THE CONCEPT OF NATIONAL COHESION OF THE ... 05 12.pdfInochentie Micu-Klein aduce argumente cu referire la originea romană, la vechimea şi la continuitatea romanilor în Dacia, alături

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

118

THE CONCEPT OF NATIONAL COHESION OF THE TRANSILVANIAN ROMANIANS

Cristian-Ionel Măduța Assoc. Prof., PhD, ”Vasile Goldiș” Western University of Arad

Abstract:The 18th century was e decisive period, „an epoch of metamorphosis of mentalities”

1, a mile

stone in the history of the Romanians, when political emancipation came into being and pragmatic

actions were performed for the nation. The Romanians were entitled to strive for the European

spiritual conquests, for political emancipation, which would place them once again in the family of the European nations.

In Transilvania, a historic space of convergence, the enforcement of the principle that the state is only

made up of the three priviledged „nations” and four „recognised” religions has alterated the cursive development of history, from a political, social and economic point of view. The domination and the

exclusivism of the „three nations‟”oligarchy generated a reaction from the Romanian intelectuals.

Keywords: nation, political emancipation, Illuminism, national identity, cohabitation

1.1.Premergători. Iluminismul transilvan

Se poate susţine cu argumente tari că în Transilvania, s-a desfăşurat o adevărată

campanie de descoperire a istoriei neamului, o campanie ce a creat o adevărată şcoală de

istorie şi cultură românească: Şcoala Ardeleană. În condiţiile epocii, aceasta a îndeplinit un rol

progresist prin conţinutul şi natura problemelor abordate, respectiv critica instituţiilor şi

claselor privilegiate, lupta împotriva privilegiilor şi a inegalităţii politice, eforturile de a crea o

cultură naţională proprie prin răspândirea ştiinţei de carte, originea unei literaturi beletristice,

istorice şi filosofice în limba română. Alexandru Surdu consideră în spiritul lui Cantemir

„aceleaşi preocupări de întemeietori culturali le-au avut şi reprezentanţii Şcolii Ardelene, pe

care i-au interesat în egală măsură logica şi istoria. Remarcabil este manualul de logică al lui

Samuil Micu, Loghica, adică partea cea cuvântătoare a filosofiei, făcut «pre limba

românească» după Baumeister‖2

Şcoala Ardeleană s-a închegat prin concepţii variate în ceea ce priveşte orientarea

politică şi filosofică, existând trei momente principale în evoluţia sa3:

I. Perioada de pregătire a mişcării – prin acţiunile politice întreprinse de Inocenţiu

Micu-Klein în Dieta transilvană şi la sinodul de la Blaj din 1744;

II. Perioada „iosefinistă‖ – reformism politic (perioada de dinainte şi în timpul actului

de la 1791), exprimată prin Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, precum şi prin

latinism extremist din punct de vedere istoric şi filologic;

III. Perioada interesului pentru popor (perioada de după Supplex Libellus Valachorum

Transsilvaniae şi intensificarea politicii „restituirilor‖), ce a culminat cu elaborarea

„Ţiganiadei‖.

1 Remus Câmpeanu – Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Presa Universitară

Clujeană, Cluj, 1999, p. 5. 2 Alexandru Surdu - Cercetări logico-filosofice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008, p.493. 3Istoria Românilor. Vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul

Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (1711-1821), Editura Enciclopedică, 2002, Bucureşti, p. 533.


119

Ca orientare, Şcoala Ardeleană şi-a desfăşurat activitatea pe două direcţii: una

moderată, fiind reprezentată de Samuil Micu, Ioan Piuariu-Molnar, Petru Maior şi, într-o

oarecare măsură, Gheorghe Şincai; o direcţie radicală prin Ion Budai-Deleanu şi, în parte, de

Paul Iorgovici.

Inochentie Micu-Klein, episcopul unit al românilor din Principatul Transilvaniei, a

declanşat în anul 1729 lupta de emancipare politico-naţională a românilor ardeleni4. Regăsim

aici o reacţie a intelectualităţii române faţă de politica reformistă inaugurată de Maria Tereza.

Inochentie Micu-Klein şi continuatorii săi au încercat să fundamenteze din punct de vedere

teoretic recunoaşterea egalităţii în drepturi a noii clase intelectuale în formare, cu clasele

dominante şi obţinerea unei uşurări în situaţia iobagilor, prin invocarea de argumente din

dreptul istoric feudal şi dreptul natural.

Inochentie Micu-Klein aduce argumente cu referire la originea romană, la vechimea şi

la continuitatea romanilor în Dacia, alături de principiul dreptului natural „cel ce poartă

sarcina să-i simtă şi folosul‖ („qui sentit onus, sentiat et commodum‖)5. Prin argumentele

aduse pentru a patra „naţiune‖, Inochentie Micu-Klein echivalează vechimea şi continuitatea

românilor în Dacia cu privilegiile „primului ocupant‖ pe care se sprijină dreptul istoric, iar

„originea romană‖ cu „nobleţea de sânge‖ a cuceritorilor.

Din momentul în care s-ar fi recunoscut „nobleţea‖ pe bază de „latinitate‖, argumentul

putea fi invocat pentru întreg poporul român, la fel cum au procedat şi continuatorii

episcopului Inochentie Micu-Klein. Acesta este modul în care episcopul Inochentie Micu-

Klein a pregătit terenul pentru viitoarea dezvoltare a iluminismului ardelean, ca şi accentul pe

care îl vor pune ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene pe „argumentele istorice‖ în lupta lor

pentru drepturi politice.

Ideile principale ale Iluminismului – emanciparea politică prin cultură şi educaţie,

teoria contractului social, drepturile naturale, libertatea omului etc. – au fost dezvoltate de

Şcoala Ardeleană într-o veritabilă doctrină.

1.2. Contribuţiile lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior

Spre finalul secolului al XVIII-lea, doi dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii

Ardelene, Samuil Micu (1745-1806) şi Gheorghe Şincai (1754-1816) şi-au început activitatea

prin publicarea unei lucrări de gramatică, tipărită la Viena, cu titlul: Elementa linguae daco-

romanae sive valachicae composita ab Samuele Klain de Szad locupletata vero et in hunc

ordinem redacta a Georgio Gabriele Sinkai, Vindobonae, 1780. Ei se preocupă de

introducerea scrierii etimologice cu litere latine, cu dorinţa de a dovedi „şi prin ajutorul

scrierii limbii române cu litere latine, originea «nobilă» a poporului român, ajungându-se

astfel, ca aceste litere să fie considerate ca literele «strămoşeşti», literele «străbune», ce

reintrau pur şi simplu, deşi târziu, şi pe această cale, neoficială, în patrimoniul poporului

român‖.6

Alături de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, Elementa constituie

documentul cel mai caracteristic pentru definirea iluminismului transilvan. Astfel, în

Introducere se formulează „crezul Şcolii Ardelene‖7. Este prezentă aici o întreagă concepţie

cu privire la originea poporului şi a limbii române. Se urmărea o reformă, respectiv

convingerea monarhiei habsburgice de justeţea recunoaşterii românilor drept a patra

4Ibidem.

5 David Prodan - Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 147. 6 Emil Vîrtosu – Paleografie româno-chirilică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 204-205. 7 Prefaţă, de Mircea Zdrenghea la Samuil Micu, Gheorghe Şincai - Elementa linguae daco-romanae sive

valachicae, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. VIII.


120

„naţiune‖. Fără îndoială, în spiritul filosofiei wolffiene8, a demonstra „raţiunea suficientă‖ a

unei reforme însemna implicit şi îndeplinirea condiţiilor pentru realizarea ei. Cei doi

intelectuali români doreau să facă din Blaj, centrul mişcării culturale şi naţionale a românilor

ardeleni, idee ce nu s-a materializat din cauza unei conjuncturi nefavorabile.

După eşecul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, reprezentanţii Şcolii

Ardelene şi-au canalizat eforturile spre crearea unei literaturi istorico-filosofice pe înţelesul

românilor. Samuil Micu a tradus şi adaptat idei din filosofia lui Wolff şi Fr. Chr. Baumeister.

Aşa au rezultat: Elementa philosophiae recentioris usibus iuventutis scholasticae (1771), „de

largă circulaţie în învăţământul vremii, asociate celor două lucrări imprimate, Loghica (1799)

şi Legile firii, Itica şi politica (1800). În mod deosebit, Învăţătura metafisicii, Etica şi

Învăţătura politicească au fost de natură să proiecteze noi lumini asupra contribuţiei lui

Samuil Micu la filosofia românească‖9. Samuil Micu şi-a însuşit astfel principiile unei

filosofii raţionaliste pe plan ideologic, iar prelucrarea personală şi adaptarea a fost realizată

prin definiţii simplificate, prin numeroase evidenţieri şi concluzii personale în ceea ce priveşte

sensurile şi utilitatea învăţăturilor filosofice.

„Samuil Micu era adânc convins de nevoia de a avea lucrări de filosofie şi a preda

filosofia în limba română, el căutând echivalente pentru termenii filosofici (pricină=cauză;

mutare=schimbare; simţitură=senzaţie; supunere întăritoare=judecată afirmativă)‖10

.

Traducerea de către Samuil Micu a unor opere filosofice se remarcă şi prin încercarea de a

face textul original cât mai inteligibil cititorilor români, contribuind astfel la crearea unui

vocabular filosofic românesc. Utilizarea cuvintelor potrivite este reglementată prin

intermediul unei serii de reguli, evidenţiate de Gheorghe Vlăduţescu11

, şi anume:

1. „Nimica să nu se zică cu cuvinte întunecate, ci mai înainte de toate filosoful să aibe

grijă, ca cât se poate, mai luminat şi mai chiar să vorbească şi să scrie, că nu se cade ca

filosoful să zică vreun cuvânt de nu-l va tâlcui şi hotărî mai înainte‖;

2. „Oricărui cuvânt şi graiu înţelegere statornică trebuie a-i da, care totdeauna să

rămâie‖;

3. „Tuată podaba, care cu sila oarecum iaste vârâtă în vorbă nu fireaşte, după cum e

firea vorbei şi care întunecă vorba, din vorba filosoficească trebuie a o scoate‖.

Influenţa iluminismul practic wolffian a determinat „o rostire filosofică care a înrâurit

discursul său istoric. Teoria despre adevăr, preluată din modelul său, a orientat explicaţia

istorică spre o viziune cauzală [...] În alţi termeni, gândirea este adevărată atunci când este

întocmai lucrurilor, fapt ce sugerează necesitatea combaterii îndepărtării de la realitate,

rătăcirile, prejudecăţile care populau istoriografia timpului. Prin urmare reconstituirea istorică

a faptelor şi interpretarea dată de istorie se întemeiau pe idei de valoare metodologică. Ideile,

în cazul lui Micu, interpretările, aprecierile faptelor trebuie făcute cu „amănuntul‖ şi „cu luare

aminte‖, ignorând autoritatea. Astfel, în cultura română şi, în ultimă analiză, în istoriografie, a

pătruns, prin scrierile lui Micu, îndoiala carteziană‖12

.

8 „Samuil Micu a beneficiat în fundamentarea concepţiei sale de modelul oferit de Chr. Wolff, care se

preocupase la germani de întrebuinţarea cuvintelor naţionale în exprimarea filosofică‖. Ioan Oprea -

Terminologia filozofică românească modernă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 69 . 9 Apărute postum, în 1966, sub îngrijirea lui Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe. Pompiliu Teodor – Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 249. 10 Nicolae Bagdasar – Istoria filosofiei româneşti, Editura Profile, Bucureşti, 2003, p. 31. 11 Gheorghe Vlăduţescu – Neconvenţional despre filosofia românească, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, pp. 11-

16. 12 Pompiliu Teodor – Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p.

254.


121

Tot în această perioadă, Micu elaborează Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor13

şi

începe publicarea ei în Calendarul de la Buda (1806), iar Gheorghe Şincai scrie lucrări de

popularizare a ştiinţei: Învăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului, precum şi

Istoria naturei sau a firei, iar la Buda, în 1812, Petru Maior îşi publica lucrarea sa capitală

Istoria pentru începutul românilor în Dachia. În această perioadă de început de secol XIX,

latinismul a dobândit, pentru majoritatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene, o altă funcţie, aceea

de a trezi conştiinţa naţională a propriului popor, prin afirmarea idealurilor „romane‖ ce

constituiau îndemnuri puternice în lupta pentru câştigarea de drepturi şi libertăţi naţionale.

Gheorghe Şincai, impunându-se în primul rând ca istoric, a fost caracterizat de David

Prodan drept „un element deosebit‖14

, iar Ioan Chindriş afirmă că „este întruchiparea celui

mai autentic dintre iluminiştii pe care i-a dat cultura noastră‖15

Opera principală a lui Şincai

este Cronica românilor şi a altor neamuri învecinate, care cuprinde evenimentele de la anul 96

până la anul 1739; ea se constituie şi azi într-un izvor bogat pentru cercetarea istorică.

Totodată, dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai a fost cel care a

popularizat cunoştinţele ştiinţifice combătând superstiţiile de pe poziţiile fizicii galileo-

newtoniene. Pentru Şincai, toate lucrurile şi fenomenele au „pricini trupeşti‖ (corporale,

materiale), care pot fi cunoscute şi, cunoscându-le, oamenii pot înlătura efectul lor negativ.

Prin scrierile sale, Şincai a contribuit la întemeierea literaturii ştiinţifice şi la crearea

terminologiei ştiinţifice pentru o serie de discipline. El a promovat introducerea unor manuale

în limba română la un nivel corespunzător epocii, fiind el însuşi autor al manualului

Îndreptare către aritmetică.

Petru Maior este iluminist prin formaţie şi a activat ca profesor de logică, metafizică şi

drept natural la Blaj. Din punct de vedere istoric, a abordat în special problema „latinităţii‖ şi

„continuităţii‖ românilor în Dacia, iar ca lingvist a militat pentru latinismul etimologic

extremist.

Deşi toţi trei erau preocupaţi de istorie, totuşi Samuil Micu se detaşează prin „spiritul

mai pronunţat filosofic, iluminist-raţionalist, în descrierea şi explicarea faptelor istorice‖. De

asemenea, el „poate fi privit ca un precursor al ştiinţei politice (politologiei) româneşti. În

Prolegomena la Învăţătura politicească el a considerat politica, în sens wolffian, ca o parte a

filosofiei «lucrătoare»/practice‖16

. Relativ la istorie şi evenimentele din viaţa politică, el a

depăşit în general empirismul, căutând explicaţia raţională a cauzelor.

1.3. Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae - program politic

Un moment memorabil al luptei românilor intelectuali din Transilvania este Supplex

Libellus Valachorum Transsilvaniae.Memoriul a fost redactat de Iosif Mehesi, cu colaborarea

lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu Molnar, Budai Deleanu, istorici

şi jurişti, ecleziaşti şi laici, uniţi şi ortodocşi.17

Semnat în numele naţiunii de categoriile sale

libere (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvaniae Valchicae),

se cerea împăratului Leopold reintegrarea „naţiunii‖ române în cadrul corpurilor politice.

Conform istoricului David Prodan, Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

constituie „un moment într-o organică şi istorică luptă politică, un act fundamental, intrat ca

13 Samuil Micu - Istoria românilor, ediţie princeps după manuscrisul original, cu note şi comentarii istorice de

Ioan Chindriş, vol. I-II, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, 522+496 p. 14 Cuvânt comemorativ ţinut la Academia Română: „150 de ani de la moartea lui‖. David Prodan – Din istoria

Transilvaniei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 315. 15

Ioan Chindriş – Un Şincai pentru sufletul nostru (Recapitulare sentimentală) în Naţiune şi europenitate. Studii

istorice. In honorem magistri Camilli Mureşanu, coordonatori: Nicolae Edroiu, Susana Andea, Şerban Turcuş,

Editura Academiei Române, 2007, Bucureşti, p. 202. 16Istoria filosofiei româneşti, Vol.I, Ediţia a II-a, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 255. 17 Ştefan Ştefănescu – Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Editura

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 115.


122

atare în conştiinţa istorică‖18

, fiind întemeiat pe drepturile istorice şi naturale ale românilor.

Cele cinci puncte esenţiale ale memoriului se constituie într-un adevărat program politic al

naţiunii române, şi anume :

1. Revocarea şi desfiinţarea în chip public, ca nedemne şi nedrepte a numirilor odioase

şi pline de ocară, la adresa românilor, ca acelea de toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări, iar

naţiunea română, renăscută, să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase;

2. Respectarea drepturilor naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale

naţiunii ungare, aşa cum prevede un decret al sfântului rege Ştefan, în care şi ungurii şi

românii au aceleaşi imunităţi, fapt consemnat în scrisoarea conventului din Cluj-Mănăştur din

anul 1437;

3. Clerul, atât cel care s-a unit cât şi cel care nu s-a unit, nobilimea şi plebea, atât cea

orăşenească cât şi cea rurală, să fie socotite, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi

beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni care alcătuiesc sistemul uniunii

constituţionale a ţării;

4. Reprezentarea proporţională în dietă, comitate, scaune, districte şi oraşe a naţiunii

române, respectarea procedurilor la numirile noi şi înaintării în slujbe, fie la oficiile aulice, fie

la cele provinciale;

5. Unităţile administrative cu majoritate românească să aibă şi numire românească,

celelalte să poarte nume mixte, ori să-şi păstreze numele după râuri şi cetăţi. Să se declare că

toţi locuitorii Principatului fără deosebire de naţiune sau religie trebuie să se bucure, după

starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte pe măsura puterii lor

aceleaşi sarcini19

.

Cererile erau alcătuite pe baza argumentelor istorice, demografice, fiscale, afirmându-

se în primul rând originea romană a poporului, latinitatea limbii şi continuitatea „în acea parte

a Daciei care astăzi poartă numele de Transilvania‖20

. Pentru susţinerea ideii continuităţii

românilor se aduce ca mărturie cronica notarului anonim al regelui Bela, relatându-se episodul

Tuhutum, lupta acestuia cu Gelu şi „pactum convectum‖, înţelegerea între cele două popoare

pentru convieţuire paşnică, iar românii, creştinaţi încă din secolul al IV-lea, au avut o înrâurire

şi asupra maghiarilor creştinaţi şi ei iniţial „după ritul bisericii răsăritene‖.

Supplex-ul cerea o „reintegratio‖, prin cereri noi, revendicări, formulare şi

argumentare raţionalistă, ce aveau ca scop modificarea sistemului constituţional. Sunt

introduse idei generate de climatul iluminist, dar şi conceptele revoluţiei democratice, de

egalitate, de drepturi ale omului şi cetăţeanului. De asemenea, oglindeşte progresul conştiinţei

naţionale şi afirmarea politică a intelectualităţii româneşti.

1.4. Ideea identităţii naţionale. Aspecte filosofice

În general se admite că identitatea naţională rezultă printr-un proces complex de

„cristalizări ale unei mentalităţi sudate istoric şi interiorizări logice ale unor atitudini

axiologice‖21

. Or, de aici rezultă că identitatea naţională este funcţia unei paradigme.

Din perspectivă filosofică surprindem metamorfoza identităţii în planul raţiunii

practice. Aici jocul identităţii şi diferenţei nu mai este perceput firesc ca în contextul ideal al

dialecticii hegeliene, ci ca o formă de înstrăinare, percepută şi raţional şi sufleteşte. Coborând

în istorie descoperim interese, motivaţii, sentimente, pasiuni etc.– o lume a contradicţiilor în

care constitutivă este libertatea de gândire şi de acţiune politică. Relativ la acest referenţial

putem să-i înţelegem pe reprezentanţii Şcolii Ardelene, care au afirmat „o arzătoare mândrie

18

David Prodan - Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 9. 19Istoria României. Transilvania, vol. I., coordonator: dr. Anton Drăgoescu, Editura „George Bariţiu‖, Cluj-

Napoca, 1997, p. 708. 20 David Prodan – op. cit., p. 558. 21 Grigore Georgiu - Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997, p. 249.


123

de neam, pe care au apărat-o apelând, când era nevoie, la o polemică mai dezvoltată, mai

sistematică, decât fuseseră izbucnirile indignate ale cronicarilor.‖22

Din punct de vedere

filosofic, transilvănenii se găseau la întretăierea a două tărâmuri spirituale: „luminist-deist,

non-istorist, deci raţionalist, şi cosmopolit şi cel care iradia din jurul Blajului şi al Oradiei –

clerical-dogmatic, istoric şi naţional‖23

.

Şcoala Ardeleană şi generaţia paşoptistă au promovat ideea de naţiune drept

„comunitate mentală de origine colectivă reflectând sentimentul dominant al ţării‖24

, ceea ce a

impus identitatea naţională drept caracteristica principală a legitimităţii statului modern.

Secolul luminilor europene a creat „modelul personajului voluntar, expresiv şi liber în gândire

şi acţiune‖25

, iar Şcoala Ardeleană şi-a însuşit modelul cultural occidental, a încercat să

recupereze decalajele culturale atinse de „popoarele luminate‖ ale Europei, ceea ce a însemnat

o reconfigurare a propriului standard identitar românesc. Şcoala Ardeleană a păstrat filonul

autohton din gândirea românească, ideea naţională devine temei şi scop.

Filosofia Şcolii Ardelene a reprezentat un instrument de modernizare a culturii

româneşti şi a contribuit esenţial la formarea conştiinţei identităţii de sine a poporului român.

Termenul de „naţional‖ este identificat cu valoarea-scop care subordonează toate celelalte

valori culturale, intelectuale şi emoţionale, percepute ca valori-mijloc, inclusiv valorile legate

de credinţă. Afirmarea naţiunii române coincide, în optica Şcolii ardelene, cu afirmarea

europenităţii, prin elementul comun, respectiv originea latină, ce determină vechimea

poporului, continuitatea în acelaşi teritoriu, limba, creştinismul evanghelic.

Din punct de vedere teoretic şi pe baza elementelor istorice şi politice, reprezentanţii

Şcolii Ardelene au abordat mai multe modele:

a) modelul iluminist francez, în conformitate cu care există o raţiune universală, o lege

ideală, o natură umană unică, norme şi valori ideale spre care tind popoarele în dorinţa lor de

îndepărtare de prejudecăţi şi superstiţii;

b) modelul herderian după care există numai identităţi colective organice ca expresii

ale sufletelor popoarelor, ca formă de manifestare ale sufletului naţional specific fiecărui

popor.

Cultul pentru trecut şi istorie a luat forma lucrărilor Istoria pentru începutul românilor

în Dachia, a lui Petru Maior şi Istoria pentru începutul românilor în Dacia Superioară,

semnată de Alexandru Papiu Ilarian. Este afirmată convingerea că românii trebuie să îşi

descopere propria lor fiinţa originară, ca să-şi poată înţelege condiţia şi să lupte pentru a-şi

păstra identitatea. Iluminaţi asupra destinului lor, românii vor înainta firesc pe drumul deschis

de către înaintaşi, întrucât „cunoaşterea istoriei devine un leac universal pentru că relevă

condiţia noastră adevărată. Prezentul ne-o ascunde şi ne-o denaturează. Răul provine din

necunoaşterea istoriei‖.26

Membrii elitei române transilvane erau pe deplin încredinţaţi că raţiunea şi

cunoaşterea sunt mijloacele progresului uman, adoptând şi o atitudine critică faţă de

instituţiile şi convingerile existente, mai ales cele de care depindeau progresului românilor.

Această acţiune a fost demarată din perspectiva generală a filosofiei, „pe care o venerau ca

fiind atât fundamentul cunoaşterii, cât şi mijlocul practic de cercetare a naturii şi omului şi de

interpretare a rolului său ca fiinţă socială‖27

.

22 Emilia Guliciuc – Istoria filosofiei româneşti, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare‖, Suceava, 2004, p. 32. 23Ibidem, p. 33. 24

Guy Hermet - Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 109. 25 Ioan Chindriş – Un Şincai pentru sufletul nostru (Recapitulare sentimentală) în Naţiune şi europenitate. Studii

istorice. In honorem magistri Camilli Mureşanu, coordonatori: Nicolae Edroiu, Susana Andea, Şerban Turcuş,

Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, p. 202 26 Sorin Mitu – Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 261. 27 Keith Hitchins – Mit şi realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 39.


124

Se poate susţine că Şcoala Ardeleană construieşte o formulă identitară modernă. Este

promovată ideea unei coeziuni sociale şi naţionale, ideea naţională fiind intim corelată cu

aceea a europenităţii românilor.

BIBLIOGRAPHY

Bagdasar, Nicolae, Istoria filosofiei româneşti, Editura Profile, Bucureşti, 2003

Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea,

Presa Universitară Clujeană, Cluj, 1999

Cernovodeanu, Paul, Edroiu, Nicolae, Istoria Românilor. Vol. VI. Românii între

Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), Editura Enciclopedică, 2002, Bucureşti

Chindriş , Ioan , Un Şincai pentru sufletul nostru (Recapitulare sentimentală) în

Naţiune şi europenitate. Studii istorice. In honorem magistri Camilli Mureşanu, coordonatori:

Nicolae Edroiu, Susana Andea, Şerban Turcuş, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007

Drăgoescu, Anton , Istoria României. Transilvania, vol. I., Editura „George Bariţiu‖,

Cluj-Napoca, 1997

Georgiu, Grigore, Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997

Guliciuc, Emilia, Istoria filosofiei româneşti, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare‖,

Suceava, 2004

Hermet, Guy, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Editura Institutul

European, Iaşi, 2005

Hitchins, Keith, Mit şi realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1997

Micu, Samuil , Şincai, Gheorghe, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Micu, Samuil, Istoria românilor, ediţie princeps după manuscrisul original, cu note şi

comentarii istorice de Ioan Chindriş, vol. I-II, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995

Mitu, Sorin, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1999

Oprea, Ioan, Terminologia filozofică românească modernă, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1996

Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

Prodan, David, Din istoria Transilvaniei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991

Surdu , Alexandru, Cercetări logico-filosofice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008

Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi

modernitate, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999

Teodor, Pompiliu, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Presa

Universitară Clujeană, 2000

Vîrtosu, Emil, Paleografie româno-chirilică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

Vlăduţescu, Gheorghe, Neconvenţional despre filosofia românească, Editura Paideia,

Bucureşti, 2002

*** Istoria filosofiei româneşti, Vol.I, Ediţia a II-a, Editura Academiei, Bucureşti,

1985

PUBLIC GREEN SPACES IN TÎRGU MUREȘ AND THE IMPORTANCE OF THEIR

DEVELOPMENT

Documents

THE CONCEPT OF NATIONAL COHESION OF THE ... 05 12.pdfInochentie Micu-Klein aduce argumente cu referire la originea romană, la vechimea şi la continuitatea romanilor în Dacia, alături