Tia Penitenciarul Contemporan

8/17/2019 Tia Penitenciarul Contemporan

1/22

Penitenciarul contemporan – poziţie, rol, problematică

«Contemporary prison - position, role, problematic»

by Ioan Tia

Source:

The Annals of the University of Oradea. Psychology Installment (Analele Universitatii din Oradea.Fascicula Psihologie), issue: XV / 2009, pages: 1, on www.ceeol.com.

http://www.ceeol.com/http://www.ceeol.com/http://www.ceeol.com/


2/22

Analele Universităţii din OradeaFascicula Psihologie2009, Vol. XV, 163-183

PENITENCIARUL CONTEMPORAN – POZIŢIE, ROL,PROBLEMATICĂ

CONTEMPORARY PRISON - POSITION, ROLE,

PROBLEMATIC

Ioan Tia

Penitenciarul de Maximă Siguran ţă Aiud, România

Abstract

Prisons, as places of detention, there is the time immemorial. So the prisonsare known today - where offenders, criminals are sent as punishment, wherethey work and change - are results of the industrial period. They are,historical, three utility, functions: custodial, coercive and punitive. Holdingthat punishment has been used since the medieval period, so the first legalbasis was the custodial prison or coercive. For Foucault (1997) modern

prison, with its mechanisms of surveillance, is a new form of knowledge and power, without taking into account the interests that a power serves. Thisarticle seeks to address some of the problems prison organization faces:

purposes that it serves; prison subcultures that emerge; the theoretical modelsthat have dominated research in this area.

Keywords: prison, prison as total organisation, prison subculture, deprivation

model, importation model

Penitenciarul face parte din sistemul justiţiei criminale precum poliţia, procuratura şi judecătoria iar funcţiile corecţionale sunt intercorelate astfel că oriceschimbare în setul de proceduri curente la unul din aceste nivele are un efect directasupra celorlalte componente.

Deşi sistemul justiţiei criminale ar trebui să funcţioneze ca un întreg, acestlucru nu se produce, este destul de clar că există seturi relativ autonome decomponente care se consider ă, mai frecvent, în conflict una cu alta, decât în pozi ţii de

∗ Dr., psiholog, Penitenciarul de Maximă Siguranţă Aiud, jud. Alba, România. E-mail:[email protected]

163

mailto:[email protected]:[email protected]


3/22

I.. Tia / Fascicula Psihologie Vol. XV (2009), 163-183

cooperare, chiar în condiţiile unui segment comparabil al sistemului, cum estesistemul corecţional; există frecvente şi considerabile conflicte între programelelocale şi cele centrale. Atât timp cât aceste conflicte există, este improbabil ca să

existe un sistem integrat al justiţiei criminale care să fie capabil să reducă într-omanier ă demonstrabilă problema semnificativă pe care o reprezintă criminalitatea.Mai mult caracterul slab structurat al sistemului justiţiei criminale este unul dinfactorii care contribuie la eşecul organizaţiei penitenciare în atingerea scopului săuorganizaţional specific. Mai mult este un factor asupra căruia administraţia

penitenciar ă are puţină influenţă, control sau acestea lipsesc complet. Mai mult, caurmare, cel puţin în parte, a absenţei unui sistem al justiţiei criminale eficace,resursele minime care sunt disponibile pentru activităţile acestui sistem sunt alocatecomponentelor sistemului într-o manier ă politizată, hazardată, dispropor ţionată faptce plasează constrângeri serioase pentru operarea unora din componente. În

particular câmpul corecţional, absenţa unor resurse adecvate, personal bine pregătit şifacilităţi fizice adecvate aproape prefigurează eşecul.

Chiar în condiţiile în care componentele sistemului social de control auresurse adecvate şi sunt integrate într-o manier ă corectă, viitorul r ămâne incert până când se dezvoltă o serie de aprecieri pentru noţiunea de responsabilitate pentruinstanţele responsabile de administrarea sistemului. Puţine din aceste agenţii auacceptat responsabilitatea pentru evaluarea atentă a consecinţelor propriilor politicisau programe. Foarte rar găsim astfel de evaluări a scopurilor urmărite altele decâtsimplele expuneri asupra procentelor crimelor raportate de poliţie, numărul dosarelorîntocmite de procurori, diferitele calcule asupra ratei recidivismului. Absenţa unorastfel de evaluări, elimină posibilitatea găsirii factorilor care au determinat eşecul

programului.Aceste observaţii luate împreună sugerează că întreg sistemul din care şi

sistemul corecţional face parte se află par ţial într-o situaţie de criză. Chiar dacă o propor ţie substanţială a problemelor poate fi pusă pe factori din afara sistemului, în particular pe aparatul legislativ, multe dificultăţi sunt reflectarea unor factori internicare cer dar nu primesc suficient, un grad ridicat de cooperare şi coordonare.

Penitenciarul - organizaţie totală Participarea deţinuţilor la unul sau mai multe programe de tratament sau

reabilitare care au fost implementate de către administraţia penitenciar ă are un efectminim sau nu are efect asupra probabilităţii ca aceştia să revină la activităţi criminaledupă liberare. Este improbabil ca schimbări în comportamentul prosocial să fieiniţiate pe perioada deţinerii în mediul carceral. O varietate de explicaţii au fostavansate pentru continuul eşec al închisorii în a atinge scopurile asignate –

reabilitarea deţinuţilor. Probabil cea mai comună interpretare este bazată pecercetările psihologilor sociali asupra „prizonizării” – asimilarea într-un grad mai

164


4/22


mare sau mai mic a căilor, obiceiurilor, comportamentului social, a valorilor, şi aculturii penitenciarului, termen consacrat de Donald Clemmer în 1940. Termenul serefer ă la asimilarea deţinuţilor într-o societate a deţinuţilor în care sunt valorizate

atitudinile antisociale şi comportamentele care tind să submineze orice efort de aîncuraja comportamentul prosocial. Teza de bază poate fi simplu exprimată. Există oconexiune directă între structura organizaţiei penitenciare şi natura sistemului propriudeţinuţilor care emerge din aceasta. Devine tot mai evident faptul că multecaracteristici ale organizaţiei penitenciare au un efect foarte semnificativ şi directasupra sistemului propriu deţinuţilor, care este găsit în interior (Sykes, 1958; apudThomas şi Petersen, 1977; Toch, 1996, Paterline, 1999; DeLisi, 2003). Cercetărilesugerează că influenţele contraproductive ale subculturii carcerale sunt puternicdiminuate în condiţiile în care se acordă mai puţină importanţă menţinerii controluluicustodial şi o atenţie relativă este acordată urmăririi unor scopuri orientate spreschimbare. Cu toate aceste constatări penitenciarul ca organizaţie se schimbă foarteîncet. Astfel rezistenţa la schimbare este surprinzătoare pentru un număr de motive.

Câmpurile corecţionale au fost sub un aproape continuu atac, de la apariţia lor, pentru sentimentul că condiţiile generale de deţinere, izolare asigurate deorganizaţiile penitenciare nu au furnizat condiţiile necesare pentru orice efort dereabilitare care s-a realizat. În ultimii ani, administraţia penitenciar ă a evidenţiatintenţia de a promova reabilitarea, resurse substanţiale au fost alocate pentru

programele vocaţionale, educaţionale, respectiv o varietate de modalităţi de tratamentgeneral sau specializat. Cu sau f ăr ă suport pentru scopurile ce ţin de tratament, cu sauf ăr ă o semnificativă investiţie a resurselor disponibile în sfera altor sectoare decât celcustodial, de siguranţă al penitenciarului, structura şi operaţiile zilnice ale

penitenciarului reflectă în continuare dominanţa preocupărilor de natur ă custodială.Organizaţiile formale difer ă de alte tipuri de unităţi sociale pentru că au

stabilite spre realizare scopuri specifice, mai mult sunt construite deliberat şireconstruite pentru a atinge scopuri specifice. Astfel definite închisorile (aşezămintecare izolează de restul comunităţii persoanele considerate a prezenta un pericolvoluntar: închisori, penitenciare, centre de reeducare minori, lagăre de prizonieri şilagăre de concentrare) nu sunt în mod real la fel de competitive ca o organizaţie detip economic, alte organizaţii ce „procesează oameni” cum sunt şcolile, universităţile,sau alte tipuri de institu ţ ii totale (Stănciulescu, 1996): organizaţii care îngrijesc

persoanele considerate incapabile să-şi satisfacă singure unele nevoi fundamentale şicare sunt inofensive: căminele pentru bătrâni, orfani; organizaţii care îngrijesc

persoane incapabile să-şi poarte singure de grijă şi involuntar periculoase pentrucomunitate: sanatorii, spitale de psihiatrie, leprozerii; aşezăminte care grupează

persoane pentru care izolarea reprezintă o opţiune personală: abaţii, mănăstiri; unităţi

în care izolarea decurge din nevoia organizării şi desf ăşur ării eficiente a uneiactivităţi: cazărmi, nave, internate, forturi coloniale.

165


5/22


Ca organizaţie totală, închisă la propriu şi la figurat, penitenciarul este uncaz specific, particular al traseului parcurs de indivizi, o etapă care nu este tr ăită detoţi indivizii; organizaţia totală face referire la orice grup sau organizaţie care are

aproape controlul total şi continuu asupra individului şi care încearcă să şteargă efectele socializării anterioare a acestuia şi să-i inducă un set nou de valori,obiceiuri şi credinţe.

Penitenciarul prezintă caracteristici comune tuturor organizaţiilor totale: practică izolarea cvasi-totală a unui număr important de persoane într-un acelaşiunivers claustral; practică ruptura cu oricare dintre „lumile” experimentate anteriorde aceştia; pretinde să controleze toate aspectele vieţii lor, spărgând frontierele caresepar ă, în mod obişnuit, în societăţile moderne, activităţile principale (munca,odihna, distracţia); îi ,,înrolează”, supunându-i unui regim de viaţă colectiv şi

promiscuu, strict reglat de norme instituţionale a căror respectare este riguroscontrolată de un corp de supraveghetori şi care şterge orice deosebire între indivizi,orice şansă de manifestare personalizată; generează o structur ă socială specifică în

care, indiferent de alte atribute (vârstă, sex, statut socio-profesional), indivizii suntclasaţi în supraveghetori şi supravegheaţi.

În ciuda acestei similarităţi clare iniţiale cu alte tipuri de organizaţiiformale, caracterul organizaţional şi multe din problemele penitenciarului încep să devină evidente. În mod virtual nici un alt tip de organizaţie, cu excepţia poate, aunor tipuri de spitale psihiatrice, nu este nevoită să accepte şi să urmărească ovarietate de scopuri potenţial contradictorii, cu resurse atât de inadecvate. Una din

problemele fundamentale pe care organizaţia penitenciar ă le întâmpină estespecificarea scopurilor care vor fi urmărite şi realizate, monitorizarea sistematică şiatentă a propor ţiei în care politicile, programele şi structurile sale sunt eficiente.

Penitenciarul a fost iniţial destinat să pedepsească deţinutul şi să-i protejeze pe ceilalţi, în societate, de victimizare. Controlarea deţinuţilor în penitenciar a fost totceea ce era necesar pentru a demonstra atingerea scopurilor organiza ţionale. Ce s-aîntâmplat înăuntrul instituţiei nu a fost relevant imediat poate cu excepţia unorameninţări la adresa garanţiilor oferite în ceea ce priveşte controlul asupra deţinuţilor.Ca un vehicul al pedepsei, penitenciarul ar trebui să facă clar pentru fiecare deţinut că criminalitatea presupune costuri mai mari decât beneficiile şi de aceea, să descurajeze implicările ulterioare în acte criminale (descurajarea specifică). Similar,

pedepsirea unui individ, arată celorlalţi membri ai societăţii, faptul că criminalitateacostă şi astfel, să descurajeze (descurajarea generală). Un beneficiu indirect al izolăriieste reprezentat de faptul că impunerea sancţiunii penale reafirmă standardele moraleale societăţii.

166


6/22


Problemele organizaţionale ale penitenciarului. Scopul penitenciarului:controlul sau schimbarea ?

Penitenciarul ca organizaţie formală, nu s-a schimbat semnificativ, iniţial

destinat să asigure controlul asupra celor încarceraţi, structura sa de bază a suportatrelativ puţine modificări chiar dacă scopurile propuse s-au schimbat destul de mult.R ăspunsul general la modificările apărute a fost adăugarea unor subunităţi înstructura sa organizaţională. Astfel, într-un tip de organizaţie care a fost iniţial

proiectată să asigure controlul, a fost adăugată o subdiviziune căreia i-a fost atribuită producţia de bunuri şi furnizarea de programe vocaţionale, respectiv, o altă subdiviziune proiectată să ajute deţinutul în alte moduri (serviciul educaţional).

Adăugarea relativ hazardată a unor componente organizaţionale care reflectă căutarea unor scopuri organizaţionale adiţionale nu s-a realizat în general într-omanier ă care să asigure o integrare a acestor noi componente în structura de bază iniţială a organizaţiei. Aceste schimbări ale responsabilităţilor custodiale în modcaracteristic împiedică controlul asupra luării deciziilor organizaţionale, şi spre

deosebire de situaţia descrisă anterior cu privire la nivelul general de integrare asistemului justiţiei criminale, fiecare subdiviziune a organizaţiei penitenciareurmăreşte în mod frecvent propriile scopuri f ăr ă a ţine seama de scopurile, sau chiarîn conflict cu scopurile altor subunităţi sau cu ale organizaţiei ca întreg. Există unvolum considerabil de cercetări care arată că integrarea deţinuţilor într-o subcultur ă de tip antisocial este mai probabilă în contextul organizaţional în care orice scoporientat pe schimbare este subordonat scopurilor custodiale sau de control. Virtualorice organizaţie care este proiectată să „proceseze” oameni ca „materie primă” seconfruntă în mod necesar cu nevoia potenţială de a urmări scopuri aflate în conflict.Dacă atenţia este focalizată pe o şcoală publică, universitate, organizaţie militar ă,spital de boli nervoase, mănăstire, acestea au invariabil două tipuri de scopuri de

bază: un nivel minim de control ce trebuie atins şi menţinut asupra celor care sunt„procesaţi” (control); un anumit grad de schimbare este dorit în ceea ce priveştecapacităţile, perspectiva asupra lumii, comportamentul, înainte de finalizarea„procesării” (schimbare). Realizarea la ambele nivele ale scopurilor organizaţionale

presupune un nivel inerent de conflict care va afecta eficacitatea organizaţională.Controlul şi schimbarea nu sunt în mod inerent contradictorii, ele sunt doar potenţialcontradictorii. În multe contexte organizaţionale atingerea şi menţinerea unui niveldezirabil de control asupra participanţilor nu este atât de problematică încât să constituie preocuparea major ă. Participanţii pot fi selectaţi verificaţi şi la nevoieeliminaţi. Situaţie ce nu se aplică instituţiei penitenciare. Cu excepţia unui screeningminimal şi deloc sofisticat, realizat la depunerea în penitenciar, staff-ul

penitenciarului nu are nici un control asupra celor care devin „participanţi” în

organizaţie. Există o singur ă instituţie în care trebuie să se „acomodeze” toţideţinuţii. Mai mult penitenciarul se află în poziţia atipică de a „rejecta” participanţii

167


7/22


care se adaptează scopurilor organizaţionale, care suportă aceste scopuri şi să-i reţină pe aceia care sunt înclinaţi să facă contrariul. „Deţinutul model” este liberat învirtutea participării acestuia la programe de tratament, selecţionarea acestuia pentru

muncă sau programe educaţionale, toţi cei care sunt evaluaţi de oficialii penitenciarului ca fiind mai puţin decât cetăţeni ideali ai societăţii penitenciare suntreţinuţi pentru perioade diferite de timp (instituţia liber ării condiţionate).

Obţinerea şi menţinerea unui nivel al controlului social asupra populaţiei penitenciare este de departe o preocupare mai persistentă şi mai problematică pentru penitenciar decât este în general cazul altor tipuri de organizaţii. Penitenciarul estechemat să proceseze un număr mare de participanţi involuntari pentru care angajarea,implicarea în atingerea scopurilor organizaţionale este minimă. Acest fenomenexplică, par ţial preocuparea oficialilor pentru asigurarea controlului, chiar încondiţiile în care această instituţie - penitenciarul, include ca scop primar şireabilitarea deţinuţilor. Altfel spus, controlul a r ămas scopul primar al organizaţiei

penitenciare, mai mult acest control nu este văzut ca un scop instrumental ci ca un

scop final. Potenţialele dificultăţi organizaţionale sunt generate de nevoia de a vedeacontrolul ca o prerechizită pentru orice activitate orientată spre schimbare, această orientare devine o problemă reală în penitenciar, nu neapărat din motivul că organizaţia trebuie să atingă ambele obiective, ci datorită manierei în care seangajează în atingerea acestora.

Un număr relativ mic de factori au o influenţă semnificativă asupraorganizaţiei penitenciare - natura publică a organizaţiei penitenciare, calitatea şidisponibilitatea „tehnologiei de procesare a deţinuţilor”, evaluările realizate în ceeace priveşte atingerea scopurilor şi definiţiile participanţilor. Aceste influenţe pot fiseparate unele de altele doar într-o manier ă artificială, dar efectul lor asupra structuriiorganizaţionale a penitenciarului este considerabil.

Consecinţele controlului public direct şi indirect sunt dramatice şi pervazive,sunt intensificate de faptul că penitenciarul a fost investit cu responsabilitateadeţinerii şi procesării unor grupuri de indivizi ale căror existenţe sunt percepute demulţi ca pe nişte continue ameninţări. Locaţia, construcţia, finanţarea, conducerea şifuncţionarea penitenciarelor sunt toate, reflecţii ale proceselor politice şi produseleacestor procese politice, sunt indisolubil legate de lupta dintre grupurile puternice alecăror interese sunt adesea contrare acelora ale deţinuţilor ce sunt procesaţi în

penitenciar. Faptul că penitenciarul este direct şi în mod continuu afectat de ovarietate de influenţe şi presiuni externe organizaţiei are consecinţe importante.Motivul este inegalitatea care există între puterea care poate fi exercitată de acelegrupuri din afara instituţiei raportat la puterea ce poate fi exercitată de staff-ul

penitenciarului sau de către deţinuţii ce sunt procesaţi. Alte tipuri de organizaţii aflate

sub control public se află într-o poziţie mai favorabilă pentru a rezista, face faţă, saude a modifica revendicările impuse de public. Aceste dezavantaje nu pot desigur să

168


8/22


explice complet de ce penitenciarul urmăreşte atât de frecvent scopurile sale ce ţin decontrol în detrimentul celor ce ţin de schimbare. Date fiind preocupările actuale

pentru controlul criminalităţii, penitenciarul ar trebui să fie capabil să contabilizeze şi

să anuleze multe din presiunile cu care se confruntă. Acest lucru nu se produce,aceasta pentru că este o organizaţie publică relativ f ăr ă putere şi prestigiu. Această inabilitate în a controla multe din problemele cu care se confruntă este rezultatul unorfactori intercorelaţi. Nevoia de intervenţie este cel mai frecvent asumată şi mai puţindemonstrată. Un număr substanţial de deţinuţi sunt consideraţi ca necesitândtratament pe considerentul singular că sunt deţinuţi, şi nu pe baza unor necesităţiobiective de intervenţie şi tratament. Ei sunt încurajaţi sau obligaţi să se implice îndiferite tipuri de programe orientate pe schimbare care au cel mai adesea obiectivedefinite vag sau foarte general. Acest lucru face ca activităţile cele mai comune din

penitenciar să reclame obiective de reabilitare: munca la fermă este terapeutică pentru că creşte sensul realizării; înregimentarea rigidă este considerată învăţare aautodisciplinei; fabricarea a diferite obiecte, dezvoltare a unor deprinderi de muncă.

Dificultatea extremă constă în aprecierea măsurii sau extinderii la care sunt atinseoricare din scopurile de schimbare ale organizaţiei. Lăsând la o parte alţi factori caresunt implicaţi, penitenciarele sunt incapabile aproape în totalitate să informeze pealţii, pe sine asupra propor ţiei la care efortul corecţional depus s-a materializat înmodul dorit. Incapacitatea proprie de a specifica scopurile pentru unele programe întermeni operaţionali precişi care să fie supuşi măsur ătorii, gradul de realizare ascopului este o problemă de speculare mai degrabă decât de demonstrare. Mai mult,

puţine sisteme corecţionale dedică mai mult decât un efort superficial unor astfel deevaluări, în parte datorită faptului că puţine elemente ale sistemului justiţieicriminale, corecţional, sunt chemate să aprecieze gradul de succes sau eşec al

propriei activităţi.Scopurile măsurabile, evaluările realizate cu atenţie sunt necesare dar nu

reprezintă condiţii suficiente pentru o schimbare corecţională reală. Făr ă o înţelegeremai completă a determinanţilor, asupra modului cum modificările atitudinale şicomportamentale planificate pot fi iniţiate în contextul instituţional, f ăr ă o procesaretehnologică mai adecvată, scopurile specificate cu grijă r ămân mai degrabă declaraţiiideale decât posibile, iar evaluările eficacităţii organizaţionale a acestei dimensiunivor continua să arate rezultate puţin semnificative.

Absenţa violenţei, revoltelor, evadărilor, litigiilor soldate cu vătămăricorporale grave etc. reprezintă preocuparea principală faţă de prezenţa, viabilitatea

programelor de reabilitare sau resocializare ale căror efecte sunt mai puţin tangibile,reprezintă un subiect mai puţin major pentru preocupările publicului, cu efecte mai

puţin imediate (Toch, 1996; Silveman şi Vega, 1996). Necesitatea unui accent

semnificativ pe control este puternic susţinută în virtutea unui prestigiu scăzutatribuit componentelor de reabilitare ale penitenciarelor de către alte segmente ale

169


9/22


organizaţiei, de stereotipurile şi definiţiile predominant negative ale deţinuţilorîntreţinute de oficialii penitenciarelor şi de membrii staff-ului, scepticismul asupra

probabilităţii că programele orientate spre schimbare vor avea vreun efect.

Probabil perspectiva cea mai comună începe cu distincţia ce trebuie f ăcută între scopurile pe care organizaţia pretinde că le urmăreşte şi acelea pe care lerealizează în fapt. Realizarea scopurilor ce ţin de control şi schimbare poate adesea să creeze un conflict substanţial datorită revendicărilor aflate în competiţie pentrulucruri, resurse organizaţionale.

Eşecul penitenciarului în a-şi atinge scopurile de schimbare asignate este înmulte cazuri o reflectare a absenţei practice a unor astfel de scopuri la un niveloperaţional, mai degrabă decât consecinţa oricărui conflict intrinsec între scopurile decontrol şi schimbare. Există motive să credem că penitenciarul este în mod primardestinat şi organizat pentru a urmări un control eficace. Aceasta este preocupareadominantă a publicului, societăţii, stabilită ca atare şi de aceea preocuparea major ă astaff-ului. În acest context, este dificil să ne imaginăm că penitenciarul face sau

intenţionează să urmărească scopurile axate pe schimbare (în ciuda preferinţelor unor practicieni, în particular aceia angajaţi să implementeze unele modalităţi detratament).

Două schimbări majore au avut loc în penitenciare, care în mod frecvent şinepotrivit, sunt luate ca indicatori ai progresului sistemului corecţional.

Mai întâi, istoria închisorii demonstrează o mişcare considerabilă de la untratament arbitrar, brutal al deţinuţilor, se admite ideea că oamenii vin în penitenciarca pedeapsă şi nu pentru a fi pedepsiţi, la unul mai blând. În consecinţă, condiţiile dedeţinere au devenit mult mai bune decât au fost vreodată, sistemul a devenit, dedeparte, mai receptiv la drepturile individuale ale deţinuţilor, mai umanist. Principiileumaniste au fost echivalate cu implementarea unor programe corecţionale eficace.

În al doilea rând, dorinţa publică ca penitenciarul să încerce să reducă şi nusă exacerbeze problema criminalităţii şi presiunea exercitată în sprijinul scopurilor deschimbare, sunt schimbări ce reflectă prezenţa ambelor scopuri organizaţionalecustodiale şi de schimbare. Aceste schimbări s-au realizat atât de general sau desuperficial încât sunt aproape nesemnificative în multe penitenciare. Alocarea unorresurse minime ca suport pentru programele de reabilitare nu poate fi considerată unindicator real al angajamentului pentru schimbare. Reprezintă mai degrabă ocosmetizare care nu are nici o consecinţă în afara celor legate de întrebările ridicatede persoanele private, reprezentanţi mass-media sau membri ai corpului legislativasupra activităţilor organizaţiei, cel mai adesea cu ocazia vizitării facilităţilor de caredispune sistemul corecţional.

La nivel semantic, gardianul, continuă să servească aceeaşi funcţie

custodială pe care a avut-o întotdeauna, cu deosebirea că acum este văzut ca ofiţercorecţional, oameni care au obţinut o diplomă academică devin consilieri, celulele

170


10/22


devin spaţii de meditare şi virtual orice activitate ce are loc în instituţie, indiferent lace serveşte, este justificată pe baza contribuţiei directe sau indirecte pe care o aducela îndeplinirea scopurilor de reabilitare şi resocializare.

La nivel organizaţional efectul primordialităţii scopurilor custodiale estefoarte pronunţat. Structura fizică a instituţiei, maniera în care sunt alocate resurseledisponibile, ierarhia organizaţională rigidă, liniile de comunicaţie, distribuirea puteriide decizie, rutina activităţilor zilnice, mijloacele prin care participanţiiorganizaţionali, alţii decât deţinuţii sunt evaluaţi, caracteristicile şi activităţileorganizaţiei toate, reflectă preocupările dominante ale penitenciarului. Toate acesteacontribuie la crearea unui cadru organizaţional care poate fi găsit într-un numărfoarte mic de alte organizaţii (spitale, câmpuri de concentrare etc.).

Probabil cel mai evident efect asociat cu structura penitenciarului estedistincţia staff – deţinuţi. La un nivel formal, rangul, poziţia cea mai mică ocupată deun membru al personalului este automat mult superioar ă oricărei poziţii deţinute deoricare dintre deţinuţi; această diferenţiere bazată pe rang, dintre aceia care sunt

supraordonaţi şi aceia care sunt subordonaţi nu este nicăieri aşa de clar ă şi de pronunţată ca în penitenciar. Este important de recunoscut factura puterii exercitateîn penitenciar scopul acesteia, pervazivitatea şi faptul că este investită exclusiv înoficialii penitenciarului. În mod specific, complianţa şi controlul în penitenciar nusunt obţinute prin virtutea faptului că organizaţia este în poziţia de a recompensaconformismul prin mijloace materiale, fapt real într-o organizaţie de tip industrial,sau prin abilitatea de a manipula recompense simbolice cum este cazul şcolilor.Complianţa este asigurată prin exercitarea puterii coercitive.

Tr ăsăturile ale organizaţiei penitenciare produc o serie de presiuni şi probleme pentru membrii populaţiei penitenciare. Fiind deja „procesaţi” de alteagenţii ale sistemului justiţiei criminale care sunt preocupate de propriile scopuri şimai puţin de cele ale penitenciarului, etichetaţi ca şi criminali de către instanţe şiexcluşi de societate, noii deţinuţi intr ă într-o societate divizată în două ramuri şiaşezaţi într-o poziţie la cel mai de jos nivel al structurii organizaţionale unde r ămânsubordonaţi la şi sub supravegherea constantă a membrilor staff-ului cu cel mai micrang.

Toate aspectele vieţii sunt conduse în acelaşi loc sub aceeaşi autoritatesingular ă. Fiecare fază a activităţilor zilnice este continuată în imediata companie acelorlalţi, toţi fiind trataţi asemenea şi fac aceleaşi lucruri împreună. Toate fazeleactivităţilor zilnice sunt precis programate, întreg sistemul de reguli formale explicitefiind impus de corpul oficialilor. Variatele activităţi sunt cuprinse într-un singur plan

proiectat să realizeze scopurile oficiale ale instituţiei.Căutarea controlului în ceea ce priveşte custodia, de către oficialii

penitenciarului, un scop ce este în general primar sau scopul exclusiv al organizaţiei,încurajează adoptarea şi menţinerea unei structuri organizaţionale care este coercitivă

171


11/22


prin natura sa. Oricât de eficace poate fi o astfel de structur ă în abilitatea de a facilitaachiziţia controlului asupra deţinuţilor, aceasta blochează orice comunicaţiesemnificativă între staff şi deţinuţi, mai mult, îndepărtează deţinuţii de organizaţie,

reafirmă etichetele stigmatizatoare ce au fost deja atribuite şi subminează oricereceptivitate pentru efortul de reabilitare. Pare probabil că structura organizaţiei penitenciare reduce semnificativ probabilitatea oricărei schimbări prosociale înmediul pe care-l furnizează. Un obstacol major este instituţia în sine, organizaţia

penitenciar ă izolează un mare număr de deţinuţi la baza structurii saleorganizaţionale şi le ofer ă un spectru larg de probleme comune de ajustare.

Acest lucru stimulează emergenţa unei societăţi proprii deţinuţilor, printr-un proces de socializare sau prizonizare care încurajează un pattern al schimbării opusscopurilor de control dar mai ales oricărui scop de schimbare.

Subcultura deţinuţilorDatele prezentate descriu penitenciarul ca pe un loc sinistru, rece. Locuitorii

sunt adesea oameni ale căror vieţi au fost în mod ireparabil cicatrizate de lucruri pecare le-au experenţiat: oameni care şi-au pierdut speranţa, oameni ale căror vieţi suntsaturate cu teamă, frustrare, insignifianţă. Probabil mai presus de orice altceva ei suntoameni care duc o existenţă lipsită de culoare, monotonă, plictisitoare, asupra căreiaau puţin control şi de care nu pot scă pa.

Modul cum deţinuţii se ajustează la aceste probleme ale deţinerii, cumatitudinile lor, valorile dau formă şi sunt formate de experienţa închisorii, reprezintă un subiect important pentru oricine doreşte o mai bună înţelegere a închisorii.

Penitenciarele, ca şi alte organizaţii difer ă în ceea ce priveşte mărimea,resursele (personal, resurse financiare, alte resurse adesea neglijate dar foarteimportante – avantaje sau limitări impuse de calitatea şi arhitectura clădirilor),

persoanele (bărbaţi, femei, adulţi, tineri), caracteristicile populaţiei penitenciare(factori sociali, vârsta, rasa, status-ul socioeconomic etc.), factorii legali (mărimeasentinţelor, proceduri, liberare etc.), gradul de securitate, o serie de alte caracteristici.Toate acestea au un efect major asupra structurii organizaţiei penitenciare, tipului de

probleme şi presiunilor cu care se confruntă populaţia penitenciar ă, manierei în caredeţinuţii r ăspund la condiţiile de deţinere şi consecinţelor pe care aceste r ăspunsuri leau asupra deţinuţilor pe de o parte, şi asupra realizării scopurilor organizaţionale.

Orice încercare de a furniza o imagine generală asupra subculturii deţinuţiloreste subminată de faptul că nu există un pattern al adaptării care să descrie toater ăspunsurile deţinuţilor. Chiar în contextul unei singure instituţii este evident că există variaţii considerabile în r ăspunsul deţinuţilor. Chiar dacă excepţiile pot figăsite cu uşurinţă, similarităţile sunt de asemenea considerabile şi strâns legate de

caracteristicile majore ale acestor organizaţii.

172


12/22


O preocupare major ă în toate contextele penitenciare este controlul celorcare sunt procesaţi dar organizaţiile penitenciare difer ă semnificativ în raport de

poziţia lor pe continuumul custodial – tratament, acest lucru presupune că şi

scopurile lor difer ă calitativ în raport de priorităţile acordate controlului sauschimbării. Pattern-ul adaptării deţinuţilor la un cadru organizaţional de tip custodialeste destul de diferit de pattern-ul adaptării la un cadru organizaţional axat petratament.

Criticile aduse de societatea civilă, vizează faptul că deţinerea este o măsur ă ineficientă pentru schimbare mai mult aceasta exercită o influenţă contraproductivă.Există credinţa, susţinută de literatura de specialitate, că deţinerea prelungită creştenivelul de integrare într-o societate a deţinuţilor în care un spectru larg de atitudini şicomportamente antisociale sunt sistematic consolidate. Amploarea la care o varietatede factori încurajează receptivitatea la doctrina acestui cod al deţinutului, efectulnegativ al expunerii la societatea deţinuţilor interacţionează cu consecinţele directeale procesării de către agenţiile controlului social într-o manier ă care criminalizează

mai degrabă decât resocializează deţinuţii. Codul deţinutului reprezintă o organizarea valorilor criminale într-o opoziţie clar ă cu valorile societăţii convenţionale, cuoficialii penitenciarului ca reprezentanţi ai acestei societăţi. Doctrina principală aacestui cod interzice orice schimb regulat suportiv cu oficialii închisorii. El caută să confere un status şi prestigiu acelor deţinuţi ce r ămân în mod clar în opoziţie cuadministraţia. Aceste credinţe şi atitudini criminale valorizează violenţa fizică, for ţa,relaţiile de tip exploatativ, atitudinile predatorii în ceea ce priveşte bunurile, banii.Acordă o importanţă ridicată loialităţii şi solidarităţii în grup, relaţiilor agresive şiexploatatorii orientate către ceilalţi. Chiar dacă acest cod nu este promovat în modactiv de majoritatea deţinuţilor din sistemul penitenciar, el este respectat şi acceptat.Deviaţiile de la cod antrenează o serie de consecinţe în forma impunerii unorsancţiuni informale.

Modelul deprivăriiIdeile de bază asupra societăţii deţinuţilor îşi au originea în munca de

pionierat a lui Donald Clemmer (1940) şi ulterior a lui Sykes (1958, Societateacaptivilor), care este cunoscută ca modelul privaţiunilor. Mai presus de orice altcevaacest model este în mod esenţial o perspectivă structural funcţională în sensul că aser ţiunile sale pun un accent deosebit pe abilitatea structurii organizaţionale a

penitenciarului de a produce o subcultur ă proprie deţinuţilor. Emergenţa unui sistemsubcultural este văzută ca o consecinţă negativă, disfuncţională, a modului în care

penitenciarul este structurat, a modalităţilor de realizarea a scopurilor sale custodiale.Atenţia cade pe maniera în care deţinutul se ajustează poziţiei pe care o ocupă în

cadrul organizaţiei.

173


13/22


Clemmer, considera că toţi deţinuţii sufer ă o serie de influenţe sigure, pecare le-a numit „factori universali ai prizonizării”, care pregătesc şi adesea şochează un deţinut nou intrat în procesul de prizonizare. Clemmer a identificat câţiva factori

universali ai prizonizării: acceptarea de către deţinuţi a unui rol inferior, învăţareaasociată cu adoptarea regulilor şi structurilor din penitenciar, pasivitatea învăţată înceea ce priveşte propriile nevoi - multe din acestea fiind preluate spre satisfacere decătre instituţie.

În anii 1950, Sykes, dezvoltă munca lui Clemmer, în analiza sa asuprasistemului social dintr-o închisoare de maximă securitate. Conform acestuia,subcultura tuturor deţinuţilor exprimă un sistem de valori comun şi pervaziv cu

privire la locaţia şi caracteristicile instituţiei. Acest sistem de valori ia forma unui codexplicit al deţinuţilor, care este utilizat ca un ghid pentru comportamentul deţinuţilorîn relaţiile dintre aceştia şi gardieni. De aceea codul deţinuţilor subsumează aşteptările comportamentale ale sistemului social al deţinuţilor.

Modelul deprivării exprimă poziţia teoretică conform căreia condiţiile din

penitenciare sunt luate în considerare pentru formarea unei culturi specifice.Prizonizarea este un proces adaptativ folosit de către deţinuţi pentru a face faţă deprivărilor fizice şi sociale asociate cu încarcerarea. Puşi în faţa unor deprivărisimilare, deţinuţii încearcă să rezolve problemele lor colective. Odată ce unasemenea r ăspuns colectiv s-a produs, societatea deţinuţilor începe să formeze „osocietate care include o reţea de poziţii, care reflectă diferite tipuri şi nivele deimplicare în ceea ce priveşte normele precum şi reacţii adaptative la problemeledeţinerii” (apud Paterline şi Petersen, 1999). Crearea unui astfel de subsistem culturaleste văzută ca o intenţie efectivă de rezolvare a multiplelor probleme ale vieţii înînchisoare. Susţinătorii acestui model consider ă că această subcultur ă în care deţinuţiisunt asimilaţi este o reflectare a frustr ărilor asociate cu deţinerea.

Este caracteristic deţinuţilor, faptul că ei vin în penitenciar cu o cultur ă proprie, derivată din lumea de acasă – un stil de viaţă, cercul de activităţi desf ăşurate până în momentul depunerii. Stabilitatea organizării personale a deţinutului este în parte un cadru larg originar în mediul său civil – un cerc de experienţe care confirmă o concepţie tolerantă asupra sinelui, permise pentru un set de manevre defensive,exercitate la propria discreţie, pentru a face faţă conflictelor, discreditărilor şieşecurilor. Deţinuţii creează şi susţin un tip particular de tensiuni între lumea particular ă din care provin şi lumea instituţionalizată şi folosesc această tensiunecreată ca un control strategic în manipulare. La depunere, deţinutul vine în

penitenciar cu o concepţie despre sine generată de aranjamentele sociale stabilite înlumea sa de origine. După intrare acesta este imediat deposedat de suportul furnizatde aceste aranjamente, el cunoaşte o serie de subordonări, degradări, umilinţe şi

adevărate profanări ale sinelui (O’Donnell şi Edgar, 1998; Osler, 1991). Propriul sineeste sistematic, şi adesea neintenţionat umilit.

174


14/22


Deţinuţii sunt puşi într-o poziţie inferioar ă, rigidă, cu o structur ă socială similar ă unei caste, o poziţie care conţine, presupune o mulţime de componentenumite de Sykes „pains of imprisonment” (Riley, 2002)– izolarea fizică faţă de

societate; procesele dificile de a face faţă consecinţelor stigmatizării, atacurileserioase asupra conceptului de sine reprezentate de: deprivarea de bunuri, pierderealibertăţii de mişcare, a relaţiilor heterosexuale, autonomiei, securităţii şi status-ului.Probabil cea mai importantă dintre problemele ce decurg din deţinere este aceea că este aproape imposibil să le faci faţă printr-un efort individual. Datorită rigidităţiiorganizaţiei, definiţiilor organizaţionale negative ale deţinuţilor, prescripţiilorîmpotriva unor relaţii semnificative cu membrii staff-ului, care derivă pe de o partedin regulile organizaţionale, iar pe de altă parte sunt dictate de codul deţinuţilor şi deo serie de alte influenţe asociate, aceste probleme de ajustare sunt cel mai probabilimposibil de rezolvat prin relaţii stabilite între deţinut şi oficialii penitenciarului.

Susţinătorii acestei perspective asupra subculturii deţinutului acordă o atenţiedeosebită faptului că, în timp ce deţinuţii cel mai probabil nu reuşesc să se

acomodeze la condiţiile de deţinere prin efortul propriu sau cooperarea cu membrii personalului, căile de ajustare nu sunt blocate în totalitate. În ciuda faptului că ei audisimilarităţile specifice unul faţă de altul, problemele cu care se confruntă sunt maidegrabă împărtăşite decât unice. Astfel poate fi argumentată ideea unui r ăspunscolectiv, emergenţa unei ordini culturale noi ca r ăspuns la condiţiile structurale pecare deţinuţii le întâmpină. Cohen (apud Thomas şi Petersen, 1977, p. 49) arată înteoria sa asupra adaptării la subcultura de tip delincvent: condiţia crucială pentruemergenţa unei forme culturale noi, este existenţa în interacţiune, a unui număr deactori cu probleme similare de ajustare.

Modelul deprivării sugerează că o varietate de probleme şi presiuni asociatecu organizaţia penitenciar ă şi sistemul justiţiei criminale din care face parte, tind să izoleze deţinuţii la baza unei ierarhii organizaţionale şi să-i confrunte cu probleme deajustare care încurajează un r ăspuns colectiv subcultural. Odată ce acest r ăspuns se

produce, o societate a deţinuţilor începe să capete formă, o societate ce include oreţea de poziţii care reflectă variate tipuri şi nivele ale implicării normelor subculturiicarcerale, precum şi reacţii adaptative la problemele ce ţin de deţinere. Prezenţa unuiastfel de sistem subcultural, doctrina care este în opoziţie clar ă cu dorinţeleformalizate ale staff-ului, este văzută ca o modalitate efectivă de rezolvare a multor

probleme legate de viaţa în penitenciar. Stima de sine poate fi recâştigată dată fiindabilitatea acelora care manipulează contingenţele într-o manier ă mai directă şi maieficientă decât o poate realiza staff-ul penitenciarului. O varietate de bunuri, serviciişi resurse rare (economia subterană) devin disponibile într-o propor ţie mai mare

pentru a alina deprivările care există în absenţa unei diviziuni relativ elaborate a

muncii, alta decât cea găsită în structura societăţii deţinuţilor.

175


15/22


Nu există dubii asupra faptului că organizaţia penitenciar ă pune o varietatede probleme populaţiei penitenciare, generează nivele ridicate de alienare, alienare ceeste puternic asociată cu gradul de asimilare sau prizonizare la o societate a

deţinuţilor care se află în opoziţie cu scopurile penitenciarului şi reprezentanţiiacestuia. Cu cât durata privaţiunilor creşte cu atât creşte şi gradul de integrare însubcultura deţinuţilor. Este destul de clar faptul că tipul de subcultur ă care emerge şiimplicit calitatea relaţiilor deţinuţi-staff, deţinuţi-deţinuţi, pattern-ul schimbăriloratitudinale şi comportamentale, variază, fluctuează în structura organizaţiei formale,în funcţie de relativa accentuare a scopurilor şi de gradul de putere coercitivă implicat.

Când oficialii penitenciarului se sprijină pe o puternică putere coercitivă,adoptă o structur ă de putere înalt centralizată şi creează o structur ă organizaţională stratificată rigidă, este foarte probabil să apar ă o structur ă comparabilă, opusă; când

puterea coercitivă este mai puţin evidentă, când puterea de decizie este mai difuză,când oficialii penitenciarului încearcă să reducă diferenţele dintre staff şi deţinuţi,

sistemul deţinuţilor tinde să fie mai puţin opus sau negativ.

Modelul importăriiModelul deprivării a suferit un număr considerabil de atacuri focalizate pe

structura de bază a modelului, şi pe incapacitatea acestuia de a ţine seama decercetările în domeniu realizate în perioada anilor 1970 şi ulterior. Mai întâi, poziţiaadoptată de pionierii modelului deprivării şi de susţinători, care consider ă subculturadeţinuţilor ca un r ăspuns direct la condiţiile de deţinere impuse de organizaţia

penitenciar ă, este considerată prea rigidă. În al doilea rând, poate fi argumentat faptulcă modelul deprivării nu ţine seama în mod adecvat de natura opoziţională asistemului deţinuţilor. El sugerează simplu că deţinuţii confruntaţi cu problemecomune de adaptare tind să devină participanţi într-un astfel de sistem. Modeluldeprivării identifică condiţii structurale care pot fi văzute ca şi condiţii suficiente

pentru apariţia unor tipuri de r ăspunsuri adaptative dar aceste condiţii nu suntsuficiente pentru a prezice natura r ăspunsului. Probabil, un r ăspuns subcultural de tipopoziţional, ostil, antisocial furnizează un mijloc de ajustare la o varietate de

probleme sociale psihosociale sau fizice asociate cu deţinerea, dar şi alte pattern-uride r ăspuns ar putea fi funcţionale şi adaptative. Recunoaşterea deschisă a vinovăţieişi acceptarea responsabilităţii pentru actele criminale, un comportament diferenţiatfaţă de staff, implicarea activă în reabilitare, programele educaţionale şi vocaţionale,evitarea activităţilor ilicite, complianţa la directivele organizaţionale şi implicarea înatingerea scopurilor organizaţionale, sunt alte tipuri de comportament care s-ardovedi egale sau în mai mare măsur ă funcţionale. În al treilea rând, modelul

deprivării tinde să inhibe orice consideraţii asupra unui spectru larg de influenţe carenu sunt legate direct cu nici unul din subiectele controlului în organiza ţia

176


16/22


penitenciar ă. Pare foarte improbabil ca orice examinare a sistemului de ţinuţilor carenu pune accentul pe importanţa experienţelor de socializare preîncarcerare, nivelul deimplicare în sistemul valorilor criminale anterior încarcer ării, gradul şi calitatea

relaţiilor menţinute cu indivizi sau grupuri din societate pe durata perioadei dedeţinere şi maniera în care deţinuţii evaluează schimbările din viaţa lor de după liberare pot furniza modele explicative mai cuprinzătoare.

Eşecul modelului deprivării în a sublinia importanţa unor influenţe externesemnificative asupra paternului de r ăspuns al deţinuţilor la condiţiile de deţinere aîncurajat dezvoltarea unor perspective alternative. Pentru că ambele componenteaduc argumente pentru un cadru conceptual mai cuprinzător care este capabil să ţină seama de impactul unor influenţe externe, în particular de maniera în care adaptareala deţinere este încadrată de socializarea predepunere, este rezonabil şi corect să tratăm ambele aspecte ca variaţii ale unei singure orientări teoretice majore : modelulimportării.

Poziţia de bază avansată de acesta este relativ simplă, experienţele anterioare

încarcer ării, în particular acelea care au implicat adoptarea sistemului de valoricriminale şi caracteristicile personale ale deţinuţilor afectează gradul de asimilare însubcultura deţinuţilor. Dacă privaţiunile asociate deţinerii sunt singureledeterminante ale măsurii la care deţinuţii sunt asimilaţi culturii deţinuţilor, atunci,date fiind problemele comune de ajustare, toţi deţinuţii ar fi puternic integraţi, fapt cenu este susţinut de datele experimentale. Chiar dacă subcultura deţinuţilor s-aconstituit anterior momentului când un deţinut intr ă în penitenciar, variaţiile dereceptivitate la această cultur ă nu pot fi explicate doar prin condiţiile structurale aledeţinerii.

Adaptarea şi receptivitatea la sistemul cultural propriu deţinuţilor esteconturată de socializarea anterioar ă momentului depunerii. Modelul a găsit suport încercetările ce au investigat relaţiile dintre adoptarea subculturii penitenciare şifactorii socio-demografici – vârstă, rasă, nivel educaţional, status-ul economic şisocial anterior depunerii; istoria criminală – număr de condamnări anterioare, numărde arestări, faptele comise, vârsta la prima condamnare - anvergura experienţeicriminale; identificarea cu valorile criminale şi atitudinea faţă de sistemul de controlsocial; identificarea cu o gamă largă de ideologii sociale, politice şi religioase;contactul cu lumea exterioar ă penitenciarului. În ciuda prezenţei procesului de

prizonizare care furnizează un mijloc, tehnici de transmitere a rezolvărilor de probleme care emerg în timp şi devin o parte relativ instituţionalizată a subculturiideţinuţilor, problemele deţinerii nu sunt cu siguranţă singurii determinanţi ai graduluide responsivitate la aceste dictate subculturale.

Receptivitatea la subsistemul cultural al deţinuţilor este conturată de

procesele de socializare la care deţinutul a fost expus anterior depunerii. Câtevaaspecte ale socializării anterioare depunerii reflectă procesele de învăţare relativ

177


17/22


generale, în particular acelea ce operează la diferite nivele ale sistemului social. Alteaspecte sunt în mod considerabil mai specifice, cum sunt acelea asociate cuexpunerea prelungită la atitudini şi valori care încurajează implicarea în activităţi

criminale.Mulţi cercetători au tratat modelele importării şi deprivării într-o manier ă relativ distinctă: modelul deprivării relativ la privaţiunile detenţiei; modelulimportării relativ la impactul experienţelor anterioare şi socializării asupra adaptăriideţinuţilor. Parte a acestor dificultăţi provine dintr-o incorectă înţelegere a modeluluiimportării, fapt ce face necesar ă considerarea unui model mai cuprinzător. Ambeletipuri de factori au o influenţă potenţială asupra adaptării deţinuţilor, asupra graduluide integrare într-o subcultur ă a deţinuţilor, care nu este determinată şi implicit nuface obiectul controlului de către oficialii penitenciarului. Astfel, o abordare maicuprinzătoare a modelului importării trebuie să facă diferenţierea asupra importanţeifrecvenţei şi calităţii contactelor pe care deţinutul le menţine cu indivizi sau grupuridin societate pe durata deţinerii, amplitudinea stigmatizării pe durata executării

pedepsei şi a deţinerii, schimbările din propriile vieţi care au avut efecte adverse,afectează gradul la care relaţiile suportive cu prietenii şi familia sunt întrerupte.Aceste influenţe precum şi altele ce nu ţin de penitenciar constituie o problemă pentru unii deţinuţi, asociate cu influenţele ce decurg din organizaţia penitenciar ă,interacţionează unele cu altele într-o manier ă care stimulează atingerea unor niveleridicate de asimilare în subcultura deţinuţilor.

De aceea un model mai cuprinzător al importării ar trebui să accentueze olargă varietate de influenţe care furnizează o înţelegere mai adecvată a modului cumun tip particular de sistem subcultural emerge în penitenciare şi de ce deţinuţiivariază în gradul de integrare în acest sistem. Este mai degrabă o extensie, decât oalternativă la modelul deprivării, cele două modele sunt mai degrabă complementare.Este clar faptul că impactul structurii coercitive a penitenciarului este mediat de ovarietate de caracteristici anterioare depunerii cum sunt vârsta, clasa socială,variabilele sociale demografice etc.

Cercetătorii au sugerat că ambele variabile apar ţinând celor două modeleexplică ajustarea la mediul penitenciar şi au încercat să combine modelele într-osigur ă perspectivă teoretică. Mai mult s-a sugerat că un model complet al prizonizăriiar trebui să includă aprecieri asupra sistemului de relaţii anterior depunerii,atitudinilor faţă de sine, identităţile proprii pe care deţinuţii le menţin în penitenciar.Marea majoritate a teoreticienilor au ignorat caracteristicile de personalitate, modulcum indivizi cu caracteristici particulare reacţionează la situaţiile şi condiţiilespecifice vieţii în penitenciar.

Până de curând aceste două modele, deprivare şi importare au dominat

studiile realizate asupra mediului penitenciar. Neajunsurile fiecărui model în parte şiîncercările de integrare într-un model mai cuprinzător au fost însoţite şi de modele

178


18/22


mai mult sau mai puţin cuprinzătoare dar care acoper ă domenii relevante pentrusistemul penitenciar. Este cazul modelului controlului administrativ – acesta puneaccentul pe oficialii penitenciarului ca factor decisiv ce influenţează comportamentul

deţinuţilor. Conform teoreticienilor controlului administrativ (Hochstetler şi DeLisi,2005) penitenciarele caracterizate prin lideri puternici, reguli puternic formalizate,management eficace, cultur ă custodială, interacţiuni proactive ale staff-ului cudeţinuţii şi oportunităţi oferite de programele educaţionale înregistrează nivele de

prizonizare, mai reduse, comportamente necorespunzătoare cu o frecvenţă şiamplitudine mai reduse decât facilităţile corecţionale, administrate şi controlate mai

puţin eficient. Rigiditatea regimului administrativ luat în ansamblu determină accentuarea prizonizării în rândul deţinuţilor fapt ce se traduce în mod direct îndezordinile provocate de aceştia, de la formele cele mai severe, de regulă colective(revolte, omucideri etc.) la cele mai puţin severe, individuale (autor ăniri, refuzulhranei etc.).

Modelele viitoare ar trebui să examineze extensiv şi relaţiile dintre persoană şi mediu prin accentuarea caracteristicilor personale ale deţinuţilor. Un exempluedificator în acest sens este oferit de Gecas (1986, apud Paterline şi Petersen, 1999),acesta susţine că, în absenţa examinării motivaţiilor proprii deţinutului, socializareadevine fie prea deterministă fie impredictibilă în termenii rezultatelor; motivaţia

poate fi găsită în conceptul de sine, prin atribuirea unor proprietăţi motivaţionale, eul poate fi văzut ca un agent al propriei creaţii. Posesia unei concepţii proprii despresine semnifică că individul este motivat în menţinerea sau îmbunătăţirea acesteia. Înopinia autorului, trei motivaţii de sine sau dimensiuni ale sinelui pot fi distinse:autoevaluarea, autoeficacitatea şi identitatea principală. Autoevaluarea sau stima destima de sine se refer ă la motivaţia de a se vedea pe sine în mod favorabil şi a acţionaîntr-o manier ă care să menţină acest punct de vedere. Acest lucru se produce prinintermediul unor strategii variate de autoprezentare, şi sau prin reconstrucţia mediuluiastfel încât acesta să reflecte mai favorabil imaginea proprie. Aceste strategii deadaptare sunt mult mai evidente în organizaţiile coercitive cum sunt penitenciarele.Deţinuţii ce intr ă în penitenciar sunt expuşi efectelor depersonalizării şi stigmatizării

produse de sistemul legal. Aceste experienţe combinate cu experienţele degradanteanterioare constituie un atac masiv asupra stimei de sine. Autoeficacitatea se refer ă lagradul la care individul se percepe ca agent cauzal în mediu, la modul cum deţinuţiise conceptualizează ca persoane active care au controlul asupra mediului lor. Aceiindivizi care cred că deţin controlul asupra destinului lor vor lua măsuri pentruîmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi vor fi mai rezistenţi la încercarea de a-iinfluenţa, vor rezista tendinţelor de socializare, prizonizare.

Identitatea principală – eul este organizat în identităţi variate, aceste

identităţi sunt păr ţi ale eului şi sunt atitudini internalizate care există în măsura încare persoana se implică în roluri sau relaţii structurate. Persoana poate avea multe

179


19/22


identităţi, limitate doar de numărul de relaţii structurate şi de rolurile la care participă.

Aceste identităţi sunt ierarhizate în raport de importanţă, cu cât o identitate

se află într-o poziţie superioar ă, cu atât va fi mai mare probabilitatea ca aceaidentitate să fie implicată într-o varietate de interacţiuni. Importanţa unei identităţi poate fi definită ca şi gradul la care relaţiile persoanei depind de tipul particular de persoană cu cât o identitate este mai importantă pentru persoană, cu atât mai mare vafi implicarea în acea identitate. Implicarea, în aceste identităţi reprezintă o sursă major ă de motivaţie pentru indivizi să acţioneze în concordanţă cu valorile şinormele asociate acestor identităţi. Experienţele de socializare care subminează valorile şi normele asociate cu identităţile principale pot fi astfel, sortite eşecului. Încazul prizonizării, deţinuţii care pun accentul pe identităţile respectate din punct devedere social, vor deveni mai puţin integraţi în subcultura specifică.

Consecinţele deţinerii

Deţinuţii nu r ăspund pozitiv la eforturile iniţiate de staff-ul penitenciarului,destinate promovării unor schimbări prosociale, datorită valorilor criminale caredomină subsistemul cultural al deţinuţilor. Un sistem în care aceştia sunt fie împinşisau faţă de care sunt atraşi de o varietate de influenţe specifice penitenciarului dar şica urmare a unor influenţe exterioare penitenciarului, fapt care conduce la situaţia încare aceştia devin mai degrabă mai criminalizaţi decât resocializaţi.

Relativ la consecinţele dramatice ale deţinerii se pune următoarea întrebare:Este prizonizarea permanentă ?, dacă un deţinut într ă în penitenciar, devine bineintegrat în structura societăţii deţinuţilor care premiază o serie de atitudini şicomportamente antisociale, apare întrebarea logică – care este extindere şi care suntmodalităţile prin care acestea influenţează ajustarea ulterioar ă liber ării din

penitenciar. Altfel spus, prizonizarea are un efect permanent asupra valorilor,comportamentului şi a perspectivei asupra lumii pentru deţinuţi.

Abordarea tradiţională consider ă că există numeroase şi reale consecinţe petermen lung ale prizonizării, opinia generală este că cei mai mulţi deţinuţi suntexpuşi la o varietate de influenţe care-i încurajează să devină ostili sistemului legalşi reprezentanţilor săi, să devină foarte manipulativi, să accepte şi să valorizezeasocierile cu aceia care sunt orientaţi către criminalitate.

Schimbările pe care deţinuţii le tr ăiesc nu se limitează la schimbările deatitudini şi valori, există credinţa că penitenciarul poate fi o „universitate a crimei”,cunoştinţele tehnice care facilitează şi încurajează reimplicarea în criminalitate sunt

prezente din plin, contactele sunt realizate, tehnicile criminale, adesea remarcabil desofisticate pot fi transmise, există timp la dispoziţie care poate fi adesea consumat

prin planificarea altor activităţi criminale. Pentru unii deţinuţi, prima condamnare şicele ulterioare au servit ca şi experienţe vocaţionale.

180


20/22


Un punct de vedere opus sugerează că adaptarea la deţinere este exact ceeace este: ajustare la problemele imediate, la presiunile care sunt realizate asupra unor

persoane care conştientizează faptul că, într-o zi, vor reveni în societate. Un exemplu

edificator este acela al comportamentelor homosexuale care pot fi găsite în aproapetoate penitenciarele, comportamente care sunt văzute ca o adaptare relativ normală lao situaţie anormală, comportamente care sunt rapid abandonate după liberare. Chiarşi în afara închisorii, există o serie de situaţii care presupun adoptarea unor atitudinişi pattern-uri comportamentale atipice, care au implicaţii minime odată cu revenireala normalitate. Se argumentează faptul că multe din valorile şi comportamentele caresunt mai mult sau mai puţin încurajate şi recompensate în contextul universuluicarceral, vor pierde din importanţă când deţinuţii se reîntorc în societate. Cu câtdistanţa dintre lumea deţinutului şi lumea exterioar ă după liberare este mai mare, cuatât mai puţin semnificative vor fi influenţele prizonizării în alegerea valorilor şicomportamentelor individuale.

Observaţia că integrarea într-o societate a deţinuţilor are ca efect pe termen

scurt reducerea semnificativă a receptivităţii la orice efort formal sau informal alcărui scop este producerea unor schimbări în ceea ce priveşte comportamentul şivalorile deţinutului, nu demonstrează faptul că experienţele închisorii au un efect petermen lung după liberare. Alături de alte lucruri, probabilitatea implicării înactivităţi criminale după liberare, nu apare a fi semnificativ diferită când compar ămdeţinuţi care au fost implicaţi în programe corecţionale de un fel sau altul, cu aceiacare nu au fost implicaţi în astfel de programe.

Oricare ar fi efectele deţinerii, orice sugestie care conţine ideea că instituţia penitenciarului corectează nu are un suport semnificativ în cercetările care auîncercat se aprecieze eficacitatea programelor corecţionale. În ciuda evidenţelorasupra inabilităţii penitenciarului de a promova schimbări prosociale, ştim prea

puţine despre schimbările negative stimulate neintenţionat. Cele mai multe informaţii provin din statisticile asupra recidivismului sau a speculaţiilor bazate pe efectele petermen lung ale expunerii la valorile procriminale, atât de frecvent subliniate însocietatea deţinuţilor.

O înţelegere a procesului prizonizării presupune o apreciere a consecinţelorasupra ajustării ulterioare liber ării din penitenciar. Dacă un deţinut intr ă în

penitenciar, se integrează bine în societatea deţinuţilor, cum afectează procesul desocializare suferit viaţa ulterioar ă executării pedepsei ?

Dacă efectul prizonizării este permanent sau temporar poate fi demonstratdoar prin adoptarea unor studii de tip longitudinal. Multe cercetări asupra prizonizăriis-au axat pe factorii de influenţă din penitenciar. Organizaţia penitenciar ă este

puternic influenţată de o varietate de factori externi ce includ contextul politic în care

aceasta operează, de pattern-ul criminalităţii ce operează în societate - criminalitateaorganizată, consumul de droguri. Acest lucru lansează o serie de provocări la adresa

181


21/22


concepţiilor vechi asupra sistemului social reprezentat de organizaţia penitenciar ă.Astfel, apar evidenţe în ceea ce priveşte faptul că deţinuţii şi staff-ul penitenciaruluinu se află în mod necesar pe poziţii opuse în ceea ce priveşte multe din problemele

importante ale sistemului.Cercetările ulterioare trebuie să ţină seama de faptul că penitenciarul nu maieste caracterizat de un sistem social propriu deţinuţilor. Acest lucru se datorează faptului că caracteristicile populaţiei carcerale s-a schimbat substanţial. Populaţiacurentă constă în grupuri de deţinuţi eterogene, ce execută sentinţe lungi pentru unspectru foarte larg de infracţiuni. Există o concentrare de tulbur ări psihice, abuzuri detoxice, violenţă etc.

Bibliografie

Bonta, J., & Gendreau, P. (1993). Models of the effects of prison life. Criminal Justice and Behavior, 20(2), 167-173.

Bruno, Ş. (2006). Mediul penitenciar românesc. Cultur ă şi civiliza ţ ie carceral ă. Iaşi:Institutul European.

Camp, S.D., & Gaes, G.G. (2005). Criminogenic Effect of the Prison environment onInmate Behavior: Some Experimental Evidence. Crime & Delinquency,51(3), 425-442.

Cooley, D. (1993). Criminal victimization in male federal prisons. Canadian Journalof Criminology, 11, 479-495.

DeLisi, M. (2003). Criminal Careers Behind Bars. Behavioral Sciences and the Law,2, 653-669.

Ferracuti, F. (1989). Tratato di criminologia, medicina criminologica e psichiatriaforense. Carcere e trattamento, Vol. 11, Milano: Giuffre Editore.

Gheorghe, F. (1998). Dinamică penitenciar ă. Bucureşti: Editura Oscar Print.Gheorghe, F. (2002). Psihologie penitenciar ă. Bucureşti: Editura Oscar Print.Gheorghe, F. (2003). Fenomenologie penitenciar ă. Bucureşti: Editura Oscar Print.Florian, G. (2005). Prevenirea criminalit ăţ ii. Teorie şi practică. Bucureşti: Editura

Oscar Print.Foucault, M. (1997). A supraveghea şi a pedepsi - Na şterea Închisorii. Bucureşti:

Humanitas. Gendreau, P., & Keyes, D. (2001). Making prisons safer and more humane

environments. Canadian Journal of Criminology, 43(1), 123-130.Goffman, E. (1961). Aziluri – Eseuri despre situa ţ ia social ă a pacien ţ ilor psihiatrici

şi a altor categorii de persoane institu ţ ionalizate. Iaşi: Polirom.Hagan, J. (1995). The Imprisoned Society: Time Turns a Classic on Its Head.

Sociological Forum, 10(3), 519-525.

182


22/22


Haney, C. (2001). The psychological impact of incarceration: Implication for post- prison adjustment. Paper presented at conference – Human Service Policy. Santa Cruz: University of California.

Haney, C. (2006). The wages of prison overcrowding: Harmful psychologicalconsequences and dysfunctional correctional reactions. Journal of Law and Policy, 22, 265-293.

Hochstetler, A., & DeLisi, M. (2005) – Importation, deprivation, and varieties ofserving time: An integrated-lifestyle-exposure model of prison offending.

Journal of Criminal Justice, 33, 257-266.Jiang, S., Fisher-Giorlando, M., & Mo, L. (2005). Social Support and Inmate Rule

Violation: A multilevel Analysis. American Journal of Criminal Justice,30(1), 71-89.

Maquire M., Morgan, R., & Reiner, R. (Eds.) (2002). The Oxford Handbook OfCriminology. Oxford: Oxford University Press.

O’Donnell, I., & Edgar, K. (1998). Routine Victimisation in Prisons. The Howard

Journal, 37 (3), 266-279.Osler, B.W. (1991). Shock incarceration: hard realities and real Possibilities. Federal

Probation, 55(1), 34-44.Paterline, B.A., & Petersen, D.M. (1999). Structural and social psychological

determinants of prisonization. Journal of criminal Justice, 27 (5), 427-441.Riley, J. (2002). The pains of imprisonment: exploring a classic text with contemporary

authors. Journal of Criminal Justice Education, 13(2), 443-461.Serra, C. (2000). Psicologia penitenziaria – sviluppo storico e contesti psicologico-

sociali e clinici (sec. edizione). Milano: Giuffre Editore.Silverman, I.J., & Vega, M. (1996) Corrections, A Comprehensive View. West

Publishing Company.Stănciulescu, E. (1996). Teorii sociologice ale educa ţ iei. Iaşi: Polirom.Tewksbury, R.A. (1997). Introduction to corrections. NY: Glencoe.Toch, H. (1996). Living In Prison: The Ecology Of Survival . New York: Free Press.Tomas, C.W., & Peterson, D.W. (1977). Prison Organization And Inmate

Subcultures. Indianapolis, In: Bobbs-Merrill Co.

183

Documents

Tia Penitenciarul Contemporan