate neamurile
veacului veacurilor.”; ( Efeseni, 3/ 21 ).
Al doilea vizează o recunoaştere a măreţiei Persoanei lui Hristos, a
identităţii Sale, atât cât este omenesc posibil, adică a Logosului întrupat. „ Iisus
Hristos este absoluta şansă şi măsură fiinţială a omului pentru că este sublimul
provocator al omului, al istoriei şi al fiinţei. El nu adoarme conflictele şi
conştiinţele, ci le provoacă cu orice preţ. ”68 Se relevă aici faptul că cele două
66 Pr. Prof. Constantin Coman, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1997, p. 51.67Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 112. 68 Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu-o introducere, ediţia a II-a revizuită, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2006, p. 22.
Page 54 of 65
principii specifice oricărei conştiinţe eclesiale sunt într-o strânsă conexiune, şi
au un rol important în cateheză.
În principiu, există o singură realitate care însumează caracteristicile
definitorii în plan spiritual sau identitare ale unei persoane, precum şi conştiinţa
sa eclesială, şi anume fiinţa eclesială. „ Persoana, ca exigenţă a libertăţii
absolute, presupune o naştere din nou, o naştere <<de sus>>, un Botez. Şi
tocmai fiinţa eclesială este cea care ipostaziază veritabila persoană după modul
de a fi al lui Dumnezeu. Prin aceasta devine Biserica chipul lui Dumnezeu cel
întreit.”69
UNITATEA BISERICII ŞI IMPORTANŢA EI PENTRU FIINŢA ECLESIALĂ
Unitatea este una din caracteristicile esenţiale ale Bisericii, care se
revelează tuturor oamenilor. Însă, odată cu căderea în păcat a protopărinţilor
noştri, omul s-a pervertit şi a ieşit din starea de comuniune cu Dumnezeu, care
L-a creat. Vedem că primul şi cel mai nefast efect al căderii în păcat a fost
ruperea comuniunii, implicit dezbinarea dintre Creator şi creatură.
Noi înşine am devenit individualităţi, sub impactul unui mediu social
difuz, după izgonirea din Rai.
Acest aspect s-a menţinut până la venirea Mântuitorului, care a refăcut
unitatea Bisericii, între forma ei văzută şi cea nevăzută, a unificat, prin Taina
Întrupării sale firea omenească, rănită de păcat, cu firea dumnezeiască, atât de
sublimă şi de nebănuită. „ Păcatul dezbinării şi antiunităţii este biruit de
Logosul întrupat prin jertfa unificatoare, care inaugurează Împărăţia lui
Dumnezeu, a comuniunii tuturor cu Dumnezeu, structura supremei iubiri.”70
Unitatea este, în mod cert, dincolo de înţelesul ei noţional, o realitate
eshatologică şi soteriologică de maximă importanţă. „ Biserica Ortodoxă crede
că adevărata unitate e dată de Dumnezeu. Această unitate ontologică,
indivizibilă este realizată, păstrată şi transmisă în istorie, fără întrerupere, în
69 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 11.70 Pr. Ştefan Buchiu, op. cit., 122.
Page 55 of 65
doctrina ei ( credinţa apostolică ), în Tainele ei ( Botez, Euharistie ), în
structura ei canonică, liturgică şi eclesială. ” 71
Se remarcă faptul că unitatea Bisericii se răsfrânge automat asupra
fiinţelor eclesiale ce o alcătuiesc, reliefând paradoxul creştinismului sub forma
unităţii prin diversitate, conform cuvintelor Scripturii: „ Căci precum trupul
unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului multe fiind sunt
trup, aşa şi Hristos.”; ( I Corinteni 12, 12 ).
Unitatea Bisericii se exprimă în fiinţa eclesială, prin setea ei
nestăvilită de comuniune, prezentă ca un dat al ei, iar în manieră obiectivă prin
două forme: dialogul creştin şi ecumenicitatea. Ele se întrepătrund generând un
ansamblu, un tot unitar.
DIALOG CREŞTIN
Conştiinţa eclesială este cea care dă undă verde valorificării acestei
noi forme de manifestare a nevoii de comuniune şi în acelaşi de afirmare a
identităţii spirituale. „ Mult râvnita unitate creştină nu se poate realiza decât
prin iubire, iubirea prin cunoaştere, cunoaşterea prin dialog; or un dialog nu e
posibil decât între două sau mai multe identităţi clare.”72
Dialogul are menirea să depăşească orice bariere psihologice, etnice,
sociale, şi să reorienteze fiinţa eclesială spre o adevărată unitate comunitară în
Iisus Hristos. Dialogul specific creştinismului nu trebuie să se realizeze vertical,
de pe poziţia unui ortodoxism infatuat, ci orizontal, urmând exemplul lui
Hristos.
71 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, op. cit. ant., Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 12572 Î. P. S. Bartolomeu , op. cit., p. 36.
Page 56 of 65
Acesta a venit în lume smerit purtând un dialog fără urmă de
îngâmfare cu oamenii timpului aceluia. Nu putem exclude prezentarea
adevăratelor valori ale Ortodoxiei în dialog, însă într-o manieră care să
cucerească fără să rănească.
O formă care poate fi considerată o rezultantă a dialogului creştin este
şi ecumenismul. Trebuie să sesizăm o chestiune de nuanţă: ecumenismul
valorifică toate aspectele specifice unei identităţi şi conştiinţe eclesiale, însă
atunci când este supralicitat poate să degenereze într-o mişcare al cărei ultim
scop să fie dorinţa de unitate falsă, ascunsă sub masca unui sincretism religios.
Chiar dacă în prezent se observă o astfel de tendinţă negativă,
creştinul autentic nu poate face abstracţie de rolul important pe care îl are
ecumenismul în reliefarea caracterului unitar al Bisericii.
El este o urgenţă istorică, din viziune ortodoxă, orice separare între
creştini fiind reprobabilă şi reprezintă o misiune capitală a Bisericii, evidenţiată
prin acţiuni concrete. „ Ortodoxia este un spaţiu de echilibru, de comuniune şi
de sărbătoare.
Ortodoxia română suferă mult din cauza acelora care acceptă să fie
descrisă ca fiind anti-occidentală şi puţin deschisă faţă de ecumenism.
Interesată mai mult de comparaţii confesionale, folosind un limbaj teologic
restrictiv, teologia română totuşi, n-a demisionat de la vocaţia ei ecumenică .” 73
Ne dăm seama că mai sunt multe de realizat în această privinţă, însă
un aspect este cert: „ Dimensiunea ecumenică a Ortodoxiei e preţioasă pentru
societatea şi cultura românească de astăzi.”74 Se împlineşte astfel dezideratul
Bisericii enunţat de Sfântul Apostol Pavel: „ ( …) ca toţi să fie una. ” ;
( Ioan 17, 21 ).
73 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995, p.46.
74 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 152.
Page 57 of 65
Trebuie remarcat faptul că există voci care consideră că mişcarea
ecumenică este înţeleasă de ortodocşi ca o cale de căutare a unităţii, însă în
momentul în care ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, el este cea
mai cruntă rătăcire.75
VALENŢE ALE ORTODOXIEI
Nu ne propunem în acest capitol să aducem în prim-plan decât modul
unic în care Ortodoxia ştie să integreze atât de precis atât identitatea spirituală
cât şi conştiiinţa eclesială specifice fiinţei îmbisericite .
Este o sarcină deosebit de dificilă, aceea a conturării unui profil al
Ortodoxiei în ansamblul elementelor care îi definesc existenţa. Nu îmi propun
acest lucru, ci mai degrabă, vreau să atrag atenţia asupra faptului că ea s-a impus
în decursul celor două milenii de creştinism. Ea, prin setul de valori promovat şi
confirmat de Biserică, prin Sfinţii Părinţi şi prin Tradiţie, devine un reper al
adevăratei apropieri dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia devine o necesitate în
încercarea de a-L descoperi de Dumnezeu, de a-I cunoaşte Fiinţa în cel mai
sublim mod, întâlnirea personală, directă cu El.
Această întâlnire taincă se manifestă în Ortodoxie datorită păstrării vii
a Chipului lui Hristos în spiritualitatea ortodoxă; El Însuşi ne asigură că: „ Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” ;
( Ioan 14, 6 ).
Cel mai des, Ortodoxia este asimilată cu o imagine-tip, aceea a unei
Biserici uniforme, retrograde, a unui conservatorism ritual şi cultic, a unui unui
radicalism doctrinar. Este vorba adesea, de exagerări sau poate chiar de răutăţi
voite, pentru că spiritualitatea ortodoxă aşează în centrul ei omul în relaţia sa cu
lumea şi cu Dumnezeu.
Cei care vor să evidenţieze aceste „ lipsuri” ale Ortodoxiei se situează
pe poziţia criticii conservatorismului.
75 Pentru mai multe informaţii vezi Pr. Dr. Constantin Coman, op. cit, p. 70.
Page 58 of 65
Ei consideră că spiritualitatea ortodoxă este una obscură, încărcată de
misticism, de asceză, şi nu este în acord cu dezvoltarea actuală a societăţii. Cei
mai radicali consideră Ortodoxia chiar o mare piedică în calea unui progres
social fulminant, însă lipsit de orice bază. Mântuitorul ne spune clar: „ Căutaţi
mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.” ;
( Matei 6/ 33 ).
Aceia care încearcă mereu să deformeze chipul Ortodoxiei, şi prin
aceasta chiar Chipul Logosului întrupat, trebuie să ştie , ca mărturisitori ai unei
identităţi deosebite, că: „ acuzată de conservatorism, Ortodoxia este singura
care ştie ce conservă. Apa cea vie a Evangheliei lui Hristos, pururea înnoitoare
prin Duhul Sfânt. Şi e de ajuns.” 76
La extrema cealaltă se situează cei care asociază implicarea Bisericii
în plan social, prin diverse canale şi cu ajutorul unor mijloace inedite, drept
tendinţă de modernizare. Se face abstracţie aici de imperativul misionar al
Bisericii ( cf. Matei 28, 19 ), de la care Biserica nu se poate nicicând abate.
Este evident că se impune ca întregul organism eclesial, implicit
fiecare membru al său, să fie conştient că : „ (...) o renaştere, o revigorare, a
unei spiritualităţi creştine, sunt nu numai necesare, ci absolut vitale, şi nu
numai pentru cultura umană, ci pentru existenţa omului în lumea pe care şi-a
construit-o în jurul său.”77
Între aceste două reacţii Ortodoxia nu poate rămâne impasibilă, ci
este necesar să îşi elaboreze propriul ei răspuns pertinent, expunându-şi clar
valorile, dezideratele şi scopul ei soteriologic, conjugate cu o implicare activă.
ORTODOXIA ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ
Astăzi, Ortodoxia se manifestă în cadrul social larg prin două
coordonate. Acestea sunt juxtapuse, generând un fericit paradox specific
76 Î. P. S. Bartolomeu, op. cit., p. 49. 77 Ieromonah Savatie Baştovoi, Otrodoxia pentru post-modernişti în întrebări şi răspunsurii, Timişoara, EDITURA MARINEASA, p. 12.
Page 59 of 65
spiritualităţii ortodoxe: Unul, adică Hristos, se relevă multora, adică tuturor
neamurilor, dar se relevă multiplu, diferenţiat. ( cf. I Corinteni 10/16-17 ).
Ne referim aici la caracterul universal şi specificul naţional.
Dintru început se remarcă faptul că Biserica creştină nu poate fi
relativizată, deoarece setul de valori şi formele sale de manifestare nu permit
acest fapt, ceea ce ne face să înţelegem că: „Creştinismul e universal, nu
cunoaşte îngrădiri naţionale, teritoriale sau de alt soi. Orice fel de segregaţie e
necreştinească.”78
Această clarificare se impune din prisma unităţii Bisericii, a
integrităţii cămăşii lui Hristos, care nu va putea fi biruită în veci.
Biserica Ortodoxă nu devine tributară formelor de clasificare socială,
prin aceea că ea integrează în fiinţa sa eclesială toate modurile de ierarhizare ale
unei comunităţi ( locală, naţională, regională ), pentru a le naşte într-o singură
manieră, unică şi irepetabilă, prin ipostasul eclesial. „ Comunitatea euharistică
era în componenţa sa o comunitate catolică, în sensul că depăşea nu numai
divizările sociale, ci chiar şi pe cele naturale, aşa cum se va realiza această
depăşire în Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei revelaţie şi semn real era
comunitatea locală.”79( cf. Mt 19/13; )
Nu se exclud aici în mod obligatoriu formele de exprimare naţională,
cu condiţia ca acestea să nu degenereze într-un naţionalism ieftin, lipsit de
esenţă şi spirit creştin. Mai degrabă putem afirma că se încearcă o subordonare
a formelor ortodoxe de exprimare naţională aspectului universal al trăirii
răsăritene.
Ortodoxia nu poate face excepţie de ceea ce reprezintă fondul
axiologic şi moral al unui popor, pentru că astfel s-ar dezice de la misiunea ei
de a învăţa neamurile, dată de Mântuitorul.
Ea poate să utilizeze acest fond naţional în misiune tocmai în direcţia
asumării unei identităţi spirituale şi a conştiinţei eclesiale. „ Portretul
Ortodoxiei cuprinde postulate principale şi universale ale creştinismului, dar şi
78 Nicolae Steinhardt, op. cit., p.58.79 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 170.
Page 60 of 65
elemente care ţin de istorie, de cultură, de etosul unui popor anumit, de practica
cultică a unui loc, de limbajul unui timp.”80
În ce priveşte mărturia ortodoxă românească putem spune că în cazul
de faţă Ortodoxia a reprezentat o componentă fundamentală a naţiunii române,
fapt ce se relevă şi în cadrul etnogenezei, în care elementul spiritual răsăritean
şi-a spus cuvântul. Ordinea şi structura canonică sunt absolut necesare în
conturarea unui profil unitar al Ortodoxiei române. Ea comportă anumite aspecte
care îi transformă mărturia ei în unicat.
Spaţiul mioritic este indubitabil o coordonată esenţială în cazul
mărturiei ortodoxe româneşti. El reia într-o sinteză ameţitoare toate elementele
ce creionează profilul psihologic, moral, dar, mai ales, spiritual al românilor.
De caracteristicile sale nu se poate face abstracţie în misiune, deci şi
în asumarea unei identităţi spirituale şi în formarea unei conştiinţe eclesiale
puternice şi active. Spaţiul acesta genuin devine un mediu prielnic apostolatului
pe care Biserica este chemată să-l realizeze prin slujitorii săi.
Creştinismul în România şi-a păstrat, din fericire identitatea specifică,
traversând crize insurmontabile, datorită vechimii existenţei sale în aceste locuri.
România, însăşi, este o ţară care „ respiră ” profund printr-o cultură şi artă
creştină, fără a exclude deschiderea spre nou, însă într-o manieră mult mai
responsabilă decât celelalte popoare ortodoxe.
Un alt aspect demn de reliefat este şi dinamica Tradiţiei, ceea ce
presupune că Tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe n-a încremnenit într-o formă
latentă, ci păstorii ei încearcă, alături de credincioşi, să redescopere şi să
reafirme sensurile ei într-o lume a superficialismului modern.
Din cele prezentate anterior, se impune o implicare activă din partea
ortodocşilor, o afirmare curajoasă a identităţii spirituale într-o lume în care
disonanţa dintre esenţă şi aparenţă este majoră. Se cere astfel, o profundă
conştientizare şi responsabilizare a aceluia care va mărturisi pentru Adevăr, dar
mai ales a aceluia care va primi Adevărul, pentru că: „una dintre piedicile în
80 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 94.
Page 61 of 65
calea propovăduirii creştinismului este şi puţina cultură şi deschidere a celui
căruia i se propovăduieşte, dar şi, nu negăm, urmările ateismului, ce le-a
suportat însăşi instituţia Bisericii.”81
De aceea, şi Sfântul Apostol Pavel, conturând profilul unui adevărat
dascăl pentru Hristos, spune aşa: „ Un slujitor al Domnului nu trebuie să certe,
ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor. Certând cu
blândeţe pe cei ce stau împotrivă că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre
cunoaşterea adevărului.”; ( II Timotei 2/ 24-25 ).
CONCLUZII
Perspectiva pe care ne-o oferă tema prezentată este deosebit de vastă
şi complexă, datorită elementelor variate şi relaţiilor pe care le implică.
Un prim aspect este cel al mărturisirii în Duh şi Adevăr, al unei acceptări
fireşti a propriei identităţi spirituale, într-o lume care uită sau bagatelizează
cuvintele Scripturii: „ Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii,
al dragostei şi al înţelepciunii. Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul
nostru (...) ”; ( II Timotei 1, 7-8a ). Este cu adevărat nevoie de curaj în a
mărturisi adevărata ta identitate lumii.
Este un curaj şi mai mare atunci când îl alegem pe Hristos ca model al
vieţii noastre, pentru că lumea modernă nu-L mai vrea alături. Dar, toate acestea
nu sunt decât reprezentări obiective ale unei conştiinţe eclesiale active, fapt
destul de rar întâlnit în comunitatea europeană, însă deloc exclus.
81 Ieromonah Savatie Baştovoi, op. cit., p. 61.
Page 62 of 65
Din acest punct poate şi trebuie să înceapă rolul creştinului ortodox
român. El, în orice situaţie trebuie să dea mărturie vizibilă şi clară despre
Hristos, prin redescoperirea Ortodoxiei. Acest fapt nu poate însemna o reînnoire
a Ortodoxiei, ci mai degrabă o prezentare cât mai susţinută a adevăratelor valori
ortodoxe. „Ortodoxia este bogată prin lărgimea viziunii sale teologice, prin
proximitatea cultului, profunzimea spiritualităţii, prin libertatea pastorală faţă
de constrângerile istorice”82
Tot Ortodoxia este singura care într-o lume anacronică, a non-valorii
şi a unui spirit profund sincretic, poate oferi adevăratele coordonate ale vieţii
prin intermediul comuniunii în Hristos, deci în Biserică: „ Ca toţi să fie una,
după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, şi aceştia în Noi să fie Una
(...) ”; ( Ioan 17, 24 ) .
Ea este cea care revelează taina vieţii care e în noi, reală, dar e dincolo
de fiinţa noastră biologică, în fiinţa eclesială personală, inetgrată neapărat în
trupul Bisericii.
În concluzie, creştinul nu poate fi pasiv la transformările sociale din
jurul său, ci trebuie să îşi reînnoiască permanent mărturia personală a identităţii
sale spirituale, ca expresie a celei mai profunde şi nedisimulate conştiinţe
eclesiale. El trebuie să conştientizeze pe ceilalţi că vom putea depăşi obstacolele
inerente aduse de modernitatea şi inconsecvenţa omului, doar urmând Celui ce
ne cheamă: „ Veniţi la Mine toţi cei obosiţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe
voi.” ; ( Matei 11/ 28 ). „ Cu talantul Botezului suntem dăruiţi noi, creştinii
ortodocşi, talant îngropat şi de puţini dezgropat şi sporit”.83
Noi, toţi avem datoria să sporim, după puteri acest minunat talant,
fiind conştienţi de faptul că: „ Grija omului de Dumnezeu simplifică grija
omului de om; aşa va avea de toate. Pe când dacă omul îl va exclude pe
82 Pr. Prof.Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p 233.
83 Arsenie Boca, Talanţii Împărăţiei, tipărită cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Argeşului, ediţia a II-a revizuită, Iaşi, EDITURA PELERINUL, 2004, P. 122.
Page 63 of 65
Dumnezeu de la conducerea lumii va avea şi atunci, dar ca un hoţ, nu ca un fiu,
până ce va ajunge să nu aibă nimic.”84
BIBLIOGRAFIE GENARALA
1. ***, Catehism ortodox, tipărit cu binecuvântarea Î. P. S. Andrei,
Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA,
2005.
2. Anania, Î. P. S. Mitropolit, Valeriu Bartolomeu, Apa cea vie a
Ortodoxiei, culegere de texte, ediţia a II-a, îngrijită de Nicoleta Pălimaru
şi Maria Elena Gangiu, Cluj-Napoca, EDITURA RENAŞTEREA, 2005.
3. Baştovoi, Ieromonah, Savatie, Ortodoxia pentru post-modernişti în
întrebări şi răspunsuri, Timişoara, EDITURA MARINEASA, 2001.
4. Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate: mărturisiri pentru un om nou, ediţia
a III-a, revizuită, Bucureşti, EDITURA VREMEA, 2000.
5. Boca, Arsenie, Talanţii Împărăţiei, tipărită cu binecuvântarea P. S.
Calinic, Episcopul Argeşului, ediţia a II-a, revizuită, Iaşi, EDITURA
PELERINUL, 2004.
84 Ibidem, p. 152.
Page 64 of 65
6. Bria, Pr. Prof. Univ. Dr., Ion, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de
apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia,
EDITURA REÎNTREGIREA, 2002.
7. Bria, Pr. Prof. Univ. Dr., Ion, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii
române, carte tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995.
8. Buchiu, Pr., Ştefan, Întrupare şi Unitate, restaurarea cosmosului în Iisus
Hristos, Bucureşti, EDITURA LIBRA, 1997.
9. Ciobanu, Elena, Păun, Maria, Popescu-Marin, Magdalena, Ştefănescu-
Goangă, Zizi, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, EDITURA FLOAREA
DARURILOR şi EDITURA ROTECH, 2000.
10.Clement, Olivier, Adevăr şi Libertate, Ortodoxia în contempăoraneitate,
interviuri cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I, traducere de Mihai Maci, Sibiu,
EDITURA DEISIS, 1997.
11.Coman, Pr. Prof., Constantin, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice,
Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ,1997.
12.Ică, jr., Ioan, Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Sibiu,
EDITURA DEISIS, 2002.
13.Marga, Prof. Univ. Dr., Andrei, Religia în era globalizării, ediţia a II-a,
Cluj-napoca, EDITURA FUNDAŢIEI PENTRU STUDII EUROPENE,
2004.
14.Remete, Pr. Prof. Univ. Dr., George, Suferinţa omului şi iubirea lui
Dumnezeu-o introducere, ediţia a II-a, revizuită, Alba-Iulia, EDITURA
REÎNTREGIREA, 2006.
15.Zizioulas, Î. P.S. Mitropolit, Ioannis, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel
Nae, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1996.
Page 65 of 65