Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

407

Section: Literature

THE UNDERWORLD IN HOMERIC EPICS AND IN OVID’S METAMORPHOSES

Iulian Gabriel Hrușcă Assist. PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: Our paper examines, comparatively, the way in which Homer and Ovid reflect the

underworld or what could follow after death. In antiquity, we encounter many beliefs and

projections of the ancients concerning the first ages of mankind or regarding death and afterlife. At Homer or at Hesiod, we come across the first mythological episodes that mirror the golden age

of mankind, the subsequent human degradation and, ultimately, the consequence of this moral

decline: the underworld of Hades. Over the centuries, Ovid shades and gives new meanings to

these topics.

Keywords: Underworld, afterlife, death, survival, metamorphosis.

S-au scris numeroase studii referitoare la moarte și la riturile de înmormântare în

antichitatea greco-romană. Cităm doar două titluri mai recente: Death in Ancient Rome: a

Source Book, de Valerie Hope, din 2007, și Death, Burial and Rebirth in the Religions of

Antiquity, de Jon Davies, din 1999. În schimb, puține lucrări analizează, comparatistic,

modul în care Homer și Ovidiu oglindesc lumea subpământeană sau ceea ce ar putea urma

după moarte și, în plus, acestea se focalizează, de obicei, asupra circumstanțelor în care

diversele personaje își găsesc sfârșitul, cum ar fi capitolul Death and suffering in Ovidřs

Metamorphoses al lui Karl Galinsky1.

Credințele și proiecțiile anticilor asupra primelor epoci ale omenirii, asupra morții

și a vieții de dincolo sunt numeroase. La Homer sau la Hesiod, întâlnim primele episoade

cu caracter mitologic care oglindesc vârsta de aur a omenirii, ulterioara degradare umană

și, într-un final, consecința acestei decăderi morale, lumea subpământeană a lui Hades.

Peste secole, Ovidiu nuanțează și conferă noi sensuri acestor toposuri.

Într-o primă etapă, pentru o înțelegere mai bună a motivului lumii subpământene a

lui Hades în epopeile homerice și în poemul mitologic ovidian Metamorfoze, vom aborda

vârstele omenirii, așa cum sunt transfigurate de Hesiod sau de Ovidiu, pentru a afla

cauzele stării de muritor a omului. Potrivit lui Hesiod sau lui Ovidiu, principalii autori

care oglindesc în operele lor cele patru vârste ale omenirii, oamenii vârstei de aur duceau

o viață lipsită de griji și nu îmbătrâneau. Pământul producea totul de la sine și nu exista

moartea, ci doar somnul. Hesiod subliniază imortalitatea într-o măsură mai mare, pe când

Ovidiu doar sugerează acest aspect:

„Ver erat aeternum, placidique tepentibus auris/ mulcebant zephyri natos sine

semine flores.ŗ (Met., I, 107-108)

„Era o veșnică primăvară şi zefiri liniştiţi mângâiau cu adieri călduţe florile

născute fără sămânţă.ŗ (tr. D.P., 1959, p. 62)

Desigur, la romani, vârsta de aur stă sub semnul lui Saturn care, deși este

identificat cu zeul Chronos al grecilor, încă din sec. III a. Chr, de către Livius Andronicus,

1 Din lucrarea Ovidřs Metamorphoses: an introduction to the basic aspects, Univ. of California Press, 1975. 2 În acest studiu, pentru versiunile în limba română ale poemului Metamorfoze am utilizat: Ovidiu, Metamorfoze, traducere, studiu introductiv şi note de David Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

408

Section: Literature

păstrează elemente anterioare influenței elenistice. De aceea, vârsta de aur a domniei lui

Saturn diferă, în tradiția mitologică romană, de versiunile mitologice grecești.

Neînțelegerile dintre oameni și zei, precum și actele de impietate săvârșite de

pământeni duc la degradarea vieții și a condiției umane. Omenirea, pedepsită de

divinitate, parcurge vârsta de argint și vârsta de aramă și, în cele din urmă, trăiește ororile

evului de fier. În timpul vârstei de fier, zeii trimit inundații, boli și cutremure pentru că

oamenii sunt mincinoși, ucigași și atinși de „amor sceleratus habendiŗ (Met., I, 131)/

„pofta criminală de înavuțireŗ (tr. D.P., 1959, p. 7). De asemenea, survine moartea.

Oamenii trebuie să moară și să meargă ca umbre în lumea subpământeană. Aruncarea

zeului Saturn în Tartar simbolizează, la Ovidiu, încheierea vârstei de aur și încetarea stării

nemuritoare a omului:

„Postquam Saturno tenebrosa in Tartara misso/ sub Iove mundus erat, subiit

argentea proles,/ auro deterior, fulvo pretiosior aere.ŗ (Met., I, 113-115)

„Dar, după ce Jupiter a aruncat pe Saturn în întunericul Tartarului şi a luat lumea

sub stăpânirea sa, a urmat vârsta de argint, mai rea decât cea de aur, dar mai preţioasă

decât cea a roşcatei arame.ŗ (tr. D.P., 1959, pp. 6-7)

Odată muritor, omul este înfricoșat de perspectiva morții și de ceea ce ar putea

urma după moarte. În Iliada, de exemplu, aheii se tem că, fără împlinirea riturilor

străbune, umbra lor va rătăci neîncetat între tărâmuri, că acest spectru al lor nici nu va

rămâne în lumea celor vii și nici nu va ajunge pe teritoriul celor morți, regiune

subpământeană pe care Homer o conturează destul de sumbru.

Dacă parcurgem cartea a XI-a a Odiseei, ne putem forma o părere despre lumea

subpământeană a Greciei antice, așa cum era văzută în timpul lui Homer și înaintea

acestuia. Din câte cunoaștem, epopeile homerice sunt primele care oglindesc lumea

stăpânită de Hades. Lumea subpământeană este departe de lumea celor vii. Odiseu este

obligat să traverseze întinsul Ὠκεανός pentru a ajunge în împărăția lui Hades, învăluită

într-un întuneric perpetuu (Od., XI, 16-25). Pentru a întreprinde această călătorie

inițiatică, Odiseu este nevoit să săvârșească anumite rituri și să străbată întinderi de ape

într-o corabie rezistentă. Cei morți, în schimb, au un parcurs cu totul diferit. Pentru ca

morții să ajungă pe tărâmurile umbrelor, trupurile lor trebuie mai întâi să fie mistuite de

flacăra rugului. Numai în felul acesta spiritele lor pot fi eliberate și pot accede în lumea

subpământeană a lui Hades.

Pentru a interacționa cu cei morți, Odiseu trebuie să săvârșească un sacrificiu (Od.,

XI, 30-49). În urma acestei jertfe, sufletele răposaților din Ἔρεβος se îngrămădesc în jurul

lui Odiseu, ne spune Homer. Aceste spectre păstrează chipul de odinioară, căci Odiseu

recunoaște diverse persoane, însă au o existență diferită, inconsistentă, mimetică și fără

sens, în universul întunecat al lui Hades. Spectrele morților nu au nici putere (μένος), nici

capacități mentale (νόος sau νοῦς). Singul mijloc de a reda celor morți posibilitatea de a

vorbi, de a raționa și de a-și aduce aminte este acela de a le oferi să bea din sângele unor

animale sacrificate. În schimb, nici măcar nutrite cu acest principiu vital, umbrele morților

nu-și pot recăpăta puterile fizice. Agamemnon încearcă, spre exemplu, fără rezultat, să-l

îmbrățișeze pe Odiseu, care la rândul său caută să-și cuprindă în brațe mama, care însă îi

scapă ca o umbră, ca un vis (Od., XI, 266-270). Petru Creția reliefează magistral

ipostazele spectrelor morților din lumea de dincolo:

„Morților din epopee nu le e făgăduită o altă viață vrednică de numele acesta. E

drept, se duc pentru totdeauna în Ereb, în tărâmul subpământean al lui Hades, principele

nemuritor al morții. Dar, după ce trec de Stix, au a exista veșnic ca umbre fără viață, ca

niște aparențe care nu mai păstrează decât înfățișarea lor de odinioară, simple simulacre

vlăguite și inconsistente, golite de orice substanță vitală, de orice conștiință și de orice

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

409

Section: Literature

amintiri. Nu au nici măcar viața arătărilor din vise. Ținutul morților este singurul loc din

universul homeric unde Forța care poartă lumea, care este lumea, e absentă. Acestor

umbre fără cuget, fără voință și fără pasiuni nu le este nici măcar urât, plictisul fiind doar

o tânjire a vitalității. Și nălucile acestea nu sunt nici măcar mohorâte sau triste, pentru că

de fapt nu mai sunt. Față de ele până și materia, mineralele sau metalele, apele și norii,

vântul și focul par înzestrate cu un fel de conștiință și de pătimire, pentru că sunt expresia

Forței care trăiește în ele și se desăvârșește, prin ele, în una dintre formele ei. Câmpia cu

asfodeli, întinderea vagă pe care foșnesc, în trista penumbră, florile acelea liliachii și

umbrele deșarte ale morților sunt Nimicul vieții.ŗ3

La Homer, sufletul omenesc este prea important pentru a suferi extincția totală

atunci când intervine moartea. Sufletul este prins într-o lume subpământeană în care

rațiunea își pierde capacitatea de a face alegeri sau de a influența evenimentele.4

Însă, mai ales în domeniul filosofiei, unii autori nu s-au mulțumit cu presupoziții

de natură mitologică, ci au perceput lumea ca întreg, ca sistem. Teoriile și ipotezele lor

erau dictate de rațiune și de gândire, nu doar de imaginație și de mitologie.5

Pentru Epicur, de exemplu, viața omului este un intermedium între două neanturi;

venim din materie, intrăm în materie, însă, cât trăim, suntem o formă superioară a

materiei. Omul nu trebuie să se teamă de moarte. Cât timp trăiește, moartea nu e prezentă.

Când moartea intervine, omul nu mai este de față, nu mai este conștient. Moartea este de

temut dacă îi conturăm prezența și o lăsăm să ne secondeze. Moartea nu înseamnă decât

dezmembrarea materiei, desfacerea atomilor. Nu rămâne nimic în plan spiritual. Această

perspectivă epicureică care presupune extincția totală nu consola omul lumii antice și

aproape că nu lăsa nici o posibilitate, în mentalul vremii, de a transcende moartea fizică.

De aceea, în urma ideilor profesate de Epicur, apare o formă aparte de nemurire. Dacă

trupul și sufletul dispar complet, în tradiţia greacă şi romană, se încredinţează, frecvent,

amintirii şi renumelui rolul de a-i face pe oameni nemuritori. Însă nu doar Epicur sau

adepții săi destul de numeroși, printre care se număra Lucretius sau Lucius Calpurnius

Piso Caesoninus, stau la originea unor aspirații de acest gen, căci și la Homer oamenii

cunoșteau o formă de imortalitate:

„Și totuși oamenii epopeii cunosc o formă a nemuririi și tânjesc după ea. Nu

perpetuarea în urmași, care asigură doar persistența speciei, ci perpetuarea amintirii lor în

amintirea celor care vin. Și astfel, ceva dintr-un om nu se pierde deplin, ca zadarnică

umbră, ceva rămâne, partea lui cea mai a lui și cea mai înaltă, amintirea faptelor sale, a

poveștii sale, a pătimirii sale, a izbânzilor și a înfrângerii sale în moarte. Mari întâmplări

rămân astfel în slava amintirii, în gloria unui nume care dăinuie mereu în nevăzutul

viitorului, materie pentru cântări. Viața și moartea omenească se transfigurează în poem,

câmpia plină de sânge și de leșuri de lângă Troia devine poveste de spus mai târziu și de

ascultat mai târziu. Lumea homerică nu are gândul sâ-și asigure nemurirea înâlțând

morminte trufașe, grădini suspendate, piramide, sfincși, temple uriașe. Îi ajunge nemurirea

poeziei.ŗ6

Ovidiu exprimă, de asemenea, cu claritate, rolul amintirii și al renumelui în mitul

morţii lui Achille, scris ca un elogiu funebru:

3 Petru Creția, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertății, cu o prefață de Gabriel Liiceanu, București, Editura Humanitas, 2009, pp. 69-70. 4Stephen L. Harris, Gloria Platzner, Classical Mythology: Images and Insights, Mountain View, California, Mayfield

Publishing Company, 1995, p. 206. 5 Frederick Copleston, Istoria Filosofiei, I. Grecia și Roma, studiu introductiv de Anton Adămuț, traducere de Ștefan Dominic Georgescu și Dragoș Roșca, București, All, 2008, p. 70. 6 Petru Creția, op. cit., p. 70.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

410

Section: Literature

„Iam timor ille Phrygum, decus et tutela Pelasgi/ nominis, Aeacides, caput

insuperabile bello,/ arserat: armarat deus idem idemque cremarat; iam cinis est, et de tam

magno restat Achille/nescio quid parvum, quod non bene conpleat urnam,/at vivit totum

quae gloria conpleat orbem./haec illi mensura viro respondet, et hac est/par sibi Pelides

nec inania Tartara sentit.ŗ (Met. XII, 615-617)

„Acum Aeacidul, spaimă a frigienilor, podoabă și ocrotire a neamului grecesc,

căpetenie neînvinsă în război, e ars pe rug. Acum e cenuşă şi din Achille cel atât de mare

rămâne o nimica toată, care nu umple bine o urnă mică. Dar gloria lui trăieşte şi umple

lumea întreagă. Această preţuire este măsura ce se potriveşte marelui bărbat şi prin ea,

egal cu sine însuşi, fiul lui Peleus nu simte deşertăciunea Tartarului.ŗ (tr. D. P., p. 338)

În astfel de pasaje, supravieţuirea în Tartar pare a nu fi o supravieţuire adevărată.

Numai gloria pământească contează, singura opțiune de a lăsa ceva în urmă:

„ipse etiam, ut, cuius fuerit, cognoscere posses,/ bella movet clipeus, deque armis

arma feruntur./ non ea Tydides, non audet Oileos Aiax,/ non minor Atrides, non bello

maior et aevo/ poscere, non alii: solis Telamone creatis/ Laertaque fuit tantae fiducia

laudis.ŗ (Met., 620-625)

„Ca să-ți dai seama ce stăpân a avut, însuși scutul lui stârnește luptă și pentru o

armă sunt mânuite arme. Nu îndrăznesc să ceară scutul nici Tydides, nici Aiax Oileus,

nici Atride cel mic, nici fratele său mai mare și în vârstă și în vitejie și nici alții. Numai

fiul lui Telamon și cel al lui Laerte au crezut că au dreptul la o glorie atât de mare.ŗ (tr.

D.P., pp. 338-339)

Inconsistența lumii subpământene, de sorginte homerică, și perspectiva extincției

complete, de factură epicureică, sunt surse ale modului în care Ovidiu oglindește

perspectiva semi-consolatoare a gloriei din timpul vieții, care dăinuiește, prin triumful

puterii de altădată, dincolo de moarte.

Însă Ovidiu nu reliefează doar perspectiva disoluției complete a trupului și a

sufletului, tot așa cum nici filosofii sau poeții antici de până la el nu fuseseră cu toții

tributari unei asemenea abordări. Datorită dezvoltării filosofiei, mulți gânditori greci

ajung să creadă în teodicee și consideră că sufletele oamenilor, în funcție de fapte, vor fi

răsplătite sau pedepsite în lumea de dincolo. Influențați de ideile exprimate de filosofi

precum Pythagora sau Platon, mulți poeți și filosofi au conturat cu multă ingeniozitate o

lume subpământeană împărțită pe trepte simțitor diferite, precum Câmpiile Elizee (în gr.

Ἠλύζιον πεδίον/ în lat. Elysium) sau Tartarul (în gr. Τάρταρος/ în lat. Tartarus), locuri de

destinație subpământene pentru cei buni sau pentru cei răi.

Scriitorul grec Lucian din Samosata ridiculiza credințele contemporanilor

referitoare la viața de dincolo și, probabil, asemenea lui Epicur sau lui Lucretius, nu

credea în supraviețuirea sufletului într-o lume subpământeană, însă întâlnim, în

Metamorfoze, pasaje care nu susțin astfel de puncte de vedere. Spre exemplu, în mitul

despre Ino și Melicerte, Junona coboară în Infern pentru a porunci Erinnyilor, Furiilor să

le ia mințile lui Ino și lui Athamas pentru că îndrăzniseră să-l crească pe Bacchus, fiul lui

Jupiter cu muritoarea Semele:

„Est via declivis funesta nubila taxo:/ ducit ad infernas per muta silentia sedes;/

Styx nebulas exhalat iners, umbraeque recentes/ descendunt illac simulacraque functa

sepulcris:/ pallor hiemsque tenent late loca senta, novique,/ qua sit iter, manes, Stygiam

quod ducat ad urbem,/ ignorant, ubi sit nigri fera regia Ditis./ mille capax aditus et apertas

undique portas/ urbs habet, utque fretum de tota flumina terra,/ sic omnes animas locus

accipit ille nec ulli/ exiguus populo est turbamve accedere sentit./ errant exsangues sine

corpore at ossibus umbrae,/ parsque forum celebrant, pars imi tecta tyranni,/ pars aliquas

artes, antiquae imitamina vitae.ŗ (Met., IV, 432-445)

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

411

Section: Literature

„Este un drum care coboară umbrit de tisă veninoasă. Străbătând tăceri adânci,

duce la lăcașurile infernului, unde Styxul își răspândește aburii săi. Pe acest drum coboară

noile umbre şi suflete de oameni care au primit mormântul. Paliditatea şi frigul stăpânesc

aceste locuri cu întinse mărăcinişuri. Noii mani nu ştiu încă pe unde este drumul care duce

în cetatea Styxului, nici unde este palatul groaznic al negrului Pluton. Cetatea încăpătoare

are o mie de intrări şi în toate părţile porţile sunt deschise. Precum oceanul primeşte

fluviile din toate părţile pământului, tot astfel acel loc primeşte toate sufletele. El nu e mic

pentru nici un popor şi nici nu simte mulţimile când vin. Umbrele rătăcesc fără sânge, fără

trup şi fără oase. O parte vin în for, altele în palatul regelui infernului. Unele se

îndeletnicesc cu lucrări care imită viaţa de mai înainte, altele îşi ispăşesc pedepsele.ŗ (tr.

D.P., pp. 102-103)

Așadar, la Ovidiu întâlnim și ideea supraviețuirii în urma morții într-o altă lume,

ca la Homer, însă nu pare să fie o perspectivă asumată cu ușurință și cu seninătate: negrul

Pluton domnește asupra acestui regat dintr-un palat înfricoșător, iar unii oameni au

ocupații mimetice, care doar aduc aminte de activitățile din timpul vieții. Ovidiu se

apropie de Homer sau de Horațiu. Acesta din urmă, în aceeași manieră, scotea în evidență

că pe muritori nu îi așteaptă o existență îmbucurătoare în lumea subpământeană, ci mai

degrabă un exil perpetuu:

„Divesne prisco natus ab Inacho/ nil interest an pauper et infima/ de gente sub

divo moreris,/ victima nil miserantis Orci:/ omnes eodem cogimur, omnium/ versatur urna

serius ocius/ sors exitura et nos in aeternum exilium impositura cumbae.ŗ (Ode, II, III)

„Din neamul lui Ináchus bogat și vechi de-om fi,/ de-om fi săraci și fără cămin,

din neam de jos,/ deosebire nu e, căci Orcul nemilos/ pe toți deopotrivă ca pradă ne-o

răpi:/ toți deopotrivă suntem mânați spre-aceeași poartă,/ când sorțul fiecărui din urnă va

ieși/ - târziu sau mai devreme Ŕ pe rând toți vom porni/ pe luntrea ce-n surghiunul fără

sfârșit ne poartă.ŗ (N.I. Herescu)7

Ulterior, în Tristia, cartea a IV-a, elegia a X-a, Ovidiu, deși frământat și nesigur,

trăiește cu speranța că umbrele părinților există în lumea de dincolo:

„Si tamen extinctis aliquid nisi nomina restat,/ et gracilis structas effugit umbra

rogos, / fama, parentales, si vos mea contigit, umbrae,/ et sunt in Stygio crimina nostra

foro,/ scite, precor, causam (nec vos mihi fallere fas est)/ errorem iussae, non scelus, esse

fugae.ŗ (Tr., IV, X, 85-90)

„Dacă, totuși, mai rămâne după moarte și altceva decât un biet nume, dacă

imaginea noastră neînsemnată scapă rugului de neînlăturat, dacă ecoul nenorocirii a ajuns

până la voi, umbre ale părinților mei, dacă păcatele mele ajung la judecata instanțelor

Infernului, aflați, să știți n-aș putea să vă mint, că datorită unei erori și nu în urma unei

crime, am fost pedepsit cu exilul!ŗ8

Și totuși poemul mitologic ovidian ne lasă impresia unei licăriri de speranță, a unei

căutări a evitării extincției totale, de sorginte epicureică, și a unei încercări de eludare a

acelei lumi cu iz de mucegai a neființării subpământene, conturată de Homer. Importanța

amintirii și lumea întunecată a lui Hades nu sunt singurele opțiuni. Fenomenul

metamorfozării, de exemplu, oferă o alternativă viabilă extincției complete a trupului și a

sufletului, fiindcă oferă o nouă șansă celui care urmează să moară sau pentru că se

interpune între viață și moarte. Preschimbat în altceva, un element din regnul mineral,

vegetal sau animal, cunoaște o nouă existență sau scapă vieţii fără a muri sau morţii fără a

trăi cu adevărat. Ea este frecvent definită în operă ca fiind „ceva mijlociuŗ, „quid

7 Horatius, Opera omnia, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indici: Mihai Nichita, ediție critică, stabilirea textului și selecția traducerilor din Ode, Epode și Carmen Saeculare: Traian Costa, București, Editura Univers, 1980, p. 145. 8Ovidiu, Arta iubirii, traducere de Mihai Cimbru, Deva, Editura Emia, 2002, p. X.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

412

Section: Literature

mediumŗ. Lumea subpământeană a lui Hades, sumbră și întunecată, poate fi eludată prin

alternativa mai luminoasă și, poate, mai plauzibilă a transmigrației sufletelor. Poemul lui

Ovidiu poartă, într-adevăr, marca unei simpatii reale pentru filosofia pitagoreică, fiind

străbătut de un mister poetic şi filosofic.

Lumea subpământeană a lui Hades ține, în cele din urmă, de lumea imaginarului și

a mitului, univers magistral oglindit de Homer sau de Ovidiu. Oarecum sumbră și fără să

ofere o consolare completă, această împărăție întunecată nu rămâne, la Ovidiu cel puțin,

singura perspectivă după moarte. Motivul mitico-literar al metamorfozei reprezintă, cu

siguranță, principala alternativă a unei existențe mimetice și inconsistente.

BIBLIOGRAPHY

Copleston, Frederick, Istoria Filosofiei, I. Grecia și Roma, studiu introductiv de

Anton Adămuț, traducere de Ștefan Dominic Georgescu și Dragoș Roșca, București, All,

2008.

Creţia, Petru, Metamorfozele lui Ovidiu şi posteritatea lor, în Epos şi logos,

Bucureşti, Univers, 1981.

Creția, Petru, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei; Ariel sau despre forma

pură a libertății, cu o prefață de Gabriel Liiceanu, București, Editura Humanitas, 2009.

Davies, Jon, Death, Burial and Rebirth in the Religions of Antiquity, London and

New York, Routledge, 1999.

Harris, Stephen L.; Platzner, Gloria, Classical Mythology: Images and Insights,

Mountain View, California, Mayfield Publishing Company, 1995.

Hope, Valerie M., Death in Ancient Rome: a Source Book, Oxon and New York,

Routledge, 2007.

Livingstone, Paisley, Literary Knowledge, Humanistic Inquiry and the Philosophy

of Science, Ithaca, NY, Cornell University Press, 1988.

Literature and Philosophy: A Guide to Contemporary Debate, editată de David

Rudrum, New York, Palgrave Macmillan, 2006.