1

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

DREPT PROCESUAL PENAL Prof. univ. dr. PETRE BUNECI

I. Obiectivele Cursului

Cursul se adresează studenţilor Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, Specializarea Drept, anul III, formele de învăţământ: frecvenţă redusă (FR) şi învăţământ la distanţă (ID), fiind scris într-o manieră sintetică, care urmăreşte însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Codului de procedură penală privind principiile dreptului procesual penal, competenţa, acţiunea penală, probele şi mijloacele de probă, actele procesuale şi procedurale comune. Pe parcursul cursului se analizează instituţiile juridice de drept procesual penal reglementate în Codul de procedură penală incidente în activitatea de practica judiciară prin prisma dispoziţiilor legale, a Deciziilor Curţii Constituţionale si a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acest curs este menit să contribuie la însuşirea şi aprofundarea instituţiilor specifice dreptului procesual penal şi incidenţa lor practică din activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Studiul şi aplicarea în practică a normelor de drept procesual penal se face in cadrul acestei curs în strânsă legătură cu normele din Legea de organizare judiciară cu Regulamentul de organizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti şi Codul deontologic al magistratului, cu dispoziţiile din partea generală şi specială a Codului penal şi a Codului de procedură penală. Această curs evidenţiază din punct de vedere teoretic şi practic modalitatea concretă in care trebuie analizate, interpretate şi aplicate normele imperative de drept procesual penal. Astfel, însuşirea elementelor de drept procesual şi dobândirea de abilităţi în vederea aplicării în cazul rezolvării unor situaţii concrete constituie principalul obiectiv al acestui cursului. II. Competenţe profesionale După parcurgerea acestui curs studentul va dobândi, dezvolta şi aplica : Competenţe specifice (transversale):

2

1. autonomie şi responsabilitate (executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi asistenţă calificată);

2. interacţiune socială (familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de sarcini pentru nivelurile subordonate);

3. dezvoltare personală şi profesională (conştientizarea nevoii de formare continuă, utilizarea eficientă a resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru dezvoltarea personală şi profesională).

Competenţe profesionale: Cunoştinţe: 1. cunoaştere, înţelegere şi utilizare a limbajului specific (cunoaşterea, înţelegerea

conceptelor dreptului procesual penal şi utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională);

2. explicare şi interpretare (utilizarea cunoştinţelor de bază, pentru explicarea şi interpretarea importanţei studiului dreptului procesual penal );

Abilităţi: 3. aplicare, transfer şi rezolvare de probleme (utilizarea unor principii şi metode

de drept procesual penal pentru rezolvarea unor probleme/situaţii bine definite, tipice dreptului procesual penal, în condiţii de asistenţă calificată);

4. reflecţie critică şi constructivă (utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia calitatea, meritele şi limitele dreptului procesual penal român);

5. creativitate şi inovare (elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode consacrate în dreptul procesual penal). III. Cerinţe preliminare

Anterior, studentul a studiat următoarele discipline necesare cercetării şi înţelegerii materiei curente:

- Drept penal general; - Drept penal special; - Drept civil, etc.

IV. Evaluarea Componenţa notei finale este: - ponderea evaluării finale (examen) – 80% - ponderea evaluărilor pe parcurs – 20 %

3

CUPRINS SEMESTRUL I

CAPITOLUL I 1.Consideraţii generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal…………….. 1.1. Activitatea judiciară şi procesul penal în România………………………………... 1.2. Normele, faptele şi raporturile juridice procesual penale…………………………. 1.3. Ştiinţa dreptului procesual penal…………………………………….……………. Autoevaluare…………………………………………………………….……………… CAPITOLUL II 2.Principiile fundamentale ale procesului penal………………………………..…… 2.1. Aspecte generale privind principiile fundamentale……………………….…….. 2.2. Principiile fundamentale ale procesului penal român………………………….…. Autoevaluare………………………………………………………..………………..

CAPITOLUL III 3. Participanţii în procesul penal…………………………………………. 3.1. Aspecte introductive………………………………………………………. 3.2. Organele judiciare…………………………………………………….. 3.2.1. Instanţele judecătoreşti …………………………………………………………. 3.2.2. Ministerul Public………………………………………………………………… 3.2.3. Organele de cercetare penală………………………………………………………... 3.3. Părţile în procesul penal…………………………………………………. 3.4. Apărătorul…………………………………………………………………….. 3.4.1. Poziţia procesuală a apărătorului în procesul penal…………………………………. 3.4.2. Asistenţa şi reprezentarea - Drepturile şi obligaţiile apărătorului ………………….. Autoevaluare………………………………………………………………………. CAPITOLUL IV 4. Acţiunile în procesul penal ………………………………………………… 4.1. Acţiunea în justiţie…………………………………………………………… 4.1.1. Noţiunea de acţiune în justiţie……………………………………………………… 4.1.2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal……………………………………… 4.2. Acţiunea penală ……………………………………………………………… 4.2.1. Noţiunea şi termenii acţiunii penale. ………………………………………………. 4.2.2. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale…………………………………… … 4.2.3. Momentele desfăşurării acţiunii penale în procesul penal…………………………. 4. 3. Acţiunea civilă ……………………………………………………………… 4.3.1. Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal……………….. 4.3.2. Elementele acţiunii civile şi trăsăturile caracteristice în procesul penal………….. 4.3.3. Momentele desfăşurării acţiunii civile în procesul penal…………………………. Autoevaluare…………………………………………………………………….. CAPITOLUL V 5. Competenţa penală……………………………………………………… 5.1. Consideraţii generale şi formele competenţei………………..

4

5.1.1. Noţiunea şi importanţa competenţei penale………….…………………………. 5.1.2. Formele competenţei penale……………………………………………………. 5.2. Competenţa instanţelor judecătoreşti…………………………. 5.2.1. Noţiuni generale…………………………………………………………….. 5.2.2. Competenţa instanţelor penale civile………………………………………… 5.2.3. Competenţa instanţelor militare………………………………………………. 5.2.4. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie………………………………… 5.3. Prorogarea de competenţă…………………………………………… 5.3.1. Noţiunea de prorogare………………………………………………………… 5.3.2. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate……………………………… 5.3.3. Competenţa în caz de disjungere…………………………………………………… 5.4. Dispoziţii comune referitoare la competenţă…………………… 5.4.1. Declinarea şi conflictele de competenţă, excepţiile de necompetenţă……………… 5.4.2. Competenţa în cazul schimbării încadrării juridice sau calificării faptei, precum şi în cazul schimbării calităţii inculpatului …………………………………………………. 5.4.3. Competenţa în cazul chestiunilor prealabile………………………………………… 5.5. Incompatibilitatea şi strămutarea cauzelor în procesul penal ……………………… 5.5.1. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea ……………………………………….. 5.5.2. Procedura de soluţionare ……………………………………………………….. 5.5.3. Strămutarea judecării cauzelor penale ………………………………………….. 5.5.4. Procedura strămutării…………………………………………………………… Autoevaluare…………………………………………………………………….

CAPITOLUL VI 6. Probele şi mijloacele de probă…………………………………………… 6.1. Probele ……………………………………………………………………………. 6.1.1. Noţiunea de probă…………………………………………………………………… 6.1.2. Importanţa şi clasificarea probelor…………………………………………………. 6.2. Probatoriul în procesul penal………………………………………….. 6.2.1. Noţiuni introductive şi obiectul probaţiunii………………………………………… 6.2.2. Sarcina probaţiunii…………………………………………………………………. 6.2.3. Prezumţia de nevinovăţie………………………………………………………….. 6.2.4. Administrarea şi aprecierea probelor……………………………………………… 6.3. Mijloacele de probă ……………………………………………………….. 6.3.2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor……………………………………………… 6.3.2.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului ……………………………………. 6.3.2.2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente ………. 6.3.2.3. Declaraţiile martorilor …………………………………………………………….. 6.3.2.4. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor în procesul penal……….. 6.3.2.5. Înscrisurile, înregistrările audio şi video………………………………………… 6.3.2.6. Mijloacele materiale de probă…………………………………………………….. 6.3.2.7. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă………………………………………………………………………………………. 6.3.2.7.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ……………………………………………… 6.3.2.7.2. Percheziţia …………………………………………………………………….. 6.3.2.7.3. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea ……………………………………..

5

6.3.2.8. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele …………………….. 6.3.2.9. Comisia rogatorie şi delegarea …………………………………………………… Autoevaluare………………………………………………………………………

CAPITOLUL VII 7. Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale…………………… 7.1. Noţiuni privind măsurile procesuale…………………………………. 7.2. Măsurile preventive………………………………………………………… 7.2.1. Aspecte generale privind măsurile preventive……………………………………… 7.2.2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie……….. 7.2.3. Controlul legalităţii normelor privind măsurile preventive……………………….. 7.2.4. Categoriile măsurilor preventive………………………………………………….. 7.2.4.1. Reţinerea …………………………………………………………………………. 7.2.4.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea……………………………………………… 7.2.4.3. Obligarea de a nu părăsi ţara…………………………………………………….. 7.2.4.4. Arestarea preventivă ……………………………………………………………. 7.2.4.5. Dispoziţii speciale privind reţinerea sau arestarea minorilor …………………… 7.2.5. Liberarea provizorie ……………………………………………………………… 7.2.5.1. Liberarea provizorie sub control judiciar ……………………………………… 7.2.5.2. Liberarea provizorie pe cauţiune ……………………………………………… 7.2.5.3. Dispoziţii comune privind procedura liberării provizorii…………………….. 7.3. Alte măsuri procesuale ……………………………………………….. 7.3.1. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă…………………………………………………. 7.3.2. Măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii……………………………………………………………………… Autoevaluare…………………………………………………………………….. CAPITOLUL VIII 8. Actele procesuale şi procedurale comune…………………………… 8.1. Aspecte generale privind actele procesuale şi procedurale.. 8.1.1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural……………………………………… 8.1.2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune…………………………… 8.1.3. Actele procedurale comune………………………………………………………. 8.1.3.1. Citaţia …………………………………………………………………………. 8.1.3.2. Mandatul de aducere…………………………………………………………… 8.1.3.3. Comunicarea altor acte procedurale………………………………………….. 8.1.4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite……………………………………………………………………………. 8.2. Termenele în procesul penal şi sancţiunile procedurale penale………………….. 8.2.1. Termenele…………………………………………………………………………. 8.2.1.1. Noţiune …………………………………………………………………………. 8.2.1.2. Calculul termenelor…………………………………………………………….. 8.2.2. Sancţiunile procedurale penale……………………………………………… 8.2.2.1. Noţiunea de sancţiune procedurală penală…………………………………… 8.2.2.2. Inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea…………………………………… 8.2.2.3. Nulităţile ……………………………………………………………………

6

8.3. Cheltuielile judiciare şi amenda………………………………… 8.3.1. Cheltuielile judiciare………………………………………………………….. 8.3.2. Amenda judiciară ……………………………………………………………. Autoevaluare…………………………………………………………………. RĂSPUNSURI GRILE……………………………………………………………. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………………………………………………

7

Abrevieri alin. - alineat B.Of. - Buletinul Oficial C. civ. - Codul civil C. pen. - Codul penal C. pr. civ. - Codul de procedură civilă C.pr.pen. - Codul de procedură penală C. fam. - Codul familiei C. S. J. - Curtea Supremă de Justiţie C. D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem dec. - decizie Dos. - dosarul d. î. - decizie de îndrumare Ed. Acad. - Editura Academiei Ed. Did. Ped. - Editura Didactică şi Pedagogică Ed. Şt. Enc. - Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Î.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie J. N. - Justiţia Nouă L. - Lege L. P - Legalitatea Populară M. O. - Monitorul Oficial P.N.A. - Parchetul Naţional Anticorupţie D.N.A. - Departamentul Naţional Anticorupţie R. D. P. - Revista de Drept Penal R. R. D. - Revista Română de Drept S. - secţia S. C. J. - Studii şi Cercetări Juridice s. m. - secţia militară s. p. - secţia penală T. - tribunalul T. J. - Tribunalul Judeţean T. S. - Tribunalul Suprem T. S. C7 - Tribunalul Suprem în compunerea prevăzută în art. 39 alin. 2 şi 3 din vechea Lege pentru organizarea judecătorească O. U. G. - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României

8

SEMESTRUL I

CAPITOLUL I 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL

1.1. ACTIVITATEA JUDICIARĂ ŞI PROCESUL PENAL ÎN ROMÂNIA a) Activitatea judiciară penală în România.

Apărarea şi impunerea ordinii de drept presupun iniţierea unui sistem de legi prin care se sancţionează ceea ce nu este permis sau considerat periculos.

Realizarea ordinii de drept se face de obicei prin conformare de către cei care participă la viaţa socială.

Atunci când ordinea de drept este încălcată, aceasta se face prin constrângere, aplicându-se sancţiunile prevăzute de lege.

Potrivit Constituţiei1, cetăţenii beneficiază de libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului, iar respectarea Constituţiei şi a celorlalte legi este obligatorie pentru toţi cetăţenii.

Cele mai grave încălcări de lege şi care sunt considerate infracţiuni sunt combătute prin mijloace penale.

În vederea tragerii la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni este organizată activitatea procesual penală.

Pentru desfăşurarea acestei activităţi sunt necesare anumite organe judiciare ale statului (noţiunea de organ judiciar nu se referă strict numai la organele judecătoreşti), care sunt prevăzute expres în dispoziţiile constituţionale şi alte legi.

Puterea judecătorească are, potrivit Constituţiei, sarcina fundamentală de înfăptuire a justiţiei. În art. 124 din legea fundamentală, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aceasta se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată2, în art. 2 alin. 2 arată că instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.

Prin Legea nr. 304/28.06.2004 privind organizarea judiciară, s-au abrogat o serie de dispoziţii din Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, în schimb art. 2 alin. 2

1 Constitu\ia României a fost adoptat` [n ]edin\a Adun`rii Constituante din 21.11.1991 ]i a intrat [n vigoare [n urma aprob`rii ei prin referendumul na\ional din 08.12.1991. Textul Constitu\iei României a fost publicat [n M.O. al României, Partea I, nr. 233 din 21.11.1991, ulterior modificat` ]i completat` prin Legea de revizuire a Constitu\iei României nr. 429/2003, publicat` [n M.O. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicat` de Consiliul Legislativ, [n temeiul art. 152 din Constitu\ie, cu reactualizarea denumirilor ]i dându-se textelor o nou` numerotare (art. 152 a devenit, [n forma republicat`, art. 156), astfel Constitu\ia revizuit` fiind publicat` [n M.O., Partea I, nr. 776/31.10.2003. 2 Republicat` [n M.O. al României, Partea I, nr. 259 din 30.09.1997 ]i modificat` ]i completat` prin O.U.G. nr. 179 – M.O. nr. 559/17.11.1999, O.G. 207/2000.

9

din aceasta a rămas în vigoare, întărind rolul instanţelor judecătoreşti, în sensul că acestea înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.

În completare Legea nr. 304/20043 stipulează că organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţele judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe externe.

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute în principal în următoarele documente: Carta Internaţională a Drepturilor Omului, Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.

În schimb, Legea nr. 304/2004 a abrogat dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 92/1992 referitoare la atribuţiile Ministerului Public, stabilind în art. 59 că acesta îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii. Ei îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei.

Potrivit art. 60 din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public, prin procurori, efectuează urmărirea penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală, sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege, precum şi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Activitatea judiciară presupune atât activitatea realizată de instanţele judecătoreşti pentru judecarea celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni, cât şi activitatea de urmărire penală desfăşurată de procurori şi organele de cercetare penală, care este anterioară cazurilor deduse judecăţii.

Astfel, activitatea judiciară este realizată de organele judiciare, şi anume: instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele de cercetare penală (expresia de organ judiciar este folosită în mai multe articole din Codul de procedură penală, cum ar fi: art. 7, 80, 105 etc.).

În activitatea judiciară alături de organele judiciare mai participă şi alte persoane cum ar fi: părţile (inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente), martori, experţi, interpreţi. b) Procesul penal. Noţiune.

Procesul penal este o activitate prevăzută de lege, activitate desfăşurată de organele competente într-o cauză penală unde, alături de organele judiciare, mai participă şi alte

3 Publicat` în Monitorul Oficial al României nr. 576/29.06.2004, republicat` în temeiul art. XIV al Titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile propriet`\ii ]i justi\iei, precum ]i unele m`suri adiacente, publicat` în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22.07.2005, dându-se textelor o nou` numerotare. Legea nr. 304/2004 a mai fost modificat` prin OUG nr. 124/2004, Legea nr. 71/2005 ]i Legea nr. 247/2005.

10

persoane, care au drepturi şi obligaţii stabilite de lege, iar această activitate are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor, precum şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, pentru respectarea ordinii de drept.

Scopul procesului penal În dispoziţiile art. 1 din Codul de procedură penală se arată că procesul penal are ca

scop imediat constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Săvârşirea unei infracţiuni duce la un conflict de drept şi, deci, la un raport juridic de drept penal, raport care constituie obiectul juridic al procesului penal. Tot din acest articol derivă şi scopul mediat, prin care procesul penal are rolul de a contribui la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pedeapsa care se aplică celor care săvârşesc fapte penale trebuie să influenţeze conştiinţa şi voinţa acestora, să determine o schimbare a comportamentului lor începând cu atitudinea faţă de valorile sociale pe care le-au negat prin săvârşirea infracţiunii şi continuând cu dirijarea în sens pozitiv a tuturor actelor lor de conduită. 4 c) Fazele procesului penal: urmărirea penală; judecata: judecata în fond; judecata în căile de atac; punerea în executare a hotărârilor penale.

Fazele procesului penal Procesul penal presupune o activitate judiciară complexă ce se desfăşoară după

anumite reguli stricte stipulate de normele dreptului procesual penal. Astfel, procesul penal se desfăşoară pe parcursul unor etape necesare şi succesive

care poartă denumirea de faze ale procesului penal. Procesul penal cuprinde trei faze: – urmărirea penală, – judecata; – punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. În faza de urmărire penală sunt cuprinse etapele cercetării penale şi ale trimiterii

în judecată. Prin activităţile întreprinse în această fază se identifică autorul infracţiunilor şi se administrează probele în cauză în vederea trimiterii în judecată. Aceste activităţi se îndeplinesc de către organele de cercetare penală şi procuror prin actele procesuale şi procedurale prescrise de lege.

Instanţa de judecată poate interveni în faza de urmărire penală, potrivit noilor reglementări în a dispune efectuarea percheziţiei domiciliare (art. 100 C.pr.pen.), arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului (art. 146 şi 148 C.pr.pen.), autorizarea interceptării şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor (art. 911 C.pr.pen.), poate soluţiona potrivit art. 2781 plângerile împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată faţă de vechea reglementare în care avea atribuţii numai în cazul prelungirii arestării preventive sau soluţionării căilor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale.

4 C. Bulai, Drept penal. Partea general`, vol. III, Universitatea Bucure]ti, 1982, pag. 111.

11

Având în vedere cerinţele impuse de aderarea la Uniunea Europeană au fost necesare aceste modificări ale Codului de procedură penală5, deoarece, centrul de greutate era grefat pe faza premergătoare judecăţii, şi anume urmărirea penală, fază în care datorită secretului unor activităţi de urmărire penală se putea ajunge la încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului reglementate de Convenţia Europeană de apărare a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, principii europene care au fost inserate şi în noua Constituţie revizuită (art. 23 referitor la libertatea individuală şi art. 27 referitor la inviolabilitatea domiciliului).

În faza de judecată, după sesizarea instanţei de judecată, prin rechizitoriul procurorului, se procedează la judecarea cauzei în fond şi în căile de atac (dacă este cazul) de către instanţa de judecată cu participarea procurorului. Această fază cuprinde toate activităţile ce se desfăşoară de la sesizarea instanţei până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Constituie faza principală a procesului penal şi se desfăşoară pe baza principiilor publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictioralităţii, principii importante pentru legis-laţia europeană şi aplicate cu stricteţe de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Punerea în executare a hotărârilor penale reprezintă ultima fază a procesului penal prin care o hotărâre penală definitivă se pune în aplicare de către instanţa de judecată (instanţa de executare). După sesizarea organului de executare se încheie procesul penal. Executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură. Existenţa celor trei faze nu este obligatorie dacă intervin cauze care să înlăture aptitudinea funcţională a urmăririi penale sau se pronunţă achitarea inculpatului.

Forme atipice ale procesului penal Existenţa celor trei faze procesuale este o formă obişnuită, dar există anumite situaţii

când, în cazul plângerii prealabile (prev. de art. 279 C.pr.pen.), acţiunea penală este adresată organului de cercetare penală, sau procurorului potrivit legii, dacă făptuitorul este cunoscut. Această dispoziţie legală a fost introdusă prin Legea nr. 356/2006, care a modificat vechile prevederi cuprinse în acest text de lege, potrivit cărora plângerea prealabilă se adresa direct instanţei de judecată în cazul infracţiunilor prev. de art. 180 C.pen., art. 184 alin. 1 C.pen., 193 C.pen. şi art. 205, 206 C.pen., art. 213 şi art. 220 C.pen 1.2. NORMELE, FAPTELE ŞI RAPORTURILE JURIDICE PROCESUAL PENALE a) Normele şi faptele juridice procesual penale Normele ce reglementează procesul penal sunt cele din Codul de procedură penală, completate cu dispoziţii cuprinse în anumite legi speciale (legea de organizare judiciară, legea privind executarea pedepselor etc.) şi formează o ramură distinctă: Dreptul procesual penal.

5 (Legea nr. 281/2003, publicată în M.Of. nr. 468/01.07.2003, OUG nr. 66/2003 publicată în M.Of. nr. 502/11.07.2003 ]i OUG nr. 109/2003 publicată în M.Of. 748/26.10.20003, Legea nr. 356/2006 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 677/07.08.2006, O.U.G. nr. 60 din 06.09.2006 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 764/07.09.2006, Legea nr. 79/2007 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 225 din 02/04/2007 şi Legea nr. 57 din 19/03/2008 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 228 din 25/03/2008)

12

În literatura de specialitate s-a definit dreptul procesual român ca fiind activitatea reglementată de lege, pe care o desfăşoară autorităţile publice, anume desemnate, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Aşadar, procesul penal constă într-o activitate prin care infractorul este supus sancţiunii penale.6

Dreptul procesual penal are ca obiect aplicarea sancţiunii penale, persoanei care a săvârşit o infracţiune.

Dreptul procesual, ca ramură distinctă a dreptului românesc, are o legătură strânsă şi cu alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul civil, dreptul procesual civil.

Analiza mai pe larg a acestor raporturi se va face pe măsura abordării instituţiilor dreptului procesual penal.

Normele juridice penale prind viaţă numai în cazul când apar anumite raporturi sociale ce implică intervenţia acestor norme. Sigur, aceste raporturi sociale apar în anumite împrejurări de fapt, care potrivit legii capătă semnificaţia unor fapte juridice. Aceste fapte juridice pot să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi sociale ce devin raporturi juridice în măsura în care sunt reglementate de norme juridice.

Faptele juridice sunt împrejurări care prin apariţia lor duc la naşterea, modificarea ori stingerea raporturilor juridice sau împiedică naşterea lor.7

În marea lor majoritate, faptele juridice apar prin acţiunile oamenilor (săvârşirea unei infracţiuni, constituirea de parte civilă) sau prin anumite evenimente (decesul făptuitorului, boala gravă a învinuitului sau inculpatului).

Fapte juridice care împiedică naşterea raportului juridic procesual penal sunt: decesul făptuitorului înainte de declanşarea procesului penal, lipsa plângerii prealabile. b) Raporturile juridice procesual penale

Raporturile sociale devin raporturi juridice dacă sunt reglementate de normele juridice.

Raporturile juridice sunt reglementate de normele procesual penale, apar în cadrul procesului penal şi sunt raporturi juridice procesuale.

În cadrul acestor raporturi juridice procesuale putem avea: raporturi juridice principale, care sunt, de fapt, raportul procesual dintre părţi; raportul juridic accesoriu (exemplu: raportul procesual rezultat din luarea unor măsuri preventive sau asiguratorii). În cadrul procesului penal poate apărea şi un raport procesual civil alăturat raportului procesual penal (pretenţiile civile ale părţii vătămate).

Raportul juridic procesual, ca structură, prezintă următoarele elemente: a) subiecţii raportului juridic sunt participanţii la desfăşurarea procesului penal

(statul – participant ca subiect în toate raporturile juridice, făptuitorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente etc.);

b) conţinutul este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor procesului penal;

6 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucure]ti, 2007, pag. 4 7 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, 1997, pag. 14.

13

c) obiectul se referă la stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului de drept substanţial de conflict adus spre soluţionare în faţa organelor judiciare. 8

Trăsăturile specifice ale raporturilor procesual penale rezultă din particularităţile pe care ele le au referitoare la: structura, conţinutul şi obiectul acestora.

Ca trăsături specifice putem menţiona9: – sunt raporturi juridice de autoritate, de putere; tragerea la răspundere penală se

realizează prin manifestarea de voinţă a puterii şi autorităţii statului; – raporturile procesual penale iau naştere, de regulă, peste şi în afara voinţei părţilor

(cu unele excepţii: exemplu - plângerea prealabilă, constituirea de parte civilă etc.); – drepturile organelor judiciare în cadrul procesului penal apar ca obligaţii ale acestora, dar în majoritatea raporturilor unul dintre subiecţi este un organ al statului. 1. 3. ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL a) Obiectul, sarcinile şi metodele dreptului procesual penal

Studierea dreptului procesual penal, ca ramură a sistemului de drept, constituie obiectul ştiinţei dreptului procesual penal.

Ca obiect de studiu al dreptului procesual penal în înţelesul de ştiinţă juridică îl constituie normele juridice ce reglementează acest domeniu, practica judiciară şi doctrina.

Ştiinţa dreptului procesual penal, datorită obiectului propriu de cercetare, foloseşte ca metode logice analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia. Pentru studierea fenomenului procesual în evoluţia lui în timp, ea foloseşte metoda istorică, iar analiza de drept comparat cu alte legislaţii o face prin metoda comparativă. b) Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe ale dreptului

Deşi însumează un ansamblu de cunoştinţe şi are un caracter autonom, ştiinţa dreptului procesual penal are, totuşi, legătură cu alte ştiinţe juridice.

Există o legătură între ştiinţa dreptului procesual penal şi teoria generală a dreptului (ale cărei norme stau la baza majorităţii ştiinţelor juridice).

O legătură de interdependenţă există cu criminalistica, deoarece întreaga activitate de cercetare criminalistică10 se desfăşoară pe baza şi în conformitate cu normele de drept, cele procesuale având o poziţie preponderentă (exemplu: ascultarea martorilor şi criminalului, efectuarea percheziţiei, a reconstituirii etc.).

La rândul ei, criminalistica serveşte scopului procesului penal prin descoperirea şi punerea în evidenţă a probelor necesare adevărului. c) Izvoarele dreptului procesual penal: Constituţia, Codul de procedură penală, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul civil, Legea nr. 304(2004) privind organizarea judiciară şi Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei, unele tratate sau convenţii internaţionale dacă ele cuprind norme referitoare la procesul penal. d) Interpretarea şi aplicarea normelor de drept procesual penal

În general, normele procesual penale sunt suficient de clare, iar atunci când se consideră necesar, ele explică termenii respectivi (exemplu: art. 30 din Codul de

8 M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, Bucure]ti, 1998, pag. 34. 9 N. Volonciu, op. cit., pag. 41-43; I. Neagu, op. cit., pag. 17-18. 10 E. Stancu, Criminalistic`, Editura Actami, Bucure]ti, 1995, pag 18.

14

procedură penală arată ce se înţelege prin „locul infracţiunii“, art. 95 – ce se înţelege prin „corp delict“).

Cu ajutorul interpretării se pot cunoaşte limitele exacte ale fiecărei reglementări, încât conţinutul acestor norme să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal.

Şi în dreptul procesual penal se aplică modalitatea de interpretare de la alte tipuri de drept, dar această interpretare se face în funcţie de anumite criterii: subiectul care face interpretarea şi modelele pe care le foloseşte.

În funcţie de subiectul interpretării, aceasta poate fi: • interpretarea legală, care se face prin norme juridice de către cel ce le-a emis

(exemplu: art. 30 şi 95 din Codul de procedură penală); • interpretarea judiciară, care este făcută de organele ce instrumentează o cauză

penală concretă; • interpretarea doctrinară, care este făcută de cei ce studiază teoretic normele

procesual penale şi nu este obligatorie.

15

AUTOEVALUARE CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL

1. Procesul penal prezintă mai multe faze; care sunt acestea:

a) urmărirea penală şi judecata; b) urmărirea penală, judecata şi condamnarea; c) urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive; d) urmărirea penală, procesul penal şi executarea hotărârilor penale.

2. Precizaţi care este limita iniţială a urmăririi penale a) trimiterea în judecată; b) sesizarea organelor de urmărire penală; c) întocmirea actului de începere a urmăririi penale; d) punerea în mişcare a acţiunii penale.

3. Raporturile juridice procesual penale a) iau naştere, de regulă, peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor; b) presupun în mod obligatoriu prezenţa persoanei care a săvârşit infracţiunea; c) implică luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului; d) se sting odată cu trimiterea în judecată a inculpatului.

4. Precizaţi care este momentul final al fazei de judecată a) rămânerea definitivă a hotărârii penale; b) trimiterea în judecată; c) prezentarea materialului de urmărire penală către inculpat; d) pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.

16

CAPITOLUL II 2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PRINCIPIILE FUNDAMENTALE

a) Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român În desfăşurarea procesului penal există principii procesuale, care sunt norme de drept

procesual penal şi se adresează celor ce participă la procesul penal, orientând comportarea acestora.

Fiecare regulă de bază a procesului penal prevede explicit un principiu fundamental, adică o anumită orientare precisă, impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală, motiv pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale.

Aşa cum se arată în art. 1 alin. 1 din C.pr.pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. Orientările fundamentale cuprinse în regula de bază privitoare la scopul procesului penal cuprind, din punct de vedere funcţional, două condiţii complementare, şi anume: constatarea să fie efectuată la timp, iar îndeplinirea ei să se facă în mod complet (să conţină toate elementele necesare referitoare la existenţa faptei şi vinovăţiei sau nevinovăţiei). Din punct de vedere al finalităţii procesului penal, orientarea este ca pedeapsa să fie potrivită vinovăţiei făptuitorului.

Codul român de procedură penală cuprinde în Capitolul I art. 2-8 regulile de bază ale procesului penal, reguli în care sunt înscrise principiile fundamentale (acestea au o sferă de cuprindere mai mare, având în vedere faptul că din ele rezultă alte principii cum ar fi cele derivate, generale, comune).11 b) Conexiunile existente între principiile procesului penal

În elaborarea sistemului principiilor fundamentale s-a ţinut seama, în primul rând, de acele principii care au o arie de cuprindere mai mare în raport cu cele cu o arie de întindere mai restrânsă.

Aceste principii trebuie respectate în toate fazele procesului penal, ele nu se manifestă izolat, ci într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă.12 Din analiza principiilor rezultă numeroasele conexiuni existente între principiul legalităţii şi principiul aflării adevărului. Pentru respectarea principiului aflării adevărului trebuie respectate şi celelalte principii, cum ar fi: garantarea dreptului la apărare, rolul activ al organelor judiciare, oficialitatea etc. Conexiunile sunt atât de strânse între principiile fundamentale, încât de cele mai multe ori acestea îşi determină reciproc conţinutul şi întinderea.

Conexiunile nu există numai între principiile fundamentale, ci şi între ele şi celelalte principii procesuale (derivate, generale, comune, instituţionale), precum şi principiile referitoare la organizarea judecătorească.

Ţinând cont de regulile de bază înscrise în Capitolul I al Codului de procedură penală, procesul penal se desfăşoară conform următoarelor principii fundamentale:

11 A se vedea, [n acest sens, V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 40-41; Gr. Theodoru, op. cit., vol 1, pag. 12 N. Volonciu, op. cit., pag. 80.

17

legalitatea procesului penal, oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare penale, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, garantarea dreptului la apărare, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la tăcere, egalitatea persoanelor în procesul penal, nemijlocirea, echitatea procedurii penale, operativitatea în procesul penal, respectarea vieţii intime a persoanei, limba în care se desfăşoară procesul penal, folosirea limbii oficiale prin interpret. 2.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN a) Principiul legalităţii. Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege ( art. 2 C.pr.pen. ).

Principiul legalităţii presupune, în primul rând, respectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 1 alin. 5 din Constituţia României, şi anume: „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. În acest sens, art. 2 alin. 1 din Codul procesual penal prevede că „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmării penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“. Şi în alte dispoziţii constituţionale cum ar fi art. 23 alin. 12 se prevede că „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, consacrând în acest fel principiul legalităţii în activitatea procesual penală; b) Principiul oficialităţii (excepţii de la principiul oficialităţii)

Principiul oficialităţii (obligativităţii) dă dreptul organelor judiciare de a declanşa din proprie iniţiativă procesul penal, independent de voinţa persoanelor vătămate prin infracţiune, dar, în acelaşi timp, reprezintă şi o obligaţie a acestora, ele nu se pot sustrage de la declanşarea procesului penal.

De la principiul oficialităţii există, prevăzute de lege, anumite excepţii, care au un caracter absolut, în sensul că organul judiciar nu poate proceda împotriva voinţei persoanei sau organelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii actelor pe care le efectuează.13

În cazul acestor excepţii, principul oficialităţii este înlocuit fie de disponibilitatea unor persoane atât în declanşarea procesului penal, cât şi în desfăşurarea ulterioară a acestuia, fie de sesizarea sau autorizarea organului competent privind începerea urmăririi penale ; c) Principiul aflării adevărului (art. 3 Cod procedură penală: „Trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”).

Pentru aflarea adevărului în procesul penal, legea procesuală a instituit o serie de garanţii, dintre care evidenţiem următoarele14:

• obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală şi de a lămuri cauza sub toate aspectele, în vederea unei juste soluţionări a acesteia (art. 202 şi 287 C.pr.pen.);

• dreptul părţilor de a solicita probe şi a cere administrarea lor pe tot parcursul procesului penal în scopul dovedirii tuturor împrejurărilor care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă (art. 67 C.pr.pen.);

13 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 77. 14 M. Apetrei, op. cit., pag. 59-60.

18

• orice persoană care cunoaşte vreun mijloc de probă este obligată să contribuie la aflarea adevărului (art. 65 alin. 2 C.pr.pen.);

• aşezarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale liberei lor aprecieri, înlăturându-se orice fel de probe formale care ar putea stânjeni aflarea adevărului;

• instituirea unui sistem de verificare a modului cum organele judiciare respectă dispoziţiile legale privind aflarea adevărului într-o cauză penală (art. 262, 265, 333, 334, 378 C.pr.pen.). d) Principiul rolului activ al organelor judiciare penale. Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal ( art. 4 C.pe.pen. ).

Astfel, în faza de urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a cauzei (art. 202 C.pr.pen.).

În faza de judecată, instanţa îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii (art. 287 şi 320 C.pr.pen.).

În cazul hotărârilor penale definitive, instanţa de executare deleagă pe unul din judecătorii săi să se ocupe de aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în hotărârea respectivă (art. 419 C.pr.pen.). e) Principiul garantării libertăţii şi siguranţei persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă unei forme de constrângere a libertăţii decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului, fiind consacrată expres şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 şi care arată că „toate fiinţele umane se nasc libere şi nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar“.

În art. 23 din Constituţie se înscrie regula că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, reţinerea nu poate depăşi 24 ore, iar arestarea se face în temeiul unui mandat emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu.

Toate prevederile înscrise în art. 23 din Constituţie au fost preluate şi în art. 5 din C.pr.pen. – în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. f) Principiul respectării demnităţii umane (art. 68 alin.1 Cod procedură penală, care interzice întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe, art. 239-241 privind suspendarea urmăririi penale, art. 303 privind suspendarea judecăţii, art. 453 şi 455 privind amânarea sau întreruperea executării închisorii, dispoziţiile legii penale privind infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, reglementate de art. 266, 267 şi 2671 Cod penal); g) Principiul garantării dreptului la apărare (posibilitatea părţilor de a se apăra singure în cursul procesului penal, obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere din oficiu şi aspectele favorabile părţilor angajate în procesul penal, posibilitatea şi, uneori, obligaţia asistenţei judiciare în cursul procesului penal, art. 171 alin 2 şi 3 Cod procedură penală).

19

Codul de procedură penală în art. 6 garantează dreptul de apărare în sensul că acest drept este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Acest text de lege a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi a reprezentat o sporire considerabilă a garantării libertăţilor şi demnităţii personale în procesul penal, prin mutarea acestui drept dintr-un plan abstract, în plan concret, statuându-se că dreptul de apărare este garantat învinuitului sau inculpatului, cât şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, fiecare având dreptul de a fi asistat. Această reglementare dă satisfacţie prevederilor cuprinse în art. 6 paragraf 3 din CEDO, potrivit cărora orice persoană acuzată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse contra sa.

Potrivit aceloraşi prevederi, reglementarea garantării dreptului la apărare, dă posibilitatea învinuitului sau inculpatului de a-şi putea pregăti apărările sale, el beneficiind fie de un apărător ales, fie de dreptul de a se apăra el însuşi. h) Principiul prezumţiei de nevinovăţie (art. 23 pct. 8 din Constituţia României prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată ca fiind nevinovată. Art. 52 şi art. 66 Cod procedură penală prevăd că: „Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”); i) principiul egalităţii persoanelor în procesul penal.

În Codul de procedură penală nu există expres principiul egalităţii, dar acesta este stipulat în dispoziţiile din Constituţie şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei. Astfel, art. 4 alin. 2 din Constituţie menţionează faptul că România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 304/2004 stipulează că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. În alineatul următor se arată că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii. j) Principiul operativităţii în procesul penal (dispoziţiile art. 185-188 Cod procedură penală referitoare la instituţia termenelor, art. 335-337 referitoare la activitatea instanţei de judecată, art. 347 – rezolvarea separată a acţiunii civile când ar întârzia soluţionarea acţiunii penale).

Operativitatea presupune următoarele cerinţe importante15: promptitudine în desfă-şurarea activităţii judiciare, calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale, simplificare în îndeplinirea formelor procesuale, eficacitate optimă în realizarea scopului procesual penal şi a tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar.

15 N. Volonciu, op. cit., pag. 127.

20

k) Principiul respectării vieţii intime a persoanei (în legea fundamentală întâlnim dispoziţii referitoare la viaţa intimă, şi privată (art. 26), secretul corespondenţei (art. 28). l) Limba în care se desfăşoară procesul penal (limba oficială este limba română, iar procedura judiciară se desfăşoară în limba română. În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română.

Principiul fundamental privind limba în care se desfăşoară procesul penal este înscris în art. 7 din C.pr.pen. – în desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba română. În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română. Folosirea limbii materne nu exclude folosirea limbii române în actele procesuale şi procedurale. m) Principiul dreptului la tăcere.

În virtutea acestui drept, orice persoană bănuită că ar fi săvârşit o infracţiune este liberă să răspundă sau nu la întrebările care îi sunt adresate, după cum consideră că este sau nu conform intereselor sale. Suspectul nu poate fi forţat să depună mărturie contra lui însuşi sau să recunoască vinovăţia faptelor.

Dreptul la tăcere recunoscut oricărui inculpat interzice audierea acestuia sub jurământ, în propria sa cauză, apreciindu-se că acest lucru nesocoteşte principiul general referitor la respectarea drepturilor de apărare, atunci când jurământul astfel prestat constrânge persoana astfel ascultată să-şi mărturisească vinovăţia.

Pe de altă parte, dreptul la tăcere implică nu numai dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuşi, ci şi dreptul oricărui inculpat de a nu contribui la propria sa incriminare. Un inculpat nu poate fi constrâns să colaboreze la producerea probelor în propria cauză şi nu poate fi sancţionat pentru refuzul de a comunica o serie de documente sau mijloace probatorii.

În sistemul judiciar românesc, dreptul la tăcere nu figurează expres printre principiile de bază ale procesului penal, el constituind doar o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie care apare menţionată expres în art. 52 şi art. 66 alin. 1 C.pr.pen., cât şi a regulii avertismentului introdusă în art. 70 alin. 2 C.pr.pen., modificat prin L. nr. 356/2006 potrivit căreia, învinuitului sau inculpatul i se aduce la cunoştinţă printre altele, dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

n) Principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil.

Izvorul acestui principiu îl constituie dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora ,,orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa’’.

Principiul descris mai sus a fost preluat în Constituţia revizuită a României, în art. 21 alin. 3, care prevede în mod expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Acest lucru presupune dreptul oricărei persoane de a fi judecată cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale în condiţii de publicitate şi contradictorialitate şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, competentă potrivit legii, care pe baza probelor obţinute şi

21

administrate în condiţiile legii, evaluate şi interpretate corect, va trebui să pronunţe o soluţie temeinică şi legală care să reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe. o) Principiul nemijlocirii

Nemijlocirea este consacrată ca principiu în art. 289 C.pr.pen., în care se arată expres că „judecarea cauzelor se desfăşoară nemijlocit”. Deşi textul se referă doar la faza judecăţii, este evident că principiul se aplică şi pe parcursul urmăririi penale, motivat de faptul că organele judiciare au obligaţia de a obţine probele pe cât posibil din sursa lor originară, luând contact direct cu mijloacele de probă existente.

Rezultă astfel două laturi esenţiale ale acestui principiu şi anume, obligarea organelor judiciare de a stabili faptele, în aşa fel încât, între conţinutul probelor şi cel care le administrează, să existe cât mai puţine verigi intermediare, iar în al doilea rând obligaţia de a lua contact direct şi nemijlocit prin percepţie directă cu întregul material probator. p) Principiul echităţii procedurii

Referitor la acest principiu care înglobează atât dreptul al apărare cât şi egalitatea armelor, în doctrină s-a stabilit că termenul echivalează cu un lucru egal sau echilibrat, pornind de la sensul etimologic al cuvântului, CEDO în art. 6, enumeră o serie de drepturi procedurale acordate oricărei persoane implicate într-un proces, şi aici arătăm dreptul la un proces public care să fie finalizat într-un termen rezonabil şi de către un tribunal independent şi imparţial dar şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie.

Potrivit acestui principiu, fiecare parte trebuie să ofere o posibilitate rezonabilă de prezentare a cauzei, în condiţiile în care nu va fi plasată într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Echitatea include în sensul strict al cuvântului drepturile apărării şi egalitatea armelor, iar în sensul larg al cuvântului ideea de bună justiţie, incluzând în plus prezumţia de nevinovăţie dar şi operativitatea şi celeritatea procedurilor.

Concluzionând, se poate spune că acest principiu protector al individului, izvorând din CEDO, are la bază principiul preeminenţei dreptului, publicitatea dezbaterilor, termenul rezonabil, garantarea dreptului la apărare şi a drepturilor apărării, egalitatea armelor, respectarea contradictorialităţii, motivarea deciziilor, pretumţia de nevinovăţie, dar şi dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria sa incriminare.

22

AUTOEVALUARE CAPITOLUL II

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

1. Aducerea la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului despre dreptul de a fi asistat de un apărător

a) reprezintă o obligaţie numai în ceea ce priveşte activitatea instanţelor de judecată; b) este obligatorie doar în cazurile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani; c) se consemnează în conţinutul unui proces-verbal de către organele urmărire penală; d) reprezintă o activitate atribuită în exclusivitate instanţei de judecată.

2. Care este caracterul interpretării normelor juridice procesual penale făcută de organele

de urmărire penală a) are forţă obligatorie; b) prezintă relevanţă doar pentru cauza penală în curs; c) reprezintă o formă de interpretare legală; d) reprezintă o formă de interpretare istorică.

3. Prezumţia de nevinovăţie a făptuitorului operează: a) până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale; b) până la punerea în mişcare a acţiunii penale; c) până la dispunerea arestării preventive pe 30 de zile; d) până la trimiterea în judecată prin rechizitoriu.

4. Dreptul de apărare este garantat învinuitului sau inculpatului a) pe tot parcursul fazei de urmărire penală; în cursul fazei de judecată, apărarea se organizează de către procuror; b) pe tot parcursul procesului penal, dacă asistenţa juridică este obligatorie; c) pe tot parcursul procesului penal; d) până la strângerea probelor necesare trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

5. Când se naşte obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe învinuit sau inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător: a) concomitent cu trimiterea în judecată; b) înainte de a se dispune arestarea preventivă; c) de îndată şi mai înainte de luarea primei declaraţii; d) pe parcursul urmăririi penale, la punerea în mişcare a acţiunii penale, prin rechizitoriu.

23

CAPITOLUL III 3. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

3.1. ASPECTE INTRODUCTIVE a) Noţiunea de participant în procesul penal se referă la : organele judiciare care au rolul de a porni şi desfăşura procesul penal, la persoanele care capătă calitatea de părţi în urma exercitării acţiunii penale sau civile în proces şi apărătorul care se situează pe poziţia părţii căreia îi asigură asistenţa juridică. b) Intervenţia altor subiecţi procesuali în locul părţilor: succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali.

Succesorii. Dacă în timpul desfăşurării procesului penal intervine decesul uneia din părţi, în locul acesteia pot fi introduşi succesorii săi legitimi. Este permisă înlocuirea părţilor prin succesori în cazul rezolvării laturii civile. Dacă intervine decesul inculpatului, în latura penală a cauzei, procesul se stinge pentru că răspunderea penală este personală. Succesorii devin părţi în procesul penal, înlocuind pe antecesorii lor, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, valorificând însă drepturile lor proprii şi luând procedura de la momentul introducerii lor în cauză.

Reprezentanţii. Sunt persoane împuternicite în cadrul procesului penal să participe la actele procesuale, în numele şi în interesul unei părţi din proces. Ei nu devin părţi în proces. Reprezentarea poate fi legală sau convenţională.

Reprezentarea legală este prevăzută expres de lege pentru anumite cazuri când reprezentantul participă la desfăşurarea procesului penal în ambele sale laturi (penală sau civilă) în calitate de reprezentant legal (exemplu – art. 134 alin. 3 C.pr.pen. când se efectuează comisie rogatorie cu inculpat arestat, se va desemna un apărător din oficiu să-i reprezinte interesele; în cazul unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, ea va participa în proces prin reprezentantul legal – art. 222 alin. 6 C.pr.pen.).

Reprezentarea convenţională nu are caracter obligatoriu, fiind lăsată la aprecierea părţilor, iar persoana care le reprezintă desfăşoară această activitate în virtutea unui mandat judiciar sau procuri speciale16.

Substituiţii procesuali.. Se deosebesc de reprezentanţi, deoarece îndeplinesc activităţi procesuale în nume propriu, în vederea realizării unui drept al altuia17 (exemplu: art. 222 alin. 5 C. pr. pen. – plângerea se poate face de către unul dintre soţi pentru celalalt soţ, sau de către copilul major pentru părinţi, art. 362 C. pr. pen. – când unul din soţi poate declara apel pentru celalalt soţ care are calitatea de inculpat). 3.2. ORGANELE JUDICIARE 3.2.1. Instanţele judecătoreşti

Constituţia României reglementează autoritatea judecătorească în art. 124-134, în secţiunea 1 fiind prevăzute instanţele judecătoreşti (art. 124-130), în secţiunea a 2-a Ministerul Public (art. 131-132) şi în secţiunea a 3-a Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133-134). Autoritatea judecătorească în sensul arătat de Constituţie este de fapt

16 N. Volonciu , op. cit. pag. 145. 17 T. Pop, Drept procesual penal, vol III, Cluj, Tipografia Na\ional`, 1946, pag. 67.

24

puterea judecătorească separată de celelalte două puteri ale statului: cea legislativă şi cea executivă.

După apariţia Constituţiei României au fost adoptate legile de organizare a instanţelor judecătoreşti, şi anume:

– Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească18; – Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare19; – Legea nr. 56/1993 pentru organizarea Curţii Supreme de Justiţie20 – Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie. Ulterior, Legea nr. 92/1992 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară şi prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei. Prin aceleaşi acte normative s-a modificat şi completat şi Legea nr. 56/1993 privind organizarea Curţii Supreme de Justiţie, care după ultima modificare se numeşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, aceasta a fost abrogată de art. V, Titlul XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei , cadrul legal care reglementează aceste instituţii regăsindu-se în Titlul II Capitolul III din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sub denumirea organizarea parchetelor militare şi instanţele militare.

Pentru a organiza autoritatea judecătorească au fost elaborate cele trei legi arătate mai sus, fiind necesar a se stipula în legi diferite modul de organizare al instanţelor judecătoreşti. Potrivit Constituţiei revizuite în art. 126 alin. 1 se arată că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Instanţa supremă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 304/2004 puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.

Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi, competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară fiind stabilite de lege.

Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.

18 Publicat` [n M.O. nr. 197/13.08.1992 Partea I; a fost modificat` prin mai multe legi, [ns` ultima modificare s-a f`cut prin O.U.G. nr. 179/1999 (publicat` [n M.O. nr. 559/17.11.1999). 19 Publicat` [n M.O. Partea I, nr. 160 din 14 iulie 1993, republicat` [n temeiul art. II alin. 2 din Legea nr. 43/1999, publicat` [n M.O. Partea I, nr. 130 din 31.03.1999. 20 Publicat` [n M.O. Partea I, nr. 159 din 13 iulie 1993, republicat` prin Legea nr. 153/1998 (publicat` [n M.O. nr. 267/17.07.1998), ultima modificare prin O.U.G. 224/2000 (publicat` [n M.O. nr. 606/25.11.2000).

25

Organizarea instanţelor judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi celelalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.

Conform art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, actualizată prin Legea nr. 247/2005, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:

a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii. Competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege. În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii

şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează

activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Ministerul Justiţiei asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu

public. În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de

către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de

credite. Cheltuielile necesare funcţionării se finanţează din bugetul de stat. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, un vicepreşedinte, 4

preşedinţi de secţii şi judecători. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii - Secţia civilă şi de

proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal -, Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având compe-tenţă proprie.

În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează magistraţi-asistenţi, stabiliţi prin statul de funcţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuprinde în structură Cancelaria, direcţii, servicii şi birouri, cu personalul stabilit prin statul de funcţii.

Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercită de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere.

Preşedintele reprezintă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în relaţiile interne şi internaţionale.

26

Preşedintele, vicepreşedintele şi 9 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secţii, constituie Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Când se dezbat probleme economico-financiare şi administrative, la şedinţele colegiului de conducere participă managerul economic al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are vot consultativ. La şedinţele colegiilor de conducere pot participa şi preşedinţii de secţii.

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii: a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă,

precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; b) analizează candidaturile depuse pentru funcţia de judecător la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie şi prezintă Plenului Consiliului Superior al Magistraturii raportul consultativ asupra promovării în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

c) propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi;

d) organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii; e) propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi

funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este prezidat de către

preşedinte, iar în lipsa acestuia, de către vicepreşedinte, iar acesta se întruneşte trimestrial sau ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau la solicitarea a cel puţin 3 dintre membrii săi.

Hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi.

Adunarea generală a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se întruneşte pentru:

a) aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicităţii; b) aprobarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultativ al

Ministerului Finanţelor Publice; c) alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile

legii.

Completele de judecată

Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate

asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Completul de 9 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele ori vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Completul de 9 judecători se constituie, de regulă, din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei.

27

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează Secţiile Unite, Completul de 9 judecători, iar în cadrul secţiilor orice complet, când participă la judecată.

În lipsa preşedintelui, şedinţele la care acesta trebuie să ia parte sunt prezidate de vicepreşedintele instanţei sau de un preşedinte de secţie.

Preşedinţii de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul secţiei, iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie.

În cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în Secţii Unite, la judecată trebuie să ia parte cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie. Decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.

Curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile

Organizarea curţilor de apel, a tribunalelor, a tribunalelor specializate şi a judecătoriilor

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate, potrivit anexei nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.

În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.

În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.

În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

În domeniile arătate mai sus se pot înfiinţa tribunale specializate. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la

nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ, acestea preluînd cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti, potrivit anexei nr. 1.

Localităţile care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate.

În cadrul judecătoriilor se vor organiza secţii sau complete specializate pentru minori şi familie.

28

Completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie, precum şi tribunalele specializate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor.

Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului specializat pentru minori şi familie, iar dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător.

Secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora se înfiinţează, la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanţe, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, iar componenţa secţiilor şi completelor specializate se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de specializarea judecătorului.

În mod excepţional, în situaţia în care în cadrul unei secţii nu se poate constitui un complet de judecată, colegiul de conducere al instanţei poate dispune participarea unor judecători de la alte secţii.

În raport cu volumul de activitate, cu natura şi complexitatea cauzelor deduse judecăţii, pentru curţile de apel, tribunale şi judecătorii se pot înfiinţa sedii secundare cu activitate permanentă în alte localităţi din judeţ sau în municipiul Bucureşti.

Conducerea instanţelor judecătoreşti

Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia.

Preşedinţii curţilor de apel şi ai tribunalelor exercită, de asemenea, atribuţii de coordonare şi control ale administrării instanţei unde funcţionează, precum şi ale instanţelor din circumscripţie.

Preşedinţii judecătoriilor şi ai tribunalelor specializate exercită şi atribuţii de administrare a instanţei.

Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite.

În funcţie de volumul de activitate şi de complexitatea cauzelor, la curţile de apel, tribunale şi tribunale specializate, preşedintele poate fi ajutat de 1 - 2 vicepreşedinţi, iar la judecătorii, preşedintele poate fi ajutat de un vicepreşedinte.

La Curtea de Apel Bucureşti şi la Tribunalul Bucureşti, preşedintele poate fi ajutat de 1 - 3 vicepreşedinţi.

Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti iau măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor din circumscripţiile acestora, asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate.

Verificările efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi ori prin judecători anume desemnaţi trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Preşedinţii instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată.

Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de câte un preşedinte de secţie.

29

În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege.

Colegiile de conducere sunt formate dintr-un număr impar de membri şi au următoarea componenţă:

a) la curţile de apel şi tribunale: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor;

b) la tribunale specializate şi judecătorii: preşedintele şi 2 sau 4 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor.

Hotărârile colegiului de conducere se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi. În cadrul şedinţelor colegiilor de conducere pot participa şi preşedinţii de secţii. La curţile de apel şi tribunale, când colegiul de conducere dezbate probleme

economico-financiare sau administrative, la şedinţele acestuia participă şi managerul economic al instanţei, cu vot consultativ.

În funcţie de problemele supuse dezbaterii, la şedinţele colegiilor de conducere ale curţilor de apel, ale tribunalelor şi tribunalelor specializate pot fi invitaţi şi judecători de la alte instanţe, care nu au drept de vot.

Membrii aleşi ai colegiilor de conducere pot fi revocaţi de adunările generale în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor prevăzute de lege.

La instanţele judecătoreşti se organizează, anual sau ori de câte ori este necesar, adunări generale ale judecătorilor.

Adunările generale ale judecătorilor se convoacă după cum urmează: a) adunarea generală a curţii de apel şi adunarea generală a judecătorilor din

circumscripţia acesteia - de preşedintele curţii de apel; b) adunarea generală a tribunalului şi adunarea generală a judecătorilor din

circumscripţia acestuia - de preşedintele tribunalului; c) adunarea generală a tribunalului specializat - de preşedintele acestuia; d) adunarea generală a judecătorilor - de preşedintele judecătoriei. Adunările generale ale judecătorilor se convoacă şi la solicitarea unei treimi din

numărul judecătorilor care fac parte din aceasta. De asemenea, adunările generale ale judecătorilor se pot convoca şi de către Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii sau colegiul de conducere al instanţei. Adunările generale ale judecătorilor, arătate mai sus, au următoarele atribuţii: a) dezbat activitatea anuală desfăşurată de instanţe; b) aleg, în condiţiile legii, membrii Consiliului Superior al Magistraturii; c) dezbat probleme de drept; d) analizează proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiţiei sau a

Consiliului Superior al Magistraturii; e) formulează puncte de vedere la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii; f) aleg şi revocă membrii colegiilor de conducere; g) iniţiază procedura de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii,

în condiţiile prevăzute de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii; h) îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente.

30

Completele de judecată

Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia. Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem

informatizat şi cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.

Completul de divergenţă se constituie prin includerea, în completul de judecată, a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.

Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.

Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează.

În cazul în care judecătorii care intră în compunerea completului de judecată nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă.

În ceea ce priveşte Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, aceasta a fost abrogată de art. V, Titlul XVI din Legea nr. 247/2005, act normativ care a introdus în Titlul II Capitolul III al Legii nr. 304/2004 organizarea şi funcţionarea parchetelor militare şi instanţelor militare.

Instanţele militare sunt: a) tribunalele militare; b) Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti; c) Curtea Militară de Apel Bucureşti. Circumscripţiile instanţelor militare sunt prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr.

304/2004 care face parte integrantă din aceasta. Instanţele militare au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu, iar

judecata se face la sediul acestora. Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc.

Instanţele militare pot judeca şi pe teritoriul altor state militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, în condiţiile în care, potrivit unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicţia română.

La şedinţele de judecată, judecătorii şi procurorii militari sunt obligaţi să poarte uniforma militară.

31

Când inculpatul este militar activ, preşedintele completului de judecată, precum şi procurorul care participă la judecarea cauzei trebuie să facă parte cel puţin din aceeaşi categorie de grade.

În situaţiile în care gradul procurorului nu face parte din aceeaşi categorie cu gradul învinuitului sau inculpatului, acesta va fi asistat de un alt procuror cu grad din categoria corespunzătoare, numit de conducătorul parchetului la care este înregistrată cauza.

În municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara funcţionează tribunale militare.

Tribunalele militare judecă procesele şi cererile date prin lege în competenţa lor, iar acestea sunt conduse de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte. Dispoziţiile referitoare la colegiile de conducere valabile pentru instanţele civile se aplică în mod corespunzător şi instanţelor militare, fiind formate din preşedinte şi doi judecători.

În municipiul Bucureşti funcţionează Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti este condus de un preşedinte ajutat de un

vicepreşedinte. Dispoziţiile referitoare la colegiile de conducere valabile pentru instanţele civile se aplică în mod corespunzător şi instanţelor militare, fiind formate din preşedinte şi doi judecători.

Preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti este ordonator terţiar de credite.

Curtea Militară de Apel funcţionează în municipiul Bucureşti, ca instanţă unică, cu personalitate juridică, fiind condusă de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte. Dispoziţiile referitoare la colegiile de conducere valabile pentru instanţele civile se aplică în mod corespunzător şi instanţelor militare, fiind formate din preşedinte şi doi judecători.

Preşedintele Curţii Militare de Apel Bucureşti este ordonator secundar de credite. Şi la instanţele militare, ca şi la cele civile se organizează anual sau ori de câte ori

este necesar adunări generale, acestea având aceleaşi atribuţii ca cele arătate la instanţele civile. 3.2.2. Ministerul Public

Potrivit art. 4 din Legea nr. 304/2004, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Îşi exercită atribuţiile prin procurori în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei, şi este organizat potrivit următoarelor principii: principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul controlului ierarhic.

Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi

participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare,

conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit

legii; d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;

32

f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;

g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;

h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu;

j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă; k) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege. Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea,

sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.

Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Măsura infirmării este supusă controlului instanţei competente să judece cauza în fond, la cererea procurorului care a adoptat soluţia.

Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calităţii acestuia, potrivit legii, ori, în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa.

Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.

Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic

superior din aceeaşi circumscripţie. Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul general al Departamentului Naţional Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi (O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupţie aprobată prin Legea nr. 503/2002, a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 134/29.09.2005 privind înfiiţarea Departamentului National Anticorupţie, ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu modificările ce au intervenit ulterior prin Legea nr. 35 din 01/03/2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 206 din 06/03/2006, Legea nr. 54 din 09/03/2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 226 din 13/03/2006, Legea nr. 356 din 21/07/2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 677 din 07/08/2006).

Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia.

33

Serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea informaţiilor au obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi toate informaţiile, neprelucrate, deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor.

Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului.

Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.

În procesele penale, la şedinţa de judecată, poate participa procurorul care a efectuat urmărirea penală sau alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.

Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale.

Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, ori de ministrul justiţiei.

Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.

Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului general al Departamentului Naţional Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct.

În activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ajutat de 3 consilieri.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite şi reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor,

34

participă la şedinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, precum şi la orice complet al acesteia, când consideră necesar.

În cazul imposibilităţii de participare, procurorul general deleagă pe prim-adjunctul sau pe adjunctul său ori pe un alt procuror pentru a participa, în locul său, la şedinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desemnează, dintre procurorii acestui parchet, pe procurorii care participă la şedinţele Curţii Constituţionale, în cazurile prevăzute de lege.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în structură secţii conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot funcţiona servicii şi birouri conduse de procurori şefi.

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, având personalitate juridică.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.

Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evaluează, anual, rezultatele obţinute de procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Procurorii numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot fi revocaţi prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.

La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze potrivit legii.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este condusă de un procuror-şef şi este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are următoarele atribuţii:

a) efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute în prezenta lege în condiţiile Codului de procedură penală şi ale legilor speciale:

b) conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţia procurorului de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară aflaţi în coordonarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

35

c) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile care sunt, potrivit legii, în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

d) studierea cauzelor care generează săvârşirea infracţiunilor de criminalitate organizată, trafic de droguri, macrocriminalitate economico-financiară, criminalitate informatică şi terorism şi a condiţiilor care le favorizează, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale în acest domeniu;

e) constituirea şi actualizarea bazei de date vizând infracţiunile ce sunt date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; f) exercitarea altor atribuţii prevăzute de Codul de procedură penală şi de legile speciale ;

g) conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Procurorii parchetelor de pe lângă instanţele competente participă la judecarea oricărei cereri adresate instanţelor de judecată în cauzele de competenţa direcţiei, precum şi la judecarea în fond şi în căile de atac, în cauzele în care Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a sesizat instanţele de judecată, punând concluzii şi exercitând căile legale de atac, cu excepţia cazurilor în care procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism încunoştinţează parchetul de pe lângă instanţa competentă şi instanţa că vor participa în mod direct.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin lege în competenţa sa.

Organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este condusă de un procuror-şef, ajutat de un procuror-şef adjunct, iar potrivit O.U.G. 131/2006, funcţionează ca o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este organizată în servicii, birouri şi compartimente conduse de procurori-şefi, iar în circumscripţia teritorială a Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel, se înfiinţează prin ordin al procurorului-şef al D.I.I.C.O.T. şi servicii teritoriale conduse de procurori-şefi.

În cadrul serviciilor se pot organiza birouri conduse de procurori-şefi, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la propunerea procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Tot în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism s-a înfiinţat un birou pentru studierea cauzelor care generează şi a condiţiilor

36

care favorizează săvârşirea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, subordonat direct procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează cu procurori, specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic şi în alte domenii, precum şi cu personal auxiliar de specialitate şi administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a fost modificată la rândul ei prin OUG nr. 134/29.09.2005, prin care s-a înfiinţat Departamentul Naţional Anticorupţie, ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie.

Potrivit art. 13 alin. 1 din OUG nr. 134/2005 sunt de competenţa D.N.A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una din următoarele condiţii:

- dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă ma-terială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 Euro, ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice, ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 Euro;

- dacă indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului-ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care

37

au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

La art. 13 au fost introduse două noi alineate şi ele se referă la competenţa D.N.A. de a cerceta infracţiunile contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene cât şi de a efectua urmărirea penală dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 Euro, în cazul infracţiunilor prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5, art. 246, 247, 248 şi 2481 C.pen. al infracţiunilor prev. la art. 175, 177 şi 178 - 181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, cât şi în Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Procurorii specializaţi în cadrul D.N.A. efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile descrise mai sus, în timp ce pentru aceste fapte săvârşite de militari în activitate, urmărirea se efectuează de procurorii militari din cadrul D.N.A. indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

Pe cale de consecinţă, celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 care nu sunt date în competenţa D.N.A., sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţe, conform dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Departamentul Naţional Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează Departamentul Naţional Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestui departament. Coordonarea priveşte îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, precum şi solicitarea de informări asupra activităţii departamentului. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă apărute între Departamentul Naţional Anticorupţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public.

Departamentul Naţional Anticorupţie este independent în raport cu instanţele judecă-toreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi pu-blice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Atribuţiile Departamentului Naţional Anticorupţie sunt următoarele: a) efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală,

în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi în prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie;

b) conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea exclusivă a procurorului şef al Departamentului Naţional Anticorupţie;

c) conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie;

38

d) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie;

e) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile

prevăzute de lege; g) studierea cauzelor care generează şi a condiţiilor care favorizează corupţia,

elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;

h) elaborarea raportului anual privind activitatea Departamentului Naţional Anticorupţie şi prezentarea acestuia Consiliului Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, iar ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Departamentului Naţional Anticorupţie;

i) constituirea şi actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupţie; j) exercitarea altor atribuţii prevăzute de lege. Departamentul Naţional Anticorupţie exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile

procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa sa.

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, procurorul şef al Departamentului Naţional Anticorupţie emite ordine.

Organizarea şi funcţionarea Departamentului Naţional Anticorupţie

Departamentul Naţional Anticorupţie este condus de un procuror şef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Procurorul şef al Departamentului Naţional Anticorupţie este ajutat de 2 procurori şefi adjuncţi, asimilaţi adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În activitatea sa procurorul şef al Departamentului Naţional Anticorupţie este ajutat de 2 consilieri, asimilaţi consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul şef al Departamentului Naţional Anticorupţie este ordonator principal de credite.

Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Departamentului Naţional Anticorupţie se asigură de la bugetul de stat. Anual se constituie un depozit în valoare de cel puţin 2 milioane lei (RON), pentru acţiuni privind organizarea şi constatarea infracţiunilor flagrante de corupţie, la dispoziţia procurorului şef al Departamentului Naţional Anticorupţie. Această sumă este prevăzută la titlul ,,Cheltuieli materiale şi servicii’’ în bugetul Departamentului Naţional Anticorupţie, iar modul său de gestionare şi de utilizare se va stabili prin ordin al procurorului şef al acestui departament.

Departamentul Naţional Anticorupţie este organizat în secţii conduse de procurori şefi secţie, ajutaţi de procurori şefi adjuncţi secţie. Secţiile se înfiinţează şi se desfiinţează prin ordin al procurorului şef al Departamentului Naţional Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

39

În cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie se pot înfiinţa servicii teritoriale, servicii, birouri şi alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului şef al acestui departament.

Sediul serviciilor teritoriale şi circumscripţia acestora se stabilesc de procurorul şef al Departamentului Naţional Anticorupţie, de regulă, în localităţile în care îşi au sediul parchetele de pe lângă curţile de apel şi în raport cu circumscripţia acestora.

Serviciile teritoriale, serviciile şi birourile sunt conduse de procurori-şefi.

Parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii

Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie funcţionează un parchet.

Parchetele au sediul în localităţile în care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi circumscripţie cu acestea.

Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică. Parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şi parchetele de pe lângă judecătorii nu au personalitate juridică.

Parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au în structură secţii, în cadrul cărora pot funcţiona servicii şi birouri. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structură şi câte o secţie pentru minori şi familie.

În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii pot funcţiona secţii maritime şi fluviale.

Birourile, serviciile ori alte compartimente de specialitate din cadrul parchetelor se stabilesc de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul ministrului justiţiei.

În localităţile unde funcţionează sediile secundare ale tribunalelor şi judecătoriilor se înfiinţează sedii secundare ale parchetelor, cu activitate permanentă, având aceeaşi circumscripţie cu sediile secundare ale instanţelor pe lângă care funcţionează.

Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de prim-procurori.

Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale exercită şi atribuţii de coordonare şi control al adminis-trării parchetului unde funcţionează, precum şi al parchetelor din circumscripţie.

Prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunalele pentru minori şi prim-procurorii parchetelor de pe lângă judecătorii exercită şi atribuţii de administrare a parchetului.

Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite.

În funcţie de volumul de activitate, la parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale, procurorul general sau, după caz, prim-procurorul poate fi ajutat de 1 - 2 adjuncţi, iar la parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şi judecătorii, prim-procurorul poate fi ajutat de un adjunct.

40

La Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, procurorul general sau, după caz, prim-procurorul poate fi ajutat de 1 - 3 adjuncţi.

Secţiile, serviciile şi birourile parchetelor de pe lângă instanţe sunt conduse de procurori şefi.

Conducătorul fiecărui parchet repartizează procurorii pe secţii, servicii şi birouri, în funcţie de pregătirea, specializarea şi aptitudinile acestora.

Conducătorul fiecărui parchet repartizează dosarele procurorilor, ţinând cont de specializarea acestora.

În cadrul parchetelor funcţionează colegii de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor.

Colegiile de conducere ale parchetelor de pe lângă curţi de apel, tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii au în componenţă procurori care deţin aceleaşi funcţii ca cele de la nivelul colegiilor de conducere ale instanţelor. 3.2.3. Organele de cercetare penală Urmărirea penală se efectuează de procuror şi de către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători operativi anume desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor21, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub a cărui autoritate îşi desfăşoară activitatea22.

Aceste organe de cercetare penală exercită activităţi judiciare, având o competenţă foarte largă.

Conform art. 207 C.pr.pen., cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare penală. În activitatea pe care o desfăşoară, organele de cercetare ale poliţiei judiciare constată săvârşirea infracţiunilor, efectuează cercetări, iar când este cazul vor solicita procurorului care supraveghează urmărirea penală anumite aprobări, încuviinţări, autorizări sau confirmări pentru efectuarea unor acte de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă nu sunt în competenţa lor.

Potrivit art. III pct. 2 din Legea nr. 218/2002, organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea, în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia.

Astfel, lucrătorii de poliţie judiciară din structurile teritoriale îşi îndeplinesc atribuţiile, în mod nemijlocit, sub autoritatea şi controlul prim-procurorilor de pe lângă judecătorii şi tribunale, corespunzător arondării acestora. Procurorii generali de pe lângă curţile de apel îşi exercită autoritatea şi controlul asupra lucrătorilor de poliţie judiciară din circumscripţia curţii, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi exercită autoritatea şi controlul direct sau prin procurorii desemnaţi

21 Prin Ordonan\a de Urgen\` nr. 63/2003 (publicat` [n M.O. nr. 462/28.06.2003) a fost abrogat` Legea nr. 40/1990 privind organizarea ]i func\ionarea Ministerului de Interne (publicat` [n M.O. nr. 146/18.12.1990) ordonan\` ce reglementeaz` organizarea ]i func\ionarea Ministerului Administra\iei ]i Internelor. 22 Articolul 27 alin. 1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea ]i func\ionarea Poli\iei române, a]a cum a fost modificat` ]i completat` prin Legea nr. 281/2003 (publicat` [n M.O. 468/1.07.2003).

41

asupra organelor de poliţie judiciară din Inspectoratul General al Poliţiei Române şi din întregul teritoriu.

b) organele de cercetare penală speciale sunt prevăzute în art. 208 din C.pr.pen. şi anume:

a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;

b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană;

c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare;

La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.

d) ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; e) căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi

contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi c), cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute.

Organele de cercetare penală au un rol deosebit în descoperirea faptelor ce constituie infracţiuni şi cercetarea persoanelor vinovate. Aceste organe au dreptul de a începe urmărirea penală, de a strânge şi administra probe, de a efectua acte procedurale cum sunt percheziţia, cercetarea la faţa locului, reconstituirea sau de a lua măsuri privind limitarea libertăţii sau a propune măsuri preventive.

Chiar şi lucrătorii de poliţie care nu fac parte din organele de poliţie judiciară au dreptul şi obligaţia de a efectua orice act de constatare a săvârşirii infracţiunilor, încunoştinţând despre aceasta, de îndată, procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare, cu înaintarea totodată a actelor de constatare.

3.3. PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL 3.3.1. Noţiunea de parte în procesul penal

Părţile sunt acele persoane care au interes propriu în rezolvarea cauzei penale şi, conform art. 23-24 Cod procedură penală, acestea au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Codul de procedură penală defineşte părţile ca fiind următoarele: inculpatul şi partea vătămată, pentru latura penală a procesului penal, iar pentru latura civilă inculpatul, partea civilă şi, uneori, partea responsabilă civilmente.

În procesul penal mai există şi alte persoane chemate ocazional (martori, experţi, interpreţi), care sunt subiecţi secundari, dar nu sunt părţi în proces. Părţile în procesul

42

penal pot avea interese contrare – exemplu: inculpatul (uneori partea responsabilă civilmente) cu partea civilă, sau interese comune (coautori, complici). 3.3.1.1. Inculpatul

În dreptul procesual penal, faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune se folosesc trei termeni, în funcţie de momentul desfăşurării procesului şi anume:

Făptuitor – persoana faţă de care se desfăşoară anumite activităţi prevăzute în lege şi nu s-a început urmărirea penală sau acţiunea penală (exemplu: art. 200, 214, 215, 224, 465 C.pr.pen.). Făptuitorul nu este parte în procesul penal dar prevederile din cod lasă posibilitatea organelor de cercetare sau de constatare de a proceda la prinderea făptuitorului, la luarea de declaraţii de la acesta sau de a efectua percheziţii corporale asupra lui.

Învinuit – persoana faţă de care s-a început urmărirea penală (art. 229), fiind subiect procesual, dar nu parte în procesul penal. El are o serie de drepturi şi obligaţii prevăzute de lege, iar împotriva lui se poate lua chiar măsura preventivă a arestării pe o durată ce nu poate depăşi 10 zile. Calitatea de învinuit o au în general toate persoanele care au săvârşit o faptă penală şi sunt cercetate penal, el fiind des amintit în conţinutul normelor de proceduri penală (art. 69, 70, 71, 72, 73, 74, 80, 143, 144, 146, 147, 233, 255, 256, 257 etc.).

Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate23 în privinţa renunţării la calitatea de învinuit24 din următoarele considerente:

a) Urmărirea penală începe faţă de faptă (in rem) şi nu faţă de persoană (in

personam). Dacă făptuitorul este cunoscut urmărirea penală începe faţă de acesta. b) Dacă sunt indicii temeinice că făptuitorul a săvârşit o faptă penală, de ce nu se

pune în mişcare acţiunea penală şi mai e necesar să se înceapă urmărirea penală faţă de învinuit? (Sunt cazuri când se pune în mişcare acţiunea penală fără a se mai începe urmărirea penală).

c) Care e rostul arestării pe cel mult 10 zile numai pentru învinuit (pentru care trebuie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, ca şi la inculpat), când legea prevede că inculpatul poate fi arestat până la 30 zile (deci, poate fi arestat şi pentru 10 zile?) În acest caz nu s-ar mai lua cu uşurinţă măsura arestării preventive pe cel mult 10 zile (de multe ori în practică după trecerea celor 10 zile nu se mai ia măsura arestării pe 20 zile).

d) La infracţiunile flagrante unde probele sunt clare s-ar putea trece direct la punerea în mişcare a acţiunii penale.

Din aceste motive (dar mai pot fi şi altele) considerăm că pentru supleţea desfăşurării procesului penal calitatea de învinuit ar trebui să fie înlocuită cu cea de inculpat (bineînţeles, în condiţiile legii).

Inculpat – persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi care este parte în procesul penal (art. 23 C.pr.pen.)

23 I. Neagu, op. cit., pag. 103-106. 24 De altfel, în prevederile noului Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în M.Of. nr. 486/15.07.2010) se renunţă la termenul de învinuit, introducându-se o nouă instituţie şi anume aceea a „suspectului”, acesta fiind persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

43

Inculpatul ca parte în proces are drepturi şi obligaţii. Astfel, el poate propune administrarea de probe, poate formula cereri, ridica excepţii, solicita punerea în libertate când este arestat, poate face plângeri împotriva actelor de urmărire penală, folosi căile de atac, dar are şi obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală la toate chemările, de a suporta măsurile de constrângere personală, de a respecta dispoziţiile procesual penale.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale a procurorului, prin rechizitoriu, declaraţia orală a procurorului, când se extinde procesul penal pentru alte fapte, încheierea instanţei de judecată, în cazul art. 336 alin. 2 C.pr.pen., sau la plângere prealabilă adresată organului de cercetare sau procurorului potrivit legii, aşa cum rezultă din art. 279 alin. 2 C.pr.pen., modificat prin Legea nr. 356/2006.

In legătură cu modificarea textului de lege vizând plângerea prealabilă, facem precizarea că, după ce organul de urmărire penală a efectuat cercetările corespunzătoare, înaintează dosarul parchetului cu propuneri de punere în mişcare a acţiunii penale, iar acesta întocmind rechizitoriul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, moment în care pune efectiv în mişcare acţiunea penală. In acest fel, s-a înlăturat procedura anterioară potrivit căreia instanţa de judecată sesizată cu o infracţiune la plângerea prealabilă, dispunea la primul termen, prin încheiere, punerea în mişcare a acţiunii penale.

Calitatea de inculpat se pierde o dată cu stingerea acţiunii penale – fie prin condamnare (condamnatul este subiect al dreptului execuţional), fie prin achitarea inculpatului, când prin hotărâre definitivă se dovedeşte nevinovăţia acesteia. 3.3.1.2. Partea vătămată

Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată (art. 24 alin. 1 C.pr.pen.).

Noţiunea de parte vătămată nu trebuie confundată cu categoria juridică de victimă, care aparţine dreptului penal (victimă poate fi numai persoana, pe când persoana vătămată poate fi persoană fizică sau juridică), dreptul procesual penal operând cu noţiunea de parte vătămată. 25

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă.

Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială, că se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare (art. 76 C.pr.pen.).

Din norma legală rezultă că persoana vătămată prin infracţiune, deşi dobândeşte automat şi calitatea de parte vătămată, trebuie să-şi exprime voinţa de a participa în proces sau să fi efectuat acte specifice laturii penale a procesului penal (introducerea de cereri la organele judiciare, prezenţa la diverse termene de judecată). În caz contrar, persoana vătămată poate participa ca martor în cauza respectivă. Dacă partea vătămată

25 Gh. Elian, Persoana v`t`mat` [n procesul penal, Ed. Stiin\ific`, Bucure]ti, 1961; N. Volonciu, op. cit., pag. 181.

44

solicită despăgubiri, dobândeşte calitatea de parte civilă şi ulterior renunţă la despăgubiri, ea îşi va păstra în continuare calitatea de parte vătămată. Partea vătămată, prin poziţia sa procesuală, are dreptul de a efectua acte procesuale în susţinerea laturii penale a procesului penal (cereri, excepţii, concluzii). Deoarece partea vătămată are un drept personal, ea nu va putea fi înlocuită. În procesul penal, lipsa părţii vătămate nu duce la stingerea acţiunii penale decât dacă există una din situaţiile prevăzute de art. 10 din C.pr.pen.

La plângerea prealabilă, când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate, este nevoie de manifestarea de voinţă a celui vătămat; lipsa acesteia nu va declanşa procesul penal (exemplu: în caz de deces), iar dacă procesul penal a fost declanşat, în caz de împăcare sau retragere a plângerii, acţiunea penală nu mai poate fi exercitată.

Partea vătămată poate fi reprezentată în procesul penal întotdeauna, iar dacă este unul din cazurile prevăzute de lege privind reprezentarea legală, aceasta va fi reprezentată obligatoriu. 3.3.1.3. Partea civilă

Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă (art. 24 alin. 2 C.pr.pen.).

Aşa cum s-a precizat şi la partea vătămată, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au obligaţia de a chema persoana vătămată spre a fi ascultată, pentru a afla dacă ea se constituie sau nu parte civilă în cauză în cazul în care a suferit o pagubă materială, constituire care se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar la instanţă, până la citirea actului de sesizare (art. 15 alin. 2 şi art. 76 C.pr.pen.).

Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, şi are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente (art. 14 C.pr.pen.).

Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente.

Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauză (art. 15 alin. 1 şi 3 C.pr.pen.), iar dacă renunţă şi la calitatea de parte vătămată, poate fi ascultată ca martor în procesul penal (art. 82 C.pr.pen.).

Părţi civile în procesul penal pot fi: persoanele prejudiciate direct prin infracţiune, persoanele care au suferit o pagubă materială prin infracţiunea comisă asupra victimei, succesorii victimei şi persoanele subrogate prin lege în drepturile persoanei vătămate. De asemenea, mai pot fi părţi civile şi persoanele juridice, unităţile succesoare în drepturi sau lichidatorii acestora.26

Având în vedere principiul disponibilităţii din civil, promovarea acţiunii civile sau renunţarea la acţiune depinde de voinţa persoanei vătămate, cu excepţiile prevăzute în art. 17 şi art. 348 C.pr.pen.

Ca şi celelalte părţi în proces, partea civilă are dreptul să participe la administrarea probelor, să utilizeze căile de atac, să fie reprezentată, dar are şi obligaţia de a preciza cuantumul real al despăgubirilor, iar acestea să fie dovedite cu probe. Constituirea de

26 M. Apetrei, op. cit., pag. 108.

45

parte civilă în procesul penal are avantajul administrării mai uşoare a probelor, obţinerii mai rapide a despăgubirilor, iar acţiunea civilă este scutită de taxă de timbru. 3.3.1.4. Partea responsabilă civilmente

Dacă în dreptul penal răspunderea penală este strict personală, în materie civilă este posibil ca răspunderea să revină şi altor persoane decât acelea care au săvârşit fapta generatoare de prejudicii.

În conformitate cu art. 24 alin. 3 (C.pr.pen.), se numeşte parte responsabilă civilmente persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Instituirea acestei calităţi procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului, prin această calitate procesuală reglementându-se o răspundere civilă a unei alte persoane decât autorul infracţiunii. Stabilirea răspunderii pentru fapta altuia are la bază existenţa unor relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil pentru infracţiunea comisă de acesta.27

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au obligaţia să cheme persoana responsabilă civilmente spre a fi ascultată în cazul în care există persoane (fizice sau juridice) ce trebuie să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate prin infracţiune de către învinuit sau inculpat.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a arătat că în categoria juridică de parte responsabilă civilmente sunt cuprinse atât persoanele responsabile civilmente de tip clasic, specificate în art. 1372 şi urm. Cod Civil28, cât şi persoanele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia, prevăzute în Legea nr. 22/1969 (modificată prin L. 54/1994) privind angajarea gestionarilor şi anume:

Părinţii, pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 C.civ.)

Comitenţii, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1373 C. civ.);

Persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar, fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 şi 30 din L. nr. 22/1969);

Persoanele cu privire la care s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din L. nr. 22/1969);

Persoanele care au constituit garanţie pentru gestionar (art. 10 şi următoarele din L. nr. 22/1969).

În art. 16 din C.pr.pen. se arată că introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Persoana responsabilă civilmente poate fi

27 C. St`tescu, R`spunderea civil` delictual` pentru fapta altei persoane, Editura }tiin\ific` ]i Enciclopedic`, Bucure]ti, 1984, pag. 6 28 Codul Civil al României, Legea nr. 287/2009 publicată în M.Of. nr. 511/24.07.2009

46

introdusă în cauză şi după acest moment, dacă ea nu se opune la luarea acestei măsuri. Aceasta poate interveni în cauză până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din care se află în momentul intervenţiei.

În cazul în care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în procesul penal după citirea actului de sesizare şi a făcut obiecţiuni, pretenţiile părţii civile nu mai pot fi valorificate faţă de partea responsabilă civilmente în procesul penal, ci, eventual, pe calea unei acţiuni separate, introdusă la instanţa civilă. 29

Este considerată, de asemenea, tardivă introducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal când aceasta se face printr-o acţiune separată cu ocazia rejudecării cauzei după casare dacă hotărârea primei instanţe nu a fost casată cu acest scop. 30

Partea responsabilă civilmente poate participa în procesul penal prin introducerea în cauză, la cererea celor interesaţi sau din oficiu, precum şi prin intervenţia ei din proprie iniţiativă. Introducerea părţii responsabile civilmente poate avea loc la cererea părţii civile, mai ales atunci când aceasta prezintă o mai mare solvabilitate decât inculpatul în rezolvarea creanţelor. 31

Pentru asigurarea drepturilor civile, instanţa poate dispune introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente şi din oficiu. Instanţa, în virtutea rolului său activ, procedează astfel pentru repararea pagubelor pricinuite persoanelor incapabile sau celor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, care au fost prejudiciate prin infracţiune. 32

Partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în procesul penal din oficiu şi atunci când persoana păgubită este una din cele care se încadrează în dispoziţiile art. 145 C. pen.

Persoana care răspunde din punct de vedere civil pentru faptele inculpatului poate avea interesul de a participa în proces ca parte, legea asigurând pentru aceasta posibilitatea de a interveni în proces. Ea are drepturile prevăzute pentru celelalte părţi, poate fi reprezentată şi se poate folosi de materialul probator al cauzei respective, poate folosi căile de atac.

Potrivit Legii nr. 202/2010, privind unele măsuri de accelerare a soluţionării proceselor, a

fost introdus art. 161, care reglementează tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile. Astfel, în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea

civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.

Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.

În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute, pot fi administrate probe.

29 T. S., s. I penal`, Dec. 2716/75, R.R.D. 8/75, pag. 103. 30 T.S., s. I penal`, Dec. 1731/1976, R.R.D. 8/1976, pag. 108 31 Cererea de introducere a p`r\ii responsabile civilmente nu poate fi formulat` de inculpat [n vederea diminu`rii sau [nl`tur`rii sale, motivându-se c` normele referitoare la partea responsabil` civilmente sunt instituite de lege [n favoarea creditorului – parte civil` – ]i nu a debitorului – inculpatul (T. Timi], dec. pen. nr. 984/1982, R.R.D. 3/1983, pag. 76). 32 Dac` partea civil` are capacitatea deplin` de exerci\iu, instan\a nu poate introduce [n proces din oficiu pe comitentul inculpatului ca parte responsabil` civilmente f`r` a contraveni principiului disponibilit`\ii [n ce prive]te exercitarea ac\iunii civile (T.S. s. penal`, Dec. 2890/1981, R.R.D. 7/1988 pag. 112).

47

3.4. APĂRĂTORUL 3.4.1. Poziţia procesuală a apărătorului în procesul penal

Constituţia României în art. 24 arată că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului pentru părţi, reglementare care a fost înscrisă şi în Legea nr. 304/2004, actualizată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei, cât şi în art. 6 C.pr.pen. Potrivit art. 13 din Legea de organizare judiciară, dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate, sau după caz asistate de un apărător ales sau numit din oficiu, potrivit legii.

Apărătorii sunt constituiţi într-un corp aparte care funcţionează în baza principiului autonomiei profesiei, profesia de avocat fiind exercitată în conformitate cu Legea nr.51/1995 pentru organizarea profesiei de avocat. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, dreptul la apărare, asistenţa juridică sunt reglementate de această lege. Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale. 3.4.2. Asistenţa şi reprezentarea (art. 6 şi 171 C.pr.pen.) - Drepturile şi obligaţiile apărătorului (art. 172 C.pr.pen. şi Cap. III din Legea nr. 51/1995)

Asistenţa juridică în procesul penal reprezintă o activitate complexă, desfăşurată în condiţiile legii, de apărător, pentru promovarea şi apărarea intereselor procesuale legitime ale învinuitului sau inculpatului şi ale părţilor în cadrul procesului penal. 33

În conformitate cu art. 6 alin. 3 C.pr.pen. organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Potrivit dispoziţiilor art. 171 din C.pr.pen., învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.

Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

33 Gh. Nistoreanu ş.a., op. cit., pag. 23-24.

48

Prevederile art. 172 alin. 1 C.pr.pen., şi art. 173 alin. 1 C.pr.pen., au fost modificate prin Legea nr. 57/19.03.2008, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 228 din 25.03.2008, ca urmare a deciziei nr. 1086/20.11.2007 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 866/18.12.2007

În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie.

În cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, când apreciază necesară prezenţa învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui.

În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin rezoluţie, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau rezoluţia va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa de refuzul lor de a fi reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu.

În cazul în care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr mare de părţi vătămate, constituite sau nu părţi civile, care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin rezoluţie, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele.

Dovada mandatului se va face în condiţiile legii.

49

AUTOEVALUARE CAPITOLUL III

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

1. Cine poate avea calitatea de substituit procesual: a) părintele care formulează plângere pentru copilul major; b) soţul persoanei vătămate care solicită procurorului punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului; c) copilul minor care face plângere prealabilă pentru părinţi; d) soţul care declară apel pentru celălalt soţ inculpat.

2. Care este momentul limită al introducerii părţii responsabile civilmente în procesul penal:

a) în tot cursul urmăririi penale; b) până la terminarea cercetării judecătoreşti, luând procedura din stadiul în care se află la momentul intervenţiei; c) în faţa instanţei de judecată, până la pronunţarea hotărârii; d) numai până la momentul prezentării materialului de urmărire penală către inculpat.

3. Subiecţi oficiali ai procesului penal sunt: a) părţile; b) avocaţii; c) făptuitorul, o dată cu punerea sub acuzare în mod oficial: d) organele de urmărire penală.

4. Ce măsuri intreprind organele de cercetare penală când apreciază că inculpatul nu îşi poate face singur apărarea,

a) în aceste condiţii, asistenţa juridică este obligatorie; b) asistenţa juridică este obligatorie doar dacă pedeapsa prevăzută e lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani; c) în aceste condiţii, urmărirea penală se suspendă până la momentul la care inculpatul va putea să îşi organizeze apărarea; d) asistenţa juridică este obligatorie doar dacă, suplimentar, se constată că inculpatul este arestat chiar în altă cauză.

5. În ce condiţii pot interveni succesorii în procesul penal a) pot interveni numai în latura penală a cauzei; b) pot interveni atât în latura penală cât şi în latura civilă a cauzei; c) pot interveni numai în latura civilă a cauzei, ei devenind părţi în procesul penal; d) pot interveni numai în latura civilă a cauzei; ei nu devin părţi în cadrul procesului, fiind simpli participanţi.

6. Se pot constituii parte responsabilă civilmente în procesul penal: a) persoanele care au suferit prin săvârşirea infracţiunii o vătămare fizică, materială ori morală; b) părinţii persoanei vătămate dacă aceasta este lipsită de capacitate de exerciţiu ori are capacitatea de exerciţiu restrânsă;

50

c) părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori; d) cei care au săvârşit infracţiunea, dacă se stabileşte legătura de cauzalitate dintre ilicitul penal şi prejudiciul cauzat.

7 Cine realizează actul de justiţie în România: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege; b) organele de cercetare ale Poliţiei Judiciare; c) Ministerul Public; d) Direcţia Naţională Anticorupţie.

8. Persoana vătămată

a) se poate constitui parte civilă, doar dacă prejudiciul cauzat este deosebit de grav; b) beneficiază de asistenţă juridică obligatorie dacă participă în proces în calitate de parte vătămată; c) poate solicita să participe în procesul penal atât în calitate de parte vătămată cât şi în calitate de parte civilă; d) poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă declaraţia sa este vădit necorespunzătoare adevărului.

9. Judecata în recurs se realizează de către un complet a) format dintr-un număr de judecători desemnat de preşedintele instanţei, în funcţie de complexitatea dosarului; b) format din 2 judecători; c) format din 3 judecători; d) format din 2 judecători, dacă judecata are loc la tribunal, şi din 3 judecători, dacă judecata are loc la nivelul curţii de apel.

10. Din cine este constituit completul de judecată: a) judecătorii, procurorul şi grefierul; b) judecătorii desemnaţi de preşedintele instanţei pentru a intra în complet; c) judecătorii, procurorul, grefierul şi apărătorul; d) judecătorii, procurorul, grefierul şi experţii oficiali.

51

CAPITOLUL IV 4. ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

4.1. ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE 4.1.1. Noţiunea de acţiune în justiţie

Acţiunea în justiţie este mijlocul (instrumentul) juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate. 34

Acţiunea în justiţie depinde de norma de drept încălcată (în dreptul penal, civil, administrativ, muncii, contencios) şi, în funcţie de aceasta, poate fi folosită şi va constitui suportul unei acţiuni în justiţie – acţiunea penală, civilă, contravenţională etc. Dacă avem o faptă ilicită care vizează o infracţiune, se va folosi acţiunea penală (un singur proces juridic) faţă de un făptuitor sau faţă de mai mulţi (când fapta a fost săvârşită de mai multe persoane).

Factorii acţiunii în justiţie sunt: – temeiul acţiunii în justiţie, care este de drept (reprezintă norma juridică ce prevede dreptul la acţiune) şi de fapt (reprezintă fapta ilicită prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma juridică); – obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere penală a făptuitorului, prin declanşarea procesului penal; – subiecţii acţiunii sunt întotdeauna subiecţii raportului juridic de conflict, adică subiecţii faptei ilicite, dar în poziţii inversate: subiectul activ al faptei ilicite (făptuitorul) devine subiect pasiv al acţiunii în justiţie, iar subiectul pasiv al faptei ilicite (victima)- devine subiect activ al acţiunii în justiţie; – aptitudinea funcţională. 4.1.2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal

Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un raport juridic de drept penal, iar dacă infracţiunea a avut drept urmare şi un prejudiciu material sau moral avem şi un raport de drept civil.

În art. 9 din C.pr.pen. se arată că prin exercitarea acţiunii penale se vor trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni, acţiune care se exercită numai în cadrul procesului penal. Prin acţiunea civilă se realizează tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, acţiune ce poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă (art. 14 C.pr.pen.).

Repararea pagubei produse prin infracţiune, dacă nu este exercitată prin acţiunea civilă în procesul penal, alături de acţiunea penală, se poate exercita în faţa instanţei civile.

Întrucât acţiunea penală este o acţiune publică ea trebuie dintotdeauna exercitată când s-a comis o infracţiune, acţiunea civilă poate sau nu să fie exercitată în funcţie de cum v-a aprecia persoana prejudiciată. Chiar dacă cele două acţiuni se exercită împreună au scopuri diferite deoarece acţiunea publică are ca obiect pedepsirea celor care comit infracţiuni, pe când acţiunea civilă are ca obiect repararea daunelor cauzate prin

34 Gh. Thedoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 74.

52

comiterea infracţiunilor. Acţiunea penală (publică) se mai deosebeşte de acţiunea civilă şi sub raportul persoanelor contra cărora pot fi îndreptate. Acţiunea penală este îndreptată numai împotriva celor care săvârşesc infracţiuni întrucât pedeapsa penală este personală, pe când acţiunea civilă poate fi îndreptată nu numai împotriva celor care răspund penal ci şi contra altor persoane care răspund civilmente pentru fapta celor care săvârşesc infracţiuni (părinţi, institutori, comitenţi) sau care sunt succesorii patrimoniali (moştenitori) ai celor care săvârşesc infracţiuni.

Dacă acţiunile sunt exercitate împreună în cadrul procesului penal, acţiunea penală constituie principalul, iar acţiunea civilă reprezintă accesoriul. Ca urmare, acţiunea civilă nu poate fi exercitată dacă nu există o acţiune penală pusă în mişcare.35 De la această regulă fac excepţie situaţiile în care acţiunea penală se stinge în faţa instanţei penale, aceasta fiind obligată să soluţioneze în continuare acţiunea civilă (exemplu: amnistie), precum şi situaţiile în care instanţa penală este sesizată prin căile de atac numai în latura civilă.36 4.2. ACŢIUNEA PENALĂ 4.2.1. Noţiunea şi termenii acţiunii penale.

Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin folosirea căruia poate fi adus în faţa organelor judiciare penale raportul substanţial de conflict rezultat din săvârşirea faptei incriminate în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiunile.

Astfel, acţiunea penală are caracterul de instituţie de bază a procesului penal, constituind un instrument juridic concret prin care făptuitorul ca subiect de drepturi procesuale devine inculpat şi parte în procesul penal, iar instanţa de judecată odată investită prin promovarea acţiunii penale este obligată să judece cauza respectivă 4.2.1.1. Normele de drept penal incriminatoare reprezintă temeiul de drept al acţiunii penale, iar săvârşirea faptei constituie temeiul de fapt, sub aspect substanţial. Din punct de vedere procesual, temeiul de drept al acţiunii penale îl constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în efectiva folosire a acţiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului37 4.2.1.2. Obiect – tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, iar obiectul acţiunii nu se poate confunda cu scopul acesteia în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. Acţiunea penală nu se confundă nici cu alte proceduri judiciare care nu au ca obiect tragerea la răspundere penală (exemplu: reabilitarea pe cale judecătorească – art. 494-503 C.pr.pen.; repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept – art. 504-507 C.pr.pen.).

35 Gh. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 77. 36 M. Apetrei, op. cit., pag. 128. 37 M. Apetrei, op. cit., pag. 130.

53

4.2.1.3. Subiecţii acţiunii penale Subiecţii raportului juridic de conflict, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, sunt şi

subiecţii acţiunii penale, dar aşa cum am arătat mai sus în poziţii inversate (subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale, iar subiectul pasiv al infracţiunii va avea calitatea de subiect activ al acţiunii penale).

Subiect activ al acţiunii penale este statul care exercită acţiunea prin organele specializate (procurori şi instanţe de judecată). Subiect activ al acţiunii penale este şi persoana vătămată pentru infracţiunile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Totuşi, pentru persoanele vătămate acest drept este limitat uneori de unele acte ale statului (exemplu: în cazul amnistiei sau abrogării incriminării).

Subiectul pasiv al acţiunii penale sunt persoanele care au săvârşit sau au luat parte la săvârşirea unei infracţiuni (autori, complici, instigatori, tăinuitori, favorizatori) şi care sunt trase la răspundere penală. Întrucât răspunderea penală este personală şi acţiunea penală este tot personală pentru cei care au comis o infracţiune. 4.2.2. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale:

- acţiunea penală aparţine statului Statul are dreptul şi obligaţia ca prin norme juridice să apere ordinea de drept

încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, statul, prin organele sale specializate, este singurul titular al acţiunii penale şi are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi. Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale, prin care se realizează acest drept, procurorului şi, în cazuri restrânse, părţii vătămate.38

- acţiunea penală este obligatorie Obligativitatea derivă din principiile oficialităţii şi legalităţii reglementate în art. 2

din C.pr.pen. În acest sens, ori de câte ori organele judiciare sunt sesizate cu săvârşirea unei infracţiuni, ele sunt obligate să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală pentru tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, dacă prin lege nu se dispune altfel.

- acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă Irevocabilitatea constă în faptul că, o dată pusă în mişcare, acţiunea penală trebuie

dusă până la capăt (nu se mai poate reveni) şi, odată investit organul judiciar, acesta nu mai poate fi dezinvestit, acţiunea fiind continuată până la epuizare.39

- acţiunea penală este indivizibilă Săvârşirea infracţiunii dă naştere unui drept unic la acţiune indiferent de numărul

participanţilor la fapta penală40. Ca o consecinţă a faptului că infracţiunea, ca fapt juridic indivizibil, determină şi indivizibilitatea acţiunii penale, în cazul participaţiunii penale vom avea o singură acţiune îndreptată împotriva tuturor participanţilor.41

Excepţia indivizibilităţii apare în cazul împăcării părţilor, care fiind personală produce efecte numai pentru cei între care a intervenit.42

38 Gh. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 246-247. 39 Traian Pop, Drept procesual penal, Partea general`, Vol. II, Tipografia General` S.A. Cluj, 1947, pag. 431. 40 N. Volonciu, op. cit., pag. 230. 41 I. Gorg`neanu, Ac\iunea penal`, pag. 48; I. Neagu, op. cit., pag. 164 42 T. S., Sec\. pen., dec. nr. 1247/78, R.R.D. 1/79, pag. 49.

54

- acţiunea penală este individuală Având în vedere că răspunderea penală este personală, acţiunea penală este

individuală şi va fi exercitată numai împotriva inculpatului (a se vedea în acest sens şi art. 23 din C.pr.pen.). În cazul săvârşirii unei fapte de mai mulţi făptuitori acţiunea penală este una singură, răspunderea penală este personală indiferent că acţiunea în sens procesual este unică sau plurală. 4.2.3. Momentele desfăşurării acţiunii penale în procesul penal 4.2.3.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Acţiunea penală se pune în mişcare prin: ordonanţă, rechizitoriu, declaraţie verbală sau încheiere.

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, dacă sunt date suficiente se dispune începerea urmăririi penale care are loc faţă de faptă, chiar dacă nu este cunoscut făptuitorul. Dacă este cunoscută şi persoana care a săvârşit infracţiunea se dispune începerea urmăririi penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale are loc numai când făptuitorul este cunoscut şi sunt probe suficiente care să determine pe procuror sau instanţa de judecată să exercite acţiunea.

În timpul urmăririi penale, procurorul, din oficiu sau la propunerea organelor de urmărire penale, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe timpul urmăririi penale şi în cauză sunt probe de trimitere în judecată a învinuitului, prin actul de inculpare – rechizitoriu – se pune în mişcare acţiunea penală.

Pe timpul desfăşurării procesului penal în faţa instanţei de judecată procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin declaraţie verbală în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane (art. 336 şi 337 din C.pr.pen.).

Instanţa de judecată poate pune în mişcare acţiunea penală prin încheiere în cazul când se extinde procesul penal pentru alte fapte, dacă procurorul nu participă la judecată (art. 336 alin. 2 C.pr.pen.) sau când dispune arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi exista vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 (art. 160a C. pr. Pen.). 4.2.3.2. Exercitarea acţiunii penale

Pe timpul urmăririi penale se procedează la strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor necesare pentru soluţionarea legală a cauzei.

În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea prin susţinerea învinuirii, formularea de cereri, excepţii sau concluzii, folosirea căilor de atac.

În art. 10 C.pr.pen. sunt prevăzute cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate. Aceste cazuri sunt: – fapta nu există; – fapta nu este prevăzută de legea penală; – fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; – fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; – faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; – există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51C.pen.);

55

– lipsesc plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; – a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor ( art. 10 lit. g a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 ); – a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; – s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; – exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; – există autoritate de lucru judecat. 4.2.3.3. Epuizarea sau stingerea acţiunii penale

Acţiunea penală este exercitată până ajunge la momentul final de epuizare. Astfel, epuizarea acţiunii penale are loc prin obţinerea unei hotărâri definitive prin care instanţa s-a pronunţat (în funcţie de probele administrate) asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei faţă de care s-a exercitat acţiunea penală.

Stingerea acţiunii penale poate avea loc când se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 ( în baza art. 11 C.pr.pen.). În cursul urmăririi penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune:

a) clasarea, când nu există învinuit în cauză; b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e, când există

învinuit sau inculpat în cauză; c) încetarea urmăririi penale în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h, i1şi j, când există

învinuit sau inculpat în cauză. Art. 10 lit. i1 C.pr.pen., a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi se referă la existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege. În ce priveşte art. 11 pct. 1 lit. c C.pr.pen., acesta a fost introdus prin Legea nr. 356/2006 şi el se referă la încetarea urmăririi penale pentru cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h, i1 şi j, când există învinuit sau inculpat în cauză.

În cursul judecăţii, instanţa pronunţă: a) achitarea, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e; b) încetarea procesului penal, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-j. Potrivit art. 13 C.pr.pen., în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii

prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Atunci când se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. a-e, procuroul dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa de judecată pronunţă achitarea. 4. 3. ACŢIUNEA CIVILĂ 4.3.1. Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

Noţiune: Acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

Condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ: – infracţiunea să producă un prejudiciu material sau moral; – între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate; – prejudiciul să fie cert;

56

– prejudiciul să nu fi fost reparat; – să existe manifestarea de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu dezdăunarea sa. 4.3.2. Elementele acţiunii civile şi trăsăturile caracteristice în procesul penal

Obiectul acţiunii civile Acţiunea civilă, sub aspectul procesual, are ca obiect tragerea la răspundere civilă a

inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente (art. 14 alin. 1 C.pr.pen.). Întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a autorului infracţiunii; independent de faptul că acesta a acţionat cu intenţie, neglijenţă ori culpă, el este dator să repare în întregime prejudiciul cauzat prin fapta sa. Chiar dacă acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în procesul penal, repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile prin două modalităţi (art. 14 alin. 3 C.pr.pen.):

• În natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alte mijloace de reparare;

• Prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.

Deşi restituirea în natură primează, în funcţie de împrejurările cauzei pot exista ambele modalităţi de reparare sau numai una dintre ele.

De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă (art. 14 alin. 4 C.pr.pen.). La stabilirea cuantumului daunelor, instanţele trebuie să ţină seama de coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei (dacă partea civilă solicită actualizarea) în raport cu data când au fost cauzate pagubele prin săvârşirea infracţiunii.43

O problemă controversată este repararea bănească a prejudiciilor morale, problemă tratată pe larg atât în statele occidentale, cât şi în ţara noastră. Cei care au ridicat obiecţiuni împotriva acestui sistem de reparare a prejudiciilor morale au invocat „imposibilitatea reparării băneşti a acestor daune“, „caracterul arbitrar al acestei reparaţii, deoarece nu se poate stabili nici un fel de echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani“.44 Referitor la despăgubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afecţiune s-a afirmat chiar că au „un caracter imoral“.

Subiecţii acţiunii civile În cadrul acţiunii civile alăturate acţiunii penale, avem ca subiect activ al raportului

de conflict civil persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul, iar ca subiect pasiv inculpatul şi, în unele cazuri, partea responsabilă civilmente.

În cazul decesului uneia dintre părţi, se introduc în cauză moştenitorii acesteia. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (art. 21 alin. 2 C.pr.pen. modificat de Legea nr. 356 /2006).

43 A se vedea C. S. J., sp., dec. 826/3.04.1997. 44 Gabriel Martz, P. Raymond, Drept civil, II, vol. 1, pag. 132.

57

Trăsăturile acţiunii civile Principiul disponibilităţii acţiunii civile se menţine şi în cadrul procesului penal.

Acţiunea civilă este disponibilă şi promovarea ei depinde de voinţa persoanei în dauna căreia s-a produs prejudiciul, cu excepţiile prevăzute în art. 17 C.pr.pen. când funcţionează principiul oficialităţii şi art. 348 cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Astfel, ca trăsătură specifică disponibilitatatea acţiunii nu înseamnă că promovarea ei nu depinde de voinţa persoanei vătămate ci şi de faptul că partea civilă în timpul procesului penal are dreptul de a renunţa la calitatea sa şi prin aceasta implicit la despăgubirile civile.

Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale pentru că rezolvarea în timp, cât şi soluţiile propriu-zise sunt subordonate desfăşurării acţiunii penale şi modului de soluţionare a acesteia.45

Acţiunea civilă este divizibilă, deoarece poate fi exercitată atât asupra celui care a produs prejudiciul, cât şi împotriva altor persoane (exemplu: partea responsabilă civilmente – art. 1372 C. civ., Legea nr. 22/1969).46

4.3.3. Momentele desfăşurării acţiunii civile în procesul penal 4.3.3.1. Dreptul de opţiune.

Pentru a exista dreptul de opţiune, trebuie în primul rând să avem pornit un proces penal pentru o faptă prevăzută de legea penală prin săvârşirea căreia s-a cauzat o pagubă unei persoane.

Disponibilitatea acţiunii civile prin dreptul de opţiune se manifestă în felurite modalităţi, dintre care cele mai importante se referă la: dreptul părţii interesate de a introduce sau nu acţiunea civilă (cu excepţiile arătate în art. 17 C.pr.pen.), dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării şi dreptul de a renunţa la acţiune, precum şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie.47

De îndată ce partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, deci a alăturat acţiunea sa civilă acţiunii penale, ea nu se mai poate adresa, pentru aceleaşi pretenţii, cu o acţiune separată, unei instanţe civile; va opera principiul că, odată aleasă o cale de judecată, nu mai este posibil să se recurgă la o altă judecată – electa una via, non datur recursus ad alteram48 (originea acestei reguli este din dreptul roman, se bazează pe echitate, astfel că partea vătămată prin inracţiune are drept să-şi aleagă instanţa şi să ducă pe inculpat unde crede de cuviinţă, însă odată aleasă instanţa nu are drept ca, dacă vede că nu-i este favorabilă să facă o noua alegere şi să-l ducă pe acesta la o altă instanţă).

45 M. Apetrei, op. cit., pag. 167. 46 Ibidem 47 N. Volonciu, op. cit., pag. 260. 48 Constantin St`tescu, Corneliu B[rsan, op. cit., pag. 142.

58

4.3.3.2. Acţiunea civilă este pornită prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate. Constituirea de parte civilă se face printr-o declaraţie scrisă sau orală în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. 4.3.3.3. Exercitarea acţiunii civile.

Partea civilă exercită acţiunea civilă în faţa organelor judiciare prin dovedirea pagubei suferite şi a despăgubirilor pretinse prin cererea de a fi obligat inculpatul şi partea responsabilă civilmente la repararea pagubei cauzate.49 Ea se exercită şi din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă.

Din acest motiv organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere per-soanei vătamate ca, prin reprezentantul sau legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.

Procurorul este obligat (art. 18, alin. 2) când participa la judecată să susţină în asemenea situaţii interesele părţii civile, chiar dacă nu este constituită parte civilă. De asemenea, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

4.3.3.4. Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal şi raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.

Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale se stinge prin soluţionarea pretenţiilor civile în cuprinsul hotărârii definitive a instanţei penale, indiferent dacă pretenţiile părţii civile au fost sau admise.50

Instanţa de judecată în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile.

Dacă cele două acţiuni au fost judecate separat, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat, în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă. Cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

49 Gr. Theodor, L. Moldovan, op. cit., pag. 80. 50 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 80.

59

AUTOEVALUARE CAPITOLUL IV

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL 1. Acţiunea civilă în procesul penal:

a) se pune în mişcare prin rechizitoriul procurorului; b) are drept obiect tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune; c) aparţine Ministerului Public; d) presupune provocarea unui prejudiciu prin săvârşirea unei infracţiuni.

2. Poate procurorul renunţa la exercitarea acţiunii penale în cadrul procesului penal? a) nu, deoarece Ministerul Public reprezintă interesele statului în cadrul procesului penal; b) nu, deoarece acţiunea penală este irevocabilă; c) doar în ipoteza în care a intervenit prescripţia răspunderii penale; d) da, în situaţiile în care învinuirea nu este confirmată, iar procurorul pune concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.

3. Enumeraţi trăsăturile acţiunii civile a) acţiunea civilă este disponibilă; b) acţiunea civilă este principală acţiunii penale; c) acţiunea civilă este individuală; d) acţiunea civilă aparţine Ministerului Public.

4. În cazul achitării inculpatului, cand nu va soluţiona instanţa acţiunea civilă a) faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii; b) fapta nu este prevăzută de legea penală; c) inculpatul a decedat; d) există vreuna din cauzele de nepedepsire.

5. Poate fi exercitată acţiunea civilă în cadrul procesului penal dacă: a) prejudiciul a fost reparat; b) prejudiciul nu este actual; c) cererea de constituire ca parte civilă a depăşit momentul luării primei declaraţii a învinuitului; d) infracţiunea săvârşită presupune punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

6. Când se exercită din oficiu acţiunea civilă a) când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; b) când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal; c) când prin infracţiunea comisă au fost cauzate consecinţe deosebit de grave; d) când persoana vătămată nu are domiciliul în România.

60

7. Declaraţia de constituire ca parte civilă în procesul penal se poate face a) în tot cursul urmăririi penale; b) până la momentul redactării rechizitorului de către procuror; c) din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale până la terminarea dezbaterilor; d) oricând pe parcursul judecăţii în primă instanţă şi în căile de atac.

8. Când poate fi dispusă încetarea urmăririi penale : a) partea vătămată s-a împăcat cu inculpatul; b) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; c) mituitorul a denunţat fapta autorităţilor după punerea în mişcare a acţiunii penale; d) a intervenit graţierea făptuitorului.

9. Dacă se constată împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale iar făptuitorul nu a fost descoperit se va dispune

a) scoaterea de sub urmărire penală; b) continuarea cercetărilor în vederea descoperirii făptuitorului; c) clasarea; d) încetarea urmăririi penale.

10. Pronunţând achitarea, instanţa penală poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale potrivit legii civile

a) când se constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; b) când partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă; c) când se constată existenţa unei cauze de nepedepsire; d) când inculpatul a decedat şi moştenitorii acestuia au fost introduşi în cauză.

61

CAPITOLUL V 5. COMPETENŢA PENALÃ

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ŞI FORMELE COMPETENŢEI 5.1.1. Noţiunea şi importanţa competenţei penale

Competenţa penală este prevăzută în dispoziţiile art. 25-61 ale C.pr.pen. şi în titlul II din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, actualizată prin Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul justiţiei.

Instituţia competenţei ordonează repartizarea cauzelor penale pe fiecare organ în parte, în funcţie de atribuţiile funcţionale, de raza teritorială şi de competenţa respectivului organ.51

Competenţa are o importanţă deosebită în procesul penal, întrucât sfera atribuţiilor fiecărui organ este delimitată la actele specifice fiecărei faze a procesului penal. Astfel, datorită naturii şi gravităţii infracţiunilor, locurilor unde au fost săvârşite sau au fost prinşi făptuitorii, precum şi calităţii acestora, se face o delimitare a atribuţiilor organelor judiciare, asigurându-se o repartizare raţională a cauzelor penale la organele de urmărire penală şi la instanţele de grad diferit, în scopul soluţionării lor în cele mai bune condiţii. Totodată, prin această delimitare a atribuţiilor, se împiedică imixtiunea unor organe în sfera de activitate a altora52

5.1.2. Formele competenţei penale

În raport de factorii privind natura şi gravitatea faptelor săvârşite, locul unde au fost comise, calitatea făptuitorului, atribuţiile organelor judiciare, întâlnim următoarele forme de competenţă: funcţională; materială; teritorială; personală.

Competenţele fundamentale sunt întotdeauna şi concurente, întrucât organul judiciar trebuie să fie competent în acelaşi timp după funcţiune, după materie şi după teritoriu, pentru fiecare cauză.53 Dacă o faptă este prevăzută de o lege specială şi nu se prevăd norme speciale de competenţă, se aplică normele generale din Codul de procedură penală. În cazul în care legea specială prevede şi unele norme de competenţă, ele se vor completa pentru situaţiile nereglementate cu normele generale ale Codului de procedură penală.

În literatura de specialitate s-au exprimat opinii referitoare şi la alte forme de competenţă, cum ar fi cele specială, extraordinară, principală, multiplă.54

Competenţa funcţională (ratione offici) este determinată de atribuţiile funcţionale pe care un organ judiciar penal le îndeplineşte pe parcursul desfăşurării unui proces penal.

Competenţa materială (ratione materiae) este determinată de obiectul cauzei penale, şi anume infracţiunea săvârşită.

51 În acest sens ]i Gh. Nistoreanu, M. Apetrei ].a., op. cit., pag. 68. 52 M. Apetrei, op. cit., pag. 178. 53 V. R`mureanu, Competen\a penal` a organelor judiciare, Editura }tiin\ific` ]i Enciclopedic`, Bucure]ti, 1980, pag. 42. 54 N. Volonciu, op. cit., pag. 282-288.

62

Competenţa teritorială (ratione loci) determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză, realizând împărţirea cauzelor între organele judiciare pe linie orizontală.55

Competenţa personală (ratione personae) este determinată de calitatea făptuitorului. La momentul săvârşirii infracţiunii, făptuitorul poate avea calitatea de: militar, magistrat, notar, demnitar, personalul marinei civile, controlor financiar al Camerei de Conturi, şeful unui cult religios etc.

5.2. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI 5.2.1. Noţiuni generale

Dispoziţiile constituţionale (art. 126 pct. 1) arată că justiţia se realizează în România prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Astfel, prin dispoziţiile Codului de procedură penală (art. 25 - 61) cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, modificată şi actualizată prin Legile nr. 304/2004 şi 247/2005, Legea nr. 56/1993 a fostei Curţi Supreme de Justiţie, modificată şi actualizată prin Legile nr. 304/2004 şi 247/2005, este organizat sistemul instanţelor penale din ţara noastră.

În Codul de procedură penală în titlul II, cap. I, la competenţa după materie şi după calitatea persoanei, în art. 25-29 sunt prevăzute competenţa judecătoriei, tribunalului, curţii de apel, tribunalului militar, tribunalului militar teritorial, curţii de apel militare şi competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 5.2.2. Competenţa instanţelor penale civile 5.2.2.1. Competenţa judecătoriei (art. 25 C.pr.pen.)

Judecătoria este primul organ cu atribuţii jurisdicţionale, fiind prima treaptă în scara instanţelor penale.

Ca primă instanţă, judecătoria are o competenţă materială generală, judecând toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe (art. 25 alin. 1 din C.pr.pen.).

În virtutea noilor modificări judecătoria are competenţa să soluţioneze şi alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 25 alin. 2 C. pr. pen.) – prin Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transporturilor navale (publicată în M.O. nr. 332/16.05.2003), infracţiunea de conducere a unei nave fără brevet se judecă potrivit art. 36, în primă instanţă de secţiile maritime şi fluviale ale judecătoriilor. Aceste secţii maritime şi fluviale pot funcţiona pe lângă judecătorii ca instanţe specializate având o competenţă specială şi fiind în concordanţă cu art. 26, pct. 5, teza a II-a din Constituţia României când prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii.

Competenţa funcţională a judecătoriei în penal constă în faptul că are numai atribuţii de primă instanţă (prevăzute în art. 313-360 C.pr.pen.) pe care le exercită în vederea soluţionării cauzelor. Atribuţii de primă instanţă are judecătoria şi în cazul sesizării la plângere prealabilă prevăzute de art. 279, 283-286 C.pr.pen. şi în cazul

55 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 14.

63

arestării preventive şi menţinerii acesteia conform art. 146-160b C.pr.pen., dacă cauza penală ar urma în caz de trimitere în judecată să se judece în primă instanţă.

Competenţa după calitatea persoanei – judecătoria soluţionează faptele date în competenţa sa materială săvârşite de orice persoană, cu excepţiile prevăzute de lege (exemplu: militari).

Competenţa teritorială a judecătoriei se exercită în raport cu dispoziţiile art. 30 din C.pr.pen. pentru infracţiunile săvârşite în ţară şi art. 31 pentru unele situaţii când infracţiunile sunt săvârşite în străinătate Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 304/2004, actualizată prin Legea nr. 247/2005. 5.2.2.2. Competenţa Tribunalului

Sub aspectul competenţei funcţionale, tribunalul judecă, potrivit art. 27 din C.pr.pen., în primă instanţă, în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din raza sa teritorială, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Prin Legea 202/2010, a fost abrogată competenţa tribunalului de a judeca ca instanţă de apel cu privire la hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii.

Competenţa materială a tribunalului este determinată atât în mod concret pentru judecarea unor infracţiuni, cât şi în mod general (abstract), în conformitate cu dispoziţiile art. 27 pct. 1 lit. a, tribunalul judecă în primă instanţă potrivit ultimelor modificări dispuse prin Legea nr. 356/2006 şi Legea nr. 79/2007: infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, 179, art. 189 alin. 3-5, art. 197 alin. 3, art. 211 alin. 3, art. 212 alin. 3, art. 215 alin. 5, art. 254 - 255, 257, art. 266-270, art. 2791, 312 şi art. 317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii şi materii explozive ori radioactive.

De asemenea, tribunalele mai judecă în primă instanţă: - infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei; - infracţiunea de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art.9 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu modificările ulterioare - infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri; - infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar; - infracţiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială; - alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa; Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

64

Pentru secţiile maritime şi fluviale ale Tribunalelor Constanţa şi Galaţi se judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute în art. 13, 14, şi 17 din Legea nr. 191/2003 (preluarea fără drept a comenzii sau controlului unei nave, falsificarea unui ordin scris sau a jurnalului de bord, blocarea şenalului navigabil etc.).

În dispoziţiile art. 3 din D. nr. 203/1974 se arată competenţa în cazul secţiilor maritime şi fluviale ale Tribunalelor Galaţi şi Constanţa care sunt competente să judece în primă instanţă sau recurs.

Competenţa după calitatea persoanei a tribunalului – judecă toate faptele date în competenţa sa materială săvârşite de orice persoană, iar în baza art. 3 pct. 1 lit. c (teza a II-a) din D. nr. 203/1974, secţiilor maritime şi fluviale ale Tribunalelor Constanţa şi Galaţi li s-a acordat competenţa personală de a judeca în primă instanţă sau recurs personalul marinei civile.

Competenţa teritorială a tribunalului: potrivit Anexei nr. 1 lit. b din Legea nr. 304/2004, în fiecare judeţ funcţionează un tribunal, cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului şi în municipiul Bucureşti. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau din municipiul Bucureşti. La tribunale, în raport cu volumul de activitate şi cu natura cauzelor deduse judecăţii, ministrul justiţiei poate înfiinţa prin ordin, în alte municipii sau oraşe din judeţe, sedii secundare cu activitate permanentă, stabilind şi judecătoriile care fac parte din circumscripţiile acestora.

Dacă infracţiunea a fost comisă în ţară, competenţa teritorială este determinată potrivit criteriilor prevăzute în art. 30 C.pr.pen., iar dacă infracţiunea este comisă în străinătate competenţa este determinată conform criteriilor prevăzute în art. 31 C.pr.pen.

5.2.2.3. Competenţa Curţii de Apel

Conform art. 281 C.pr.pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 sub aspectul competenţei funcţionale, Curtea de Apel judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau judecătorii şi tribunalele din raza sa teritorială, ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite, aflate în raza teritorială a Curţii.

Referitor la competenţa materială a Curţii de Apel, aceasta este determinată în mod concret – judecă în primă instanţă :

- infracţiunile prevăzute de Codul Penal în art. 155-173 şi infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale;

- infracţiunile prevăzute în Codul penal în art. 2531, art. 273-276 C.pen., când s-a produs o catastrofă de cale ferată şi art. 356-361 C.pen.;

-infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi controlori financiari ai Curţii de Conturi;

Prin Legea nr. 202/2010, s-au introdus după art. 281 lit.b alineatele b1-b3, cu următorul cuprins

- infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

65

- infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;

- infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului."

- soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate ;

- alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Ca instanţă de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în

primă instanţă de tribunale, iar ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Competenţa personală este determinată de calitatea făptuitorilor prevăzuţi în art. 281 pct. 1 lit. b şi c din C.pr.pen. (judecătorii, procurorii, notarii).

Competenţa teritorială - fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale. Numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile lor sunt prevăzute în anexa 2 din Legea nr. 304/2004.

Dacă infracţiunile sunt săvârşite în ţară, se aplică art. 30 C.pr.pen., iar dacă se săvârşesc în străinătate, art. 31 din C.pr.pen. 5.2.3. Competenţa instanţelor militare

Pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor militare a fost adoptată Legea 54/1993 (republicată în 1999 şi modificata prin Legea nr. 281/2003). Prin Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul justiţiei, a fost abrogată Legea nr. 54/1993, astfel încât, competenţa instanţelor militare este reglementată în Codul de procedură penală. Potrivit art. 581 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanţele militare sunt:

a) Tribunalele militare; b) Tribunalul militar teritorial Bucureşti; c) Curtea Militară de Apel Bucureşti. Circumscripţiile instanţelor militare sunt prevăzute în anexa nr. 2 din Legea nr.

304/2004.

5.2.3.1. Competenţa tribunalului militar Tribunalul militar este primul organ jurisdicţional militar şi este egal în grad cu

judecătoria. Are o competenţă funcţională limitată numai la judecarea cauzelor penale în primă instanţă, inclusiv a celor la plângerea prealabilă prevăzute în art. 279 din C.pr.pen.

Competenţa materială - tribunalul militar judecă în primă instanţă procesele şi cererile date prin lege în competenţa sa (art. 26 din C.pr.pen.), şi anume:

a) infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu indatoririle de serviciu comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe;

66

b) judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege. Potrivit acestor noi reglementări, Tribunalul militar judecă în primă instanţă in-

fracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare, infracţiuni pe câmpul de luptă, infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare şi alte infracţiuni prevăzute în art. 348-352 săvârşite de militari.

Competenţa personală a tribunalului militar este determinată de calitatea inculpatului în momentul săvârşirii faptei, şi anume militar până la gradul de colonel inclusiv.

Săvârşirea infracţiunii de un ofiţer inferior şi trecerea acestuia în corpul ofiţerilor superiori după data săvârşirii infracţiunii nu atrage schimbarea competenţei instanţei (C.S.J. – Dec. Secţiei militare nr. 59 din 8.09.1997).

Competenţa după calitatea persoanei este atrasă şi în caz de participaţie dacă unul dintre participanţi este militar până la gradul de colonel sau angajat civil la una dintre unităţile militare sau servicii speciale.

Competenţa teritorială - conform anexei 2 la Legea nr. 304/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, funcţionează tribunale militare în Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara, iar prin lege se pot înfiinţa şi alte tribunale militare. Potrivit acesteia, tribunalele militare au în circumscripţia lor mai multe judeţe, iar pe lângă tribunalele militare funcţionează mai multe parchete militare, în raport cu întinderea circumscripţiei teritoriale a instanţei respective. 5.2.3.2. Competenţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti

Tribunalul militar teritorial Bucureşti, sub aspectul competenţei funcţionale,

potrivit art. 28 din C.pr.pen., judecă în primă instanţă, în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din raza sa teritorială, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. E similar în grad cu tribunalul instanţelor civile.

În art. 28 din C.pr.pen. este reglementată competenţa materială, astfel că Tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă:

a) infracţiunile menţionate în art. 27 alin. 1 lit. a) – e1), săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari pâna la gradul de colonel inclusiv;

b) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Tribunalul militar teritorial, ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva

sentinţelor pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalul militar în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de tribunalul militar în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

După calitatea persoanei, Tribunalul militar teritorial judecă persoanele care au calitatea de militar (această calitate include gradul de colonel inclusiv pentru infracţiunile menţionate de art. 27 lit. a-e1 C.pr.pen.). În aceste cazuri competenţa personală se îmbină cu competenţa materială.

67

Competenţa teritorială – Conform anexei nr. 2 la Legea nr. 304/2004 modificată prin Legea nr. 247/2005, în ţară funcţionează un singur tribunal militar teritorial cu sediul în Bucureşti, iar prin lege se pot înfiinţa şi alte tribunale militare teritoriale. 5.2.3.3. Competenţa Curţii Militare de Apel

Conform art. 282 din C.pr.pen., Curtea Militară de Apel Bucureşti are competenţa funcţională de a judeca în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale, ori între tribunalele militare din raza de competenţă a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Întrucât în prezent există un singur tribunal militar teritorial nu se poate vorbi de rezolvarea unor conflicte de competenţă între tribunale militare teritoriale ori între tribunale militare din raza de competenţă a unor tribunale militare teritoriale diferite, prevederea legală referindu-se numai dacă vor fi înfiinţate prin lege şi alte tribunale teritoriale militare.

Competenţa materială a Curţii Militare de Apel este următoarea (art. 282 C.pr.pen.):

Judecă în primă instanţă: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi art. 356-361, săvârşite de

militari; b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare

teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe;

c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă de tribunalele militare teritoriale. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de

tribunalul militar în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului militar teritorial, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege

După calitatea persoanei, Curtea Militară de Apel judecă persoanele care au calitatea de militar şi au săvârşit infracţiuni, judecătorii militari şi procurorii militari ai instanţelor şi parchetelor militare ierarhic inferioare.

Competenţa teritorială – Conform anexei nr. 2 la Legea nr. 304/2004 modificată prin Legea nr. 247/2005, în toată ţara funcţionează o singură Curte Militară de Apel, având sediul în municipiul Bucureşti. 5.2.4. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa superioară tuturor celorlalte instanţe de judecată şi din acest motiv are şi o competenţă funcţională corespunzătoare gradului său.

Legea nr. 56/1993 (republicată în 1998), de organizare şi funcţionare a Curţii Supreme de Justiţie, a fost modificată şi completată prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, titulatura actuală fiind aceea de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

68

Prin aceasta se stabileşte competenţa instanţei supreme, dispoziţiile sale fiind completate, sub acest aspect, cu prevederile art. 29 din C.pr.pen.

Sub aspectul competenţei funcţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: în primă instanţă, în recurs şi recursurile în interesul legii. Tot din punct de vedere al competenţei funcţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează în primă instanţă (art. 29 C.pr.pen. ): a) infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi europarlamentari; b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului; c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale; d) infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii; e) infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; f) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori; g) alte cauze date prin lege în competenţa sa;".

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este împletită cu competenţa personală. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecând în primă instanţă infracţiunile arătate în art. 29 C.pr.pen.

Ca instanţă de recurs (cale ordinară de atac), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţă de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege .

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în exercitarea căilor extraordinare de atac recursurile în interesul legii;

Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează, în raport cu competenţa fiecăreia:

a) cererile de strămutare pentru motivele prevăzute în codurile de procedură; b) conflictele de competenţă în cazurile prevăzute de lege; c) orice alte cereri prevăzute de lege; Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate

împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Completul de 9 judecători judecă recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alte cauze date în competenţa sa prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: a) judecarea recursurilor în interesul legii; b)soluţionarea, în condiţiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; 5.3. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ 5.3.1. Noţiunea de prorogare

69

Între două sau mai multe infracţiuni, săvârşite în acelaşi timp sau succesiv, pot exista, deseori, anumite legături, de aşa fel încât fiecare faptă serveşte ca un mijloc de reciprocă caracterizare a activităţilor infracţionale prin care au fost realizate, atât sub raportul gradului de pericol social pe care îl reprezintă în concret, cât şi al cauzelor criminogene care au determinat sau au contribuit la săvârşirea acestor activităţi. Luate fiecare în parte şi examinate izolat, infracţiunile între care există o legătură cu relevanţă penală ar fi incomplet cunoscute şi evaluate, în timp ce prin confruntarea şi cercetarea lor corelată s-ar asigura o mai bună înfăptuire a justiţiei.56

Organele judiciare îşi pot extinde competenţa asupra unor cauze care, în mod normal, revin altor organe judiciare egale sau inferioare în grad şi poartă numele de prorogare de competenţă.57 Ea se face numai în cazurile prevăzute de lege şi în materie penală o întâlnim în cazurile de indivizibilitate, conexitate, disjungerea chestiunilor prealabile şi în cazul schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face obiectul judecăţii. 5.3.2. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate

Indivizibilitatea se caracterizează prin unicitatea infracţiunii (sau a faptei). În cazul indivizibilităţii, legătura care impune reunirea într-un singur tot a diverselor aspecte este mult mai puternică decât la conexitate.58 Având în vedere legăturile interne ale cauzei caracterizate de o singură faptă penală, nu este posibilă disjungerea decât când legea o admite expres.

Situaţiile de indivizibilitate nu sunt facultative pentru organul judiciar, ele produc obligatoriu efectele prevăzute de lege.

Cauzele de indivizibilitate sunt enumerate expres în art. 33 din C.pr.pen., şi anume: a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (participaţia penală –

autori, complici, instigatori – la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni); b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (cazul

priveşte concursul ideal sau formal de infracţiuni, când două sau mai multe fapte au material cauzalitate comună, iar subiectiv vinovăţii distincte);

c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune (în acest caz avem infracţiunile continuate, infracţiunile complexe şi infracţiunile de obicei).

Conexitatea implică o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte o faptă penală, acte care îşi păstrează autonomia spre deosebire de indivizibilitate, la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică.59

Conexitatea este acea stare a mai multor cauze penale care impune reunirea lor spre a fi rezolvate împreună.60 Conexitatea este posibilă dacă există o legătură reală între două sau mai multe fapte, iar reunirea este posibilă în cazul când cauzele se află în aceeaşi fază procesuală. 56 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 125. 57 A se vedea [n acest sens, M. Apetrei, op. cit., pag. 205; I. Neagu, op. cit., pag. 230; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., pag. 186. 58 N. Volonciu, op. cit., pag. 312. 59 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 127. 60 S. Khane, Drept procesual penal, Editura Didactic` ]i Pedagogic`, Bucure]ti, 1963.

70

Conform art. 34 din C.pr.pen., cazurile de conexitate sunt următoarele: a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau

mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o

prealabilă înţelegere între infractori; c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde

comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspunderea penală a făptuitorului altei infracţiuni;

d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea lor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei civile.

Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad cu instanţa militară.

Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. 5.3.3. Competenţa în caz de disjungere

Disjungerea este prevăzută în art. 38 din C.pr.pen. care arată că în cazul de indivizibilitate prevăzută în art. 33 lit. a, precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat. Pentru a opera disjungerea trebuie fie să avem mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni, fie să existe unul din cazurile de conexitate, deci cauzele trebuie să fie reunite. Disjungerea în cazurile de conexitate nu este obligatorie (organul judiciar va aprecia dacă e necesară) şi se dispune numai pentru cauzele obiective (starea de boală a inculpatului, sustragerea unui inculpat de la urmărirea penală şi de la judecată în cazul concursului de infracţiuni – unele flagrante, altele obişnuite).

Atât indivizibilitatea, conexitatea, cât şi disjungerea se aplică şi în faza de urmărire penală (art. 45 alin 1 din C.pr.pen.). 5.4. DISPOZIŢII COMUNE REFERITOARE LA COMPETENŢĂ ( art.39-45 C.pr.pen ) 5.4.1. Declinarea şi conflictele de competenţă, excepţiile de necompetenţă

După sesizare, instanţa de judecată este obligată să verifice dacă e competentă şi în caz afirmativ va proceda la judecarea cauzei. În cazul în care instanţa constată că nu e competentă să judece cauza, din momentul sesizării sau pe parcursul desfăşurării procesului penal, aceasta trebuie să-şi decline competenţa.

Conform art. 42 C.pr.pen., instanţa de judecată care îşi declină competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

71

Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului. Este inadmisibil recursul declarat de inculpat împotriva hotărârii prin care instanţa soluţionează cauzele privind infracţiunile flagrante, potrivit art. 465 şi următorul C.pr.pen., şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei de drept comun, întrucât nici o hotărâre de declinare a competenţei nu e supusă recursului. Partea nemulţumită poate ridica excepţia de necompetenţă la instanţa sesizată prin această hotărâre şi indica instanţa pe care o consideră a fi competentă.61

Conflictul de competenţă se poate ivi când două sau mai multe instanţe se consideră competente a judeca o cauză sau îşi declină reciproc competenţa, ducând la situaţii inadmisibile la desfăşurarea procesului penal.

Este mijlocul legal prin care legea permite anumitor subiecţi procesuali să invoce lipsa de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se desfăşoară procesul penal.

Excepţiile de necompetenţă sunt reglementate de art. 39 din C.pr.pen. şi constituie mijlocul legal prin care legea permite anumitor subiecţi procesuali să invoce lipsa de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se desfăşoară procedura judiciară şi să solicite o desesizare a organului respectiv.62

Excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

Excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (art. 39 alin 1 C.pr.pen.). Nerespectarea acestor dispoziţii duce la sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art. 197 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.

Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 39 alin. 2 C.pr.pen.). Dacă a avut loc citirea actului de sesizare, după acest termen instanţa rămâne competentă a judeca cauza, chiar dacă competenţa teritorială ar aparţine altei instanţe. 5.4.2. Competenţa în cazul schimbării încadrării juridice sau calificării faptei, precum şi în cazul schimbării calităţii inculpatului

După învestirea instanţei de judecată cu judecarea unei cauze penale pot apărea situaţii noi, care modifică unele date referitoare la competenţă.

Nu trebuie confundate datele care determină schimbările de competenţă, după învestirea instanţei de judecată, cu descoperirea unor date sau împrejurări care existau înainte ca instanţa să fi fost sesizată, dar de care nu s-a ţinut seamă. Astfel de date şi împrejurări pot servi la ridicarea unei excepţii de necompetenţă.63

Conform art. 41 C.pr.pen., instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca chiar dacă ea constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Din această dispoziţie rezultă că schimbarea încadrării se poate face numai după ce s-au administrat probe, în timpul cercetării judecătoreşti, care atestă o altă situaţie, pentru că în caz contrar instanţa nu era competentă să judece cauza din momentul sesizării.

61 G. Theodoru ]i L. Moldovan, op. cit., pag. 107. 62 N. Volonciu, op. cit., pag. 305. 63 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 137.

72

Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel (art. 41 alin. 2 C.pr.pen.). Şi în această situaţie avem o prorogare de competenţă pentru că schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, în cursul judecării cauzei, duce la judecarea în continuare a cauzei, numai dacă prin legea nouă nu se dispune altfel.

Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:

– fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; – s-a dat o hotărâre în primă instanţă.

Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29, pct. 1 (art. 40, alin 2 C.pr.pen. – exemplu: dacă pierderea calităţii de militar a avut loc după săvârşirea infracţiunii, cauza va fi judecată tot de instanţele militare). 5.4.3. Competenţa în cazul chestiunilor prealabile

Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă, ea trebuie să aibă, prin obiectul său, caracterul de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei care face obiectul procesului penal.

Chestiunea prealabilă priveşte existenţa unei cerinţe esenţiale a faptei penale, a încadrării juridice a faptei, calitatea sau starea făptuitorului.

Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe (art. 44 alin 1 C.pr.pen.). Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale (art. 44 alin 3 C.pr.pen.).

Din punct de vedere substanţial, natura acestor chestiuni prealabile este extrapenală şi ele pot să constate, de regulă, existenţa sau inexistenţa unui element sau a unei cerinţe esenţiale a conţinutului unei infracţiuni, dar ea poate fi şi penală atunci când de existenţa unei infracţiuni depinde soluţionarea unei alte infracţiuni (exemplu: infracţiunile corelative – favorizarea infractorului, nedenunţarea unor infracţiuni). 5.5. INCOMPATIBILITATEA ŞI STRĂMUTAREA CAUZELOR ÎN PROCESUL PENAL ( art.46-61 C.pr.pen. ) 5.5.1. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

În activitatea pe care o desfăşoară, organele judiciare trebuie să aibă o calificare profesională corespunzătoare, probitate social-morală, precum şi să manifeste obiectivitate şi imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor procesuale.

Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia o anumită persoană care face parte dintr-un organ judiciar este împiedicată să participe la activitatea procesuală dintr-o cauză penală concretă, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra

73

obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei de către persoana respectivă.64

Sunt incompatibile următoarele persoane: judecătorul, procurorul, magistratul asistent, grefierul, organul de cercetare penală, expertul şi interpretul. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 46-48 C.pr.pen. astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006. Potrivit art. 48 C.pr.pen., judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă:

a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă, ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale ;

b) a fost reprezentant sau apărător al vreunuia dintre părţi; c) a fost expert sau martor; d) există împrejurări din care rezultă că este interesat, sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă

apropiată; e)soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de

urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale;

f)este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia;

g)există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv;

h)este tutore sau curator al uneia dintre părţi ; i)a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia. Dispoziţiile art. 46 se aplică procurorului şi magistratului asistent sau, după caz,

grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată (art. 49 alin. 1 din C.pr.pen.). De asemenea, dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 lit. b) – i) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă (art. 49 alin. 2 C.pr.pen.).

Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau recurs.

Abţinerea este modalitatea prin care una din persoanele aflate în stare de incompatibilitate solicită a nu participa în cauza respectivă. Conform dispoziţiilor art. 50 C.pr.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.

Recuzarea este instituţia prin care, dacă nu a făcut declaraţie de abţinere, persoana incompatibilă poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de către oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat de existenţa cazului de incompatibilitate ( art. 51 C.pr.pen. ). Recuzarea se formulează oral sau scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a tuturor

64 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 56.

74

temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată.

Nerespectarea condiţiilor prevăzute în alineatul 2 sau recuzarea aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat.

Completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive, (text modificat prin Legea nr. 356/2006). 5.5.2. Procedura de soluţionare ( art. 52 – 54 C.pr.pen. modificate prin Legea nr. 356/2006 )

Atât abţinerea, cât şi recuzarea se soluţionează în funcţie de faza în care se află procesul penal.

În cursul urmăririi penale (art. 53), asupra abţinerii sau recuzării se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior.

Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale. Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă.

Dacă cererea de recuzare priveşte pe procuror, ea se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior. Abţinerea se soluţionează la fel ca recuzarea.

În cursul judecăţii (art. 52), abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau este recuzat.

Examinarea declaraţiei de abţinere sau cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul, când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere.

Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi 49 alin. 1, instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care dintre persoanele arătate în menţionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei.

În caz de admitere a abţinerii sau recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Dacă abţinerea sau recuzarea priveşte întreaga instanţă, problema se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul când găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea.

Dacă avem cauze în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, când se recuză întreaga instanţă, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile prevăzute de lege.

Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul din alţi judecători de la instanţa respectivă, abţinerea sau recuzarea se soluţionează de

75

instanţa ierarhic superioară. În cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat abţinerea sau recuzarea.

Este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării. Încheierea instanţei, de admitere sau respingere a cererilor privind abţinerea sau de

admitere a recuzării, nu sunt supuse nici unei căi de atac (art. 52 alin. 6 din C.pr.pen.). În situaţia în care prin încheiere s-a respins recuzarea aceasta poate fi atacată numai

cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunţării şi dosarul se înaintează de îndată instanţei de recurs. Recursul se judecă în termen de 48 de ore din momentul primirii dosarului, în camera de consiliu, cu participarea părţilor. 5.5.3. Strămutarea judecării cauzelor penale

Strămutarea este un remediu procesual în vederea înlăturării situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a unui proces penal, în care obiectivitatea şi imparţialitatea sunt grav ameninţate, fiind necesară strămutarea la o altă instanţă de acelaşi grad65 atunci când imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor. Instituţia strămutării nu priveşte faza de urmărire penală, ci numai faza de judecată.

Conform dispoziţiilor art. 55 C.pr.pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, singura instanţă care judecă asemenea cereri) strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfăşurarea normală a procesului. 5.5.4. Procedura strămutării

Strămutarea poate fi cerută de partea interesată (inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente), de procuror sau de ministrul justiţiei (art. 55 alin 2 C.pr.pen.), când imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită, datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericolul de tulburare a ordinii publice, ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv, printre judecători sau procurori, asistenţi judiciari sau grefierii instanţei şi se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea trebuie motivată, iar înscrisurile pe care se sprijină se alătură la aceasta, când sunt deţinute de partea care cere strămutarea (art. 56 alin. 1).

Suspendarea cauzei poate fi dispusă numai de completul de judecată învestit cu judecarea cererii de strămutare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă motivată.

În cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele din circumscripţia aceleiaşi

65 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 160.

76

curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate acesteia. Strămutarea judecării cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o circumscripţie învecinată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza.

Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate, de îndată, despre admiterea cererii de strămutare.

Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac

77

AUTOEVALUARE CAPITOLUL V

COMPETENŢA PENALÃ

1. Cine soluţionează conflictul de competenţă ivit între o instanţă civilă şi una militară:

a) instanţa militară ierarhic superioară; b) instanţa civilă ierarhic superioară; c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; d) instanţa militară implicată în respectivul conflict de competenţă.

2. Ce se înţelege prin „locul săvârşirii infracţiunii": a) locul unde a fost prins făptuitorul; b) locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte; c) locul unde locuieşte persoana vătămată; d) locul unde au fost efectuate actele pregătitoare săvârşirii infracţiunii.

3. În ce condiţii o instanţă sesizată cu judecarea unei infracţiuni de competenţa unei instanţe inferioare rămâne competentă a o judeca

a) calitatea inculpatului nu se schimbă, pe tot parcursul procesului penal; b) constatarea necompetenţei a avut loc înainte de efectuarea cercetării judecătoreşti; c) necompetenţa a fost constată înainte de citirea actului de sesizare; d) constatarea necompetenţei a avut loc după efectuarea cercetării judecătoreşti.

4. Ce cale de atac poate fi folosită împotriva încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare

a) nu poate fi atacată nici cu apel, nici cu recurs; b) poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunţării; c) se poate ataca cu apel sau cu recurs, odată cu fondul cauzei; d) se atacă cu apel, în 5 zile de la data pronunţării.

5. Care este caracterul competenţei materiale a) a organelor de cercetare ale poliţiei judiciare este generală; b) stabileşte sfera atribuţiilor organelor judiciare penale pe orizontală; с) a judecătoriilor este determinată în mod concret; d) este prevăzută sub sancţiunea nulităţii relative.

6. Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are aceea calitate, când

a) infracţiunea este îndreptată contra persoanei; b) urmărirea penală a fost efectuată în circumscripţia instanţei respective; c) s-a realizat sesizarea instanţei prin rechizitoriul procurorului, pentru infracţiunea respectivă; d) s-a dat o hotărâre în primă instanţă.

78

7. Cererea de strămutare a unei cauze penale: a) se adresează numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; b) se introduce la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă; c) se poate introduce numai până la citirea actului de sesizare al primei instanţe de judecată; d) poate fi introdusă în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii ori de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

8. Când poate fi solicitată strămutarea judecării unei cauze penale a) legea prevede pentru infracţiunea judecată pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; b) imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită din cauza duşmăniilor locale; с) a fost depăşită etapa cercetării judecătoreşti; d) nu a fost citit actul de sesizare a instanţei de judecată.

9. Infracţiunea de sustragere de la serviciul militar săvârşită de un civil va fi judecată în primă instanţă de către

a) judecătorie; b) tribunalul militar; c) tribunalul militar teritorial; d) Curtea militară de apel.

10. Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal

a) nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; b) poate fi desfiinţată de către instanţa penală, în măsura în care din probatoriu rezultă că faptele au fost greşit reţinute de către instanţa civilă; c) are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; d) are autoritate de lucru judecat numai cu privire la întinderea prejudiciului cauzat prin comiterea faptei penale.

79

CAPITOLUL VI 6. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBÃ

6.1. PROBELE (art. 62-68 C.pr.pen.) 6.1.1. Noţiunea de probă

Probele sunt acele elemente de fapt (realităţi, împrejurări, întâmplări) care, datorită relevanţei lor informative, servesc la aflarea adevărului şi la justa rezolvare a cauzei penale. Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. 6.1.2. Importanţa şi clasificarea probelor

Importanţa şi valoarea probelor în procesul penal se impun prin evidenţă şi necesitate, care le aşază pe primul plan al preocupărilor procesului penal, fiind factorul cel mai important şi dificil pentru soluţionarea cauzei penale. Probele sunt considerate nervul principal al procesului penal, ele scot adevărul la lumină, pe baza lor întemeindu-se hotărârea instanţei.66

În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală strâng probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200 C.pr.pen.), strângând probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

În faza de judecată în cadrul cercetării judecătoreşti se administrează probele pe baza cărora s-a întocmit materialul de urmărire penală sau se administrează probe noi dacă se consideră necesar.

Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului (art. 63 alin. 2 C.pr.pen.).

În vechea reglementare aprecierea fiecărei probe se făcea potrivit convingerii organelor judiciare formată în urma examinării tuturor probelor şi conducându-se după conştiinţa lor.

Cele mai importante categorii de probă sunt: • probe privind învinuirea – fapte şi elemente care probează vinovăţia învinuitului

sau inculpatului; • probe în apărare – fapte şi elemente care dovedesc nevinovăţia inculpatului sau

circumstanţiază (atenuează) vinovăţia acestuia.

66 Traian Pop, Drept procesual penal, vol. III, Partea general`, Tipografia Na\ional` S.A. Cluj, 1947, pag. 157-158.

80

Deşi această categorie prezintă o utilitate procesuală în ceea ce priveşte sarcina probei, din punct de vedere ştiinţific ea nu poate fi acceptată, deoarece între cele două categorii de probe nu există substanţial o demarcaţie netă (o probă din apărare corelată cu alte probe poate fi folosită şi la încriminare)67

În raport cu realităţile la care se referă, probele pot fi68: • preexistente (exemplu: anterior săvârşirii infracţiunii de bigamie, cel care a

săvârşit-o era legal căsătorit cu o altă persoană); • survenite (exemplu: sustragerea unui bun din patrimoniul unei persoane constituie

o probă întrucât împrejurarea a survenit cu ocazia săvârşirii faptei). În funcţie de izvorul lor, probele sunt imediate (sau primare) – probele obţinute de

la sursa originală (declaraţiile inculpatului cu privire la faptă) şi mediate (secundare, derivate), obţinute din alte surse decât cea originală (fotografierea amprentelor digitale).

În funcţie de legătura lor cu obiectul probaţiunii avem: • probe directe – dovedesc nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau

inculpatului (prinderea în flagrant, conţinutul recunoaşterii învinuitului sau inculpatului); • probe indirecte – dovedesc prin corelarea lor date cu privire la fapta săvârşită, la

vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului (prezenţa învinuitului la locul faptei poate fi o probă indirectă). 6.2. PROBATORIUL ÎN PROCESUL PENAL 6.2.1. Noţiuni introductive şi obiectul probaţiunii

Pentru ca procesul penal să se desfăşoare în condiţii normale trebuie ca legea procesual penală să reglementeze probele admisibile prin care să se poată soluţiona o anumită cauză penală, cine trebuie să aducă aceste probe şi procedura prin care se administrează probele.

Toate aceste acte procesuale şi procedurale prin care se propun şi se invocă probele, se admit sau se administrează probe poartă denumirea de probatoriu.69

Obiectul probaţiunii (factum probandum) îl constituie totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a putea fi just soluţionată.70

Astfel, pot constitui obiect al probaţiunii71: – constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii; – identificarea persoanei care a săvârşit infracţiunea şi a tuturor împrejurărilor care

demonstrează vinovăţia sau nevinovăţia acesteia; – cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea (consecinţele

infracţiunii, factori care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii), precum şi circumstanţele atenuante sau agravante ale învinuitului sau inculpatului;

– date despre părţile în proces. Fiecare probă în parte conţine date şi elemente care împreună formează obiectul

probei (o anumită împrejurare, o întâmplare) şi care prin natura lor pot constitui o probă.

67 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 171. 68 Ibidem. 69 N. Volonciu, op. cit., pag. 341. 70 Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, Partea general`, Ia]i, 1959, pag. 116. 71 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 173-174.

81

În raport cu tipul infracţiunii, faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii sunt diferite de la o cauză la alta.

Obiectul probei (factum probans) trebuie să privească obiectul probaţiunii (factum

probandum), această corelaţie făcând posibilă calificarea probei ca fiind admisibilă, pertinentă, concludentă şi utilă.

Probele sunt pertinente dacă au legătură cu sfera chestiunilor ce formează obiectul probaţiunii, întrucât nu sunt pertinente decât faptele care intră în obiectul probaţiunii. Dacă între obiectul probei şi obiectul probaţiunii nu există nici o legătură, proba nu este pertinentă.72

O probă pertinentă într-o anumită cauză nu este suficientă dacă nu este şi concludentă.

Proba este concludentă dacă are legătură cu cauza şi este esenţială în soluţionarea cauzei. Probele care nu determină în nici un fel soluţia în cauză sunt neconcludente. Totdeauna, orice probă concludentă este şi pertinentă, dar nu orice probă pertinentă este şi concludentă.73

Aşa cum se prevede în art. 67 alin. 2 C.pr.pen., cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă.

Constituie o probă utilă74, proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea condiţii încât să formeze o convingere a organului judiciar. Poate deveni inutilă o probă care, deşi concludentă, a fost deja administrată. În toate cazurile admiterea sau respingerea probelor se face motivat (art. 67 alin. 3 C.pr.pen.). Este interzis a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe.

De asemenea, este interzis de a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unor probe (art. 68 C.pr.pen.).

Pentru administrarea probelor într-o cauză penală, ele trebuie să fie admisibile, pertinente, concludente şi utile cauzei respective.

Aşa cum arătam mai sus, în obiectul probaţiunii intră un ansamblu de fapte şi împrejurări cum ar fi:

a) Fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii Acestea pot fi fapte sau împrejurări care se referă la fondul cauzei (la

infracţiune, la persoana făptuitorului, la consecinţele infracţiunii) şi fapte sau împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal (necesitatea luării măsurilor de siguranţă, starea sănătăţii învinuitului sau inculpatului).75

Putem întâlni fapte şi împrejurări cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei: faptele principale (res probandae) şi faptele probatorii (res probantes):76

• faptele principale – prin intermediul lor se face dovada existenţei sau inexistenţei faptei, a urmărilor ei, a vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului;

• faptele probatorii (indiciile) sunt acelea care, prin informaţiile pe care le furnizează, conduc la stabilirea pe cale indirectă a faptului principal.

72 Apetrei, op. cit., pag. 244. 73 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 119. 74 N. Volonciu, op. cit., pag 347. 75 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 117. 76 I. Neagu, op. cit., pag. 260-261; Gh. Nistoreanu ]i colectiv, op. cit., pag. 93.

82

b) Faptele auxiliare, similare şi negative

Faptele sau împrejurările auxiliare nu au legătură directă cu cauza, dar pot fi obiect al probaţiunii atunci când ajută la precizarea şi, implicit, la aprecierea probelor administrate în cauză.

Faptele similare sunt faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvârşită de învinuit sau inculpat anterior77 (exemplu: împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită după acelaşi modus operandi în care presupusul făptuitor a comis anterior o infracţiune inedită). Faptele anterioare nu pot constitui obiectul probaţiunii în cauză, dar pot fi probate şi reţinute ca o circumstanţă agravantă.

Faptele negative sunt împrejurări care nu s-au realizat, sunt inexistente şi ele nu pot fi probate decât dacă sunt convertite în fapte pozitive. Faptele negative pot fi dovedite dacă sunt limitate şi determinate, acestea permiţând transformarea lor în fapte pozitive (exemplu: se poate proba că cineva în anumite condiţii de timp şi de loc, nu a efectuat o acţiune, prin dovedirea faptului că în acea perioadă se afla în alt loc). Faptele negative se dovedesc în acest caz prin fapte pozitive, iar faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată datorită vastităţii lor.78

c) Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii În obiectul probaţiunii nu pot intra faptele şi împrejurările care vin în contradicţie cu

cunoştinţele ştiinţifice sau cu normele morale. Astfel, nu se admite dovedirea unor fapte sau împrejurări care nu sunt posibile (exemplu: moartea unei persoane a fost provocată de stafii sau fantome); de asemenea, nu poate fi admisă proba că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea de prostituţie deoarece nu are suficiente mijloace de trai.79

De asemenea, există şi limitarea legală de administrare a unor probe (exemplu: la infracţiunea de insultă şi calomnie, proba verităţii este admisibilă numai în situaţia prevăzută de art. 207 C. pen.)

d) Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite Pot exista fapte sau împrejurări pentru care nu este necesară efectuarea de probatorii

în următoarele cazuri: • Prezumţiile legale – nu mai trebuie dovedite faptele cu privire la care există

prezumţii legale. Acest lucru cu privire la dispensa de probă este prevăzut şi în art. 1202 C. civ. – prezumţia legală dispensează de orice probă pe acela în favoarea căruia este făcută.

• Prezumţiile legale absolute – pentru care nu se admite nici o probă contrară – sunt obligatorii în orice împrejurare (juris et de jure). În acest sens se pot da ca exemple:

– nu poate fi invocată necunoaşterea legii penale; – prezumţia lipsei de discernământ a minorilor care nu au împlinit 14 ani (art. 99

alin. 1 C. pen. – minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal), iar această lipsă de discernământ nu mai poate fi dovedită printr-o expertiză medico-legală psihiatrică;

77 Gr. Theodoru, T. Florescu, Drept procesual penal, Partea general`, Tipografia Universit`\ii „Al. I. Cuza“, Ia]i, 1986, pag. 207. 78 N. Volonciu, op. cit., pag.345. 79 Gh. Nistoreanu ]i colectiv, op. cit., pag. 94; I. Neagu, op. cit., pag. 262.

83

• Prezumţiile legale relative pot fi combătute prin probe contrare (prezumţia lipsei discernământului la minori între 14-16 ani este relativă şi poate fi înlăturată prin proba contrară) şi sunt obligatorii numai până la proba contrară (juris tantum);

• Faptele evidente şi notorii – faptele a căror existenţă este evidentă, nu mai trebuie dovedită (exemplu: nu mai trebuie dovedit că apa unui râu curge de la izvor spre vărsare şi nu invers);

• Faptele notorii sunt cele cunoscute de un cerc larg de persoane, fiind de notoritate, iar caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar în funcţie de împrejurarea căreia i se conferă relevanţă informativă şi de gradul de instrucţie al subiectului faţă de care se apreciază notorietatea (exemplu: este de notorietate faptul că oraşul Bucureşti este capitala ţării).80

Faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părţile, de comun acord, nu ridică probleme, acceptându-le existenţa sau inexistenţa. În măsura în care aceste fapte sunt esenţiale în rezolvarea cauzei, ele trebuie dovedite; dacă sunt neesenţiale, nu se impune dovedirea lor.81 6.2.2. Sarcina probaţiunii

În literatura judiciară s-a arătat că prin sarcina probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii82, fie datoria celui ce acuză de a indica faptul ce este de probat şi de a face dovada acestuia potrivit regulii „actori incubit probatio“83 fie obligaţia administrării probelor în procesul penal.84

Chiar dacă, potrivit art. 67 C.pr.pen., părţile pot propune probe şi cere administrarea lor ajutând în acest sens organele judiciare, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată (art. 65 alin. 1 C.pr.pen.).

Constituie o obligaţie legală a organelor judiciare de a dovedi existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei învinuitului sau inculpatului, acesta nefiind obligat să probeze nevinovăţia sa (art. 66 alin. 1 C.pr.pen.).

Aşa cum se arată în dispoziţiile art. 62, 202 şi 287 C.pr.pen., în vederea aflării adevărului, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de judecată, trebuie să-şi manifeste rolul activ prin strângerea probelor necesare şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia.

În cadrul procesului penal, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, în vederea apărării intereselor legale, au dreptul să propună probe şi să ceară administrarea lor. Propunerile se fac către organele de urmărire penală sau către instanţa de judecată care, în urma admiterii motivate a cererii, procedează la administrarea probelor solicitate.85

80 I. Neagu, op. cit., pag. 263. 81 Gh. Nistoreanu ]i colectiv, op. cit., pag. 95. 82 Gr. Teodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 121. 83 T. Pop, op. cit., pag. 184. 84 I. Neagu, op. cit., pag. 265. 85 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 177.

84

Propunerea administrării unor probe nu trebuie confundată cu sarcina administrării probelor pentru că dacă uneori propunerea pentru probe poate fi făcută şi de către una din părţi, sarcina administrării revine numai organelor judiciare.

La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze (art. 65 alin. 2 C. pr. pen). În cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu au cerut înfăţişarea unei probe sau aducerea ei la cunoştinţă, această obligaţie există în cazul unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept (art. 265 alin. 1 C. penal). 6.2.3. Prezumţia de nevinovăţie

Conform art. 23 alin. 11 din Constituţie şi art. 52 C.pr.pen., până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Art. 66 C.pr.pen. arată că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar în cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Din textul celor două articole rezultă că, până la declararea vinovăţiei de către organele judiciare, învinuitul sau inculpatul este prezumat nevinovat. Prezumţia de nevinovăţie constă în faptul că nu toate acuzările sunt adevărate, iar sarcina dovedirii o au organele judiciare. 6.2.4. Administrarea şi aprecierea probelor

Administrarea probelor constă în activitatea de a lua la cunoştinţă, şi de a da eficacitate juridică în modurile prescrise de lege, despre faptele şi elementele de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală.86 Astfel, prin administrarea probelor se desfăşoară o activitate procesuală complexă de către organele judiciare în colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi preluarea, ca probe ale dosarului, a dovezilor prin prisma cărora urmează a fi elucidate faptele şi soluţionată cauza.87

În administrarea probelor există libertatea de a folosi orice probă sau mijloc de probă care să conducă la aflarea adevărului şi soluţionarea legală a cauzei. Pentru ca această administrare de probe să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la drepturile şi interesele părţilor, s-au prevăzut anumite garanţii procesuale.

Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor. Aprecierea probelor este operaţia finală a activităţii de probaţiune prin care organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările de fapt la care se referă au avut sau nu au avut loc în realitate88

86 M. Apetrei, op. cit., pag. 249. 87 N. Volonciu, op. cit., pag. 356. 88 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 125.

85

6.3. MIJLOACELE DE PROBĂ Mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elemente de

fapt ce pot servi ca probă în procesul penal. În actualul Cod de procedură penală, la art. 64, mijloacele de probă sunt limitativ enumerate, şi anume: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio şi video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

Atât probele, cât şi mijloacele de probă au ca scop finalizarea justă a cauzelor penale. Declanşarea procesului penal face ca probele să fie administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

Mijloacele de probă prezintă o importanţă deosebită, întrucât, împreună cu probele, sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, cât şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe şi mijloacele de probă. De aceea trebuie a se stabili dacă fapta există şi de cine a fost săvârşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptu-itorul răspunde penal pentru fapta sa.89

Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. 6.3.2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 6.3.2.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului (art. 69-74 C.pr.pen. astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006)

Persoana care a săvârşit o infracţiune are calitatea de făptuitor, iar persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa (art. 229 C. pr. pen).

Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului, acesta capătă calitatea de inculpat şi este parte în procesul penal, situaţie în care el poate fi tras la răspundere penală (art. 23 C. pr. pen).

Astfel, potrivit art. 64 C. pr. pen, declaraţiile învinuitului sau inculpatului constituie unul din mijloacele de probă prin care se arată elemente de fapt ce pot servi la aflarea adevărului în procesul penal. Este unul din mijloacele de probă cele mai folosite întrucât învinuitul sau inculpatul este figura centrală a procesului penal şi poate cunoaşte cel mai bine cum s-a săvârşit fapta penală.

Procedura de ascultare Persoana care a săvârşit o infracţiune are calitatea de făptuitor, iar persoana faţă de

care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa (art. 229 C. pr. pen).

Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului, acesta capătă calitatea de inculpat şi este parte în procesul penal, situaţie în care el poate fi tras la răspundere penală (art. 23 C. pr. pen).

Astfel, potrivit art. 64 C. pr. pen, declaraţiile învinuitului sau inculpatului constituie unul din mijloacele de probă prin care se arată elemente de fapt ce pot servi la aflarea adevărului în procesul penal. Este unul din mijloacele de probă cele mai folosite întrucât învinuitul sau inculpatul este figura centrală a procesului penal şi poate cunoaşte cel mai bine cum s-a săvârşit fapta penală. 89 M. Apetrei, op.cit., pag. 258.

86

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se). Acest mijloc de probă are o dublă funcţio-nalitate: pe de o parte, furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răs-pundere penală îşi exercită dreptul de apărare.

Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat totdeauna în momentele obligatorii, cu excepţia prevăzută în art. 237 alin. ultim C.pr.pen. când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.

În faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat la începutul şi la sfârşitul acestei faze procesuale (art. 6 alin. 5, art. 70 alin. 3, art. 255, 257 şi 467 C. pr. pen), iar inculpatul, cu ocazia luării măsurii arestării preventive, a prelungirii acesteia, în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală (art. 150, 159, 236, 237, 250-253, 469, 470 C. pr. pen).

În faza de judecată, inculpatul este audiat în urma citirii actului de sesizare al instanţei de către grefier, cu ocazia punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice, a extinderii acţiunii penale, acordării ultimului cuvânt al inculpatului, audierii în apel sau recurs, acordării sau neacordării liberării provizorii.

Dacă învinuitul sau inculpatul nu este audiat în momentele obligatorii, se poate ajunge la nulitatea actelor procedurale încheiate întrucât învinuitul sau inculpatul a fost lipsit de exercitarea dreptului la apărare.

Pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului se impun a fi respectate dispoziţiile procedurale prevăzute în art. 70-74 C.pr.pen., cât şi aplicarea unei anumite tactici pentru a se putea obţine cât mai multe elemente necesare stabilirii (alături de alte probe) vinovăţiei sau nevinovăţiei.

Organele competente care procedează la luarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului în faza urmăririi penale sunt organele de urmărire penală, iar în faza de judecată instanţa de judecată.

Declanşarea activităţii procesuale de ascultare constituie temeiul şi punctul de plecare prin care se ajunge la obţinerea mijlocului de probă, care este declaraţia învinuitului sau inculpatului.

Procedura de ascultare cuprinde trei momente (etape) esenţiale, şi anume90: • Momentul procedurii prealabile – are ca obiect aflarea de către organul judiciar a

datelor de identificare a învinuitului sau inculpatului. Potrivit dispoziţiei art. 70 alin. 1 C.pr.pen., înainte de a fi ascultat, învinuitul sau

inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.

Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

90 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 189-190.

87

Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.

Dreptul la tăcere se bazează pe principiul general care impune celui care afirmă, sarcina probei, o povară care trebuie să fie mai grea în faţa instanţelor penale decât în cea a instanţelor civile, ţinând cont de existenţa prezumţiei de nevinovăţie care operează în materie penală. 6.3.2.2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente ( art.75-771 C.pr.pen. )

Pentru aflarea adevărului, declaraţiile părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente pot aduce elemente de fapt sau împrejurări care pot servi ca probă cu privire la fapta comisă, la persoana făptuitorului, la modul de comitere al faptei, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosar.

Astfel, potrivit art. 76 alin. 2 C.pr.pen. în procedura de obţinere a declaraţiilor, înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare.

Procedura de ascultare a părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător (art. 77 C.pr.pen.).

În cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.

La solicitarea organului judiciar sau a părţii vătămate ori a părţii civile ascultate în condiţiile prevăzute mai sus, la luarea declaraţiei poate participa un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa părţii vătămate sau a părţii civile dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor.

Partea vătămată sau partea civilă poate fi ascultată prin intermediul unei reţele video şi audio.

În cursul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, părţii vătămate sau părţii civile ascultat. Întrebările se pun în ordinea prevăzută în art. 323 alin. 2. Preşedintele completului respinge întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei.

Declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă, fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă ascultată, precum şi de consilierul de protecţie a

88

victimelor şi reintegrare socială a infractorilor prezent la ascultarea acesteia, depunându-se la dosarul cauzei.

Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, în original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, după caz, al instanţei de judecată, se păstrează la sediul acestora.

De asemenea, consemnarea declaraţiilor se face în scris aplicându-se toate dispoziţiile menţionate la art. 73 C.pr.pen. Ca şi declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile celorlalte părţi în procesul penal pot contribui la soluţionarea corectă a cauzei dacă acestea sunt sincere. Întrucât nu tot timpul interesul părţilor în proces concordă şi cu descoperirea adevărului în cauză, legiuitorul a prevăzut, în art. 75 C.pr.pen. privitor la valoarea probatorie a declaraţiilor celorlalte părţi în proces, că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. 6.3.2.3. Declaraţiile martorilor

Conform art.78 C.pr.penală, persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor. Din analiza textului menţionat rezultă că, pentru a avea calitatea de martor trebuie să existe un proces penal, persoana să cunoască date (fapte sau împrejurări) despre fapta penală, aceste date să servească la aflarea adevărului şi să fie chemată în faţa organului judiciar pentru a relata aspectele pe care le cunoaşte.

Nu pot fi ascultate ca martor: – persoana obligată a păstra secretul profesional cu privire la faptele sau împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul; - soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori; – persoanele care au calitatea de parte în cauză. Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată – nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii un martor, un expert sau un interpret care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, precum şi un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

Drepturile şi obligaţiile martorilor. Având în vedere faptul că martorii au anumite obligaţii prevăzute de legea procesual

penală, trebuie ca aceştia să aibă şi anumite drepturi. Astfel, martorul chemat de către organul de urmărire penală ori de instanţa de

judecată are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi altor cheltuieli necesare (sume ce nu puteau fi evitate şi care trebuie dovedite), prilejuite de chemarea acestuia (art.190 alin.1 C.pr.pen.).

Prin Legea nr. 281/2003 s-a modificat articolul 190 C.pr.pen. după cum urmează: – martorul care este salariat are dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata

lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

89

Suma care reprezintă venitul de la locul de muncă se plăteşte de către angajatorul la care lucrează martorul;

– martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă (execută diferite munci pentru asigurarea traiului zilnic sau are afaceri private), este îndreptăţit să primească şi o compensare. Sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfăţişare, indiferent dacă sunt martori în acuzare.

Considerăm că organele judiciare au obligaţia ca după întrebările prealabile care i se pun martorului (art.84 C.pr.pen.) să îi aducă la cunoştinţă faptul că are dreptul atunci când nu este angajat cu contract de muncă, la sume compensatorii pentru perioada cât a fost lipsit de a avea venituri din muncă.

În situaţiile în care martorul nu-şi primeşte sumele cuvenite are dreptul de a se adresa cu plângere (art.275 C.pr.pen.) procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală sau prim-procurorului (art.278 C.pr.pen.), împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror la urmărirea penală. Dacă cauza penală se află în faţa instanţei de judecată şi martorul prin hotărâre judecătorească nu şi-a primit cheltuielile judiciare cuvenite poate declara apel sau recurs cu privire la aceste aspecte (art.362 lit.e şi 3822 C.pr.pen.).

Potrivit art.68 alin.1 C.pr.pen. este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. Prin această dispoziţie legală martorul este apărat împotriva violenţelor sau ameninţărilor ori a altor mijloace de constrângere pentru a da declaraţii. Persoanele care reprezintă organele judiciare şi întrebuinţează promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de un martor pentru obţinerea de declaraţii săvârşesc infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art.266 alin.3. C. pen. şi se sancţionează cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Pentru apărarea drepturilor martorului legiuitorul a mai prevăzut în Codul penal: – -în art.261–2611 sancţiuni faţă de cei care încearcă a determina o persoană prin

constrângere sau corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, precum şi de a împiedica participarea într-o cauză penală a unui martor săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate se pedepseşte cu închisoarea;

– -în art.2671 – tortura – fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri se pedepseşte cu închisoarea.

De asemenea, martorul mai are dreptul să ceară consemnarea declaraţiei, iar dacă nu este de acord cu conţinutul acesteia să refuze să o semneze (art.86 alin.3 raportat la art.71–74 C.pr.pen.).

Pe lângă drepturile pe care le are persoana chemată ca martor are şi o serie de obligaţii şi anume:

– obligaţia de a face declaraţii cu privire la faptele şi împrejurările la care este audiat.

Dacă învinuitul sau inculpatul are dreptul de a nu face nici o declaraţie (art.70 alin.2 C.pr.pen.) persoana chemată ca martor, dacă nu se prezintă, poate fi sancţionată cu

90

amendă judiciară (art.198 lit.c C.pr.pen) sau poate fi adusă silit (art.327 alin.5 C.pr.pen.) în condiţiile prevăzute de art.183 alin.1 şi 184 referitoare la mandatul de aducere şi executarea acestuia. Obligaţia de a depune ca martor este personală nefiind admisă reprezentarea;

– obligaţia de prezentare – persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, în faţa organelor judiciare (art.83 alin.1 C.pr.pen.).

Lipsa nejustificată a martorului de a se prezenta la data stabilită de organele judiciare se sancţionează cu amendă judiciară între 100 lei la 1.000 lei (art.198 lit.a C.pr.pen.) cu obligaţia însă din partea organelor judiciare ca acesta să fi fost legal citat. Dacă din motive temeinice martorul nu s-a putut prezenta poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei organului de urmărire penală ori a încheierii instanţei. În funcţie de motivele arătate, organul judiciar apreciază asupra scutirii sau reducerii amenzii (art.199 C.pr.pen.).

Sunt situaţii în care neprezentarea martorului este justificată de imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat (boală, stare de arest), organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel (art.86 alin.3 combinat cu art.74 C.pr.pen.);

– obligaţia de a spune tot ce ştie – referitor la faptele şi împrejurările asupra cărora este întrebat, martorul are datoria să declare tot ce ştie privitor la cauza respectivă (art.83 teza a II-a C.pr.pen.).

Martorul are o datorie socială de a participa la aflarea adevărului într-o cauză penală şi din acest motiv el are obligaţia să declare tot ce ştie, dar organele judiciare au dreptul de a cere oricărei persoane, care are calitatea de martor, prestarea mărturiei. Declaraţiile martorilor au o importanţă deosebită atunci când ele constau în cunoştinţe dobândite personal, direct şi nemediat de martor cu propriile simţiri şi de aceea el are obligaţia de a spune tot ce ştie. Şi cunoştinţele privitoare la săvârşirea unei infracţiuni care au fost dobândite indirect şi imediat, din relatările făcute de alte persoane duc la obligaţia martorului de a le relata, putând fi folosite de organele judiciare ca probe indirecte;

– obligaţia de a nu face afirmaţii mincinoase. În activitatea de înfăptuire a justiţiei penale un rol important îl au martorii, declaraţiile lor sunt considerate mijloace de probă, contribuind astfel la aflarea adevărului şi implicit în concret la soluţionarea cauzei respective.

Martorul când este ascultat de organele judiciare trebuie să-şi îndeplinească obligaţia cu bună-credinţă91, să contribuie efectiv pe măsura posibilităţilor sale la aflarea adevărului într-o cauză penală. Înainte de a fi ascultat martorul depune următorul jurământ „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“ (art.85 alin.1 C.pr.pen.), jurământ care creează o solemnitate necesară actului procedural şi poate determina martorul să spună adevărul.

După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute în art.85 alin.5 C.pr.pen. (pentru cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul),

91 Buna-credin\` trebuie interpretat` în sensul c` o persoan` ac\ioneaz` în temeiul unui drept ]i conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate – Dic\ionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, 1975, Bucure]ti pag. 104.

91

se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Mărturia mincinoasă este prevăzută de art.260 C. pen.92 şi se defineşte prin fapta martorului, expertului sau interpretului care face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat într-o cauză juridică. Infracţiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ calificat martor, expert sau interpret, infracţiune săvârşită de cele mai multe ori de martori datorită în principal că declaraţiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijoace de probă.

Jurământul martorului este un fapt care precede infracţiunea, dar el nu este o situaţie primară a acesteia. Lipsa jurământului nu poate înlătura caracterul penal al mărturiei mincinoase, atunci când fapta s-a consumat conform dispoziţiilor art.260 alin.1 C.pen. Astfel, art.85 C.pr.pen. privind atenţionarea martorului cu privire la mărturia mincinoasă apare de prisos faţă de neadmiterea în dreptul nostru penal a erorii de drept. Aceasta are însă un rol preventiv, dar inexistenţa acestei preveniri nu exclude însă posibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.93

Fapta se poate săvârşi şi la organul de urmărire penală chiar dacă martorul a depus mincinos numai în această fază, nu mai este audiat de instanţa de judecată iar declaraţia sa nici nu este folosită în soluţia pe care o adoptă instanţa.94

La săvârşirea infracţiunii nu interesează nici faptul dacă mărturia mincinoasă a fost făcută în faţa unui organ, care ulterior se dovedeşte că este incompetent.

Şi tăcerea martorului poate constitui infracţiunea de mărturie mincinoasă dacă „omite a spune tot ce ştie“ referitor la o împrejurare esenţială care are pondere în stabilirea adevărului şi prin consecinţă în soluţionarea justă a cauzei.

Nu putem vorbi însă de săvârşirea unei infracţiuni de mărturie mincinoasă atunci când martorul refuză în mod explicit de a da declaraţie, nu se conformează obligaţiei de a spune tot ce ştie fără însă a săvârşi vreo infracţiune (în afara celor prevăzute în C. penal referitoare la nedenunţarea sau omisiunea de a sesiza organele de urmărire penală). În asemenea situaţii organele judiciare trebuie să găsească alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale.

Organele judiciare sunt cele care trebuie să dovedească caracterul mincinos al mărturiei. Simplele contradicţii din declaraţiile unui martor sau interpretarea personală eronată a faptelor sau împrejurărilor nu trebuie să ne conducă imediat la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci ele trebuie coroborate cu celelalte probe administrative în cauză.

92 Art. 260 C.pen.: „Fapta martorului care într-o cauz` penal`, civil`, disciplinar` sau în orice alt` cauz` [n care se ascult` martori, face afirma\ii mincinoase ori nu spune tot ce ]tie privitor la împrejur`rile esen\iale asupra c`rora a fost întrebat, se pedepse]te cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Fapta prev`zut` în alineatul precedent nu se pedepse]te dac`, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori din toate cauzele mai înainte de a se fi pronun\at o hot`râre sau de a se fi dat o alt` solu\ie ca urmare a m`rturiei mincinoase, martorul î]i retrage m`rturia. Dac` retragerea m`rturiei a intervenit în cauzele penale dup` ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele dup` ce s-a pronun\at o hot`râre sau dup` ce s-a dat o alt` solu\ie ca urmare a m`rturiei mincinoase, instan\a va reduce pedeapsa potrivit art. 76 C. pen“. Noul Cod penal infrac\iunea de m`rturie mincinoas` este inserat` în Titlul IV, art. 273.. 93 Avram Filipa], Infrac\iuni contra înf`ptuirii Justi\iei, Ed. Academiei, Bucure]ti 1986, pag. 54. 94 V. Dongoroz în Codul penal adnotat, Ed. Libr`ria Socec, Bucure]ti, 1937, pag. 184.

92

Retragerea mărturiei mincinoase de cel care săvârşeşte infracţiunea are efect asupra răspunderii penale, iar retractarea mărturiei după momentul prevăzut în art.260 alin.2 are efect cu privire la circumstanţele atenuante.

Sunt destule situaţii când declaraţiile martorului luate în faza de urmărire penală sunt retractate în faţa instanţei de judecată. Această retractare poate fi făcută din mai multe motive. Judecătorul este cel care trebuie să aprecieze sinceritatea revenirii. Este probabil ca la urmărirea penală martorul să declare în stilul său propriu, iar organele de urmărire penală să consemneze cu anumiţi termeni juridici care pot denatura sensul declaraţiei. Având în vedere principiul oralităţii în faza de judecată trebuie ca judecătorul să nu înlăture numai declaraţia martorului făcută în faţa sa pe care o consideră nesinceră ci şi pe cea dată la organele de urmărire penală pentru că din moment ce martorul a revenit, ori minte ori spune adevărul. Dacă ar lua în consideraţie numai declaraţia dată la urmărirea penală nu ar mai avea rost cercetarea judecătorească şi ar fi încălcat principiul oralităţii.

Declaraţia dată la urmărire penală poate fi folosită ca o probă complementară care alături de alte probe directe ajută la aflarea adevărului.

Şi în situaţia în care martorul care a dat declaraţie la urmărirea penală a decedat, dispărut sau este incapabil de a mai depune declaraţia la instanţă, judecătorul poate folosi declaraţia ca o simplă probă indirectă, cu condiţia de a o pune în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor.

Dacă însă judecătorul constată cu ocazia audierii la instanţă că declaraţia martorului de la urmărire penală este nesinceră, nici declaraţia dată în faţa sa nu poate constitui o probă directă, pentru că suspiciunea asupra adevărului persistă şi aceasta fie e înlăturată, fie trebuie coroborată cu alte probe ale cauzei penale.

Referitor la mărturia mincinoasă spunem că aceasta se mai referă şi la experţi şi interpreţi. Experţii pot fi chemaţi la organele judiciare pentru a da lămuriri asupra rapoartelor pe care le-au întocmit.

Considerăm că atunci când experţii sunt chemaţi în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a da lămuriri şi sunt consideraţi martori tehnici, ar trebui să depună un jurământ ca şi martorii prevăzut în art.85 din C.pr.pen., mai ales că la interpreţi este obligatoriu jurământul – art.128 alin.3 C.pr.pen.

Procedura de ascultare a martorilor. Activitatea procesuală privind audierea martorului în faza de urmărire penală sau la

instanţa de judecată se face de regulă la sediul organului judiciar, cu excepţiile prevăzute în art.74 C.pr.pen. când va fi audiat la locul unde se află.

a) Întrebări prealabile Etapa prealabilă constă potrivit art.84 C.pr.pen. din faptul că martorul este întrebat

mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă (reşedinţă atunci când este cazul) şi ocupaţie. În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă.

Tot cu această ocazie se verifică dacă martorul are un interes în cauză, fiind întrebat dacă este sau nu ruda vreuneia dintre părţi (explicându-i-se şi dispoziţiile art.80 C.pr.pen.) şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe

93

urma infracţiunii. Dacă martorul se află în vreuna din aceste situaţii, organele judiciare îi vor pune în vedere că nu este obligat să depună ca martor (art.80 alin.2 C.pr.pen.).

Toate aceste întrebări prealabile trebuie puse martorului de către organul judiciar într-o atmosferă normală prin crearea unui cadru favorabil unei discuţii libere, pentru ca acesta să aibă încredere în cel care audiază şi pentru a putea să-şi expună în mod cât mai corect faptele sau împrejurările pe care le-a perceput.

b) Jurământul martorului

Dacă persoana audiată poate da declaraţie în calitate de martor va trebui să depună un jurământ. Astfel, conform art.85 C.pr.pen. jurământul are următorul conţinut: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“.

În timpul depunerii jurământului, martorul pune mâna pe cruce sau biblie, iar referirea la divinitate, din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.

Martorul de altă religie decât cea creştină nu este obligat ca în timpul depunerii jurământului să pună mâna pe cruce sau biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase.

Formula depunerii jurământului există atât în faza urmăririi penale cât şi în faza de judecată.

Martorul fără confesiune (art.85. alin.4 teza a II-a C.pr.pen.) va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“.

În această categorie de persoane pot intra martorii care sunt atei (militează contra religiei negând existenţa lui Dumnezeu şi a oricărei divinităţi) şi pentru ei un jurământ religios nu are nici o semnificaţie. De asemenea, în această categorie pot intra şi martori care sunt liber cugetătorii care nu sunt împotriva religiei, dar care au depăşit religia în sensul culturii şi jurământul nu poate folosi în nici un fel.

Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă (art.85 alin.5 C.pr.pen.): „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“.

c) Modul şi limitele ascultării Un pas important al activităţii procesuale priveşte procedura de ascultare a

martorului. În dispoziţiile art.86 C.pr.pen. se arată modul şi limitele ascultării martorului reglementare, care se completează cu cele privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art.71–74 C.pr.pen.).

Declaraţia unui martor se poate obţine fie pe calea punerii de întrebări succesive provocând răspunsurile martorului, fie pe calea unei naraţiuni libere făcută de martor. Dintre cele două sisteme naraţiunea liberă este totdeauna mai fidelă, mai ferită de sugestia întrebărilor şi mai completă tocmai din cauza spontaneităţii sale. Organul de

94

urmărire penală va trebui să indice martorului numai asupra căror fapte sau împrejurări să dea relaţii, lăsându-l apoi să nareze liber în problema respectivă.95

Martorii trebuie să declare despre fapte şi împrejurări pe care le-au dobândit cu propriile lor simţiri sau cunosc elemente care interesează în stabilirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. Au mai puţină importanţă cele declarate de martori auzite de la alte persoane sau zvon public, iar comentariile şi convingerile intime ale martorului nu au nici o valoare pentru că evaluarea revine organului de urmărire penală şi nu martorului. Martorul nu poate face aprecieri nici măcar asupra moralităţii învinuitului sau inculpatului sau a altui martor decât numai atunci când a fost chemat în acest scop. Martorul la urmărire penală se ascultă separat, iar dacă sunt mai mulţi martori fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi. Această ascultare nu poate începe cu citirea sau reamintirea unor declaraţii dacă martorul le-a mai dat în cauză şi nici nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut.

Toate întrebările care se pun trebuie să fie clare, precise, să nu aibă un dublu sens, să nu fie puse de asemenea manieră încât să încurce pe martor, să nu fie şicanatorii sau de a hărţui pe martor. De aceea, atât în timpul ascultării martorului în etapa relatării libere cât şi în etapa formulării întrebărilor, organul de urmărire penală nu trebuie să-şi exteriorizeze sentimentele, să asculte cu atenţie dar fără ostentaţie, iar modularea vocii să nu exprime o stare de nemulţumire.96

În această fază de urmărire penală ascultarea are loc la data şi ora pentru care martorul a fost citat, nu există o ordine prestabilită în audierea martorilor, aceasta fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, nu este stabilit nici numărul martorilor care pot fi audiaţi (numărul poate fi limitat de organele de urmărire penală atunci când se consideră că prin audierea unui anumit număr s-au clarificat toate împrejurările legate de cauză). 97

Şi în faza de judecată martorii sunt audiaţi de instanţa de fond separat (art. 319 alin.1 C.pr.pen.), chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 861 şi urm. Martorii mai pot fi audiaţi în apel când instanţa poate da o nouă apreciere a probelor din dosar şi poate administra orice probe noi pe care le consideră necesare (art. 378 alin. 2 C.pr.pen.), precum şi în caz de recurs numai la judecarea cauzei după casare (art. 38519 C.pr.pen.).

Potrivit art. 327 C.pr.pen., audierea martorilor de către instanţă se face ca şi ascultarea inculpatului sau coinculpaţilor (art. 323–325 alin. 1 C.pr.pen.). După ce martorului i s-au pus întrebări de instanţă şi de procuror, el este întrebat şi de partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi.

Martorii ascultaţi rămân în sală, la dispoziţia instanţei, iar dacă instanţa găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din sala de şedinţă, în vederea reaudierii ori a confruntării (art.328 C.pr.pen.). Dispoziţiile art. 861–864 C.pr.pen. se aplică şi la instanţa de judecată în cazul protecţiei unor martori şi a modului lor de ascultare.

95 I. Tanoviceanu,Tratat de drept ]i procedur` penal`, Edi\ia a doua, vol.IV, Bucure]ti, 1927, pag. 658–659 96 Laz`r Cârjan, Curs de Criminalistic`, Ed. Curtea Veche, Bucure]ti, 2003, pag. 308. 97 M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Oscar Print, Bucure]ti, 1998, pag. 274.

95

Când un martor nu ştie limba română sau nu se poate exprima, el va fi ascultat prin mijlocirea unui interpret (art.128 alin.1 C.pr.pen.).

Interpretul este numit de organele de urmărire penală în instanţa de judecată, iar dacă este desemnat sau ales de părţi el trebuie să fie un interpret autorizat potrivit legii.98 La o asemenea ascultare interpretul trebuie să depună jurământul potrivit art.85 C.pr.pen. şi el nu trebuie să aibă vreun interes în cauza respectivă (atenţie mai ales atunci când interpretul este ales de părţi). De asemenea, interpretul trebuie să păstreze secretul datelor de care a luat cunoştinţă, să traducă corect şi să semneze declaraţia alături de martor.

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.

Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite.

Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire. Dispoziţiile prevăzute mai sus se aplică şi experţilor.

În situaţiile descrise anterior, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.

Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.

În cazul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului. Întrebările se pun în ordinea prevăzută în art. 323 alin. 2. Preşedintele completului respinge întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului.

Declaraţia martorului ascultat, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.

În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.

În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanţă.

98 Art. 128 C.pr.pen. a]a cum a fost modificat prin L. nr. 281/2003 publicat` în M.O. nr. 468/1.07.2003

96

d) Consemnarea declaraţiilor

Consemnarea declaraţiei martorilor date în cursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată se face în scris, potrivit dispoziţiilor art.86 alin.3 şi art.73 C.pr.pen.

În declaraţie se face menţiunea depunerii jurământului sau formulei prevăzută în art.85 alin.5 de către martor şi de faptul că dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

La ascultarea martorilor după etapa relatării libere, aceştia pot să-şi scrie singuri o declaraţie cu privire la faptele şi împrejurările respective pentru care au fost chemaţi.

Declaraţia martorului se consemnează de către organul judiciar prin completarea formularului declaraţiei de martor cu datele de identificare, menţiunea depunerii jurământului, ora începerii şi ora încheierii ascultării şi depoziţia martorului.

Principala obligaţie a organelor judiciare este de a reproduce întocmai cele declarate de martor dacă se poate cu propriile lui cuvinte, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia.

Declaraţia scrisă se citeşte martorului, iar dacă cere, i se dă voie s-o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă martorul nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.

Nesemnarea în scris a declaraţiei martorului va duce la anularea actului şi reascultarea martorului (declaraţia nesemnată va fi o declaraţie lovită de nulitate dacă martorul chemat să confirme declaraţia nu recunoaşte conţinutul ei şi, deci, nu poate constitui mijloc de probă).

Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea martorului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de grefier când declaraţia a fost luată printr-un interpret.

Dacă martorul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în funcţie de faza procesuală de aceleaşi persoane arătate mai sus.

Declaraţiile martorilor făcute la instanţa de judecată, audiaţi în cauză, inclusiv întrebările adresate acestora de oricare dintre părţi sau de instanţa de judecată, pe lângă consemnarea făcută de grefier în declaraţie, se fac şi prin înregistrarea cu mijloace tehnice.

Prin înregistrarea declaraţiilor la instanţă se poate constata mai uşor dacă conţinutul celor consemnate de grefier în declaraţie corespund cu cele înregistrate prin mijloace tehnice.

Acest lucru al înregistrării declaraţiilor nu este interzis nici în faza urmăririi penale, iar fixarea declaraţiilor pe bandă magnetică sau video se face de mai mulţi ani asigurând o deplină obiectivitate şi fidelitate în înregistrarea declaraţiilor, a întrebărilor şi a răspunsurilor. Totuşi aceste înregistrări a declaraţiei martorilor nu trebuie confundate cu celelalte mijloace de probă prevăzute în art.64 C.pr.pen. şi anume, interceptările şi înregistrările audio sau video. 6.3.2.4. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor în procesul penal

97

Administrarea probatoriilor cât şi strângerea probelor într-o cauză penală, mai ales în cadrul mijloacelor de probă orală, cum sunt declaraţiile martorilor, pot duce la contradicţii sau nepotriviri ce trebuie soluţionate de către organele judiciare.

Confruntarea (art.87 C.pr.pen.) constă în reaudierea în mod simultan a persoanelor (în cazul nostru al martorilor) în ale căror declaraţii date anterior în aceeaşi cauză penală există contradicţii ce se cer lămurite. Este un procedeu probatoriu complementar (nu figurează în enumerarea prevăzută de art.64 C.pr. pen), folosirea lui fiind condiţionată de existenţa unor declaraţii obţinute prin ascultarea unor subiecţi procesuali în mod separat potrivit procedeului probatoriu primar (obişnuit).99

Când se constată că există contraziceri între declaraţiile martorilor ascultaţi în aceeaşi cauză, organul judiciar procedează la confruntarea lor pentru lămurirea cauzei, numai dacă acest lucru este necesar. Confruntarea poate avea loc nu numai între martori ci şi între martor şi părţile din cauză sau alte persoane, putându-se efectua atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza de judecată.

Confruntarea se poate dispune din oficiu în faza urmăririi penale şi, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor, în faza de judecată.

Procedura confruntării se poate face prin ascultarea martorilor care sunt confruntaţi cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic (art.88 C.pr.pen.).

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca martorii confruntaţi să-şi pună reciproc întrebări.

Confruntarea poate avea un efect pozitiv prin aducerea unor elemente noi sau prin lămurirea contrazicerilor, dar poate avea şi un efect negativ prin faptul că rămân aceleaşi contradicţii în declaraţii. Dacă la prima vedere confruntarea pare un procedeu simplu de efectuat, pentru a avea un rezultat pozitiv trebuie ca organul judiciar să cunoască foarte bine materialul cauzei, a personalităţii martorilor, să conducă cu abilitate confruntarea.

Declaraţiile date de martorii confruntaţi se consemnează într-un proces-verbal care va cuprinde datele din art. 91 C.pr.pen. 6.3.2.5. Înscrisurile, înregistrările audio şi video 6.3.2.5.1. Înscrisurile ca mijloace de probă

Înscrisurile pot servi ca mijloc de probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului (art. 89 C.pr.pen.). Noţiunea de înscris poate avea două sensuri100: în sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, inclusiv formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă (exemplu: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză, descrierea unor corpuri delicte etc.); în sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg numai actele care prin conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă (corespondenţa, chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii etc.).

În literatura juridică s-au mai făcut diferite clasificări ale înscrisurilor fie în funcţie de sursa din care provin (de la părţi, de la instituţii), fie după modul de folosire (înscrisuri

99 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 21. 100 N. Volonciu, op. cit., pag. 372.

98

originale, copii, certificate) sau după scopul urmărit prin întocmirea lor (înscrisuri caracterizate – întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă şi înscrisuri necaracterizate, care conţin diferite menţiuni scriptice, amprente etc.).101

Printre înscrisurile cele mai importante ca mijloc de probă este procesul-verbal încheiat de organul de urmărire penală şi instanţa de judecată. La fel de importante sunt şi actele de constatare încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta (art. 90 C.pr.pen.). Procesul-verbal este un instrument scriptic prin intermediul căruia organele judiciare constată elementele faptice legate de săvârşirea unei infracţiuni şi care astfel cunoscute şi administrate în procesul penal dau înscrisului respectiv conţinutul şi finalitatea unui mijloc de probă, fie demonstrează îndeplinirea diferitelor acte procedurale având rolul de dovezi procedurale.102

Procesele-verbale ca mijloc de probă sunt acelea încheiate de către organele de urmărire penală la efectuarea percheziţiilor, ridicarea obiectelor şi înscrisurilor (art. 108), cercetarea la faţa locului (art. 131), iar de instanţa de judecată, la constatarea infracţiunilor de audienţă (art. 299).

Ca dovezi procedurale întâlnim procesul-verbal de predare a citaţiei (art. 181), procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală în vederea îndreptării erorilor materiale (art. 195), procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală (art. 251).

Condiţiile de fond sunt: data şi locul unde este încheiat, numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie, numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există, descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate, numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora, menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Condiţiile de formă (art. 91 alin. 2 C.pr.pen.): procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de martorii asistenţi şi de persoanele la care se referă. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiunea despre aceasta.

În practică s-a arătat că dacă nu a fost semnat de unul din martorii asistenţi, procesul-verbal nu poate duce la înlăturarea actului, această omisiune nefiind sancţionată cu nulitate.103 Totuşi, dacă, cu ocazia încheierii procesului-verbal, nu s-au respectat dispoziţiile legale cu privire la condiţiile de fond sau de formă, devin aplicabile dispoziţiile art. 197 C.pr.pen.

Ca valoare probatorie, înscrisurile nu au o valoare dinainte stabilită, ele trebuind să concorde cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

6.3.2.5.2. Interceptările şi înregistrările audio sau video, fotografiile ( art.911-916

C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 356/2006 ). Pentru a ajunge la descoperirea anumitor infracţiuni organele judiciare au la

dispoziţie procedee moderne cum ar fi: tehnica fotografică, înregistrările pe bandă magnetică audio-video, interceptările de convorbiri.

101 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 214; N. Volonciu, op. cit., pag. 372; Gh. Nistoreanu ]i colectiv, op. cit., pag. 112. 102 N. Volonciu, op. cit., pag. 373. 103 T. S., S.p., dec. nr. 708/1976, RRD, nr. 1/1977, pag.67.

99

Mijloacele de probă privind înregistrările audio sau video au fost incluse ca mijloace de probă prin Legea nr. 141/1996 (publicată în M.O. nr. 289/14.11.1996) şi modificate prin L. nr. 281/2003, L. nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006.

Sediul materiei privind procedeele probatorii: interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, înregistrările audio-video, filmările şi fotografiile sunt prevăzute în dispoziţiile art. 911 – 916 C. pr. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, O.U.G. nr. 60/2006 şi ulterior prin Legea nr. 202/2010. În afara acestor dispoziţii procedurale există şi legi speciale care prevăd ca mijloace de probă accesul la sistemele de telecomunicaţii sau informatice cum ar fi: Procedura efectuării interceptărilor şi înregistrărilor

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.

Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.

Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.

Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile.

Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele arătate mai sus.

Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia.

La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de

100

aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.

Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.

Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni.

Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare delegat de procuror, în care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.

La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înştiinţeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.

Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu.

Înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

101

Aşa cum s-a arătat mai sus, în afara dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală, referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, există şi dispoziţii procedurale înscrise în legi speciale care prevăd ca mijloace de probă accesul la sistemele de telecomunicaţii sau informatice, iar aici enumerăm Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, precum şi Legea nr. 78/2000 privind combaterea corupţiei, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 134/2005.

Referitor la Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, arătăm că în art. 23 se stipulează în mod expres că organul de urmărire penală, cu autorizarea prevăzută de lege, poate avea acces pe o perioadă determinată, la sistemele de telecomunicaţii sau informatice, putând să le supravegheze cu respectarea dispoziţiilor art. 911 - 915 C.pr.pen.

Atunci când sunt indicii temeinice că o persoană care pregăteşte comiterea unei astfel de infracţiuni folosesc şi sisteme de telecomunicaţii sau informatice, organul de urmărire penală poate avea acces la aceste sisteme şi le va putea supraveghea cu autorizarea procurorului, dispoziţiile art. 911 – 916 C.pr.pen. privind înregistrările audio - video aplicându-se în mod corespunzător.

Legea a instituit noi forme de luptă împotriva acestui fenomen nociv iar între acestea arătăm livrarea supravegheată şi investigatorul acoperit.

Livrarea supravegheată reprezintă o activitate prin care se urmăreşte întărirea materialului probator şi ea constă în permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării de droguri sau precursori suspecţi de a fi expediaţi ilegal în scopul descoperirii persoanelor implicate în aceste activităţi. În astfel de situaţii este absolut obligatorie autorizarea şi controlul procurorului.

Investigatorul acoperit este un poliţist special desemnat să efectueze investigaţii în vederea strângerii de probe cu o altă identitate decât cea reală şi care este atribuită pentru o perioadă determinată. şi această activitate se desfăşoară doar cu autorizarea prealabilă a procurorului.

Poliţiştii care acţionează ca investigatori acoperiţi precum şi colaboratorii lor au dreptul de a procura droguri sau precursori cu autorizarea prealabilă a procurorului în vederea descoperirii unor activităţi infracţionale cât şi pentru identificarea persoanelor implicate în astfel de activităţi.

În ceea ce priveşte Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, facem precizarea că în vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale, pot fi folosiţi investigatori sub acoperire în condiţiile legii, iar când există date sau indicii temeinice că o persoană pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în legea enunţată mai sus, procurorul solicită instanţei de judecată competentă să soluţioneze cauza, autorizarea de supraveghere a sistemelor de telecomunicaţii ori de informaţii, pe o perioadă determinată, dispoziţiile art. 911 – 916 aplicându-se în mod corespunzător.

În acest sens trebuie arătat că interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport al unei convorbiri sau comunicări se vor efectua numai cu autorizarea motivată a instanţei la cererea procurorului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea

102

infracţiunii. Autorizaţia se emite numai de către preşedintele instanţei căreia îi revine competenţa de a judeca cauza în primă instanţă, în camera de consiliu.

De asemenea, Legea nr. 78/2000 privind combaterea corupţiei, modificată prin OUG nr. 134/2005, stipulează posibilitatea supravegherii sau interceptării comunicaţiilor, cât şi accesul la sistemele informaţionale pentru toate tipurile de comunicaţii.

Astfel, când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, ce intră în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorii acestui Departament pot să solicite instanţei autorizare pe o durată de cel mult 30 de zile pentru:

a) punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicaţiilor; b) accesul la sisteme informaţionale. Pentru motive temeinice, măsurile prevăzute mai sus pot fi prelungite de instanţă,

fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile, dar nu mai mult de 4 luni de zile. Actele dispuse de procurorii din cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie

constituie acte premergătoare ce pot constitui mijloace de probă (art. 224 alin. 3 C.pr.pen.).

De asemenea, în situaţiile în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele atribuite prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 134/2005 în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub acoperire, în condiţiile legii ( conform art. 2242 - 2244 C.pr.pen.).

Această măsură a fost adoptată prin OUG nr. 134/06.09.2005 care a introdus art. 261 la Legea nr. 78/2000.

Aşa cum s-a arătat mai sus, atunci când există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea de către un funcţionar a unei infracţiuni de luare de mită, trafic de influenţă sau primire de foloase necuvenite, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă. 6.3.2.6. Mijloacele materiale de probă.

Săvârşirea faptelor în general şi deci şi a faptelor prevăzute de legea penală are loc, de cele mai multe ori, prin contact fizic cu anumite entităţi aparţinând mediului ambiant de la locul săvârşirii sau aflate întâmplător în acel loc. Acest contact lasă, în mod firesc, unele urme asupra materialităţii locului săvârşirii sau asupra obiectelor aflate acolo în timpul comiterii faptei. Urmele materiale ale faptei şi cele lăsate de făptuitor pot constitui elemente preţioase, uneori unice, pentru cunoaşterea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei penale.104

Sunt mijloace materiale de probă (art. 94 C.pr.pen.) obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului. De asemenea, sunt mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii (art. 95 C.pr.pen.). 104 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 230.

103

Din această ultimă categorie legiuitorul denumeşte, în art. 96 C.pr.pen., obiectele şi înscrisurile (corpurile delicte) ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Din analiza textelor menţionate mai sus putem clasifica mijloacele materiale de probă în patru categorii, şi anume:

• obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite (exemplu: amprenta digitală de pe un pahar);

• obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni (exemplu: cuţitul folosit de un inculpat la un omor);

• obiectele care sunt produsul infracţiunii (exemplu: sustragerea unui tablou); • orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului (exemplu: un pantof găsit la

faţa locului ce aparţine făptuitorului). Cu privire la aceste obiecte, legea prevede că vor fi restituite celor cărora le aparţin

(dacă aceasta nu stânjeneşte aflarea adevărului) în afara situaţiilor când ele sunt supuse confiscării speciale prevăzute de art. 118 C.pen.

Mijloacele materiale de probă au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă, ele trebuind să fie coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. La aprecierea probelor se va acorda atenţie şi încercărilor de inducere în eroare a organelor judiciare, când făptuitorul lasă la locul faptei obiecte aparţinând altor persoane sau contraface unele urme în vederea derutării cercetărilor.105 6.3.2.7. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă

În vederea descoperirii şi strângerii mijloacelor de probă, organele judiciare au obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal (art. 96 C.pr.pen.). Organele judiciare au îndatorirea de a acţiona în strictă conformitate cu dispoziţiile legale, având grijă de a nu restrânge drepturile şi libertăţile persoanei decât în măsura în care este necesar.

Legea procesual penală în vederea descoperirii şi strângerii mijloacelor de probă a prevăzut următoarele procedee probatorii: ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziţia, cercetarea la faţa locului şi reconstituirea. 6.3.2.7.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ( art.96-99C.pr.pen )

Dacă organele judiciare au obligaţia de a ridica obiectele şi înscrisurile, orice persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris trebuie să-l prezinte sau să-l predea sub luare de dovadă organului de urmărire sau instanţei de judecată la cererea acestora. Dacă obiectul sau înscrisul nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire sau instanţa dispune ridicarea silită. 6.3.2.7.2. Percheziţia ( art. 100-111 C.pr.pen )

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200 C.pr.pen.). Începerea urmăririi penale are loc indiferent dacă este sau nu cunoscut făptuitorul şi se face in rem faţă de fapta săvârşită, iar după descoperirea acestuia capătă calitatea de învinuit.

105 Gh. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag.141.

104

În complexul activităţilor care alcătuiesc procesul penal, efectuarea percheziţiilor, alături de ridicarea de obiecte şi înscrisuri, apare ca un procedeu auxiliar de descoperire şi strângere a unor mijloace de probă. Este un procedeu auxiliar fiindcă, de regulă, obiectele şi înscrisurile interesând soluţionarea cauzei penale sunt fie descoperite la locul faptei, fie remise de bunăvoie de cei în a căror posesie se află; numai în caz de refuz sau de tăgăduire a existenţei ori deţinerii obiectului sau înscrisului, ori atunci când se consideră necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor se recurge la percheziţie.106

Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în formele prevăzute de lege, fiind interzise în timpul nopţii în afara infracţiunilor flagrante (art. 27 alin. 3 şi 4 din Constituţie).

Percheziţiile care au caracter judiciar şi sunt folosite ca procedee probatorii în diverse cauze penale se deosebesc de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (percheziţia vamală, o percheziţie la intrarea sau ieşirea de la un loc de muncă cum ar fi o mină de aur, o percheziţie ca măsură antiteroristă la pătrunderea pe un aeroport, percheziţionarea în vederea dezarmării unui infractor periculos etc.).107 Proceduri de efectuare a percheziţiei

Percheziţia domiciliară Percheziţiile domiciliare pot fi dispuse de judecător, prin încheiere motivată, în

cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. Efectuarea percheziţiei în cursul urmăririi penale Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Conform art. 100 alin. 3 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

356/2006, percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Perceziţia se dispune în cursul urmăririi penale, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.

În baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizaţia de percheziţie, care trebuie să cuprindă: a) denumirea instanţei; b) data, ora şi locul emiterii; c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis autorizaţia de percheziţie; d) perioada pentru care s-a emis autorizaţia; e) locul unde urmează a se efectua percheziţia; f) numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează percheziţia; g) numele învinuitului sau inculpatului.

Autorizaţia poate fi folosită o singură dată. Percheziţia corporală sau asupra vehiculelor poate fi dispusă, după caz, de organul

de cercetare penală, de procuror sau de judecător.

106 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 238. 107 N. Volonciu, op. cit., pag. 80.

105

Procurorul şi organul de cercetare penală pot efectua percheziţii domiciliare, însoţite, după caz, de lucrători operativi când percheziţia este dispusă în cursul urmăririi penale de către judecător (art. 101 C.pr.pen.). Autorizaţia este prealabilă şi se dă pentru a se garanta orice manifestări arbitrare din partea celor care execută asemenea activităţi. Legiuitorul a menţinut ca act de efectuare a percheziţiei autorizaţia deşi aceasta este dispusă prin încheiere întrucât conţine mult mai multe elemente ce reflectă dreptul de a fi efectuată decât dispozitivul încheierii instanţei (dosarul cauzei, numărul autorizaţiei, legătura cu fapta sau alte date strict determinate prevăzute în art. 105, alin. 2 C.pr.pen.). Autorizaţia emisă de judecător este însă obligatorie atât pentru procuror cât şi pentru organele de cercetare penală şi nu are caracter facultativ. Ulterior după efectuarea percheziţiei deşi în lege nu se prevede acest lucru ar trebui ca procesul-verbal să fie comunicat şi judecătorului care a dispus efectuarea percheziţiei.

În caz de infracţiune flagrantă (art. 465 şi urm. C.pr.pen.), percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizaţia judecătorului, activitatea respectivă fiind justificată de urgenţa intervenţiei în vederea constatării şi urmăririi faptei flagrante (descoperirea şi ridicarea mijloacelor de probă aflate la locul săvârşirii faptei sau asupra autorului), acest lucru fiind permis şi art. 24, alin. 4 din Constituţia României.

Efectuarea percheziţiilor în faza de judecată Instanţa de judecată poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia unei cercetări

locale, în celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de efectuare a percheziţiei se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia (art. 102 C.pr.pen.).

Procedura percheziţiei Întrucât, potrivit art. 27 alin 4 din Constituţie, percheziţiile în timpul nopţii sunt

interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante, considerăm că prin aceasta au fost abrogate şi dispoziţiile din art. 103 C.pr.pen. referitoare la percheziţia pe timp de noapte într-un local public. Percheziţia începută între orele 6-20 nu mai poate continua în timpul nopţii – art. 27 alin. 4 din Constituţie, dispoziţie ce abrogă art. 103 teza a II-a C.pr.pen.

Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător (art. 104 alin. 1 C.pr.pen.).

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi (art. 104 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.).

Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la percheziţie, (text introdus prin Legea nr. 356/2006).

De asemenea, potrivit art. 105 C.pr.pen., organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul de a deschide încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta (noţiunea de domiciliu, la percheziţiile domiciliare, este privită mai larg: ea se referă nu numai la domiciliu sau reşedinţă efectiv, ci şi la dependinţele locuinţei, curte, grădină, loc de muncă, cameră de hotel, care aparţin persoanei percheziţionate sau sunt

106

folosite de ea). Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită: obiectele şi înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică totdeauna.

Percheziţia corporală Potrivit dispoziţiilor art. 23, alin. 2 din Constituţia României, percheziţionarea unei

persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, text care aduce limitări ale libertăţii individuale.

Percheziţia corporală poate fi dispusă în cursul urmăririi penale de către procuror sau organul de cercetare penală (art. 106 C.pr.pen.), iar în faza de judecată de către judecător în conformitate cu art. 102 C.pr.pen.

Această activitate se efectuează de organul judiciar care a dispus-o sau persoana desemnată de acest organ, cu prealabila legitimare şi prezentare a autorizaţiei date de judecător – în cazurile prevăzute de lege, dacă infracţiunea nu este flagrantă. Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată. Poate fi făcută şi cu consimţământul scris al persoanei ce urmează a fi percheziţionată.

O situaţie specială, prevăzută în art. 215 alin. 2 C.pr.pen., este aceea când comandanţii de nave sau aeronave, agenţii poliţiei de frontieră pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorilor şi pot verifica lucrurile pe care aceştia le au cu sine (nu este necesară autorizaţia judecătorului), iar procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.

Despre efectuarea percheziţiei se întocmeşte un proces-verbal care, în afara menţiunilor de la art. 91 C.pr.pen., trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. Se fac menţiuni şi despre obiectele care au fost ridicate, precum şi despre acelea care au fost lăsate în păstrare (art. 108 C.pr.pen.).

Atunci când percheziţia se efectuează la o unitate dintre cele le care se referă art. 145 din C. pen. sau la o altă persoană juridică se aplică dispoziţiile comune (art. 111 C.pr.pen.), care se completează după cum urmează:

• organul judiciar se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezentantului unităţii publice sau al altei persoane juridice autorizaţia dată;

• percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului unităţii; • atunci când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din

personalul unităţii; • copia procesului-verbal se lasă reprezentantului unităţii.

6.3.2.7.3. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea

Cercetarea la faţa locului (art. 129 C.pr.pen.) se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.

107

Această modalitate se foloseşte imediat după săvârşirea infracţiunii asupra mijloacelor de probă aflate la faţa locului, fie ulterior (dar la un termen apropiat săvârşirii infracţiunii) pentru descoperirea eventualelor urme sau împrejurări în care a fost săvârşită fapta. 108

În anumite cazuri, cercetarea la faţa locului, pentru clarificarea anumitor împrejurări privind săvârşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii sau persoane fizice sau efectuarea unor percheziţii.109

Procedura cercetării la faţa locului se poate face în timpul urmăririi penale sau de instanţa de judecată.

Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se poate face şi în prezenţa părţilor când este necesar, iar neprezentarea părţilor încunoştiinţate nu împiedică efectuarea cercetării. Când învinuitul sau inculpatul este reţinut ori arestat, pentru respectarea dreptului la apărare este adus la cercetare, iar dacă nu poate fi adus i se pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat.

Dacă cercetarea la faţa locului se face de către instanţa de judecată, aceasta are loc cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie. Pentru ca cercetarea să se desfăşoare în condiţii normale, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află, ori vin, la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării.

Cercetarea la faţa locului se consemnează într-un proces-verbal (art. 131 C.pr.pen.), care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. Se pot face schiţe, desene sau fotografii, înregistrări video, ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.

Reconstituirea (art. 130 C.pr.pen.) permite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată verificarea şi precizarea unor date, în întregime sau în parte, a modului sau a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. Reconstituirea, ca şi cercetarea la faţa locului, se dispune prin rezoluţie în faza urmăririi penale şi prin încheiere, în timpul cercetării judecătoreşti de către instanţă.

În practica judiciară s-a arătat că uneori reconstituirea se confundă cu experimentul judiciar.110 Acesta din urmă este o metodă ştiinţifică de cercetare folosită atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii (exemplu: în cadrul expertizei balistice se poate face un experiment judiciar – trageri experimentale –, pentru a se stabili, printre altele, modul de funcţionare a armei sau posibilitatea declanşării accidentale a percuţiei).111

108 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 293. 109 I. Neagu, op. cit., pag. 294. 110 T.S., s.p., dec. nr. 1696/1978, Repertoriu de pradic` judiciar` II, pag. 348-349. 111 E. Stancu, Criminalistica, vol. II, Partea a II-a ]i a III-a, Ed. Proarcadia, Bucure]ti, 1993, pag. 178; I. Neagu, op. cit., pag. 296.

108

Reconstituirea nu se poate efectua în cazul în care ar vătăma morala publică, ar leza interesele altei persoane sau s-ar săvârşi o nouă infracţiune (exemplu: reconstituirea unei infracţiuni de viol etc.).

Procedura reconstituirii – reconstituirea fie la urmărire penală, fie la instanţa de judecată se efectuează ca şi cercetarea la faţa locului, prevăzută în art. 129 alin. 2 şi următoarele din C.pr.pen., cu precizarea însă că se face numai în prezenţa învinuitului sau inculpatului (art. 130 alin. 2 C.pr.pen.). Şi la reconstituire se încheie un proces-verbal în care se consemnează amănunţit desfăşurarea acestei activităţi (art. 131 alin. 2 C.pr.pen.), putând fi folosite schiţe, desene, fotografii. 6.3.2.8. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele 6.3.2.8.1. Constatările tehnico-ştiinţifice

Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice (art. 112 alin. 1 C.pr.pen.).

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialiştii sau tehnicienii care funcţionează în cadrul altor organe (art. 112 alin. 2 C.pr.pen.).

Specialiştilor sau tehnicienilor care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice nu li se pot delega şi nici aceştia nu-şi pot însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.

Constatările tehnico-ştiinţifice, faţă de expertize, reclamă urgenţă, nu au conţinutul mai larg al expertizelor, se dispun numai în cursul urmăririi penale, faţă de expertize, care se pot efectua atât în faza de urmărire, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, ele nu reclamă cunoaşterea, citarea părţilor şi prezenţa acestora, ca la efectuarea expertizei.

Se poate dispune efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice dactiloscopice (examinarea urmelor digitale, palmare, plantare), balistice (identificarea armei de foc şi a deţinătorului), traseologice (studierea urmelor ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, a resturilor detaşate din obiecte), fotografice (fixarea cu ajutorul fotografiei a unor situaţii de fapt care se pot schimba, fotografierea victimei), cu privire la înscrisuri (examinarea înscrisurilor dacă sunt originale sau a materialelor folosite la scris) etc.

Procedura efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice – potrivit art. 113 C.pr.pen., organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care se efectuează lucrarea. Constatarea se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală în vederea completării lor.

La finalul lucrării se întocmeşte un raport, iar dacă organele judiciare din oficiu sau oricare dintre părţi apreciază că raportul tehnico-ştiinţific nu este complet sau concluziile

109

acestuia nu sunt precise, dispun refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice, sau efectuarea unei expertize (art. 115 alin. 2 C.pr.pen.).

În cazurile când refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice este dispusă de instanţa de judecată (ea nu poate dispune efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice), raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui (art. 115 alin. ultim C.pr.pen.).

Cu privire la valoarea probatorie a constatării tehnico-ştiinţifice putem spune că ea trebuie coroborată cu celelalte probe ale cauzei, dar având în vedere modalităţile ştiinţifice prin care se face această activitate, are o mare credibilitate în faţa organelor judiciare. 6.3.2.8.2. Constatările medico-legale

Conform art. 114 C.pr.pen., în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare.

Din analiza textului rezultă că aceste constatări medico-legale trebuie dispuse foarte urgent după săvârşirea infracţiunii pentru că o dată cu trecerea timpului nu ar mai avea ce să se constate, făcând excepţie, poate, doar exhumarea, care poate fi făcută, totuşi, mai târziu, dar cât mai aproape de momentul decesului. Dacă constatarea medico-legală poate fi dispusă numai de către organele de urmărire penală, exhumarea poate fi dispusă şi de instanţa de judecată.

Constatările medico-legale se pot dispune de procuror sau organul de cercetare penală prin rezoluţie. Procedura este aceeaşi ca şi la constatările tehnico-ştiinţifice, iar când este dispusă de instanţă, se face tot prin intermediul procurorului (art. 115 alin 3 C.pr.pen.).

Raportul de constatare medico-legală este întocmit de medicul legist la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată (referirea la instanţă se face probabil numai în cazul dispunerii exhumării de către procuror în timpul cercetării judecătoreşti) şi cuprinde date privind constatarea făcută. În cazul în care raportul nu este complet sau concluziile nu sunt precise (art. 115 alin. 2 C.pr.pen.), se poate dispune refacerea, completarea sau efectuarea unei expertize.

Din punct de vedere al valorii probatorii, având în vedere că actele procedurale sunt făcute de specialişti, constatările medico-legale sunt primite cu o mare doză de încredere, dar trebuie coroborate şi cu celelalte probe. Fără o constatare medico-legală în anumite cazuri, nici nu s-ar putea face încadrarea juridică (art. 180, 181-184 din Codul penal). 6.3.2.8.3. Expertizele

Noţiune şi clasificare. Expertiza constituie un procedeu de probaţiune cu ajutorul căruia se operează asupra

anumitor mijloace de probă a căror corectă folosire nu ar fi posibilă fără cunoaşterea exactă a valorii lor probatorii. Efectuarea expertizelor, spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică sau medico-legală nefiind supusă imperativului urgenţei, asigură

110

posibilitatea unei cercetări mai aprofundate şi complete a mijloacelor materiale de probă.112

În desfăşurarea procesului penal, când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize (art. 116 C.pr.pen.).

Expertizele pot fi clasificate în funcţie de113: • Natura problemelor ce urmează a fi lămurite – avem expertize criminalistice

(dactiloscopice, grafice, traseologice, balistice etc.), expertize medico-legale, psihiatrice, contabile, tehnice (accidente de circulaţie sau la infracţiunile de protecţia muncii);

• modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei-facultative (fie din oficiu de organele judiciare când socotesc necesar, fie la cererea părţilor) şi obligatorii (art. 117 C.pr.pen.);

• criteriul modului de desemnare a expertului – expertiza oficială (expertul numit de organul judiciar) şi expertiza supravegheată (părţile pot desemna un specialist – consilier tehnic pentru a supraveghea modul cum se face expertiza);

• modul de organizare a expertizei – simplă (efectuată de un specialist dintr-un anumit domeniu) şi complexă sau mixtă (necesită specialişti din mai multe domenii).

Efectuarea unei expertize este obligatorie în cele trei cazuri prevăzute de art. 117 C.pr.pen., precum şi în cazul pruncuciderii, şi anume:

– în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, când trebuie efectuată expertiza psihiatrică;

– când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, dispune efectuarea expertizei psihiatrice;

– în situaţia în care trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Expertizele nu au o forţă probantă deosebită faţă de celelalte mijloace de probă şi trebuie corelate cu acestea. Au un caracter ştiinţific puternic (mai ales cele medico-legale) şi de multe ori formează convingerea organelor judiciare. Noile reglementări în materie medico-legală limitează în unele cazuri efectuarea mai multor expertize (de exemplu, la recalcularea alcoolemiei – de cel mult două ori la solicitarea organelor de poliţie şi a treia oară numai la solicitarea procurorului ori instanţei de judecată – art. 33 alin. 6 din Normele procedurale).

În cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri, organele judiciare pot ordona să fie prezentate scripte de comparaţie (art. 127 C.pr.pen.) şi modul cum pot fi procurate asemenea scripte Prin legea 202/2010 a fost introdus art. 1271, referitor la Ancheta socială în cazul expertizei psihiatrice a minorului care stipulează că în vederea întocmirii expertizei psihiatrice a minorului, autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială domiciliază minorul are obligaţia să efectueze ancheta socială la cererea unităţii sanitare de specialitate care efectuează expertiza.

112 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 270. 113 A se vedea I. Neagu, op. cit., pag. 301-303; Gh. Nistoreanu ]i colectiv, op. cit., pag. 123-124;

111

6.3.2.9. Comisia rogatorie şi delegarea

În desfăşurarea procesului penal se pot ivi situaţii în care un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată să nu poată efectua un act procedural, din cauza distanţei care separă sediul organului competent la locul unde acest act ar trebui efectuat sau ar putea fi efectuat cu dificultăţi. În astfel de cazuri legea prevede posibilitatea ca organul de urmărire penală sau instanţa să încredinţeze altui organ de urmărire sau altei instanţe sarcina efectuării unui anumit act procedural.114

Astfel, art. 132 C.pr.pen. prevede că atunci când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.

Nu pot forma obiectul comisiei rogatorii punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, ascultarea învinuitului sau inculpatului, încuviinţarea de probatorii, precum şi depunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale (exemplu: efectuarea de expertize).

Din cele expuse rezultă că o comisie rogatorie efectuează acte procesuale privind anumite mijloace de probă (de pildă, ascultarea de martor, ridicarea de obiecte – a se vedea art. 132 alin. 1) pe care organele judiciare care dispun această comisie nu au posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit.

Comisia rogatorie se dispune prin rezoluţie motivată a organului de urmărire penală sau prin încheierea dată de instanţa de judecată şi se poate adresa numai unui organ sau instanţe egale în grad.

Rezoluţia sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează a fi ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce urmează să i se pună. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării (art. 133 C.pr.pen.).

Există posibilitatea pentru părţi ca, atunci când comisia rogatorie s-a dispus de instanţă, să poată formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi trimise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie, şi să poată cere să fie citate la această comisie. În cazul când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta (art. 134 C.pr.pen.).

Delegarea este, ca şi comisia rogatorie, un procedeu de probaţiune auxiliar în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile prevăzute şi pentru comisia rogatorie, efectuarea unui act de procedură dat unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioară (art. 135 C.pr.pen.).

Dispoziţiile referitoare privind dispunerea comisiei rogatorii, conţinutul comisiei şi drepturile părţilor se aplică şi în cazul delegării.

Deosebirea dintre delegare şi comisie rogatorie este că obiectul delegării este realizat de un organ judiciar ierarhic inferior (ex. art. 217 alin. 4 C.pr.pen. – în cazurile în care

114 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 299-300

112

urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele de poliţie).

Organele judiciare care au efectuat comisia rogatorie sau delegarea consemnează rezultatul activităţii lor într-o rezoluţie sau încheiere, după care restituie dosarul organelor judiciare de la care l-au primit.

113

AUTOEVALUARE

CAPITOLUL VI PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBÃ

1. Calitatea de martor în cadrul procesului penal nu poate fi dobândită de: a) rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului; b) soţul învinuitului sau inculpatului; c) minorii; d) partea vătămată şi partea civilă.

2. Ce consecinţe juridice suportă inculpatul care refuză să dea declaraţii în faţa organelor de cercetare penală:

a) constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă; b) va fi sancţionată de către procuror prin aplicarea unei amenzi judiciare; c) nu atrage nici o sancţiune; inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, darea declaraţiilor reprezentând un drept al său şi nu o obligaţie; d) reprezintă o probă directă care conduce la reţinerea vinovăţiei penale a inculpatului.

3. În cadrul procesul penal, nu poate fi ascultat ca martor a) soţul inculpatului; b) persoana obligată a păstra secretul profesional, în legătură cu faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fară încuviinţarea persoanei sau a organizaţiei faţă de care este obligată a păstra secretul; c) fiul inculpatului; d) minorul sub 14 ani.

4. Cum pot fi definite faptele principale: a) probe indirecte, întrucât prin informaţiile furnizate conduc la stabilirea pe cale indirectă a faptelor principale; b) probele cunoscute de un cerc foarte larg de persoane; c) probe directe, prin intermediul lor putându-se face dovada existenţei sau inexistenţei faptei, urmările ei socialmente periculoase şi vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului; d) probele care, deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor unei cauze, pot furniza informaţii privind rezolvarea acelei cauze.

5. Care este modalitatea de a se dispune efectuarea comisiei rogatorie: a) de către instanţa de judecată, prin încheiere; b) de către instanţa de judecată, prin sentinţă de învestire; c) de către organul de urmărire penală, prin rechizitoriu; d) de către părţi, prin intermediul apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

6. Cine dispune efectuarea percheziţiei domiciliare: a) organul de cercetare penală; b) procuror; c) judecător; d) organele de cercetare penală desemnate de către şeful comenduirii de garnizoană.

114

7. Când este obligatorie expertiza medico-legală psihiatrică: a) când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii; b) în caz de moarte violentă; c) când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; d) în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

8. În cadrul procesului penal, expertul depune jurământ? a) nu; jurământul este un aspect specific procedurii de audiere a martorilor; b) da, în ipoteza în care expertul este recomandat de către părţi; c) da, în ipoteza în care se dispune chemarea expertului spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză; d) da, la termenul fixat spre a se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului despre obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă.

9. În cadrul procesului penal nu pot fi martori asistenţi: a) minorii; b) cei care au cunoştinţă despre faptă; c) vecinii persoanei al cărei domiciliu se percheziţionează; d) persoanele interesate în cauză.

10. Cui se adresează comisia rogatorie: a) instanţei ierarhic superioare; b) instanţei ierarhic inferioare; c) numai unui organ judiciar penal egal în grad; d) instanţei competente potrivit art. 30 alin. 1 C. pr. pen.

115

CAPITOLUL VII 7. MÃSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MÃSURI PROCESUALE

7.1. NOŢIUNI PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE

Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de Codul de procedură penală pentru a asigura normala desfăşurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia, putând fi luate atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Ca instituţii de drept procesual, ele sunt puse la dispoziţia organelor judiciare şi constau în anumite privaţiuni sau constrângeri, personale sau reale determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. Funcţionalitatea lor este de a preveni sau înlătura împrejurările (situaţiile) care împiedică realizarea în bune condiţii a procesului penal.115

Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale (care au un caracter adiacent activităţii principale) se manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăţi sau situaţii a căror evitare impune luarea lor. Este posibil ca desfăşurarea cauzei penale să nu necesite luarea unor măsuri procesuale ceea ce demonstrează că instituţia nu intră în mod obligatoriu în fondul principal al activităţilor legate de rezolvarea pricinii.116

Măsurile procesuale au şi un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora. 117

Există unele situaţii în care aceste măsuri se menţin o anumită perioadă de timp după stingerea procesului penal (exemplu: art. 245 C.pr.pen. – menţinerea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile; acestea se vor considera desfiinţate dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării urmăririi penale; art. 353 alin. 3 C.pr.pen. – dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile, măsurile asiguratorii se menţin 30 zile ca şi în cazul de la art. 245 C.pr.pen.). 7.2. MĂSURILE PREVENTIVE 7.2.1. Aspecte generale privind măsurile preventive Măsurile preventive sunt măsuri procesuale care pot fi luate de organele judiciare în cursul desfăşurării procesului penal. Aceste măsuri se împart în: măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara).

Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.118

Scopul măsurilor preventive (art. 136 C.pr.pen.) este de a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

7.2.2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie 115 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 308. 116 N. Volonciu, op. cit., pag. 399. 117 I. Neagu, op. cit., pag. 312. 118 Grigore Theodoru, Drept procesual penal român, Partea general`, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza“ Ia]i, Facultatea de Drept, 1974, pag. 194.

116

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Constituţia României şi art. 5 C.pr.pen. în tot cursul procesului penal libertatea persoanei este garantată.

Libertatea persoanei (inculpat şi învinuit) reprezintă starea firească în timpul procesului penal, iar măsurile preventive se iau numai în caz de excepţie.

Din acest motiv luarea măsurilor preventive este permisă numai în cazurile şi condiţiile strict prevăzute de lege, iar pentru respectarea dispoziţiilor legale ce vizează libertatea sau restrângerea libertăţii învinuitului sau inculpatului au fost instituite diferite garanţii procesuale. Pentru luarea măsurilor preventive trebuie realizate cumulativ următoarele condiţii generale119:

• Să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă penală. Dacă prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru soluţionarea cauzei, prin indicii temeinice potrivit art. 143, alin. 3 C.pr.pen. sunt atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta;

• Pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii, condiţia nu se consideră realizată şi în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda. Noua reglementare exclude posibilitatea arestării preventive pentru infracţiuni prevăzute şi cu amendă;

• Să existe vreunul din cauzele prevăzute de art. 148 lit. a-f C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, şi anume: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri; b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune; e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta; f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a)-e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani.

• Să existe învinuit sau inculpat în cauză deoarece măsurile preventive nu pot fi luate in rem, ci in personam. Atât începerea urmăririi penale cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale sunt etape procesuale distincte care conferă persoanei în cauză alte drepturi şi obligaţii. 119 I. Neagu, op. cit., pag. 315-316; Gr. Theodoru, L. Moldovanu, op. cit., pag. 157-158; M. Apetrei, op. cit., pag. 349-350.

117

• Când se consideră ca în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului (art. 146 alin. 1 C. pr. pen.).

Organul competent a lua o măsură preventivă (art 136 C. pr. pen.) Din alin. 3 al art. 136 C.pr.pen. rezultă că măsura reţinerii poate fi luată de organul

de cercetare penală sau procuror, iar obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara se pot lua de procuror şi judecător în cursul urmăririi penale sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii (art. 136, alin. 4 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006).

Măsura arestării preventive poate fi luată numai de judecător, indiferent de faza procesului penal, iar aceasta nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii (art. 136, alin. 5, 6, C. pr. pen.).

Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătate, vârstă, antecedentele penale şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Organele de cercetare penală pot lua măsura reţinerii prin ordonanţă, procurorul prin ordonanţă sau rechizitoriu, când dispune măsura reţinerii, a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, iar instanţa de judecată, prin hotărâre (sentinţă, decizie sau încheiere).

Actul prin care se ia măsura trebuie să cuprindă, pe lângă datele prevăzute pentru acel act, şi următoarele menţiuni (art. 137 C. pr. pen modificat prin legea nr. 356/2006):

- fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită; - în cazul reţinerii şi arestării preventive, actul prin care se iau aceste măsuri trebuie să indice cazul prevăzut în art. 148, precum şi temeiurile concrete din care rezultă existenţa acestuia; - în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii.

Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului dacă acesta nu este arestat în altă cauză. (art. 139 alin. 2 C.pr.pen. modificat prin Legea nr. 356/2006).

Condiţia impusă în acest caz este că au dispărut temeiurile pentru care s-a luat măsura şi din acest motiv măsura trebuie revocată. Dispoziţiile alineatului 2 al art. 139 C.pr.pen. trebuie interpretat în concordanţă cu art. 23 alin. 6 din Constituţie, care arată că „eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate“.

Încetarea de drept a măsurilor preventive

Conform dispoziţiilor art. 140 C.pr.pen., măsurile preventive încetează de drept: • în faza de urmărire penală – la expirarea termenelor prevăzute de lege (24 ore la

reţinere) sau stabilite de organele judiciare (arestare preventivă a inculpatului pe 29 de zile), ori la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. 1 C.pr.pen., (textul se referă la verificarea periodică dar nu mai târziu de 60 de zile, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive), dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen (textul a fost modificat prin Legea nr. 356/2006) ;

118

– în caz de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale sau de încetarea a procesului penal ori de achitare ; - când durata măsurii arestării preventive a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul incriminării, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, iar urmărirea penală nu a depăşit 180 de zile;

• în faza de judecată – la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de instanţa de judecată120:

– în caz de achitare ori de încetare a procesului penal; – când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă,

durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii.

De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat, atunci când pronunţă:

• o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; • o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspen-

darea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; • amenda; • o măsură educativă; • în cazurile prevăzute la art. 120 C. pen. referitor la efectele graţierii când are loc o

graţiere în întregime a pedepsei aplicate. În cazurile prevăzute mai sus, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului,

ori procurorul, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia, potrivit competenţelor prevăzute de lege, să constate încetarea de drept a măsurii preventive trimiţând, în vederea punerii de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării. 7.2.3. Controlul legalităţii normelor privind măsurile preventive:

1. Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a

procurorului privind măsura reţinerii ( art.1401

).

Când măsura preventivă a reţinerii s-a luat prin ordonanţă de către organul de cercetare penală se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală.

Procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, iar dacă este ilegală sau nu este justificată, dispune revocarea ei. Dacă măsura reţinerii este luată de procuror tot în aceleaşi condiţii se face plângere la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, tot înainte de expirarea celor 24 de ore urmând ca aceasta să se admită sau să se respingă. 120 Durata arest`rii inculpatului este de cel mult 30 de zile ]i la expirarea acestui termen, în cursul judec`rii cauzei, instan\a are obliga\ia constitu\ional` s` verifice, din oficiu, s` decid` prelungirea arest`rii (Curtea Constitu\ional`, dec. nr. 60/1994 r`mas` definitiv` prin dec. 20/1995, publicat` în M. O. nr. 57/28.03.1995). {n prezent, conform noilor modific`ri [n cursul judec`\ii, instan\a verific` periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea ]i temeinicia arest`rii preventive (art.160b C.pr.pen.).

119

2. Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive prev. în

art. 136 lit b) şi c). Potrivit art. 1402 C.pr.pen., împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune

luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond în termen de 3 zile de la luarea măsurii.

Plângerea, împreună cu dosarul cauzei, va fi trimisă instanţei competente în termen de 24 ore, iar învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.

Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, iar neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. Este obligatorie participarea procurorului, instanţa se pronunţă prin încheiere în aceeaşi zi, iar dacă consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, dispune revocarea ei.

3. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi

penale privind arestarea preventivă ( 1403 C.pr.pen.).

Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare.

Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

7.2.4. Categoriile măsurilor preventive 7.2.4.1. Reţinerea

Conform dispoziţiilor art. 143 C.pr.pen., măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (text modificat prin Legea nr. 356/2006).

Rezultă că pentru a fi luată această măsură preventivă sunt necesare a fi îndeplinite următoarele condiţii :

• sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; • infracţiunea respectivă să fie pedepsită cu închisoare indiferent de limitele

pedepsei; • să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.pr.pen.

120

Potrivit noilor reglementări înainte de reţinerea unei persoane de către organele judiciare (măsura poate fi luată şi de instanţa de judecată chiar dacă nu este prevăzută în dispoziţiile art. 143 – a se vedea în acest sens dispoziţiile referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 140 C.pr.pen.) aceasta va fi ascultată în următoarea procedură :

– învinuitului i se aduce la cunoştinţă că are dreptul să îşi angajeze apărător (dacă doreşte acest lucru ascultarea se va face fie în prezenţa apărătorului ales fie a unuia din oficiu);

– învinuitului i se va aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa;

– organul de cercetare penală este obligat să-l încunoştinţeze de îndată pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii, iar dacă este luată de procuror va fi înştiinţat conducătorul parchetului din care face parte acesta. Încunoştinţarea trebuie făcută în scris şi nu mai târziu de 10 ore de la reţinerea învinuitului (art. 144, alin. 3 C.pr.pen);

– persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, motivele reţinerii (art. 1371 C.pr.pen.).

Reţinerea este lăsată la aprecierea organului de cercetare penală, fiind obligatoriu a fi luată numai în cazul infracţiunilor flagrante (art. 148 lit. b şi art. 468 C.pr.pen.). Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă, care poate dura cel mult 24 de ore.

În situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei ( art. 144 alin. 11 C.per.pen. a fost introdus prin Legea nr. 356/2006).

Ordonanţa trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203 C.pr.pen., ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. Dacă organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului un referat motivat (art. 144 alin. 3 C.pr.pen.). Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează înlăuntrul acestui termen la audierea învinuitului şi înaintează preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat propunerea arestării învinuitului.

Atunci când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146.

Din durata reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative, a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31, alin. 1, lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Conform acestui articol poliţistul are dreptul şi obligaţia să conducă la sediul Poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii. Verificarea acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă.

121

Având în vedere inserarea acestei dispoziţii în art. 144, alin.1, teza a II-a C.pr.pen. ajungem la concluzia că o măsură administrativă care nu are nici o legătură cu măsurile preventive prevăzute în Codul de procedură penală are acelaşi temei juridic ca şi dispoziţiile procesuale. Întrucât Constituţia României a fost revizuită în 2003 va trebui ca L. nr. 218/2002 să fie modificată în sensul de a reglementa acest aspect al reţinerii administrative.

Există posibilitatea ca măsura reţinerii să se ia de două ori, fie pe cale administrativă fie pe cale procesual penală, ceea ce ar încălca dispoziţiile art. 23, alin. 3 din Constituţie. Este adevărat că articolul constituţional se referă la reţinere fără a preciza dacă aceasta are ca temei o măsură administrativă sau procesual penală, dar articolul privind libertatea individuală se referă la măsurile procesuale preventive.

Considerăm, alături şi de alţi autori121 că în cazul în care măsura administrativă a fost luată pe un termen de 24 de ore nu se mai poate lua măsura reţinerii prevăzută de art. 143 C.pr.pen., iar dacă s-a luat pe un termen mai scurt se poate lua măsura reţinerii pe un termen care nu va depăşi în total 24 de ore. 7.2.4.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea

Constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanţa de judecată, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, cu respectarea dispoziţiilor art. 143 alin. 1 C.pr.pen. Durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile, dar poate fi prelungită în cursul urmăririi penale , fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă în cursul urmăririi penale este de un an şi în mod excepţional când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viată sau închisoare de 10 ani sau mai mare, durata maximă este de 2 ani. Pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: • să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.;

• infracţiunea comisă să fie pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare. Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitul sau inculpatul este

obligat să respecte următoarele obligaţii ( art. 145 alin. 11 C.pr.pen. a fost introdus prin Legea nr. 356/2996, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 60/2006): a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

121 Gh. Radu – re\inerea ca m`sur` administrativ` – Revista de drept penal – Bucure]ti 2003, pag. 63-64

122

b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de organul judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f)să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. 7.2.4.3. Obligarea de a nu părăsi ţara. ( art 1451 C.pr.pen. - se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 145 şi în acest caz )

Măsura obligării de a nu părăsi ţara este o măsură autonomă poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă deosebindu-se de măsura prevăzută în art. 145 care priveşte doar interdicţia părăsirii localităţii în care locuieşte învinuitul sau inculpatul.

Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

În timpul urmăririi penale măsura se poate lua de procuror prin ordonanţă pe o durată de 30 de zile (din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală – art. 138 C.pr.pen.), fiind prelungită conform art. 145, alin.2 C.pr.pen.

În timpul cercetării judecătoreşti măsura poate fi dispusă de instanţă prin încheiere (din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţii vătămate – art. 301 C.pr.pen.), durata măsurii în timpul judecăţii fiind până la soluţionarea cauzei sau instanţa putând fixa în timp o limitare a măsurii.

Măsura poate fi atacată în timpul urmăririi penale cu plângere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în timpul judecăţii încheierea nu poate fi atacată separat ci numai odată cu fondul.

Aşa cum s-a arătat şi la obligarea de a nu părăsi localitatea şi în cadrul acestei măsuri învinuitul sau inculpatul pot cu acordul organului care a dispus măsura, să părăsească ţara.

Copia ordonanţei procurorului sau după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră pentru executare, precum şi învinuitului sau inculpatului. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.

Prin Legea nr. 216/1998 a fost aprobată O.G. nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor în România, modificată ulterior prin mai multe legi, ultima fiind O.G. nr. 43/2005. În dispoziţiile acestora se arată în mod expres că cetăţeanului român i se poate refuza temporar eliberarea paşaportului, iar dacă i-a fost eliberat, acesta i se poate retrage sau se poate suspenda dreptul de folosire dacă este învinuit sau inculpat într-o cauză, iar magistratul dispune interdicţia părăsirii ţării. Această măsură se comunică învinuitului sau inculpatului în termen de 15 zile cu menţionarea motivelor, iar ea poate fi atacată prin contestaţie la organul ierarhic superior în termen de 15 zile de la comunicare, iar după aceea la instanţa de contencios administrativ.

123

7.2.4.4. Arestarea preventivă

Arestarea preventivă este cea mai gravă măsură preventivă şi constă în deţinerea persoanei în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale. În Codul de procedură penală sunt prezentate două situaţii: arestarea învinuitului, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, şi arestarea inculpatului după promovarea acestei acţiuni. a) Arestarea învinuitului (art. 146-147 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 73 din Legea nr. 356/2006 ) Pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului trebuie îndeplinite următoarele condiţii (art. 146 alin. 1 C.pr.pen.):

• dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

• infracţiunea să fie pedepsită cu închisoare sau detenţiune pe viaţă; • în interesul urmăririi penale să fie necesară privarea de libertate a învinuitului; • să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.pr.pen. Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, întocmită

de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Judecătorul, admiţând propunerea emite, de urgenţă şi un mandat de arestare a învinuitului, care trebuie să cuprindă (art. 146 alin. 10 C.pr.pen.): instanţa care a dispus luarea măsurii arestării; numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul învinuitului, arătarea faptei ce formează obiectul învinuirii şi denumirea infracţiunii, numele şi prenumele învinuitului, durata arestării şi semnătura judecătorului. Executarea mandatului se face conform art. 152 C.pr.pen. In caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi ţara (art. 146 alin. 111 C.pr.pen., introdus prin Legea nr. 356/2006). Împotriva încheierii de admitere a luării măsurii arestării preventive sau de respingere a acesteia se poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul nu este suspensiv de executare. Măsura arestării preventive a învinuitului poate fi luată şi de instanţa de judecată în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 146 aşa cum arată dispoziţiile art.147 C.pr.pen.

124

Această măsură se ia prin încheiere în cazul constatării infracţiunilor de audienţă – art. 299 C.pr.pen. (se încheie un proces-verbal şi se emite un mandat de arestare care se trimit procurorului) şi al celor prevăzute de art. 336-337 referitor la extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane. Instanţa mai poate dispune arestarea învinuitului şi printr-o sentinţă de dezinvestire (art. 338 C.pr.pen.) în cazurile de restituire şi trimiterea dosarului la procuror. Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare, iar învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare. Măsura arestării învinuitului poate fi revocată, înlocuită, poate înceta de drept, dar nu poate fi prelungită. b) Arestarea inculpatului (art. 148-160b C.pr.pen.): condiţii; organul judiciar care poate lua această măsură; durata şi prelungirea arestării (procedura). Condiţiile necesare pentru arestarea inculpatului sunt arătate în art. 148 (modificat prin Legea nr. 35672006 şi O.U.G. nr. 60/2996) şi art.150 C.pr.pen.iar măsura poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C.pr.pen. şi există vreunul din următoarele cazuri: - inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; - inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri; - există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; - există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; - inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune; - există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta; - inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pe lângă dispoziţiile necesare la arestarea învinuitului mai există şi următoarele condiţii:

– existenţa unui inculpat (să fie pusă în mişcare acţiunea penală care se dispune de către procuror, prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală, ori din oficiu);

– inculpatul să fie ascultat. Arestarea inculpatului este facultativă, fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare, dar este obligatorie la infracţiunile flagrante – art. 469 alin. 2 C.pr.pen. Potrivit noilor reglementări arestarea inculpatului poate fi dispusă numai de judecător. Arestarea inculpatului în timpul urmăririi penale

Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după

125

ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului.

Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur

judecător, indiferent de natura infracţiunii. Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere

motivată. Dacă sunt întrunite condiţiile legale, judecătorul dispune, prin încheiere motivată,

arestarea preventivă a inculpatului pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile. Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după

scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului.

Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

Măsura arestării preventive a inculpatului în faza de urmărire penală poate fi dispusă de judecător prin încheiere motivată.

După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandat de arestare (când sunt mai mulţi inculpaţi arestaţi se emite pentru fiecare mandat separat).

Persoanei arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă motivele arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţă celui arestat în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.

Dacă mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar alt exemplar al mandatului îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul (art. 152 alin.1 C.pr.pen.).

Această „trimitere“ a unui exemplar al mandatului la organele de poliţie trebuie înţeleasă în sensul că se înmânează acestor organe un exemplar, o dată cu arestatul, pentru că, de obicei, acesta ajunge la judecător însoţit de organele de poliţie, dacă nu sunt chemate pentru punerea în executare a mandatului.

În cazul în care măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului, potrivit art. 150 C.pr.pen., mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie pentru executare. Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al mandatului şi pe care o conduce în faţa judecătorului care a emis mandatul (art. 152 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.).

Prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale numai motivat şi dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate (art. 155, alin. 1 C.pr.pen.).

126

Competentă a soluţiona prelungirea duratei arestării inculpatului este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul în care s-a constatat săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Dacă arestarea a fost dispusă de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează procurorului de la parchetul superior, care, dacă o socoteşte întemeiată, sesizează instanţa potrivit alin. 2, art. 156 C.pr.pen.

Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.

Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii

nu poate fi adus în faţa judecătorului sau când, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.

În cazul în care judecătorul acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. Judecătorul soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării

preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi termen.

Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.

Recursul, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, nu este suspensiv de executare.

Măsura dispusă de judecător se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului.

Dacă încheierea judecătorului de la prima instanţă nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.

Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

Arestarea inculpatului în cursul judecăţii Potrivit art. 160a arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul

judecăţii, prin încheiere motivată, dacă avem întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C.pr.pen.

Încheierea pronunţată de instanţă poate fi atacată separat cu recurs în 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.

Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, se va judeca în 3 zile, recursul nu este suspensiv de executare.

127

Dacă inculpatul a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză în cursul urmăririi penale sau a judecăţii, se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate.

Durata măsurii arestării preventive este în cursul judecăţii de cel mult 60 de zile (art. 23 alin. 6 din Constituţie şi art. 160b C.pr.pen.).

În situaţia în care temeiurile care au determinat arestarea impun privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa prin încheiere menţine arestarea preventivă, iar în caz contrar dispune revocarea arestării şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.

În faza de judecată, instanţa de judecată poate dispune arestarea inculpatului prin hotărâre, care poate fi: încheiere (art. 338 combinat cu 336-337 C.pr.pen.), sentinţă (art. 338 şi art. 350 alin. 1 C.pr.pen.) sau decizie (art. 382 alin. 3 C.pr.pen.).

Potrivit art. 267 C.pr.pen. în cazul în care procurorul la întocmirea rechizitoriului consideră că este necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează instanţei în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestare a inculpatului.

Într-o asemenea situaţie nu se mai procedează ca la arestarea în cursul urmăririi penale, astfel că arestarea trebuie luată în discuţie în şedinţă publică pentru judecarea cauzei în primă instanţă. Se procedează în acestă manieră indiferent dacă propunerea a fost făcută prin rechizitoriu sau separat. 7.2.4.5. Dispoziţii speciale privind reţinerea sau arestarea minorilor (art. 160e – 160h C.pr.pen.)

Reţinerea minorului În mod cu totul excepţional minorul între 14 şi 16 ani poate fi reţinut cu îndeplinirea

condiţiilor prevăzute în art. 160g C.pr.pen. şi anume : – minorul răspunde penal (expertiză medico-legală, psihiatrică care să demonstreze

că are discernământ); – să existe date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă;

– înştiinţarea procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale. Măsura reţinerii pentru minori se poate lua pe o durată de cel mult 10 ore şi poate fi

prelungită de procuror prin ordonanţă motivată, numai dacă se impune acest lucru pe o durată de cel mult 10 ore.

Pentru minorii între 16-18 ani se aplică procedura comună a luării măsurii reţinerii, dar cu unele dispoziţii derogatorii şi anume:

128

– în toate cazurile li se asigură asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul reţinut şi să comunice cu el;

– încunoştiinţarea imediată în cazul reţinerii minorului a părinţilor, tutorelui, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care acesta le desemnează;

– respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzut de lege pentru minorii reţinuţi prin controlul unui judecător anume desemnat de către preşedintele instanţei, prin vizitarea locului de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventivi.

Arestarea preventivă a minorului În conformitate cu dispoziţiile art.160h C.pr.pen. minorul între 14-16 ani va putea fi

arestat preventiv în următoarele condiţii: – minorul să răspundă penal; – pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe

viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare; – o altă măsură preventivă nu este suficientă. Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile şi această perioadă nu

poate fi prelungită. Durata arestării inculpatului minor între 14-16 ani este, în cursul urmăririi penale,

de cel mult 15 zile. Prelungirea măsurii se face în mod excepţional, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile, iar în total arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile.

În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14-16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.

În timpul judecăţii verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Menţinerea arestării în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional şi considerăm că se aplică dispoziţiile art.160b C.pr.pen. cu privire la menţinerea sau nu a arestării preventive a minorului pe timpul cercetării judecătoreşti.

Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită de fiecare dată cu 20 de zile fără a putea să depăşească în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.

În cursul judecăţii verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile, urmând ca şi aici să se aplice procedura prevăzută la art. 160b C.pr.pen.

129

Ca şi în cazul reţinerii la arestarea preventivă a minorului se încunoştinţează părintele, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care acesta le desemnează, serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza în termen de 24 de ore. Toate acestea se consemnează într-un proces-verbal.

Atât în cazul reţinerii cât şi al arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv.

7.2.5. Liberarea provizorie ( art.1601-16010), reprezintă o măsură procesuală cu caracter facultativ şi aplicabilă numai în anumite condiţii pe parcursul procesului penal, când învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Chiar dacă reprezintă o măsură accesorie arestării preventive liberarea provizorie are următoarele caracteristici:

– se acordă numai la cerere, fără a se putea acorda din oficiu; – are caracter provizoriu întrucât poate fi revocată atunci când învinuitul sau

inculpatul încalcă obligaţiile impuse de organul judiciar; – este facultativă deoarece este lăsată la aprecierea organului judiciar competent; – este o garanţie ce are ca efect doar o încetare temporară a privării de libertate,

condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor impuse. 7.2.5.1. Liberarea provizorie sub control judiciar ( art. 1602-1603 astfel cum a fost modificat prinb art. I pct. 87 din Legea nr. 356/2006 )

Condiţii: liberarea provizorie sub control judiciar se acordă în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă şi infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu poate depăşi 18 ani

Inculpatul arestat trebuie să respecte una sau mai multe din obligaţiile impuse de organul judiciar: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura; e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;

130

f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta.

În cuprinsul încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage atenţia acestuia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Liberarea sub control judiciar poate fi dispusă, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii numai de către instanţa de judecată (art.1602a C.pr.pen.). 7.2.5.2. Liberarea provizorie pe cauţiune

Dispoziţiile art.1604 din Codul de procedură penală reglementează condiţiile liberării.

Astfel, liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda la cerere (nu se acordă din oficiu) când:

– există un proces penal; – învinuitul sau inculpatul este arestat; –s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar competent şi sunt respectate

dispoziţiile art. 1602 alin. 1 şi 2. În cazul acestei măsuri, când ea se dispune, învinuitul sau inculpatul este obligat să

se prezinte la chemarea organelor judiciare şi să comunice orice schimbare de domiciliu sau de reşedinţă.

Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă în cazul săvârşirii infracţiunilor din culpă sau intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani ori când există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni ori va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte (alin.1 şi 2 art. 1604 C.pr.pen. reprodus aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003).

Pentru ca învinuitul sau inculpatul să respecte obligaţiile ce-i revin pe timpul liberării provizorii s-a prevăzut plata unei cauţiuni (art.1605 C.pr.pen.) care este de cel puţin 1.000 lei.

Cauţiunea se consemnează pe numele învinuitului sau inculpatului, la dispoziţia instanţei care a stabilit cuantumul acesteia.

Cauţiunea se restituie când: – se revocă liberarea provizorie pentru cazul prevăzut în art.16010 alin.1 lit. a); – se constată, de instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat

măsura arestării preventive; – se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea

sau încetarea procesului penal; – se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată

a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă;

– se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii. – cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivită art. 1608a alin. 6. Cauţiunea se face venit la bugetul statului la rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare.

131

7.2.5.3. Dispoziţii comune privind procedura liberării provizorii Această procedură este prevăzută în dispoziţiile art.1606-16010 C.pr.pen. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută în cursul urmăririi penale sau al

judecăţii, de către învinuit sau inculpat, soţul acestuia sau rudele apropiate (art.1606 alin.1 C.pr.pen.).

Cererea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii, iar în cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţionarea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cauzele de restituire a cauţiunii.

Competenţa de rezolvare a cererii: – în faza de urmărire penală instanţa căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în

fond şi în faza de judecată – instanţa sesizată cu judecarea cauzei. În cursul urmăririi penale, cererea de liberare provizorie se soluţionează de un singur

judecător, indiferent de natura cauzei Cererea se examinează de urgenţă de instanţa de judecată, având în vedere arestarea

preventivă a învinuitului sau inculpatului. Dacă există o cerere de liberare pe cauţiune şi instanţa constată că sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de lege, se stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea (art.1608 alin.2).

Soluţionarea cererii se face după ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător, precum şi procuror.

Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa admite cererea, stabileşte obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat, trimite o copie a ordonanţei atât administraţiei locului de deţinere care este obligată să ia măsuri de punere de îndată în libertate a inculpatului, cât şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. Persoanele interesate se încunoştiinţează.

În cazul în care cererea nu este întemeiată şi nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, instanţa respinge cererea (art.1608a alin.2 C.pr.pen.).

Împotriva încheierii se poate face recurs de către învinuit sau inculpat, ori de către procuror la instanţa superioară.

Termenul de recurs este 24 de ore şi curge de la pronunţarea pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore care se va soluţiona în camera de consiliu în termen de 2 zile, participarea procurorului este obligatorie iar învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului.

Recursul nu este suspensiv de executare împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie.

Dispoziţiile art.16010 C.pr.pen. arată cazurile în care se poate dispune revocarea liberării provizorii, şi anume:

– se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie;

132

– învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin potrivit art. 1602 alin.3 şi 31

şi art. 1604 alin 2 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.122

Revocarea poate fi cerută de judecătorul delegat cu executarea, procurorul şi organul de poliţie pentru că ei sunt cei care controlează modul cum îşi îndeplineşte învinuitul sau inculpatul obligaţiile, precum şi organul judiciar care efectuează urmărirea penală care ar putea descoperi fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii.

Revocarea se dispune de instanţă prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător; măsura se dispune şi dacă, fără motive temeinice, învinuitul sau inculpatul nu se prezintă la chemarea făcută. 7.3. ALTE MĂSURI PROCESUALE 7.3.1. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă 7.3.1.1. Luarea măsurilor de ocrotire

Lipsirea de libertate a învinuitului sau inculpatului (reţinerea sau arestarea preventivă) poate fi de natură să creeze o situaţie critică pentru persoana aflată în ocrotirea sa, lipsind-o de ajutorul de care are nevoie.

Astfel, art.161 din C.pr.pen. prevede că atunci când măsura reţinerii sau arestării preventive a fost luată faţă de învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. 7.3.1.2. Luarea măsurilor de siguranţă în timpul procesului penal (condiţii şi procedură)

Deşi Codul penal a prevăzut mai multe măsuri de siguranţă, ca măsuri procesuale sunt prevăzute numai obligarea la tratament medical – art.113 Cod penal (dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire) şi internarea medicală art.114 Cod penal (când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire).

122 Prin Decizia nr. 40/16.03.1999 a Cur\ii Constitu\ionale (publicat` [n M.O. nr. 216/17.09.1999), s-a respins excep\ia de neconstitu\ionalitate a dispozi\iilor art.16010 alin.1 lit. b) teza a doua, alin.2, 3 ]i 4 din Codul de procedur` penal`, invocat` în raport cu art.23 alin (8) ]i art.24 alin.1 din Constitu\ie. Curtea a apreciat c` invocarea principiului constitu\ional al prezum\iei de nevinov`\ie nu are nici o leg`tur` cu textul criticat ]i c` nu încalc` nici principiul constitu\ional al dreptului la ap`rare.

133

În tot cursul urmăririi penale, dacă procurorul constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile arătate în art.113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare, pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată (art.162 alin.1 C.pr.pen.).

Instanţa de judecată prin încheiere dispune luarea măsurilor de siguranţă pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii şi, totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculoşi (art.162 alin.2 raportat la art.435 C.pr.pen. referitor la măsurile de siguranţă provizorii).

Măsura internării provizorii durează până la confirmarea sau infirmarea acesteia de către instanţa de judecată, indiferent dacă s-a luat în faza de urmărire penală sau în faza de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale care trebuie comunicat instanţei în termen de 45 de zile de la sesizarea comisiei. Nerespectarea acestui termen constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000.lei.

În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile de ocrotire prevăzute în art.161 C.pr.pen., dacă există asemenea situaţii.

Pe timpul executării măsurii provizorii, cât şi după confirmarea internării medicale sunt aplicabile dispoziţiile art.430-434 C.pr.pen. cu privire la menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranţă.

Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată cu recurs. Recursul nu suspendă executarea (art.162 alin. ultim C.pr.pen.). 7.3.2. Măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii 7.3.2.1. Măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Acestea se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. 7.3.2.1.1. Noţiuni preliminare

Dacă prin infracţiune s-a produs un prejudiciu material în dauna unei persoane fizice sau juridice, alături de acţiunea penală în procesul penal poate fi exercitată şi acţiunea civilă, prin intermediul căreia vor fi traşi la răspundere civilă inculpatul şi partea responsabilă civilmente.

Repararea pagubei (art.14 alin. 3 C.pr.pen.) se face potrivit dispoziţiilor legii civile: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii

infracţiunii, prin desfiinţarea totală a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este cu

putinţă. Pentru repararea acestor pagube, legea procesual penală a instituit anumite măsuri.

134

Conform dispoziţiilor art.163 alin.1 C.pr.pen., măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Funcţionalitatea acestor măsuri procesuale este asiguratorie şi nu reparatorie, iar scopul lor este de a garanta acordarea despăgubirilor civile şi executarea pedepsei amenzii.123

Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei (art.163 alin.2 C.pr.pen.). Astfel, rezultă că obiectul acestor măsuri poartă asupra bunurilor mobile şi imobile ale învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, care, odată indisponibilizate prin sechestru, nu pot fi înstrăinate sau grevate, sustragerea lor constituind infracţiune (Codul penal incriminează ruperea de sigilii – art.243 şi sustragerea bunurilor legal sechestrate – art.244).

De asemenea, măsurile asiguratorii trebuie să urmărească garantarea până la concurenţa valorii probabile a pagubei, fiind interzisă indisponibilizarea mai multor bunuri decât ar fi necesar pentru acoperirea pagubei (chiar şi în cazul mai multor inculpaţi sau persoane responsabile civilmente).

Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului (art.163 alin.3 C.pr.pen.). 7.3.2.1.2. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii şi modalitatea prin care pot fi constatate

Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua pe tot parcursul procesului penal la cererea părţii civile sau din oficiu. Aceste măsuri se pot lua în cursul urmăririi penale prin ordonanţă de către procuror sau prin încheiere de instanţa de judecată.124

Conform dispoziţiilor art.164 C.pr.pen., măsurile asiguratorii pot fi aduse la îndeplinire de către:

– organul de urmărire penală care a luat măsura; – secretarul parchetului, dacă urmărirea penală se efectuează de procuror; – executorul judecătoresc, când măsura a fost luată de instanţa judecătorească; – organele proprii ale unităţii păgubite, în cazul când aceasta este una din cele la care

se referă art.145 Cod penal şi măsura a fost dispusă de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

Măsurile asiguratorii sunt: sechestrul penal, inscripţia ipotecară şi poprirea. Sechestrul penal. Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să

identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi (art.165 alin.1 C.pr.pen.). În ce priveşte bunuri pentru care există primejdia deteriorării lor sau înstrăinării, legea a prevăzut ridicarea lor obligatorie (art.165 alin.2 – bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului).

123 I. Neagu, op. cit., pag.352. 124 N. Volonciu, op. cit., pag. 443.

135

Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal, în care sunt descrise amănunţit bunurile sechestrate, indicarea valorii lor, dacă au fost bunuri exceptate de la urmărire şi consemnarea eventualelor obiecţii ale părţilor sau ale altor părţi interesate (art.166 alin.1 C.pr.pen.). Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul (în lipsa acesteia, administratorului, portarului sau altei persoane care o înlocuieşte), iar un alt exemplar se înaintează în 24 de ore organului care a dispus luarea măsurii asiguratorii.

Inscripţia ipotecară. Se poate institui măsura sechestrului penal şi asupra imobilelor, iar pentru a da eficienţă acestei inscripţii în raport cu terţii, se impune îndeplinirea formalităţii de publicitate imobiliară (L. nr. 7/1996 prezintă aspectele referitoare la publicitatea imobiliară).

Conform art.166 alin. ultim C.pr.pen., organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent instituirea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Poprirea. Este tot o măsură asiguratorie şi se instituie (art.167 C.pr.pen.) asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit în limitele prevăzute de lege, de la data primirii prin care se înfiinţează sechestrul.

Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare. 7.3.2.2. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare 7.3.2.2.1. Restituirea lucrurilor Dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate sau altei persoane care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate. Când o altă persoană pretinde că are un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art.168, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii. 7.3.2.2.2. Restabilirea situaţiei anterioare

Procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă. Luarea acestei măsuri procesuale se pretează numai la anumite infracţiuni cum ar fi:

– tulburarea de posesie – art.220 C.pen. Când se ocupă fără drept, în totalitate sau în parte, un imobil aflat în posesia altuia, prin hotărâre se dispune şi restabilirea situaţiei anterioare;

136

– nerespectarea hotărârilor judecătoreşti – art.271 alin.2 C.pen., care constă în împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori o parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

Restabilirea situaţiei anterioare poate purta şi asupra restituirii unor sume de bani persoanelor vătămate prin săvârşirea unor infracţiuni.125

AUTOEVALUARE CAPITOLUL VII

MÃSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MÃSURI PROCESUALE

1. În cazul liberării provizorii pe cauţine, pe toată durata acesteia inculpatul: a) este obligat să se prezinte la chemarea organelor judiciare; b) poate să îşi schimbe locuinţa fară a încunoştinţa organul judiciar; c) are obligaţia de a se prezenta la toate termenele de judecată; d) beneficiază de asistenţă juridică obligatorie din oficiu.

2. Care este termenul limită de formulare a cererii de liberare provizorie sub control judiciar: a) în cursul urmăririi penale, până la întocmirea rechizitoriului; b) în cursul judecăţii, până la terminarea dezbaterilor, în primă instanţă; c) pe tot parcursul procesului penal; d) numai de către învinuitul sau inculpatul aflat în stare de arest preventiv.

3. Prin ce acte se pot dispune măsurile preventive: a) rezoluţia organului de cercetare penală; b) ordonanţa organelor de constatare (agenţii poliţiei de frontieră); c) hotărârea instanţei de judecată; d) rechizitoriul procurorului.

4. Până când poate fi dispusă măsura obligării de a nu părăsi localitatea în faza de judecată: a) pentru maxim 30 de zile; ea poate fi prelungită de către instanţă, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile; b) pentru 30 de zile, fară posibilitatea prelungirii; c) până la soluţionarea definitivă a cauzei; d) de către un complet de divergenţă, compus prin participarea preşedintelui instanţei.

5. Cine dispune arestarea preventivă a învinuitului: a) se poate dispune de către procuror, în cursul urmăririi penale, sau de către instanţa de judecată, în cursul fazei de judecată; b) presupune punerea în mişcare a acţiunii penale; c) se poate dispune numai în cursul fazei de urmărire penală; d) nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.

6. Instanţa poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar dacă: a) învinuitul sau inculpatul nu este recidivist:

125 I. Neagu, op. cit., pag. 359.

137

b) pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani; c) învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune din culpă sau cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 12 ani; d) există date din care rezultă că învinuitul sau inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin distrugerea mijloacelor de probă.

7. Poate formula cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune: a) învinuit sau inculpat; b) organele de cercetare ale poliţiei judiciare; c) partea vătămată ori partea civilă; d) reprezentanţii legali ai părţii responsabile civilmente.

8. Cine aduce la îndeplinire măsurile asigurătorii dispuse de către procuror: a) instanţa de judecată; b) organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este persoană juridică de interes public; c) procurorul ierarhic inferior: d) inculpatului căruia i s-a instituit sechestrul.

9. Măsurile preventive sunt: a) arestarea preventivă; b) obligarea la tratament medical; c) interzicerea de a se afla în anumite localităţi; d) inscripţia ipotecară.

10. În faza de urmărire penală prezenţa procurorul la luarea măsurii arestării preventive este facultativă?

a) procurorul participă facultativ, în funcţie de natura infracţiunii; dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani, participarea este obligatorie; b) procurorul participă în mod obligatoriu; c) procurorul este obligat să participe la şedinţa de judecată în care se dispune luarea măsurii arestării preventive numai în cauzele în care inculpatul este minor între 14 şi 16 ani; d) participarea procurorului este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

138

CAPITOLUL VIII 8. ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE

8.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE 8.1.1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural

Actele procesuale sunt instrumente juridice prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi subiecţilor procesuali, prin care se asigură desfăşurarea procesului penal (începerea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale etc.).126

Actele procedurale sunt mijloace juridice prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale şi din măsurile procesuale intervenite şi, respectiv, luate în cursul procesului penal (ascultarea unui martor, înmânarea citaţiei etc.).127 8.1.2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune: - acte comune şi acte speciale. Prima categorie cuprinde acte care privesc întreaga desfăşurare a procesului penal, putând fi îndeplinite sau efectuate în orice fază a acestuia (art. 171-179 C.pr.pen.).

A doua categorie cuprinde numai anumite momente sau instituţii ale procesului penal (începerea urmăririi penale, trimiterea în judecată, introducerea apelului sau recursului). - acte oficiale şi acte neoficiale. Actele oficiale sunt îndeplinite de către organe ori subiecţi procesuali oficiali (judiciari sau extrajudiciari). Constituie asemenea acte: dispunerea începerii urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, înmânarea unei citaţii etc.

Actele neoficiale sunt îndeplinite sau efectuate de către părţile procesului penal ori de către alţi subiecţi procesuali neoficiali (constituirea de parte civilă, introducerea unei plângeri, ridicarea unei excepţii, invocarea unei recuzări sau a unei cereri de strămutare). - acte obligatorii şi acte facultative. Actele trebuie să fie îndeplinite sau efectuate în mod obligatoriu (exemplu: începerea urmăririi penale, prezentarea materialului de urmărire penală, trimiterea în judecată, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti).

Actele facultative sunt lăsate la aprecierea celui care are de la lege facultatea de a dispune sau de a cere îndeplinirea sau efectuarea lor (exemplu: constituirea de parte civilă, formularea unei cereri de recuzare, propunerea unui probatoriu).

126 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 346 127 Ibidem

139

- acte judiciare şi acte jurisdicţionale: primele sunt acte care servesc la desfăşurarea progresivă şi coordonată a procesului penal (exemplu: acte de cercetare, administrarea de probe); cele de-al doilea sunt acte prin care instanţa de judecată soluţionează incidentele contencioase ce se ivesc în cursul fazei de judecată, rezolvă fondul cauzei penale, iar uneori se pronunţă asupra unor situaţii supuse controlului jurisdicţional (încheieri, sentinţe, decizii). Hotărârea instanţei de judecată constituie, în acelaşi timp, atât un act procesual (actul prin care instanţa soluţionează cauza penală), cât şi act procedural (înscrisul în care este consemnată soluţia dată de completul de judecată). - acte materiale, acte orale şi acte scrise. Actele materiale sunt acelea ce se pot realiza prin efectuarea materială a unor activităţi reglementate de lege (percheziţia, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, cercetarea la faţa locului, constatarea tehnico-ştiinţifică sau medico-legală, expertiza, înmânarea citaţiei etc.).

Actele scrise sunt acelea pentru a căror realizare legea prevede forma scrisă (plângerea, denunţul, rezoluţiile şi ordonanţele procurorului, cererea de strămutare, rechizitoriul, sentinţele, deciziile).

Actele orale se manifestă de obicei în faza de judecată (ascultarea martorilor, concluziile în cadrul dezbaterilor). În general, orice act oral trebuie atestat într-un înscris doveditor în scopul documentării şi consemnării sale în procesul penal.128 8.1.3. Actele procedurale comune În Codul de procedură penală sunt prevăzute ca acte procedurale comune: citaţia, mandatul de aducere, dar în literatura de specialitate se consideră ca act procedural şi cererea (exemplu: cererea prin care se solicită aplicarea unui sechestru, administrarea de probe, recuzarea unui judecător). Cererea constituie actul procedural prin care se urmăreşte recunoaşterea unui drept, satisfacerea unei pretenţii sau intervenţia organului căruia i se adresează.129 Cererea trebuie să cuprindă: numele solicitantului organul căruia i se adresează, obiectul şi motivarea acesteia. Atunci când legiuitorul a considerat necesar, a prevăzut dispoziţii privind modul de întocmirea cererii (cererea în vederea strămutării judecării cauzei penale – art. 55 C.pr.pen., procedura de revizuire – art. 397 C.pr.pen., cererea de reabilitare – art. 459 C.pr.pen.). Potrivit art. 2 din Ordonanţa nr. 27/2002130, privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome. 8.1.3.1. Citaţia – noţiune, conţinut, locul de citare, înmânarea citaţiei, dovada de primire)

Noţiune: Actul procedural prin care persoanele sunt chemate în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

128 Narcis Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura }tiin\ific`, Bucure]ti, 1974, pag. 25. 129 Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag. 173. 130 Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 233/2002.

140

Conţinut: Citaţia este un act procedural prin care o persoană fizică sau juridică este încunoştiinţată că a devenit subiect într-un proces penal şi este invitată să se prezinte înaintea unui organ de urmărire penală sau înaintea instanţei de judecată, într-un anumit loc şi la o anumită dată şi oră. Încunoştiinţarea persoanei citate se realizează prin indicarea calităţii persoanei citate ( învinuit, inculpat, martor, expert, interpret, etc.) Citarea trebuie să cuprindă numele şi prenumele celui citat, adresa, etc.

Locul de citare: Învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul personal al unităţii la care lucrează. Inculpatul poate fi citat şi într-un alt loc decât adresa unde locuieşte, dacă acest loc a fost indicat de el printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal.

Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia. La stabilirea termenului pentru înfăţişarea învinuitului sau inculpatului aflat în

străinătate, se ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se află învinuitul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea înfăţişării să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.

Citarea se face de agenţii anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestui serviciu sau prin mijlocirea serviciului poştal. Se înmânează celui citat care va semna dovada de primire, în lipsa acestuia, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori îi primeşte corespondenţa. Dovada de primire: Pentru verificarea îndeplinirii procedurii de citare, legea prevede ce trebuie să cuprindă dovada sau procesul-verbal în care se consemnează modul de realizare a procedurii de citare. Dovada de primire a citaţiei, care constituie, de fapt, partea a doua a formularului tipizat pe care se află citaţia, trebuie să cuprindă o serie de menţiuni cu ajutorul cărora organele judiciare verifică dacă a fost îndeplinită, conform legii, procedura de citare.131

8.1.3.2. Mandatul de aducere Dacă o persoană care a fost anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, ea poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau instanţei de judecată pe baza de mandat de aducere. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură (art. 183 alin. 2 C.pr.pen.). Şi pentru martori există obligaţia de a fi aduşi cu mandat de aducere fără citare în cazul infracţiunilor flagrante (art. 472 C.pr.pen.). Mandatul de aducere are în general conţinutul unei citaţii şi se execută prin organele de poliţie, jandarmeriei sau poliţiei comunitare sau prin comandantul unităţii militare ori prin comandantul garnizoanei (art. 184 alin. 1 şi 4 C.pr.pen.). Persoanele aduse cu mandat (inclusiv învinuitul sau inculpatul) nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afara de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. De asemenea, vor fi ascultate de îndată de organul judiciar (art.183 alin. 3 şi 4 C.pr.pen.). A fost necesară o asemenea nouă reglementare legală pentru a nu restricţiona nici un mod libertatea 131 I. Neagu, op. cit., pag. 368.

141

8.1.3.3. Comunicarea altor acte procedurale Participanţii în procesul penal au nevoie, pentru a-şi îndeplini obligaţiile, ca şi pentru a-şi executa drepturile şi a-şi apăra unele interese procesuale, să cunoască actele procedurale ce se îndeplinesc în cursul procesului penal. Comunicarea actelor procedurale se poate face în două moduri132:

• prin transmiterea unui act procedural, adică a unei piese scriptice, în întregime sau în extras (exemplu: art. 313 alin. 2 şi 318 C.pr.pen. – comunicarea actului de sesizare inculpatului, art. 360 C.pr.pen. – comunicarea hotărârii părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare); • prin înştiinţarea despre îndeplinirea unui act procedural care interesează sau poate interesa persoana căreia i se aduce la cunoştinţă.

Comunicarea are caracterul de act procesual (actul organului de urmărire penală sau instanţei de judecată prin care se dispune efectuarea comunicării) şi de act procedural (efectuarea actului de comunicare prin care se aduce la îndeplinire actul procesual).

Comunicarea, în majoritatea cazurilor, se face în scris, dar şi oral (darea unui termen de judecată în prezenţa părţilor).

Potrivit art. 182 C.pr.pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru citare. 8.1.4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite

În cazul întocmirii unui act procedural, dacă se constată lipsa anumitor date ori menţiuni sau că acestea au fost greşit consemnate, există posibilitatea modificării lor.

Modificarea trebuie făcută de organele judiciare care au întocmit actul asupra unui act procedural, să privească numai asupra lipsurilor, greşelilor sau datelor şi nu asupra unor greşeli scriptice. Modificările ce schimbă înţelesul conţinutului actului trebuie confirmate în scris de cei care le-au semnat.

Îndreptarea erorii materiale (asupra unui nume, asupra unei date calendaristice, unui număr de stradă, etc.) se face de organele judiciare din oficiu sau la cererea celor interesaţi (părţi, experţi, etc.) după care se întocmeşte un act de constatare, făcându-se menţiunea şi la sfârşitul actului corectat.

În practica judiciară s-a statuat că nepotrivirea dintre minută şi dispozitiv constituie o eroare materială care poate fi îndreptată prin procedura prevăzută de lege în acest sens. Astfel, s-a arătat că dacă în dispozitiv nu mai apare textul în care au fost încadrate faptele inculpatului, deşi acest lucru există în minută, sau dacă în dispozitiv este inserat un alt text decât cel menţionat în minută şi în considerentele hotărârii, neconcordanţa reprezintă o eroare materială, situaţie în care hotărârea nu este lovită de nulitate.133

Tot erori materiale au fost considerate indicarea în minută şi dispozitiv a dispoziţiilor art. 74 C.pen. în loc de art. 73 lit. b C.pen., dacă din considerente rezultă în mod indubitabil că s-a avut în vedere scuza provocării sau menţiunea greşită în dispozitiv a

132 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 373. 133 Trib. Suprem, s. pen., dec. Nr. 1775/1974, în rev. Dreptul nr. 2/1975; Trib. Suprem, s.pen., dec. Nr. 1699/1970, în rev. Dreptul nr. 12/1970, pag.179.

142

stării de recidivă a inculpatului, deşi în minută s-a arătat expres că inculpatul nu are antecedente penale.134

Înlăturarea unor omisiuni vădite. Dispoziţiile art. 195 se aplică şi în cazul când organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători pentru acoperirea cheltuielilor judiciare, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.

Dacă în cazul erorii materiale aveam o consemnare greşită, în acest caz organele judiciare „omit în mod vădit“ să se pronunţe asupra unor sume de bani ce reveneau unor subiecţi procesuali sau asupra restituirii lucrurilor ori a ridicării măsurilor asiguratorii.

În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa are drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat. Organele administraţiei publice care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată, în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date

8.2. TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL ŞI SANCŢIUNILE PROCEDURALE PENALE 8.2.1. Termenele

Actele procesuale şi procedurale sunt legate de termene întrucât organele judiciare, părţile ori alte persoane trebuie să-şi manifeste voinţa de a exercita anumite drepturi în intervalele de timp prevăzute de lege. Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la actele procesuale şi procedurale atrage aplicarea anumitor sancţiuni procedurale (cele mai frecvente fiind nulităţile). 8.2.1.1. Noţiune

Termenele sunt intervale de timp înlăuntrul cărora actul trebuie să se efectueze ori după trecerea cărora se poate îndeplini actul.135

Clasificare136: În raport de organul care le stabileşte.

- termene legale – cele de declarare a apelului sau recursului, de introducere a plângerii prealabile şi termene judiciare – fixate de organele judiciare (termenele de judecată, termenul de depunere a unui înscris) În raport cu efectele pe care le produc: - termenul dilatoriu sau prohibitiv nu permite îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei acestuia (intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi momentul rămânerii ei definitive ) - termenul orânditoriu: fixează o perioadă de timp înăuntrul căruia este recomandat să fie efectuat un act procesual sau procedural (termenul pentru redactarea unei hotărâri) - termenul peremptoriu sau imperativ – este termenul înăuntrul căruia trebuie să fie îndeplinit un act (termenul de folosire a căii de atac a apelului sau a recursului )

134 Trib. Suprem, s.pen., dec.nr. 635/1977. 135 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 385. 136 M. Apetrei, op. cit., pag. 432-435; Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., pag.177; I. Neagu, op. cit., pag. 375-377; V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 387-388.

143

În raport cu factorul de timp: - termen fix are o durată de timp invariabilă (număr fix de unităţi de timp – exemplu: 10 zile pentru introducerea recursului); - termenul maxim- indică durata maximă de timp pentru efectuarea actului (exemplu: durata arestării preventive încetează de drept când a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii – art. 140 alin. 2 C.pr.pen.); - termenul minim- indică o durată determinată minimă care după ce a fost atinsă permite efectuarea valabilă a unui act (exemplu: înmânarea citaţiei şi a actului de sesizare a instanţei inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat - art. 313 alin. 2 C.pr.pen.);

În raport cu durata de timp, termenele pot fi stabilite pe: – ore – 48 de ore, în care organul de cercetare penală este obligat să înainteze procurorului plângerea împotriva actelor de urmărire penală – art. 276 C.pr.pen., termenul de 24 ore, în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa, după ce a dispus trimiterea în judecată; – zile – 20 de zile pentru rezolvarea de către procuror a plângerilor îndreptate împotriva actelor de urmărire penală – art. 277 C.pr.pen., termenul de 10 zile pentru apel – 363 alin. 1 C.pr.pen.; – luni – 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile – art. 284 C.pr.pen.; – ani – 1 an pentru cererea de revizuire prevăzută de art. 398 C.pr.pen. în defavoarea condamnatului, tot de 1 an la recursul în anulare în defavoarea condamnatului.

În funcţie de sensul în care sunt calculate, termenele pot fi: – de succesiune, care se calculează în sensul curgerii normale a timpului şi sunt cele mai numeroase (termenul de apel, de pildă, se calculează de la data pronunţării pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă); – de regresiune, care se calculează în sensul invers al scurgerii timpului, adică de la un anumit timp înapoi (exemplu: termenul pentru înmânarea citaţiei inculpatului cu cel puţin 3 zile înainte de data judecăţii). 8.2.1.2. Calculul termenelor

Calculul termenelor procedurale este reglementat de art. 186 C.pr.pen. Punctul de plecare la calcularea termenelor procedurale îl constituie ora, ziua, luna

sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 186 alin. 1 C.pr.pen.). Conform sistemului de calcul pe unităţi libere, la calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotesc ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua la care se împlineşte – art. 186 alin. 2 C.pr.pen. În cazul termenelor procedurale a căror durată este fixată în ore (ora se socoteşte de 60 minute), fracţiunile de oră nu se socotesc (exemplu: 13 şi un sfert, termenul curge de la ora 14). Când termenul este stabilit pe zile, fiecare zi se socoteşte de 24 ore.

Termenele pe luni sau pe ani (art. 186 alin. 3 C.pr.pen.) se calculează calendaristic şi ele expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare a ultimului an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are o zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.

144

Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează – art. 186 alin. 4 C.pr.pen. (termenul de trei zile care începe să curgă miercuri 11 iulie 2004 va expira luni 16 iulie 2004). 8.2.2. Sancţiunile procedurale penale 8.2.2.1. Noţiunea de sancţiune procedurală penală: Este remediul care are menirea de a înlătura producerea de consecinţe în cazul în care legea a fost încălcată cu ocazia îndeplinirii activităţilor procedurale.137 În literatura de specialitate, noţiunea de sancţiune procedurală are un sens restrâns, având ca sancţiuni nulităţile, iar în sens larg, alături de nulităţi (principala sancţiune procedurală), mai sunt cuprinse decăderea, inadmisibilitatea şi inexistenţa (sancţiune prevăzută de doctrină şi nu de Cod).138 8.2.2.2. Inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea

Inexistenţa este o sancţiune procedurală care se aplică unor acte procesuale sau procedurale care există în fapt, dar din punct de vedere juridic ele nu au luat fiinţă, fiind socotite ca inexistente ( o expertiză tehnică făcută de o persoană care nu este expert).139

Între inexistenţă şi nulitate ca sancţiuni procedurale pot fi subliniate câteva aspecte diferenţiate esenţiale, şi anume:140 în timp ce nulitatea este o sancţiune de invalidare a unor acte care există din punct de vedere juridic, inexistenţa priveşte acte care au numai aparenţa unei existenţe juridice; în cazul nulităţii, trebuie să se facă dovada unei vătămări procesuale, acest lucru nefiind necesar în cazul inexistenţei; în cazul nulităţii, actul va trebui refăcut, pe când în cazul inexistenţei nu se pune o asemenea problemă. Pentru exercitarea unui drept procesual penal se prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

Decăderea se deosebeşte de nulitate, deoarece se referă la drepturi procesuale şi nu la acte procedurale ca nulitatea; nulitatea se referă la un act efectuat, pe când decăderea are în vedere un act ce nu mai poate lua fiinţă; nulitatea presupune refacerea actului sau activităţii anulate, în timp ce, în cazul decăderii, legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege (ex. apelul sau recursul peste termen – art. 365 C.pr.pen.).141

Inadmisibilitatea este o sancţiune procedurală care are uneori o manifestare autonomă, în cele mai frecvente cazuri fiind o consecinţă a decăderii sau nulităţii.

Inadmisibilitatea intervine când se efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act procesual. Inadmisibilitatea apare ca o 137 V. Dongoroz, Curs de procedur` penal`, edi\ia a II-a, 1941, pag. 167. 138 N. Volonciu, op. cit., pag. 474. 139 Tr. Pop, Drept procesual penal, vol II, op. cit., pag. 65; Gh. Nistoreanu ]i colectiv, op. cit., pag. 159. 140 I. Neagu, op. cit., pag. 387. 141 D. Pavel, Constatarea nulit`\ii actelor efectuate cu înc`lcarea dispozi\iilor legale în procesul penal, RRD nr. 9, 1971, pag. 28-29.

145

sancţiune procesuală inevitabilă în sensul obligativităţii ei, spre deosebire de nulitate, care uneori poate fi acoperită prin voinţa părţilor.142 8.2.2.3. Nulităţile (clasificare, condiţii şi efecte)

Actele îndeplinite în afara condiţiilor stabilite de lege sunt lipsite de valoare, ele fiind caracterizate ca ineficace din punct de vedere juridic.

Nulităţile ca şi sancţiuni se aplică actelor procedurale existente, care au luat fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea formelor prescrise de lege.143

Potrivit art. 197 alin. 1 C.pr.pen., încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.144

În schimb, prevederile art. 197 alin. 2 C.pr.pen. modificate Legea nr. 356/2006, arată că dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum şi la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.

Din analiza textelor mai sus arătate, rezultă că nulitatea poate fi îndreptată atât împotriva actelor procesuale, cât şi a celor procedurale. Clasificarea nulităţilor În literatura juridică, clasificarea nulităţilor s-a făcut în funcţie de anumite criterii, fără a exista deosebiri de esenţă, şi anume145: • După modul de exprimare:

– nulităţi exprese –acelea pe care legea le prevede expres (art. 197 alin. 2 C.pr.pen.), iar nerespectarea lor duce la nulitatea actelor;

– nulităţi virtuale – nu sunt expres prevăzute de lege, decurg din reglementarea generală – art. 2, art. 197 alin. 1 şi 4 C.pr.pen. • În funcţie de natura şi efectele produse:

– nulităţi absolute –nulităţile exprese, care nu pot fi înlăturate în nici un mod, pot fi invocate în orice stare a procesului şi se iau în considerare chiar din oficiu (art. 197 alin. 3 C.pr.pen.);

– nulităţi relative – sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 197 alin. 2 C.pr.pen. • În funcţie de întinderea lor:

– nulităţi totale – atrag anularea întregului act procesual sau procedural; – nulităţi parţiale – se aplică numai parţial dispoziţiilor de lege încălcate.

Condiţiile nulităţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. 1 C.pr.pen., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

142 N. Volonciu, op. cit., pag. 475-475. 143 I. Neagu, op. cit., pag. 3383; R. Garrand, Traité théorique et pratique d'instruction criminelle et de procedure penale, T. II, Paris, 1912, pag. 421/423. 144 I. Ionescu-Dolj, Curs de procedur` penal` român`, Bucure]ti, Editura SOCEC, 1937, pag. 190. 145 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 408; Gr. Theodoru, L. Moldovanu, op. cit., pag. 183; N. Volonciu, op. cit., pag. 479-480; I. Neagu, op. cit., pag. 384; M. Apetrei, op. cit., pag. 446.

146

– să existe o încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesuui penal;

– încălcarea dispoziţiilor legale să fi produs o vătămare; – vătămarea adusă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. În desfăşurarea procesului penal, nulităţile relative sunt preponderente faţă de

nulităţile absolute care au un câmp de acţiune mai restrâns. Intenţia legiuitorului a fost aceea ca, în general, actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor legale să poată fi remediate şi numai în cazuri excepţionale acestea să fie nule de drept. Nulităţile relative sunt cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 197 alin. 1 C.pr.pen. şi atrag nulitatea actului numai dacă au fost invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei (art. 197 alin. 4 C.pr.pen.). Trăsăturile nulităţilor relative. Ele trebuie să fie invocate de parte (cuvântul din text are sensul de persoană interesată) şi numai în mod excepţional sunt luate în considerare din oficiu. Nefiind invocată, înseamnă că nulitatea este acoperită prin voinţa părţilor, actul fiind considerat valabil. Nulităţile relative trebuie invocate de cel interesat în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată cu procedura completă. Dacă încălcarea dispoziţiei legale a avut loc după încheierea dezbaterilor, nulitatea poate fi invocată în motivele de apel sau recurs. Nulităţile absolute (nulităţi exprese) sunt prevăzute în art. 197 alin. 2 C.pr.pen., şi anume: dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei de judecată, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa învinuitului şi a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.

Efectele nulităţilor: După constatarea nulităţii unui act ( fie relativă, fie absolută ), aceasta produce

două efecte principale: - atrage nevalabilitatea juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii din momentul efectuării lor ( ex tunc) şi nu din momentul constatării nulităţii ( ex nunc); - impune refacerea sau remedierea actelor procesuale sau procedurale întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale de către organul judiciar care le-a întocmit iniţial sau, în alte cazuri, de către un alt organ. 8.3. CHELTUIELILE JUDICIARE ŞI AMENDA 8.3.1. Cheltuielile judiciare

Actele ce se efectuează în desfăşurarea procesului penal duc la efectuarea unor cheltuieli care se fac fie de organele judiciare, fie de părţi sau persoanele care desfăşoară o activitate în cadrul procesului penal. 146

146 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 394.

147

Potrivit art. 189 C.pr.pen., în cheltuielile judiciare intră cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal.

Cheltuielile judiciare se împart în două categorii: cheltuieli avansate de stat (art. 191-192 C.pr.pen.) şi cheltuieli făcute de părţi (art. 193 C.pr.pen.) sau de alţi subiecţi procesuali (art. 190 C.pr.pen.).

În conformitate cu dispoziţiile art. 190 C.pr.pen. martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor. Dacă sunt salariaţi, aceste persoane au dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu prilejuită de chemarea la organul de urmărire penală ori la instanţa de judecată. Martorul care nu este salariatul unei asemenea unităţii, dar care are venit din muncă, este îndreptăţit să primească şi o compensaţie. Expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale.

Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare (art. 191 C.pr.pen.) Dacă a fost condamnat, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare

avansate de stat. Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare, ţinându-se seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.147

În cazul în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana care a făcut sesizarea, în măsura în care se reţine exercitarea abuzivă a acestui drept.

Dacă inculpatul nu este obligat la repararea pagubei deoarece aceasta a fost deja acoperită integral, obligarea sa în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat este greşită, ea contravenind prevederilor art. 191 alin. 3 C.pr.pen. 8.3.2. Amenda judiciară este o sancţiune procesuală aplicabilă în cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor procesuale sau de îndeplinire a lor fără respectarea condiţiilor stabilite de lege. Rolul amenzii judiciare (a nu se confunda cu amenda penală, care are caracter represiv) este de a asigura desfăşurarea normală a activităţii procesuale prin efectuarea corect şi la timp, de către subiecţii procesuali, a îndatoririlor ce le revin.148 Abaterile judiciare prevăzute pe larg în art. 198 din C.pr.pen. se sancţionează cu amendă judiciară în cuantum de la 100 lei la 1.000 lei după cum urmează: - neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;

147 T. Buc., S I, pen, dec. 434/R/19.08.1998. Singurul criteriu este m`sura în care a participat fiecare inculpat la provocarea cheltuielilor ]i nu situa\ia material` a inculpa\ilor, a]a cum au stabilit unele instan\e . 148 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., pag. 414.

148

- neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.

- lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea Lipsa nejustificată a martorului, a părţii vătămate sau a părţii responsabile civilmente

se sancţionează cu amendă de la 250 lei la 3.000 lei. Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu fără a asigura

substituirea, în condiţiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 3.000 lei."

Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau Ministerului Justiţiei.

Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare.

149

AUTOEVALUARE CAPITOLUL VIII

ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE 1. Se aplică amendă judiciară: a) numai de către instanţa de judecată; b) de organul de urmărire penală; c) de instanţa ierarhic superioară celei competente în fond; d) numai de către procuror.

2. Cine poate executa mandatul de aducere: a) agenţii procedurali; b) secretarul parchetului, când aducerea a fost dispusă de procuror; c) poliţia comunitară; d) organele proprii de executare ale unităţilor de interes public.

3. Poate reprezenta acte procedurale: a) punerea în mişcare a acţiunii penale; b) executarea unui mandat de aducere; c) declararea apelului: d) trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu.

4. Care este consecinţa nerespectării dispoziţiilor relative la competenţa după calitatea persoanei:

a) nulitate absolută, care poate fi invocată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; b) nulitate relativă, care poate fi invocată până la citirea actului de sesizare a hotărârii judecătoreşti; c) nulitate relativă, care poate fi invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedură completă când partea a lipsit la efectuarea actului; d) nulitate absolută, care poate fi invocată până la primul termen de judecată cu procedură completă.

5. Constituie motiv de sancţionare cu amendă judiciară: a) lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; b) faptele penale care prezintă un grad redus de pericol social;

150

c) abaterile de natură contravenţională precum şi faptele în privinţa cărora instanţa de judecată a dispus înlocuirea răspunderii penale; d) încălcarea normelor relative la publicitatea şedinţei de judecată.

6. Citaţia: a) se înmânează numai prin intermediul serviciului poştal; b) este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute; c) este individuală; d) este de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată.

7. Existenţa erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural a) au drept rezultat anularea actului procedural respectiv; b) reprezintă un caz de încetare a urmăririi penale ori încetare a procesului penal; c) se îndreaptă de către organul judiciar ierarhic superior celui care le-a comis, în camera de consiliu; d) se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu.

8. Pentru ce motive poate fi invocată sancţiunea nulităţii absolute: a) încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa teritorială; b) încălcarea dispoziţiilor relative la asistarea părţii vătămate de către apărător, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; c) nerespectarea dispoziţiilor relative la compunerea instanţei de judecată; d) încălcarea dispoziţiilor relative la efectuarea expertizei medico-legale.

9. Cheltuielile judiciare avansate de către stat sunt suportate, în caz de achitare: a) de către inculpat, în cazul în care a fost achitat în temeiul art. 10 lit. b ; b) de către partea vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile; c) de către partea vătămată, respectiv partea civilă; d) de către partea civilă, în ipoteza constatării existenţei autorităţii de lucru judecat.

10. Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin: a) comandantul unităţii militare din care militarul face parte; b) comandantul centrului militar; c) organele de poliţie; d) agenţii procedurali ai parchetelor şi instanţelor de judecată.

151

Răspunsuri grile

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL I 1. C 2. C 3. A 4. A

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL II

1. C 2. B 3. A 4. C 5. C

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL III

1. D 2. A 3. D 4. A 5. C 6. C 7. A 8. C 9. C 10. A

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL IV

1. D 2. D 3. A 4. B 5. A 6. A 7. A

152

8. A 9. C 10. A

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL V

1. C 2. B 3. D 4. C 5. A 6. D 7. A 8. B 9. A 10. C

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL VI

1. D 2. C 3. B 4. C 5. A 6. C 7. C 8. C 9. D 10. C

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL VII

1. A 2. C 3. C 4. C 5. D 6. B 7. A 8. B 9. A 10. B

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL VIII

1. B 2. C 3. B 4. A 5. A

153

6. C 7. D 8. C 9. A 10. A

BIBLIOGRAFIE SELECTIV~

***Constituţia României (republicată). ***Codul de procedură penală, versiune consolidată 2011. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (M.Of. nr. 219/18.05.2002). Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cu modificările aduse de Legea 224/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.534/21.06.2005 ) O.U.G. nr.134/29.09.2005 privind pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie.

Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri de accelerare a soluţionări proceselor 1. Petre Buneci, Proceduri speciale, Editura Semne, Bucureşti, 2006. 2. Petre Buneci, Drept procesual penal - Partea generală, Editura Universitară, Bucureşti, 2008 . 3. Petre Buneci, Drept procesual penal - Partea specială, Editura Universitară, Bucureşti, 2009; 4. Petre Buneci, Apelul şi recursul în procesul penal, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2008; 5. Petre Buneci, Ocrotirea prin mijloace penale şi procesual-penale a intereselor

financiare ale Uniunii Europene, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2008; 6. I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1997. 7. Vintilă Dongoroz, Constantin Bulai, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, George Antoniu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,

vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1976. 8. Anastasiu Crisu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, 9. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997. 10. F.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice Ediţia a-II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007. 11. Mihai Apetrei, Drept procesual penal, vol. II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999. 12. Gheorghiţă Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, 1998. 13. Traian Pop, Drept procesual penal, vol. IV. Partea specială, Editura Tipografia Naţională SA Cluj, 1948

154

14. Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 15. Alexandru Boroi, Ştefania Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu, Ilie Măgureanu, Drept

procesual penal, Editura All Beck, 2001 16. George Antoniu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură român, Partea

specială, vol. II, Editura Academiei române, Bucureşti, 1976. 17. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994.