1

GRĂDINIȚA P.N. DRĂGĂNEȘTI

JUDEȚ PRAHOVA

LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI

„TENDINȚE MODERNE ÎN EDUCAȚIA

PARENTALĂ”

Ediția a III-a, 18 aprilie 2019

ISSN 2559 - 6098,

ISSN-L 2559 - 6098

2

Volumul cuprinde lucrările prezentate în cadrul Simpozionului

“TENDINȚE MODERNE ÎN EDUCAȚIA PARENTALĂ”

Activitățile au fost organizate în intervalul februarie - iunie 2019.

Organizatori: Grădinița P.N. Drăgănești

Școala Gimnazială Drăgănești

GRĂDINIȚA DRĂGĂNEȘTI

mulțumește pentru deschidere și atitudine Pro-Educație,

doamnelor Inspector Ilie Mariana și Costeleanu Maria Carmen,

pe care le dorim în continuare prezente în viața preșcolară din Drăgănești.

Mulțumiri pentru sprijinul și susținerea acordată:

Doamnei Prof. Cazacu Daniela Mariana, Director Casa Corpului Didactic Prahova

Domnului Dumitrache Ion, Primarul Comunei Drăgănești

Autorii își asumă responsabilitatea pentru originalitatea și conținutul lucrărilor publicate.

Coordonator și realizator:

Profesor învățământ preșcolar,

Mereu Nicoleta

3

Simpozionul „Tendințe moderne în educația parentală” se desfășoară în

cadrul Proiectului Educațional „Tendințe moderne în educația parentală”, alături

de Concursul de creație artistico-plastică pentru copii (desen, pictură, colaj) cu

tema „Bucuria în familie prin ochii copiilor”, proiect înscris în C.A.E.J. 2019

Prahova, poziția 12.

Pentru a asigura realizarea unei colaborări reale și eficiente între copil și părinte,

actualul proiect își propune să aprofundeze și responsabilizeze relația biunivocă

dintre actorii participanți la actul educational, prin iubire.

Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce

înseamnă a fi o fiinţă umană. Ceea ce cred părinţii despre viaţă şi împlinirea ei va

determina felul în care îşi vor creşte copiii. Modul în care sunt crescuţi contribuie

la formarea concepţiei fundamentale a copiilor despre ei înşişi. Nimic nu este mai

important. Copiii sunt cea mai mare resursă umană a oricărei culturi. Viitorul lumii

depinde de concepţia pe care o au copiii despre ei înşişi. Toate opţiunile lor

depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane. Dar, există o criză a familiei

în ziua de azi. Aceasta ţine de regulile noastre de creştere a copiilor şi de

procesul desfăşurat de-a lungul mai multor generaţii prin care familiile

perpetuează aceste reguli.

Această activitate inițiată de Grădinița Drăgănești, s-a născut din ideea că

educaţia părinţilor în ceea ce priveşte comunicarea cu copilul este un

element esenţial în viaţa de familie şi că în societatea românească

contemporană este deosebit de necesară o asemenea intervenţie.

Prin informarea şi educarea părinţilor se pot preveni multe conflicte în viaţa de

familie, care uneori pot ajunge la situaţii ireversibile.

Totodată, prin artă, proiectul își propune să stimuleze interesul pentru artele

frumoase și actul de creație și să contribuie la conștientizarea importanței

personalității creatoare.

CADRUL GENERAL

4

1 Inspector școlar pentru educație timpurie, Prof. Dr. ILIE MARIANA

8

2 Inspector școlar pentru educație timpurie, Prof. COSTELEANU MARIA

CARMEN 12

3

4

Anton Otilia Costinela

Andrei Lavinia Adriana

Grădinița cu Program Prelungit nr. 32 Ploiești

15

5

Barbu Aurica

Grădinița cu P.P. ,,Clopoțica” Urlați 27

6

Barbu Gabriela, Director

Grădinița cu Program Prelungit nr. 32 Ploiești 30

7

Bercu Jana

Grădinița ,,Licurici” Schiulești, jud. Prahova 39

8

9

Bobe Ioana

Haralambie Maria Mihaela

Grădinița cu Program Normal nr. 1 Vălenii de Munte, jud. Prahova

41

10

11

Dinu Violeta Andreea

Braha Ioana Adriana

Grădinița P.P. și P.N. ,,Crai Nou” Ploiești

43

12

Butnaru Elena - Condina

Grădiniţa P.P. ,,Sfântul Mucenic Mina” Ploieşti

45

13

Ciocîrlie Valentina

Grădinița ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Ploiești 47

14

Ciulei Florentina

GPP ,,Căsuța cu povești” Ploiești 48

15

Constantin Silvia Florentina

Şcoala Gimnazială Ţintea, Băicoi, jud.Prahova 51

16

Curelea Irina

Grădinița ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Ploiești

54

CUPRINS

5

17

Cursaru Elena Daniela

Grădiniţa nr. 1 Măneciu, jud. Prahova 57

18

Dragomir Valentina, Director

Grădinița cu P.P. și P.N. „Crai Nou” Ploiești 59

19

Ene Alina

Grădinița cu P.P. și P.N. „Crai Nou” Ploiești 64

20

Filip Alina- Viorela

Grădinița cu P.P. și P.N. „Crai Nou” Ploiești 68

21

Frigea Iuliana Mariana

Școala Gimnazială Comuna Cărbunești, Prahova 70

22

Gabor Adriana

Grădinița cu P.P. și P.N. „Crai Nou” Ploiești 74

23

Ghencea Luminița

Grădinița P.N. nr. 2 Măneciu, jud. Prahova 77

24

Ioniţă Iuliana

Grădinița ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Ploiești

81

25

26

Ioniță Irina

Onoiu Ionela

Grădinița cu P.P. nr. 47 Ploiești

83

27

28

Iovu Mihaela-Mădălina

Olariu Florina-Liliana

Grădinița cu program prelungit ”Clopoțica” Urlați

84

29

Lepădatu Maria

Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile” Ploiești

86

30

Matei Marilena

Liceul Tehnologic, sat Cioranii de Jos, jud. Prahova

89

31

32

Megelea Adriana

Grigore Mihaela

Grădinița cu PP/PN ,,Fram, ursul polar” Buşteni, jud. Prahova

91

33

Mereu Nicoleta

Grădinița P.N. Drăgănești, jud. Prahova

93

34

Mihai Paulina

Grădinița cu P.N. Ciupelnița, jud. Prahova

96

6

35

Mihai Ramona Mihaela

C.S.E.I nr.2 Ploiești

98

36

Mihăilescu Irina-Florența, Director

Grădinița cu P.P. nr. 40 Ploiești

101

37

38

Minea Mădălina Elena

Răducea Iuliana Daniela

Școala Gimnazială ”Înv. Dinu Nicolae” Dumbrava, jud. Prahova

Grădinița cu program normal Dumbrava

103

39 Mocanu Angelica-Oana

Grădinița cu P.P. „Sfinții Arhangheli Mihail Și Gavriil” Ploiești 107

40

Mocanu Georgiana

Grădinița Step by Step cu PP și PN ,,Rază de Soare‟‟ Ploiești

109

41

Munteanu Cătălina

Grădinița „Academia Prichindeilor” Izvoarele, jud. Prahova

111

42

Nae Georgeta Elena

Școala Gimnazială Candiano Popescu Ploiești

114

43

Nan Dana-Ioana

Școala Gimnazială ”Înv. Dinu Nicolae” Dumbrava, jud. Prahova

Grădinița Ciupelnița

117

44

45

Nicolai Cristina, Director

Iovu Mihaela Mădălina

Grădiniţa cu program prelungit “Clopoţica” Urlaţi

121

46

Nistor Cristina

Grădinița cu P.P. nr. 23 Ploiești

125

47

Pantazi Carmen Oana

Grădinița cu Program Prelungit nr. 40 Ploiești

127

48

Petre Luminița

Grădinița P.N. nr. 1 Măneciu, jud. Prahova

129

49

Popa Gabriela

Grădiniţa Disney, Homorîciu

Structură a Şc. Gimn. Traian Săvulescu Izvoarele, jud. Prahova

131

50

Sandu Cristina

Grădinița P.N. Drăgănești, jud. Prahova

134

51

Serghie Liliana

Grădiniţa cu Program Normal şi Program Prelungit Băicoi, judeţul Prahova

136

7

52

Stan Daniela, Director

Grǎdiniţa P.P. ,,Sfântul Mucenic Mina” Ploieşti

139

53

Stan Mihaela

Grădinița P.N. Drăgănești, jud. Prahova

141

54

Țacă Iulia Ecaterina

Colegiul Ferdinand I Măneciu, jud. Prahova

143

55

Toader Andrada

GPP ,, Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil” Ploiești

145

56

Toma Olivia

G.P.N. nr. 2 Măneciu, jud. Prahova

147

57

Trăscău Cristina Ştefania

Grădiniţa cu P.N. Nucşoara de Jos, jud. Prahova

149

58

59

Vintilă Valerica,

Rujoiu Dana Alice

Grădinița cu PP și PN “Fram, ursul polar” Bușteni, jud. Prahova

151

60

Vişan Carmen Elena

Grădinița cu PP și PN “Fram, ursul polar” Bușteni, jud. Prahova

153

61

Vlășceanu Daniel, Director

Școala Gimnazială Schiulești, jud. Prahova

155

62

Voica Cristina Luiza, Director

Grădinița cu P.P. nr. 23 Ploiești

157

63

Sin Mălina Florina

Școala Bărăitaru, Drăgănești, jud. Prahova

158

8

EDUCAŢIA COPIILOR ÎN FAMILIE ȘI GRĂDINIȚĂ

Inspector școlar pentru educație timpurie,

Prof. Dr. Ilie Mariana

ISJ Prahova

În procesul educării copiilor, familiei îi revin sarcini importante. Ei devin primii profesori ai copilului.

Ei determină copiii să devină găini sau vulturi.

“Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei

găini de curte. Puiul de vultur a ieşit din ou odată cu puii de găină

şi a crescut împreună cu ei.

Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut şi puii de curte,

crezând că este pui de curte. A scurmat pământul după viermi şi

insecte. A cloncănit şi a cotcodăcit. Dădea din aripi şi zbura un pic

în aer.

Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit foarte tare. Într-o zi, el a

văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta

plana într-o graţioasă măreţie printre curenţii puternici, abia

bătând din aripile sale viguroase, aurii. Bătrânul vultur privi în sus

cu veneraţie. «Cine e acesta?», a întrebat el.

«Acesta este vulturul, regele păsărilor», i-a spus vecinul său.

«El aparţine Cerului. Noi aparţinem Pământului – noi suntem

găini».

Şi astfel vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta a

crezut că este“.

9

O familie bine organizată, întemeiată pe afecţiune şi armonie, reprezintă un factor activ al formării

personalităţii copiilor. Educaţia în familie, primii cei şase ani de-acasă influenţează puternic pozitiv sau negativ,

întreaga existenţă a copilului, care îşi va pune amprenta asupra adultului în devenire. Părinţii nu au doar rol

biologic şi obligaţia de a-l hrăni şi îmbrăca pe copil, au şi datoria morală şi civică de a-l educa. Într-un mediu

familial normal, procesul de învăţare şi educare se face sub supravegherea, îndrumarea, sprijinul şi controlul

părinţilor. Este necesar ca părinţii să îsi cunoască proprii copii, puterea lor de înţelegere şi asimilare şi să

conştientizeze nivelul angajării în formarea personalităţii acestora.

Mediul familial este determinat de condițiile economice, materiale, de nivelul cultural și

comportamental, de nivelul de integrare socială care își pune amprenta pe existența și dezvoltarea copilului.

Factorii care descriu atmosfera familială în care se dezvoltă un copil:

nivelul de apropiere și întelegere între părinți;

modul în care este perceput copilul;

modul de exprimare a acordului/dezacordului în diferite probleme;

modul în care este ascultată opinia copilului;

comportamente și valori acceptate, sancțiuni utilizate;

modul de manifestare a autorității parentale etc.

În funcție de așteptările față de copil, sunt:

familii cu așteptări exagerate care favorizează eșecurile școlare, provoacă „intoxicații intelectuale”, care

generează irascibilitate și agresivitate în raport cu sarcinile de învățare;

familii care au cerințe obiective în raport cu particularitățile individuale ale copilului, îl motivează, îl

apreciază și îl susțin în activitățile pe care le desfășoară, fără să ridice la rang de catastrofă nereușitele

copilului

familii care subapreciază competențele copilului, nu acordă atenție disponibilităților lui, nu-l

încurajează și valorizează”.

Stilurile parentale exprimă modalități de relaționare cu copiii, în vederea formării și dezvoltării

personalității acestora. Familia se preocupă de educaţia copilului sub toate aspectele:

În privinţa dezvoltării fizice, aceasta asigură hrana şi îmbrăcămintea copilului, îl apără de primejdii, îl

antrenează în muncă după puterile lui, îl supraveghează şi îi controlează timpul de joc, îi creează condiţii

cât mai bune de odihnă, de somn, se îngrijeşte de sănătatea lui.

Tot familia contribuie la dezvoltarea intelectuală a copiilor. Aici ei îşi însuşesc primele forme ale

limbajului, instrument important în dobândirea unor cunoştinţe noi care ajută la dezvoltarea gândirii.

Volumul şi precizia vocabularului, corectitudinea exprimării copilului, depind de grija pe care o depun

părinţii în această direcţie. Adulţii din familie corectează expresiile greşite din vorbirea copiilor, le

dezvoltă spiritual de observaţie, îndrumându-i cum să observe, le atrage atenţia asupra observaţiilor

10

incorecte, înlocuieşte treptat cunoştinţele greşite cu altele corecte, contribuind astfel la dezvoltarea

atenţiei, memoriei, gândirii. Rolul familiei în educaţia morală este imens.

Până la intrarea copilului în şcoală, familia este cea care formează numeroase deprinderi de comportare

morală: respectul faţă de părinţi şi de alţi oameni, politeţea, grija faţă de ceilalţi copii, cinstea, relatarea

sinceră a faptelor, decenţa în vorbire şi atitudini, ce este bine, ce este rău, ce este nedrept, ce este urât, ce

este frumos în comportare. Dacă în familie copilul este iubit, el învaţă să iubească.

Familia oferă copilului primele informaţii despre tot ceea ce îl înconjoară, primele norme şi reguli de

conduită, dar şi climatul social afectiv necesar trebuinţelor şi năzuinţelor sale. Dragostea şi ataşamentul

copilului faţă de familie, de sat, de oamenii satului, sunt elemente de preţ în dezvoltarea socială a

copilului.

Familia exercită deasemenea o multitudine de influenţe care contribuie la educaţia estetică a copiilor.

Părinţii îi pun în contact cu frumosul din natură şi le atrag atenţia asuora a ceea ce trebuie observat şi

reţinut: culorile şi mirosul florilor, foşnetul frunzelor, verdeața câmpului, cântecul păsărilor. În familie,

ei cunosc şi primele aspecte ale frumosului artistic: ascultă poveşti, cântece, poezii, învaţă dansuri,

participă la serbări, spectacole organizate cu diferite ocazii.

Din cele enumerate, rezultă faptul că nu există domenii ale educaţiei copiilor în care familia să nu-şi aducă o

contribuţie de seamă, dar însuşirea cunoştinţelor în familie are totuşi un caracter nesistematizat, spontan, uneori

eronat. De aceea, este necesar ca educaţia primită de copii în familie să fie completată şi desăvârşită prin

influenţa şcolii.

Caracteristici pentru identificarea tipului de relatie părinte-copil din perspectiva acceptării/neacceptării

sale (Osterrich, apud Ecaterina Vrasmas, „Consilierea și educația părinților”, 2002):

COPILUL ACCEPTAT COPILUL NEACCEPTAT

- este creativ, liber, spontan, inventiv, original

- manifestă autonomie, independență, deschidere

pentru comunicare și relaționare cu cei din jurul

său

- are capacități de lider

- este perseverent, curajos

- posedă autoritate, forță de concentrare, capacitate

de autoapărare

- caută să se afirme; preferă jocurile creative

- prezintă un nivel de aspirații înalt etc.

- este închis, necomunicativ

- manifestă agresivitate, brutalitate, pus pe ceartă, se

joacă singur

- partener ineficient de joacă; se supară când pierde

- dezordonat, neatent; are stări de anxietate și

frustrare; nesigur

- caută simpatia semenilor

- se cramponează de adulți; se teme de părinți (duri,

ostili, severi); dereglări de limbaj/comportament

- se îmbolnăvește frecvent; este trist, disperat,

sarcastic, pesimist; își reprezintă viitorul vag și

confuz

11

Toate activităţile desfăşurate atât în grădiniţă, într-un spaţiu educaţional adaptat nivelului lui de vârstă , cât şi în

afara ei au drept scop dezvoltarea cunoaşterii şi încurajează achiziţionarea de noi cunoştinţe. Dacă familia este

primul mediu de viaţă al copilului, grădiniţa este mediul instituţionalizat în care acesta ia contact cu societatea şi

învaţă să se angajeze în relaţii sociale de grup.

Întregul proces instructiv-educativ organizat şi desfăşurat în grădiniţă are la bază criterii psihopedagogice şi

ştiinţifice. Grădiniţa de copii recunoaşte importanţa familiei în viaţa preşcolarului şi împreună stabilesc strategii

care au ca scop final educaţia copilului.

,,Să nu uităm că, în aspiraţiile noastre şi în profesia de educator, înainte de toate stă copilul; să ascultăm

problemele copiilor şi să-i ajutăm să se împlinească, să aibă încredere în ei. Să-i învăţăm că destinul lor

depinde în mare măsură de modul în care ştiu să se valorifice pe ei şi împrejurările lor de viaţă”. (G.Albu)

Bibliografie:

1. Albu, G.( 2005) , Repere pentru o concepţie umanistă asupra educaţiei, Ed. Paralela 45, Piteşti.

2. Anca et. al. (2003), Te interesează cariera copilului tău? Ghid pentru părinţi, Ed. BIC ALL, Bucureşti.

3. Andrei, C. (2006), Implicarea părinţilor în educaţia copiilor, Organizaţia Salvaţi Copiii, Romania.

4. P.R.E.T. 2008

12

COPII ŞI PĂRINŢI PE SCENĂ,

ÎN LUMEA BASMELOR ȘI A POVEȘTILOR

Inspector școlar pentru educație timpurie,

Profesor Costeleanu Maria Carmen

ISJ Prahova

,,Toţi cei ce au acces la o bibliotecă, la cărţi, sunt nişte inşi mai buni decat alţii, mai puternici, iar

durerile îi ating mai puţin şi nefericirile trec mai repede.” Spunea Mircea Eliade.

Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare (din motive de timp sau preocupări)

cooperarea între factorii educaţionali grădiniță-familie devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din

partea acestora, pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza prin exemple și modele cu

adevăratele valori ale spiritualității umane.

Pe de altă parte, calculatorul şi lumea sa virtuală fascinează copilul, îndepărtându-l tot mai mult de

semenii lui, de cuvântul scris, de ceea ce ne-a fermecat şi nouă copilăria, poveştile.

Aşadar, astăzi mai mult ca oricând, este de datoria grădiniței să deschidă uşa fermecată a tezaurului

poveştilor pentru copii şi să-i conducă pe aceştia în orizonturi fantastice alături de Feţi-Frumoşi şi Ilene

Cosânzene în luptele cu forţele răului - zmei, balauri, etc.

Contactul cu poveştile educatoarei sau cu textul scris al cărţii conduce la dezvoltarea gustului pentru

frumos, la îmbogăţirea vocabularului, la creativitate şi intrând ,,în ţara poveştilor” copiii, vor învăța să

deosebească binele de rău, adevărul de minciună, faptele bune de cele rele, vor deveni mai atenţi, mai sensibili,

încep să se formeze preceptele morale.

Proiectul ,,Prichindei în lumea basmului” a constituit o provocare în direcţia promovării unor metode şi

tehnici noi de lucru cu copiii, o modalitate de stimulare a activității de documentare şi cercetare pentru

realizarea produselor de promovare a proiectului, dar şi un mod de formare profesională continuă.

Pentru început, am luat legătura cu părinţii şi am explicat acestora în ce constă derularea acestui proiect,

care sunt scopul, obiectivele şi aşteptările noastre. Au înţeles care va fi aportul lor şi aşa am început o serie de

întâlniri săptămânale având ca invitaţi la unele activităţi ale proiectului părinţi sau bunici ai copiilor.

La aceste întâlniri, părinţii sau bunicii citeau o poveste sau un basm ales de noi şi care erau în programul

proiectului, participau alături de copii la repovestiri. Această modalitate de lucru prin care i-am făcut pe adulţi

parteneri ai copiilor în lumea minunată a basmelor, a stabilit la nivelul grupei noi tipuri de relaţii între copii, pe

de o parte, iar pe de altă parte, între copii şi adulţii participanţi, relaţii de colaborare, de prietenie, un climat de

13

încredere şi căldură sufletească, care favorizează comunicarea, o bună socializare şi integrare în colectivitate şi

în viaţa socială.

In cadrul proiectului, copiii grupei mijlocii au prezentat un spectacol extraordinar în faţa părinţilor.

Activitatea, care a însemnat de fapt o alternativă a evaluării proiectului educational ,,Prichindei în lumea

basmului” a avut un real succes. Copiii, părinţii, bunicii, cadrele didactice şi oaspeţii au trăit emoţia şi bucuria

transmisă de micii actori care, de această dată, au avut ca parteneri de joc în dramatizarea după povestea ,,Capra

cu trei iezi” de I. Creangă şi părinţii.

Dincolo de caracterul ei ludic, dramatizarea permite copiilor înţelegerea mai profundă a celor citite,

stimularea interesului pentru lectură şi îi ajută chiar să-şi manifeste liber personalitatea.

Pentru realizarea acestui demers ne-am structurat activitatea în mai multe etape.

O primă etapă a urmărit pregătirea copiilor pentru ,,rolul de actor” prin paşi succesivi de conştientizare a

importanţei acestora în reuşita spectacolului.

Am exersat pronunţia, tonul, intonaţia. Am stabilit apoi o listă cu personajele care participă la acţiune şi

am identificat relaţiile dintre ele. Memorarea replicilor a fost pasul următor, dialogurile fiind repetate până la

însuşirea lor.

A doua etapă a fost legată de aspectele tehnice ale montării şi pentru că un element important al

dramatizării îl reprezintă alegerea decorurilor şi a costumaţiei, am hotărât să folosim un decor popular

tradiţional românesc, iar actorii să poarte măşti reprezentative pentru personajul interpretat şi costume naţionale.

A treia etapă a selectat indicaţiile scenice, iar în final, după fixarea acestor etape a avut loc punerea în

scenă a textului dramatizat.

Prin implicarea activă în procesul de montare al dramatizării, copiii au înţeles că ,,arta spectacolului”

este un fenomen complex ce presupune îmbinarea mai multor arte şi profesii: scriitor, pictor, scenograf, regizor,

designer.

Pentru ca micii actori să-şi motiveze participarea la această activitate, a fost importantă atmosfera

realizată în timpul repetiţiilor, caracterizată prin bună dispoziţie, dar şi seriozitate. Pe scenă, starea emoţională a

actorilor a fost mare, copiii au socializat mai bine unii cu alţii, astfel încât acest spectacol, fără să necesite multe

repetiţii, a fost un succes. Am constatat ca transpunând în dramatizare experienţa de viaţă a personajelor din

poveşti, copiii trăiesc impresii vii, învaţă textele cu plăcere şi le ţin minte mult timp.

Am constatat în acest demers, dar şi cu alte ocazii, preferinţa copiilor pentru rolurile pozitive.

Posibilitatea fiecărui copil de a se regăsi în lumea personajelor produce cu siguranţă o impresie puternică asupra

minţii şi sensibilităţii copiilor, oferindu-le reprezentări şi sentimente morale despre oameni, despre bine, adevăr,

frumos.

Această acţiune a reprezentat un moment de maximă bucurie, atât pentru copii, cât şi pentru părinţi şi

bunici. Jocul micilor actori alături de actorii părinţi a fost un eveniment de maximă noutate pentru ei, cât şi

14

pentru întreaga audienţă, a adus lumină în sufletul tuturor, a dat aripi imaginaţiei, entuziasmului şi va rămâne un

moment de neuitat în viaţa fiecărui actor sau spectator.

Competiţia artistică este, de asemeni, un prilej de afirmare a copiilor în condiţii recreative care nu

supraîncarcă, însă consumă timpul liber în forme atractive, mult îndrăgite şi care, bine organizate, completează

procesul educativ.

Bucuria evoluţiei pe scenă, atmosfera sărbătorească în care copii au purtat costumele, sentimentul

bucuriei de a fi admiraţi, sunt trăiri fără egal care îmbogăţesc capacitatea afectivă a copiilor şi îi apropie de

înţelesul rolului artei în societatea noastră.

Din ce în ce mai des se consideră că „Participarea efectivă a unor părinţi ca voluntari, alături de

educatoare la activitatea educativă din grădiniţă este o formă de parteneriat evoluată, care merită să fie

cultivată. Unii părinţi vor ajuta facilitând desfăşurarea activităţilor, alţii vor conduce, asistaţi de

educatoare, activităţi pentru care au vocaţie.” (Mateiaş Alexandra, 2003)

15

PROIECT DE ACTIVITATE INTEGRATĂ

Prof. Anton Otilia Costinela

Prof. Andrei Lavinia Adriana

Gradinita cu PP Nr. 32 Ploiești

UNITATEA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: GRĂDINIŢA P.P. Nr. 32 Ploiești

NIVEL: I

GRUPA:mijlocie

TEMA DE STUDIU: „Când,cum şi de ce se întâmplă?”

TEMA SĂPTĂMÂNII: „Călător în țara mea”

TEMA ZILEI: „ Tradiții și obiceiuri românești”

TIPUL ACTIVITĂŢII : Consolidarea de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.

FORMA DE REALIZARE: Activitate integrată ADP+ALA1+ADE +ALA2

CATEGORII DE ACTIVITĂŢI:

Activităţi de dezvoltare personală(ADP);

Activităţi liber-alese(ALA1)

Activităţi pe domenii experienţiale(ADE):

- DLC-Educarea limbajului;

- DEC – Educație plastică

Activităţi liber alese(ALA2)

SCOPUL ACTIVITĂŢII:

Consolidarea cunoştinţelor preșcolarilor privind aspecte şi caracteristici ale tradițiilor și

obiceiurilor românești;

Dezvoltarea capacităţii de a utiliza adecvant instumentele de lucru, în vederea realizării

activității de educație plastică;

Implicarea familiei in derularea diferitelor activitati;

Dezvoltarea simţului practic şi estetic.

16

ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

I) ACTIVITĂŢI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ (ADP)

ADP- Întâlnirea de dimineaţă -”Bună dimineaţa ,oaspeţi dragi!”

Rutine:

”Şi eu pot să ajut!”;

”Mă pregătesc pentru activităţi”

Tranziţii:

”1,2,1,2, faceţi toţi la fel ca noi!” - recitativ ritmic;

„Bună dimineața!”-joc cu text şi cânt;

” Prietenii mei – apa și săpunul” -cântec.

Obiective operaţionale:

O1 - să utilizeze formule de salut adecvate momentului zilei;

O2 - să adopte un comportament adecvat în timpul salutului (mimica, privire);

O3 - să sesizeze absenţa sau prezenţa unui coleg cunoscându-i simbolul şi în acelaşi timp

numele;

04 - să observe cu atenţie vremea de afară oferind verbal câteva caracteristici ale acesteia,

marcându-le prin simbol adecvat.

II) ACTIVITĂŢI LIBER ALESE (ALA1)

Ştiinţă:” Ce crezi despre...?”-fişă de lucru

Sarcina didactică:

- identificarea tradițiilor și obiceiurilor românești

Obiective operaţionale:

O1 - să coloreze imaginile reprezentative tradițiilor;

O2 - să se încadreze în spaţiul dat.

Artă –„Obiecte specifice tradițiilor”-pictură și lipire

Sarcina didactică:

17

- confecționare cizmuliță pentru Moș Nicolae și bradul de iarnă (pliere și lipire), felicitare

pentru mama (lipire), încondeiere ouă (pictură)

Obiective operaţionale :

O3 - să picteze ouăle de Paște;

O4 - să realizeze prin lipire lucrările propuse;

O5 - să se încadreze în spaţiul dat.

Bibliotecă – „Daţi un titlu imaginilor”- convorbire pe baza imaginilor

Sarcina didactică:

- interpretarea cât mai variată a unor imagini.

Obiective operaţionale :

O6 - să folosească un limbaj adecvat;

O7 – să prezinte pe scurt conținutul imaginilor.

III) ACTIVITĂŢI PE DOMENII EXPERIENŢIALE (ADE)

DOMENIUL LIMBĂ ŞI COMUNICARE (DLC)

- Educarea limbajului- „Ce știi despre…! ” -joc didactic

Obiective operaţionale:

O1 - să recunoască şi să denumească imaginile prezentate;

O2 - să formuleze propoziţii simple cu ajutorul întrebărilor şi imaginilor;

O3 - să interpreteze un cântec specific tradițiilor de iarnă și primăvară;

O4 - să despartă în silabe cuvintele date şi să precizeze numărul de silabe;

Sarcina didactică: alegerea unor imagini cu tradiții și obiceiuri, denumirea şi descrierea

acestora, formularea unor propoziţii simple cu ajutorul imaginilor.

Elemente de joc: surpriza (băiat și fată în costum național), materialul didactic,

calculator, aplauze și recompense.

18

Reguli de joc: preșcolarii vor fi aşezaţi în semicerc, ascultă regulile jocului, aşează pe

panou imaginile prezentate, aplaudă răspunsurile corecte.

DOMENIUL ESTETIC ȘI CREATIV (DEC)

- Educație plastică - „ Portul românesc” – pictură pe sticlă

Obiective operaţionale:

O1 - să execute exercițiile de încălzire a mânuțelor;

O2 – să recunoască materialele didactice de pe măsuțe;

O3 - să respecte etapele de lucru;

O4 - să se încadreze în spațiul dat;

Sarcina didactică: realizarea unor tablouri sugestive sărbătorii de 24 ianuarie.

IV) ACTIVITĂŢI LIBER-ALESE (ALA2)

„Cântece și dansuri românești” - divertisment

Scopul activităţii:

Destinderea copiilor, dezvoltarea atenţiei,rapidităţii în reacţii, a îndemânării, dezvoltarea

spiritului de competiţie.

Sarcina didactică: aşezarea în ordinea stabilită și executarea mișcărilor de dans.

Obiective operaţionale:

O1 - să respecte regulile stabilite de comun acord în cadrul grupului;

O2 - să participe cu plăcere şi interes la activităţi de divertisment alături de colegi.

Locul desfăşurării: sala de grupă.

Metode şi procedee:explicaţia, demonstraţia, jocul.

Materiale folosite:calculator, costume populare, bețe pentru călișari, recompense

(aplauze).

19

STRATEGII DIDACTICE:

Metode şi procedee: observaţia, conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exerciţiul,

problematizarea, metoda ”mâna oarbă”, turul galeriei.

Mijloace de învăţământ: surpriză : siluete băiat și fată in costum național (anexa 1),

scrisoare (anexa 2), panou polistiren, jetoane, coșuleț, rame foto, imagine cu harta României și

copii în costum național (anexa3), acuarele, pensule, șervețele umede, calculatorul, bețe

călușari, costume naționale și recompense (diplome).

Metode de evaluare: evaluare orală (aprecierea verbală), observarea sistematică, analiza

produselor.

Forme de organizare: frontal, în grupuri mici, individual.

Durata:1 zi

MATERIAL BIBLIOGRAFIC:

„Curriculum pentru învăţământul preşcolar”-Editura DPH-Bucureşti, 2009;

„Revista învăţământul preşcolar şi primar” 3-4/2012, Editura Arlequin;

„Repere metodice utile pentru învăţământul preşcolar” vol 1, Editura Delta Cart

Educaţional,Piteşti,2011;

SCENARIUL ZILEI

Ziua debutează cu Întâlnirea de dimineaţă.

Preșcolarii sunt aşezaţi în semicerc pe scăunele pentru a putea stabili un contact vizual cu

toţi membrii grupei. Pentru a constitui un model de comportament, educatoarea zâmbeşte,

transmite căldură şi încurajare prin toate formele de comunicare- verbală şi nonverbală.

Salutul- Educatoarea rosteşte următoarele versuri:

„Ne-am trezit de dimineaţă

Şi-am venit la grădiniţă.

A început o noua zi,

Românași astăzi vom fi.

Pe scăunele ne-aşezăm

Şi frumos ne salutăm!”

20

„Bună dimineaţa, românaș dragălaş!”

Se foloseşte „tehnica comunicării rotative”-pornind de la educatoare către copilul din

dreapta, folosindu-se numele copilului (Ex. „Bună dimineaţa, Anisia, eu astăzi sunt o

româncuță”). Fiecare salut este însoţit de o strângere de mână.

Prezenţa se realizează cu ajutorul simbolurilor de pe panou.

Această etapă este un prilej în care copiii conştientizează componența grupului,

eventualii absenţi; ei pot discuta motivele pentru care unii colegi lipsesc, aceasta fiind încă o

modalitate prin care se consolidează relaţiile în cadrul grupului.

După ce ne-am salutat frumos şi am făcut prezenţa le îndrept atenţia copiilor spre

Calendarul naturii :

”Ziua, luna, anul,

Anotimpul ni-l arată.

Deci calendarul naturii,

Să-l completăm îndată!”

- În ce anotimp suntem?(este indicat anotimpul printr-o săgeată )

- Cum este vremea astăzi? (este aşezat jetonul care indică starea vremii din ziua respectivă)

- Cum ne îmbrăcăm în acest anotimp?( este aşezat jetonul care indică îmbrăcămintea

corespunzătoare).

La noutatea zilei preșcolarii vor fii rugați să țină mânuțele la ochișori pentru a putea sosi

surpriza zile. În sala de grupă își fac apariția doi copii ( un baiețel și o fetiță) îmbracați în costum

național. Cei doi vor aduce o scrisoare prin intermediul căreia educatoarea le va aduce la

cunoștință prescolarilor activitățile ce urmează să se desfășoare.

Anunţ tema zilei şi obiectivele propuse, pe înţelesul copiilor, iar cu ajutorul tranziţiei ”Unu

doi,unu doi faceţi toţi la fel ca noi „ ne îndreptăm spre centrele de interes.

Se trece la activitatea pe sectoare. Se prezintă sarcinile la fiecare sector.

La sectorul ştiinţă preșcolarii vor rezolva sarcinile de pe fişa de lucru.

La sectorul artă preșcolarii trebuie să picteze și să lipească conform sarcinilor de lucru.

La sectorul bibliotecă preșcolarii vor purta discuții cu privire la imaginile prezentate.

După ce sarcinile de la sectoare vor fi îndeplinite, preșcolarii împreună cu educatoarea

vor trece pe la toate centrele în care s-a lucrat pentru a vedea și aprecia rezultatele activității.

21

TRANZITIE : Inainte de a trece la desfasurarea activităţilor pe domenii experienţiale,

copiii vor cânta cântecul ”Țăranul e pe câmp”.

ACTIVITĂȚI PE DOMENII EXPERIENȚIALE :

1. DOMENIUL LIMBĂ ŞI COMUNICARE- Educarea limbajului

La educarea limbajului vom desfăşura un joc didactic–„Ce știi despre...!”

Preșcolarii vor trebui să le demonstreze musafirilor câte cunoștințe au dobândit cu privire la

tradițiile și obiceiurile românești. Acest lucru se va realiza prin răspunsurile cât mai variate la

întrebările adresate.

Tranziţie :”Mi-o zis mama că mi-o da...” - cântec.

2. DOMENIUL ESTETIC ȘI CREATIV (DEC) – Educație plastică

La educație plastică vom realiza un tablou sugestiv sărbătorii de 24 ianuarie.

ACTIVITĂŢI LIBER ALESE(ALA2)

În încheierea acestei zile preșcolarii vor dansa o horă românească, călușarii și Hora Unirii.

22

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Nr

crt Etapele

activității

Conținutul științific

Strategii didactice

Evaluare Metode și

procedee

Material

didactic

1. Moment

organizatoric

Se vor asigura condiţiile necesare

pentru desfăşurarea optimă a activităţii.

Se aerisește sala de grupă, se pregătește

materialul didactic, se aranjează

mobilierul. Preșcolarii se aşează în

semicerc pe scăunele.

Copiii se salută între ei, folosind

apelativul ”Bună dimineaţa, Anisia,

eu astăzi sunt o româncuță”

Se stabileşte împreună cu copiii ziua,

data, starea vremii şi simbolul care va fi

aşezat la calendarul naturii.

Un copil va efectua prezenţa „citind”

simbolurile colegilor.

Conversația

-

Calendarul

naturii

-

2. Captarea

atenției

Astăzi vom petrece o zi alături de

invitații noștrii surpriză, un băiat și o

fată în costume naționale. Aceștia ne-au

adus o scrisoare prin intermediul căreia

ne roagă desfășuram activitățile propuse

de educatoare.

Conversația

Explicația

Siluete copii

Scrisoare

-

3. Anunțarea

temei

Pentru a le demonstra invitaților

cunoștințele dobândite cu privire la

tradițiile și obiceiurile românești, vom

desfă-șura un joc didactic intitular *Ce

știi despre...?* pe baza ilustra-țiilor.

Conversația

Explicația

-

-

4. Dirijarea

activității

a)Explicarea

jocului

b)Executarea

propriu-zisă a

jocului

Se vor prezenta sarcina didactică şi

regulile jocului.

Preșcolarii vor fi aşezaţi în semicerc,

ascultând regulile jocului (educatoarea

va extrage câte un jeton, iar la

întrebarea *Ce știi despre…?* copiii

vor reda în propoziții cât mai multe

răspunsuri). Vor răspunde doar copiii

numiți de educatoare. Toate răspunsurile

corecte vor fii apreciate cu laude și

aplauze.

Vor fii extrase jetoane cu imagini

simbolice, reprezentând tradiții și

obiceiuri de iarnă (cizmulița lui Moș

Nicolae, împodobirea bradului, copii la

colindat, sosirea lui Moș Crăciun), de 8

martie (chipul mamei, dăruim cadou

Conversația

Explicația

Metoda

”mâna oarbă”

Demonstrația

Panou

polistiren

Jetoane

Coșuleț

Observare

sistematică

Aprecieri

verbale

Aplauze

23

c)Complicarea

jocului

mamei), de Paște (biserica, încondeiatul

ouălelor, sosirea iepurașului, ciocnirea

ouălelor) și prezen-tarea costumelor

naționale cu ajutorul celor doi invitați

surpriză. Printre aceste jetone se

regăsesc și sugestii cu privire la

interpretarea unor cântece și despărțirea

cuvintelor în silabe sugerate de

educatoare. Jocul continuă până când se

epuizează toate jetoanele.

Pentru complicarea jocului

preșcolarii vor fii rugați să așeze aceste

jetoane în ordinea desfășurării lor,

începând cu ghetuța lui Moș Nicolae și

terminând cu ciocnirea ouălelor.

La finalul jocului se fac aprecieri

verbale.

Prin intermediul tranziției *Mi-o zis

mama că mi-o da...* vom trece la partea

a doua a activității în cadrul căreia vor

realiza un tablou cu tema „ Portul româ-

nesc”.

Preșcolarii vor identifica materialele

didactice prezentate, iar prin

intermediul tabloului model vom purta

o scurtă discuție cu privire la simbo-

lizarea sărbătorii de 24 ianuarie. Înainte

de desfășurarea propriu-zisă a activității

atistico-plastice vom executa exerciții

de încălzire a mânuțelor.

Se prezintă etapele de lucru pe baza

cărora preșcolarii vor realiza tabloul

propus.

Educatoarea supreveghează și îi

ajută pe cei care au nevoie.

Problemati-

zarea

Conversația

Observația

Explicația

Exercițiu

Demonstrația

Calculator

Rame foto

Imagine cu

harta

României și

copii în

costum

național

Acuarele

Pensule

Observare

sistematică

Aprecieri

verbale

Aplauze

5. Obținerea

performanței

La finalizarea tablourilor se va

efectua analiza lor, modul de lucru ale

acestora, urmând ca preșcolarii să facă

aprecieri cu privire la lucrările colegilor

și se realizează o expoziție cu aceste

tablouri.

Conversația

Turul galeriei

Explicația

Tablouri

Aprecieri

verbale

Aplauze

6. Feedback Feedback-ul este obținut prin

executarea unor dansuri populare

românești (Hora românească, călușarii

si Hora Unirii).

Conversația

Demonstrația

Explicația

Calculator

Costume

naționale

Bețe călușari

Aprecieri

verbale

Aplauze

7. Încheierea

activității

Se fac aprecieri atât indivi-duale, cât

și colective cu privire la desfășurarea

activităților. Se oferă recompense

tuturor preșcolarilor.

Conversația

Explicația

Recompen-se

(diplome)

Aplauze

Aprecieri

verbale

Aplauze

24

Anexa 1

Un băiețel și o fetiță

25

Anexa 2

Dragi copii,

Noi am aflat de la Mos Craciun ca voi sunteti niste copii

minunati, cuminti si foarte destepti.

Am venit astazi la voi in clasa pentru a ne convinge de toate

aceste lucruri.

Dorim sa aflam de la voi cate cunostinte aveti cu privire la

traditiile si obiceiurile de iarna pe care le-ati parcurs, dar si cele care

urmeaza sa le sarbatoriti (8 martie si Pastele).

Vom fii alaturi de voi!

Mult succes!

26

Anexa 3

Fișă de lucru

27

CUM EDUCĂM PĂRINȚII COPIILOR DE GRĂDINIȚĂ?

Prof. Aurica Barbu

Grădinița cu P.P. ,,Clopoțica”Urlați

Educația parentală este importantă pentru că determină părinții să accepte faptul că, indiferent de vârsta pe

care o are acum copilul său, acesta va deveni la un moment dat adult și va trebui să se descurce singur pe baza

cunoștințelor pe care și le-a însușit sau a abilităților pe care le-a dobândit.

Prin implicarea părinților în activități de educație parentală, aceștia vor fi stimulați să fie mai atenți la copii

lor și la nevoile acestora. Vor deveni mai prompți în a furniza răspunsuri adecvate la nevoile și cerințele

acestora, vor cunoaște diferențele datorate vârstei sau temperamentelor diferite și vor reacționa în cunoștință de

cauză. Vor învăța să acționeze pentru binele pe termen lung al copilului și vor ști să negocieze cele mai bune

reguli pentru și împreună cu copiii lor.

Părinții în cadrul acestor cursuri vor afla că timpul petrecut alături de copiii lor e la fel de important ca

munca pe care o depun pentru a le furniza un trai decent și că inclusiv pentru copii lor recompensele imateriale

sunt la fel de bune ca cele materiale. Că este important în procesul de creștere al unui copil să învețe de la o

vârstă mică să respecte un program orar și că furnizarea unei rutine îl va face mai disciplinat și va ușura

sarcinile părintelui.

Implicarea părinților în cursuri de educație parentală ajută la consolidarea familiei, la o mai bună legătură

între părinte și copil, inclusiv din punct de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a nevoilor

fiecăruia și de îndeplinire a acestora. Faptul că părintele știe cum să răspundă nevoilor copilului său îl va asigura

pe cel din urmă că părintele este disponibil și îl va determina pe copil să fie mai receptiv la cerințele părintelui

pentru că între cei doi se va crea o legătură bazată pe colaborare, mai mult decât pe oponență. Astfel, părintele

va transmite cu ușurință regulile noi de învățare, de implicare în sarcinile școlare și/sau casnice – evident nu cele

mai atractive pentru copil – dar la care copilul va răspunde pozitiv deoarece la baza acceptării regulilor noi stă o

relație bazată pe respect, negociere și colaborare spre scopul comun de a evolua împreună.

Astfel, un părinte care primește un minim de informație va deveni mai implicat în educația copilului său

pentru că el însuși va conștientiza că educația este un bun pe care îl primești și pe care nu poți să îl pierzi

niciodată.

Toţi părinţii îşi iubesc copiii dar cu toate acestea, uneori se întâmplă să nu-i înţelegem, să nu ştim ce vor

sau care sunt nevoile lor reale, să ne întrebăm unde greşim, de ce copilul nu ne ascultă, de ce ne sfidează, de ce

face totul invers decât ne dorim noi, de ce se îndepărtează de noi. Uneori se întâmplă să fim cunfundaţi în

propriile noastre greutăţi şi probleme şi uităm că nevoile cele mai mari ale copiilor noştri sunt de siguranţă, de

dragoste, de comunicare, de satisfacerea propriilor lor dorinţe, de bucurie, mai mult poate decât de îngrijirea

materială, igenă alimentară şi corporală.

Meseria de părinte este în acelaşi timp cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit

de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi adecvat la

întrebările adresate de copil, să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui.

28

Responsabilitatea părinţilor, este una imensă. Ei sunt modelul pe care copilul îl urmează, să le ofere

acestora condiţiile optime de viaţă, securitatea afectivă, educaţia de bază. Practic, de modul în care noi, ca

părinţi, ne îndeplinim rolul depinde viitorul copilului.

Fiecare copil este unic. Părintele să aibă curajul de a fi cu adevărat părintele copilului lui, să poată

dezvolta o relaţie bazată pe iubire. Trebuie să transmitem părinţilor cunoştinţe şi informaţii în legătură cu

rolul de părinte, dar, mai ales, să dezvolte abilităţi şi competenţe, care sunt necesare pentru a avea o relaţie

armonioasă cu copilul şi cu întreaga familie.

Părinţii sa fie aiutați să reflecteze la sensul dificultăţilor pe care le au cu copiii lor, să înţeleagă mesajul

din limbajul comportamental al copilului, să le înţeleagă semnele suferinţei şi să răspundă la chemările lor în

ajutor şi, mai ales, să-şi înţeleagă propriul limbaj comportamental, să conştientizeze propriile blocaje, care

împiedică o bună comunicare şi relaţionare cu copilul.

Misiunea noastră este de a ajuta părinţii să conştientizeze imensul impact pe care îl are atitudinea lor,

comportamentul lor, modul lor de a-şi trăi propria viaţă în formarea şi modelarea copilului. În funcţie de toate

acestea copilul lor va deveni un adult care se valorizează, care are încredere în forţele proprii, care-şi asumă

răspunderea deciziilor sale, care se adaptează, un adult capabil să-şi imagineze viitorul şi să-l transpună în

prezent, sau un adult culpabil, care nu îndrăzneşte să se bucure de firesc, stresat, care dă tot timpul vina pe ceva

sau pe cineva, programându-se pentru insucces.

Rămâi întodeauna calmă și fii pregatită să te repeți. Repetiția și consecvența sunt reguli de aur când

vine vorba despre copiii mici. Dacă sunt obosiți sau flămânzi, vor avea motive în plus să fie mârâiti.

Fii un bun exemplu. Vrei ca cel mic să învețe să spună “te rog” și “mulțumesc”? Atunci asigură-te că cel

mic te vede pe tine făcând asta de fiecare dată când este cazul, mai ales când interacționezi cu el.

Nu lăsa “spații goale”. Dacă-i spui unui copil mic să nu facă ceva, nu înseamnă de fiecare dată că ei își vor

redirecționa atenția către altceva ce tu consideri a fi potrivit de facut (de cele mai multe ori, mereu refuzați, se

vor simți frustrați și vor face o criza)

Oferă opțiuni rezonabile când îi interzici unui copil să facă un lucru care-ți displace. Dacă copilașul

deține ceva ce nu ți-ai dori să aibă, ia-i-l din mânuță, însă oferă-i, în schimb, o jucărie iar obiectul incriminant

luat din raza vederii.

Părinții trebuie incurajati să spună “da” cât de des posibil. Dacă cel mic își dorește ceva ce nu poate și nu

trebuie sa fie oferit unui copil de varsta lui, încearcă să găsești ceva potrivit vârstei sale.

Oferă-i posibilitatea să aleagă. Începe prin alegeri simple când e mic și lasă-i libertăți mai mari pe măsură

ce crește. Scopul este să creștem adulți responsabili care să știe să facă alegeri bune. Nu vor știi cum să aleagă

ce e bine pentru ei în mod miraculos, ci învățând să facă alegeri de tot felul de-a lungul vietii. Unui copil de 2-3

ani îi puteți lăsa opțiunea de a alege să meargă la culcare în brațe sau pe picioarele sale, iar unuia mai mare, cu

ce haine să se îmbrace la școală în ziua respectivă. În situații dificile, când copiii evită sau nu sunt capabili să

aleagă, decide în locul lor

Fiecare părinte are stilul său de a educa. La fel și copiii: vor alege cum să se comporte, în cele din urma

va fi responsabilitatea lor. Îi poți influența comportamentul în funcție de modul în care te comporți cu el.

29

Vei fi genul de părinte care își salvează mereu copilul de la ananghie? Vei fi părintele dictator care să spună

tuturor celor din casa ce și cum să facă. Ca să influențezi comportamentul cuiva, o idee buna este să te analizezi

pe tine însuți.

Învață și exersează-ti abilitățile de comunicare eficiență. Învață cum să fii un ascultător bun și cum să fii

empatic. Dacă copilul are ceva greutăți, simpatizezi cu el sau îi spui să se liniștească?

Fiecare acțiune are scopul satisfacerii unei nevoi sau dorințe. Aceste nevoi pot fi realizate în mod

productiv sau neproductiv. Dacă încerci să înțelegi ce nevoi dorește să-și acopere copilul tău, probabil vei

descoperi o cale pentru a-și îndeplini nevoia într-un mod mai productiv. Ideea este să înlocuiești

comportamentele pe care nu le dorești cu unele adecvate, acceptabile.

Explică-le copiilor regulile și ce aștepți de la ei inainte de a formula pedepse. Nu pot urma o regulă daca

nu o înțeleg. Dacă apare o situație în care lucrurile nu se întîmplă asa cum ai dori și sesizezi că e posibil ca cel

mic să nu fi înțeles ce se așteaptă de la el, foloseste oportunitatea de a-l învăța. Recapitulează împreună cu

copilul cum ți-ai dori ca acesta să reacționeze în viitor.

Se va intampla că fie tu, fie copilul, să fiți supărați. Majoritatea oamenilor a auzit despre instinctul “luptă

sau fugi!”. Când lucrurile nu merg așa cum ne așteptăm, se declanșează “luptă sau fugi” ca parte a

subconștientului nostru. Printre simptomele prezente odata cu declanșarea acestuia sunt creșterea ritmului

cardiac și un fel de crampe la stomac. Nu prea există motive pentru a coopera cu cineva în momentul în care

acesta este supărat. Dacă este posibil, o pauză de 20 minute va permite oricui să se calmeze și să încerce să

găsească soluții pentru problema care a declanșat conflictul. Acordând copilului timpul necesar pentru a se

calma sau luând tu singură o pauză înainte de a încerca rezolvarea situației apărute îi va învăța pe cei mici

lecții valoroase despre cum pot face față sentimentelor de tot felul și cum pot beneficia de pe urma lor pentru tot

restul vieții.

Time-out-ul sau pauzele au scopul mai precis de a calma decât de a pedepsi. Limitarea time-out-ului la

1 minut pentru fiecare an ce compune vârsta micuțului (3 minute pentru 3 ani, de ex) este o idee binevenită.

Comportamentul abuziv include lovitul, palmuitul, tipatul si poreclitul. Evita-le! Dacă trăiți într-un mediu

în care aceste lucruri sunt la ordinea zilei, copilul si comportamentul lui vor avea de suferit. Oamenii le folosesc

pentru că au eficiență imediată pe termen scurt dar sunt însoțite mereu de efecte secundare. Relațiile în care se

folosesc astfel de tactici se vor degrada. Metodele pot dovedi un oarecare efect în cazul copiilor foarte agresivi.

30

PROIECT DIDACTIC

Prof. Barbu Gabriela

Grădinița cu program prelungit nr. 32 Ploiești

Grădiniţa: PP NR. 32 PLOIESTI

Nivel I: grupa mijlocie

Tema anuală: ″Când, cum şi de ce se întâmplă? ″

Tema proiectului: ″Surprinzele anotimpurilor ″

Activitate integrată: DS1+ DLC

Tema activităţii: ALA: Ştiinţă: ″În ce anotimp se întâmplă″? – sortare de imagini

Construcţii: ″Castelul anotimpurilor″

Artă: ″Anotimpurile″ – colorare în contur, desen

DLC: ″ Povestea celor patru anotimpuri ″

DS1: „Roata anotimpurilor”

Tipul de activitate: consolidare şi sistematizare a cunoştinţelor

Forma de realizare: jocuri liber – alese, lectura educatoarei si joc didactic interdisciplinar

Scopurile activităţii:

Dezvoltarea deprinderii de a se exprima corect, coerent şi expresiv;

Consolidarea cunoştinţelor despre anotimpuri şi aspectele caracteriste ale acestora;

Implicarea familiei in buna desfasurare a activitatilor .

Obiective operaţionale:

ALA:

Ştiinţă:

să recunoască aspecte caracteristice ale fiecărui anotimp;

să grupeze jetoanele puse la dispoziţie în funcţie de anotimpul pe care îl reprezintă;

Construcţii:

- să îmbine piese de lemn şi Lego pentru a realiza tema propusă;

Artă:

să coloreze în contur imagini reprezentative pentru cele patru anotimpuri;

să redea prin desen aspecte caracteristice ale anotimpurilor;

DLC:

să audieze cu atenţie textul poveştii;

să-şi însuşească cuvinte noi;

să identifice personajele poveştii;

să descrie fiecare anotimp pe baza informaţiilor transmise de text;

DS1:

Să descrie aspecte generale ale anotimpurilor (fenomene ale naturii,schimbări survenite în

natură,activitatea oamenilor în grădini,în gospodărie);

31

Să clasifice roadele anotimpurilor(fructe,legume,flori);

Să redea răspunsuri adecvate la întrebările adresate despre anotimpuri;

Să despartă în cuvinte cuvintele date;

Să construiască propoziții simple cu cuvintele date;

Să denumească pluralul unor cuvinte date;

Să participe la luarea deciziilor în echipă din care face parte;

Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, observarea, exerciţiul, jocul, munca independentă,

lectura educatoarei, lucru în echipă;

Material didactic: jetoane şi planşe cu imagini specifice celor patru anotimpuri, creioane

colorate, fişe de lucru, plicuri cu probele de lucru,plicuri cu ghicitori, buline;

Material bibliografic:

- "Curriculum pentru învăţământul preşcolar"

- Mitu, F., Antonovici, Ş., "Metodica activităţilor de educare a limbajului în învăţământul

preşcolar", Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005;

- Culea, L., Sesovici, A., Grama, F., Pletea, M., Ionescu, D., Anghel, N., "Activitatea integrată

din grădiniţă", Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008;

- Preda, V., Pletea, M., Grama, F., Cocoş, A., Oprea D., Călin, M., "Ghid pentru proiecte

tematice – abordare în manieră integrată a activităţilor din grădiniţă", Editura Humanitas

Educaţional, Bucureşti, 2005;

Durata: 50 minute

32

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Evenimentul

didactic

Conținutul științific

Strategii

didactice

Evaluarea

1.Momentul

organizatoric

Crearea condițiilor necesare bunei

desfăsurării a activitătii:

-aerisirea sălii de grupă;

-amenajarea spațiului de desfăsurare a

activitătii;

-pregătirea materialului didactic;

Observarea

comportamentu-

lui copiilor.

2.Captarea

atentiei

•Doamna educatoare îl prezintă pe Bătrânul

An prin următoarea ghicitoare:

,,Are 4 fețe-n lume

Care n-au acelas nume

Una trece prin ninsori,

Altă calcă printre flori,

Una seceră secară,

Altă-acasă rodul cară''.

(Anul)

•Copii trebuie să ghicească despre cine este

vorba.

Conversația

Majoritatea

copiilor au

recepționat

mesajul

transmis.

3.Reactualizare

a cunoștiințelor

• Se adresează întrebări despre cele 4

anotimpuri.

Conversația

Individual;

Aprecieri

verbale;

Aplauzele;

4.Anunțarea

temei si a

obiectivelor

•Se anunța tema jocului didactic,,Roata

anotimpurilor'' și se motivează:Bătrânul An

dorește să afle ce frumos vorbiți despre

frumusetiile și bogățiile fiicelor lui.

•Se prezintă obiectivele activitatatii în

termini accesibili copiilor;

•Se prezintă pe scurt conținutul activității;

Explicația

Conversația

Copii au înțeles

tema jocului.

33

5. Dirijarea

învățării

•Se anunța că Bătrânul An nu a venit cu mână

goală ci a adus o cutiuță cu mai multe

surprize pe care le vom folosi pe parcursul

jocului.

•Se anunța sarcinile și regulile jocului;

Reguli de joc:Grupă de copii va fi împărțită

în 4 echipe,în funcție de ecusoanele

primite;sarcinile de luru se rezolvă în unități

egale de timp pentru fiecare

echipă;răspunsurile corecte sunt

recompensate cu buline de diferite culori,iar

la final ca element surpriză bomboane cu

jeleuri.Câștiga echipă care a rezolvat cele mai

multe probe/are cele mai multe buline.

Sarcinile jocului:corespund unui număr de 5

probe de concurs.

Copil numit/Echipă denumește/ descrie și

așază la locul indicat materialul și motivează

răspunsul;respectă regulile grupei în vederea

menținerii ordinii și disciplinei în timpul

competiției;fiecare probă de concurs va

constitui o sarcină de lucru.

•Se delimitează și se stabilesc denumirea

echipelor(4 echipe).

Toamnă-Echipa frunzelor

Iarna-Echipa fulgilor de nea

Primăvara -Echipa Ghioceilor

Vara-Echipa cireșelor

•Se desemnează câte un conducător pentru

fiecare echipă.

Explicația

Conversatia

Expunerea

Explicația

Majoritatea

copiilor cunosc

regulile jocului.

Fiecare copil își

cunoaște echipa

din care face

parte.

Copii sunt activi

și atenți.

Aplauze

Fiecare copil

este atent la

ghicitoare.

34

•Se anunța că jocul este compus din 5 probe

care trebuie rezolvate de fiecare echipă în

parte sau individual. Pentru fiecare probă sau

rezultat corect se acordă recompense din

partea Bătrânului An ,iar la final doamna

educatoare va avea câte o surpriză pentru

fiecare.

* PROBĂ NR 1-Gândește și spune….

-Care sunt frumusetiile anotimpului…..?

-Care sunt bogățiile anotimpului……..?

-Care sunt fenomenele nature specifice

anotimpului….?

Aceste întrebări vor fi puse fiecărei echipe,în

funcție de echipă în care se află.

*PROBĂ NR 2-Ghicitori despre anotimpuri

•Copilul atins pe umăr va extrage din bol

plicul cu probă de joc. Fiecare echipă va avea

de răspuns la câte o ghicitoare despre

anotimpuri.Se punctează răspunsurile corecte.

*PROBA NR 3-Alcatuieste propozitii

•Fiecare grupa va avea de alcatuit cate o

propozitie simpla pornind de la cuvintele:

A.Iarna

B.Primavara

C.Vara

D.Toamna

•Se pun la dispoziția copiilor 6 jetoane cu

imagini specifice anotimpurilor și 2 jetoane

care nu fac referire la anotimpuri.

•Vor stabili conexiuni între

elemente,motivând adecvat:de ce nu aparține

Problemati-

zarea

Exercițiul

Interviul de

grup

Exercițiul

Exercițiul

Fiecare copil

participă la

realizarea

ciorchinelui.

Aprecieri

verbale

Aplauze

Individual

35

jetonul respectiv anotimpurilor.

*PROBĂ NR 4-,,Eu spun una tu spui mai

multe''

•Copii vor alege câte un cuvânt și îl va

transmite colegului mai departe(frunză-

frunze);

*PROBĂ NR 5-Desparte în silabe

Se dau cuvintele:

•ghiocei;

•cirese;

•frunze;

•zapada;

•Copii vor avea de despărțit cuvintele de mai

sus și de făcut câte o propoziție cu fiecare

cuvânt.

Jocul

Exercițiu

Explicatia

Fiecare copil

știe să despartă

în silabe.

6.Obținerea

performanței

Trecerea către a doua parte a activităţii se

realizează printr-o tranziţie – jocul cu text şi

cânt ″Dacă vesel se trăieşte ″.

Copiii iau loc pe scăunelele aşezate în formă

de semicerc.

Li se povesteşte că Zâna Anotimpurilor, care

a fost foarte încântată de ceea ce au realizat ei

la sectoarele Artă, Ştiinţă şi Construcţii, le-a

trimis un cadou surpriză.

Se descoperă patru imagini ce conţin

elemente specifice celor patru anotimpuri.

Aceasta îi invită pe copii să fie atenţi, să

asculte ″Povestea anotimpurilor″(Anexa 1).

Se explică cuvintele mai puţin cunoscute de

copii pe măsură ce acestea sunt întâlnite în

text.

Se adresează copiilor întrebări care să ajute la

buna înţelegere a textului şi la fixarea

cunoştinţelor despre anotimpuri:

Cum s-a numit povestea?

Care sunt personajele poveştii?

Cum este primăvara? Ce ne oferă ea?

Conversația

Explicatia

Copii sunt activi

și atenți.

36

Care este a doua fiică a anului?

Cum este vara? Ce ne aduce?

Dar cine este cea de a treia fiică?

Vă place toamna? De ce?

Ultima dintre fetele anului care este?

Ce ne aduce? De ce o îndrăgim?

Ce a hotărât împăratul? De ce?

Care sunt lunile anului?

Copiilor le sunt prezentate patru imagini,

fiecare înfăţişând câte un anotimp. Li se

explică faptul că cineva a încurcat ordinea

acestora, iar ei, care cunosc atât de multe

lucruri despre anotimpuri, cu siguranţă ştiu în

ce ordine se succed anotimpurile şi cum ar

trebui aşezate imaginile.

Educatoarea îi ajută pe copii să aşeze planşele

cu anotimpurile în ordinea în care sunt

prezentate în poveste.

Exercițiu

7.Asigurarea

conexiuni

inverse

•La sfârșitul jocului se vor număra

recompensele primite;se desemnează echipă

câștigatoare.Bătrânul An este foarte mulțumit

de prestația copiilor..

Conversația Frontala

Pe grupe

Individuala

8.Incheierea

activitatii

•Se fac aprecieri asupra participării la

activitate și asupra comportamentului

copiilor,atât individual,cât și pe grupe.

Conversația

Aprecieri

verbale

37

ANEXA NR: 1

POVESTEA ANOTIMPURILOR

După Celina Iordache

A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă. În tinereţe, împăratul a

călătorit mult prin lume, că aşa era în acele vremuri. Din cele patru colţuri ale lumii

se întorcea de fiecare dată cu flori minunate, frumos colorate, delicate, cu pomi ce

făceau cele mai mari şi parfumate fructe. Pentru fiecare locşor şi-a făcut patru

grădini diferite, pe care le-a botezat după cum s-a priceput: Primăvara, Vara,

Toamna şi Iarna. Tare mândri erau cei doi de grădinile împărăţiei şi, ori de câte ori

aveau musafiri, îi pofteau acolo.

Ei aveau patru fete frumoase şi bune la inimă. Prinţesele semănau atât de mult

unele cu altele, încât oamenilor din împărăţie le era tare greu să le deosebească.

Chiar şi împăratul le încurca atunci când erau mai mici. Însă, când fetele au crescut,

le-a cunoscut tare bine, pentru că fiecăreia îi plăcea altceva.

Fiica cea mare era tot timpul zâmbitoare. Ea alegea să se joace în grădina

numită Primăvara. Acolo, iarba abia se ivea printre straturi, erau ghiocei, zambile

parfumate, brânduşe şi viorele. Fetiţa îşi făurea cununiţe din petale de ghiocei, se

îmbrăca numai cu rochiţe de culoare verde crud. De aceea, toţi i-au spus Primăvara.

A doua fiică alerga întotdeauna într-un suflet în grădina cea mai însorită şi mai

călduroasă. Vara, pentru că aşa i-a rămas numele, iubea culoarea aurie a razelor de

soare, galbenul spicelor de grâu, roşul aprins al macilor de câmp. Purta numai rochii

lungi de mătase roşie, pe care picta cu drag toate florile din grădina ei.

Toamna, cea de-a treia fiică, robotea până aproape de miezul nopţii în grădina

ei preferată. Umplea coşuleţe cu mere, pere, gutui, struguri şi nuci. Îşi prindea în păr

frunze de culoare arămie şi îşi broda pe rochiţe numai crizanteme.

În cea din urmă grădină era o lume cu totul diferită. Tare frig mai era acolo,

dar cea de-a patra prinţesă adora florile ei de gheaţă, albul zăpezii şi numai acolo

şedea, îmbrăcată în rochiţe albe, ţesute cu fir de argint. Pentru că Iarna se temea ca

florile ei să nu se topească, gonea Soarele şi chema în ajutor Crivăţul, care sufla cu

putere peste grădina îngheţată.

Într-una din zile, împăratul le-a chemat pe fete şi le-a spus:

38

-Dragele mele fete, de ani întregi mă gândesc pe care dintre voi să o las să conducă

împărăţia, însă nu a fost chip să aleg pe una. Voi aţi ocrotit cele patru grădini ale

palatului atât de bine, încât mă pot lăuda cu cele mai frumoase grădini din lume. M-

am sfătuit cu înţelepţii împărăţiei şi toţi mi-au spus numai lucruri bune despre voi.

Şi atunci am hotărât ca toate să fiţi crăiese, fiecare în grădina ei, iar împărăţia

întreagă să fie de acum încolo condusă de fiecare dintre voi, pe rând, câte trei luni

din an, în ordinea în care v-aţi născut: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna.

Şi tot aşa a fost în împărăţie până acum, în zilele noastre. Pe rând, crăiesele

conduc treburile împărăţiei câte trei luni pe an, iar oamenii se bucură din plin de

darurile pe care le oferă fiecare.

39

SCHIMB DE BUNE PRACTICI

Prof. înv. preșc. Bercu Jana

Grădinița ,,Licurici”, Schiulești, Prahova

„Copilăria, este inima tuturor vârstelor.” ( Lucian Blaga)

Educația de calitate, permanentă și eficientă reprezintă un proces ce se desfășoară pe tot parcursul

vieții, fiind o responsabilitate ce trebuie să și-o asume atât educatorul, cât și părintele.

Educația preșcolară, este forma de învățământ ce pune bazele, inițiază traseul unei colaborări cu partenerii

educativi.

Educatoarea este cea care are rolul de a propune, realiza, și reuși anumite parteneriate educaționale ce vor marca

pașii preșcolarului în a deveni omul de mâine.

Cadrul didactic/educatoarea, își asigură un sprijin în propria activitate desfășurând activități în parteneriat cu

părinții. Învățându-i pe părinți să se implice în dezvoltarea copiilor dumnealor, întărim relațiile și interacțunile

dintre aceștia și copii. Prin cooperarea și comunicarea cu părinții, școala/grădinița, pune bazele unei unități de

decizie și acțiune între cei doi factori, determinanți. De asemenea, activitățile cu părinții duc la rezolvarea unor

situații problemă, a posibilelor conflicte și a situațiilor de risc ce ar putea împiedica dezvoltarea copilului.

Rolul implicării părinţilor în activităţile zilnice ale copilului este esenţial în educaţia acestuia iar una dintre

trăsăturile educației în familie este afectivitatea. Un părinte bun oferă copilului său, mai întâi de toate afecţiune,

foarte importantă în formarea pesonalităţii şi poartă un dialog permanent cu acesta, deci comunicarea este factor

relevant în dezvoltarea micuților.

Părinții joacă un rol semnificativ în dobandirea unui simț al identității durabil și stabil. Stilul de control parental

reprezintă un factor important în relația părinte-copil. O serie de studii și observații clinice au indicat mai multe

stiluri de comunicare și control caracteristice în relația părinți – copii.

În aspectele esențiale, generale, exemplul familiei de astăzi este un factor de bază în contextul educației.

Părinții își pun mari speranțe în valoarea formativă a acțiunilor educaționale din grădinița de copii. Mulți dintre

ei pregătesc copilul pentru intrarea în grădiniță și din anumite avertismente adresate copiilor, se deduce că

părinții sunt conștienți de unele neajunsuri ale conduitei propriilor copii și de neputința lor de a le corecta

singuri. Educatoarele în colaborarea lor cu familia, trebuie să dea dovadă de mult tact și competență. Cu cât

copilul vine mai devreme la grădiniță, cu atât munca educativă desfășurată cu el și cu familia este mai eficientă

și mai delicată.

Familia trebuie să fie convinsă eventual, de necesitatea unor schimbări în stilul ei de viață, în relațiile dintre

membrii de familie și dintre aceștia și copil, pentru ca sfaturile, îndemnurile și normele de conduită însușite de

copii la grădiniță să găsească în familie întăririle concrete corespunzatoare și terenul adecvat exercitării regulilor

40

morale, în vederea transformării lor. Comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a

acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care

părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit

de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi

asumarea regulilor de comportament.

Oglinda educației primită în familie, reprezintă cei 7 ani de acasă ce vor constitui fundația pentru construcția

unei vieți dedicată binelui, frumosului și adevărului.

Importantă în relaţia părinte-copil , dar şi în relaţia copil-educator este comunicarea , însă ea se stabileşte foarte

greu sau în unele cazuri , niciodată. Tactul, iubirea , înţelegerea , dorinţa de comunicare se impun de ambele

părţi . Părinţii şi cadrele didactice/educatorii, trebuie să redescopere lumea odată cu copilul, prin ochii și sufletul

copilului .

A nu se uia, că nu numai copiii trebuie educați ci şi părinţii şi educatorii şi au ei de învăţat în decursul anilor.

Părintele trebuie să se formeze, în primul rând, pe sine şi să-şi învingă propriile neajunsuri. Educând, el se

autoeducă.

Se constată totuși anumite carențe în utilizarea expresă de către părinți și membrii de familie a exemplului, ca

mijloc de educație. Necunoașterea pedagogiei, exemplului, face loc practicilor needucative, situațiilor efemere

sau permanente, care favorizează apariția unor deprinderi și trăsături morale negative. Primii educatori autorizați

să educe părinții și membrii de familie sunt cadrele didactice din învățământul preșcolar. Educatoarele ar trebui

să îndrume nu numai copiii, ci și pe părinții ai căror copii urmează grădinița și au nevoie de aceste îndrumări.

Este necesar să nu pierdem din vedere relația școală – comunitate, este important să valorificăm potențialul

relațiilor dintre școală și comunitate.

O direcţie importantă în modernizarea învăţământului preşcolar este deschiderea către societate, spre viitor,

spre orizonturile profesionale ale adulţilor, spre viaţa reală. Se preconizează o integrare reală şi sprijin reciproc

în perspectiva pregătirii tinerei generaţii, o orientare pragmatică, flexibilă şi dinamică spre realitatea cotidiană.

În acest sens, educatorul are rolul de a spori şi de a accentua colaborarea cu o serie de factori şi instituţii, cu

persoane implicate direct sau indirect în educaţie, pe primul loc aflându-se relaţiile educatoarei cu părinţii.

Bibliografie:

Băran-Pescaru, A. Parteneriat în educație: familie, școală, comunitate, București, Ed. Aramis print, 2004

Mihăilescu I. Rolul familiei în dezvoltarea copilului, București, Ed. Cartea Universitară , 2004

Rădulescu E. , Târcă A. Școala și comunitatea, București, Ed. Humanitas Educațional, 2002

41

ROLUL SI RESPONSABILITATEA PARINTILOR

IN CRESTEREA SI EDUCAREA COPILULUI

Educatoare Bobe Ioana

Prof. inv. prescolar Haralambie Maria Mihaela

Gradinita cu Program Normal Nr. 1, Valenii de Munte, Prahova

Copiii trebuie sa beneficieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toti indreptatiti

inca din momentul nasterii. Drepturile omului inseamna sa ii tratezi pe ceilalti asa cum ti-ar placea

tie sa fii tratat, si anume cu demnitate, respect, egalitate si dreptate, si se aplica fara deosebire de

cetatenie, nationalitate, rasa, etnie, limba, sex, orientare sexuala, abilitati sau orice alt statut. Copiii

sunt vulnerabili, trebuie sa se joace, sunt in proces de dezvoltare si au nevoie de oarecare anatomie.

De aceea, ei au nevoie de drepturi proprii, cu caracter special.

Raspunderea pentru cresterea si asigurarea dezvoltarii copilului revine in primul rand

parintilor, care au obligatia de a-si exercita drepturile si de a-si indeplini obligatiile fata de copil,

tinand seama cu prioritate de interesul superior al copilului. Familia copilului este in primul rand

alcatuita din parinti (mama, tata), dar un loc foarte important il are in viata copilului familia extinsa,

formata in mod traditional din bunici si rude pana la gradul al IV-lea. Familia extinsa il ajuta pe

copil sa-si cunoasca radacinile, sa-si intregeasca experientele de viata si familie, sa dezvolte relatii

personale multiple si complexe. Familia extinsa este principala retea de suport pentru parinti, in

special bunicii, care pot fi un sprijin real pentru parinti si, de multe ori, reprezinta principala resursa

pentru prevenirea separarii copilului de parinti.

Drepturile copilului pot fi grupate in trei categorii:

a. Drepturi de protectie, care se refera la protectia impotriva oricaror forme de abuz fizic sau

emotional, precum si impotriva oricaror forme de exploatare.

b. Drepturi de dezvoltare, care se refera la disponibilitatea si accesul la toate tipurile de

servicii de baza.

c. Drepturi de participare, care se refera la dreptul copilului de a fi implicat in deciziile care

il privesc.

42

Tuturor copiilor trebuie sa li se asigure satisfacerea nevoilor de baza, nu numai pentru

supravietuire si protectie, ci pentru a-si dezvolta personalitatea, talentele, abilitatile mentale si

fizice. Ei au nevoie de un mediu deosebit de dezvoltare si crestere: familie si prieteni, gradinite,

scoli, biblioteci, locuri de joaca, povesti si muzica, iubirea prietenoasa a tuturor celor din mediul

inconjurator, astfel incat toate acestea sa le stimuleze cresterea si dezvoltarea armonioasa a

personalitatii lor, pentru fiecare stadiu de dezvoltare. Daca este intrerupta o anume etapa, copilul va

avea nevoie de ajutor special pentru a compensa pierderea suferita in cresterea si dezvoltarea

normala. De pilda, un copil surd trebuie sa invete o limba inainte sa implineasca 5 ani, fie ca este o

limba vorbita sau un limbaj pentru surdo-muti, deoarece aceasta este perioada propice in care

creierul construieste conexiunile necesare pentru limbaj. Aceasta ,,fereastra de oportunitate” nu

poate fi ratata, deoarece copilul va avea nevoie de ingrijire speciala sau de recuperare pentru a

ajunge la stadiul normal de dezvoltare.

Prin urmare, copiii au drepturi de dezvoltare, precum si dreptul la educatie, dreptul la ingrijiri

medicale, dreptul la asistenta sociala si dreptul la joaca. Parintii sunt principalii responsabili pentru

asigurarea dezvoltarii copilului, trebuie sa tina seama de capacitatile de dezvoltare ale copilului,

care au dreptul:

- de a primi o educatie care sa le permita dezvoltarea, in conditii nediscriminatorii, a

aptitudinilor si personalitatii lor;

- sa creasca alaturi de parintii lor. Ambii parinti sunt responsabili pentru cresterea copiilor;

- de a se bucura de cea mai buna stare de sanatate pe care o pot atinge si de a beneficia de

serviciile medicale si de recuperare necesare pentru asigurarea realizarii efective acestui

drept;

- de a beneficia de un nivel de trai care sa le permita dezvoltarea fizica, mintala, spirituala,

morala, sociala;

- de a beneficia de consiliere, asistenta sociala si de asigurari sociale;

- la odihna si vacanta;

- majoritatea drepturilor copilului au un caracter protector. Copiii trebuie protejati impotriva

unor situatii de risc, precum transferul ilegal in strainatate, violenta, abuz sau neglijare din

partea parintilor sau a ingrijitorilor sai, abuz sexual ori de alta natura, implicarea in traficul

de substante ilicite si traficul de copii.

Protectia este necesara si in cazul copiilor aflati in situatii vulnerabile: copii refugiati, copii cu

dizabilitati, copii apartinand minoritatilor nationale, precum si copii aflati in zone de conflict armat,

cat si impunerea necesitatii de protejare a relatiilor copilului cu familia. Copiii au dreptul sa isi

cunoasca parintii, sa fie ingrijiti de parinti si nu pot fi separati de acestia decat in conditii strict

definite.

43

DE CE ,,EDUCAȚIE PARENTALĂ”?

Prof. inv. preșc. Dinu Violeta Andreea

Braha Ioana Adriana

Grădinița P.P. și P.N. ,,Crai Nou” Ploiești

Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toți indreptățiți încă din

momentul nașterii. Drepturile omului înseamnă să îi tratezi pe ceilalți așa cum ți-ar plăcea ție să fii tratat, și

anume cu demnitate, respect, egaliate și dreptate, și se aplică fără deosebire de cetățenie, naționalitate, rasă,

etnie, limbă, sex, orientare sexuală, abilități sau orice alt statut. Copiii sunt vulnerabili, trebuie să se joace, sunt

în proces de dezvoltare și au nevoie de oarecare autonomie. De aceea, ei au nevoie de drepturi proprii, cu

caracter special.

Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, care au

obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de

interesul superior al copilului (Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).

Educația parentală este benefică pentru că îl determină pe adult să accepte faptul că, indiferent de vârsta

pe care o are acum copilul său, acesta va deveni la un moment dat adult și va trebui să se descurce singur pe

baza cunoștințelor pe care și le-a însuțit sau a abilităților pe care le-a dobândit – prin aceasta ne referim inclusiv

la abilitățile sociale.

Educaţia parentală nu prezintă modele specifice de rezolvare a anumitor probleme şi nici soluţii pentru

diferite situaţii dificile în care se află părinţii. Prin implicarea părinților în cursuri de educație parentală, aceștia

vor fi stimulați să fie mai atenți la copii lor și la nevoile acestora. Vor deveni mai prompți în a furniza

răspunsuri adecvate la nevoile și cerințele acestora, vor cunoaște diferențele datorate vârstei sau

temperamentelor diferite și vor reacționa în cunoștință de cauză. Vor învăța să acționeze pentru binele pe termen

lung al copilului și vor ști să negocieze cele mai bune reguli pentru și împreună cu copiii lor.

Calitatea de părinte cu atitudine pozitivă are ca prioritate nevoile copilului înaintea celor ale părinților, în

sensul că, dacă există un conflict de interese cu alte roluri ale părinților, bunăstarea și dezvoltarea copilului

trebuie să reprezinte principala preocupare, iar nevoilor lui fizice și emoționale de bază trebuie să li se acorde

prioritate. Aceasta înseamnă că părinții trebuie să se preocupe, în același timp, de propria lor bunăstare și să-și

dezvolte strategii prin care să gestioneze situațiile dificile, oferindu-i astfel copilului un model de

comportament.

Orientate în mod prioritar către familiile vulnerabile şi defavorizate, programele de educaţie parentală au

ca principal argument faptul că în aceste familii copilul este supus unor riscuri, precum: abuzul, neglijarea,

exploatare prin muncă, nerespectării drepturilor fundamentale etc.

În cadrul unor asemenea contexte părinţii pot interacţiona, îţi pot împărtăşi propriile experienţe, pot

schimba idei, soluţii şi credinţe, pot să realizeze comparaţii între propriile comportamente şi cele ale celorlalţi

părinţi.

Prin intermediul cursurilor de educație parentală, părinții vor afla că timpul petrecut alături de copiii lor

e la fel de important ca munca pe care o depun pentru a le furniza un trai decent și că inclusiv pentru copii lor

recompensele imateriale sunt la fel de bune ca cele materiale. Că este important în procesul de creștere al unui

copil să învețe de la o vârstă mică să respecte un program orar și că furnizarea unei rutine îl va face mai

disciplinat și va ușura sarcinile părintelui.

44

A fi părinte este o profesie extrem de importantă. Dezvoltarea și evoluția copilului impun o

responsabilizare deosebită a părinților prin competență pedagogică, astfel încât calitatea de părinte cu atitufine

pozitivă să dovedească: pricepere, simțul răspunderii, sănătate fizică și psihică etc.

Comunicarea bazată pe o relație de demnitate și recunoaștere reciprocă are un rol central în relația dintre

părinți și copii, ca explcațiile, raționamntul, negocierile și argumentele. În acest mod, copiii cresc învățând ce

înseamnă responsabilitatea, autocontrolul și egalitatea și devin mult mai pregătiți pentru a deveni adulți.

Opiniilor copilului trebuie să li se acorde importanța cuvenită, în funcție de vârsta și gradul de maturitate, dar

aceasta nu înseamnă acordarea unei autonomii totale, ci implicarea și încurajarea participării copilului în

procesul de luare a deciziilor ce îi afectează viața.

Copiii participă la propria lor creștere, încă de la cea mai timpurie vârstă, fiind priviți ca participanți

pregătiți, competenți și activi pentru interacțiunea socială. Raportul de putere dintre adult și copil este echilibrat,

astfel încât copiii și părinții să poată lucra împreună pentru construirea unor relații de respect și dezvoltare

reciproce, în care ambele părți învață, iar părinții negociază și adoptă decizii prin prisma propriilor experiențe,

fără a renunța la calitatea de lideri. Viața de familie contemporană a trecut de la o relație de autoritar, spre un

model caracterizat prin deschidere, căldură și coerență în stabilirea și aplicarea regulilor, a limitelor și

așteptărilor adecvate.

Pe măsură ce părinţii participă la programe de educaţie parentală devin mai capabili să ofere o îngrijire

mai atentă a copiilor. Nu-i suficient doar să informezi oamenii şi ei să înţeleagă mesajele transmise în diferite

campanii de informare pentru schimba comportamentele.

O serie de schimbări pot fi sesizate în cadrul cursurilor de educaţie parentală care presupun mai multe

întâlniri succesive cu aceeaşi părinţi, atât la nivelul limbajului, cât şi la nivelul comportamentelor resemnificate

în interacţiune cu ceilalţi. Interacţiunile dintre părinţi dezvoltate în cadrul mai multor întâlniri succesive

participă la apariţia unor modificări ale limbajului participanţilor (însuşirea unor noi expresii, modelarea definii

unor situaţii, experimentarea unor noi cadre de referinţă care sunt activate în anumite contexte etc.).

Conţinuturile programelor de educaţie parentală sunt extrem de diverse, şi chiar atunci când sunt aceleaşi

teme (cum ar fi disciplinarea pozitivă, diminuarea stresului parental, de exemplu) modalităţile de abordare sunt

diferite.

Implicarea părinților în cursuri de educație parentală ajută la consolidarea familiei, la o mai bună

legătură între părinte și copil, inclusiv din punct de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a nevoilor

fiecăruia și de îndeplinire a acestora. Faptul că părintele știe cum să răspundă nevoilor copilului său îl va asigura

pe cel din urmă că părintele este disponibil și îl va determina pe copil să fie mai receptiv la cerințele părintelui

pentru că între cei doi se va crea o legătură bazată pe colaborare, mai mult decât pe oponență.

Bibliografie

1.Agabrian, M., Parteneriate școală-familie-comunitate, București, Ed. Institutul European, 2005.

2.Holt România, Ce este educația parentală? Modelul Holt România, 2003.

3.Vrăsmaș E. Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002.

4.Educația Parentală în România, UNICEF, 2011.

45

PǍRINŢII SECOLULUI XXI

Prof. ỉnv. presc. Butnaru Elena – Condina

Gradiniţa P.P. ,,Sfântul Mucenic Mina”, Ploieşti

Nu doar elevii primesc zilnic teme pentru acasă și sunt mustrați de profesori în fața clasei

pentru că nu și-au îndeplinit sarcinile, ci și părinții, întrucât prin intermediul copiilor se reflectă munca și

atenția pe care o oferă acestora.

Chiar și o mică remarcă adusă asupra sa l-ar putea face să plângă. Nu-ți numi copilul

incapabil, nu-l compara cu alții, nu-l face să se simtă inutil. Dacǎ eşti părinte, fii mândru de el. Meseria

aceasta se învață. Nu-l educa așa cum vrei tu, ci așa cum este firesc. Este un ciclu greu, un proces prin

care abia după ani și ani se vor vedea roadele, dar unde mulți pot eșua cu grație. Ca părinte, trebuie să-ți

faci temele perfect și fără nicio greșeală, altfel, riști să ai parte de niște roade stricate, de care nu se va

putea bucura nimeni. Primele roade le vei sădi încă de la naștere, dar vor crește cel mai greu. Restul,

copilul și le va sădi singurI, sub atenta supraveghere a parinţilor.

Lumea liberǎ vesticǎ trǎieşte o criza a educaţiei. Aproape toţi pǎrinţii pun sub semnul

ỉntrebǎrii atât vechile metode de educaţie, cât şi pe cele noi. Unii pǎrinţi cred cǎ aceste probleme sunt

rezultatul faptului cǎ le permit şi le oferǎ copiilor prea multe, ỉn timp ce alţii considerǎ cǎ practicile

ỉnvechite de educaţie- ca bǎtaia şi ţipatul-sunt singurele responsabile. Alţii cred cǎ noile problem au aprut

ca urmare a schimbǎrilor negative din societate.

Prea multe ore ỉn fata televizorului, prea multe reclame sau prea multǎ violenţǎ pe micile

ecrane sau desene animate sunt un factor ce pot schimba comportamentul unui copil şi viitor adult. Pentru

a face faţǎ schimbǎrilor din societate, pǎrinţii trebuie sǎ –şi schimbe atitudinea faţǎ de educaţie. E nevoie

ca pǎrinţi sǎ –şi modernizeze metodele de educaţie pentru a creşte copii şi adolescenţii sǎnǎtoşi şi

cooperanţi.

Astǎzi, copiii nu mai au nevoie sǎ fie motivaţi de frica de pedeapsǎ. Ei au capacitatea

ỉnnǎscutǎ de a şti ce este bine şi ce este rǎu, daca le daţi posibilitatea de aşi dezvolta aceastǎ capacitate. In

loc sa fie motivaţi de pedeapsǎ sau de intimidare, pot fi uşor determinate de recompensa şi de dorinţa

naturalǎ şi sǎnǎtoasǎ de a-şi mulţumi pǎrinţii.

Copii nu au nevoie de noi ca sǎ –i ỉndreptǎm sau sǎ –ỉ facem mai buni, dar sunt dependenti de

ajutorul nostru ca sǎ crescǎ. Noi furnizam suportul fertil pentru ca seminţele lor mǎreţe sǎ ỉncolţeascǎ. Ei

au puterea de a face restul. Ȋn loc sǎ ne gândim cǎ trebuie sǎ ỉndreptǎm ceva pentru a-i face pe copii buni,

trebuie sǎ recunoaştem cǎ aceştia sunt buni deja.

Aplicând metodele de educatie pozitivǎ, pǎrinţii pot sǎ ỉnveţe cum sǎ sprijine procesul natural

de creştere al copiilor şi sǎ nu se amestece ỉn el. Fǎrǎ o ỉnţelegere a modului ỉn care copiii se dezvoltǎ ỉn

mod natural, de obicei, pǎrinţii trǎiesc inutile frustrǎri, dezamǎgiri, ỉngrijorǎri şi vinovaţii si, fǎrǎ sǎ-şi da

seama, blocgheazǎ sau inhibǎ etape din dezvoltarea copiilor lor.

Ca pǎrinţi, ne putem ajuta copiii, dar nu putem ỉndepǎrta problemele si ỉncercǎrile unice prin care trebuie

sǎ treacǎ. O mai mare ỉncredere e de folos atât pǎrintelui, cât şi copilului. Ne putem lǎsa copiii sǎ fie ei

ỉnşişi, ỉndreptându-ne atenţia mult spre felul ỉn care sa-i ajutǎm sǎ creascǎ ỉn contact cu ỉncercǎrile vieţii.

46

Când pǎrinţii rǎspund copiilor dintr- un unghi mai relaxat şi mai plin de ỉncredere, aceştia au o posibilitate

mai mare de a crede ỉn ei ỉnşişi, ỉn pǎrinţi şi ỉn viitorul necunoscut.

Fiecare copil are destinul lui personal. Acceptarea acestei realitǎţi ỉi linişteşte şi ỉi ajuta pe

pǎrinţi sǎ se relaxeze şi sǎ nu-şi asume responsabilitatea pentru fiecare problemǎ pe care o are copilul. Ca

pǎrinţi, datoria noastrǎ nu este de a-i proteja pe copii de ỉncercǎrile vieţii, ci de a-i juta sǎ le depǎşeascǎ cu

succes şi sǎ creascǎ.

Ca sǎ depǎşescǎ ỉncercǎrile lui unice, fiecare copil are nevoie de un fel particular de iubire şi

de sprijin. Fǎrǎ acestea, problemele lui vor fi amplificate şi deformate, unele pânǎ la punctul de a declanşa

boli psihice şi un comportament deligvent. Datoria noastrǎ de pǎrinţi este de a ne ajuta copiii ỉn aşa fel

ỉncât sǎ ajungǎ puternici şi sǎnǎtoşi. Dacǎ intervenim mereu şi facem ca totul sǎ fie atât de uşor, ỉi slǎbim

din toate punctele de vedere, dar, ỉn acelaşi timp, dacǎ facem ca totul sǎ le fie deosebit de greu şi nu-ỉi

ajutǎm ỉndeajuns, ỉi lipsim de ceea ce au nevoie pentru o creştere sǎnǎtoasǎ. Copiii nu pot face totul

singuri.

Nu pot creşte singuri şi nu ỉş pot rezolva toate deprinderile necesare unei vieţi de success, fǎrǎ

ajutorul pǎrinţilor.

Bibliografie:

Dr. John Gray, ,,Copii sunt din rai”, Bucuresti, Editura Vremea, 2008

47

REPREZENTAREA INTERESELOR COPIILOR ÎN COMUNITATE

Ed. Ciocîrlie Valentina

Grădinița ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Ploiești

Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate se referă la rolul jucat de părinte în interacţiunile dintre

copil şi diverse persoane, grupuri, instituţii din comunitate, mai ales atunci când vârsta copilului nu îi permite să

se reprezinte singur.

„Noua moralitate” a parentalităţii

Parentingul a devenit obiectul unei profesionalizări avansate şi s-a transformat într-o activitate publică deschisă

controlului profesioniştilor şi părinţilor, supusă exigenţelor generate de retoricile instituţiilor care se ocupă de

dezvoltarea şi educarea copiilor. Abordarea empiricistă a parentingului (modelul încercare şi eroare), atât de

familiară până nu demult, a început să fie evaluată ca fiind amatoricească, dacă nu chiar iresponsabilă

(Golding, 2000). Astfel, în condiţiile noii moralităţi a parentalităţii, părintele este considerat ca fiind persoana

care trebuie să-şi dezvolte abilităţile parentale în condiţiile în care aşteptările şi exigenţe sociale se modifică în

funcţie de considerentele ideologice. Astfel, furnizorii de servicii sociale oferă diferite programe de învăţare

destinate părinţilor, propunând modele de structurare de rolurilor parentale. Unele programe de educaţie

parentală exprimă în mod explicit acest lucru, afirmând că „meseria de părinte este una dintre cele mai grele, dar

şi mai pline de satisfacţii” (Holt România). Afirmarea parentalităţii ca o meserie implică mutaţii importante în

ceea ce priveşte abordarea parentalităţii: părintele trebuie să se informeze, să se instruiască, să se califice, să

înveţe secretele acestei experienţe, să se adapteze noilor aşteptări etc. Astfel, exerciţiul de îngrijire şi educare a

copiilor de către părinţi a devenit obiectul unei „noi moralităţi” (Beck Gernsheim, 2003), reflectate în

agenda pe care societatea o face părinţilor; prin urmare, programele de educaţie parentală conţin, într-o formă

mai mult sau mai puţin explicită, trăsăturile „bunei parentalităţi”, aşa cum este ea definită „aici şi acum”: un

părinte bun este unul responsabil, capabil să identifice şi să satisfacă nevoile copilului său, informat în legăturile

cu drepturile acestuia etc.

Bibliografie:

Conf. dr. Ştefan Cojocaru, Educația parentală în România, Proiect UNICEF, București, 2011

48

EXEMPLE DE BUNE PRACTICI

PRIVIND ABORDAREA INTEGRATĂ A

ACTIVITĂȚILOR-INSTRUCTIV EDUCATIVE

DIN EDUCAȚIA TIMPURIE

Prof. Înv. Preșcolar CIULEI FLORENTINA

GPP CĂSUȚA CU POVEȘTI Ploiești

Menirea educației este aceea ,,de a înălța pe culmi mai nobile de viață - omul‟‟(Gentil,G.The Reform of

Education). Deoarece problematica educației abordată astăzi este în strânsă legătură cu problematica lumii

contemporane,ce se caracterizează prin importante transformări,educația trebuie să se manifeste în permanență

ca o acțiune unitară.

Preşcolaritatea este “minutul de aur” al vieţii în care se pot forma copiilor abilităţi importante. Procesul

formativ – educativ pe care îl desfăşoară în activitatea cu preşcolarii permite fiecărei educatoare să-şi valorifice

propria experienţă didactică, originalitatea şi creativitatea prin realizarea activităţilor cu caracter integrat şi cu o

abordare complexă a conţinuturilor. Abordarea integrată este o împletire a conţinuturilor într-o formă atractivă,

flexibilă, mobilizatoare, care conduce activitatea copilului spre investigare, documentare, cercetare și aplicare

practică a celor învăţate.

Activităţile realizate în manieră integrată oferă copiilor posibilitatea de a se exprima liber, de a fi plasaţi

în mijlocul acţiunii, de a realiza diverse construcţii în plan mental, de a investiga, de a crea, de a transpune în

practică cele învăţate, de a găsi mijloace pentru o finalitate reală, astfel că viitorul elev de mai târziu se va

deprinde încă de timpuriu cu strategia cercetării, îşi va însuşi metodele de muncă ştiinţifice, va învăţa să creeze

situaţii problemă, va emite ipoteze asupra cauzelor şi relaţiilor în curs de investigaţie, va face prognosticuri

asupra rezultatelor posibile, va formula idei şi va exprima puncte de vedere diferite. Aceste activităţi lasă mai

multă libertate de exprimare şi acţiune atât pentru preşcolari, cât şi pentru educatoare, care poate să-şi

construiască un program zilnic în funcţie de temele propuse de programă, de perioada de semestru, de

particularităţile colectivului de copii.

Jocul este cea mai eficientă formă de învăţare integrată datorită naturaleţei cu care copilul învaţă.

Desfăşoară o activitate specifică în sensul identităţii personale, urmează cerinţele şi determinările de bază ale

copilului; Realizează mişcări de motricitate grosieră şi fină, de coordonare oculo- motorie; Comunică, îşi

îmbogăţesc şi exersează vocabularul, îşi dezvoltă limbajul; Rezolvă probleme de viaţă din mediul lor fizic şi

social; Experimentează posibilităţi de adaptare, rezolvă probleme, creează soluţii; Prin joc preșcolarul exprimă

sentimentele lor în simboluri, îşi dezvoltă astfel gândirea abstractă, comunică cu sine, cu ceilalţi, îşi exprimă

sentimente, reacţionează afectiv, recepţionează şi învaţă să recunoască sentimentele celorlalţi, folosește

obiectele din jurul lui în scopuri în care au fost create, dar şi în alte scopuri (îşi dezvoltă creativitatea), îşi

dezvoltă atenţia, motivaţia, interesul. Pentru copil, în grădiniță, aproape orice activitate este joc, prin joc el

anticipează conduitele superioare.Pentru copil “jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii este

sintagma, atmosfera în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze”. Jocul, în

contextul ataşamentului securizant oferit de adulţi, oferă copiilor bogăţia, stimularea şi activitatea fizică de care

au nevoie pentru dezvoltarea creierului pentru învăţarea viitoare. Din experienta mea de educatoare am învățat

că, JOCUL este o experienţă naturală, universală: jocul liber, jocul de rol/dramatizarea, jocul cu reguli, jocul

de construcţii, jocurile dinamice/ de mişcare, jocul didactic ,jocuri senzoriale, jocuri de analiză perceptivă

vizuală, de reconstituire de imagini din bucăţele, jocuri logice de comparare a obiectelor după criterii date şi de

analiză, descriere, clasificare,jocuri gramaticale .

49

Așadar, dacă vrem să îi trezim copilului interesul pentru cunoaștere, putem face acest lucru propunându-i jocuri

din care va învăța lucruri noi. Jocul este un proces interdisciplinar, el încurajează toate tipurile de inteligenţă,

conform teoriei inteligenţelor multiple a lui H. Gardner (1983): lingvistică, muzicală, logico-matematică,

spaţială, corporal- chinestezică, personală şi socială. Copilul are nevoie de timp zilnic pentru joc, de spaţiu

corespunzător şi de obiecte (jucării, materiale, truse) absolut necesare iniţierii şi desfăşurării jocului.

Educatoarea trebuie să urmărească: cu ce se joacă,cum se joacă și cu cine se joacă copilul?El își alege centrul în

funcţie de stimulul pe care-l reprezintă obiectele ce se află acolo şi care-i satisfac lui nevoia de exprimare a

experienţei trăite. Jocul ne permite să urmărim copilul sub toate aspectele dezvoltării sale, în întreaga sa

complexitate: cognitiv, motor, afectiv, social, moral.

Trei tipuri de activităţi sunt fundamentale în grădiniţă: EXPLORAREA, EXPERIMENTAREA şi JOCUL.

Copiii acumulează prin aceste trei tipuri de activităţi experienţe cu semnificaţie pentru dezvoltarea lor, şi le

satisface nevoile specifice vârstei. Ei încearcă să cucerească lumea din jur acţionând pe cele trei căi.

EXEMPLE DE BUNE PRACTICI

Cunoscând fapul că activităţile integrate lasă multă libertate de exprimare şi acţiune atât pentru copil cât

şi pentru mine ca educatoare ,că i se oferă copilului o gamă largă de oportunităţi pentru a-şi exersa o învăţare

activă, că se aduce un plus de lejeritate şi mai multă coerenţă procesului educativ, punându-se un accent

deosebit pe joc ca metodă de bază a acestui proces și de asemenea activitatea integrată se dovedeşte o soluţie

pentru o mai bună corelare a activităţilor de învăţare cu viaţa socială și culturală ,voi exemplifica prin câteva

activități pe care le-am desfașurat .

În cadrul proiectului “Am și eu o identitate “, am explicat faptul că fiecare copil are dreptul la un nume

şi o cetăţenie, că orice copil are dreptul de a-şi păstra identitatea, cetăţenia, numele şi relaţiile familiale, că

trebuie soluţionate şi mai ales prevenite cazurile de răpire şi de ţinere ilegală a copilului în afara graniţelor ţării

şi că orice copil are dreptul de a avea propria sa cultură, religie şi limbă.Personalitatea unui copil se formează

prin relaţiile sale cu mediul înconjurător. Pentru ca aceste relaţii să fie pozitive, copiii au nevoie de afecţiune, de

respect şi de încurajare permanentă. Dacă se vor simţi iubiţi şi în siguranţă, copiii vor fi capabili să-şi aprecieze

propria valoare şi să perceapă real valoarea altora. Cunoaşterea drepturilor le dezvoltă respectul faţă de ei înşişi

şi faţă de ceilalţi. Respectul de sine al copiilor va fi foarte fragil dacă, în mod constant, sunt criticaţi, insultaţi,

pedepsiţi sau cenzuraţi. Fiecare copil, în funcţie de vârsta pe care o are, trebuie să înţeleagă că are drepturi dar și

îndatoriri, iar de acest lucru se poate ocupa foarte bine familia, instituţiile furnizoare de educaţie, instituţiile de

asistenţă şi protecţie, ONG-urile, statul, biserica şi toţi cei abilitaţi să vegheze la o bună creştere şi educare a

unei generaţii sănătoase şi competente.

Vorbind despre identitatea copiilor, am desfăşurat jocul Cine este, cine este? O persoană, n-o vedeţi?,

le-am citit povestea „ Fetiţa care nu avea nume”, le-am cerut să-şi deseneze autoportretul şi să comenteze ce

le place mai mult la ei înşişi şi le-am prezentat câteva studii de caz referitoare la abuzuri şi încălcări ale

drepturilor copiilor şi a demnităţii umane. Le-am arătat certificatul de naştere, cartea de identitate, carnetul de

elev, legitimaţia de student, paşaportul şi le-am explicat semnificaţia fiecăruia, subliniind că fără acestea nu li se

recunoaşte existenţa.

Mergând mai departe am ales ca modalitate de evaluare a proiectului realizarea unui album al grupei în

care fiecare preșcolar și-a adus fotografii de când era bebeluș și până în prezent,fiecare copil având alocate

pagini atât pentru fotografii ,dar și pentru certificatul de naștere .Cu acest prilej am văzut bucuria din ochii

lor,emoțiile pe care le trăiau când vedeau evoluția în timp,cât de mult au crescut și împartașeau bucuria cu

colegii : „vezi mai am si acum brătțara de la naștere !” sau, „și tu ai fost botezat de același preot ca și mine ,

lucruri care ii leagă afectiv foarte mult pe copii .

50

În planificarea proiectului „Familia mea‟‟ am pornit de la premisa că, în familie se formează

personalitatea copilului şi se dezvoltă identitatea sa, și că este important ca familia să ofere copiilor posibilitatea

valorificării lor ca fiinţe umane, iar copiii să simtă că sunt parte a unei familii. Prin proiectele tematice

referitoare la familie copiii au cunoscut componenţa familiei, felurile familiei( lărgită, monoparentală, de

adopţie, plasament) şi responsabilităţile pe care le pot avea în sânul acesteia.La activităţile de educare a

limbajului copiii au învăţat poezia Familia şi au ascultat poveştile Băiatul care nu se oprea din plâns, Hansel

şi Gretel, Cenuşăreasa, Tom Degeţel, Frățior și surioară etc. Activităţile au fost integrate cu cele artistico-

plastice ,de desen și pictură în care copii au redat familia şi i-au descris pe membrii familiei ,ce le place și ce

nu le place la fiecare dintre ei .

Pentru recunoaşterea de către copiii înşişi a apartenenţei la o comunitate mai largă decât familia,

cunoaşterea responsabilităţilor speciale pe care comunitatea le are faţă de copii şi înţelegerea responsabilităţilor

pe care copiii le au faţă de comunitate. am desfăşurat acţiunea” O ieşire în comunitate.”-proiect tematic în care

copiii au observat: grădiniţe, şcoli, parcuri, policlinica, cât şi oamenii comunităţii:poliţiştii, gardienii publici,

vânzători,medici,primar,profesori,preot etc. A doua zi au redat prin desen ce le-a plăcut şi ce nu le-a plăcut în

această plimbare și ce aport aduce fiecare în folosul comunității.Tot pe baza materialului ilustrativ am desfăşurat

convorbiri privind respectarea de către copii a regulilor de viaţă în comunitate: să nu arunce hârtii pe stradă sau

în parc, să traverseze prin locuri marcate, să nu alerge după minge în mijlocul străzii, să salute vecinii,

educatorii, cunoscuţii, să nu se bată sau insulte, să nu chinuie animalele, să-i ajute pe bătrâni. Am decupat din

reviste materiale care reprezintă problemele comunităţii şi rolul copilului. Cu acestea am realizat un poster pe

care l-am afişat în sala de grupă.Este important ca procesul de învăţământ din grădiniță să îmbine deopotrivă

latura formativă cu cea informativă. Astfel li se va dezvolta respectul de sine şi li se vor forma abilităţi proprii.

Am citit copiilor povestea Băiatul care nu voia să studieze, am efectuat vizite la şcoală, efectuând activități

comune cu şcolarii, şi desene cu tema ,,Şcoala mea‟‟.

Concluzii

Activităţile integrate aduc un plus de lejeritate şi mai multă coerenţă procesului de predare-învăţare, punând

accent deosebit pe joc ca metodă de bază,și dovedindu-se a fi o soluţie pentru o mai bună corelare a activităţilor

de învăţare cu viaţa societăţii, cultura şi tehnologia didactică. Reușita predării integrate a conținuturilor în

grădinită ține în mare masură de gradul de structurare a conținutului proiectat, într-o viziune unitară, țintind

anumite finalități.

E necesar să umplem rezervorul emoţional al copiilor cu timp acordat, cu încurajări, cu recompense şi

cuvinte de iubire. Fericirea este cea mai mare sursă de putere, de cunoştinţă şi de bucurie. Fericirea dată

de munca cu, şi alături de copii, este cea mai mare sursă de lumină, căldură şi armonie.

BIBLIOGRAFIE:

1.Ileana,Gurlui; Andreescu,Livia - Activitatea integrată din Grădiniţă- Ghid metodic pentru cadrele didactice din

învăţământul preuniversitar,Pitești,Editura Carminis, 2014;

2.Adina,Glava; Maria,Pocol- Educaţia timpurie – ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar, Pitești, Editura

Paralela 45, 2009;

3.Monica,Lespezeanu - Tradiţional şi modern în învăţământul preşcolar- O metodică a activităţilor instructiv-

educative,Editura Diana, 2007.

51

PROGRAMUL ,,ȘCOALA PĂRINȚILOR”

PROIECTUL ,,AI GRIJĂ DE COPILUL TĂU!”

Prof. înv.primar Constantin Silvia Florentina

Şcoala Gimnazială Ţintea, Băicoi, jud.Prahova

Motto:

,,Educația copiilor e un lucru gingaș…Când duce la rezultate, ea n-a fost decât luptă și grijă, când nu reușește,

durerea nu mai cunoaște margini.” DEMOCRIT, Fragmente 275

ARGUMENT

Atunci când părinții sunt implicați în activități de parteneriat cu școala, rezultatele obținute sunt mai bune iar rata eșecului

școlar este mai scăzută. Părinții trebuie să știe cum să-și educe și să-și ajute copiii, în orice situație.Grija părintească este

bunăvoința de a fi prezent atunci când copiii au nevoie de tine, este interesul pe care îl au părinții pentru bunăstarea

acestuia, cât și față de ceea ce sunt, este dorința ca ei să fie fericiți și înțelegerea pentru eșecurile pe care le au.Una dintre

problemele pe care dascălii le ridică în permanență, este aceea a lipsei de interes și de implicare din partea părinților

pentru procesul educativ atât școlar cât și extrașcolar.Daca părinții nu înțeleg care sunt nevoile unice ale copilului lor nu

vor fi capabili să le ofere ceea ce aceștia au nevoie.Părinții trebuie să perceapă copilul așa cum este el, în mod realist

copilul trebuie înțeles în funcție de vârsta lui cronologică si mentală. Pentru a dezvolta constant și total existența lor, în

perioada în care sunt încă în creștere, copiii au nevoie de o relație sănătoasă și permanentă cu adulții care țin cu adevărat la

ei și care le umplu rezervorul emoțional ori de câte ori este nevoie. Pentru a putea oferi iubire necondiționată și pentru a

reuși să păstreze mereu plin rezervorul emoțional al copilului, părintele trebuie să-l plaseze pe acesta pe primul loc în

ierarhia priorităților sale.

GRUP ȚINTĂ: beneficiari direcți: 23 părinți; beneficiari indirecți: elevii clasei a IV a;

DURATA :5 luni

INIȚIATORI PROIECT: Prof. înv. Primar Constantin Silvia

COLABORATOR: Psiholog Nica Monica

OBIECTIV GENERAL: Promovarea principiilor democratice în relația părinte – copil;

OBIECTIVE SPECIFICE:

1. Creșterea înțelegerii de către părinți a responsabilităților lor, în asigurarea sănătății copiilor, a dezvoltării lor

socio-emoționale și integrării lor sociale;

2. Antrenarea părinților în viața școlii, prin acordarea unor responsabilități controlate;

3. Conștientizarea a cel puțin 20 părinți cu privire la rolul lor în soluționarea unor cazuri-problemă existente în

școală și în viața copilului în perioada decembrie 2014- aprilie 2015;

4. Identificarea situațiilor problematice existente în școală și familie și care impun abordări specifice pe parcursul

anului școlar 2014 -2015;

5. Crearea unui mecanism coerent pentru întărirea cooperării dintre școală și familie;

6. Înțelegerea conceptului de autoritate parentală (definire, caracteristici, condiții de exercitare) de către cel puțin 22

părinți în perioada decembrie2014– aprilie 2015;

7. Dezvoltarea abilităților de comunicare, optimizarea comunicării în triada părinte-elev învățător;

ETAPELE PROIECTULUI

Realizarea unui studiu în vederea identificării tipurilor de părinți și atipurilor de copii;

Întocmirea proiectului;

Organizarea întâlnirilor cu părinții;

Distribuirea materialelor de informare apărinților;

Desfășurarea calendarului de activități stabilit pentru proiect;

52

TEMATICA

Climatul afectiv al copilului și personalitatea copilului;

Disponibilitatea copilului față de școală;

Pietrele de temelie pentru o educație eficientă a copiilor;

E normal să-ți exprimi sentimentele negative sau să spui NU…

Ce stiți despre prietenii copiilor d-voastră?

Cum reacționăm logic în fața unor greșeli ale copiilor?

Aplicarea corectă a sancțiunii;

RESURSE

Materiale: sala de clasă, baza tehnico- didactică a școlii( videoproiector, calculator, ecran de proiecție), broșuri,

fișe de lucru, portofolii cu materiale diverse, coli flipchard, fotografii, filme Power-Point;

Umane: directorul școlii, părinții elevilor clasei a II aB, învățătorul clasei, psihologul școlii;

Temporale : 5 luni;

NR.

CRT

CONȚINUT MIJLOC DE REALIZARE DATA PARTICIPANȚI

1 Climatul afectiv al copilului și

personalitatea acestuia

Rezervorul emoțional al copiilor

Pietrele de temelie pentru o educație

eficientă a copiilor

Chestionar – părinți

Prezentare:

,, E normal să fii altfel decât

ceilalți”

Broșuri

decembrie

2017

Părinții

Învățătorul

Psihologul școlar

2 Copilul și școala

Resurse materiale și financiare la

îndemâna fiecărui părinte

Întâlnire, dialog, dezbatere

ianuarie

2018

Părinții

Învățătorul

3

Copii buni într-o lume negativă

E normal să-ți exprimi

sentimentele negative sau să spui

nu…Cum suporți ca părinte?

Prezentare material Power Point

Discuții provocate

februarie

2018

Părinții

Învățătorul

Psihologul școlar

Ce știți despre prietenii copilului

d-voastră?

Portofoliul prietenilor

Broșuri

Prezentare - situații diverse

martie

2018

Învățătorul

Directorul

Părinții

5 Aplicarea sancțiunii- Reguli și

modalități de aplicare asancțiunilor

și recompenselor

Exemple

Prezentare flipchard

Rolul regulilor

martie

2018

Părinții

Psihologul școlar

Învățătorul

6 Chestionare finale Analiza proiectului– discuții

Evaluare finală: plusuri,

minusuri.

aprilie

2018

Părinții

Învățătorul

Psihologul școlar

Directorul

Puncte tari și așteptări privind impactul proiectului Părinții vor renunța la unele metode vechi de educație și vor învăța altele noi.

Părinții vor învăța cum să întrebe pentru a avea deplina colaborare cu copilul lor.

Părințiiîși vor descoperi copilulsub diferite aspecte pe care le implică colectivitatea.

Părinții își vor împărtăși experiențele și se vor împrieteni între ei.

Relația familie – școală se va întări.

Posibile puncte slabe ale proiectului

Reacții neașteptate din partea părinților;

Lipsa interesului unor părinți față de problemele discutate;

Absențe înregistrate de unii părinți în timpul derulării proiectului;

Indicatori de performanță

Procesele verbale de la activitățile cu părinții;

Chestionare completate de părinți;

Analiza portofoliilor personale;

Fotografii din timpul derulării proiectului;

53

54

MESERIA DE PĂRINTE

Prof. înv. preșcolar Curelea Irina

Grădinița ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Ploiești

Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa

societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor. - A.S. Makarenko

A fi părinte nu este uşor, iar acest rolul se transformă cu adevărat în cea mai importantă meserie. Poate

și ce-a mai grea dintre toate meserie, pentru că în acestă situație trebuie să muncim în toate cele douăzeci și

patru de ore, zi şi noapte, fără concedii anuale plătite. Din meseria de părinte nu se pune problema să ne dăm

demisia, căci ea este o meserie care se învaţă din mers, pe tot parcursul vieţii și pentru care nu se organizează

cursuri de specializare.

Pentru a putea realiza o relaţie potrivită de genul părinte-copil, în afară de dragostea părintească este

nevoie de mult mai mult.De acest lucru ne vom da seama în cele ce urmeză.

Încep prin a scoate în evidență faptul că relaţia părinte-copil poate fi considerată cea mai importantă

dintre relaţiile care se pot forma între oameni. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea. Pe lângă faptul că

relaţia părinte –copil este o legătură definitivă şi indestructibilă, aceasta ar trebui să fie şi cea mai strânsă şi

puternică legătură posibilă între oameni. În viața noastra și în aceasta lume nimic nu se compară cu o relaţie

reuşită şi plină de iubire, înţelegere, respect, aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor. Dar trebuie să fim

conștienț că reușita depinde de mult efort şi răbdare depuse, deopotrivă, atât de copii, cât şi de părinţii lor. Este

esențial ca fiecare dintre ei să înţeleagă şi să conştientizeze poziţia în care se află, care sunt condiţiile ce trebuie

îndeplinite, şi care sunt limitele ce nu trebuiesc depăşite.

În relația creată între părinte și copilui său, este bine ca, încă din primii ani de viaţă ai celui mic, fiecare

părinte să fie conștient de faptul că voinţa copilului trebuie modelată cu pricepere, răbdare și delicatețe.

Asupra voinței copilului nu trebuie intervenit cu brutalitate, pentru că îi producem dezechilibre în

formarea și dezvoltarea personalitătii ulterioare.

Voința copilului nu trebuie zdrobită, distrusă sau înăbuşită.

Atunci firesc ne punem întrebarea Cum se poate realiza acest lucru?

În acest caz cel mai important pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor limite rezonabile.

Penru copil este foarte important să ştie care este comportarea acceptabilă şi care nu, înainte de a fi tras la

răspundere pentru ceea ce noi, ca adulți, considerăm greșit. Stabilirea unor condiţii prealabile va elimina

sentimentul nedreptăţii, resimţit de copil când este pedepsit pentru incidente sau greşeli pe care nu le înţelege,

sentiment care poate deveni coplelitor de cele mai multe ori și foarte dăunător.

Lipsa stabilirii limitelor, îl face pe copil să înțeleagă că nu trebuie să se ceară respectarea vreuneia dintre

acestea. Deci numai în cazul în care copilul a înţeles ce i se cere, el trebuie făcut responsabil pentru comportarea

sa.

După cum am prezentat problema, la prima vedere, aceasta poate părea uşor de aplicat, dar realitatea este

cu totul alta. Conform studiilor realizate majoritatea copiilor înfrunta autoritatea părinţilor de a conduce.

55

Copiii noștri sunt, încă de la grădiniță, conştienţi de competiţia voinţelor dintre generaţii.

De obicei, când un copil se comportă într-un mod neadecvat situației, atât pentru ceilalţi cât şi pentru el,

scopul său ascuns este să verifice stabilitatea limitelor fixate.

Pentru a nu crea confuzii în mintea copilului comportamentul părintelui trebuie să fie corect şi exemplar

faţă de copil. Doar în acest mod copilul va recunoaşte autoritatea părintrlui/adultului.

Deasemenea este bine ca cel mic să vadă că şi părinţii pot primi sancţiuni,în cazul în care greşesc. Nici

o clipă părinţii nu trebuie să uite că sunt un model pentru copiii lor.

Spre deosebire de copil părintele are foarte multe griji, responsabilităţi, diverse probleme, şi de aceea,

este bine ca într-o familie fiecare membru să facă efortul de a păstra liniştea, un anumit echilibru, să arate

înţelegere şi respect faţă de ceilalţi membri ai familiei sale, dar mai ales faţă de părinţi, deoarece părinţii sunt

cei care îi conduc pe copii pe drumul vieţii. Ei sunt cei care îi îndrumă întotdeuna spre a face cele mai bune

alegeri. Părinții nu doar le creionează traseul, le şi sunt alături, la bine şi la greu până la sfârțit.

Relaţionarea părinte – copil are loc doar prin stabilirea comunicării dintre aceştia şi prin interacţiunile

specifice fiecărei familii.

O condiţie foarte importantă a relaţionării şi a formării personalităţii copilului o constituie comunicarea

dintre părinţi şi copil.

Ce înseamnă o bună comunicare?

O bună comunicare nu înseamnă că doar copilul trebuie să-l asculte pe părinte, docil, fără a scoate un

cuvânt, sau de fiecare dată să se conformeze doar ţinând cont de ierarhia rolurilor.

Copilul are nevoie să experimenteze exprimarea liberă pentru a se putea face corect înţeles, a se putea

descărca atunci când este trist, a învăţa din greşeli și a împărtăşi emoţii.

Acel părinte care ştie să îi lase copilului o marjă de libertate, dar care totodată îi arată şi anumite norme,

valori şi reușește să îi fixeze anumite repere în ceea ce priveşte comportamentul, sigur îşi va atrage respectul

copilului său.

În această scurtă lucrare am încercat sî descriu succint, ceea ce am considerat important că reprezintă

meseria de părinte şi care este importanta stabilirii comunicării între actorii principali ai relaţiei părinte-copil.

Părinţii nu trebuie să uite că sunt un model pentru copiii lor, iar comportamentul lor faţă de copii trebuie să fie

corect şi exemplar.

Obiectivul educaţiei este acela de a te transforma într-un om mai bun şi util societăţii.

- John Adams

Bibliografie

1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi- copii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2000;

2. Dr. Puline Moran de Jouffrey, Psihologia copilului, Editura Teora, Bucureşti, 2005;

3. Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006

4. Minulescu Mihaela, Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche, Bucureşti, 2006

56

57

PĂRINȚII ÎNVAȚĂ MESERIA DE PĂRINTE

Prof. înv. preşc. Cursaru Elena Daniela

Grădiniţa nr. 1 Măneciu, Prahova

Educaţia, definită în termeni generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a conduce la

modificarea comportamentului. Părinţii sunt primii educatori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul

familial. Colaborând cu familia, grădiniţa are rolul ei bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a

copilului. În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.

Părinţii sunt primii educatori, educatorii fireşti ai copilului; istoria doctrinelor educaţiei şi învăţământului

i-a recunoscut ca atare. Jan Amos Komensky scria, în 1628, prima carte de educaţie a copiilor de până la şase

ani, în familie: ,,Informatorul şcolii moderne”. Autorul considera că educaţia primită de copil în această

perioadă, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea lui ulterioară. Cu 150 de ani mai

târziu, în 1780, Johan Heinrich Pestalozzi oferea meditaţiile sale, ,,Orele de seară ale unui sihastru”, prezentând

mama ca educatorul natural, educatorul cel mai bun. Friederich Frobel în ,,Cântece pentru mama care îşi

mângâie copilul” scrie o pedagogie a vârstei de la 0 la 2 ani, întemeiată pe dragostea maternă şi care apelează

la cântece, imagini, jocuri de dexteritate, care completează ,,Cartea mamei “ a lui Pestalozzi.

Copilul învaţă şi se dezvoltă într-un mod continuu; învăţarea, educaţia nu se termină la ora 12 sau la ora

18 când copilul pleacă de la grădiniţă.

Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează,

el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază, etc. Practic, de modul în care părintele

îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. O condiţie esenţială în ceea ce priveşte relaţia dintre părinte şi

copil este comunicarea eficientă, care presupune ca iniţiativa comunicării să fie atât a părintelui, cât şi a

copilului. De asemenea la baza unei comunicări eficiente stă ascultarea a ceea ce doreşte să spună interlocutorul.

Tratarea de pe o poziţie de egalitate nu înseamnă însă a lăsa copilul să facă ceea ce vrea el sau a ne

subordona lui. E bine ca acesta să fie conştient de existenţa unor limite şi a unei ierarhii familiale.Când

comunicăm cu copilul nostru, este bine ca acesta să simtă că i se acordă atenţie, că nu are de ce să îi fie frică

fiindcă spune ceea ce simte şi ceea ce îşi doreşte.

O altă condiţie care stă la baza unei comunicări eficiente o constituie comunicarea pozitivă, rezultat al

gândirii pozitive. De exemplu, atunci când copilul sparge un vas sau vine acasă cu o notă mai mică decât ne-am

fi aşteptat, un părinte care ştie să comunice pozitiv va reuşi întotdeauna să găsească elemente demne de apreciat.

Adoptarea unor atitudini greşite – ameninţarea, contrazicerea şi minimalizarea problemei, critica,

etichetarea, indiferenţa, ironia, învinuirea, nemulţumirea, reproşul şi umilirea – duc la scăderea eficienţei în

comunicare şi uneori chiar predispun la apariţia conflictelor. Consecinţele negative pot să apară mai devreme

sau mai târziu însă, pentru a putea fi preîntâmpinate, este bine ca adultul să acorde o atenţie specială

comunicării.

Activităţile desfăşurate în cadrul grădiniţei împreună cu familiile copiilor şi în favoarea acestora

constituie o parte componentă a unui program eficient de educaţie timpurie şi deci o coordonată a educaţiei

preşcolare.

Părinţii trebuie sprijiniţi să îşi cunoască copiii, să le identifice nevoile şi să sprijine dezvoltarea şi

creşterea lor armonioasă. Pe de altă parte, activitatea derulată de un program de educaţie preşcolară, oricât de

bine ar fi gândită şi sprijinită de mijloace bogate, nu este eficientă dacă nu este cunoscută şi de către părinţi.

În cadrul activităţilor desfăşurate la grupă cu părinţii preşcolarilor, aceştia au răspuns solicitărilor

educatoarei, au participat cu interes şi s-au convins că îşi pot cunoaşte mai bine copilul în cadrul acestui

parteneriat grădiniţă – familie. Astfel, disponibilitatea familiei de a colabora cu grădiniţa a fost evidentă, iar

58

concluziile care s-au tras au venit să întărească ideea potrivit căreia, atitudinile părinţilor au consecinţe durabile

asupra personalităţii în formare a copilului; trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului se cristalizează în

raport cu modelul şi natura situaţională trăită direct, nemijlocit, de copil, în mediul familial.

Nu există nici o reţetă care poate transforma un părinte într-un părinte bun. A fi un părinte bun înseamnă

să-ţi pese de ceea ce poţi face pentru copilul căruia i-ai dat viaţă. Viitorul copilului stă ascuns în primii trei ani

de viaţă; ceea ce învaţă în această perioadă este esenţial pentru viitorul său. Tot ceea ce un copil experimentează

ca nou-născut şi apoi în copilărie îi condiţionează dezvoltarea pe toate planurile: cognitivă, afectivă, de

relaţionare.

Părintele bun este părintele încrezător în forţele sale, este părintele care face tot ce este mai bine pentru

copilul său, venind în întâmpinarea nevoilor acestuia.

Studiile au demonstrat că părintele bun este acela care reuşeşte să răspundă adecvat nevoilor copilului

său, să dezvolte, nu obedienţa, ci respectul individualităţii şi autonomia de la vârstele cele mai fragede. Astfel,

relaţiile permisive determină comportamente uneori imprecise, alteori agresive şi neascultare; cele autoritare

determină supunere şi lipsă de iniţiativă şi de respect de sine, ori agresivitate, iar cele supraprotectoare tind să

realizeze comportamente pasive, dependente şi lipsă de reacţie. În vederea educării copilului sunt necesare şi

importante anumite cunoştinţe şi calităţi pe care părinţii trebuie să le dovedească.

Astfel de comportamente ar trebui să:

Să asigure o autoritate optimă fără a fi supraprotectivi, autoritari în exces sau permisivi în exces;

Să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibili la nevoile acestora;

Să manifeste încredere în ceea ce fac şi în capacităţile copiilor lor;

Să formuleze aşteptări realiste; să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor experienţa lor, să mănânce

împreună, să se joace, să-şi petreacă cu copilul timpul liber;

Să promoveze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat;

Să glumească cu copiii, să îndrume activităţile lor şi să încurajeze experienţa lor liberă;

Să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să facă împreună aprecieri;

Să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;

Să poată stăpâni stresul şi să rezolve conflictele;

Să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;

Să nu permită pedepsele dure şi să încurajeze întărirea pozitivă a comportamentelor bune;

Părinţii buni au nevoie şi de deprinderi practice, de a combina munca profesională cu viaţa de familie.

Părinţii buni sunt încrezători în copiii lor şi competenţi în măsurile pe care le iau în diferite situaţii. Laudele nu

sunt niciodată prea multe, dacă e vorba de stimularea eu-lui emergent al copilului. Lauda generează simţul

valorii şi al demnităţii şi e de datoria noastră de părinţi să încurajăm înflorirea acestui sentiment.

În concluzie, acţiunea educativă a adultului, respectiv a părintelui asupra copilului, făcută cu

responsabilitate, seriozitate, exigenţă şi afecţiune este cea mai bună cale de urmat în formarea personalităţii

copilului, în procesul de însuşire a unui comportament pozitiv.

Bibliografie:

1. Ina, Bekker; Hans, Janssen, ,,Educaţi aşa!”, Bucureşti, 2001

2. Liliana, Ezechil, Mihaela Păişi Lăzărescu, ,,Laborator preşcolar,” Bucureşti 2001;

3. Revista Învăţământul Preşcolar, nr.3-4/2002, 3-4/2006, 3/2007;

4. Ecaterina, Vraşmas, Educaţia copilului preşcolar, Elemente de pedagogie la vârste timpurii, Ed. Pro

Humanitate, Bucureşti, 1999.

59

TENDINȚE MODERNE ÎN EDUCAȚIA PARENTALĂ

Prof. înv. preșcolar Dragomir Valentina

Grădinița cu P.P. și P.N. „Crai Nou”, Municipiul Ploiești

Copiii de astăzi sunt adulţii de mâine; educarea lor este o sarcină a părinţilor, a educatorilor, dar nici

societatea nu este absolvită de această responsabilitate. Pentru ca părinţii să facă faţă cu succes acestei sarcini, ei

trebuie să fie sprijiniţi şi de comunitate, de întreaga societate. Creşterea şi dezvoltarea tinerei generaţii,

integrarea socială a acesteia este obiectivul primordial atât al familiei, cât şi al societăţii. Familia ca prim factor

cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental în condiţia individului, în manifestarea unor

atitudini civice, moral- comportamentale. De aceea este nevoie de o educaţie a părinţilor, care trebuie să înceapă

încă înainte de asumarea acestui rol!

În ultimul timp, în ţara noastră au apărut tentative timide, dar fructuoase, în ceea ce priveşte educaţia

părinţilor, prin preluarea unor metode occidentale: astfel s-au înfiinţat instituţii, asociaţii, fundaţii care vin în

sprijinul rezolvării problemelor de educaţie a copiilor.

Ca puncte de reper în educaţia părinţilor se apreciază: educarea viitorilor părinţi, în şcoală sau în afara

şcolii, educarea părinţilor cu copii mici, relaţia şcoală-familie, rolul mass-media în educarea părinţilor,

programe de formare a formatorilor pentru educaţia părinţilor.

A creşte copii este o provocare şi există o mulţime de sfaturi în această privinţă. Nu e de mirare că multe

mame şi mulţi taţi devin confuzi. În fond, însă,a fi părinte este un lucru simplu. Este nevoie să faci ceea ce este

necesar pentru copii şi, de asemenea, este nevoie să-i ghidezi şi să-i protejezi chiar şi de judecăţile lor

insuficiente ori de lipsa bunului simţ de care aceştia pot da uneori dovadă.

Părinții trebuie sprijiniți să își cunoască copiii, să le identifice nevoile și să sprijine dezvoltarea și

creșterea lor armonioasă.

Consilierea părinților este o activitate care se referă la organizarea acestui sprijin pentru familiile

copiilor, consilierea familiei presupunând acțiuni de informare, de transmitere și primire de cunoștințe, idei si

teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea intrafamilială și în rezolvarea situațiilor

conflictuale.

Educația familiei, educația părinților au în vedere acele acțiuni îndreptate spre exersarea funcției

educative și spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare și de interacționare în familie. În acest sens

ea este o parte a consilierii, diferența venind din faptul că în consiliere este vorba de rezolvarea unor situații

critice, de criză, conflictuale.

Ca urmare, temele abordate în discuțiile cu părinții presupun activități exercitate de profesioniști

(consilieri psihopedagogi, consilieri educaționali sau psihologi educaționali). Educația părinților este indeplinită

de educatoare, de profesori și se poate completa de către consilieri. Problemele existente in viața de familie sunt

numeroase și complexe, de la lipsa banilor, atmosfera tensionată ce ajunge până la violență, condiții de trai

60

precare și până la situații critice generate de nivelul cultural și de educație scăzut al părinților. Toate acestea pot

determina probleme in educația și dezvoltarea copiilor.

În educația părinților, rolul educatoarei este de a facilita contactul părintelui cu anumite cunoștinte,

deprinderi necesare in educația copilului, precum și asigurarea parteneriatului în acțiunea educativă, ceea e

presupune o comunicare eficientă din partea acesteia.

Ce spune decalogul comunicării:

nu poți să nu comunici;

a comunica presupune cunoaștere de sine și stimă de sine;

a comunica presupune conștientizarea nevoilor celuilalt;

a comunica presupune a ști să asculti;

a comunica presupune a înțelege mesajele;

a comunica presupune a da feedback-uri;

a comunica presupune a înțelege procesualitatea unei relații;

a comunica presupune a ști să exprimi sentimente;

a comunica presupune a accepta conflictele;

a comunica presupune asumarea rezolvării conflictelor.

Orice părinte iși dorește să fie cât mai aproape de ceea ce înseamnă a fi un părinte bun. Nu de puține ori

auzim in rândul părinților ai căror copii ajung in situații dificile: „I-am dat de toate, i-am oferit tot ce mi-a stat in

putință, m-am străduit, m-am sacrificat...”.

A fi un bun părinte presupune (Pugh, De Ath, Smith, 1994, p.56) să ai:

Cunostințe:

* despre dezvoltarea copilului si aspectele semnificative pentru fiecare vârstă;

* unde să cauți sprijin;

* despre drepturile părinților și ale copiilor;

* despre condiții bune de trai și o alimentație corectă;

* principii educative.

Calități de părinte :

să asigure o autoritate optimă fără a fi supraprotectivi, excesivi de autoritari sau permisivi;

să ofere dragoste și acceptare și să fie sensibil la nevoile copiilor;

să manifeste încredere în munca și abilitățile copiilor lor;

să formuleze așteptări realiste;

să găsească timp pentru a-și impărtăși experiența copiilor (să mănănce împreună, să se joace, să-și

petreacă timpul liber) ;

să promoveze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare, pe care le și pretind a fi respectate;

să încurajeze exprimarea liberă, să îndrume acțiunile copiilor;

să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să asculte și să reflecteze la ceea ce spun aceștia;

să ia decizii și să aibă responsabilități;

să poată stăpâni stresul și să rezolve conflictele;

să nu permită pedepsele dure;

să încurajeze întărirea pozitivă a comportamentelor bune.

61

Dezvoltarea ințelegerii și conștiinței de sine are in vedere:

dezvoltarea părinților ca indivizi care își cunosc și își stăpânesc nervii și pornirile;

dezvoltarea unui sistem de valori și atitudini, precum și impactul dintre acestea și valorile și

atitudinile celorlalți.

Cercetările indentifică o serie de factori legați de comportamentele părinților și modul în care aceștia

afectează dezvoltarea personalității copiilor, cum ar fi:

lipsa unor reguli clare in relația dintre părinți și copii;

cerinte vagi și confuze;

conflictele între părinți;

supravegherea inadecvată a copiilor;

pretinderea unei discipline fără consistență;

lipsa comunicării;

lipsa unui sistem de sprijin pentru părinți;

incapacitatea unor părinți de a fi empatici cu nevoile copiilor lor;

încredere excesivă in valoarea pedepsei.

Vorbeam mai devreme de cauze care frânează sau au un efect negativ asupra educației copiilor. În urma

desfășurării ședințelor cu grupurile de părinți am înteles câtă nevoie de sprijin au unii dintre ei în înțelegerea

conceptului de educație.

La grupă, în sprijinul educației părinților, am ales diferite forme de colaborare:

ședințele cu părinții cu prezentarea principalelor aspecte ale activității grădiniței;

propaganda vizuala – prin afișarea unor materiale pe teme de educație;

expoziții de pictură cu lucrările copiilor și discuții pe marginea acestora, cu interpretarea unora dintre

ele;

ședințele

lecții deschise;

concurs cu participarea activă a părinților;

prezentare de referate pe diferirte teme de educație;

serbări;

excursii, vizitarea unor obiective din oraș;

chestionare și nu în ultimul rând discuțiile zilnice la solicitarea părintilor.

Am constatat, și nu de puține ori, că in urma discuțiilor particulare se schimbă ceva in atitudinea

părinților și în comportamentul copiilor, desigur înspre bine. Am intâlnit și situații în care copilul e crescut

bunici și am avut de înfruntat negativismul și opacitatea acestora, de fiecare dată motivând că „nu vrea”, „nu are

ce-i face”, deși le sugeram exact cum ar trebui procedat in anumite situații. Din păcate aceste cazuri se repetă în

fiecare an prin plecarea părinților la muncă in străinătate si lăsarea copiilor în grija diferitelor persoane.

Cu înțelegere, răbdare, cu calm, delicatețe și bunătate, atribute ce trebuie sa le aibă orice educatoare este

posibil ca fiecare din noi să contribuim in bună măsură la educarea părinților, ceea ce nu pare foarte mult, dar e

foarte important pentru dezvoltarea armonioasă a copilului.

Bibliografie:

R. I. P., Educația în anul 2002, Nr. 3-4/2002;

R.I.P., 3-4 / 2005;

Viorica Preda, Mariana Ilie, Lili Soare, Cornelia Dragomir, Auxiliar Educațional pentru

Învățământul Preșcolar „Meseria de părinte”, Ed. Crepuscul

62

EU ȘI FAMILIA MEA

EU ȘI FAMILIA MEA

63

64

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI…DE ACASĂ

Ene Alina

Grădiniţa cu Program Prelungit și Program Normal ,,Crai Nou” Ploieşti

Familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor,

educaţia începe din familie unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”, după cum

afirma Loisel. Se ştie că pentru marea majoritatea preşcolarilor, grădiniţa este cel de-al doilea factor care

exercitǎ influenţe puternice asupra formării personalităţii lor, primul fiind familia.

Părinţii reprezintă modelul de viaţă, de comportare cu cea mai mare influenţă asupra copilului pentru că între

ei se stabilesc relaţii deosebit de profunde care stau la baza achiziţiilor ulterioare. Parteneriatul dintre grădiniţă

şi familiile copiilor, desfăşurat în termini amiabili, de respect reciproc oferă un mediu oportun influenţării

pozitive a educaţiei copilului. Relaţia partenerială, capabilă să le ofere ambelor părţi implicate posibilitatea de a

acţiona, are efecte benefice asupra personalităţii copilului.

Cu cât părinţii sunt mai implicați în activitatea grădiniţei şi nu doar atunci când sunt probleme, cu atât creşte

dorinţa lor de iniţiere a unor acţiuni benefice pentru formarea copiilor, creându-se şi o empatie între ei. În

acelaşi timp, părinţilor trebuie să li se ofere frecvent informaţii referitoare la copii, la progresele făcute de

aceştia şi posibilitatea implicării în luarea deciziilor. Numai aşa părinţii pot deveni parteneri reali şi eficienţi în

educaţie.

Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de educatoare trebuie continuată, susţinută şi întărită de

familie. Fără sprijinul activ al părinţilor, grădiniţă nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite oricât de

pregătiţi şi competenţi ar fi educatorii.

Implicarea părinţilor în activitatea din grădiniţă s-a dovedit a fi eficientă în sensul că s-au observat

îmbunătăţiri ale comportamentului copiilor atât la grădiniţă cât şi acasă. Părinţii au devenit mult mai receptivi şi

au venit cu propuneri pentru noi proiecte, au oferit sprijin atunci când au fost solicitaţi. Interesul copiilor pentru

activitate a crescut şi au căpătat mai multă încredere în propriile forţe. Am recomandat părinţilor continuarea

lucrului efectiv cu cei mici în timpul liber, şi în acelaşi timp, am primit recomandări din partea lor pentru

viitoarele activităţi.

1. Activitatea “Sarbatoarea toamnei”

Scopul:

Implicarea parintilor în activităţile din grădiniţă;

Realizarea unor măşti de legume şi fructe ;

Încurajarea copiilor să lucreze în echipă.

Obiective:

Să ajute copilul în realizarea măştilor;

Să folosească creativ şi original materialele puse la dispoziţie;

Să coopereze şi să colaboreze cu ceilalţi.

Resurse materiale: cartoane, lipici, foarfece, ațǎ colorată, elastic colorat, autocolante, coli colorate, cartoane

colorate, hârtie creponată, hârtie glasată.

Sarcinile părinţilor

Sugerează tema în cazul în care copilul nu ştie ce să lucreze;

65

Încurajează copilul în realizarea unei măşti unice;

Spijinǎ copiii când întâmpinǎ dificultăţi;

Atenuează conflictele apărute între copii.

Desfăşurarea acţiunii

Activitatea ,,Sarbatoarea toamnei” a stârnit curiozitatea copiilor, dar mai ales a mamelor. Ştiind că unii părinţi

lucrează şi nu pot veni zilnic la grădiniţă, i-am invitat printr-o scrisoare prin care copilul îşi invita mămica/

tăticul la activitate. Educatoarea sugerează părinţilor şi copiilor să îşi aleagă un fruct şi o legumǎ care sa fie ȋn

formǎ de mascǎ și sǎ o realizeze cu ajutorul materialelor puse la dispoziţie. Fiecare va respecta tema propusă,

însă originalitatea lucrărilor va fi apreciată de ceilalţi. Educatoarea urmăreşte întreaga activitate şi intervine

unde este cazul. La finalul activităţii fiecare copil şi părinte primeşte o diplomă de participare fiind foarte

entuziasmaţi de rezultatele muncii lor.

66

În loc de concluzii, câteva gânduri...

Copiii cresc ocrotiţi de dragostea părintească, se dezvoltǎ vegheaţi de căldura familiei unde învaţǎ primele

taine ale lumii înconjurătoare. Apoi, în grădiniţă cunosc regulile jocului cu alţii, bucuria, tristețea- copilăria.

Copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Copilăria este singurul

moment al vieţii în care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în

care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.

Apoi pe măsură ce anii trec, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia şi exuberanța din copilărie dispar. Devenim

mai serioşi, zâmbim mai puţin. Nu mai credem în magie, nu mai credem în Moş Crăciun şi în sacul sǎu cu

jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta, nu mai iubim cu

detaşare şi pasiune, nu ne mai e ruşine atunci când greşim, nu mai chiuim de bucurie atunci când cineva ne

îndeplineşte o dorinţă mult visată. Când începe şi se termină copilăria, nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat,

ne e ruşine să ne mai comportam ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi, ca persoane pe

deplin responsabile, mature.

Principalele trăsături ale personalităţii adultului sunt determinate şi de experienţele trăite de individ în primii

ani de viaţă. Când experienţele copilăriei sunt pozitive, fericite, ele dau copilului încredere în viitor şi în cei din

jurul lui. Dacă, dimpotrivă, sunt neplăcute, nefericite, atunci ele îl lasa să creadă că lumea este neprimitoare sau

că el este, pur şi simplu, nedorit. Un copil nu cere decât să i se respecte nevoile, nevoi care sunt esenţiale în

dezvoltarea personalităţii sale. Nevoia de afecţiune este una dintre cele mai importante pentru copil, el are

nevoie de acele mici dovezi de dragoste pe care i le putem aduce zilnic, are nevoie de înţelegerea şi atenţia

67

adultului, de respect. Evoluţia copilului şi imaginea lui despre sine depind foarte mult de relaţiile cu adulţii şi

de imaginea acestora despre el.

A fi părinte este o “meserie” în care trebuie să muncim o viaţă întreagă, zi şi noapte. Nu se pune

problema demisionarii, se învaţă din mers, pe tot parcursul vieţii, se construieşte zilnic. Ca părinţi, îi acceptăm

pe copiii nostrii aşa cum sunt pentru că ei sunt mai importanţi decât aspiraţiile noastre personale. O relaţie

bazată pe dragoste şi afecţiune este foarte probabil să devină una sănătoasă, chiar dacă în mod inevitabil vor

apărea şi greşeli ale părinţilor. Implicarea părinţilor în activitatea din grădiniţă s-a dovedit a fi eficientă în sensul

că s-au observat îmbunătăţiri ale comportamentului copiilor atât la grădiniţă cât şi acasă. Părinţii au devenit mult

mai receptivi şi au venit cu propuneri pentru noi proiecte, au oferit sprijin atunci când au fost solicitaţi. Interesul

copiilor pentru activitate a crescut şi au căpătat mai multă încredere în propriile forţe. Am recomandat părinţilor

continuarea lucrului efectiv cu cei mici în timpul liber, şi în acelaşi timp, am primit recomandări din partea lor

pentru viitoarele activităţi.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, Gabriel, În căutarea educaţiei autentice, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

2. Albu, Gabriel, Repere pentru o concepţie umanistă a educaţiei, Bucureşti, Editura Paralelă 45, 2005.

3. Albu, Gabriel, O psihologie a educaţiei, Iaşi, Editura Institutul European, 2005.

4. Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală, Iaşi, Editura Institutul European, 2008.

5. Attilla, V., Cum să ne educăm copiii, Bucureşti, Editura Teora, 2008.

6. Cucoş, C., Pedagogie, Ediţia a II-a, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

7. Ginott, H.,G., Intre părinte şi copil, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

8. Ionescu, M., Bocoş, M., (2001), Cercetarea pedagogică şi inovaţia în învăţământ, în Pedagogie. Suporturi

pentru formarea profesorilor, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană,.

Nolte, D.,L., Copiii învaţă ceea ce trăiesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

68

EDUCAȚIA PARENTALӐ ȊN GRӐDINIȚӐ

Prof. Ȋnv. Preșcolar Filip Alina- Viorela

Grădinița cu Program Prelungit și Program Normal ,,Crai Nou”, Municipiul Ploiești

A fi părinte este una dintre cele mai minunate experienţe pe care viaţa le oferă. Aduce fericire, iubire,

mândrie, veselie în viaţa noastră şi scoate la iveală tot ce este mai bun în noi. În acelaşi timp însă, ne poate pune

la încercare răbdarea şi capacitatea de a face faţă frustrării. Uneori scoate la iveală emoţii de furie și

comportamente agresive Toţi părinţii, indiferent de locul în care trăiesc, de situaţia lor financiară, de statutul

socio-educaţional sau starea civilă, au nevoie de sprijin şi informaţii. Ei au nevoie de informaţii fundamentale

care îi vor ajuta să construiască relaţii puternice cu copiii lor, să evite reacţiile de furie şi violenţă. Avȃnd aceste

informații părintele stabileşte principiile de bază ale unei relaţii pozitive între el și copil şi demonstrează modul

în care acestea pot fi folosite pentru a rezolva constructiv eventualele conflicte

Educația parentală pozitivă este acea formă de educație care pune accent în primul rând pe nevoile

copilului. Ei ajung să se comporte într-un anumit fel din diverse motive și de aceea este important să vedem ce

stă în spatele unui anumit comportament.

Mulți părinți, în momentul în care-și educă copiii se gândesc la confortul lor, cum ar vrea ei să fie

copilul și în mică măsură se gândesc că vor un copil sănătos, care să fie fericit, să poată face alegeri, să fie pe

cont propriu, să-i fie lui bine.

Educația pozitivă este despre copil și nevoile lui, nu ale părintelui. „În momentul în care decid să educ

copilul pentru el nu pentru mine, aleg acele instrumente care să-i facă bine copilului și să răspundă nevoilor

copilului, nu nevoilor mele. Asta ar însemna să fiu alături de el, să suport, să fiu calm, tolerant, să-i fiu alături

mai ales când este în dificultate sau a greșit, pentru că atunci are cea mai mare nevoie de mine și exact atunci

trebuie să-i fiu alături. Asta nu înseamnă că-l răsfăț, că-l alint, ci înseamnă că-l ajut să învețe acele lucruri care

data viitoare îl vor ține mai departe de acea greșeală, de acea dificultate”, adaugă specialista

Cei mai multi parinti isi doresc sa le asigure o viata cat mai buna copiilor lor, iar acest nu se realizeaza/

masoara in numarul jucariilor sau al concediilor. Important este ca toti copiii sa aiba incredere in ei si sa fie

fericiti.

Dar ce ȋi face pe cei mici să fie fericiți? Iată o ȋntrebare la care pare că uneori este dificil să răspundă

cȃnd, de fapt, este destul de simplu. Copiii sunt fericiți atunci cȃnd sunt alături de părinti, cȃnd sunt ascultați,

cȃnd sunt iubiți, cȃnd părinții se joacă alături de ei și se ,,coboară la nivelul lor”.

Relația dintre părinți și copii este foarte importantă. Chiar și atunci cȃnd s-au făcut greșeli, relația poate

fi ,,reparată”. Copiii, la fel ca adulții, au cele mai bune rezultate atunci cȃnd se simt bine in propria piele. Iar ei

se simt bine cȃnd li se spune că au făcut ceva bine, că sunt buni prieteni, că sunt amuzanti, că sunt o companie

plăcută, etc.

Un copil ȋși va dezvolta respectul de sine și va deveni o persoană ȋncrezătoare, independentă și fericită

numai dacă este ferm convins de dragostea și aprecierea părinților lui. Părintele trebuie să fie și el ȋmplinit, să

aibă ȋncredere ȋn sine, să se simtă bine, tocmai pentru a fi un bun exemplu pentru propriul copil.

Astfel observăm că nu există o relație perfecta, așa cumnu există nici o rețeta după care să ne ghidăm

pentru a crește copiii. Există ȋnsă o mulțime de elemente și modalități prin care cei mici pot fi ajutați să capete

ȋncredere ȋn ei, multe metode de a-i lăuda și ȋncuraja, lucruri ce ȋi vor ajuta pe viitor.

Nu îi învăţăm pe ceilalţi ceea ce vrem, sau ceea ce credem, ci ceea ce suntem. Educaţia, mai ales pentru

cei mici, este un proces involuntar de imitaţie. Educatia presupune transmiterea de cunoştinte, dar mai ales

construirea caracterului, prin promovarea anumitor atitudini si valori! Avem responsabilitatea de a ne strădui să

oferim fiecare dintre noi atât acasă, la grădiniţă dar şi la şcoală modele umane pozitive şi generoase, iar nu unele

69

tensionate, conflictuale, negativiste, mereu grăbite sau cvasi-absente, lipsite de tandreţe, răbdare şi zâmbet.

Altfel, vom avea generaţii tot mai agresive, non-asertive, triste şi deconstructiviste, care vor perpetua frica

învăţată încă de mic, iar nu încrederea în celălalt şi respectul ființei umane.

Părinții trebuie să participe cȃt mai activ și ȋn viața de grădiniță a propriilor copii, să le fie alături, să

consolideze și acasă- prin joc și repetare- cunoștințele transmise copiilor de către educatoare, să se joace și să

lucreze alături de aceștia pentru a obține rezultate cȃt mai bune. Petrecȃnd un ,,timp de calitate” alături de copiii

lor, părinții copiilor din grupa condusă de mine au contribuit la amenajarea spațiului educational din sala de

grupă. Au realizat ȋmpreună cu proprii copii rame pentru pozele de familie aduse de acasă pentru a realiza

,,Colțul Familiei”, un loc ȋn care cei mici se simt ,,ca acasă‟‟, unde merg și ȋși privesc fotografia cu cu membrii

familiei atunci cȃnd ȋncepe să li se facă dor de mami/ tati/ frățior. Tot pentru a petrece cȃt mai mult timp ,,bun”

alături de copii, părinții au fost invitați să confecționeze alături de noi decorațiuni pentru Crăciun, să cȃnte și să

danseze ȋn așteptarea lui Moș Crăciun pentru a retrăi cu aceeași inocență din copilărie bucuria sosirii moșului

cel bun. O altă activitate ȋn care i-am implicat pe părinți ȋn acest an școlar a fost plantarea de răsaduri alături de

cei mici. Toate aceste activități au contribuit la formarea unei strȃnse legături copil-părinte, au adus un plus de

ȋncredere copiilor ȋn realizarea activităților și au făcut timpul să fie mai valoros ȋntrucȃt ȋn ziua de azi cei mulți

dintre părinți nu dispun de timpul necesar unor activități de acest tip și preferă să lase aceste lucruri ȋn seama

altora.

Bibliografie:

Cucoş, Constantin. Educaţia.Iubire, edificare, desăvârşire. Iaşi: Editura Polirom (2008).

Chiş, V. Provocările pedagogiei contemporane. Cluj Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană (2002).

70

PROIECT EDUCATIV

”CU PĂRINȚII LA ŞCOALĂ”

An școlar 2018 - 2019

Prof. înv. primar Frigea Iuliana Mariana

Școala Gimnazială Comuna Cărbunești, Prahova

ARGUMENT

Definită în termeni generali, educația este un proces al cărui scop esențial este de a facilita o

anumită modificare de comportament. De educația copiilor nu este responsabilă în mod exclusiv școala, dar nici

părinții. Succesul acestui proces depinde de colaborarea dintre cele două părți implicate. Alături de părinți,

școala își are rolul ei bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea

părinților după principii științifice de psihopedagogie devine o necesitate.

Părinților le revine rolul esențial în creșterea copiilor asigurându-le acestora nu numai existența

materială, cât și un climat familial afectiv și moral.

În general, comportamentul parental este inspirat din propria experiență de viață a acestora, astfel

perpetuând atât aspecte pozitive, cât și negative, pe parcursul mai multor generații.

Programul pe care îl propunem vine în sprijinul tuturor celor implicați în educația copilului.

Comunicarea eficientă dintre profesori și părinți se reflectă în dezvoltarea copiilor. Responsabilitatea

educației și dezvoltarea copiilor trebuie asumată în echipă (școală – familie).

Coordonator:

prof. înv.primar FRIGEA IULIANA MARIANA

Parteneri educativi:

agent poliţie: GRIGORESCU DRAGOȘ

preot paroh: MANEA CONSTANTIN

Scop:

modificarea opticii pe care părinții o au asupra întâlnirilor din mediul școlar;

implicarea părinților în procesul instructiv-educativ;

îmbunătățirea relației părinte – copil.

Obiective:

informarea părinților pe teme de interes educațional;

investigarea nevoilor de educație și a intereselor parentale;

71

dezvoltarea comportamentului educațional pozitiv și eficient al părinților;

reducerea comportamentelor deviante ale elevilor și intervenția părinților în scop preventiv;

prevenirea absenteismului școlar.

Grup ţintă:

părinții și elevi de la Școala Gimnazială, Com. Cărbunești .

Modalitati de realizare:

desfăşurarea unor activităţi tematice în parteneriat cu părinții din grupul țintă;

dezbateri.

RESURSE:

1.Resurse umane:

elevi;

părinţi;

cadre didactice.

2. Resurse temporale:

an şcolar 2018 – 2019

3. Resurse financiare:

contribuţii ale personalului didactic implicat în proiect;

sponsorizări.

4. Resurse de spaţiu:

săli de clasă;

5. Resurse materiale:

baza didactică a unităţii.

EVALUARE :

portofoliul proiectului;

diplome.

REZULTATE ASTEPTATE:

mai bună informare a părinților pe temele ce vor fi dezbătute în cadrul proiectului;

72

îmbunătățirea relațiilor părinți-elevi-cadre didactice, în scopul adaptării cerințelor școlii la

particularitățile familiei și al dezvoltării familiei în scopul integrării elevilor în mediul școlar;

rezultate școlare mai bune obținute de către elevi, ca rezultat al îmbunătățirii relației părinte-copil;

reducerea comportamentelor deviante ale elevilor, atât la școală, cât și acasă, pe stradă etc.;

prevenirea abandonului școlar.

PROMOVAREA PROIECTULUI:

mijloace mass-media;

afișe realizate de elevii implicați.

73

CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR:

74

ZECE PRINCIPII PENTRU A FI UN PĂRINTE MAI BUN

Prof. înv. preșc. Gabor Adriana

Grădinița cu P.P. și P.N. „Crai Nou”, Municipiul Ploiești

-SCOPUL: sprijinirea parintilor cu privire la utilizarea unor metode eficiente in educarea copiilor, folosirea

unor tehnici de disciplinare pozitiva ;

-LEGITIMITATE: raspunde nevoilor parintilor de a aborda un comportament adecvat in cresterea si educarea

copiilor lor ;

-GRUP TINTA : parintii copiilor

-FORMA DE ACTIVITATE: frontal , pe grupuri ;

-OBIECTIVE VIZATE :

-Informarea parintilor cu privire la cele mai importante metode pe care ar trebui sa le foloseasca in

educarea copiilor , astfel incat sa reuseasca sa isi cunoasca si sa isi educe copii ;

- dezvoltarea abilitatilor parintilor de a aplica metode de disciplinare care sa nu lezeze in niciun fel

dezvoltarea socio-emotionala a copiilor ;

-stimularea interesului parintilor de a raspunde nevoilor copiilor printr-o abordare care sa nu afecteze

imaginea de sine, stima de sine a copilului aflat in plina dezvoltare emotionala ;

-METODE DE LUCRU : dezbaterea , problematizarea , exempul , jocul-exercitiu;

-MIJLOACE MATERIALE UTILIZATE: coli de scris , marker , ghem de ață , bomboane , materiale video ,

carți de specialitate din domeniul psihologiei copilului si educației familiei

-SPATIUL : sala de grupa ;

-DURATA : o ora ;

-FACTORI IMPLICATI : parinții prescolarilor , cadre didactice;

-CONȚINUTUL ACTIVITĂȚII :

INTRODUCERE: voi începe ședința cu , urmat de motivarea invitaței pe care au primit-o de a participa la

această întâlnire. La inceput voi iniția jocul-exercitiu „Panza pe care o țesem „‟, care are ca scop conștientizarea

legăturii pe care o avem unii cu alții , încrederea în membrii grupului .

CUPRINS: se prezintă materialul intitulat „ Zece principia de baza pentru a fi un parinte mai bun ˮ ,

intercalate cu filmulete educationale , aceste lucruri generand idei , pareri , opinii , metode personale folosite în

situații asemănătoare , propuneri ale participanților.

Film educational : „‟Baiatu‟ lu‟ mama‟‟

Film educațional : ‟‟Cel mai bun film educațional al anului! ‟‟

Film educational : ‟‟Poveste trista pentru copii si parinti ‟‟

75

Fie că ne place sau nu, copiii tind să facă tot ceea ce văd în jurul lor. Ei ne observă și învață de la noi, apoi cresc

și fac la fel pentru că e în natura tuturor să urmărească anumite modele. Pornind de la ideea că adesea „copiii fac

ceea ce văd la părinți” clipul următor a fost foarte apreciat pentru valoarea lui educațională. Filmulețul creat de

către organizația True Activist are menirea să deschidă ochii părinților. El arată mai mulți copii care încearcă să

imite comportamentul celor mari. Aceștia fumează, beau, aruncă gunoaie pe stradă, strigă la ceilalți șoferi, sunt

violenți cu animalele, etc. Chiar dacă imaginile sunt destul de neplăcute, ele arată realitatea și devine clar de ce

un copil mic va încerca să-și imite părintele, sau pe un adult, indiferent dacă este vorba de lucruri bune sau mai

puțin bune. Odată ce realizăm asta, putem să limităm accesul copiilor la ceea ce nu vrem să imite și să le

facilităm accesul la ceea ce vrem să imite. Cel puțin cât sunt mici, la începutul formării lor, putem controla ceea

ce văd și aud copiii noștri, adică aproape tot ce vor imita. “Copiii văd. Copiii fac.” Acesta este mesajul pe care

filmulețul de 1 minut încearcă să-l transmită.

7 păcate capitale ale părinților în educația copiilor

Nu e părinte care să nu fi făcut măcar o greșeală în educația copiilor lor. Și multe din greșeli sunt făcute fără

voia lor, din dorința de a da o cât mai bună educație copiilor. Nu întotdeauna însă, ceea ce au crezut ei că e bine

a venit în sprijinul copiilor și a educației lor. Iată 7 păcate capitale pe care părinții le fac în educația copiilor lor,

descrise în cartea “Pais Brilhantes, Professores Fascinantes” (Părinți străluciți, profesori fascinanti), scrisă de

Augusto Jorge Cury, psihiatru, psihoterapeut, om de știință și scriitor din Brazilia.

1.Corecția în public. Ați văzut mulți părinți care își ceartă copiii de față cu alți persoane (copii sau adulți), în

încercarea de a-i responsabiliza și a-i face să înțeleagă că greșesc. Acest lucru nu este deloc sănătos pentru cei

mici. Și asta pentru că expunerea publică (indiferent de vârstă celui mustrat) duce la umilință, traume și alte

complexe foarte greu de depășit ulterior și care le va “bântui” toată existența. Corecția în public paralizează

inteligență, scade interesul de sine, și duce la teamă de a expune viitoarele idei.

2. Autoritate cu agresivitate. Părinții încearcă să se impună în față copiilor pentru a putea implementa regulile

de educație. Unii dintre ei, însă, sfârșesc lamentabil prin a-și impune autoritatea prin bătaie. Un părinte care își

bate copilul câștigă, cu siguranță, frică lui, dar îi pierde, încet și sigur, dragostea și respectul. Când părințîi

reacționează cu violență, impun o autoritate care sufocă rațiunea copiilor.

3. Critică excesivă. Unii părinți sunt atât de preocupați de viitorul copiilor lor, să fie morali, serioși și

responsabili încât nu le permit să facă greșeli și nici excese. Nu-i lasă să se joace pentru că se pot murdari sau

pot face dezordine cu jucăriile.

4. Pedepse la furie și fără explicații. Nu pedepsiți niciodată copiii când sunteți nervoși, indiferent de ceea ce a

făcut copilul. Nimeni nu gândește în primele 30 de secunde de furie, iar în acele secunde puteți face lucruri care

să rănească mai mult decât v-ați închipui. Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă v-au supărat, vorbiți despre

sentimentele voastre, plângeți cu el dacă asta simțiți. Când copilul vostru greșește, discutați cauzele greșelii. Nu

puneți niciodată limite fără să dați explicații.

5. Renunțarea la educația copiilor. Toți părinții sau profesorii vor să educe tineri docili, iar cei care îi fac pe

părinți (sau pe profesori) să se simtă frustrați sunt acei copii care le testează calitatea de educatori. Copiii voștri

complicați va testează dimensiunea iubirii, iar elevii voștri insuportabili sunt cei care va testează calitatea

umană. Chiar dacă va deceptioneaza, oferiți-le o compensație inedită, dragostea voastră. Secretul este răbdarea,

iar obiectivul este educarea afectivitățîi.

6. Încălcarea cuvântului. Sunt părinți care nu spun NU copiilor lor. Cum nu suportă încăpățânările și agitația

copiilor, ei le promit îndeplinirea tuturor dorințelor, pentru a evita altercatiile și pentru a nu frustra copiii. Și nu

numai că promiteau, dar nici nu-și țineau cuvântul dat. Ce efecte pe termen lung are această tactică? Văzându-și

76

părințîi disimuland și netinandu-și promisiunea, copiii respectivi proiectează asupra mediului social în care

trăiesc o inincredere cumplită. Dezvoltă nesiguranță și paranoia, cred că toată lumea îi va dezamăgi, suferă de

mania persecuției, nu vor reuși să mențînă prietenii stabile și nu vor stă prea mult timp într-un loc de muncă.

7. Distrugerea viselor și speranțelor. Fără speranța nu există drum și fără vise nu există motivația de a continuă

drumul. Cuvinte de genul “Nu vei face nimic în viață!”, “Vei fi un ratat”, “Nu mai ai nicio șansă!”, “Îmi aduci

numai necazuri!” distrug speranțele și visele unui copil. Oricât de multe greșeli ar face un copil, el trebuie să

primească îmbrățișările și încurajările părinților săi.

EVALUARE seinițiază jocul de dezvoltare personală „bomboană buclucașă ˮ.

ÎNCHEIEREA ACTIVITĂȚII: se va realiza prin metodă „‟ știu/vreau să știu/am învățat‟‟.

BIBLIOGRAFIE:

1.Mihaela Niculescu, „‟Sfaturi pentru părinți‟‟ , Ministerul Educației și Cercetării 2.Adina Botis , Anca Tătaru, „‟ Disciplinarea pozitivă „‟ , editura ASCR Cluj-Napoca,2004. 3.Augusto Jorge Cury, ‟‟ Părinți străluciți, profesori fascinanti‟‟

77

RELAȚIA PARTENERIALĂ ÎN EDUCAȚIE: GRĂDINIŢĂ - FAMILIE

Prof. înv. primar și preșcolar

GHENCEA LUMINIȚA

G.P.N. NR. 2 Măneciu

După familie, GRĂDINIŢA constituie prima experiență de viață a copilului în societate. Această

instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoștință cu activităţi şi

obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient,

angajarea în relaţiile sociale de grup. Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalității

sale, învăţământul preşcolar reprezentând din acest punct de vedere piatra de temelie, premisa dezvoltării

ulterioare, baza de la care se porneşte în construirea personalității fiecărui viitor cetăţe

În munca oricărei educatoare se întâlnesc două realităţi de care trebuie să ţină seama tot timpul şi anume :

trăsăturile comune copilăriei, universalitatea vârstei copilăriei şi diversitatea, unicitatea fiecărui copil cu care va

lucra. Principala preocupare a educatoarei, în tot timpul activităţii sale, este aceea de a realiza un echilibru stabil

între ceea ce este comun şi ceea ce este individual în grupă, între dezvoltarea psihică şi cea fizică a fiecărui

copil, între activitatea desfăşurată şi progresele realizate etc. Dificultatea constă în a găsi exerciţii şi tipuri de

activităţi potrivite, atât pentru întreaga grupă, cât şi pentru fiecare membru în parte, raspunzând fiecărei nevoi

individuale.Teza educabilităţii şi a maleabilităţii fiecărui copil în practică devine mai dificilă, datorită

experienţei şi specificului conduitei fiecărui copil. Educaţia devine artă, în cazul descoperirii portiţei deschise

spre cunoaştere şi acomodare a fiecărui preşcolar. Trăsăturile individuale (temperamentul, predispoziţiile

ereditare, experienţa dobândită etc.) devin premise ale succesului sau insuccesului în primele săptămâni de

activitate.

Ştim cu toţii : copiii sunt diferiţi. Şi totuşi câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au nevoie de

dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare, de

recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi îşi

dobândesc propria independenţă. Independenţa spre ce anume? Independenţa de a fi membri participativi ai

comunităţii, membri care ştiu să îşi asume responsabilităţi şi să urmărească să le fie respectate drepturile.

Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate

marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire de cetăţean

responsabil. Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod

nemijlocit, prin intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi

susţinere reciprocă. De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe care,

prin dimensiunea şi locul pe care îl ocupă , nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere directă din

partea comunităţii. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea şi în egală

măsură intervenţiile sistemului de educaţie.

78

Conceptul de parteneriat educaţional constituie o atitudine în câmpul educaţional, şi presupune

colaborare, cooperare, comunicare eficienta, acces egal, acceptarea diferenţelor şi interacţiuni îndreptate în

scopul optimizării rezultatelor educaţiei.

Datorită abordării curriculare flexibile şi deschise pe care o presupune în rezolvarea problemelor cu care

se confruntă astăzi educaţia, parteneriatul educaţional tinde să devină un concept central. Din abordarea

curriculară a educaţiei rezultă nevoi precum aceea de cunoaştere, respect şi valorizare a diversităţii, ce

presupune unicitatea fiinţei umane şi multiculturalitatea. Fiecare copil este unic, are particularităţi diferite,

determinate de caracteristici individuale şi de apartenenţa lor la un spaţiu şi o identitate socio-culturală. Copilul

intră, de la începutul existenţei sale, în interacţiuni umane, care se manifestă în diverse forme: ca

interdependenţă a factorilor sociali, ca influenţare, ca schimb de idei, sentimente şi stiluri de conduită.

Particularităţile individuale reprezintă răspunsurile personale la solicitările mediului, unicitatea venind din

ecuaţia subiectivă a fiecăruia, din stilurile de învăţare, din ritmurile dezvoltării, din trăsăturile, capacităţile,

competentele şi comportamentele fiecăruia, amprenta culturală fiind importantă pentru că determină bogăţia

diversităţii la nivelul grupului social.

Parteneriatul educaţional se instituie între următoarele instituţii: familie (partener tradiţional al şcolii),

şcoală (ca instituţie socială transmiţătoare de valori), comunitate (ca beneficiar al serviciilor educaţionale),

agenţii educaţionali (elevi, părinţi, cadre didactice, psihologi, alţi specialişti), instituţii de cultură

(universităţi, biblioteci, muzee, centre de cultură), şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea instituţională a

sistemului de educaţie.

Obiectivele parteneriatelor educaţionale sunt:

să asigure coerenţa politicilor şi strategiilor de menţinere a educaţiei ca sector prioritar ;

să consolideze cadrul instituţional şi legislativ al dezvoltării umane ;

să asigure instrumente instituţiilor şcolare necesare în dezvoltarea programelor specifice;

să implice comunitatea în asigurarea calităţii educaţiei;

să asigure colaborarea şcolii cu beneficiarii în sensul realizării echităţii, a egalităţii de şanse;

să elaboreze programe comune, menite să faciliteze integrarea socio-profesionale a absolvenţilor;

să confirme şi să întărească rolul unităţilor de învăţământ în viaţa comunităţii;

să asigure articularea programelor europene şi internaţionale care determină măsuri de inovare şi de

dezvoltare la nivel local, judeţean sau regional;

să asigure, în cooperare cu mass-media, informarea corectă şi completă a beneficiarilor şi publicului în

ceea ce priveşte impactul social al programelor şi măsurilor din domeniul educaţional

Grădiniţa reprezintă un sprijin pentru comunitate şi nu doar un loc în care copiii îşi însuşesc cunoştinţe.

Atunci când părinții, copiii şi ceilalți membri ai comunității se consideră parteneri în educație, se creează o

comunitate de suport care începe să funcționeze. Din acest motiv, parteneriatele trebuie văzute ca o componentă

esenţială şi necesară în organizarea grădiniţei şi a grupei de preşcolari. Pentru realizarea unui parteneriat trebuie

stabilite câteva forme de relaţionare necesare. Astfel ,trebuie respectate cele patru condiţii de realizare ale

acestui proces: comunicare, coordonare, cooperare şi în final, parteneriat.

În ceea ce priveşte relaţia dintre grădiniţă şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei

relaţii sunt :

Şedinţele cu părinţii;

Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;

Organizarea unor întâlniri cu părinţii ;

79

Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;

Voluntariatul ;

Asociaţiile de părinţi ;

Există câteva tipuri de implicare a familiei care ne pot ajuta să creăm parteneriate eficiente cu

painţii,comunitatea,pentru a spori eficienţa procesului educativ.

1. Părinţii pot primi ajutor pentru a crea medii familiale care să sprijine experienţele

de învăţare ale copiilor prin modalităţi diverse, printre care: oferirea de informaţii despre organizarea spaţiului

de acasă al copiluluipentru a-i sprijini învăţarea,dar şi jocul,sprijinirea în înţelegerea unei relaţii cu dublu

sens,între familie şi grădiniţă.

2. Comunicarea cu părinţii este recunoscută drept esenţială, iar stabilirea unui canal de

comunicare cu două sensuri despre progresul copiilor se poate realiza prin: organizarea

consultaţiilor individuale ritmice cu părinţii, dar şi prin realizarea unor dosare/ portofolii în care să se prezinte

activitatea copiilor care vor fi trimise acasă spre consultare.

3. Voluntariatul reprezintă o practică de succes şi presupune organizarea acţiunilor de ajutor din partea

părinţilor (la grădiniţă, acasă sau în alte locaţii) sau a altor agenţi care să sprijine echipa grădiniţei, dar şi pe

copii. Pentru a identifica disponibilitatea părinţilor şi timpul pe care îl pot aloca e indicat să se dea un chestionar

la început de an şcolar. Părinţii, în spaţiul

grupei, pot acţiona ca voluntari prin activităţi precum:

acordarea ajutorului în derularea activităţilor din centre sau supravegherea lor;

însoţirea copiilor în activităţile extraşcolare (excursii, vizite la obiective turistice sau

culturale);

implicare în realizarea decorurilor pentru un eveniment, o serbare.

4. Implicarea părinţilor în luarea deciziilor reprezintă o verigă importantă a parteneriatului.

5. Colaborarea cu comunitatea, prin identificarea resurselor care vor susţine învăţarea şi vor

spori experienţa copiilor se poate realiza prin mijloace precum: integrarea serviciilor comunităţii prin

parteneriate care implică grădiniţa şi alte agenţii care sunt interesate de aspecte legate de viaţa civică, sănătate,

cultură, recreere etc.

Pentru a avea rezultate deosebite cu copii, pentru a crea un mediu adecvat desfăşurării cu succes a

procesului instructive-educativ este indicat să existe un parteneriat educaţional funcţional grădiniţă familie

,începând de la grupa mică şi continuând până la grupa pregătitoare. Din experienţa mea cu copiii şi cu părinţii

pot spune ca numai existând o colaborare strânsă educatore-copii-părinţii poţi avea rezultatele scontate, doar

astfel poţi realiza obiectivele propuse, poţi crea o atmosferă benefică de învăţare,de joc, de prietenie, încredere,

reuşită, etc. În cadrul parteneriatelor cu părinţii am prezentat grădiniţa, oferta educaţională, am specificat

drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor,regulile grupei, am organizat serbări, lectorate, şedinţe, excursii,

ieşiri la locuri de joacă pentru copii, lecţii deschise, expoziţii ale proiectelor tematice desfăşurate cu copiii,

acţiuni de voluntariat, ecologie, studii de caz(copii cu CES;ADHD),etc. Parteneriatele mi-au oferit ocazia de a

închega o echipă puternică ,,familia noastră‟‟,de a crea o atmosferă plăcută şi de încredere reciprocă ,siguranţa

reuşitei copiilor noştri. Până în prezent,am reuşit să ne cunoaştem mai bine copiii,să ne cunoaştem mai bine pe

80

noi,să ne cunoştem între noi,cu bune şi rele,să învăţăm unii de la alţii,să ne acceptăm,şi consider că e un start

bun pentru cristalizarea celor 7 ani de-acasă! Prin intermediul parteneriatului am pus bazele unei educaţii

democratice, interculturale şi incluzive, am reuşit să formez caractere frumoase şi puternice!

În urma derulării acestor parteneriate, ca urmare a studiului individual se impun câteva recomandări atât

pentru cadrele didactice cât şi pentru părinţi .Recomandările pentru părinţi ar fi urmatoarele: să le prezinte

copiilor grădiniţa ca un loc unde se pot juca cu alţi copii,unde pot învăţa lucruri interesante; să ceară sfatul

cadrelor didactice; să participe la evenimentele din grădiniţă (serbări,şedinţe,voluntariat,etc); să ceara

educatoarelor informaţii despre copil şi să ofere informaţii despre acesta; să dorească să participe la luarea unor

decizii cât mai bune pentru grădiniţă,etc.Educatoarele ar trebui să ţină seama de următoarele aspecte: să

informeze părinţii în legătură cu problemele curente ale învăţământului (de exemplu, schimbările din

Curriculum); să trimită însemnări despre evoluţia copilului în grădiniţă, să caute oportunităţi pentru discuţii

informale; să invite părinţii la activităţi, să-i implice în organizarea centrelor de interes/ activitate, în crearea

centrelor tematice,în decorarea clasei pentru serbări sau alte activităţi; să ajute pe părinţi să înţeleagă importanţa

sprijinului lor în educaţia copiilor; să participe la activităţile comunităţii,etc.

În educaţie, parteneriatul se prezintă ca o concretizare a acţiunii de ,,renovare” a învăţămâtului. El

apare ca o alternativă ce poate permite accelerarea schimbărilor pe tărâmul educaţional în direcţia unei mai

profunde colaborări între factorii implicaţi în dirijarea dezvoltării personalităţii copilului. Pentru a realiza aceste

competenţe rolul cel mai important revine educatoarei şi modului de realizare a comunicării didactice,implicit a

iniţierii de parteneriate educaţionale benefice pentru copii,cât şi pentru factorii implicaţi: GRĂDINIŢĂ,

FAMILIE, COMUNITATE.

Bibliografie:

Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004;

P.R.E.T.,Modul nr.2 :,,Împreună pentru copii:grădiniţa şi comunitatea‟‟,Bucureşti,2008;

Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

81

DEZVOLTAREA SENZORIALĂ

Prof. Ioniţă Iuliana

Grădinița ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Ploiești

La varsta prescolara are loc o mare extensie a universului cunoscut de copil. Cum noile spatii de viata -

exteriorul casei, strada spre gradinita sau spre magazin - contin multe obiecte incitante, incep sa fie vitalizate o

serie de trebuinte psihologice ale copilului. Dintre acestea, trebuinta de cunoastere si cea de investigare sunt

extrem de importante. Copilul vrea sa afle, sa stie cat mai multe lucruri, curiozitatea lui este vie si permanenta.

Dar pentru satisfacerea acestor trebuinte, copilul trebuie sa dispuna de procese, insusiri, functii si

capacitati psihice care sa ii permita sa investigheze noile obiecte si fenomene. Asadar, procesele senzorial-

perceptive, alaturi de cele motorii si actionale, suporta o serie de transformari pentru a se perfectiona in

conformitate cu noile cerinte. Sensibilitatea copilului se adanceste si se restructureaza. Astfel,

sensibilitatea vizuala si auditiva trec pe prim plan, ele fiind cele care capteaza prioritar informatiile. La varsta

micii scolaritati se diferentiaza si se denumesc culorile fundamentale ale spectrului (rosu, galben, verde,

albastru), dar nu si cele intermediare (portocaliu, violet, indigo), care vor fi diferentiate abia in jurul varstei de 5

ani. Sensibilitatea auditiva devine de doua ori mai fina in aceasta perioada.

Fara a-si pierde semnificatia, sensibilitatea tactila se subordoneaza vazului si auzului, ca instrument de

sustinere si control al acestora. Daca pana acum tactul era utilizat pentru descoperirea insusirilor obiectelor, in

noul stadiu al dezvoltarii psihice va fi folosit pentru stabilirea semnificatiilor acestora. Relatia dintre

sensibilitatea vizuala si cea tactila este mai slab coordonata la aceasta varsta, copilul intampinand anumite

greutati in recunoasterea tactila a obiectelor percepute anterior vizual. Aceasta legitate se pastreaza, insa, numai

atunci cand este vorba de un obiect necunoscut. Sarcina inversa, recunoasterea vizuala a unui obiect care a fost

anterior perceput doar prin pipait este relativ simpla pentru copil. Cele doua fenomene sunt explicate prin

legaturile conditionate stabilite intre analizatorul tactil-kinestezic si cel vizual; simpla vedere a unui obiect

actualizeaza vechile impresii tactil-kinestezice.

Celelalte forme de sensibilitate continua sa se dezvolte si ele, insa nu in aceeasi masura cu cea vizuala si

auditiva. Aceasta din urma cunoaste, de exemplu, o serie de specializai interioare: se dezvolta mult auzul verbal

si cel muzical, fapt care va da posibilitatea recunoasterii obiectelor dupa sunetelor pe care le scot la atingere,

lovire, ciocnire.

Este cunoscut faptul ca la copil nu intalnim senzatii in stare pura decat, cel mult, in primele zile de viata.

El nu reflecta insusirile izolate ale obiectelor si fenomenelor, ci obiecte in multitudinea si unitatea insusirilor lor,

senzatiile fiind subordonate si integrate perceptiilor, care le individualizeaza in raport cu cele ale

anteprescolarului. In acest fel, se vor desprinde treptat de particularitatile concrete ale situatiilor si de conotatiile

afective, fiind mult mai evidenta acum centrarea pe obiect, pe caracteristicile lui reale, obiective. Unele forme

speciale ale perceptiei, cum sunt perceptia spatiului, a timpului, a miscarii, se organizeaza si incep sa

functioneze aproape normal si plenar.

82

Perceptia marimii obiectelor, cat si constanta perceptiei de marime sunt inca deficitare, mai ales la

prescolarul mic. Doua cutii de aceeasi forma, aceeasi culoare, dar diferite ca marime sunt diferentiate nu atat

dupa marime, cat dupa asezarea lor spatiala. Daca, de exemplu, copilul a gasit o bomboana in cutia mare

amplasata in dreapta, la o noua incercare el va cauta bomboana tot in dreapta, desi cutia mare este amplasata in

stanga. Intarirea verbala usureaza mult aceasta sarcina: pronuntarea cuvintelor "cutia mare" atunci cand copilul

gaseste bomboana in aceasta cutie il ajuta pe copil sa diferentieze obiectul dupa marime. Fara dirijarea si

intarirea verbala, perceptia copilului poate trece peste insusirile semnificative ale obiectelor, se poate cantona pe

cele nesemnificative, se poate muta de la unele la altele (Golu, Zlate, Verza, 1998). Constanta perceptiei de

marime este strans legata de perceptia distantei. Aprecierea distantei la care se afla obiectele, a orientarii lor in

raport cu anumite repere (in stanga/dreapta, in fata/spate, sus/jos), a pozitiei lor (deasupra, dedesubt, langa etc.)

se face cu mai multa usurinta spre sfarsitul prescolaritatii.

Perceptia timpului este influentata de anumite evenimente din viata prescolarului, unde el trebuie sa

astepte pentru a-i veni randul pentru a desfasura o activitate oarecare sau sa urmeze in mod regulat un program

stabilit, dezvoltandu-se astfel perceperea succesiunii in timp a evenimentelor si durata lor. In etapa prescolara

mare, copiii realizeaza progrese insemnate in citirea ceasului.

Premisa formarii reprezentarilor este reprezentata de desprinderea unor insusiri semnificative ale

obiectelor si fixarea lor in cuvinte. Reprezentarile scolarului vor fi mai clare si mai stabile cu cat descrierea

obiectului este mai bogata, cu cat se bazeaza mai mult pe un suport intuitiv sugestiv. Este necesar totodata sa se

utilizeze cuvantul pentru a facilita desprinderea unui obiect din fond si a unor insusiri ale obiectului din masa

tuturor celorlalte.

La aceasta varsta, reprezentarile au un caracter situativ, intuitiv, bazandu-se in principal pe insusirile

concrete ale obiectelor si fenomenelor. Caracterul schematizat si generalizat al acestora se prefigureaza spre

sfarsitul prescolaritatii. Rolul lor in viata psihica a copilului este deosebit de important, largind sfera vietii

psihice prin posibilitatea copilului de a cunoaste obiectele si in absenta lor si de a isi reactualiza experienta

trecuta, integrand-o in cea prezenta sau chiar in cea viitoare .

83

ʼʼSCHIMB DE BUNE PRACTICIʼʼ

Prof. învățământ preșcolar: Ioniță Irina

Prof. învățământ preșcolar: Onoiu Ionela

G.P.P. Nr. 47 Municipiul Ploiești

Evidențierea problematicii formării și dezvoltării competenței de comunicare a preșcolarilor în grădinița

derivă atât din nevoia formulării unui răspuns adecvat nevoilor de dirijare a achizițiilor în scopul socializării și

pregătirii lor pentru școală, cât și din interesul particular al studierii acestei arii tematice largi.

Preșcolaritatea este ʼʼminutul de aurʼʼal vieții în care se pot forma copiilor abilități importante,de bază,

pentru:educație civică,istorie,cultură europeană,muzică,sport,limbi modern,dar și capacități de gândireși

comunicare necesare învățării școlare de mai târziu.

Procesul formativ-educativ pe care îl desfășoară în activitatea cu preșcolarii permite fiecărei educatoare să-și

valorifice propria experiență didactică, originalitatea și creativitatea prin realizarea activităților cu caracter

integrat și cu o abordare complexă a conținuturilor.

Jocul este cea mai eficientă formă de învățare integrată, datorită naturaleței cu, care copilul învață!

Prin joc preșcolarii își dezvoltă gândirea abstractă, comunică cu sine și cu ceilalți, își exprimă sentimentele,

reacționează afectiv, recepționează și învață să recunoască sentimentele celorlalți.

Activitatea de joc este extrem de solicitantă pentru copil în ciuda aparanței pe care o crează, adică aceea de a

fi relaxantă, lejeră.

Valoarea activităților de joc este apreciată după capacitatea acestora de a-l ajuta pe copil să se integreze în

mediul natural și social și pentru a înțelege lumea înconjurătoare.

În esență, experiența acțională pe care o dobândește copilul jucându-se se reflectă asupra dezvoltării sale

psihice prin:

- achiziția unor competențe socio-emoționale adecvate;

- activarea și optimizarea potențialului fizic;

- activarea și optimizarea potențialului intelectual.

Copiii învață să-și elaboreze comportamentul social de tip normativ, ceea ce va facilita, procesul integrării lor

în mediul organizațional.

Bibliografie:

1.Păiși,Lăzărescu,M.,Ezechil,L.,( 2011),Laborator preșcolar,Ed.V&I Integral,București;

2.https://www.didactic.ro,Referat-Exemple de bune practice;

3.Revistă învățământul preșcolar și primar 3-4/2015,Ed.Arlequin.

84

ROLUL EDUCAȚIEI PARENTALE ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ

Prof. înv. preșc.: Iovu Mihaela-Mădălina

Prof. înv. preșc.: Olariu Florina-Liliana

Grădinița cu program prelungit ”Clopoțica” Urlați

Familia este nucleul oricări societăți, având funcții biologice, sociale, economice, culturale și educative.

Se deosebește de celelalte grupuri sociale prin forma de organizare, relațiile care se stabilesc între membrii săi,

scopurile și atribuțiile pe care le are. Mediul familial este universul natural al copilului, fiind diferit în funcție de

contextul social pe fondul căruia se constituie și ale cărui fenomene le reflectă, și de particularitățile fiecărei

familii. Influențele educative ale familiei sunt considerate a fi o expresie directă a relațiilor ce se stabilesc în

interiorul familiei și a modelelor culturale pe care aceasta le oferă. Acțiunea educativă a familiei are un rol

foarte important în dezvoltarea copilului și în transformarea acestuia într-un viitor adult. Mediul familial

imprimă acțiunii educaționale anumite particularități. Autoritatea părinților se întemeiază pe un sistem de idei,

acumulate involuntar sau deliberat, care își vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie.

Se vorbește din ce în ce mai des despre educația parentală ca forma de intervenție socială din cauza

condițiilor economice, sociale și culturale care se modifică permanent: timpul liber tot mai limitat al părinților,

accesul la tehnologie și internet al copiilor, influența mass-media, modelele sociale de proastă calitate oferite de

către societatea actuală, nivelul de trai tot mai scăzut, familiile destrămate, etc. Scopul acesteia este de a

dezvolta relațiile dintre părinți și copii, încurajând comportamentele de sprijin ale părinților și modificându-le pe

cele neproductive sau vătămătoare. Prin intermediul educației parentale se dorește a se veni în sprijinul

părinților cu informații și cunoștințe care au scopul de a le dezvolta abilitățile și competențele parentale și pot fi

eficiente pe termen lung, aceștia devenind mai atenți și mai receptivi la nevoile copiilor lor. Se urmărește

dezvoltarea unor comportamente noi, pozitive, pe de o parte, dar și să elimineo serie de comportamente care

afectează nefavorabil dezvoltarea copiilor. Timpul de calitate pe care părinții îl petrec împreună cu copiii lor

este la fel de important ca și timpul pe care aceștia îl petrec la serviciu. Atunci când părintele știe cum să

răspundă nevoilor copilului său, îl va asigura pe acesta că părintele este disponibil și îl va determina să fie mai

receptiv la cerințele părintelui pentru că între cei doi se va crea o legătură bazată pe colaborare și încredere, nu

oponență. Astfel, părintele va putea transmite cu ușurință regulile noi de învățare, de implicare în sarcinile

școlare și/sau casnice,evident nu cele mai atractive pentru copil, dar la care copilul va răspunde pozitiv deoarece

la baza acceptării regulilor noi stă o relație bazată pe respect, negociere și colaborare spre scopul comun de a

evolua împreună. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, provocările se vor schimba și gândirea părintelui poate

evolua, însă abordarea trebuie să fie permanent aceeași: consecventă, fermă și iubitoare. Copilul trebuie ajutat să

învețe experimentând și făcând eforturi pentru a-i crește încrederea în sine și pentru a-l face capabil ă facă față

tuturor provocărilor. Nu există o cale corectă de a crește un copil, însă cu încredere și cu foarte multă

perseverență pot fi obținute rezultate foarte bune.

Consecințe ale educației parentale:

îmbunătățirea cunoașterii părinților în domeniul dezvoltării copiilor, a nevoilor acestora și modului cum

acestea pot fi satisfăcute pentru a susține sănătatea fizică și psihică a copiilor;

informarea părinților cu privire la drepturile copilului și modul în care acestea trebuie respectate;

îmbunătățirea abilităților părinților de a comunica cu copiii, de a-și ajusta așteptările față de aceștia în

mod realist;

85

îmbunătățirea atitudinilor responsive și suportive a părințior față de copii, a capacității lor de a sprijini

autonomizarea copiilor prin disciplinare pozitivă.

Trist este că, în societatea actuală, se pune foarte mult accentul doar pe educația formală, care se

desfășoară la școală, deși ”cel mai bun mijloc de a influența favorabil dezvoltarea copiilor și comportamentele

acestora este să acționezi asupra convingerilor, atitudinilor și comportamentelor părinților, căci aceștia sunt cei

mai timpurii și mai apropiați educatori ai copiilor”(Carter,1996). Mulți părinți văd șoala ca fiind singura

responsabilă de educația copilului acest aspect influențând în mod negativ evoluția copilului, deoarece fără un

parteneriat permanent între școală și familie și fără implicarea familiei și părinților în actul educațional,

dezvoltarea ulterioară a copilului va avea de suferit. Educaţia pentru părinţi trebuie să fie o dimensiune atât a

educaţiei formale, cât şi a educaţiei informale, iar în societatea în care trăim se impune ca fiecare părinte să aibă

dreptul la o astfel de educaţie, pentru a-i uşura comunicarea cu copilul. Să fii părinte nu este o calitate înnăscută

sau moștenită, ci se invață și se exersează treptat.

Beneficiile educației parentale nu pot fi contestate, însă aceasta nu poate rezolva inegalitatea socială sau

problemele de asistență socială a familiei și copilului și nici sărăcia.

Programele de educație parentală sunt îndreptate mai ales către familiile vulnerabile și defavorizate

deoarece în aceste familii copilul este supus unor mari riscuri dintre care pot fi enumerate: abuzul, nerespectarea

drepturilor fundamentale, exploatarea, neglijarea, etc.

Relațiile dintre tineri și adulți și cele dintre copii și părinți s-au schimbat. Am observat, chiar la nivelul

grupei pe care o conducem că foarte multe familii sunt destrămate și, în cele mai multe cazuri, numai unul dintre

părinți comunică cu copilul( îndeosebi mama). Se poate observa cu ușurință că acești copii sunt dominați de un

sentiment de nesiguranță, deși părinții se străduiesc să îi facă să se simtă apreciați și îi încurajează în acțiunile

întreprinse. Lipsa celuilalt părinte și lipsa comunicării optime conduc spre o maturizare precoce a celor mici.

Este binecunoscut faptul că ,modelul parental, felul în care este și se comportă părintele,ajută cel mai mult.

Întotdeauna părintele este un exemplu pentru copilul său, de aceea trebuie să ne îndrumăm copiii să fie sociabili,

să fie buni prieteni și colegi. La rândul lor, părinții au avut ca model educația primită de la proprii părinți, însă,

în societatea actuală, trebuie să nu uităm că mediul a survenit foarte multe schimbări și că, la tot pasul, apar fel

și fel de tentații cu care părinții trebuie să țină pasul pentru a putea înțelege și sprijini nevoile propriulu copil.

Dacă părinții nu cunosc preocupările celor mici, nu știu ce le place și ce idealuri au în viață, relația dintre ei va

deveni una rigidă și nu una de prietenie și susținere, așa cum doresc copiii.

Unii părinți sunt atât de permisivi încât nu controlează cât timp petrec copiii în fața televizorului sau a

calculatorului, ce prieteni au și ce modele le oferă, iar cultura estetică lipsește în totalitate. În familiile autoritare

toate aceste acțiuni sunt însă exagerate. De aceea, familia trebuie să fie întotdeauna un model și exemplu pentru

a avea un copil care se dezvoltă într-un mediu sănătos, fiecare părinte trebuind să se adapteze propriului copil.

Îngrijorător este faptul că există un nou model de părinte, acela care este permanent preocupat cu munca și care

se consideră responsabil doar de bunătatea financiară a copilului, în defavoarea părintelui tradițional care are

răbdare și timp pentru a crește și a educa un copil cu niște trăsături de caracter și cu o personalitate puternică.

Bibliografie:

Ștefan Cojocaru, Daniela Cojocaru, Educația parentală în România, Buzău, Editura Alpha MDN, , 2011

Ioan Nicola, Domnica Fărcaș, Pedagogie generală, București,Editura Didactică și Pedagogică, 1998

86

STUDIU DE CAZ: PERSONALITATE ŞI TEMPERAMENT

LEPĂDATU MARIA,

Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile”, Ploiești

I. IDENTIFICAREA CAZULUI:

Preşcolarul I.C., născut la 02.01.2012, grupa mare, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile”, Ploiești, prezintă

următoarele particularităţi individuale, tipice pentru temperamentul coleric:

Reacţiile motrice ale acestui copil sunt intensive, rapide şi expresive. Atrage atenţia ,,agitaţia motrică”

permanentă a lui în diferite momente ale programului zilnic.

Trăirile emotive sunt puternice şi foarte clar exprimate. De exemplu, când nu reuşeşte să deseneze ceea ce

şi-a propus, când întâmpină dificultăţi în confecţionarea diferitelor obiecte din hârtie, când nu i se repartizează în

joc rolul dorit, reacţiile lui emotive au un caracter ,,exploziv” (ţipete, plâns, ruperea materialelor, aruncarea

jucăriilor). Vorbirea este rapidă, expresivă, dar adesea pripită. Nu-şi stăpâneşte reacţiile verbale, vorbeşte

neîntrebat, manifestă nerăbdare, întrerupând firul convorbirilor cu alţii. Îşi exprimă cu voce tare impresiile

nemijlocite în cuvine nepotrivite ( când educatoarea demonstrează sau explică). În îndeplinirea sarcinilor

obligatorii (desen, modelaj, confecţii, decupări etc.) este pripit, de multe ori nu duce până la capăt activitatea

începută, întrucât nu are răbdare şi nu perseverează.

În contactele sociale cu alţi copii, în timpul jocurilor şi al activităţilor în colectiv, este sociabil, se manifestă ca

o fire deschisă. Totuşi, foarte frecvent, el este acela care provoacă neînţelegeri şi conflicte, datorită impulsivităţii,

devenind adesea obiectul numeroaselor reclamaţii adresate educatoarei din partea celor nedreptăţiţi.

Acest temperament îţi pune amprenta pe manifestarea comportamentală bio- psihică a lui I.C.

Acest stil personal de comportare, de manifestare individualizată, devine o problemă ce se cere a fi

diagnosticată, analizată şi rezolvată deoarece:

- comportamentul este periculos atât pentru I.C., cât şi pentru cei din jur;

- comportamentul respectiv determină un stress semnificativ în viaţa celor care trăiesc şi muncesc cu

el, ceea ce conduce la scăderea calităţii vieţii acestora la un nivel inacceptabil;

- comportamentul este contrar normelor sociale.

Date medicale:

Antecedente patologice:

Naştere: la termen

Greutate la naştere: 2700g; înalţime: 48 cm.

Boli ale copilăriei: nesemnificative

Starea generală a sănătăţii: bună

Istoricul dezvoltării:

Este crescut de ambii părinţi, într-o familie legal constituită..

87

A fost înscris la grădiniţă la vârsta de 3 ani. Conduita sa nu era în concordanţă cu cerinţele mediului

instituţionalizat. Era instabil şi impulsiv. Se întrerupea pentru a schimba jocul, pentru a vorbi, pentru a fugi.

Incapabil să împartă sau să coopereze, lovea şi muşca colegii de grupă.

Nu a prezentat întârzieri în dezvoltarea limbajului şi nici defecte de vorbire.

Nivelul de inteligenţă este normal.

Date despre familia copilului:

Este primul copil. Are o surioară de două luni. Situaţia economică – medie;

Tatăl- 34 ani, studii medii; mama- 33 ani, studii medii.

II. COLECTAREA DATELOR

METODE ŞI TEHNICI DE CUNOAŞTERE A PERSONALITĂŢII COPILULUI I.C.:

- Observarea copilului în timpul activităţilor, acasă,în aer liber,în joc;

- Analiza produselor activităţi;

- Conversaţia curentă, directă cu copilul;

- Chestionarul aplicat părinţilor;

- Probele psihologice ( probele utilizate fac parte din categoria acelora ce pot fi folosite de către educatoare în

absenţa psihologului specializat în domeniu.)

- Dezbaterile, convorbirile cu părinţii şi copilul.

Am obţinut informaţii utile privind: anamneza, preocupările de timp liber, anturajul copilului,

influenţele familiei, starea materială, socială, culturală a familiei. Printr-o atitudine empatică am căutat să înţeleg

felul în care simte, gândeşte şi acţionează copilul.

Datele înregistrate au fost conjugate, comparate, prelucrate pentru a stabili trăsăturile individualităţii

copilului.

II. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

Cauzele comportamentului lui I.C.:

- factori biologici (caracteristici temperamentale- intensitatea înaltă a răspunsului emoţional);

- factori sociali (mediu familial tensionat, conflictual, respingere din partea părinţilor, stilul coercitiv de

educaţie al părinţilor, expunerea la violenţă prin mass- media);

- factori emoţionali (dependenţa de alţii în satisfacerea nevoilor; reprezentarea, stima, imaginea de sine

scăzute; atitudinea celor din jur este de a-l trata ca pe copii mici);

- factori cognitivi ( abilităţi de comunicare, interacţiunea socială);

Aceste probleme apar şi se dezvoltă atunci când îi este (consecvent) reprimată nevoia de autoactualizare.

IV. SOLUŢIONAREA CAZULUI

A. Training-ul părinţilor- s-a axat pe învăţarea de către părinţi a unor abilităţi care sunt importante în

socializarea copilului.

B. Combinarea intervenţiilor la nivel familial cu cele efectuate la nivelul grădiniţei.

În acest program de intervenţie sunt implicate persoanele care pot avea un impact pozitiv asupra

copilului în ceea ce priveşte socializarea lui (părinţi, profesori, colegi).

Programul cuprinde patru componente:

1. Discuţii individuale cu copilul.

2. Vizite la domiciliu, în cadrul cărora i-am ajutat să rezolve eficient problemele care apar.

3. Training în rezolvarea de probleme pentru însuşirea unor abilităţi de relaţionare a părinţilor cu

copilul.

4. Intervenţii la nivelul grupei, prin care profesorul învaţă anumite modalităţi de management

eficient al clasei şi este solicitat să discute cu elevii probleme legate de comunicare, relaţionare

cu prietenii, rezolvarea conflictelor.

88

C. Activitatea cadrului didactic:

. Pentru formarea unei personalităţi mature, calde, profunde, creative, deschisă la experienţe noi şi la

semeni am căutat:

- Să întăresc bunele trăsături şi comportamente ale copilului şi totodată, fără a fi agresivă/ violentă/ lipsită de

tact, am căutat să ponderez- atât cât îi stă în putinţă unei fiinţe omeneşti- tendinţele negative (

superficialitatea, tendinţa de dominare).

- Să consolidez copilul din punct de vedere emoţional, să-l ajut să depăşească stările de dezechilibru şi de

tulburare emoţională, cu atât mai mult cu cât va avea nevoie de înfruntat frecvente experienţe încărcate afectiv, care

solicită autocontrol emoţional. Pe acest fond, am încurajat comportamentul calm, temperat, bine adaptat la cerinţele şi

presiunile externe.

- Să dezvolt stilul sociabil, afectuos, perseverenţa, conştiinciozitatea, respectarea regulilor, stilul imaginativ,

rafinat, delicat, deschis, inovator, stăpânit, de bun confident.

- Să descurajez- cu supleţe, consecvenţă şi fermitate, cu o atitudine raţional- empatică- comportamentul

instabil, expeditiv, încăpăţânat, conflictual, opozant, încordat, neliniştit.

- Să susţin un eu puternic, capabil să controleze presiunile care vin dinspre sine , dinspre supraeu şi dinspre

realitate.

- Să formez un supraeu flexibil, care să permită manifestarea unei personalităţi sănătoase, articulate, demne

de încredere.

- Să-l atrag, să-i dau siguranţa că sunt sursa cea mai autorizată şi apropiată, cea mai umană de a-l ajuta să

crească, suportul cel mai avizat pentru a-l ajuta să fie el însuşi.

- Să observe acţiunile şi consecinţele acţiunilor celorlalţi copii. M-am concentrat şi asupra atitudinilor noastre

faţă de comportamentele pe care le-a observat copilul însuşi la ceilalţi.

- Să-i susţin trebuinţa de autoactualizare.

- Să existe preţuire ( reciprocă), apreciere pozitivă ( reciprocă).

- Să-l învăţ să gândească.

- Să-i asigur o atmosferă de încredere, de acceptare, de înţelegere.

- Să-şi formeze o imagine de sine pozitivă.

- Să-i ofer dragostea, răbdarea şi încrederea mea.

- Să-l ajut să-şi asume responsabilitatea socială şi morală pentru acţiunile sale; să înţeleagă statusurile pe care

le ocupă, cu rolurile lor specifice; să-şi creeze o ,,imagine,, socială pentru a controla felul în care este

perceput de alţii.

- Să creadă că e liber, dar să fie atent supravegheat, îndrumat.

CONCLUZIILE STUDIULUI DE CAZ:

Prin schimbarea părinţilor prin deschiderea către dialog şi cooperare cu toţi factorii care contribuie la

dezvoltarea şi instruirea propriului copil; prin schimbarea modului în care am receptat şi respectat drepturile copilului,

în special dreptul lui de participare activă la toate problemele care îl privesc şi îl afectează; prin modelul meu de

comportament; la sfârşitul anului şcolar am observat o îmbunătăţire reală a comportamentului copilului şi realizarea

climatului de respect, cooperare şi atitudine pozitivă faţă de ceilalţi.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, G., O psihologie a educaţiei, Iași, Editura ,,Institutul European”, 2005

2 Ezechil, L., Lăzărescu, M., Laborator preşcolar-ghid metodologic, Bucureşti, Editura ,,V/I

Integral”, 2001

89

FAMILIA DE IERI, FAMILIA DE AZI

Prof. Matei Marilena

Liceul Tehnologic, sat Cioranii de Jos

Cu toţii ştim că familia reprezintă un mediu extrem de important, pot spune cel mai important în viaţa

unui copil. Încă din primele clipe petrecute împreună cu familia, copilul simte legătura divină dintre el şi familia

sa. Aici, el primeşte primele sfaturi, primele idei asupra gândirii sale şi este locul unde normal ar trebui să se

simtă în siguranţă, protejat.

Astăzi trăim într-o epocă vădit instabilă. Lucrurile se schimbă într-un ritm ameţitor şi această viteză

mărită se datorează pe de o parte tehnologiei contemporane, iar pe de altă parte dorinţei părinţilor de ,, a avea”

cu orice preţ.

În acest climat general, familia, educaţia şi instruirea copiilor au suportat transformări radicale.

În ultimii 30 de ani fenomenul migraţiei a devenit accesibil tuturor, ceea ce a influenţat structura familiei

contemporane. Nu numai migraţia dar şi divorţul sunt fenomene declanşatoare ale calităţii relaţiei părinte –

copil.

Pe plan naţional, criza familiei a luat amploare după 1989, ca un efect al libertăţii prost înţelese de

români. Sub umbrela largă a libertăţii au apărut comportamente deviante promovate şi amplificate de-a lungul

anilor, comportamente copiate în special de la ţările "civilizate". Acestor cauze se adaugă situaţia materială în

general precară ce a avut ca efect scăderea natalităţii, creşterea ratei divorţurilor şi a abandonurilor sau creşterea

numărului celor plecaţi la muncă în străinătate.

Din familia tradiţională au rămas de multe ori doar amintiri despre care ne povestesc cercetătorii de la

muzee. "Cel mai bun exemplu de diferenţă dintre familia tradiţională şi cea din zilele noastre este unul din viaţa

cotidiană, respectiv servitul mesei. Astăzi fiecare mănâncă pe fugă, în faţa televizorului, unii în bucătărie, alţii în

sufragerie. Înainte însă, toată lumea se aduna în mijlocul mesei joase, rotunde, lucru care sporea coeziunea,

fiecare văzându-l pe celălalt, iar capul familiei lua pâinea, o frângea şi o împărţea şi apoi mâncau. O altă

diferenţă este cea legată de respect; capul familiei, fie că era tatăl, fie că era bunicul, devenea o autoritate.

Indiferent de meseria pe care a avut-o, el era privit cu respect, deoarece era cel cu experienţă mai mare, lucru

care astăzi nu se mai întâmplă", spune cercetătorul Ciprian Voicilă de la Muzeul Ţăranului Român din

Bucureşti.

Iar în ceea ce priveşte televizorul, ne mai aducem aminte de cele două ore pe zi cu voie de la Ceauşescu?

Acum televizorul s-a transformat, din păcate, pentru multe familii, dintr-un obiect într-un membru cu drepturi

depline, poate chiar cel mai important. În faţa lui se aşază părinţii când vin seara trudiţi de la muncă, cerându-i

90

sfaturi, mângâiere, distracţie, orice i-ar putea face să uite viaţa grea de zi cu zi. Copiii caută dincolo de ecran un

prieten gata oricând de joacă. Şi aşa, din cămin, casa devine un simplu dormitor. Soţii nu mai discută între ei, nu

mai au nimic de spus copiilor, cărora le dau de mâncare ca unor peşti din acvariu şi-i îmbracă la fel cum ai

îmbrăca o păpuşă. În rest, cu toţii se uită la televizor! Ca un „adevărat” membru al familiei ce este, televizorului

i se acordă credit. Nu auzim peste tot: „Cum să nu fie adevărat? Am văzut la televizor!” Televizorul a ajuns un

element important din ecuaţia adevărului, şi nu numai.

Astăzi, cultura generală a ajuns să fie formată nu cu cartea, ci cu telecomanda în mână. Vorba: „Cine n-

are un bătrân, să-şi cumpere” a fost schimbată cu: „Cine n-are un televizor, să-şi cumpere”, şi puţine mai sunt

casele fără televizoare, în schimb, bunicii noştri de multe ori zac prin aziluri. Ne dăm copiii în seama unui ecran

cu imagini ca să ni-i crească, iar acest lucru poate avea consecinţe grave.

Fascinaţia „fructului oprit” se dovedeşte o permanenţă pentru lumea românească veche, dar nu numai

pentru ea; abaterea de la normalitate şi încălcarea legii sunt frecvent întâlnite în societatea de azi.

Sunt bărbaţi sau femei, care, din cauza greutăţilor, intră în disperare şi îşi pierd cumpătul, caracterul,

prietenii sau familia. Se pare că am uitat să iubim familia, să iubim copiii, așa cum afirmă Ross Campbell

(2011) că ,,a iubi înseamnă a fi dispus să-ți asumi riscuri pentru a-și ajuta copiii să-și dezvolte standardele

și comportamentele cu care te mândrești atât tu cât și ei, iar… părinților le revine o răspundere sfântă, și

anume de a prețui trecutul, prezentul și viitorul copilului”.

Nu știm ce anume trebuie să învețe oamenii in viitor, dar dacă copiii sunt motivați și părinții vor fi

alături de ei, atunci aceștia vor fi pregătiți pentru a face față oricărei situații cu care se vor întâlni în viață.

Bibliografie:

1. Campbell, R. (2011). Educația prin iubire, Editura Curtea veche, București.

2. Cojocaru, Ș., Cojocaru, D. (2011). Educaţia parentală în România, Alpha MDN, Buzău.

91

MESERIA DE PĂRINTE

SAU CUM SĂ FIU UN PĂRINTE BUN PENTRU COPILUL MEU?

Prof.înv. preşc. Megelea Adriana

Prof. înv. presc. Grigore Mihaela

Gr. cu PP/PN ,,Fram, ursul polar”Buşteni

Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, capacităţi, abilităţi şi deprinderi

susţinute de trăsături de personalitate specifice, care permite părinţilor să ducă la îndeplinire cu succes

responsabilităţile parentale, să prevină şi să depăşească situaţiile de criză in favoarea dezvoltării copilului.

Sarcina părintelui nu se reduce la asigurarea bunurilor materiale necesare creşterii copilului ci se

completează cu orientarea primilor săi paşi în procesul de cunoaştere a lumii, în îmbogăţirea câmpului său

perceptual şi în folosirea unor metode adecvate privind formarea şi însuşirea unui sistem de valori.

Un părinte bun oferă copilului său, mai întâi de toate, afecţiune şi înţelegere, foarte importante în

formarea personalităţii şi comunică permanent cu acesta.

În ziua de azi, părinţii fiind foarte ocupaţi cu problemele profesionale şi cele gospodăreşti, îşi petrec

destul de puţin timp cu copilul său. Timpul pe care îl au la dispoziţie trebuie preţuit şi utilizat astfel încât să

constituie un beneficiu, atât pentru copil, cât şi pentru parinţi.

Un părinte este competent atunci când este atent la etapele dezvoltării copilului său pentru a nu avea

aşteptări prea mari sau prea scăzute de la el; îşi încurajează copilul să-şi exprime sentimentele şi să îi respecte

opţiunile; încurajează respectul reciproc şi încrederea; nu ridică tonul chiar dacă nu este de acord cu ce spune

sau face copilul; îşi exprimă disponibilitatea de a discuta despre absolut orice subiect.

De asemenea, să fie onest şi un bun exemplu pentru copil, pentru că acesta îl copiază; să-i încurajeze

talentele; să nu compare capacităţile propriului copil cu cele ale altor copii; să-l înveţe care este valoarea unei

scuze, a cooperării, a răbdării, iertării şi consideraţiei pentru cei din jur; să-l disciplineze constructiv, fără

pedepse fizice.

Limitele îi direcţionează pe copii şi îi ajută să atingă obiectivele pe care părinţii şi le-au propus pentru

dezvoltarea lor. Părinţii îşi doresc copii care să evolueze şi să se transforme în adulţi disciplinaţi, responsabili şi

atenţi; copiii au nevoie însă de ocazii în care să facă anumite alegeri şi să se confrunte cu anumite limite.

Pentru a putea stabili limite, părinţilor trebuie să le fie foarte clar ce aşteaptă de la copiii lor şi care dintre

comportamentele acestora sunt acceptabile. Stabilirea limitelor funcţionează cel mai bine în contextul unei bune

relaţii părinte- copil.

Dacă relaţia dintre părinte şi copil este una pozitivă, cresc şansele ca acesta să accepte valorile şi

convingerile propuse de adult şi să înţeleagă motivele pentru care i se limitează comportamentul. Este mai

dificil de influenţat un copil în permanenţă criticat, corectat şi admonestat. În aceste condiţii, el nu va dori să

coopereze cu părintele în rezolvarea problemelor, ba mai mult, în timp, va alege să i se opună.

Părinţii sunt primele şi cele mai importante modele pentru copiii lor. Ei ar trebui să fie genul de persoană

care doresc să devină copilul lor. Întrucât părintele este primul model pe care copilul îl urmează, este foarte

important ce face, cum face, ce spune, cum spune etc.

Felul de a se comporta în societate, părerile, sistemul de valori, ideile se construiesc treptat de la vârste foarte

mici. Fiind un model pentru copil, părintele ar trebui să-l înveţe pe acesta ce este onestitatea, bunul-simţ,

92

punctualitatea, modestia, disciplina, colegialitatea, perseverenţa, toleranţa, bunătatea etc. Părinţii care au o

atitudine pozitivă faţă de viaţă sunt modele bune pentru copiii lor, conferindu-le astfel încredere în forţele

proprii.

Pentru copilul preşcolar, mediul educativ se compune din spaţiul familial, spaţiul comunităţii din care

face parte şi spaţiul grădiniţei.

Familia constituie mediul natural al copilului, însă acest mediu, a cărei influenţă asupra dezvoltării

individului este esenţială, diferă mult de la o familie la alta, pe de o parte în funcţie de societatea pe care o

reflectă, iar pe de altă parte în funcţie de propria sa structură interioară.

În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate

specifică. Aici sunt valorizate diferenţele, pentru că fiecare este important şi indispensabil. Casa copilului este

mediul în care acesta creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al

construcţiei de sine.

Se spune că meseria de părinte este cea mai grea meseria deoarece ea nu-ţi asigură nici repaus, nici

concediu; ştim cu toţii ce muncă grea şi obositoare este aceea de a creşte un copil, dar şi frumoasă în acelaşi

timp. Este o activitate ,,de foc continuu” dar care poate oferi imense satisfacţii atunci când o facem cu răbdare,

competenţă şi dragoste.

Este esenţial să ne cunoaştem copiii. Cum? Observându-i atent încă de la naştere, lăsându-i să-şi

exerseze abilităţi înnăscute şi susţinându-i în toate iniţiativele constructive. Părinţilor le va fi mult mai uşor să

comunice în mod adecvat cu copilul dacă îl vor cunoaşte bine, dacă vor ,,descifra” personalitatea acestuia, dacă

vor putea să prevadă reacţiile copilului lor în anumite situaţii, mai ales în cele predictibile.

Exersarea continuă a identificării, denumirii, exprimării şi exteriorizării emoţiilor de către copil, susţinut

în mod adecvat şi continuu de către părinţi în aceste demersuri, îl va ajuta pe acesta să devină un adult

independent, pro-activ, bine integrat profesional şi social, cu un important bagaj de experienţe pozitive, pregătit

pentru viaţă.

Dezvoltarea copilului are succes numai dacă se desfăşoară concomitent cu dezvoltarea competenţelor

parentale. Pe acest drum al devenirii, copiii şi părinţii păşesc împreună în căutarea armoniei personale şi

familiale.

În modernitate, copiii au ocazia să crească şi să se dezvolte intr-o societate deschisă, liberă, bogată în

oportunităţi şi provocări dintre cele mai diverse. Să creşti copilul de astăzi pe baza unor valori şi mentalităţi

vechi înseamnă un regres în dezvoltarea lui. Copilul generaţiei actuale nu poate fi educat în acelaşi stil şi prin

aceleaşi metode cu care au fost crescuţi copiii din generaţiile anterioare.

Adaptarea părinţilor la vremurile moderne, cu tot ce vin ele în întâmpinarea celor mici, este necesară.

Este indicat să adopte un stil parental democratic, bazat pe şanse şi oportunităţi, să expună copilul la diverse

experienţe noi şi să aibă un sistem bine definit de reguli. Acestea ar trebui să constituie bazele mentalităţii

educaţionale pentru generaţia nouă.

Părinţii merită un respect deosebit pentru devotamentul, ingeniozitatea şi eforturile deosebite pe care le

fac pentru a-şi creşte copiii, iar competenţele parentale nefiind înnăscute, părinţii au dreptul la sprijin şi

informare.

Bibliografie:

Cristina-Maria Barbacariu, Maria Dumitrescu, Consiliere parentală în gradiniţă, Piteşti, Editura Diana, 2018

Ana Maria Abrudan, Alina Codruţa Jitaru, Dezvoltarea copilului de la întrebări şi nelinişti, la sprijin, Pitesti,

Editura Diana, 2008

PRET, Consilierea în grădiniţă…start pentru viaţă, Bucureşti, MECT,2008

93

Prof. înv. preșcolar Mereu Nicoleta

Grădinița cu program normal Drăgănești, jud. Prahova

94

Preşcolaritatea este vârsta la care este imperios necesară stimularea potenţialului creativ

al copilului, necunoscut sau neexprimat încă, prin cunoaşterea şi încurajarea aptitudinilor, prin

mobilizarea resurselor existente şi prin susţinerea manifestării lor printr-o mobilizare intrinsecă.

De la această vârstă trebuie cultivate unele valori, originalitatea, perseverenţa, interesele

cognitive, dar şi artistice. Ideea dezvoltării creativităţii copiilor pusă insistent în ultima vreme,

pune educatorului o serie de probleme privind modul de manifestare a creativităţii, factorii şi

metodele de stimulare a creativităţii, modalităţi de evaluare a creaţiilor plastice ale copiilor.

• Programul creativ pus în practică a dus la schimbarea comportamentului copiilor prin

trecerea de la atitudinea de confort, imitaţie, memorare, la atitudinea de efort, elaborări,

interpretări personale.

• Conştientizarea de către copii a propriului potenţial creativ contribuie la dobândirea

încrederii în forţele proprii, la exprimarea dorinţei de a lucra cât mai mult pentru a se

evidenţia prin producţii cu note deosebite de originalitate.

• Disponibilităţile creative ale preşcolarilor dovedite în cadrul antrenamentului creativ

devin o premisă a dezvoltării.

A fi creator, în sens general, înseamnă a fi capabil să stabileşti legături artistice noi, neaşteptate,

între cunoştinţele dobândite sau între acestea şi cele noi, a face combinaţii cu o anumită intenţie

întrucât activitatea creativă are întotdeauna un scop clar conturat. De aceea, copilul trebuie lăsat

să exploreze lumea înconjurătoare ca apoi să poată să utilizeze ideile sale originale.

Cadrului didactic îi revine sarcina de a încuraja orice încercare a copilului, utilizând metode de

stimulare a creativităţii, folosind cât mai multe procedee de obţinere a unor forme spontane.

Activităţile artistico-plastice contribuie, în mod deosebit, la educarea gustului pentru frumos şi

trezesc interesul copiilor în a-şi compune singuri modelele determinându-i să-şi exprime ideile

originale şi să-şi pună în practică iniţiativele.

În acest sens, am propus şi realizat activităţi copii - părinţi - educatoare.

Vă prezint imagini reprezentative:

95

96

ROLUL COLABORĂRII FAMILIE-ŞCOALĂ

ÎN DEZVOLTAREA

PERSONALITĂŢII COPILULUI DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ MICĂ

Ed. Mihai Paulina

Grădinița cu P.N. Ciupelnița

Motto: „Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a exista. Un

copil poate să trăiască fericit numai atunci când ştie că este iubit. Numai atunci devine complet el

însuşi.” Luigi Verdi

Relaţia şcoală – familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei întregii

societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimul timp. Toţi vorbim astăzi despre integrarea în

Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări şi la nivel şcolar. Una dintre aceste

schimbări se referă la relaţia şcoală-familie.

Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori

considerat “responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. O educaţie de calitate se

realizează atunci când, la procesul de formare a micilor şcolari participă în mod armonios toţi factorii

educaţionali. Relaţia de colaborare permanentă cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură

succesul şcolar.

Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau îi

sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea

personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult părinţii, va învăţa să aprecieze

munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Dăruirea, tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea,

curajul, interesul, dedicarea, perseverenţa, implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi timp

valorile unui mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a copiilor,

asigură o educaţie de calitate.

Colaborarea eficientă şcoală – familie reprezintă o reuşită a procesului educaţional. Educţia este o

acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar colaborarea este absolut necesară. Şcoala

trebuie să colaboreze cu familia :

în domeniul învăţării elevului ;

în domeniul comportamentului ;

în domeniul dezvoltării fizice ;

în domeniul dezvoltării intelectuale, morale şi estetice ;

în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, deprinderilor igienico – sanitare;

în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei şi a şcolii.

Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,

intelectual, moral, estetic. Pe parcursul mai multor ani de muncă la catedră mi-am pus mai multe întrebări

legate de relaţia dintre şcoală şi familie. O întrebare a fost aceasta: ,,Cum am îmbunătăţit eu relaţia şcoală –

familie?”

Această relaţie s-a îmbunătăţit printr-un parteneriat adevărat între şcoală şi familie. Acest parteneriat a

urmărit să atingă următoarele obiective :

realizarea unei comunicări optime între părinţi şi învăţător ;

înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării şcoală – familie ;

creşterea gradului de implicare a parinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare ;

97

schimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de şcoală ;

cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor ;

învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectuală sub formă de activităţi comune : elevi-părinţi-

învăţători.

Numai implicând toţi factorii educaţionali în formarea personalităţii umane vom reuşi să atingem toate

aceste obiective. Un parteneriat eficient şcoală – familie este dorinţa oricărui învăţător. In fiecare an, am

încheiat astfel de parteneriate eficiente cu părinţii elevilor, bazate pe principii de comunicare şi colaborare.

Obiectivele propuse le-am urmărit pe tot parcursul anului, iar rezultatele pozitive nu au întârziat să apară. Dacă

vom reuşi să-i atragem pe părinţi de partea noastră într-o colaborare eficientă, într-un parteneriat, sub deviza

„Împreună vom reuşi”, se vor îmbunătăţi astfel relaţiile ce se stabilesc între şcoală şi familiile elevilor, iar

realizarea acestui obiectiv va avea un impact pozitiv asupra formarii de caractere, personalităţi şi valori viitoare.

Activităţile desfăşurate în parteneriat facilitează înlăturarea barierelor de comunicare dintre participanţi,

clarifică unele probleme ivite la nivelul grupului de elevi, îndeamnă la autocunoaştere, la autodepăşire, la

găsirea acelei soluţii care să conducă la realizarea obiectivelor propuse. Am aplicat părinţilor elevilor pe care îi

îndrum o serie de chestionare, pentru a-mi da seama de interesul pe care-l manifestă fiecare parinte pentru

şcoală, pentru copilul său şi ce aşteptări au aceştia.

Analizând răspunsurile date de părinţi şi din discuţiile cu aceştia, am ajuns la concluzia că e nevoie de

implicare şi colaborare pentru o educaţie valorică din perspectiva afectivităţii, a cunoaşterii, a trebuinţelor,

atitudinilor, valorilor şi motivaţiei. Pentru ca parteneriatul să devină eficient, am propus o serie de acţiuni

comune la care să participe atât elevii, cât şi părinţii lor sau alţi parteneri educativi din comunitate. În acest fel,

activităţile au devenit benefice, finalizându-se printr-o evaluare ce a vizat atingerea obiectivelor propuse.

Forme concrete de colaborare cu părinţii în cadrul parteneriatului încheiat :

a) lectorate şi consultaţii pe teme educative ;

b) activităţi extraşcolare ;

c) lecţii demonstrative pe teme educative ;

d) colaborarea cu alţi parteneri educativi ;

Implicându-i pe părinţi şi stabilindu-le responsabilităţi în acţiunea comună de educare a propriilor copii,

de supraveghere şi control al acestora, de participare la activităţile educative comune, am reuşit să-i conving,

să-i motivez, iar rezultatul a fost “aproape” de cel aşteptat.

La finalul anului şcolar, am putut spune că am avut împliniri dar şi eşecuri. Am înţeles că atât părinţii,

cât şi noi, învăţătorii, avem de învăţat unii de la alţii. Am înţeles că au fost şi cazuri când nu am făcut suficient,

împiedicându-ne în propriile noastre prejudecăţi. Sunt familii care trec prin situaţii dramatice. Sunt copii care

trăiesc adevarate drame. Să îi descoperim, să îi ajutăm. Să apelăm mai des la instituţiile statului abilitate în

acest sens, să nu uităm că nepăsarea sau ignoranţa noastră şi a părinţilor pot distruge destine. Sigur, nu este

uşor. Uneori familia, din diverse motive, îşi face în jurul ei un zid care nu este uşor de trecut. Alteori, lipsa de

educaţie a părinţilor înşişi este atât de profundă, încât ai impresia că nu mai poţi face nimic. Familia actuală nu

mai este cea de acum 20 de ani, nici măcar cea de acum 10 ani. Să ţinem seama de acest fapt, mai ales, să

încercăm să ţinem pasul, să nu ne lăsăm păcăliţi sau intimidaţi, pentru că noi suntem cei care putem aduce

speranţa şi cei care vom forma caracterele, personalităţile şi valorile viitoare.

Bibliografie: 1. Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.

2. Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învăţământul primar, nr. 2-4, Editura Miniped,

Bucureşti, 2004.

3. Athanasiu, A., Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.

4. Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar, nr. 1-2, Editura Miniped,

Bucureşti, 2005.

98

RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE ÎN CONTEXTUL ACTUAL

Prof. Mihai Ramona Mihaela

C.S.E.I nr.2 Mun. Ploiești

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, care include, pe lângă

preocupările materne și gospodărești, și pe cele profesionale și de studiu, modificarea statutului copilului,

dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale pe care l-a avut până la introducerea

învățământului obligatoriu, progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea

faptului că, orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților.

În acest context, școala capătă astfel o misiune suplimentară.

În educarea „puiului de om“, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele mai

importante. Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare

rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un loc

privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi, dar

și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.

Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se

pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este pregătită să

activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și

îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice,

minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor, le

lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.

În prezent, din ce în ce mai mulți pediatri, psihologi și educatori din întreaga lume consideră că vârsta

preșcolară are o importanță covârșitoare pentru:

1. Dezvoltarea creierului adică, creșterea numărului de celule, creșterea numărului de legături dintre celule și

mielinizarea fibrelor nervoase.

2. Maturizarea comportamentului, adică luarea deciziei adecvate unei anumite situații, control asupra reacțiilor la

mânie, respect pentru proprietatea individuală și pentru integrarea fizică a altei persoane.

3. Capacitatea de a învăța: concentrarea atenției, spiritul de observație (perspicacitate), capacitatea de memorizare

etc.

Fără îndoială că dezvoltarea intelectuală și conturarea personalității este un proces de lungă durată, care

începe de la naștere și continuă până la adolescență. Dar la vârsta mică se pun bazele (fundamentul) acestui lung

proces de formare intelectuală și de definire a caracterului.

Dezvoltarea intelectuală și maturizarea comportamentului depind atât de moștenirea genetică cât și de

mediul în care trăiește copilul.

Mediul de familie poate să exercite o influență pozitivă sau negativă care să persiste tot restul vieții.

Factori cu o influență negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentația insuficientă sau dezechilibrată,

îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecțiunii, a exprimării, etc.

În primii 5 ani de viață, copiii pot să învețe mai mult decât în oricare altă perioadă. Învățarea este mai

ușoară când copilul este motivat, adică simte plăcere și interes pentru ceea ce învață, simte simpatie și afecțiune

pentru persoana de la care învață, simte că este iubit, prețuit, respectat și protejat.

99

Raporturile dintre părinți și copii sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării lor, lucru de

care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale părinților

influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.

Există și voi enumera câteva din posibilele atitudini și comportamente ale părinților și implicațiile lor în

formarea profilului moral al copilului:

„Familia severă“ – în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitatea și echilibrul

familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar întâmpla în

cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul crește timorat cu

gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv și efectiv de părinți și

își caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc „găștile“ și „bandele“ de minori. Mai gravă este

situația cînd părinții sunt împărțiți în tabere: unul „sever“ și unul „indulgent“. Astfel se formează viitorul

demagog, viitorul ipocrit, cu trăsături de personalitate pe care nu și le dorește niciun părinte pentru copilul său.

„Familia permisivă“ – stă la polul opus al familiei severe, imprimă un climat de „puf“. Un asemenea copil va fi

neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce părinții

doar datorii. Acest copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de școală sau mai târziu

la locul de muncă.

„Familia rigidă“ – prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de nereușită și

de sancțiune. Cadrul didactic trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la domiciliu și

discuții cu părinții (în particular) sugerându-le cu discreție, tact și calm în ce mod și sub ce formă se poate

atenua și echilibra severitatea.

„Familia libertină“ – creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica maturizarea

socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși. Cadrul didactic

trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine, în sensul obținerii unor rezultate bune la învățătură,

capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea în gardă a părinților în legătură cu pericolul evoluției

nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară. Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei

educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea,

afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea), toate însă cu măsură și la momentul potrivit, orice exces fiind

păgubitor în sfera formării umane.

Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie instituția școlară. La nivelul acestei

instituții, educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat și

metodic al activităților instructiv-educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai adesea prin

activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite premeditat de factorii

responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt selectate cu grijă, după criterii

psihopedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectându-se principiile didactice, sunt

dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învățare, iar atitudinile și conduitele trebuie să fie apreciate

și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate care dețin, pe lângă competențele

disciplinare, academice și pe cele de ordin psihologic, pedagogic și metodic (Constantin Cucoș, 2006, pag. 49).

Școala este o organizație care învață și produce învățare (learning organization). Specificul ei decurge, în

esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și își structurează toate celelalte aspecte

organizaționale și funcționale în această direcție. Școala este o instituție delegată de comunitate să transmită un

anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor

morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau în conținuturile transmise: el

operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanțele pedagogice ale unor seturi

de valori. Analiza școlii ca organizație socială presupune valorificarea modelului de raționalitate managerială

care corespunde istoric unei societăți postindustriale de tip informațional.

Acest model concepe organizația școlară dintr-o perspectivă inovatoare care asigură: a) orientarea

instituției spre obiective aflate în concordanță cu cerințele funcționale ale sistemului de educație/învățământ; b)

valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanță cu cerințele funcționale ale proiectării curriculare;

100

c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de performanță aflate în concordanță cu cerințele

perfecționării pedagogice; d) administrarea eficientă a instituției în concordanță cu cerințele învățământului, de

adaptare la condiții de schimbare socială rapidă (Gabriela Kelemen, 2011, pag. 129-131, pag. 190). Influența

dascălilor asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul

mic (6-11 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc.

Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va

manifesta tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea

plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea

profesorilor și a părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi „derogat“ de la muncă și de la responsabilități,

atunci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate

în raport cu alții.

Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate: a) relație părinte-

copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport moral și

material; b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma unor reuniuni

de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru pentru

învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la stabilirea

disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor; activarea

asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se realizeze trebuie

să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul sens al

cuvântului.

În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a amplifica

implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil.

Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună,

căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie:

1. Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz, Institutul

European, Iași;

2. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București;

Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom,

Iași;

101

COLABORAREA GRĂDINIȚĂ – FAMILIE – CHEIA REUȘITEI

ÎN COMBATEREA VIOLENȚEI

Prof. Mihăilescu Irina-Florența

Grădinița cu P.P. nr. 40 Ploiești

„Neurologia ne spune că, creierul copiilor trece printr-o perioadă de dezvoltare majoră, care nu se

încheie înainte de jumătatea celui de-al treilea deceniu de viață. Neuroplasticitatea, așa cum o numesc oamenii

de știință, înseamnă că sculptarea circuitelor creierului în această perioadă de dezvoltare a sa depinde în mare

măsură de ceea ce copilul experimentează în fiecare zi. În această fereastră de timp, influențele din mediu

asupra dezvoltării creierului acționează cu precădere în modelarea circuitelor neuronale care guvernează viața

socială și emoțională a copilului. Copiii care sunt bine îngrijiți și ai căror părinți îi ajută să învețe cum să se

liniștească, de exemplu când sunt supărați, par să dezvolte circuite neuronale mai capabile să gestioneze

emoțiile negative; cei neglijați de părinți vor fi mai predispuși să acționeze mânați de impulsuri agresive sau vor

avea probleme în a se liniști când resimt un disconfort.”

(Daniel Goleman, Introducere - Dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor,

autor Linda Lantieri, 2017)

Gestionarea incorectă a emoțiilor negative duce de multe ori la violență.Violența este un prost

mijloc de a rezolva conflictele între oameni. Noi dorim ca diferendele și conflictele să fie soluționate fără a se

face recurs la legea junglei. Educatorii și părinții, impreună, trebuie să facă tot ceea ce le stă în puteri pentru a

ajuta copiii şi pe ei înșiși să controleze acţiunile violente.

Nu dorim numai să înfrângem aspectul negativ al acestor acțiuni asupra copiilor noștri. Vrem să-i și

învățăm valorile pozitive de dragoste, cooperare, interes sincer pentru fericirea altora, compasiune pentru cei

care suferă. Dorim să învețe să se folosească de rațiune și de negociere în rezolvarea conflictelor umane.

Când vine vorba de a impune limite stricte comportamentului violent, constatăm mari diferențe în

funcție de copil. Într-o manieră generală, fetele au o mai mică tendință decât băieții de a se deda la asemenea

acțiuni. Dar unii băieți sunt mai ușor de educat decât alții care au nevoie de mai multe luni pentru a învăța să-și

controleze impulsurile.

Uneori părinții, aprobă în mod inconștient actele ostile și antisociale ale copiilor lor. Este cazul acelora

care se ceartă cu părinții, lovesc alți copii, își însușesc obiecte care nu le aparțin și fug dacă părinții încearcă să-i

disciplineze. Părinții se bucură în sinea lor de această încurajare inconștientă.

Ce ar trebui făcut pentru a evită că micuții să nu devină adulți violenți ?

• Nu fiți violenți, sau copilul vă va imita.

• Faceți diferență între acțiunile violente și sentimentele violente.

• Fixați limite acțiunilor copilului.

• Dați-i posibilitatea să-și exprime sentimentele ostile și violente.

• Încurajați-l să-și exprime sentimentele prin cuvinte.

Violența fizică este ușor de identificat deoarece lasă urme vizibile. Violența verbală însă nu este tot

timpul considerată un abuz, mai ales pentru că nu este ușor de identificat. Totuși, atât între copii, cât și între

adulți, este destul de frecventă.

Cum se manifestă violentă verbală?

Fie că apare în familie, fie că apare la scoală sau în grupul de prieteni, violența verbală se manifestă printr-o

serie de aspecte:

102

1. Amenințări sau intimidări pentru a obține unele beneficii sau pentru a-și demonstra superioritatea.

Acestea sunt destul de frecvente între copii, dar și în relația adulți-copii, atunci când adultul nu reușește să își

impună autoritatea și să convingă copilul să urmeze un anumit comportament.

2. Folosirea sarcasmului sau a insultelor atunci când sunt exprimate păreri referitoare la rezultatele

obținute de victimă, critică care nu e constructivă. „Nu ai făcut nimic bine, nu ești în stare de nimic!” este un

mesaj care poate fi încadrat în „violență verbală”.

3. Poreclele sau apelativele care jignesc și care fac referire la înfățișarea fizică, la clasa socială sau la

apartenența etnică. Toate acestea, folosite de față cu alte persoane, dar și în conversațiile private, sunt modalități

de a umili și a micșora stima de sine a copilului.

4. Țipetele sau cuvintele spuse pe un ton răstit. Pentru mulți oameni, un ton ridicat pare o urmare

firească a frustrării sau a furiei. Când apare frecvent în relația cu un copil, poate avea efecte foarte puternice

asupra echilibrului emoțional al copilului.

5. Învinuirile și reproșurile repetate. Apare frecvent tendința de a acuza victimă pentru comportamentul

pe care îl are agresorul. De exemplu, „dacă m-ai asculta, nu m-aș comporta așa cu ține, dar o meriți.”

6. Manipularea emoțională. Atunci când victima încercă să iasă din relația cu persoană care o agresează

verbal - să întrerupă prietenia, să îl ignore sau să iasă din grupul respectiv - agresorul poate face apel la diverse

modalități de manipulare a victimei. „A fost doar o glumă.”, „Știi că așa vorbesc eu, nu era nimic serios.” etc.

Acestea sunt mesaje prin care o persoană victimă a violenței verbale poate fi convinsă să rămână în

continuare în relația respectivă.

7. Neîncrederea în deciziile victimei și descurajarea continuă: „Nu vei reuși niciodată acest lucru, poți să

încerci oricât vrei!” etc. Deși cuvintele în sine pot să nu fie considerate neapărat „agresive” sau „jignitoare”, iar

tonul pe care sunt spuse nu denotă agresivitate, ele au același efect ca formele mai evidente de violență verbală.

Aceste mesaje repetate afectează în timp echilibrul emoțional al unui copil, dar și al unui adult.

8. Glume și/sau farse repetate, realizate atunci când aceasta se află într-un mediu social larg. În grupurile

de copii, apar frecvent asemenea situații în care, de obicei, copilul cel mai vulnerabil sau cel mai timid din grup

este ironizat și supus farselor care au ca scop umilirea lui.

9. Diminuarea meritelor persoanei. Când o asemenea atitudine apare în mod frecvent, putem vorbi de

violență verbală. Asemenea mesaje repetate au ca rezultat scăderea stimei de sine, a încrederii în sine și, în timp,

a izolării sociale a copilului.

10. Transmiterea ideii că victima nu valorează nimic fără agresor. „Fără mine nu ai reuși nimic/ Dacă nu

aș fi fost eu, nu ai fi ajuns aici.” sunt mesaje care au că scop crearea unei relații de dependență între victimă și

agresor. Astfel, agresorul își exprimă superioritatea și își satisface nevoia de putere. Victima deseori găsește

scuze celui ce o manipulează, caută explicații pentru comportamentul pe care îl are și le găsește, întotdeauna cu

referire la propria persoană.

De asemenea, un copil care a fost victimă a violenței verbale poate prelua cu ușurință această modalitate

de exprimare în relație cu alți copii sau cu alte persoane adulte, atunci când va crește.

Bibliografie:

1. Dr.Jerry Wycoff, Barbara C. Unell - „Disciplina fără țipete și palme”, Editura Meteor Press, 2008

2. Linda, Lantieri- „Dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor”, Editura Curtea Veche, 2017

3. Savin, Ana–“ Totul se întâmplă înainte de 6 ani”

4. www.suntparinte.ro

103

ISTORIA EDUCAȚIEI PARENTALE ÎN ROMÂNIA

Prof. Minea Mădălina Elena

Prof. Răducea Iuliana Daniela

Grădinița cu program normal Dumbrava, jud. Prahova

Modificările profunde şi rapide ale mediului social, în condiţiile unor schimbări marcate de perioada

post-modernităţii, au efecte dintre cele mai semnificative în spaţiul familial. Deprivatizarea mediului familial,

acompaniat de intruziunea diverselor instituţii în spaţiul domestic şi de influenţa mass media în construirea

realităţilor sociale, pun familia într-o situaţie marcată de nevoia unui sprijin extern. Prescripţiile instituţionale,

generate de promovarea actualelor valori, devin norme care obligă familiile să se adapteze noilor ideologii şi să

experimenteze noi practici în relaţie cu copiii.

Stilurile parentale nu sunt înnăscute și pot fi educate, învățate, ajustate și adaptate în funcție de nevoile

sociale identificate. Un stil parental pozitiv presupune practici parentale, care pot fi învățate și exersate de către

părinți, pentru supervizarea și monitorizarea copilului, creșterea autonomiei și controlul comportamentelor

copilului6 , construirea unor așteptări realiste față de copil etc. Un comportament parental pozitiv acompaniat de

un control moderat sunt asociate cu rezultate pozitive asupra dezvoltării copilului, rezultatelor școlare, stării de

sănătate sau integrării sociale a copiilor. Contextul familiei și modul în care părinții sunt implicați în educația și

îngrijirea copiilor influențează în mod esențial dezvoltarea acestora , rezultatele școlare, starea de sănătate.

104

În România există un număr de legi şi reglementări pentru educaţia şi protecţia drepturilor copilului, dar niciuna

nu stipulează nevoia sau obligativitatea educaţiei parentale. Pe de altă parte, societatea românească încă se mai

confruntă cu o serie de probleme în domeniul creşterii, îngrijirii, sănătăţii şi educaţiei copilului, prezentate şi

analizate în numeroase documente oficiale, studii şi publicaţii de specialitate ca fiind determinate în mare parte

de lipsa în totalitate sau parţială a competenţelor parentale. În cele ce urmează vom oferi câteva informații

relevanteal educației parentale în România.

105

Tinanad cont de toate aceste aspecte, tara noastra initiaza urmatoarele programe:

1. În anul 1992, cu sprijinul UNICEF, a fost iniţiat un program pilot de educaţie timpurie - PETAS (Program

de Educaţie Timpurie pe Arii de Stimulare) care a inclus şi o componentă de educaţie a părinţilor, în cadrul

căreia au fost înfiinţate Centrele de Resurse pentru Părinţi (CRP). Programul s-a derulat cu rezultate

relevante pentru sistemul de educaţie preşcolară şi, până la finalizarea lui în anul 1998, a fost extins la nivel

naţional cu ajutorul inspectoratelor școlare judeţene şi al autorităţilor publice locale care, în majoritatea

cazurilor, au susţinut înfiinţarea şi dotarea unor noi Centre de Resurse şi dotarea sălilor de grupă în acord cu

principiile educaţiei timpurii.

2. Începând din anul 2000, Ministerul Educației Naționale, în parteneriat cu Fundaţia Copiii Noştri (FCN) cu

asistență din partea UNICEF România, derulează Programul naţional de educaţie a părinţilor, pe baza

metodei „Educaţi Așa”, elaborată şi experimentată de Institutul Olandez pentru Îngrijiri şi Bunăstare de pe

lângă Universitatea din Utrecht (Netherlands Institute for Care and Welfare). Programul s-a dezvoltat treptat

la nivel național și, ca urmare a rezultatelor foarte bune, a fost preluat în 2004 de către Ministerul Educației

Naționale, baza de date și monitorizarea rămânând în continuare în responsabilitatea Fundaţiei Copiii Noştri.

3 Începând cu anul şcolar 2006-2007, Centrul Parteneriat pentru Egalitate a încheiat o convenţie de

parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naționale, în baza căreia a iniţiat, cu sprijinul UNICEF România, formări

cu instructorii de părinţi din programul „Educăm aşa”, în vederea abordării educaţiei de gen în cadrul

întâlnirilor cu părinţii.

4 În 2010, în cadrul Centrelor pentru consilierea părinților ale Fundației Salvaţi Copiii, a fost pus la

dispoziţia părinților programul Triple P (Positive Parenting Program). Triple P este un program de

intervenţie la nivelul familiilor cu copii cu un risc crescut de a dezvolta 15 probleme de comportament sau

de sănătate mentală.

5 Componente ale educației parentale au fost incluse în diferite programe derulate cu fonduri externe, după

anul 2000, respectiv: programe suport, tip „Școala părinților”, în cadrul proiectelor PHARE „Accesul la

educație pentru grupurile dezavantajate”, derulate de Ministerul Educației Naționale, la nivel național, până

în mai 2010; înființarea de centre de resurse și de asistență pentru copii și părinți (inițiative ale Ministerului

Educației Naționale, Fundației Salvați Copiii, Fundației Copiii Noștri); module de formare continuă pentru

cadrele didactice/alte categorii de personal implicat în dezvoltarea și protecția copilului, acreditate, în care se

pune un accent deosebit și pe elementele de educație a părinților, derulate în cadrul unor proiecte care

vizează educația incluzivă, educația socio-emoțională sau educația antepreșcolară (inițiative ale Ministerului

Educației Naționale, UNICEF, RENINCO, Fundația Copiii Noștri, Centrul pentru Educație și Dezvoltare

Profesională Step by Step).

106

Obiectivul general al Strategiei este de a-i asigura fiecărui copil un mediu familial adecvat pentru a-şi

atinge potenţialul maxim de dezvoltare şi pentru a deveni un adult responsabil.

Obiective specifice:

Obiectivul specific 1: Constituirea şi asigurarea funcţionalităţii unui sistem național integrat şi coerent,

intersectorial de educaţie parentală.

Obiectivul specific 2: Elaborarea şi revizuirea cadrului normativ privind dezvoltarea abilităților şi

competențelor parentale şi racordarea la standardele internaționale privind respectarea și promovarea

drepturilor copilului.

Obiectivul specific 3: Dezvoltarea şi consolidarea abilităților şi competențelor parentale ale

părinţilor/reprezentanţilor legali/persoanei în grija căreia se află copilul și ale tinerilor (ca viitori părinți).

Beneficiarii direcţi ai programelor de educaţie parentală sunt:

1. părinţii/reprezentanţii legali/persoana în grija căreia se află copilul (bunici, rude, tutori/curatori, asistenți

parentali profesionişti, părinţi-educatori, părinți adoptivi);

2. specialiștii din toate domeniile care lucrează cu copiii şi familia (educatori, cadre didactice din

învățămîntul primar, gimnazial și liceal, asistenți sociali, medici de familie, asistenţii medicului de familie,

asistenţi medicali comunitari, psihopedagogi, psihologi, polițiști, coordonatori pentru lucrul cu tinerii,

specialiști din domeniul cultură etc.);

3. viitorii părinţi (adolescenți, tineri, gravide şi partenerii acestora).

Beneficiarii indirecţi ai programelor de educaţie parentală sunt:

1. toţi copiii vor fi beneficiari indirecţi ai programelor de educaţie parentală (indiferent de starea materială a

familiei, mediul de reşedinţă, apartenenţa etnică, limba vorbită, sex, vârstă, apartenenţa politică sau

religioasă, starea de sănătate, caracteristicile de învăţare și dezvoltare etc.), cu accent pe copiii şi familiile în

situaţie de risc;

2. membrii comunităţii

Susţinerea formării şi dezvoltării competenţelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie

să şi le asume, dacă dorim ca educaţia copiilor şi tinerilor să devină o acţiune coerentă, eficientă şi care să

ofere şanse egale tuturor. A susţine părinţii în interesul superior al copilului înseamnă a crea o nouă cultură

familială, bazată pe dialog, cunoaştere şi participare, pe de o parte, şi a facilita cooperarea între profesionişti,

părinţi şi autorităţi publice, care contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte.

În ultimele decenii, statutul şi rolul de părinte, cuprinzând atribuţii de natură fizică, psihică,

socială, culturală şi economică, au evoluat rapid, sub înfluenţa dezvoltării tehnologice şi informaționale a

întregii lumi şi a diversificării modelelor familiale şi educaţionale. Cu toate acestea, reuşita educaţiei nu depinde

numai de părinţi şi de capacitatea acestora de a exersa aceste competenţe multiple, ci şi de voinţa instituţiilor

chemate să valideze şi să valorizeze responsabilităţile şi autoritatea parentală, de a fi alături de părinţi şi de a-i

susţine în misiunea lor educativă în contextul învăţării

107

ROLUL PĂRINȚILOR ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

Prof. înv. preșcolar Mocanu Angelica-Oana

Grădinița cu P.P. „Sfinții Arhangheli Mihail Și Gavriil” Ploiești

Părinții joacă cel m-ai important rol în formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități.

. Comportamentul părinților față de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de

viață a copilului. Un mod de comunicare liber exprimat fără agresie, prioritate îi permite copilului să se simtă în

primul rând liber în gândire și exprimare,

Un rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților, ei trebuie să fie cât mai

atenți la tot ce face copilul lor. Participarea afectivă a părinților la necazurile copiilor, la evenimentele din viața

acestora, le dau liniștea și siguranța. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acțiune; e bine să li se

explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora și nu să se apeleze la măsuri autoritare și drastece

deoarece ele produc blocaje psihice și dezadaptare socială.

Importanța mamei

Iubirea maternă reprezintă întâia formă de afectivitate pe care un copil o percepe. Prin intermediul

mamei, copilul reușește să descopere lumea, aceasta oferindu-i siguranța din primele sale zile de viață.

Mama detine un rol educativ foarte important pentru dezvoltarea copilului, pentru integrarea lui socială. Când

unui copil ii lipsesc afecțiunea, atingerile, atenția unei mame, deși cineva continuă să îl hranească normal, acel

copil nu va creste adecvat. Relatia aceasta este decisivă pentru dezvoltarea normală, sănătoasă a viitorului adult

și este de neînlocuit.

Dragostea oferită de către mamă reprezintă prima formă de afectivitate pe care copilul o sesizează.

Din această relație copilul va învăța:

primele reguli și obligații;

cum să se raporteze la celelalte persoane din viața lui;

cum să socializeze și să se integreze în comunitate.

Mama este cea care ii va oferi copilului sentimentul de siguranță, de stabilitate, de model, ceea ce îi va

influența întreaga personalitate și îl va transforma fie intr-ul adult sănătos pe toate planurile, care are încredere

și stimă de sine, fie va deveni o persoana nesigură și temătoare.

De asemenea, mama va avea și responsabilitatea de a nu îl răsfăța pe copil, astfel încât acesta să refuze

prezența altor persoane sau copii, va ști cum sa îl echilibreze, cum să îi ofere dragoste atunci cand copilul are

nevoie, dar să se și impună și să se facă auzită și ascultată.

Importanța tatălui

Figura paternă contribuie într-un mod esențial la dezvoltarea sentimentului de protecție și de siguranță

al copilului. Mama reprezintă simbolul afecțiunii, blândeții, feminității, iar tatăl este simbolul autorității, al

siguranței, al puterii.

Odată cu promovarea și susținerea ideii de egalitate între sexe, tatăl a ajuns să se implice mult mai mult în

creșterea și educarea copiilor în comparație cu vremurile trecute. Astfel, în zilele noastre tatăl își poate lua chiar

și concediu de paternitate, pentru a fi cât mai aproape de copil în primii ani de viață.

Cel mai mare dar pe care tatăl îl poate oferi copilului este să aibă o relație bună cu mama lui, să o iubească

și să fie prezent emoțional în viața lui. Și, firește, tatăl să se simtă iubit, apreciat și respectat de soția lui.

108

Implicarea tatălui înseamnă mult mai mult pentru copil și pentru mamă decât siguranța financiară,

rezolvare de probleme sau joacă și distracție. Responsabilitatea financiară a familiei este adesea asumată de

ambii parteneri. Insa dincolo de aceste roluri ale tatălui, numeroase studii transmit acelasi mesaj, implicarea

emoțională a tatălui este o condiție a dezvoltarii lui cognitive, performanțelor lui academice, succesului și

reușitelor școlare, sanătății mentale și emoționale, încrederii pe care copilul o are in el, stării lui de bine,

fericirii și bunăstării lui emoționale.

Implicarea și grijă emoțională exclusiv sau preponderent a mamei este insuficientă pentru copil. Lipsa

implicării tatălui crește riscul tulburărilor de sănătate mentală, a depresiei, anxietății, nesiguranței și tulburărilor

de comportament.

Copilul are nevoie emoțional de tată, în aceeași masură ca și nevoia lui de grijă emoțională a mamei.

Nu poate lua de la unul ce are nevoie de la amandoi.

Cand tatăl este implicat, copilul crește cu un model sănătos despre ce înseamnă feminitate și masculinitate,

fără stereotipuri de gen : „băieții puternici nu își arată emoțiile”, „fetele trebuie să aibă grijă de relații, nu

trebuie să își exprime furia, este nefeminin”.

Deformările de rol în familie

Familia monoparentală reprezintă o familie care a trecut printr-un divorț sau moartea unuia dintre parteneri,

lasând un singur părinte să se ocupe de copilul sau copiii acestora.

Familia monoparentală pare să fie asemenea unui întreg din care, deși lipseste un element, nu încetează să

funcționeze ca un sistem, în care întregul este mai mult decat suma părinților.

Diferențe în creșterea copilului în funcție de sexe

Familiile monoparentale conduse de mame au urmatoarele probleme:

aparența dificultăților financiare;

au și alte sarcini „auxiliare, nespecifice sexului”;

schimbări în relația cu copilul; copilul este confidentul mamei.

Familia monoparentală condusă de tată prezintă următoarele caracteristici:

tații au mai puține probleme financiare;

problemele gospodaresti (prepararea hranei, curațenia).

Concluzie

A avea un copil nu înseamnă a renunță la propria-ți viață, înseamnă doar a te maturiza mai mult, a

accepta că de acum mai este și el, copilul, care are nevoie de doi părinți care să-i ofere un cămin liniștit unde să

se dezvolte armonios în toate planurile.

Părinții fericiți și liniștiți transmit starea de bine micuțului, iar viață în trei nu va părea doar o formă de

supraviețuire, ci și de împlinire.

Bibliografie:

1. Boncu, Ș.,Psihologia influenței sociale.București:Polirom, 2002;

2. Mitrofan, I.&Ciuperca, C., Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei. București: Edit Press, 1998;

3. Sorescu,E.& Ioan Berila, I., Asistență socială – sistem si profesie. Craiova: Editura Universitaria, 2005.

109

CONTRIBUŢIA FAMILIEI LA REALIZAREA

DEZVOLTĂRII PLENARE A COPILULUI

Profesor înv. preșcolar Mocanu Georgiana

Grădinița Step by Step cu PP și PN

,,Rază de Soare‟‟, Ploiești

Motto:

Un copil poate să învețe oricând un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stai locului

niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește. – Paulo Coelho

În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârstă preşcolară,

familia este, în primul rând, cadrul existenţei biofizice al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico-sanitar

necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să respecte ore

de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări. Un judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilităţile

copilului preşcolar trebuie să evite suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului foarte fragil.

În răgazul de timp petrecut în mijlocul familiei, obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătăţii

fizice, al creşterii normale şi mai ales al călirii organismului.

Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este comportamentul

moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice, dublat de un permanent respect pentru copilul

care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit.

În accepţiunea cea mai largă a termenului, “copil bun“ reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive

structurate în dinamica comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie

de colaborare etc, după cum educator bun (mă refer şi la părinţi ) înseamnă răbdare, calm, înţelegere, un fond

afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.

Cultivarea la preşcolari a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un sistem

referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele mai de

seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea educaţiei ca

un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu–i asigurată prin influenţele pe care le exercită coabitarea,

deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare a tuturor membrilor grupului familial. Cultivarea dragostei de

bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de activitate şi nu de dialog, de descoperire a

virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi.

Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula ,,e bine să faci aşa !“ şi – mai ales – “nu e

bine ce faci!“. Dar, copilul se întreabă de fiecare dată ,,de ce nu este bine“. Curent, la această întrebare părinţii

răspund ,,nu am timp să discut, aşa am zis, aşa faci, dacă nu faci aşa ai s-o păţeşti!“

Apropierea copilului de bine ( cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie ascultat )

constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Interdicţia de a nu se juca pe

stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu măsuri concrete eficiente, creându – se un alt loc sau

oferindu –i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directă chiar a părinţilor.

Pentru a putea descoperi ,,binele “ care mai târziu va deveni <<principalitate , cinste, spirit de a – ţi ajuta

aproapele, criterii de evaluare a comportării >>, este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită

110

bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copiii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor să

acţioneze într – un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor derutant.

Mobilizarea progresivă pentru a săvârşi fapte bune, de laudă, crearea sistematică a unor condiţii favorabile

dezvăluirii întregului potenţial spiritual reprezintă însăşi logica pedagogică în munca cu preşcolarii.

Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le dau liniştea şi

siguranţa. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor

săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice şi

dezadaptare socială.

În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm că dragostea de adevăr nu poate fi cultivată de

către părinţi care instalează copiilor frica de pedeapsă . De asemenea , să se ştie că drumul spre adevăr nu are

trepte : este sau nu este adevăr, este ori nu este minciună sfruntată?

Nu există adevăruri mici şi adevăruri mari, după cum nu există minciună mică sau mare: nu există domenii

mărunte şi domenii mari în care se manifestă dragostea de adevăr ori înlocuirea acestuia prin neadevăr.

Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa între vorba şi

fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate.

Aceluiaşi cadru emoţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de îmbrăcăminte, de ţinută

fizică, de cadrul locuinţei, precum şi ca frumuseţe în comportare, în relaţiile cu cei din jur. Dragostea de frumos

a preşcolarului se va întâlni peste ani cu ordinea, curăţenia, cu decenţa în înfaţişarea fizică şi cu demnitatea în

comportare, cu floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apă, cu grija de a realiza numai lucruri de bună calitate,

sub aspect fizic, dar şi spiritual .

Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă şcoala

primilor ani ai copilui în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor

trăsăturilor care-l vor defini ca un om integru în epoca maturităţii sale.

BIBLIOGRAFIE

1. Pantelimon Golu - “Psihologia copilului”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1991

2. Eugenia Popescu - ş.a. ” Pedagogie preşcolară didactică“ , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1997

3. Emil Verza – “Psihologia vârstelor“, Editura Hyperion XXI, Bucureşti , 1993

111

ÎMPREUNĂ VOM REUȘI!

Profesor învățământ preșcolar: Munteanu Cătălina

Grădinița „Academia Prichindeilor”, Izvoarele

Moto: “Știi tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să

crezi in credință. Înseamnă să fii atât de mic încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche.” Francis

Thompson

Fiecare copil este special și unic încă de la naștere. Practic vorbind, aceasta înseamnă că el poate fi

diferit de ceea ce se așteaptă părinții lui să fie. Copiii au darurile lor speciale și încercările lor inice. Ca să-și

depășească încercările, trebuie să li se satisfacă nevoile lor speciale. Ca părinți, nu avem doar datoria de a tolera

aceste diferențe, ci a le accepta. Cel mai eficient mod de a realiza acest lucru este recunoașterea nevoilor

speciale ale fiecărui copil și satisfacerea acestora.

Astăzi ne confruntăm cu încercarea de a reinventa educația. În loc de a ne asuma responsabilitatea de a-i

transforma pe copiii noștri în adulți responsabili și plini de succes, devine din ce în ce mai evident că rolul

nostru de părinți este numai acela de a educa ceea ce există deja. În fiecare copil se află sămânța reușitei. Rolul

nostru este acela de a-i furniza un mediu sigur și hrănitor, care să-i ofere șansa copilului de a se dezvolta și de a-

și exprima potențialul pe care îl are.

Educaţia parentală este prima formă de educaţie pe care copilul o primeşte. De aici şi rolul decisiv al

acesteia în formarea şi dezvoltarea copilului. Forma în care părintele îşi educă copilul este specifică, unică,

originală, reflectând nivelul de cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale,concepţia despre educaţie pe care o

posedă.

Părinţii trebuie stimulați și ajutați să conştientizeze rolul mediului familial în educaţie şi să înveţe

modurile în care îşi educa și susține copiii, de aceea trebuie implicaţi într-o comunicare permanentă cu

grădiniţa, încurajaţi să se ofere voluntar pentru realizarea diferitelor activităţi specifice. Activitățile propuse

creează părinților oportunitatea de a participa alături de copii la activitățile specifice grădiniței, de a cunoaște

mult mai bine specificul acestor activități și de a-și observa îndeaproape copilul, modul de reacție și

comportament al acestuia în timpul programului grădiniței.

Familiile copiilor trebuie încurajate și sprijinite să-și exercite cu succes rolul în viața copiilor, iar acest

sprijin se materializează prin acțiuni specifice care favorizează derularea optimă a relațiilor educaționale. O

astfel de acțiune socială poartă numele de intervenție socio-educativă și se referă la un complex de măsuri care

sprijină familia intervenind benefic în mecanismele care reglează relațiile intrafamiliale, în favoarea educației

familiei și a educării copiilor. Pentru reușita actului educațional derulat la grupă, munca educatoarei trebuie

continuată de familie. Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinți să păstreze unitare cerințele adresate

preșcolarilor cu cele formulate la grădiniță. Astfel, grădinița fiind puntea de legătură cu familia, are și menirea

de a asigura părinților asistență de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluție a copiilor și venind în

sprijinul celor ce întâmpină dificultăți în înțelegerea rolului de părinte și îndeplinirea cu succes a educării

copiilor. A fi părinte este un curs permanent: progresezi făcând greșeli și învățând din ele, folosindu-te de cel

mai eficient sistem: încercare – eroare.

Părinții sunt primii educatori din viața copiilor; prin modelul educațional oferit vor influența dezvoltarea

omului de mai târziu. E nevoie să înțelegem că fiecare copil este unic pe drumul devenirii lui iar noi adulții

112

trebuie să credem total în puterile nebănuite existente în fiecare copil. Să nu ne panicăm când copiii greșesc și

nu sunt ca ceilalți, să nu ne grăbim să punem copilului o etichetă, un șablon, sau să-i găsim vinovați pe cei din

jur care n-au făcut ceva pentru a fi toți la fel. Să nu uităm că sunt unici!

Părinții nu trebuie să fie perfecți, ci să se plieze nevoilor copiilor lor manifestând afectivitatea de care

depinde dezvoltarea optimă a acestora, cu precădere la vârstele timpurii. Asigurând nu numai resurse financiare,

cât mai ales climatul familial afectiv și moral corespunzător, părinții au – cu certitudine – rolul primordial în

creșterea și dezvoltarea copiilor. Fr. Ferland, 2011, formulează primele ”reguli de aur”:

1. Nu vă fie teamă să vă îndrăgostiți nebunește de copilul dumneavoastră;

2. Nu ezitați să mergeți împreună la ”pescuit de pupici și la vânătoare de mângâieri”;

3. Oferiți-vă ocazia de a profita de momentul prezent împreună cu copilul: copilăria este o etapă de viață

minunată, care trece atât de repede!;

4. Învățați să vă placă să fiți părinți ...

Unul dintre cele mai controversate și abordate subiecte ale oamenilor de știință din domeniul educației și

psihologiei este identificrea și clasificarea tipurilor parentale. S-a ajuns la o accepțiune generală, identificându-

se următoarele trei stiluri parentale:

a) autoritar;

b) permisiv;

c) democratic;

Acea categorie de părinți care impun reguli stricte, rigide, fără a le explica sau a oferi alternative, care aplică

pedepse drastice și care nu manifestă aproape deloc afectivitate se încadrează stilului autoritar. Aceste

comportamente se răsfrâng asupra personalității copilului care va deveni incapabil să ia decizii, fie ele și

minore, lipsit de curaj și, implicit, de inițiativă și introvertit.

La celălalt pol se află părinții care nu impun reguli, ci formulează, pe baza unor discuții anteriore cu copilul,

situații și comportamente ce corespund acestora. Ei urmăresc respectarea regulilor și aplică recompense pentru

aspectele pozitive, oferindu-i copilului libertate. Acesta va deveni, treptat, un adult responsabil, echilibrat din

punct de vedere emoțional, eficient în comunicare.

Stilul permisiv este caracterizat printr-un control redus asupra copilului: impun puțin norme, iar copiii au

libertate nelimitată. Acceptă orice tip comportamental fără a aduce prea multe comentarii pro sau contra.

Copilul va deveni dezorientat și uneori considerat obraznic, chiar rebel, un mic deținător al controlului familiei.

Uneori, aceste trei stiluri pot fi îmbinate.

În lucrarea ”Șapte secrete ale parentingului de succes”, K. Doherty și G. Coleridge, identifică următoarele

șapte tipuri de părinți:

I. Părintele calm;

II. Părintele ”suporter”;

III. Părintele care vede dincolo de aparențe;

IV. Părintele fizic;

V. Părintele organizat;

113

VI. Părintele lider;

VII. Părintele relaxat.

Problema principală a omenirii este aceea că astăzi, părinţii au mai puţin timp ca niciodată pentru a se dedica

educaţiei. Din acest motiv, este esenţial ca ei să înveţe ce este cel mai important pentru copiii lor. Copiii au

nevoie de compasiune şi ajutor, dar şi de încercările lor proprii ca să crească. Învăţând să accepte şi să înţeleagă

limitele impuse de părinţi şi de lume, copiii învaţă deprinderi esenţiale de viaţă ca: iertarea, capacitatea de a

amâna primirea răsplatei, acceptarea, cooperarea, creativitatea, compasiunea, curajul, perseverenţa, autocorecţia,

preţuirea de sine, independenţa şi abilitatea de a se orienta singuri. Părinţii trebuie să vadă și să înțeleagă copilul

aşa cum este el, în mod realist.

Educația a fost întotdeauna o provocare, dar educația pozitivă este una și mai mare. Deși la început îți cere timp

și efort în plus ca să înveți ,merită. Dându-le copiilor libertatea de a se descoperi și de a-și exprima propria

personalitate, le oferiți darul măreției.

Bibliografie:

Viorica Preda, Filofteia Grama, Daniela Răleanu, Floare Eugenia Ignat- Educație timpurie, București, V&Integral, 2003;

Constantin Bălceanu-Stolnici – Familia în trecut și azi, București, Revista Învățământul preșcolar, Nr. 3-4/1994;

Conf. dr. Ştefan Cojocaru, Lect. dr. Daniela Cojocaru- Educația parentală în România, Alpha MDN, Unicef, București,

2011.

www.unica.ro;

www.didactic.ro;

114

TENDINȚE MODERNE ÎN EDUCAȚIA PARENTALĂ

Prof. înv. primar Nae Georgeta Elena,

Școala Gimnazială Candiano Popescu, Ploiești, Prahova

Motto: Respectaţi copilul care face o greşeală şi care poate atunci sau mai tarziu să se corecteze el insuşi, dar

opriţi ferm şi imediat orice utilizare nepotrivită a ambianţei, prin grijă, linişte, prin cuvinte blande ori printr-o

prezenţă iubitoare. (Maria Montessori)

Cuvântul educaţie este de origine latină: „educo-educare (educere)" a creşte, a cultiva, a îndruma, a

educa;„educaţio"-creştere,cultivare,indrumare,educaţie.

Educaţia este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea informaţiilor si abilitaţilor obţinute de

omenire de-a lungul evoluţiei social-istorice tinerelor generaţii, formandu-le personalitatea .

Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l inconjoară, primele norme si reguli de conduită,

dar si climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuinţelor si dorinţelor sale. Pecetea pe care parinţii o lasă

asupra structurii si profilului spiritual-moral al personaliţatii propriilor copii se menţine toata viaţa . Acest tip de

relaţie este hotăratoare in devenirea personalităţii nu numai prin faptul că ea este primordială si se menţine pe

toată durata vieţii (cu intensităţi diferite), dar si prin faptul că familia mediaza si condiţionează comunicarea si

interacţiunea cu celelalte componente sociale, in special cu şcoala.

Educația parentală este benefică pentru că îl determină pe adult să accepte faptul că, indiferent de vârsta

pe care o are acum copilul său, acesta va deveni la un moment dat adult și va trebui să se descurce singur pe

baza cunoștințelor pe care și le-a însuşit sau a abilităților pe care le-a dobândit.

”Cei șapte ani de acasă” nu descriu doar un context spațio-temporal, ci fac in mod cert referire la o perioadă în

care copilul învață reguli noi, se adaptează la contexte diverse, dobândește abilități de comunicare și relaționare

alături de persoanele care îl îndrumă pe acest traseu.

Prin implicarea părinților în cursuri de educație parentală, aceștia vor fi stimulați să fie mai atenți la copii

lor și la nevoile acestora. Vor deveni mai prompți în a furniza răspunsuri adecvate la nevoile și cerințele

acestora, vor cunoaște diferențele datorate vârstei sau temperamentelor diferite și vor reacționa în cunoștință de

cauză. Vor învăța să acționeze pentru binele pe termen lung al copilului și vor ști să negocieze cele mai bune

reguli pentru și împreună cu copiii lor.

Prin intermediul cursurilor de educație parentală, părinții vor afla că timpul petrecut alături de copiii lor e la

fel de important ca munca pe care o depun pentru a le furniza un trai decent. Că este important în procesul de

creștere al unui copil să învețe de la o vârstă mică să respecte un program orar și că furnizarea unei rutine îl va

face mai disciplinat și va ușura sarcinile părintelui.

Educația parentală ajută la consolidarea familiei, la o mai bună legătură între părinte și copil, inclusiv din punct

de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a nevoilor fiecăruia și de îndeplinire a acestora. Faptul că

părintele știe cum să răspundă nevoilor copilului său îl va asigura pe cel din urmă că părintele este disponibil și

îl va determina pe copil să fie mai receptiv la cerințele părintelui pentru că între cei doi se va crea o legătură

bazată pe colaborare, mai mult decât pe oponență. Astfel, părintele va transmite cu ușurință regulile noi de

învățare, de implicare în sarcinile școlare și/sau casnice, evident nu cele mai atractive pentru copil, dar la care

115

copilul va răspunde pozitiv deoarece la baza acceptării regulilor noi stă o relație bazată pe respect, negociere și

colaborare spre scopul comun de a evolua împreună.

Generaţiile viitoare vor trăi intr-o lume diferită de cea a părinţilor si bunicilor lor. Educaţia părinţilor este o

alternativa la îndemană. Sunt mulţi specialişti care sunt gata să ne sprijine, să ne ajute să ne înţelegem mai bine

in primul rând pe noi inşine, nu numai pe copiii noştri, in aşa fel încat generaţiile viitoare să nu mai trăiasca

momentele noastre de impas si să adopte atitudini flexibile care să permita schimbarea şi adaptarea cu mai multa

uşurinţă.

Familia, în sens larg - reprezintă un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârsta, casătorie sau

adopţie si care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic si au grijă de copii; în sens restrâns, reprezintă

un grup social format dintr-un cuplu căsătorit si copiii acestuia .

Modurile de a concepe educaţia sunt diferite. Educaţia este înţeleasă fie ca formare a individului - conform

normelor si valorilor sociale existente - servind integrarii si ordinii sociale, fie ca dezvoltare - psihoindividuală -

conform potenţialului individului, înclinaţiilor si aspiraţiilor acestuia - servind stimulării creativităţii si

schimbării sociale. Conceptul de educaţie familială şi-a lărgit treptat sfera, fară să afecteze prioritatea acordată

raporturilor parinţi-copii, spre înţelesul actual de "Ansamblul funcţionării familiale în raport cu

educaţia"Considerată în raport cu educaţia copiilor, familia este definită ca "unitate socială constituita din adulti

si copii, între care exista relatii de filiatie - naturala (de sânge) sau sociala - indiferent de orice alte

considerente". O astfel de definiţie este apreciată ca uzuală în cercetările privind raporturile familiei cu educaţia,

chiar dacă este o definiţie nesatisfăcătoare din perspectiva teoriei sociologice - care insista asupra caracterului

contextual - istoric al oricarei definiţii, asupra utilizării pluralului "familii", vizând tipuri de familii17 .

Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni

mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum si

prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduită oferite de parinţi-pe care copiii le preiau prin

imitaţie si invăţare-precum si climatul socioafectiv in care se exercita influenţele educaţionale (“cei sapte ani de

acasa” )constituie primul model social cu o influenţa hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor

despre viaţa, a modului de comportare si relaţionare in raport cu diferite norme si valori sociale. Este unanim

recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel in familie, mai mult sau mai putin conştientizate,

determină in mare masură dezvoltarea personalitaţii, precum si rezultatele şcolare a le copiilor, comportamentul

lor sociomoral.

Comportamentele educaţionale ale parinţilor, chiar dacă sunt bine intenţionate, pot avea efecte negative

asupra copiilor, din cauza neadecvarii lor, a particularităţilor de vârsta si individuale, la situaţii concrete de

acţiune, la sistemul de cerinţe adresate copiilor, etc.

Severitatea exagerată – manifestată prin interdicţii, prin brutalitate si prin privaţiuni de tot felul – işi va

lăsa amprenta asupra personalităţii in formare a copilului. Astfel de parinţi impun un regim de viată şi, in special

de învaţătură, peste limitele de toleranţă psihologică si psihofiziologică specifică varstei. Ei impun copiilor lor

un volum mare de sarcini, interzic participarea la activităţi recreative, la jocurile specifice vărstei si utilizează

frecvent pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. În afara programului şcolar, copiii

sunt puşi adeseori să inveţe mai multe limbi străine, să desfaşoare activităţi artistico-plastice, sportive, etc, chiar

dacă nu au aptitudini in acest domeniu.

Părinţii superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot constitui piedici in

formarea si dezvoltarea personalităţii copilului. Acesti părinţi consideră că şcoala, viaţa in general, are o serie de

cerinţe care depăşesc posibilităţile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligentă rară”, fie neajutoraţi,

plăpânzi, fragili, si de aceea trebuie menajaţi.

116

Apar astfel atitudini de ingămfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilităţi, dar

si atitudini de subevaluare a copiilor, precum si slabe posibilităţi de adaptare la situaţii noi.

Atitudinea protectoare a părinţilor se poate manifesta si prin limitarea excesivă a libertaţii şi

independenţei de acţiune a acestora, a iniţiativei. Părinţii devin deosebit de preocupaţi de copil, manifestă o

teamă permanentă pentru viaţa si activitatea copilului lor, şi de aceea stabilesc ei direcţiile de acţiune şi

comportare fară să accepte abateri, plângeri sau nemulţumiri. Principala consecinţă se exprimă într-un

comportanment lipsit de iniţiative, instalarea unei temeri nejustificate de acţiune, şi mai ales de consecinţele ei,

in ultima instantă, timiditate exagerată.

Considerand ca nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltarii

armonioase a personalităţii copilului, concluzionam ca ”şcolarul are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în

care să se simtă in siguranţă”. Pentru aceasta el are nevoie de parinţi calmi, inţelegatori, afectuoşi, destul de

maleabili in raporturile cu copilul, fară a da dovada de slabiciune. El are nevoie să simtă că parinţii se ocupă de

el, ca iau parte la micile lui necazuri si la problemele care îl intristează, şi că nu se dezintereseaza de ceeea ce se

intamplă la şcoala. Dar in acelasi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa

să-şi inchipuie că libertatea lui e fară margini si, totodata, să ştie ca părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de

exigenţa.”(M. Gilly).

In condiţiile social-economice actuale, se manifestă doua tendinţe contradictorii: părintii sunt îngrijoraţi

de viitorul copiilor lor, dar in acelaşi timp nu mai au timp si răbdare să acorde atenţie problemelor acestora.

Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii exercităndu-se

oarecum paralel.

Bibliografie:

G. Berger, Omul Modern si Educaţia sa Bucureşti, Edp 1973;

A. Birkh, Hayward S., Diferenţele Individualizate Bucureşti, Ed. Tehnica 1999;

M.Golu, Dinamica Personalitatii, Bucureşti, Ed. Geneze, 1993.

R.Vincent, Cunoaşterea Copilului Bucureşti, Edp 1972.

Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom, 1997,

117

ȘEDINȚA CU PĂRINȚII

Prof. Nan Dana-Ioana

Școala Gimnazială ”Înv. Dinu Nicolae” Dumbrava, jud. Prahova

“Parintii trebuie sa decida care va fii calitatea vietii lor de familie si apoi sa aplice disciplina necesara pentru

a atinge aceasta calitate. Astfel, viata va impinge familia in directii diferite, iar copii vor devenii mai degraba

victime decat invatacei. ”

( Gladys Hunt, honey for a Child`s Heart )

TEMA: “ Să-i învăţăm cu dragoste autodisciplinarea pe copiii nostri ”

SUBIECTUL: Ascultarea de bunavoie.

SCOPUL : Constientizarea parintilor cu metodele adecvate de a se impune si de a se face ascultati de catre

copii.

La inceputul sedintei cu parintii inainte de a anuta tema sedintei pentru destinderea admosferei aplic parintilor

un mic test de personalitate :

Tu ce fel de parinte esti?

Te-ai gandit vreodata cum ar trebui sa fie parintele perfect? Aceasta “perfectiune” are mai multe intelesuri care

tin strict de educatie si mentalitate. Cel mai mult iti doresti sa ai o relatie stransa cu cel mic, sa te considere o

buna prietena si nu un dusman care ii doreste raul. Primii pasi spre o buna comunicare in copilarie afecteaza

relatia voastra si in adolescenta. Ideal este sa fii cate putin din fiecare tip de parinte si sa-i arati dragostea cum

poti mai bine fara a ajunge la violenta fizica sau la un rasfat exagerat.

Exista mai multe tipuri de parinti: parintele autoritar, parintele hiperprotector, parintele permisiv, parintele

nepasator, parintele democratic si parintele perfectionist. Tu ce fel de parinte esti?

1. Parintele autoritar Acest tip de parinte vrea sa fie vazut de catre copilul sau ca un mic “zeu”, sa fie respectat, iar deciziile sa nu-i

fie puse la indoiala niciodata, deoarece considera ca el face cele mai bune alegeri si stie intotdeauna ce este mai

bine pentru copil. Independenta copilului nu este permisa, fiind considerata o atitudine rebela, iar greselile sunt

sanctionate frecvent chiar si prin utilizarea pedepselor fizice.

Adesea relatia dintre un parinte autoritar si copilul sau este tensionata si lipsita de comunicare, copilul

pierzandu-si increderea in parintele sau.

Din cauza acestui comportament tiranic al parintelui, copilul va deveni timid si supus si nu va fi apt sa ia

deciziile corecte in viata, obisnuit fiind ca hotararile sa le ia parintele in locul sau mereu. Atitudinea

dominatoare face din copil unul excesiv de ordonat si respectuos fata de toti cei din jurul sau. El va fi riguros si

perfectionist, dominat de teama ca ar putea gresi.

2. Parintele hiperprotector Fiind excesiv de atent la nevoile copilului, acest tip de parinte sufoca copilul si nu ii permite acestuia sa aiba

macar o urma de independenta.

Crescandu-l ca intr-un “glob de sticla” de teama ca odorul sa nu pateasca ceva, acesta este privat de realitate si

ferit de toate pericolele- astfel ca la maturitate nu va sti cum sa depasesca situatiile dificile. Vesnic cocolosit, el

va fi dependent de cei din jurul sau si incapabil de a lua decizii in viata de unul singur, traind cu impresia ca

118

parintii vor fi mereu langa el sa-l indrume.

3. Parintele permisiv Relatia dintre parintele permisiv si copilul sau este dominata de afectivitate, copilul fiind considerat nepretuit.

Parintele este foarte atent la toate nevoile copilului, satisfacandu-i orice pofta si sanctionand rar comportamentul

neadecvat al copilului sau. Tocmai din acest motiv, copilul devine rasfatat, obraznic si neascultator. Copilul

crescut de un astfel de parinte nu isi cunoaste limitele si poate chiar sa devina agresiv daca nu i se face pe plac.

4. Parintele nepasator Parintele nepasator este cel care nu ii arata copilului niciun pic de afectiune, neglijandu-l si aratandu-i ca nevoile

si parerile sale nu conteaza.

Copilul se va inchide in el, devenind timid si neimpartasind sentimentele cu cei din jur. Deoarece crede ca

parerea lui nu conteaza, el va fi usor influentabil si va crede intotdeauna ca parerile celorlalti sunt mai bune

decat ale lui.

5. Parintele democratic Acest tip de parinte imbina atitudinile, stie sa ii fie prieten copilului cand e nevoie, dar stie sa fie si autoritar

atunci cand e cazul.

Copilul va fi independent, i se va permite sa-si exprime parerile si nemultumirile, ii va respecta pe cei din jurul

sau si va accepta cu fruntea sus criticile, invatand din greseli.

6. Parintele perfectionist Parintele perfectionist este cel care vrea sa faca din odorul sau un adevarat “Einstein” de la o varsta frageda. El

nu intelege ca cel mic isi formeaza abilitatile in functie de varsta si dezvoltare si insista sa fie ascultator,

respectuos, manierat, sa invete excelent, sa stie limbi straine chiar atunci cand singura preocupare a copilului ar

trebui sa fie joaca.

In cadrul sedintei cu parintii voi incerca sa tin un “curs de educare a parintilor” bine inteles la initiative lor dup

ace au ales din mai multe teme propuse in cadrul primei sedinte cu parintii.

Ii voi face sa inteleaga care sunt cele trei scopuri care trebuie sa ii calauzeasca fiecare decizie in educatia

copiilor.

Iata ce trebuie sa va intrebati:

1. ce voi face pentru a-mi ajuta copiii pentru a devenii autodiscipinati ?

2. ce voi face pentru a prevenii si a stinge conflictele?

3. ce voi face pentru a pastra sau a cladi sintaminte de valoare de sine ale copiilor mei ?

Voi folosii o prezentare in power point care sa ofere exemple concrete de conflicte si solutionarea lor. Aplic

metoda palariilor ganditoare si cer parintilor sa identifice concret din viata de zi cu zi a proprilor copii conflicte.

Gasesc soutii impreuna.

Parintii au ocazia sa se cunoasca intre ei sa isi schimbe pareri sa observe cum procedeaza fiecare din ei in cazul

unui conflict sa observe varietatea conflictelor....

Voi prezenta un material cu importanta disciplinei de sine pe care il vom dezbate impreuna.Le voi explica de ce

este importanta prevenirea conflictelor...

La sfarsitul sedintei le prezint probleme conflictuale din cadrul grupei si solutiile gasite pentru prevenirea sau

ameliorarea conflictului.

119

INCREDEREA IN SINE SE EDUCA IN FAMILIE

Competente :

1- identificarea manifestarilor comportamentului copilului increzut/neincrezut in sine.

2- Formarea la copii a comportamentului increzut/neincrezut in sine prin utilizarea tehnicilor active de

lucru .

Obiective operationale :

La sfarsitul sedintei parintii vor fi capabili:

- sa distinga manifestarile de comportament al copilului increzut/neincrezut in sine ;

- sa identifice in urma cercetarii testelor , nivelul de incredere in sine al copiilor sai;

- sa asimileze diverse tehnici de formare a increderii in sine a copiilor;

- sa demonstreze o buna capacitate de analiza si rezolvare de situatii dificile .

1. Activitate de spargere a ghetii : Cercul complimentelor

2. Test pentru copii (evaluarea increderii in sine ).

3. Activitate in grupuri : Increderea in sine.

4. Activitate : Intelepciune prin proverbe.

5. Activitate :Mingea curioasa.

6. Discutara problemelor de ordin intern.

7. Evaluarea sedintei.

Metode si procedee : Mesajul oral , explicatia, argumentarea, chestionarul.

Resurse materiale : ghem cu ata , proverbe scrise pe floare , tabla , creta colorata, fise cu expresii copil

increzut/neincrezut, fise – test pentru copii, suport informational la subiect, cartonase cu franturi dintr-o

maxima, fisa de evaluare a sedintei.

Forme de lucru : frontala, independenta , in grup.

Motto : Increderea in sine iti da libertatea de a face greseli si de a face fata esecurilor fara acea senzatie

ca si cum lumea s-a prabusit in jurul tau sau ca esti o persoana fara valoare.

1 -Activitate de spargere a ghetii : cercul complementelor.

Parintii sunt aranjati in cerc.Fiecare dintre ei trebuie sa dea dovada de un comportament sincer si onest pentru

cel aflat in dreapta sa.Receptorul complementelor trebuie sa aiba urmatoarele reactii : sa zambeasca si sa spuna

multumesc.

Cadrul didactic propune parintilor sa continue urmatorul gand : Daca as fi din nou copil ...

Pe tabla sunt plasate 2 fise cu expresiile :

COPIL INCREZUT IN SINE si COPIL NEINCREZUT IN SINE

Cititi expresiile si aminiti-va care dinte ele va caracterizau in copilarie. Aveti in vedere :

Am fost un copil increzut in sine pentru ca...

Am fost un copil neincrezut in sine deoarece...

120

Este demonstrat faptul ca persoanele se deosebesc intre ele in functie de nivelul de incredere in sine .

Lazarus a evidentiat 4 grupe de drepinderi, care conform propriei sale pareri ar fi suficient pentru o activitate

vitala eficienta si corespunzator pentru a fi increzut in sine, a fi asertiv.

Dupa Lazarus , o persoana trebuie :

- sa-si exprime deschis si sincer dorintele si necesitatile sale;

- sa fie capabila sa spuna NU;

- sa aiba capacitatea si curajul de a vorbi deschis depre sentimentele sale pozitie si negative ;

- sa stabileasca contacte , sa initieze si sa finalizeze o discutie.

2. Test pentru copii (evaluarea increderii in sine )

Parintii vor cerceta cu atentie testele si vor determina nivelul de incredere in sine a copilului sau.

In activitatile ce vor urma,parintii vor gasi raspuns la intrebarile ce-i framanta legate de incredere in sine atat a

propriei persoane, cat si a copilului sau.

3. Increderea in sine

In interiorul unei stelute se va scrie subiectul discutiei. In varful fiecarui colt sunt scrise pe foi A4 intrebarile si

suportul informational propus parintilor pentru studiere.

Fiecare grup studiaza materialul, apoi incearca sa-l prezinte intr-un mod cat mai original , aducand argumete

plauzibile si exemple proprii.

4.Intelepciune din proverbe

Invit in fata clasei trei parinti, care considera ca au destula incredere in propria persona. Fiecare primeste

cate o petala de floare cu un proverb scris pe ea pe care-l argumenteaza.Unind petalele formeaza un trifoi

(planta de trifoi simbolizeaza norocul, speranta si increderea).

1. Cel care are incredere in sine va castiga si increderea celorlalti.

2. Sansele tale de a avea succes in orice domeniu pot fi masurate privind la increderea ta in sine.

3. Incredere in sine reprezinta doua treimi din succes.

De retinut :

Daca copiii cresc in criticism, ei invata sa condamne.

Daca copiii traiesc in ostilitate , ei invata sa lupte.

Daca copiii traiesc in frica , ei invata sa fie banuitori.

Daca copiii traiesc in rusine, ei invata sa fie vionovati.

Daca copiii traiesc in toleranta , ei invata sa fie rabdatori.

Daca copiii traiesc in incurajare , ei invata sa fie increzuti.

Daca copiii traiesc in lauda , invata sa aprecieze.

Daca copiii traiesc in aprobare , invata sa iubeasca.

Daca copiii traiesc in acceptare , invata sa gaseasca dragoste in lume. (Dotothy L. Nolte )

5 Mingea curioasa

Se arunca o minge usoara de la un parinte la altul , cel care arunca mingea adreseaza o intrebare ce tine de

subiectul studiat.Cel care prinde ,raspunde la intrebare , arunca mingea altui parinte punand o noua intrebare .

Activitatea : invita in fata parintii ce au primit anterior un cartonas de culoare galbena

( galbenul reprezinta culoarea increderea in sine ) pe care sunt scrise franturi dintr-o maxima.

Vom incheia sedinta cu urmatoarele ganduri: Ai incredere in tine ! Creeaza acea persoana din tine cu care

te vei bucura sa traiesti toata viata .Creeaza din tine cea mai buna persoana prin transformarea

minusculelor scantei de posibilitati din interior, in flacari de realizari in viata.

6 Discutarea problemelor de ordin intern

7 Evaluarea sedintei ( Se propune pentru completare fiecarui parinte cate o fisa de evaluare a sedintei ).

121

ANALIZĂ COMPARATĂ A SISTEMULUI DE ÎNTĂRIRE A COMPORTAMENTULUI

COPIILOR ȘI INTRODUCEREA ACESTUIA ÎN EDUCAȚIA PARENTALĂ

prof. Nicolai Cristina, Director Grădiniţa cu program prelungit “Clopoţica” Urlaţi

prof. Iovu Mihaela Mădălina, Grădiniţa cu program prelungit “Clopoţica” Urlaţi

Din ce în ce mai mulţi educatori se întreabă - dat fiind contextual socio-cultural actual -unde trebuie

să se situeze “noul educator” în relaţia autoritate – putere sau cum se ajunge la rezolvarea conflictelor prin

apelul la sistemul de pedepse şi recompense . Dacă ţinem cont de recompensa cu precădere materială utilizată în

mediul familial, ar trebui studiată pe îndelete şi găsite noi metode şi căi de motivare în mediul instrucţional. Dar

pedepsirea? Ţinând cont că în familie aceasta aproape că nu există, se legitimează utilizarea ei în mediul

educaţional? Cui se aplică şi când? În ce măsură sistemul de pedepse/recompense se mulează pe diferitele teorii

ale educaţiei: educaţia behavioristă, educaţia cognitivistă sau educaţia umanistă? Unde se încadrează

“recompensa/pedeapsa” în aceste noi teorii ale educaţiei?

Dat fiind că pedepsele şi recompensele sunt pârghii prin care comportamentul poate fi modelat (mai ales

la preşcolari), vom analiza -în cele ce urmează- utilizarea legitimă a sistemului de pedepsire/recompensare în

câmpul educativ şcolar, dar şi căile de atragere a educabililor spre un mediu guvernat de reguli, care să

demonstreze eficienţa utilizării pedepselor şi recompenselor în mediul preşcolar si de măsura în care sistemul

de pedepse/recompense se mulează pe diferitele teorii ale educaţiei: behaviorism, cognitivism sau umanism.

Preocuparea pentru crearea unei imagini de sine pozitive prin atitudini umaniste faţă de educaţie şi de copil

devine, astfel, prioritară.

În orice mediu şcolar apar stări tensionale provocate de cauze diferite. Le putem oare evita prin sistemul

pedepse / recompense? Ele se manifestă sub forme variate, de scurtă sau lungă durată, cu efecte imediate sau

întârziate, rezolvate total sau parţial, direct sau într-un complex de factori şi metode. ”Sigur că există un context

(câmp educativ şcolar)- subliniază profesorul Emil Stan- care este indispensabil învăţării şi care are alte

constante şi caracteristici decât mediul extraşcolar, dar marea problemă a profesorului constă în adecvarea

câmpului educativ şcolar la nevoile şi interesele elevului, nu în impunerea acestui câmp educativ şcolar, urmând

ca încercările de a refuza această impunere să fie penalizate prin pedepse şi sancţini.” (Stan, 2004, 10).

Prin intrarea copilului în mediul preşcolar, acesta este mutat pentru o mare parte a timpului într-

un mediu fizic, social şi cultural nou şi îşi restructurează o parte a relaţiilor cu mediul familial. Se integrează

într-un grup , este îndrumat de cadre didactice care se ocupă şi de ceilalţi, nu numai de el; are un program mai

bogat, dar şi mai rigid, organizat şi dirijat de educatoare. Iese de sub tutela părinţilor, i se oferă şi i se cere mai

multă autonomie. De exemplu, copilul preşcolar trebuie învăţat încă de timpuriu cum să facă faţă simţămintelor

de nemulţumire şi cum să-şi stăpânească pornirile, deoarece ele îl pot face să-şi piardă controlul asupra

propriilor acţiuni. Este nevoie de multă înţelepciune pentru a-l ajuta pe copil să realizeze această cucerire. În

educaţie, accentul primordial este de a preveni manifestărilor nedorite prevenind astfel şi aplicarea de pedepse.

În opinia lui John Watson comportamentul este modelat de experienţele anterioare. Aceasta presupune

învăţarea. Teoria lui despre învăţare se bazează în mare parte pe teoria lui Pavlov. Behavioriştii credeau că un

comportament poate fi analizat pe baza relaţiei stimul – răspuns. Înclinaţia lui Watson de a studia doar aspectele

exterioare ale omului, de a observa doar şi de a descrie comportamentul uman sunt puncte slabe ale teoriei

behavioriste. Behaviorismul simplifică fiinţa umană, iar aspecte de ordin psihologic sunt trecute în plan secund:

conştiinţa, sentimentele, motivaţia intrinsecă sau voinţa. Psihologia stimul – răspuns, în forma condiţionării

122

operante, aşa cum apare în forma neobehavioristă( la B. Skinner) studiază stimulii care produc răspunsuri

comportamentale, recompensele şi pedepsele care influenţează aceste răspunsuri şi modificările aduse în

comportament de manipularea acestor pedepse şi recompense. Modificarea comportamentului presupune

schimbarea sau înlăturarea unui comportament nedorit cu unul dezirabil. Un comportament întărit pozitiv are

tendinţe de a se repeta, în timp ce unul ignorat are tendinţa de a dispărea. Totul se realizează în paşi mici,

treptat, fiecare etapă realizată este recompensată pozitiv. B. Skinner recomandă utilizarea atentă a întăririi

pozitive şi reducerea la minimum a întăririi negative sau a pedepsei.

Jerőme Bruner, părintele “revoluţiei cognitive”, a suţinut ideea că oamenii interpretează lumea în

termeni de asemănări şi diferenţieri şi a lansat ideea unui sistem de codificare a cunoaşterii bazat pe aranjarea

ierarhică a categoriilor de concepte. În fapt, categorizarea stă la baza procesării informaţiei. În ceea ce priveşte

metoda de învăţare, Bruner propune învăţarea prin descoperire, faptul de a pune elevul în situaţia de a mânui

obiecte, de a rezolva contradicţiile, necunoscutele. Pedagogul elveţian sugerează că procesul de instuire trebuie

să asigure participarea reală, activizarea elevului. Prin teoria sa, Bruner a oferit educatorilor perspective deosebit

de valoroase cu privire la felul în care învaţă elevii şi la modalităţile optime în care trebuie să conceapă procesul

de instruire. Comportament elevului este analizat în funcţie de modul în care se produce învăţarea, de

capacităţile intelectuale implicate

Din perspectivă umanistă fiinţa umană se dezvoltă liber şi unic. Comportamentul este evaluat din

perspective autoactualizării şi autoanalizării, dar şi evaluarea conceptului de sine, prin tehnici şi metode ce

promovează respectul de sine şi autonomia.

Dat fiind faptul reacţiilor foarte diferite la supărare, comportamentul educabililor este diferit. Majoritatea

izbucnirilor de nemulţumire ale copilului se manifestă prin eliberarea energiei acumulate prin ţipete, loviri,

muşcături, apnee (ţinerea respiraţiei) sau alte gesturi asemănătoare. De exemplu, la 3 ani aceste izbucniri pot

apărea pe neaşteptate şi de cele mai multe ori fără un semnal de avertizare. Ele se pot întâmpla frecvent, dar de

cele mai multe ori durează puţin (cca. 5 minute). Originea stărilor tensionale prezente în câmpul educativ

preşcolar este diversă: copil unic în familie, egocentrismul, lipsa de responsasbilizare a copilului, ineficienta

colaborare dintre actorii educaţiei-fie că fac parte din iniţiatorii educaţiei formale, nonformale sau informale,

încărcătura informaţională excesivă a programelor.

De-a lungul timpului, psihologii au studiat comportamentul copiilor în anumite situaţii şi au subliniat

importanţa inteligenţei emoţionale pentru munca profesorului, în ceea ce priveşte educarea copiilor. Umaniştii

consideră că cel mai rău stil de a motiva pe cineva este de a-l critica. Un copil criticat devine mai tensionat şi

furios. Copiii au nevoie de ajutor pentru a căpăta încredere şi respect de sine în relaţiile cu ceilalţi (manieră de

abordare umanistă). De exemplu, preşcolarul începe să se perceapă pe sine, dar şi să înţeleagă cum este perceput

de ceilalţi. Încrederea de sine (manieră umanistă) o poate căpăta tocmai dacă se confruntă cu problemele.

Aşadar, nu excesiva tutelă şi nu intervenţia adultului în activitatea preşcolarului sunt soluţiile.

Educatoarea are responsabilitatea creării unui climat psihafectiv benefic pentru valorificarea fiecărui elev

în parte. După unii pedagogi, copiii care sunt trataţi cu afecţiune şi înţelegere sunt la rândul lor afectuoşi cu

ceilalţi şi au mai puţine trăiri negative. Copiii vin în cadrul grupei cu un bagaj experienţial limitat şi o serie de

deprinderi morale mai mult sau mai puţin înţelese ori coduri impuse anterior în familie. Educatoarea are delicata

sarcină de a încuraja manifestările pozitive (a recompensa) şi a le corecta (sancţiona, pedepsi) pe cele

neadecvate. Copilul trebuie făcut să înţeleagă că în fiecare grup există un set de reguli şi un anumit gen de

comportamente. Dacă noile reguli sunt introduse treptat şi într-o formă atractivă, copilul le va accepta uşor.

Un alt mijloc de a preveni stările conflictuale este acela de a-l ajuta pe copil să-şi direcţioneze

impulsurile agresive în lucrări constructive, în jocuri active, făcându-l să-şi elibereze tensiunea acumulată. Un

123

rol în crearea atmosferei de calm şi siguranţă o are respectarea orarului; astfel prescolarii vor fi ordonaţi şi vor

avea permanent preocupări adecvate.

Creierul se va oxigena şi prin ieşiri în aer liber, se vor preveni situaţiile tensionate, organismul va

funcţiona corespunzător, iar copiii vor fi echilibraţi emoţional. Ştiind cum să evite stările tensionale,

educatoarea are avantajul că nu mai trebuie să pedepsească, că nu va deteriora relaţiile cu copiii, dar nici cu

familia şi va beneficia de un cadru afectiv propice dezvoltării prescolarului.

Acordarea de recompense la îndemâna educatoarei, dar și părinților (premii, laude, încurajări, diplome,

calificative/note) devin „eficiente” dacă respectă câteva caracteristici sistematizate de Timothy Blair :” se oferă

din când în când, nesistematic, performanţele trecute sunt aduse în context pentru a releva performanţele actuale

sau întăreşte comportamentul dezirabil care a avut drept consecinţă atingerea performanţei recompensate.”(Stan,

2004, 31-32). Dacă ar fi să luăm în calcul doar behaviorismul, atunci ne-am limita doar la acordarea de

recompense externe, mulţumindu-ne să întărim comportamentul respectiv. Se pot acorda aceste recompense

externe, dar vom studia totuşi, ce mecanisme interne declanşează (în accepţiune cognitivistă). De exemplu, ca

recompense externe oferite în cadrul instituţional din grădiniţă amintim calificative, medalii, diplome,

„trenuleţul recompenselor”, ştampile, ecusoane, laude în public (sala de mese), excursii, tabere. Ca recompense

interne, preşcolarul poate apela la sentimentul de plăcere pe care-l provoacă un lucru făcut bine, curiozitatea

proprie vârstei sau împlinirea provocată de rezolvarea unor probleme grele.

Profesorul Gabriel Albu afirma despre motivatie că „Reiese ca notă definitorie a motivaţiei caracterul ei

intern, ceea ce înseamnă că factorul extern în sine, care declanşează (sau stopează) un proces, o acţiune oarecare

nu poate fi considerat un motiv al fenomenului declanşat fără raportarea sa la o necesitate, intenţie sau o

aspiraţie a subiectului. Pentru ca un factor extern (n. r. recompensa) să aibă efect declanşator, el trebuie să aibă o

semnificaţie în raport cu factorul intern. Astfel spus, orice stimul extern produce un efect numai prin filtrarea şi

interpretarea lui în planul intern al personalităţii. La rândul lor, orice trebuinţă şi motive interne determină actul

comportamental specific prin raportarea la particularităţile situaţiei externe: satisfacerea unei stări de motivaţie

nu se poate face prin orice obiect, ci numai printr-unul specific, care are anumite însuşire şi valenţe” (Albu,

2002, 56).

Umaniştii Rogers şi Maslow au avut o contribuţie hotărâtoare în studierea motivaţiei. Dacă behavioriştii

pun accentul pe motivaţiile „interioare” precum foamea, setea, agresiunea, sexul, umaniştii consideră motivaţia

o pârghie mult mai bogată şi mai complexă, umaniştii arată că motivaţia are efecte de scurtă durată dar şi de

lungă durată asupra comportamentului. Cu alte cuvinte, un comportament recompensat ca dezirabil poate tinde

spre perpetuare dacă se aplică bine legile de recompensare. Abordarea umanistă asupra motivaţiei ia în calcul

trebuinţe fiziologice, psihologice dar şi sociale, mediul educaţional având pentru şcolar o importanţă majoră.

Uneori, în cadrul educativ, se impune aplicarea unei pedepse ca instrument de control, iar profesorul se

vede nevoit s-o folosească. Însă, pedeapsa ca remediu are efecte doar pentru scurt timp. Prin urmare, ca

educatori, ar trebui să ştim că, dacă într-o situaţie (conflictuală sau nu) putem evita pedepsirea, ar trebui să

recurgem la alte metode şi strategii pentru atingerea scopului educativ. De asemenea, o pedepsire perpetuă (sau

foarte des utilizată) poate duce la deteriorarea gravă, chiar permanentă a relaţiilor interumane.

“Managementul clasei nu constituie o rutină…, nu reprezintă un ansamblu de reţete…, ci mai

degrabă un sistem de principii care se pot reconfigura într-o multitudine de modalitaţi concrete, în funcţie de

situaţia educaţională concretă.”(Stan, 2004, 89). Pornind de la această afirmaţie ne dăm seama că recompensele

şi pedepsele nu sunt universal valabile, ci au şi aspecte care pot fi puse sub imperiul întrebărilor. Plecând de la

ideile lui Alfie Kohn , Denise Breton şi Christopher Largent afirmă că “ pedepsele şi recompensele au efecte

negative majore asupra psihicului uman…”(Stan, 2004, 90). Ele pot corupe relaţiile umane, înlocuiesc motivaţia

124

internă cu motivaţia externă, presupun observare şi supraveghere. De asemenea, dubletul pedepse/recompense

manipulează şi cultivă egoismul. Unele concluzii ale cercetătorilor relativizează credinţa că banii constituie un

mod eficient de a motiva omul. Alfie Kohn nu recunoaşte presupoziţia behavioristă că orice activitate se

desfăşoară mai eficient dacă e recompensată.

În concluzie, am înţeles că, folosindu-ne de pedepse şi recompense în managementul clasei, pentru a le

aplica principalelor teorii şi doctrine pedagogice, putem obţine disciplinarea preșcolarilor atât de necesară

predării. Prin organizarea judicioasă a unui sistem de reguli, de recompense şi a unui set de pedepse aplicate

just, aceste pârghii-acţionate concomitent-dau rezultate maxime. În fiecare dintre cele trei modele ale învăţării

m-am regăsit ca educator. In conformitate cu modelul behaviorist am analizat relaţia stimul-răspuns, modelarea

comportamentului, disciplinarea şi autodisciplinarea. Conform modelului cognitivist, “a învăţa să înveţi” prin

cele trei modalităţi pe care le evidenţiază Jerőme Bruner (activă, iconică, simbolică), cunoaşterea bazată pe

suport concret şi învăţarea prin descoperire sunt activitaţi de bază în educarea scolarilor mici şi a

preşcolarilor. În spiritual modelului umanist am practicat empatia şi predarea centrată pe copil. În concluzie,

am înţeles –în stil behaviorist– cum să aplicam recompensa şi pedeapsa într-un cadru just, în condiţii bine

determinate, urmărind paşi clari; -în stil cognitivist- am constatat că sistemul de recompense şi pedepse

declanşează mecanisme interne care trebuie mânuite cu fermitate şi responsabilitate, iar -în stil umanist- am

reuşit să înţelegem ce importanta este utilizarea pedepsei şi recompensei în crearea unei imagini de sine

pozitive, a unei personae autoîmplinite, autorealizate.

Astfel, educatorului nu-i mai rămâne decât să creadă cu tărie în vorbele lui Victor Hugo:

BIBLIOGRAFIE

Albu, G., (2002) În căutarea educaţiei autentice, Iaşi: Editura Polirom.

Skinner, B. F., (1971) Revoluţia Ştiinţifică a învăţământului, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Stan, E., (2003)Managementul clasei, Bucureşti: Editura Aramis.

Stan, E., (2004) Despre pedepse şi recompense în educaţie, Iaşi: Editura Institutul European.

*** www.didactic.ro/files/formare

”COPILĂRIA - O IMENSĂ NEVOIE DE MIRARE”

125

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA PREȘCOLARULUI

Prof. înv. preșcolar: Nistor Cristina

Grădinița cu P.P. nr. 23 Ploiești

Calitatea educaţiei în familie este esenţială în viaţa oricărui preşcolar. Ea marchează evoluţia

personalităţii copilului, şansele de reuşită şcolară, precum şi a afirmării lui ulterioare.

Familia reprezintă mediul ideal de dezvoltare şi afirmare a individului în formare. Familia este primul

factor care contribuie la conturarea personalităţii copilului, influenţele acesteia fiind diverse.

Părinţii contribuie la modelarea personalităţii copiilor atât prin vorbe, cât şi prin fapte, prin viaţa comună

şi interacţiunile din fiecare zi. Când vorbim de familie, ne referim mai ales la ,,cei 7 ani de acasă”. Construcţia

acestora este un proces de lungă durată în care părinţii deţin un rol hotărâtor. Ei sunt educatorii copilului lor.

Devenim părinţi cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl petrecem în

absenţa lui, dar ne gândim la el. Copilul are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi

cunoaşte abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele

trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze.

Succesul acţiunilor educative ale părinţilor este condiţionat de climatul socio-afectiv din familie, precum

şi de concepţia educativă după care părinţii se orientează. Toţi părinţii îşi iubesc copiii, însă forma de

manifestare a fiecăruia este diferită şi mascată de forme personale de exprimare. Valorizarea copiilor şi

încrederea în forţele proprii sunt interdependente şi se realizează în familie. Un părinte va şti cum să răspundă

nevoilor copilului, îşi va dezvolta încrederea în sine şi va avea o deschidere mai mare înspre copil.

Rolul familiei este extrem de important: ne naştem în familii şi primele legături le avem cu membrii

apropiaţi ai acesteia, care ne fac să înţelegem cine suntem şi ce rol avem în societate. În cadrul familiei ne

formăm primele idei şi deprinderi, învăţăm să relaţionăm cu cei din jur, ne formăm şi reglăm comportamente şi

atitudini.

Viaţa de familie are nevoie de sprijin permanent şi de atenţie constantă. Familiile din ziua de azi poartă

denumiri diverse, dar fie că sunt familii “tradiţionale”, “vitrege”, “monoparentale” ori “nucleare”, ceea ce

contează cu adevărat este de fapt interacţiunea dintre membrii lor, modul cum se sprijină unii pe alţii, dacă

există un membru căruia să-i dăruieşti afecţiunea, relaţiile strânse existente între membrii familiei, distribuirea şi

asumarea responsabilităţilor.

Familia, prin tonalitatea şi atmosfera sa afectivă, constituie un mediu educativ determinant. Orice

tensiuni şi dezacorduri existente în familie pot sădi în conştiinţa copilului îndoieli sau reacţii neadaptative.

Familiile pasive, indiferente transmit copilului neîncredere în forţele proprii, descurajare în lupta cu obstacolele

întâlnite în activitate, sentimentul de eşec.

Numărul din ce în ce mai mare de familii în care soţii se despart, mamele rămânând singure, absenţa

temporară a unuia dintre părinţi, situaţia de deces a unuia sau a ambilor părinţi reprezintă situaţii cu un impact

puternic asupra mediului familial şi al echilibrului psihic al copilului. În familiile disociate, deseori, cei doi

părinţi, deşi despărţiţi, revendică în aceeaşi măsură copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui şi

să-l instige împotriva celuilalt. Copilul devine în acest caz o monedă de schimb, un instrument, iar preocuparea

126

părinţilor pentru educaţia acestuia trece pe loc secund sau este chiar neglijată. În cazul copiilor abandonaţi, care

se află în grija asistenţei publice, cu toată atenţia care li se acordă, le lipseşte tocmai mediul afectiv familial.

Cei care se află în grija asistenţilor maternali profesionişti, întâmpină de asemenea probleme de adaptare

şcolară şi de respectare a regulamentului, datorită faptului că sunt trecuţi de la o familie la alta, nu au

sentimentul de apartenenţă, se aşteaptă ca la orice problemă pe care o vor declanşa să fie trimişi la altă familie.

Realitatea de zi cu zi a familiei este diferită azi de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii şi copiii îşi petrec

mult mai puţin timp împreună şi aproape toţi adulţii se confruntă cu o permanentă dorinţă de a echilibra cererile

vieţii de familie cu cele ale locului de muncă.

Familia şi mediul educativ reprezintă factorii cei mai importanţi în dezvoltarea copiilor. Pentru ca

acţiunile educaţionale ale celor două instituţii să aibă eficienţă maximă este necesară crearea unor premise

pentru o colaborare permanentă. Este imposibilă sau foarte greu de atins finalitatea pe care învăţământul

preşcolar o urmăreşte dacă unul din cei doi factori, grădiniţă sau familie nu se implică.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu G., ,,În căutarea educaţiei autentice”, Iaşi, Editura Polirom, 2002

2. Boca C. (coord.), ,,Să construim împreună cei 7 ani de acasă”, Bucureşti, Editura P.R.E.T., 2008.

Viaţa de familie are nevoie de sprijin permanent şi de atenţie constantă.

127

EDUCAȚIA PRIN EXEMPLU

Prof. Pantazi Carmen Oana,

Grădinița cu Program Prelungit Nr. 40 Ploiești

Profesorii, alături de părinți, sunt cei care definesc principalele contexte de învățare a abilităților

socioemoționale, propriul lor comportament reprezentând un model de învățare, o sursă de inspirație. În acest

context, învăţarea unui comportament şi repetarea lui sunt dependente de comportamentele, atitudinile şi

valorile promovate în mediul în care trăieşte copilul.

Ca urmare a rezultatelor obținute în urma aplicării unui chestionar privind dezvoltarea socioemoțională a

preșcolarilor, în cadrul lucrării metodico-științifice pentru obținerea gradului didactic I, am elaborat un program

de dezvoltare a abilităților socioemoționale în rândul preșcolarilor și am extins intervenția asupra părinților

acestora prin derularea unui program de consiliere parentală care a vizat îmbunătăţirea abilităților parentale cu

scopul depășirii blocajelor socioemoţionale ce pot apărea în comportamentul copiilor.

În cadrul programului adresat părinților am valorificat aspectele practice ce pot fi exersate în relația cu

copilul. Am parcurs următoarea tematică: Familia, o școală a emoțiilor; Comunicarea inteligentă, reper în

dezvoltarea preșcolarului; Gestionarea optimă a comportamentelor conflictuale în familie; Interacțiune pozitivă

prin joc. În cadrul temelor am propus o varietate de exerciții, dintre care amintesc:

o “Mesaje pozitive/ negative”

Participanții au fost împărțiți în echipe. Fiecare participant a extras dintr-o cutiuță câte un bilețel cu un mesaj

pozitiv sau negativ de tipul: “Ești minunat/ă!”, “Am încredere în tine!”, “Îmi place de tine!” “Ești dezordnat!”,

“Ești obraznic!”, “Ești rău!”, “Niciodată nu faci ce trebuie!”. Am propus ca fiecare participant să joace pe rând

rolul copilului căruia i se transmite un mesaj cu impact negativ/ pozitiv și pe cel al adultului care adresează un

mesaj pozitiv/ negativ. Unul dintre obiectivele jocului a fost acela de a promova empatia și înțelegerea în relația

părinte - copil. Ulterior, în echipe s-au creionat portretele facilitatorilor comunicării și înhibitorilor comunicării,

prin raportarea la ceilalți, în funcție de mesajul de pe bilet. Au fost evidențiate, astfel, barierele în comunicare,

discriminările, temerile care conduc la conflicte în comunicare sau ceea ce facilitează respectul între

participanți, comunicarea și înțelegere.

o “Floarea”

Fiecare părinte participant a primit o floare printată pe suport A4. Sarcina acestora a fost să noteze pe fiecare

petală o calitate, un defect al copilului, o calitate și un defect personal, o calitate a relației părinte - copil, un

defect, pe tulpina florii un obiectiv de atins în relația părinte copil, iar pe frunze ultima reușită a copilului și o

propunere pentru copil formulată într-o manieră asertivă.

Exercițiul a avut rolul de a orienta părinții către o evaluare cât se poate de obiectivă a relației părinte copil

printr-o abordare echilibrată a calităților și defectelor existente de ambele părți și evidențierea aspectelor

pozitive pe care le putem folosi ca puncte de pornire în demersul inițiat.

o “Decalogul comunicării eficiente”

Exercițiul a avut ca scop formularea, în grupe de 5 părinți, a unui set de 10 reguli simple ale comunicării

eficiente în relația părinte-copil. Au fost formulate reguli de tipul: “Întâi ascultăm cu atenție ce are de spus

copilul, apoi îi vorbim”, “Evităm etichetarea copilului” , “Evităm amenințările”, “Încurajăm copilul să-și

observe propriile emoții și pe ale altora”, „Discutăm cu copilul despre consecințele exprimării neadecvate a

emoțiilor negative”, „Ne cerem iertare atunci când greșim”, etc.

128

În paralel cu programul adresat părinților am desfășurat activități specifice de dezvoltare a abilităților

socioemoționale ale preșcolarilor prin intermediul jocului, jocului de rol, jocului de masă, teatrului de păpuși,

dintre care amintesc:

o “Cum mă simt astăzi?” - joc de masă

Materiale necesare: planșa suport cu chipul ce urmează a fi completat, jetoane reprezentative pentru

diferite emoții (bucurie, tristețe, uimire, furie, rușine, regret, dezgust)..

Sarcina copiilor a fost să completeze (prin selectarea jetonului cu emoția potrivită) chipul de pe planșa suport

ilustrând reacția emoțională dintr-un context dat (de exemplu: Colegul tău ți-a luat creionul de scris fără să ți-l

ceară. Arată-mi, completând chipul, cum te simți în situația aceasta).

o “Cartea emoțiilor” - joc

Materiale necesare: o carte în format A3 pe filele căreia am lipit chipuri reprezentative pentru fiecare

emoție în parte (bucurie, tristețe, furie, frică, uimire, durere, fericire, rușine).

Pe fiecare filă a cărții este ilustrată o emoție. Copiii au sarcina de a denumi emoțiile ilustrate pe fiecare pagină

și să povestească o situație în care s-au simțit, după caz bucuroși/triști/furioși/surprinși, etc.

o „Ceasul magic” - joc

Materiale necesare: ceas confecționat din polistiren, cartonașe cu emoții, baloane ce conțin diferite

situații de viață de tipul: “Ai primit de ziua ta jucăria preferată”, etc.

Se prezintă copiilor un ceas fermecat (poate fi realizat din polistiren) care nu indică timpul ci arată cum ne

simțim în diferite situații. Lângă ceas sunt așezate o mulțime de baloane colorate în interiorul cărora aceștia vor

descoperi o varietate de situații de viață. Sarcina copiilor este aceea de a indica pe ceas, cum se simt în contextul

prezentat, fără ajutorul cuvintelor.

o “Emoții” - puzzle

Materiale necesare: carton colorat de diferite culori, imagini mari care exprimă diferite emoții.

Imaginile cu emoții se lipesc fiecare pe câte un carton colorat. Fiecare imagine este tăiată în 4 - 6 piese mari.

Piesele fiecărei imagini se pun în plicuri separate. Copiii vor avea posibilitatea să facă puzzle-urile și vor da

exemple de situații în care au simțit emoția respectivă.

Printre oportunitățile oferite de aplicarea acestor programe se numără:

o Oportunitatea exersării unor abilităţi şi deprinderi în practicile parentale în scopul rezolvării cu succes a

unor situaţii problematice;

o Valorificarea unui set comun de metode, reguli și principii (părinți - educatoare) în educația copilului.

o Responsabilizare complexă (părinți,educatoare, copii);

În concluzie, este vital să fim atenți la propriul comportament și să răspundem cu responsabilitate la

întrebările: “Ce învață copiii din reacțiile mele?”, „Ce pot face eu diferit?”.

Pentru a-ți educa copilul, este necesar să începi prin a te educa pe tine însuți/însăți. Educația se bazează

pe exemplu, acesta fiind cea mai bună formă de convingere a copilului.

Bibliografie:

1. Ştefan A. Catrinel, Kállay Éva, Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, Cluj

Napoca, Editura Aqua Forte, 2009.

2. Vrăşmaş Ecaterina, Consilierea şi educaţia părinţilor, București, Editura Aramis, 2009;

129

EDUCAȚIA PARENTALĂ

Prof. înv.preșcolar Petre Luminița

Grădinița P.N. nr.1 Măneciu

,,Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă: răsplată sau pedeapsă.”

(J.J. Rousseau)

Educația timpurie se adresează copiilor, ca beneficiari primari, dar și părinților, educatorilor și tuturor

agenților educaționali din comunitate, care pot interveni în modelul de stimulare a dezvoltării tinerei generații,

de la începutul vieții.

Familiile copiilor trebuie încurajate și sprijinite să-și exercite cu succes rolul în viața copiilor, iar acest

sprijin se materializează prin acțiuni specifice care favorizează derularea optimă a relațiilor educaționale. O

astfel de acțiune socială poartă numele de intervenție socio-educativă și se referă la un complex de măsuri care

sprijină familia intervenind benefic în mecanismele care reglează relațiile intrafamiliale, în favoarea educației

familiei și a educării copiilor.

Pentru reușita actului educațional derulat la grupă, munca educatoarei trebuie continuată de familie.

Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinți să păstreze unitare cerințele adresate preșcolarilor cu cele

formulate la grădiniță. Astfel, grădinița fiind puntea de legătură cu familia, are și menirea de a asigura părinților

asistență de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluție a copiilor și venind în sprijinul celor ce

întâmpină dificultăți în înțelegerea rolului de părinte și îndeplinirea cu succes a educării copiilor.

A fi părinte este un curs permanent: progresezi făcând greșeli și învățând din ele, folosindu-te de cel mai

eficient sistem: încercare – eroare.

Fiecare etapă de dezvoltare a copilului are limite și libertăți. Disciplinarea pozitivă îl ajută pe părinte să

crească un copil sănătos psihic.

Printre multe alte reguli ce stau la baza unei educații eficiente, două sunt esențiale:

Ascunde-ți teama de a spune ,,NU”;

Disciplinează-l cu blândețe, dar ferm.

Elementele esențiale care stau la baza educației sunt următoarele:

1. Iubirea

2. Rațiunea

3. Educația religioasă

Iubirea reprezintă fundamentul educației, iar rațiunea și educația religioasă reprezintă materialul din care

acesta se construiește.

Educația o putem face iubind, iar iubirea aparține inimii. Fără iubire nu vom ajunge la sufletele copiilor.

Rațiunea. În educația copiilor, părinții trebuie să fie conduși de rațiune, străduindu-se:

- Să convingă copilul cu bunătate și răbdare.

- Să ceară cu discreție copilului doar ceea ce e capabil să dea, manifestând în același timp o mare

încredere în el.

Educația religioasă. Pentru familia creștină, educația religioasă reprezintă o altă problemă foarte

importantă. Când în familie există mărturia vieții creștine, este ușor să-ți educi copiii la credință. Credința îl

ajută pe copil să devină mai bun, mai drept, mai răbdător, mai responsabil, să empatizeze cu cei din jur.

Alături de școală, familia este unul din factorii care se preocupă de educația omului, exercitând o influență

deosebit de adâncă asupra copiilor.

Așadar, bazându-se pe iubirea ce le-o poartă copiilor, permanent și necondiționat, în spiritul unei gândiri

raționale și ale unor convingeri moral-religioase, părinții iși vor educa adecvat propriii copii, contribuind astfel

la formarea concepției fundamentale a copilului despre el insuși.

130

Scopul educației și informației preventive are în vedere realizarea unei bune relații între părinți și copii,

prevenirea unor greșeli de educație și a consecințelor manifestate în comportamentul copiilor, însușirea de către

părinți a abilităților de bază prin care pot influența comportamentul copilului, evidențierea unor procedee

eficiente de educație constând în atenție pozitivă din partea părinților, mai multe aprecieri pozitive, recompense,

restricționarea pedepselor fizice.

Părinții trebuie indrumați să comunice eficient cu ai lor copii, dar și cu ceilalti membrii ai familiei și să

stabilească reguli general-valabile pentru toți membrii, care trebuie discutate și explicate copilului, avându-se în

vedere atât beneficiile, cât și consecințele nerespectării acestora.

O comunicare eficientă dintre părinți și copii trebuie să fie :

- Bazată pe respect și îndemn spre acțiuni pozitive,

- Să se renunțe la atitudinea de superioritate strivitoare a părinților,

- Să se bazeze pe laudă și întărire pozitivă, dar fără exagerări din partea părinților,

- Copilul să fie sprijinit în dezvoltarea abilităților de comunicare și să nu i se impună soluțiile adultului,

- Să se utilizeze răspunsuri deschise, cum ar fi:

Copilul: ,,Nu pot să așez jucăriile la locul lor...”

Mama: ,,Este foarte dificile pentru tine acest lucru, dar dacă te străduiești și te ajut și eu, vei reuși!”

- Evitarea răspunsurilor închise, cum ar fi:

Copilul: Nu pot să așez jucăriile la locul lor...”

Mama: ,,Să nu spui că nu ești în stare să faci acest lucru atât de simplu...”

Educația parentală este deci:

O educație a ,,educației copilului”;

O educație a adulților;

Un studiu asupra creșterii și dezvoltării copilului;

O formare a abilităților de comunicare și de analizare a acestora;

O creștere a competențelor în educație, în general;

Un examen cognitiv al sarcinilor secvențiale ale părinților în creșterea, dezvoltarea și educația copilului.

Scopul educației părinților este de a-i sprijini de aceștia să-și dezvolte priceperile parentale și încrederea

în propriile forțe, să-și îmbunătățească capacitățile lor de a îngriji și sprijini propriii copii.

În același timp, educația părinților este o formă de interacțiune umană bazată pe schimbul de idei,

experiențe și modele perentale.

BIBLIOGRAFIE:

1. Chelcea, Septimiu, ,,Personalitate și societate în tranziție”, Editura Știință & Tehnică, București,

1994;

2. Revista Învățământul Preșcolar, nr. 3-4/1995, București;

3. Revista Învățământul Preșcolar, nr. 3-4/2002, București;

4. Stănciulescu, E., ,,Sociologia educației familiale”, Editura Polirom, Iași, 1997;

131

FAMILIE, GRĂDINIŢĂ... ÎMPREUNĂ PENTRU COPII

Prof. înv. preşc. Popa Gabriela

Grădiniţa Disney, Homorîciu

Structură a Şc. Gimn. Traian Săvulescu, Izvoarele

Prahova

Unul dintre subiectele des întâlnite în literatura de specialitate, supus unei atenţii sporite în urma

multiplelor schimbări sociale din ultimul timp, este relaţia dintre grădiniţă şi familie. Pentru atingerea cu succes

a obiectivelor educaţiei timpurii se pune accent pe realizarea unor proiecte în parteneriat între aceşti doi mari

factori ai educaţiei: grădiniţa şi familia.

Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi sunt multe lucruri fundamentale care îi fac asemănători: toţi au

nevoie de condiţii bune de viaţă, toţi au nevoie de dragoste, de apreciere, de stimulare, de respect, toţi simt

nevoia de siguranţă, toţi caută ajutor la adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce cresc şi îşi dobândesc propria

autonomie.

Multă vreme s-a considerat că grădiniţa joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar

putea înlocui familia, căreia adesea îi lipsesc aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune

societatea. Cu timpul însă s-a demostrat că fiecare dintre instituţiile sociale implicate în educarea copilului are

un rol important în momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane.

Familia este pentru copil prima sursă prin care îi parvin informaţii culturale şi primul agent de

socializare. Ea va transmite copilului obiceiurile sale, perspectiva şi modul său de raportare la lumea exterioară.

În interiorul familiei se interacţionează pentru prima dată, se stabilesc primele legături emoţionale şi de

convieţuire cu persoanele apropiate. În acest mediu, copilul realizează primele sale activităţi de învăţare socială

elementară care îl vor ajuta în relaţia cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Odată cu integrarea acestuia în mediul

educaţional instituţionalizat, sarcina primei educaţii se deplasează dinspre familie către grădiniţă. Din acest

moment se face simţită necesitatea unei colaborări eficiente, reală între educatoare şi părinţi.

Pentru ca această relaţie să funcţioneze, trebuie ca rolul esenţial al familiei să fie recunoscut. Se pune

întrebarea: Cum va trebui educat acest copil preşcolar astfel încât să-l transformăm într-un adult capabil să se

integreze într-o societate exigentă? Răspunsul, din punctul meu de vedere, este foarte simplu: familia nu poate

fără instituţia de învăţământ, aceasta din urmă nu poate fără familie. Se pune astfel în practică conceptul de

şcoală deschisă. Şcoala şi familia îşi împart sarcina de a educa, completându-şi şi extinzându-şi experienţa

formativă. Pentru ca educaţia să fie eficientă, este necesară o unitate a criteriilor educative în casă şi în şcoală,

iar procesele care stau la baza acestei unităţi sunt comunicarea şi coordonarea dintre cadrele didactice şi părinţi.

De-a lungul anilor în care am profesat meseria de educatoare, am constatat că la începutul anului şcolar

majoritatea părinţilor nu conştientizează importanţa activităţilor desfăşurate în grădiniţa de copii, nu sunt

informaţi cu privire la obiectivele acesteia, totul reflectându-se în comportamente şi trăiri ce sunt în contradicţie

cu realitatea acestei instituţii de învăţământ: scepticism, teamă, neimplicare etc. M-am confruntat adesea cu

mentalităţi adânc înrădăcinate şi greu de schimbat, de tipul: educaţia s-o facă şcoala că de-aia e şcoală sau pe

vremea mea nu aşa se proceda la şcoală. De aici rezultă una dintre principalele sarcini ale cadrelor didactice,

aceea de a-i stimula pe părinţi să se implice în activităţile din grădiniţă, fie ele educative, fie recreative.

Grădiniţa eficientă este acea instituţie care realizează un parteneriat cu preşcolarul, prin valorizarea şi

respectarea identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic.

132

Dacă familia este mediul de dezvoltare al primelor vârste ale copilului, devine clar că aceasta trebuie

sprijinită, şi nu înlocuită în educaţia tinerei generaţii. Orice abordare unilaterală, orice exagerare sau exces are

efecte negative asupra procesului de formare a personalităţii copilului.

O organizare sistematică de activităţi în parteneriat duce, cu siguranţă, la o comunicare eficientă între cei

doi factori ai educaţiei şi, implicit, la înţelegerea de către părinţi a importanţei grădiniţei ca primă instituţie ce se

ocupă de formarea şi educarea copiilor lor. Trebuie să ţinem cont atât noi, cadrele didactice, cât şi părinţii, că

intrarea copiilor într-o primă colectivitate presupune o schimbare majoră pentru aceştia, schimbare pe care unii

copii o pot depăşi cu uşurinţă, dar alţii nu. Programele bine delimitate, mediul în care se desfăşoară acestea îşi

pun amprenta asupra copilului care trebuie să se rupă de lângă mama şi să facă faţă noilor provocări ivite iar

participarea părinţilor la activităţile din grădiniţă nu face decât să-l ajute să depăşească acest moment.

Teoretic vorbind, acestă relaţie ar trebui să funcţioneze în parametri normali, având în vedere faptul că

ambii parteneri urmăresc obiective comune în ceea ce priveşte educaţia copilului. Practica însă contrazice teoria.

Nu de puţine ori, în activitatea desfăşurată până în prezent, a trebuit să fac faţă divergenţelor apărute. Acestea îşi

pot avea rădăcinile în modul diferit de educaţie, în diferenţele de pregătire, în nivelul de cultură, vârstă, stilul de

comunicare, capacitatea de a gestiona şi de a evita comportamentele negative şi, nu în ultimul rând, din

subiectivism. De aici apare necesitatea ca relaţia părinte-educator să fie individualizată, bazată pe încredere şi

cunoaştere reciprocă.

Este un fapt cert că, în ultima perioadă, sunt din ce în ce mai mulţi părinţi care sunt direct interesaţi şi

preocupaţi de educaţia copiilor lor. Aceştia sunt părinţi conştienţi că doar visând la un viitor frumos pentru

copiii lor nu rezolvă nimic. Prin strânsa legătură pe care o menţin cu grădiniţa, sub îndrumarea cadrelor

didactice, se străduiesc să asigure în mediul familial o ambianţă ce-şi poate pune amprenta în mod pozitiv

asupra dezvoltării armonioase a copilului.

Din păcate, există însă şi părinţi care consideră că păstrarea unei legături permanente cu grădiniţa nu este

necesară, preferă modelul tradiţional de relaţionare în care întâlnirile sunt ocazionale şi cu un caracter formal.

Aceştia, prinşi în angrenajul vieţii de zi cu zi, preocupaţi de serviciu şi treburi casnice, pierd din vedere ceea ce

este mai important pentru ei, copilul.

Este ştiut faptul că nu există nicio şcoală care să califice oamenii în meseria de părinte, dar nu putem

contesta faptul că părinţii sunt bine intenţionaţi în ceea ce priveşte îndrumarea copilului lor. Problema este că

măsurile alese de aceştia pentru a-i îndruma sunt de cele mai multe ori greşite. A fi părinte presupune o învăţare

permanentă, aceştia devenind mai încrezători odată cu acumularea experienţei. Conştienţi de marea

responsabilitate ce apasă pe umerii lor, părinţii resimt astăzi nevoia de ajutor specializat.

În momentul de faţă, în România, educaţia părinţilor, cu toate că este necesară, prezintă un nivel scăzut.

Ne confruntăm tot mai des cu situaţii de abuzare, de neglijenţă, de exploatare sau chiar de abandonare a copiilor.

Scopul acestei educaţii este de a-i ajuta pe părinţi să înţeleagă că atitudinea pe care o au faţă de copil îşi pune

amprenta în mod cert asupra formării şi modelării caracterului acestuia.

Educaţia parentală se adresează tuturor categoriilor de părinţi şi se bazează pe schimbul de idei, de

experienţe, părinţii se formează împreună, învaţă să se descopere pe ei, conştientizează faptul că trebuie şi că se

pot schimba în relaţiile cu copiii, totul în favoarea educaţiei acestora, în scopul creşterii adaptabilităţii lor în

societate, înlăturând comportamentele negative şi încurajându-le pe cele pozitive.

Părinţii trebuie să înveţe să răspundă nevoilor copilului, să înveţe să îi asculte, să îi îngrijească şi să-i

aprecieze. Ei trebuie să renunţe la modelul autoritar, bazat pe forţă şi pe control, şi să abordeze un model ce are

ca principii de bază deschiderea, căldura şi o coerenţă în stabilirea şi aplicarea regulilor.

133

Limitele şi aşteptările trebuie să fie în concordanţă cu vârsta şi nivelul de dezvoltare al copilului.

Preocuparea şi nu ignorarea faţă de activităţile zilnice ale copilului au un rol principal în relaţia dintre părinte şi

copil.

Dacă explicăm, negociem şi argumentăm, creştem un copil responsabil. Trebuie să înveţe bucurându-se,

să trăiască fiecare clipă cu inocenţa ce-i caracterizează vârsta, să aibă încredere în sine, să fie stabil emoţional,

iar pentru toate acestea legătura dintre părinte, copil şi educator este cu certitudine necesară. A furniza materiale

interesante, pe înţelesul celui mic, a se abţine de la reproşuri în caz de eşec, a aprecia copilul în realizările sale

cât de insignifiante ar fi şi a ajuta copilul să treacă peste propria-i dezamăgire şi pierdere a încrederii în sine

depăşind cu fruntea sus obstacolele ivite – acestea sunt coordonatele pe care trebuie să se întâlnească cele două

acţiuni educative: cea a educatoarei şi cea a părinţilor.

Educaţia părinţilor respectă drepturile copilului, contribuie la aplicarea cu succes a parteneriatului

educaţional şi realizează puntea de legătură între tradiţie şi modernism în educaţie.

Putem concluziona că părinţii singuri nu-şi pot educa copiii, orice ar face, pentru că nu-i pot

proteja de alte influenţe mult mai puternice. Cadrele didactice singure nu pot educa elevii din acelaşi

motiv. Nici societatea nu poate educa cetăţenii fără ajutorul părinţilor şi al sistemului educativ.

Intervenţia conjugată a părinţilor şi a cadrelor didactice este imperios necesară, dar tot trebuie să-i

recunoaştem limitele şi să admitem că, în complicata reţea de influenţe în care trăim, toţi exercităm o

oarecare influenţă în educaţie, bună sau rea, prin acţiune sau prin lipsa noastră de acţiune.

Se cere o moblizare educativă a societăţii care să revigoreze spiritul vechiului proverb african: pentru a

educa un copil, e nevoie de întreg tribul.

Bibliografie

1. Băran-Pescaru Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Ed Aramis, 2004

2. Băran-Pescaru Adina, Parteneriat în educaţie: familie, şcoală, comunitate, Bucureşti, Ed. Aramis print, 2004

3. Bulgaru Maria (coord.), Educaţia în familie – Repere şi practici actuale – Sociologie manual,(vol II), Chişinău,

Ed. Universităţii de Stat din Moldova, 2003

4. Dolean Ioan, Dolean Dacian Dorin, Meseria de părinte, Bucureşti, Ed. Aramis, 2002

5. Mihăilescu Ioan, Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Bucureşti, Ed. Cartea Universitară, 2004

6. *** 1001 idei pentru o educaţie timpurie de calitate.Ghid pentru educatori, Chişinău, Centrul educaţional Pro

Didactica, 2010

134

IMPACTUL TEHNOLOGIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Ed. Sandu Cristina

GRĂDINIȚA CU P.N. DRĂGĂNEȘTI

Tehnologia poate fi un instrument care să asiste în procesul de acumulare de informaţii sau elementul

care ajută oamenii să păstreze legătura cu persoanele dragi. Printre cele mai mari dezavantaje ale tehnologiei

identificate de către părinți se numără dependenţa pe care copilul o poate dezvolta, pericolul pe care îl poate

întâlni în mediul online, sănătatea (obezitate, probleme de vedere, probleme de postură), izolarea, pierderea

interesului faţă de alte activităţi necesare din viaţă de zi cu zi.

Când vine vorba de ecrane, de accesul copiilor la tehnologie, ne întrebam adesea cum să îi oferim

copilului suficientă tehnologie ca să se poată adapta contextului actual, dar, în același timp, ca aceasta să nu îi

facă rau. Și astfel, consumul exagerat și nesănatos de device-uri online și offline devine una dintre cele mai mari

probleme și provocări ale rolului de părinte.

În prezent, accesul la tehnologie are loc de la vârste tot mai fragede, atât la școala cât și acasă. Fie că

vorbim de computer, tablete, telefoane mobile, toate sunt surse de învățare și de distracție. Mulți părinți

apelează la ea și în momentele în care sunt extrem de ocupați. Există o mulțime de programe, aplicații și jocuri

care conțin informații interesante și importante pentru dezvoltarea copilului, dar și o serie de dezvantaje care

trebuie luate în considerare.

Consumul echilibrat de tehnologie este în regulă, problema apărând atunci când o utilizăm ca înlocuitor

pentru alte nevoi în dezvoltarea copiilor, atunci când folosim social media, accesul la televizor, tableta, telefon

pentru a recompensa copilul sau pentru a înlocui timpul petrecut fizic, față în față. Astfel un consum exagerat

devine o agresiune asupra copiilor.

E important să folosim tehnologia ca partener în educația copilului, pe langă prezența noastră. Iar atunci

când nu putem fi fizic prezenți, să înțelegem că una dintre nevoile copilului este să se plictisească și să fie singur

cu gândurile și emoțiile lui. În acest fel, el devine autonom și mult mai creativ. Se reîntoarce la el și la nevoile

lui, va explora mediul, va învăța să tolereze disconfortul si autocontrolul.

CUM ÎI AFECTEAZĂ TEHNOLOGIA NEGATIV PE COPII?

Scade satisfacția pe care o au în viața reală.

Creierul este interfața noastra în relatțe cu lumea. Propriu zis, orice legatură cu mediul se face prin

acțiune și raspuns. Feed-back-ul pe care îl primesc de la mediu eliberează dopamina, iar atunci când creierul

este suprastimulat, prin jocuri sau prin acces în social media, răspunsurile sunt foarte multe, rapide și eliberează

foarte multă dopamină.

Afectează dezvoltarea creierului.

Deși tehnologia este utilizată pentru dezvoltarea limbajului, sunt studii recente care arată că, pe termen

mediu, utilizarea tehnologiei în exces față de factorul uman are înfluență și impact negativ asupra dezvoltării

135

limbajului. Deci, mai degrabă, este recomandată utilizarea tehnologiei ca suport în procesul de învățare, atunci

când este cel puțin un adult care susține acest proces prezent.

Scade dezvoltarea abilităților cognitive și abilitatea de rezolvare a problemelor.

Crește riscul depresiei, al anxietății, este afectat comportamentul alimentar; pot să apară tulburări de

somn și izolare socială, singurătate.

Se schimbă felul în care relaționează.

Atunci când tehnologia mijlocește comunicarea și conectarea se face mai degrabă online, apar probleme

în relaționare. Deși se naște cu nevoia de conexiune și conectare fizică față în față, tehnologia schimbă

paradigma comunicării, iar copilul ori se conectează doar prin tehnologie, ori evită comunicarea reală.

Scad abilitățile de interacțiune cu lumea

Când tehnologia dispare, crește disconfortul; copiii nu mai învață să interacționeze în lume fără

tehnologie, nu știu cum să o facă, cum să vadă emoțiile sau să le transmită pe ale lor, să ceară, să aibă răbdare,

să fie prezenți. Nu mai reușesc să găsească plăcere în jocurile care nu înseamnă conectare la tehnologie, se

plictisesc foarte repede și, de fapt, nu știu cum să se joace, cum să își construiască jocuri.

Nu știu să își regleze emoțiile.

De exemplu, să ăși regleze tristețea, furia, rușinea și în același timp nu știu cum să se bucure; singura

metodă pe care o au la îndemână atunci când simt un disconfort este accesul la tehnnologie.

Scade empatia și crește comportamentul violent.

Cu cât expunerea la ecrane și la televizor este mai mare, din cauza agresiunii imaginilor pe care aceștia

le percep, comportamentul agresiv este interpretat ca unul acceptabil și, astfel, scade empatia și crește

comportamentul violent, agresiv.

CE E DE FĂCUT?

Să ne uităm întotdeauna la nevoile reale ale copilului și nu la disconfortul acestuia sau la

disconfortul părinților.

Să fim atenți la noi și la comportamentul nostru online

Să analizăm nu doar comportamentul nostru, ci și modul în care percepem noi relația copilului cu

tehnologia și ce rol îi acordăm

Rolul nostru este să ajutăm copiii să aibă un consum echilibrat de conectare umana și conectare digitală.

Avem nevoie de social media și aceasta are multe beneficii, dar avem nevoie și de relații umane în care să fim

vulnerabili, să împărtașim emoții. Cheia stă în relația dintre părinte și copil și modul în care putem să îi ajutăm

pe copiii să consume echilibrat tehnologie, atâta timp cât ne dăm seama unde suntem și ce fel de viață ne dorim

pentru ei.

136

CONTRIBUŢIA FAMILEI LA DEZVOLTAREA ABILITĂŢII DE GESTIONARE A

TIMPULUI LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

Profesor învăţământ primar şi preşcolar - Liliana Serghie

Grădiniţa cu Program Normal şi Program Prelungit Băicoi, judeţul Prahova

Pentru ca viitorul adult să beneficieze de o bună organizare a timpului destinat activităţilor efective,

activităţilor ăi solicitărilor neprevăzute, întreruperilor inevitabile dar mai ales relaxării, reflecţiei şi creativităţii,

trebuie să i se formeze încă de mic, abilităţi de gestionare a timpului şi de organizare a priorităţilor. Dacă se

formează premisele capacităţii de a întelege şi prevede viitorul, că viaţa este direcţionată dupa”n”factori de

influenţă, atunci viitorul adult va putea face faţă solicitărilor inerente unei vieţi tumultuoase care să aducă

satisfacţii profesionale şi personale dar mai ales să înţeleagă cum să îmbine armonios munca efectivă cu

relaxarea, cu activitatea şi creaţia personală.

Grădiniţa şi familia trebuie să constituie factorii responsabili în dezvoltarea încă de timpuriu a capacităţii

de gestionare eficientă a timpului micului preşcolar pentru ca apoi familia, şcoala, comunitatea să îi confere

continuitate.

Jocul, ca activitate de bază a vârstei preşcolare contribuie la formarea abilităţii de percepere a timpului şi

de utilizare eficientă a acestuia. Prin joc se satisfac nevoile şi interesele copilului, se facilitează relaţii

interumane fireşti, se stabilesc roluri şi obiective, metode de rezolvare a diverselor probleme, se iau decizii şi

prin joc copiii se pot autoexprima. Prin joc, copilul este independent dar dependent de ceilalţi şi de timp. Timpul

există prin noi şi este legat de propria noastră existenţă.” Timpul există în prezenţa unei persoane receptoare,

încapsulată în fiinţare, ce trăieşte ca atare”(C. Cucos –Timp si temporalitate în educaţie).

Perceperea orizontului temporal este un indicator important în motivarea individuală.

In copilărie se poate învaţa temporalitatea, copilul dându- şi seama că depinde de timp şi că trăieşte într-un

continuu temporal. În perioada preşcolară dezvoltarea intelectuală a copilului se caracterizează printr-o

expansiune rapida a abilităţilor cognitive. Deşi preşcolarul întâmpină greutăţi în asocierea formei cu conservarea

materiei, în necunoaşterea ireversibilităţii operaţiilor, în derularea timpul prezent şi viitor a unor acţiuni, etc. el

îşi dezvoltă repertoriul reprezentărilor prin stocarea informaţiilor diverse în memorie. Memoria, cu cele doua

forme de recunoaştere şi de reproducere se dezvoltă la preşcolar sub incidenţa strategiilor de asimilare, de

repetare şi activare prin intermediul limbajului. Dacă avem în vedere dezvoltarea reprezentărilor temporale,

accentul va fi pus pe orientarea copilului în timp, pe perceperea trecerii timpului, pe utilizarea limbajului

adecvat temporalităţii. Accentul pus pe activitatea copilului şi pe interaţtiunile sociale, precum şi influenţele

educaţionale ale familiei şi grădiniţei exercitate asupra acestuia prin programul zilnic, săptămânal, anual şi pe

întreaga perioadă a preşcolarităţii contribuie la cristalizarea unor reprezentări temporale care transformă copilul

preşcolar, maturizându-l în sfera construcţiilor cognitive. Familia şi grădiniţa pot exercita influenţe sistematice

asupra reprezentărilor temporale, provocând copilul la o activitate asimilatoare, sprijinându-se pe cunoaşterea

nivelului de dezvoltare psihică a copilului, creând condiţii necesare orientării formative sau indicând corecţii

adecvate, într-o acţiune stimulativă, energizantă, reglatoare şi interogatoare.

În vederea stimulării copilului în percepţia timpului şi realizarea unui program zilnic în care timpul să fie

utilizat armonios, eficient, coerent şi atractiv, există mai multe modalităţi de stimulare intelectuală: stimularea

137

generată de calitatea şi de conţinutul activităţii copilului ; stimularea prin modele de programe de activităţi care

să ofere prin imitaţie şi receptivitate modele de învăţare şi petrecere a timpului, de consolidare de abilităţi;

stimularea prin tipul de sarcină ce urmează a se pune în aplicare; stimularea prin nivelul de performanţă cerut

copiilor, punându-se accent pe individualizarea criteriilor de apreciere şi asigurarea autodepăşirii; stimularea

prin exerciţii şi activităţi în care să se producă schimbări sistematice şi recunoaşterea cauzelor principale dar şi

modalităţi de stimularea motivaţională cu efecte asupra dezvoltării cognitive şi formării de reprezentări

temporale: respectarea programului zilnic, judicios planificat în funcţie de obiective şi priorităţi apărute pe

parcursul zilei sau săptămânii; susţinerea permanentă a încrederii în sine a copiilor, care să aibă aşteptări şi

speranţe previzibile, care să asigure tonusul mental şi care să permită achiziţii şi adaptări la sarcini variate;

încurajarea prin punerea de întrebări cu scopul de a genera la copii o atitudine interogativă în legatură cu

conţinutul învăţării perceperii timpului; susţinerea şi încurajarea entuziastă a încercărilor creative ale copilor,

consumatoare de timp, care să le permită înaintarea în direcţii favorabile, pentru a ajunge la rezultate

semnificative, la disponibilitate mentală, pentru căutare, descoperire, inventare, care să le dezvolte gândirea

productivă pentru viitorul lor; modalităţi de recompensare a obţinerii de performanţe, cale de stimulare

motivaţională şi de utilizare eficientă a timpului; evitarea de către factorii responsabili a decalajelor prea mari

între posibilităţi şi aspiraţii pentru ca preşcolarul să aibă încredere în utilizarea corectă a timpului în aşa fel încât

să nu fie dezamăgit, demotivat sau tentat să piardă timpul.

Manipulatorul de timp pentru copil este părintele cel care trebuie să ţină cont de vârstă, de interesele

şi nevoile lui, de predispoziţiile sale native. Părintele trebuie să pună accent pe coerenţă în acţiunea educativă

, pe adeziunea tuturor factorilor implicaţi, pe abilităţi cu competenţe multiple, complementare şi

recunoscute, pe organizarea timpului copilului la nivel de necesitate şi pe autoeducaţie.

Pentru formarea abilităţii de utilizare eficientă a timpului este necesară o planificare, o programare atentă a

tuturor acţiunilor în concordanţă cu stabilirea de priorităţi precise care să conducă adultul de mai târziu la o

traire coerentă şi echilibrată. Dupa cum spunea Tudorică Roxana, în lucrarea “Managementul educaţional în

context european” este necesară “ stabilirea unui set de obiective axat pe un număr restrâns de domenii- cheie.

- Planificarea activităţilor specifice îndeplinirii sarcinilor pe durată planificată pentru realizarea completă

a obiectivelor săptămânale, zilnice.

- Stabilirea priorităţilor astfel încât să se asigure o succesiune logică în îndeplinirea sarcinilor şi corelarea

dintre complexitatea sarcinii şi timpul alocat îndeplinirii ei.

- Stabilirea de date precise la care să se facă evaluarea îndeplinirii sarcinilor.”

Familia reprezintă primul mediu de socializare al copilului. Ea are rolul principal de a asigura condiţiile

materiale necesare dezvoltării complete şi normale a acestuia de a forma viitorul adult cu o mentalitate deschisă

şi modernă. În vederea influenţării în mod pozitiv a dezvoltării personalităţii copilului, familia trebuie să se

implice activ şi permanent în actul educaţional deoarece părinţii sunt primii educatori ai copilului.

Pentru a fi părinţi buni şi inteligenţi pentru copilul dumneavoastră este necesară dezvoltarea

abilităţii de petrecere a timpului cât mai eficient şi plăcut. De aceea încă de la vârsta preşcolară puneţi

accent pe urmatoarele reguli;

- Fixaţi-i un program zilnic riguros cu tipuri diferite de activităţi impuse!

- Fixţti-i în programul zilnic diferite tipuri de activităţi opţionale negociate!

- Dezvoltaţi-i abilitatea de a rezolva probleme dificile care pun accent pe concentrare maximă ţinând

cont de curba de efort zilnica la anumite ore din zi!

138

- Dezvoltaţi-i abilitatea de a alterna activităţi statice cu mişcare şi sport în aer liber!

- Stabiliţi împreună un program de week-end cât mai relaxant cu familia şi prietenii !

- Pentru anumite sarcini, stabiliţi termene precise dar negociate cu copilul!

- Apelaţi la termene intermediare dacă sarcinile de rezolvat sunt mai complexe!

- Dezvoltaţi atitudinea de a rezolva sarcinile neplăcute dar importante !

- Încercaţi să găsiţi cauzele neîndeplinirii unor sarcini prin discuţii flexibile şi să acordaţi circumstanţe

atenuante!

- Învăţaţi-i să ia spre rezolvare pe rând fiecare sarcină pentru a o finaliza!

- Puneţi accent pe concentrarea până la sfârşit asupra unei sarcini începute, pentru că eventualele

întreruperi duc la lipsa de coerenţă şi capacitate de înţelegere!

- Încercaţi să învăţaţi copiii să spuna şi Nu, pentru a fi selectivi în alegerea priorităţilor!

- Învăţaţi- i să îşi verifice periodic petrecerea timpului pe parcursul unei săptămâni şi să discearnă ce a

constiuit timp plăcut şi neplăcut;

Părinţii sunt principalii colaboratori şi parteneri în educaţia copilului. Educaţia este un proces de lungă

durata, ea depinde de educatori şi educţti şi se răsfrânge asupra tuturor laturilor personalităţii. Dacă programul

zilnic stabilit pe bază de joc, învăţare, relaxare, recuperare, creaţie personală este coerent şi începe de la cea mai

fragedă vârsta, dacă i se oferă modele de viaţă convingatoare prin eficienţa obiectivelor planificate şi îndeplinite în

timp, copilul va dezvolta comportamente care să îi permită o integrare şi o adaptare la mediul socio- cultural de

mai târziu, la dezvoltarea autonomiei şi optimismului personal.

BIBLIOGRAFIE

Corina Bistriceanu- Sociologia familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005, Cury, A- Părinţi straluciţi,

profesori fascinanţi, Editura For you, Bucureşti, 2005

Debesse, Maurice- Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1970

Guitton,Henry- Le sens de la duree, Calmann Levy, Paris1985,p.18

Hopkins, Brian (ed)- The Cambrige Enciclopedia of child development, Cambrige University Press, 2005

Leif, Josepf- Temps libre et temps a soi, L’enfants educativ et culturel, Les editions ESF, Paris, 1984

Neacşu,Ioan- Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Editura Militară, Bucureşti,1990, p1 .

Osterrieth, Paul- Introducere în psihologia copilului, EDP.Bucuresti, 1976

Piaget, Jean, Inhelder, Barbel- Psihplogia copilului, EDP, Bucuresti,1970

Piaget, Jean- La psychologie de l’enfant, Editura PUF, Paris, 1968.

Prutianu, Ştefan- Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Przemycki Halina- Pedagogie differenciee, Edition Hachette, Paris,1991,p.88

Şchiopu, Ursula, Verza Emil- Psihologia vârstelor, EDP, Bucuresti,1985

Seinvert, J Lothar- Organizeaza- ti bine timpul,Rentrop & Straton, Group ,Bucuresti, 1997

Verza, Emil- Psihologia varstelor, Editura Hyperion, Bucureşti, 1993.

Wallon, Henri- Evoluţia psihologică a copilului, EDP, Bucuresti, 1975

Weiner,B. Irving- Handbook of psyhology- development psychology(vol-VI), John Wiley&Sons, Inc., Hoboken, New

Jersey, 2003.

139

ROLUL EDUCAŢIEI PARENTALE

Prof. ỉnv. preşolar Stan Daniela

Grǎdiniţa P.P. ,,Sfântul Mucenic Mina”, Ploieşti

Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viaţă, afecţiune, dragoste, ocrotire, să

reprezinte modelul de viaţă pe care copilul, încă de la naştere începe să şi-l însuşească. Părinţii sunt modele

importante pentru copiii lor şi au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică şi emoţională a acestora. Cine ar dori

mai mult şi din toată inima, binele şi fericirea copilului şi cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos

decât părinţii. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea şi întotdeauna există teama de a nu face greşeli.

Rolul de părinte implică foarte multe cunoştinţe şi abilităţi necesare zi de zi, dar aceste cunoştinţe

şi abilităţi nu sunt înnăscute şi nici nu apar atunci când devii părinte. De multe ori părinţii au întrebări la care nu

au răspunsuri sau observă comportamente ale copilului lor la care nu ştiu cum să reacţioneze.

Rezolvarea acestei situații devine vizibilă atunci când descoperim corelația directă dintre nivelul

de educație și nivelul de trai: persoanele cu o participare mai îndelungată la procesul de învățământ au și un

nivel mai înalt al bunăstării – pe scurt, trăiesc mai bine. Întrebarea imediat următoare este cum anume ar trebui

să se intervină pentru a crește nivelul educațional al celor cu un nivel de trai scăzut astfel încât, pe termen lung,

să se faciliteze de fapt accesul la o viață mai bună pentru copiii ce provin din aceste familii. Schema de

intervenție în acest caz nu este de tip clasic, ci o include pe aceasta: astfel pe lângă furnizarea unor mijloace

minime de trai pentru aceste familii pe o perioadă scurtă de timp, li se oferă acestora și câteva mijloace de a

”crește”. Astfel, un părinte care primește un minim de informație va deveni mai implicat în educația copilului

său pentru că el însuși va conștientiza că educația este un bun pe care îl primești și pe care nu poți să îl pierzi

niciodată. Prin participarea la cursuri de educație parentală, părintele ajunge să înțeleagă rolul educației în

transformarea copilului său în adult și pentru că el, adultule se poate raporta la experiențe în care ar fi avut

nevoie de cunoștințe mai ample dintr-un anumit domeniu, în care viața lui ar fi fost mai bună dacă ar fi

beneficiat de o educație mai amplă. Educația parentală este benefică pentru că îl determină pe adult să accepte

faptul că, indiferent de vârsta pe care o are acum copilul său, acesta va deveni la un moment dat adult și va

trebui să se descurce singur pe baza cunoștințelor pe care și le-a însuțit sau a abilităților pe care le-a dobândit –

prin aceasta ne referim inclusiv la abilitățile sociale.

În contextul actual ”cei șapte ani de acasă” nu descriu deci doar un context spațio-temporal, c fac

evident referire la o perioadă în care copilul învață reguli noi, se adaptează la contexte diverse, dobândește

abilități de comunicare și relaționare alături de persoanele care îl îndrumă pe acest traseu – fie că acestea fac

parte din familie sau reprezintă o instituție educațională. Prin participarea școlară a copiilor de vârstă preșcolară

se pun bazele educaționale ce le vor permite acestora o participare îndelungată la procesul educațional.

Neparticiparea copiilor la educația preșcolară îi va priva de integrarea facilă la nivelul învățământului primar, va

face adaptarea școlară dificilă și va facilita abandonul școlar timpuriu cu ample consecințe pe termen lung:

analfabetism, nivel de trai scăzut, șomaj, creșterea numărului de asistați social, etc. În fapt, acea persoană va fi

mereu o victimă pentru că nu va deține uneltele necesare pentru a-și furniza un nivel de trai mai bun. Concret,

prin implicarea părinților în cursuri de educație parentală, aceștia vor fi stimulați să fie mai atenți la copii lor și

la nevoile acestora. Vor deveni mai prompți în a furniza răspunsuri adecvate la nevoile și cerințele acestora, vor

cunoaște diferențele datorate vârstei sau temperamentelor diferite și vor reacționa în cunoștință de cauză. Vor

învăța să acționeze pentru binele pe termen lung al copilului și vor ști să negocieze cele mai bune reguli pentru

și împreună cu copiii lor. Prin intermediul cursurilor de educație parentală, părinții vor afla că timpul petrecut

alături de copiii lor e la fel de important ca munca pe care o depun pentru a le furniza un trai decent și că

inclusiv pentru copii lor recompensele imateriale sunt la fel de bune ca cele materiale. Că este important în

procesul de creștere al unui copil să învețe de la o vârstă mică să respecte un program orar și că furnizarea unei

rutine îl va face mai disciplinat și va ușura sarcinile părintelui.

Implicarea părinților în cursuri de educație parentală ajută la consolidarea familiei, la o mai

bună legătură între părinte și copil, inclusiv din punct de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a

nevoilor fiecăruia și de îndeplinire a acestora. Faptul că părintele știe cum să răspundă nevoilor copilului său îl

va asigura pe cel din urmă că părintele este disponibil și îl va determina pe copil să fie mai receptiv la cerințele

140

părintelui pentru că între cei doi se va crea o legătură bazată pe colaborare, mai mult decât pe oponență. Astfel,

părintele va transmite cu ușurință regulile noi de învățare, de implicare în sarcinile școlare și/sau casnice –

evident nu cele mai atractive pentru copil – dar la care copilul va răspunde pozitiv deoarece la baza acceptării

regulilor noi stă o relație bazată pe respect, negociere și colaborare spre scopul comun de a evolua împreună.

A fi părinte este o ”meserie” care se reconstruieşte şi se învaţa continuu. A fi părinte nu mai

este doar o calitate dată de vârsta şi înţelepciunea acesteia, ci devine tot mai mult o responsabilitate care cere

cunoştinţe şi competenţe. Prin urmare, familia, ca unitate relativ restrânsă, oferă copilului o diversitate de relaţii

interpersonale şi modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viaţă.

Bibliografie:

http://www.educatieparentala.ro/

Agabrian, M., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Buc., Ed. Institutul European, 2005

Nolte, D.L.; Harris, R., Copiii Ónvaţă ceea ce trăiesc, Buc., Ed.Humanitas, 2008.

Copiii ỉnvaţǎ ceea ce trǎiesc de Dorothy Nolte

Dacă trăiesc ỉn critică şi cicăleală,

copiii ỉnvaţă să condamne.

Dacă trăiesc ỉn ostilitate,

copiii ỉnvaţă să fi e agresivi.

Dacă trăiesc ỉn teamă,

copiii ỉnvaţă să fi e anxioşi.

copiii ỉnvaţă autocompătimirea.

Dacă trăiesc ỉnconjuraţi de ridicol,

copiii ỉnvaţă să fi e timizi.

Dacă trăiesc ỉn gelozie,

copiii ỉnvaţă să simtă invidia.

Dacă trăiesc ỉn ruşine,

copiii ỉnvaţă să se simtă vinovaţi.

Dacă trăiesc ỉn ỉncurajare,

copiii ỉnvaţă să fi e ỉncrezători.

Dacă trăiesc ỉn toleranţă, copiii ỉnvaţă răbdarea.

Dacă trăiesc ỉn laudă,

copiii ỉnvaţă preţu

irea.

Dacă trăiesc ỉn acceptare,

copiii ỉnvaţă să iubească. Dacă trăiesc ỉn aprobare,

copiii ỉnvaţă să se placă pe sine.

Dacă trăiesc ỉnconjuraţi de recunoaştere,

copiii ỉnvaţă că este bine să ai un ţel.

Dacă trăiesc ỉmpărţind cu ceilalţi,

copiii ỉnvaţă generozitatea.

Dacă trăiesc ỉn onestitate,

copiii ỉnvaţă respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc ỉn corectitudine,

copiii ỉnvaţă să fi e drepţi.

Dacă trăiesc ỉn bunăvoinţă şi consideraţie,

copiii ỉnvaţă respectul.

Dacă trăiesc ỉn siguranţă,

copiii ỉnvaţă să aibă ỉncredere ỉn ei şi ceilalţi.

Dacă trăiesc ỉn prietenie,

copiii ỉnvaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

141

EDUCAȚIA PARENTALĂ

Ed. Stan Mihaela

Grădinița P.N. Drăgănești, jud. Prahova

Să fii părinte este una dintre experiențele cele mai complexe, provocatoare, dar și generatoare de

satisfacții, pe care le oferă viața. Creșterea unui copil este o mare responsabilitatea, astfel încât, el să

devină un adult sănătos, echilibrat și capabil să îi ocupe locul în generația următoare. Primii ani de

viață ai copilului sunt anii când el descoperă, înțlege și asimilează, mai ales prin intermediul familiei,

principiile și regulile lumii în care el trăiește. Acești ani sunt extrem de importanți și de aceea este

necesar ca părinții să utilizeze metode pozitive de creștere a copiilor. Este mult mai ușor să previi

tiparele negative, decât să le schimbi după ce au fost stabilite.

Programele de educație parentală s-au dezvoltat ca răspuns la circumstanțele sociale actuale.

Aceste circumsanțe impun, prin particularitățile lor, utilizarea de noi practici parentale, cu ajutorul

cărora părinții să poată crește copii adaptați condițiilor sociale actuale, dar și flexibili în a se adapta

contextelor viitoare. Dacă facem referire la contextul actual, putem spune că rapiditatea cu care se

produc schimbările în sfera socială, alterarea statutului familiei, anxietatea manifestată în domeniul

parentalității, determină părinții să resimtă nevoia de sprijin în vederea însușirii de noi practici pentru

exercitarea parentalității. Practicile parentale sunt percepute ca fiind factorul cu cea mai mare influență

asupra rezultatelor copiilor.

Riscurile care derivă din neadaptarea pașilor familiei la viteza schimbării sociale, pot avea efecte

negative asupra dezvoltării copilului. Familia, în calitate de cel mai apropiat context social al copilului,

influențează modul în care copilul se dezvoltă. Prin urmare, disfuncționalitățile existente în sistemului

familial generează disfuncționalități în dezvoltarea copilului. Disfuncționalitățile pot apărea în urma

confruntării familiei cu situații de adversitate cronică (de exemplu: șomaj prelungit, sărăcie,

monoparentalitate, etc.) sau ca urmare a existenței unor practici neadecvate de interacțiune a membrilor

(comunicare defectuoasă, absența metodelor de disciplină pozitivă a copiilor, etc.).

La nivelul grupei/clasei de copii, educația parentală urmărește să transmită părinților, prin

intermediul temelor abordate de educatorul/învățătorul grupei/clasei la care aceștia participă, cunoștințe și

informații în scopul dezvoltării abilităților și competențelor parentale, pentru a oferi șanse egale tuturor

copiilor, dându-le oportunitatea de a deveni cetățeni europeni respectați.

Este necesară introducerea unor teme de educație parentală care pun accent pe modificarea

modului de a gândi al oamenilor, pe interiorizarea unor norme și valori, cu accent pe problemele cu

care se confruntă unii tineri. Din cauza programului încărcat, părintele ignoră rolul important pe care îl

are în educația copilului, în implicarea lui în formare, sau se confruntă cu lipsa abilităţilor parentale,

respectul scăzut faţă de sine, aşteptările nerealiste şi înţelegerea greşită a evoluţiei copilului său, a

rolului de părinte și delegă școlii aproape în totalitate sarcina educației.

Parteneriatul grădiniță/şcoală-familie-comunitate are o largă componentă de educaţie parentală,

orientată spre formarea şi îmbunătăţirea abilităţilor educaţionale şi de lider ale părinţilor, precum şi spre

oferirea unui suport profesionist familiei, devenind o componentă esenţială în dezvoltarea şcolii şi a

comunităţii.

142

Familia uită că nevoile cele mai mari ale copiilor sunt de siguranţă, de dragoste, de comunicare,

de satisfacere a propriilor lor dorinţe, de bucurie. Ei sunt modelul pe care copilul îl urmează, îi oferă

acestuia condiţiile optime de viaţă, securitatea afectivă, educaţia de bază. Implicarea părinților în

activități de educație parentală: lectorate, psihoterapie individuală, consiliere psihologică, dezvoltare

personală, consiliere parentală, ajută la consolidarea familiei, la o mai bună legătură între părinte și

copil, inclusiv din punct de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a nevoilor fiecăruia și

de îndeplinire a acestora.

Misiunea cadrelor didactice este de a ajuta părinţii să conştientizeze imensul impact pe care îl

are atitudinea lor, comportamentul lor, modul lor de a-şi trăi propria viaţă în formarea şi modelarea

copilului. În funcţie de toate acestea, copilul lor va deveni un adult care se valorizează, care are

încredere în forţele proprii, care-şi asumă răspunderea deciziilor sale, care se adaptează și devine

capabil să-şi imagineze viitorul.

143

PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE

Prof. înv. Țacă Iulia Ecaterina

Colegiul Ferdinand I, Măneciu

Familia reprezintă nu numai primul factor educativ în viața copilului, ci și factorul cu o permanentă și

puternică influență socioeducațională, pe tot parcursul școlar al acestuia.

Familia este cea care, pe lângă modelarea comportamentului copilului, poate crea un mediu de

încredere, respect și suport, ce constituie primul pas în crearea unui climat propice care sprijină învățarea – atât

în clasă cât și în afara clasei. Familia este cea care poate dezvolta copilului o atitudine pozitivă față de școală și

față de învățare. De aici, necesitatea îndrumării și consilierii familiei, într-un mod calificat, a promovării unui

adevărat parteneriat între școală și familie, cu scopul de a contribui la formarea armonioasă și eficientă a

copilului, pe întreaga perioadă a școlarizării acestuia.

Parteneriatul școală-familie se constituie ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu

profesorii, având ca scop principal educarea elevului și implică colaborarea părinților în activitățile școlare nu

numai sub aspect financiar, ci și sub aspect educațional-cultural.

Beneficiile unui parteneriat școală-familie sunt multiple: elevii își perfecționează abilitățile școlare, își

formează atitudini pozitive pentru învățare, pentru cunoaștere, profesorii sunt susținuți în munca și acțiunile lor,

climatul școlar se îmbunătățește, de asemenea se îmbunătățesc abilitățile educaționale ale părinților, se

îmbunătățesc cunoștințele acestora referitoare la aspecte educaționale, psihopedagogice, ce țin de managementul

clasei și al școlii, etc., se dezvoltă relațiile părinților cu cadrele didactice ale școlii.

Fiecărei școli îi revine astfel datoria de a promova parteneriatul școală-familie, de a elabora strategii

orientate către îmbunătățirea relațiilor școală-familie, de a identifica disfuncțiile existente în relațiile școlii cu

familia și de a remedia aceste neajunsuri într-un timp scurt, astfel încât formarea copilului să nu aibă de suferit.

Conform lect. univ. dr. G.A. Masari, (2009), nivelul de calitate al acestui tip de parteneriat ține de

anumiți factori precum:

- necesitatea de colaborare a părinților sau de stimulare a acestei nevoi de către cadrele didactice,

- nivelul de responsabilitate, disponibilitate și competență cu care educatorii se angajează în

dezvoltarea acestui tip de parteneriat,

- consistența activităților propuse în cadrul parteneriatului,

- posibilitatea de dezvoltare a competenței de parteneriat din perspectiva utilității, eficienței și

funcționalității.

Dintre factorii care determină bariere și disfuncții în relațiile de parteneriat școală-familie, conform

aceleiași autoare, amintim:

- nivelul slab de comunicare dintre școală și familiile elevilor;

- prezența unor anumite disfuncționalități de comunicare; prejudecăți, mentalități diferite, viziuni,

atitudini și comportamente ale cadrelor didactice și/sau ale părinților;

- lacune de ordin informațional, științific sau managerial în strategia de parteneriat a școlii;

- gradul scăzut de motivație al unor părinți față de educația și evoluția copiilor;

- statusul socioeconomic scăzut, nivelul precar de informație sau situația defavorizată a unor familii,

- presiunea problemelor concrete,

- manifestarea unui interes limitat față de colaborarea cu unitatea de învățământ,

144

- proliferarea familiilor dezorganizate și/sau provenite din categorii sociale defavorizate, etc.

Formele uzuale de colaborare în cadrul parteneriatelor școală-familie sunt:

- adunări cu părinții (unde sunt confruntate opinii și găsite soluții de comun acord);

- corespondența permanentă a cadrului didactic cu părinții (stabilind inițial modalitatea/modalitățile de

corespondență);

- lectorate cu părinții (sprijină acțiunile de informare și de pregătire psihopedagogică a părinților);

- consultații pedagogice individuale sau colective, acordate părinților, la solicitarea acestora sau a

cadrului didactic (se dezbat problemele curente legate de situația la învățătură, situația la disciplină, absenteism,

în vederea identificării măsurilor remediale, sau alte probleme legate de educație);

- vizite ale părinților la grădiniță/școală pentru a cunoaște programul și activitatea copilului într-un

mediu specific;

- vizitele la domiciliul elevilor (contribuie la realizarea unei imagini globale a condițiilor concrete de

viață și educație ale elevilor);

- implicarea părinților în activități administrative;

- derularea de activități extracurriculare în parteneriat cu părinții;

- serbări școlare, excursii, vizite, expoziții cu lucrările copiilor;

- sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite;

- întâlniri tematice cu specialiști,

- implicarea părinților în proiectele educaționale ale școlii.

Toate activitățile proiectate în cadrul parteneriatului școală-familie, trebuie să țină cont de principiile de

predare-învățare interactivă pentru adulți.

Un părinte motivat, informat corect, îndrumat corect, este un părinte pregătit să-și asiste copilul,

să-l îndrume, să-l ajute în parcursul lui educațional.

Un parteneriat școală-familie de succes este practic o încununare a efortului depus de o echipă:

profesori și părinți, în vederea propriei formări, a propriei dezvoltări, astfel încât să poată educa la rândul lor

părinți și copii (ca profesori), propriii copii (ca părinți).

Bibliografie:

Cucoș Constantin (coord), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Iași, Editura

Polirom, 2009.

145

FAMILIA, FACTOR IMPORTANT ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

Prof. Toader Andrada,

GPP ,, Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil” Ploiești

Familia reprezintă instituția fundamentală în toate societățile. Ea este cea mai veche dintre instituțiile

create de om de-a lungul existenței sale social-istorice și reprezintă o formă de comunitate umană, între membrii

căreia exista o serie de relații (biologice, spiritual-afective, moral-juridice).

Derivând din latinescul ,,famulus”- sclav domestic-, termenul familiei s-a schimbat în decursul

vremurilor, căpătând conotații diferite. Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei

umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți. Ea constituie mediul natural al copilului, exercitând o

influență esențială asupra dezvoltării acestuia.

"Familia este o formă complexă de relatii biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați

prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen social, ea se dezvoltă o data cu dezvoltarea societății și se

modifică în raport cu aceasta”( Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83).

Familia este recunoscută ca cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea copiilor mai ales în

perioada copilăriei mici. In primii ani ai dezvoltarii copilului familia este esențială pentru dezvoltarea psihică a

copilului și este o sursă primară de dragoste și afecțiune. Familia este cea care trebuie sa împlinească aproape

toate nevoile de crestere si dezvoltare atat fiziologice cât și psihologice ale copilului. În familie copii câstigă și

dezvoltă aproape toate achizițiile (motorii, cognitive, afective) motiv pentru care evaluarea contribuției sau

influenței familiei în dezvoltarea copilului fata de alți factori cum ar fi cei genetici și sociali este dificil de

decelat, ceea ce este sigur este faptul că familia este un factor esențial în cresterea, dezvoltarea și educarea

copilului. Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp, unde

devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică, religioasă ori politică,

aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un sistem dinamic, care

cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă elemente care

îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că „instituția familiei

rămâne stabilă”. Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a

generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai

multe feluri, dar „familia, în orice societate, este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi

indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau

cea psihosocială”

Mediul in care copilul se naste, trăieste primii ani ai vietii, se dezvoltă si se formează pentru viată, i-l

oferă familia. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interactiunilor dintre copil si mediul social. Are

rolul central in asigurarea conditiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la

baza structurării personalității individului. Educatia parentala, ca forma de interventie sociala, urmareste sa

transmita parintilor, prin intermediul cursurilor la care acestia participa, cunostinte si informatii cu scopul

dezvoltarii abilitatilor si competentelor parentale care sunt eficiente pe termen lung. Modalitatile de interventie

sociala sunt in primul rand, orientate spre lucrul individual cu fiecare client al serviciilor sociale in parte,

interventie care urmareste modificarea situatiei acestora prin consiliere. Odata cu dezvoltarea programelor de

educatie parentala se introduce o noua viziune a interventiei sociale care pune accent pe modificarea modului de

a gandi al oamenilor, pe interiorizarea unor norme si valori pe care grupul le impune. In ultima perioada, se

inregistreaza tot mai multe probleme cu care se confrunta unii tineri (consumul de droguri, inceperea vietii

146

sexuale la o varsta din ce în ce mai mica, sarcini nedorite in randul adolescentelor, prostitutie, etc). De cele mai

multe ori, cauzele acestora sunt cautate in mediul grupurilor de egali. Dar este ignorat faptul ca factorul

determinant al formarii comportamentelor viitorilor adulti este mediul familial. Conditiile sociale, economice si

culturale se modifica permanent si de aceea uneori parintii se simt depasiti în a comunica cu copiii lor. Deseori,

ei sesizeaza problemele copiilor doar cand acestea sunt manifeste si solutia este de a apela la sprijin din partea

specialistilor, doar in situatii de criza. Perioada de tranzitie pe care o traversam cu totii a generat o ruptura intre

educatia in familie si cea scolara. Parintele acaparat de stress-ul zilnic ignora rolul important pe care il are in

educatia copilului, in implicarea lui in formare. Multi parinti vad scoala ca singura instanta responsabila de

educatia copilului si delega scolii aproape in totalitate aceasta sarcina. Datorita existentei acestei discrepante, se

dezvolta foarte mult influenta grupului de egali asupra copilului, iar efectele sunt, de multe ori, negative.

Copilul trebuie ”văzut” și ”înțeles” de către părinți și educatori ca o personalitate unică. Copilul este

important pentru părinți indiferent de vârsta pe care o are. Cu toate acestea, ar fi de dorit să fie importante

pentru părinți atât performanțele și comportamente pozitive ale copilului, cât și insatisfacțiile și

comportamentele negative ale acestuia. În acest sens, educația parentală contribuie la informarea părinților cu

privire la etapele de dezvoltare ale copilului, metodele de disciplină pozitivă, de construire a atașamentului,

modurile în care poți face față unei dizabilități, bolilor copilariei etc. De asemenea, ea promovează educația

bazată pe principii ferme, pe reguli, înțelegere, respect, ascultare și iubire. Prin educația parentală, părinții află

că exprimarea deschisă a neputințelor sau a limitelor lor sunt atitudini firești și că, în acest mod, ei sunt

incurajați să-și exprime ambivalența. În plus, beneficiile educației parentale sunt reprezentate de faptul că

părinții ”se descoperă” ca parteneri ai copiilor, își descoperă propriul potențial de schimbare și propriile limite,

își asumă parentalitatea.

Noţiunea de parentalitate reprezintă exercitarea atribuţiilor de părinte şi îndeplinirea acţiunilor necesare

acestei funcţii. În ultimele decenii, această funcţie, fie ea de natură fizică, psihică, raţională, socială, culturală

sau economică, a evoluat rapid, îndeosebi în direcţia diversificării modelelor familiale şi educaţionale şi s-a

dezvoltat continuu, prin apariţia unor competenţe parentale noi. Cu toate acestea, studiile arată că reuşita

educaţiei depinde nu numai de părinţi şi de capacitatea acestora de a exersa aceste competenţe multiple, dar şi

de voinţa instituţiilor chemate să valideze şi să valorizeze responsabilităţile şi autoritatea parentală, de a fi

alături de părinţi şi de a-i susţine în misiunea lor educativă. Parinții și educatorii trebuie să ceară și să primească

ajutor pentru a înțelege cum să devină parteneri în interacțiunea lor cu copiii. De asemenea, profesioniștii (fie ei

educatori sau alte categorii profesionale implicați în educația parentală) au rolul de a sprijini îmbunătățirea

capacității părinților de a-și îngriji și sprijini copiii în diferitele etape ale evoluției lor, de a evalua legătura dintre

funcția parentală, calitatea acesteia și repercursiunile asupra copilului, de a interveni pentru reabilitarea relației

de atașament, în beneficiul dezvoltării copilului, atunci când este cazul etc. Pe de altă parte, chiar și educatorii

se pot găsi uneori în situația de a-și descoperi propriile limite sau neputințe în relația cu copilul și, în astfel de

situații, ei vor trebui să beneficieze de supervizare pentru a adopta optim această relație și, ulterior, dacă este

cazul, pentru a putea sprijini familia. Susţinerea iniţierii, formării şi dezvoltării competenţelor parentale, dar și a

dezvoltării profesionale și a sprijinului oferit profesioniștilor care au legătură cu acest domeniu devine una

dintre misiunile pe care statul trebuie să si le asume, dacă dorim ca educaţia copilului şi tinerilor să devină o

acţiune coerentă, eficientă şi care să ofere şanse egale de dezvoltare și participare tuturor copiilor.

Bibliografie

1. Băran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004 2. Bonchiş, Elena. Familia şi rolul ei ȋn educarea familiei. Iaşi: Editura Polirom, 2011

3. Vrăsmaş, Ecaterina, Educaţia copilului preşcolar, Editura PRO HUMANITATE, 1999

4. Vrăsmaş, Ecaterina Adina. Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucuresti: Editura Aramis. (2003)

147

A FI PĂRINTE

Prof. înv. preşcolar Toma Olivia

G.P.N. nr. 2 Măneciu, Prahova

Să fii părinte nu e ceea ce pare:

Să fii responsabil, să faci de mancare...

Ba mai mult, e dificil

Şi să faci ceva util.

Voi, copiii, nu prea ştiţi

Meseria de părinţi.

Totul e să îi respecţi

Doar sunteţi copii deştepţi!

Cine credeţi cand cu spor

Vă vine în ajutor?

Curat e în dormitor,

Doar cu bunătatea lor.

Dacă vă place mancarea

Toţi acum voi veţi afla

Că mancarea aceea bună

O fac doar mama si tata.

148

Jucăriile sunt stranse.

Vai de mine! Dar de cine?

Voi ce credeţi, măi copii|?

Mama şi tata zi de zi!

Şi grădina e curată,

Casa-i lună laolaltă,

Merindele-s pregătite,

Mulţumeşte, fii cuminte!

Căci meseria de părinte

Este grea, să ţineţi minte!

Să vă iubiţi părinţii mereu,

Să-i ajutaţi la bine şi la greu!

149

TENDINŢE MODERNE ÎN EDUCAŢIA PARENTALĂ

Prof. înv. preşcolar Trăscău Cristina Ştefania

Grădiniţa cu P.N. Nucşoara de Jos

Educaţia parentală contribuie la îmbunătăţirea cunoaşterii părinţilor în domeniul dezvoltării copiilor, a

nevoilor acestora și modului cum acestea pot fi satisfăcute, în asa fel încât să susţină sănătatea fizică, psihică a

copilului; sprijinirea părinţilor în a învaţa să reducă stresul care poate afecta funcţionalitatea parentală;

informarea parinţilor în legătură cu drepturile copilului şi modul în care acestea trebuie respectate;

îmbunătăţirea abilitaţilor părinţilor de a comunica cu copiii, de a-și ajusta asteptările faţă de aceștia în mod

realist, îmbunătăţirea atitudinilor responsive și suportive a părinţilor faţă de copii, a capacităţii lor de a sprijini

autonomizarea copiilor prin disciplinarea pozitivă a lor.

Fiecare copil se dezvoltă în ritmul lui propriu; Înţelegerea procesului de dezvoltare a copilului ajută

părinţii să-și aprecieze mai bine copilul și să aibă așteptări realiste de la acesta; Exprimarea emoţiilor pozitive

faţă de copil este un prim pas pentru dezvoltarea abilităţilor empatice ale copiilor; Să știm câteva lucruri despre

dezvoltarea copilului ne ajută să fim realiști în așteptările pe care le avem de la el; să-l încurajăm și să-l ajutăm

în procesul de creștere și dezvoltare; să-l apreciem mai mult. Stresul este o componentă normală a vieţii și a

rolului de părinte; Reducerea stresului ne ajută să avem mai mult control asupra vieţii noastre; Abordarea

eficientă a stresului este foarte importantă pentru a fi părinti mai buni; Furia este un sentiment normal. Modul

cum percepem și reacţionăm poate să ne ajute sau să ne facă rău nouă înșine și copiilor noștri. Ca parinţi trebuie

să fim modele pentru copiii nostri, sa fim cel mai eficient ghid în a-i învăţa cum să învingă stresul, furia,

tensiunile și lacrimile fără a provoca o scenă. Asumarea de responsabilităţi și încrederea în sine a unui adult se

formează prin participarea și implicarea în deciziile și activităţile care îl privesc înca de la cea mai fragedă

vârstă. Părerea unui copil este la fel de importantă ca și părerea unui parinte. Parinţii trebuie să consolideze o

relaţie pozitivă cu proprii copii, să ţină cont de drepturile acestora. Ascultă-l cu adevarat; Rezervă-ti timp pentru

a-l înţelege; Petrece timpul împreuna cu el; Cere-i opinia atunci cand faceţi ceva pentru familie; Consultă-l

atunci cand se ia o decizie care-l privește; Nu-l compara cu ceilalţi fraţi sau prieteni; Negociază cu el regulile;

Găsește o activitate comună care place tuturor; Oferă alegeri și dă-i copilului putere să aleagă atunci când ia

decizii; Fii alături de el și învaţă-l să facă faţă diferitelor situaţii; Spune-i că te bucuri să fii mama/tata lui;

Zâmbește când îţi vezi copilul; Interesează-te de viaţa lui la grădiniţă, școală.

În educarea copilului preșcolar, o componentă importantă o constituie procesul instructive-educativ la

care contribuie familia și grădinița. Familia este factorul educativ prioritar, deoarece educația începe din famile,

aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită și-l urmează. Îm familie, copilul își începe pregătirea pentru viață.

Contribuția familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură ce copilul crește. La

vârsta preșcolară, un alt factor educativ important este grădinița, care desfașoară un amplu proces instructiv-

educativ și are cadre cu o pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode și procedee didactice

moderne. Pentru a realiza obiectivele fundamentale ale grădiniței, anume pregătirea copilului pentru școală,

pentru viață, este necesar parteneriatul cu familia, implicarea părinților în activitățile grădiniței. Astfel, părinții

înțelg misiunea grădiniței în educarea copilului și pot aprecia în mod real activitatea educatoarei. Inițierea

părinților în probleme specifice educației și instrucției se realizează prin activități de consiliere curentă, ședințe

cu părinții, activități extrașcolare (,,Școala altfel”, excursii, serbări, drumeții), dar și prin atragerea lor în

activități comune cu copiii. Prin aceste modalități nu numai că eficiența activităților va fi mai mare, dar realizăm

totodată un învățământ modern. Promovând participarea părinților la activitățile din grădiniță și tinând seama de

opțiunile lor, educatoarele se pregătesc mai bine, fiind în deplină cunoaștere psihologică a copilului și a

ambientului acestuia, cât și în concordanță cu aspirațiile familiei. Din toate activitățile care au presupus o

implicare activă a părinților alături de copii și de educatoare, reiese faptul că au de câștigat atât copiii, cât și

părinții, precum și colectivul grădiniței.

Copiii simt dragostea și apropierea părinților, nu doar prin bunăvoința și bucuriile ce li se oferă acasă, ci

și prin interesul pe care părinții îl acordă în realizarea activităților și acțiunilor din grădiniță. De asemenea,

150

copiii sunt mai siguri pe sine, sentimentul de siguranță fiindu-le atât de necesar dezvoltării generale și

echilibrului interior. Ei trăiesc bucuria de a-și vedea părinții în situații apropiate lor și de a-i aprecia și mai mult.

Părinții au șansa de a deveni participanți direcți la procesul de educație , prin implicarea activă, afectivă

și prin emoțiile trăite alături de copiii lor. Au șansa de a sta mai aproape de copii, de a-i înțelege mai bine, au

posibilitatea să-i observe, să vadă cum se comportă în colectivitate. Nu în ultimul rând, părinții se cunosc mai

bine între ei și pot colabora mai bine atunci când sunt solicitați. Apropiindu-se de părinți, colaborând cu ei,

educatoarea poate cunoaște relațiile părinți-copii, poate sa-i îndrume prin:

,,Scrisoare către părinte”

Educaţia parentală se referă,

La cei care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini.

Să-i crești armonios, plăcut, sensibil și inteligent,

Nu e deloc ușor, dar e eficient.

În călătoria copilului tău, fii întotdeauna prezent

Ca el să devină înţelept, atent,

Blând ca o rază de soare, frumos și gingaș ca o floare!

Şi să înţeleagă că orice rău,

Va fi întotdeauna trecător.

- Cum însoţești copilul pe calea dezvoltării sale?

Depinde de tine, s-alegi ce-i mai bine!

Să stim câteva lucruri despre dezvoltarea copilului tău,

Ne ajută pe noi educatoarele, să-l încurajăm, să-l îndrumăm.

Prin povești sincere și imagini jucăușe, îi transmiţi mesaje clare, pentru dezvoltare.

Fii un partener de încredere în relaţia cu copilul tău,

Căci asa îi vei cunoaște temperamentul său.

Educă-l emoţional,

Nu e deloc banal!

Învaţă-l să învingă stresul, căci îl doboară.

Nu-ţi transforma copilul în neputincios,

Făcându-i viaţa ușoară,

Nu fii prea indulgent,

Fii sensibil și inteligent!

Petrece lângă el un timp de calitate,

Organizând o frumoasă și atractivă activitate,

Plină de zâmbet și culoare,

Oferă-i bucurie și candoare!

Găsește un mod de lucru adecvat, în pereche, în echipă, bine realizat.

Fii responsabil pentru viaţa familială și pentru sănătatea lui morală și mintală!

Vei culege roadele din pom și vei educa un om.

Să fii model pentru copilul tău,

Să fii un ghid perfect și să comunici eficient.

Utilizând cuvinte potrivite, el cu siguranţă ţine minte.

Implică-l, căci va înţelege,

Ascultă-l cu adevărat,

Copilul tău e unic! Copilul tău e minunat!

De nevoile și ritmul lui cont să ţii,

Cu grădiniţa în colaborare, mereu să fii!

Şi ţine minte!

Cea mai frumoasă meserie,

E de părinte!

Bibliografie:

Revista Învățământului Preșcolar, Educația în anul 2000, nr.1/2 2000

Hold România - părinţi mai buni, Ghidul părintelui, Expert Projects, Iași, 2010

old România - Cum să devenim părinţi mai buni, Ghidul părintelui, Expert Projects, Iași, 2010

151

FAMILIA MODERNĂ ȘI COPILUL

Vintilă Valerica, Grădinița cu PP si PN “Fram, ursul polar” Bușteni, jud. Prahova

Rujoiu Dana Alice, Grădinița cu PP si PN “Fram, ursul polar” Bușteni, jud. Prahova

“Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun:

“Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp.

Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.” (Antoine de Saint-Exupery)

Părintele cum crește? Cum devine el părinte? Și cum evoluează legătura părinte – copil în această

devenire a fiecăruia dintre cei doi actori?

Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viața copilului, întrucât este marcată de

momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la școală si în viață. Intervenția adultului asupra copilului în

această perioadă este fundamentală.

A fi părinte este cea mai dificilă ,,meserie‟‟ în fapt, o meserie care nu se învața la școală.Cu toate

acestea, deși unii consideră că nu ar avea nevoie să fie învățați “cum să-și educe”copiii , sintagma “și mama m-a

învațat fără să învețe asta la școală” este folosită din ce in ce mai puțin, datorită evidentei opoziții dintre ceea ce

știu actualii părinți despre “cum se educă un copil” și nevoile sau reacțiile propriilor copii vis-a-vis de

interacțiunile cu ei.

Implicarea părinților ia mai multe forme, de la o educație bună în familie ( cei șapte ani de- acasă) incluzând

furnizarea unui mediu sigur și stabil și a unei stimulări intelectuale adecvate, până la discuții părinte-copil,

oferirea unui model privind valorile sociale și educaționale, aspirațiile înalte privind împlinirea personală și

căile prin care copilul poate deveni un bun cetățean.

Există diverse mijloace care pot fi utilizate în familie pentru cunoașterea copilului:observația,

convorbirea.Comportamentul și conduita copilului trebuie continuu observate și înregistrate și mai puțin , sau

chiar deloc , interpretate.Este ușor să observi un copil în mediul său natural , acasă, pentru că acolo acesta

acționează mai liber , știind că nu este observat.

Când implicăm copilul într-o convorbire acesta este încântat pentru că simte că i se acordă atenția și importanța

cuvenite, iar părinții își cunosc astfel copilul prin afirmațiile sau prin răspunsurile oferite.

Este de remarcat că nu există un mod “absolut” bun de a educa și crește copiii și nu există o familie

“perfectă”. Dacă se pleacă, însă, de la abilitățile parentale ,care reflectă nivelul de încredere in propriile forțe ,

cunoștințe și valori, se poate construi un proiect de educație parentală care să se plieze pe personalitatea fiecărui

părinte în parte.

Creșterea copiilor este, în orice caz, o necesitate fundamentală și cum anume ne creștem copiii este o

responsabilitate uriașă.

Devenim părinți cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care il petrecem in

absența sa, dar cu gândul la el. Ne este util să recunoaștem cu toții că părinții cresc copilul, însă copilul este în

egală măsură cel care “își crește”părinții.

Activitățile copilului trebuie foarte atent controlate si noi ca părinți trebuie să fim prezenți pe cât posibil in

gestionarea acestora.

152

Părinții din ziua de azi pare că sunt supuși unei “nevoi” sociale de a fi părinți mai buni, mai echilibrați, să

schimbe metodele de educație tradiționale. A fi părinte bun este un “trebuie” in anumite cercuri. Copilul este din

ce in ce mai des privit ca o persoană, ca personalitate, ca individ.

Familia este mediul de integrare a copilului în societate și cultură, ea constituie poarta prin care acesta este

introdus în viața socială și în cadrul căreia își va forma personalitatea , astfel încât putem trage concluzia că

familia constituie matricea devenirii ființei umane.

Educația începută în sânul familiei este continuată și dezvoltată în grădiniță.De aici rezultă importanța relației

grădiniță-familie , care presupune nu doar simpla prezență la întruniri ale părinților, ci participarea lor activă la

aplicarea curriculumului pentru educație timpurie.

În epoca în care trăim majoritatea părinților sunt dispuși să-și asume rolul de co-educator, fiind dornici să

sprijine activitatea didactică , să comunice informații despre copii, contribuind în diverse moduri la formarea

lor. Astfel, părinții urmăresc in mod constant progresul copiilor, îi ajută acasă la diverse activități , acordă ajutor

în organizarea de excursii, vizite , drumeții, însoțesc copiii în deplasările la teatru , muzeu, spectacole.

În cadrul grădiniței “ Fram, ursul polar”, reușita strategiilor, metodelor și demersurilor aplicate de către cadrele

didactice în spiritul colaborării si al parteneriatului în relația cu părinții copiilor grupei “Piticot”, în cadrul anului

școlar 2018-2019 s-a remarcat prin planificarea, organizarea și desfășurarea întâlnirilor cu părinții , a serbărilor

tematice și a proiectelor educaționale.

Serbările tematice sunt reprezentații date pentru celebrarea evenimentelor culturale , a sărbătorilor religioase, a

obiceiurilor si tradițiilor naționale sau a încheierii anului școlar.

În decembrie 2018, a avut loc serbarea “În așteptarea lui Moș Crăciun”, menită să marcheze sărbătoarea

Crăciunului conținând recitare de poezii, interpretare de cântecele si reprezentarea obiceiului Sorcovei,la

planificarea și desfășurarea căreia părinții s-au implicat cu mare interes.Aceștia au susținut efortul copiilor si al

cadrelor didactice de pregătire a acestei serbări, ajutându-i pe cei mici acasă cu repetarea poeziilor și cântecelor

din repertoriu , participând ca spectatori la desfășurarea propriu-zisă a serbării răsplătindu-i pe cei mici cu

aplauze pentru reprezentația oferită.În cadrul acestei activități colaborarea părinților a fost esențială.

Pentru ca educația în grădiniță să aibă un randament sporit, este absolut necesară implicarea părinților.Scopul

parteneriatului familie-grădiniță este punerea unei temelii sănătoase pentru asigurarea dezvoltării intelectuale și

morale a copilului.

În ceea ce privește viața în familie oricât am încerca să fim de moderni, în adâncul sufletului nostru nu uităm de

severitatea tatălui care ne-a ajutat să nu greșim și nici regulile stricte ale mamei care ne-au ajutat de multe ori în

viață.Este nevoie ca noi adulții să facem în sufletul nostru diferența între educația modernă si cea tradițională.Ce

anume din ce am primit de la părinții noștri e valoros , iar în educația noastră “modernă”să nu uităm că ne iubim

copilul si îl respectăm. Iubirea și respectul nu implică nici umilință, nici degradare și nici durere.Putem să îi

interzicem copilului anumite lucruri, putem fi fermi, putem fi autoritari, dar să nu uităm să facem toate acestea

cu iubire și respect.

Bibliografie:

Viorica Preda, Luminița Costache,”Studiu de cercetare cu privire la educația parentală și nevoia de servicii de

sprijin pentru părinți”, București,2016 Cristina-Maria Barbacariu, Mariana Dumitrescu, Nela Bărbulescu,”Consiliere parentală în grădiniță”, Editura

Diana , Pitești.

153

PARTENERIATUL CU FAMILIA - ROLUL SĂU ÎN INTEGRAREA COPIILOR

PREŞCOLARI ÎN VIAŢA REALĂ

Prof. Înv. Preşcolar Carmen Elena Vişan,

Grădinița cu PP si PN “Fram, ursul polar” Bușteni, jud. Prahova

Grădiniţa de copii reprezintă, pe de-o parte, spaţiul educaţional cu care copiii intră în contact încă de la

cea mai fragedă vârstă. Acest spaţiu este locul în care copiii îşi petrec cea mai mare parte din timpul lor: aici îşi

formează priceperi şi deprinderi, îşi dezvoltă capacităţi, se joacă, îşi fac prieteni şi dezvoltă relaţii cu aceştia, se

întristeză sau se bucură. Acest spaţiu este locul unde copiii vin cu plăcere, cu bucurie şi pleacă cu satisfacţia

lucrului bine făcut, motiv pentru care abia aşteaptă să revină a doua zi.

Grădiniţa de copii reprezintă, pe de altă parte, spaţiul educaţional unde se conturează în mod sincer şi

eficient un parteneriat cu cei care sunt părinţii copiilor. Acest parteneriat este unul dintre cele mai importante,

alături de parteneriate cu alţi factori implicaţi în educaţie, este piatra de temelie, atât pentru cadre didactice, cât

şi pentru părinţi, în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor preşcolari.

Rolul parteneriatului Grădiniţă - Familie este extrem de mare, tocmai pentru faptul că „el

reprezintă o formă de comunicare, de colaborare şi cooperare între profesorii de învăţământ preşcolar şi

părinţi, care vine în sprijinul copiilor şi care se derulează în paralel cu procesul instructiv – educativ,

permanent, pe toată perioada preşcolarităţii.” (www.unicef.ro, UNICEF România, Educaţia incluzivă în

grădiniţă).

De asemenea, rolul acestui parteneriat este de a crea pentru copii un spaţiu pentru învăţare timpurie a

regulilor sociale de convieţuire şi de adaptare la realităţile prezente ale societăţii aflate într-o continuă evoluţie,

în scopul integrării sociale şi educaţionale.

Cunoscând mai bine copiii, problemele cu care aceştia se confruntă în viaţa de zi cu zi, cadrele didactice

vor reuşi , cu succes, să proiecteze activităţi şi programe educaţionale care să contribuie la formarea şi

integrarea în grup a unor copii reali, ai prezentului, copii care sunt unici, au fiecare particularităţile lor de

dezvoltare, care aparţin unor medii socio – culturale diferite, iar aceste aspecte trebuie să reprezinte adevărate

surse de învăţare.

Atât cadrele didactice, cât mai ales părinţii trebuie să conştientizeze faptul că toţi copiii pot învăţa şi mai

ales faptul că fiecare copil este important pentru familia lui şi pentru întreaga societate. De aceea, instituţia

grădiniţei este datoare să respecte dreptul fiecărui copil la o educaţie adecvată şi mai ales la un sprijin adecvat

pentru participarea la procesul instructiv – educativ.

Cu cât părinţii vor conştientiza acest lucru şi vor fi alături de instituţia grădiniţei, se vor implica în mod

sincer în viaţa de zi cu zi a acesteia, cu atât mai mult vor creşte şansele îndeplinirii finalităţilor educaţionale.

În grădiniţa în care îmi desfăşor activitatea de treizeci de ani, la fiecare generaţie de copii,

parteneriatul cu familia s-a derulat activ, conştient, sincer şi mai ales eficient. De fiecare dată am avut

alături părinţii, aceştia participând la multiple şi variate activităţi şi programe educaţionale, activităţi

extracurriculare şi activităţi de consiliere.

De fiecare data, aceştia au înţeles care este rolul implicării lor şi mai ales au înţeles că atât ei, cât şi copiii

lor au nevoie de îndrumare şi sprijin. S-au arătat deschişi să înveţe ei înşişi cum trebuie să ofere la rândul lor

154

sprijinul propriilor copii, au înţeles că nu este suficient doar să-şi iubească copilul ci şi să fie alături de el, să-l

înţeleagă şi să-l sprijine.

Iată câteva aspecte reprezentative pentru parteneriatul Grădiniţă – Familie derulat sub titlul „ Împreună

pentru copilul meu”, parteneriat care de-a lungul timpului şi-a atins ţintele propuse: educarea şi integrarea

copiilor în viaţa reală a societăţii:

*** Activităţi de consiliere şi suport educaţional pentru părinţi: „Ce îmi trebuie la grădiniţă?”, „Rolul

spaţiului educaţional în dezvoltarea preşcolarului”, „Orice cuvânt lasă urme în conştiinţa copilului”, „Iată ce am

realizat împreună”, „Astăzi am spus o poveste – Rolul poveştilor în integrarea socială a preşcolarilor”, „

Socializarea copiilor – un act creator. Aspecte pozitive şi negative din viaţa copilului tău”, „Îmi pedepsec

copilul? Cum? De ce?”, „100 de limbaje ale copilui meu. Ştiu care sunt acestea? Ce îmi comunică el?”, etc.

*** Activităţi de analiză permanentă a rezultatelor activităţilor, a portofoliilor educaţionale ale

preşcolarilor;

*** Participarea părinţilor la activităţi demonstrative:” Rolul activităţilor integrate în dezvoltarea

copiilor – Verde crud de primăvară”;

*** Participarea şi implicarea părinţilor în derularea unor programe artistice tematice: „

Prietenia franceză”, „ Cu colinda peste ţară”, „ În aşteptarea lui Moş Crăciun”, etc.

*** Implicarea şi participarea părinţilor în programe extracurriculare: „Vizită la Muzeul Cezar

Petrescu”, Educaţie ecologică – „ Anotimpurile Bucegilor”, Excursie tematică – „ Pe urmele istoriei”, etc.

Calitatea învăţământului preşcolar nu poate fi asigurată fără o colaborare permanentă şi sinceră cu

părinţii, nu poate fi asigurată fără încredere reciprocă, răbdare şi perseverenţă, fără un dialog în care să se

adreseze întrebări şi să se dea răspunsuri.

Ca să reziste în timp parteneriatul cu familia trebuie să ştim cum să comunicăm unii cu ceilalaţi, trebuie

să tindem mereu să ne perfecţionăm în acest sens, pentru că :” Perfecţionarea actului comunicării nu vine

numai din studierea comunicării ci şi din sufletul omului. Ea va izvorî din educaţia noastră”. (Albu

Gabriel, Comunicarea interpersonală, pag.288.)

„O direcţie importantă în modernizarea învăţământului preşcolar este deschiderea spre societate, spre

viitor, spre orizonturile profesionale ale adulţilor, spre viaţa reală. Se preconizează o integrare reală şi sprijin

reciproc în perspectiva pregătirii tinerei generaţii, o orientare pragmatică, flexibilă şi dinamică spre realitatea

cotidiană. În acest sens, educatorul are rolul de a spori şi accentua colaborarea cu o serie de factori şi instituţii,

cu persoane implicate direct sau indirect în educaţie,... Pe primul loc se situează relaţiile educatoarei cu

părinţii.” ( Voiculescu Elisabeta, Pedagogie preşcolară, pag. 129.)

Bibliografie:

Albu Gabriel, Comunicarea interpersonală. Aspecte şi valenţe psihologige, Institutul European, Iaşi, 2008.

Voiculescu Elisabeta, Pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003.

www.unicef.ro, UNICEF România, Educaţia incluzivă în grădiniţă.

155

IMPORTANȚA EDUCAȚIE PARENTALE ÎN PROCESUL DE STIMULARE A

PARTICIPĂRII ȘCOLARE

Prof. înv. primar Vlășceanu Daniel

Școala Gimnazială Schiulești, jud. Prahova

A fi părinte este cea mai dificilă „meserie”, în fapt, o meserie care nu se învață la școală. Cu toate

acestea, deși unii consideră că nu ar avea nevoie să fie învățați „cum să-și educe”, sintagma „și mama m-a

crescut fără să învețe asta la școală!” este folosită din ce în ce mai puțin, datorită evidentei opoziții dintre ceea

ce știu actualii părinți despre „cum se educă un copil” și nevoile/reacțiile propriilor copii vis-a-vis de

interacțiunile cu ei.

Implicarea părinților ia multe forme, de la o educație bună în familie (cei șapte ani de-acasă), incluzând

furnizarea unui mediu sigur și stabil și a unei stimulări intelectuale adecvate, până la discuții părinte-copil,

oferirea unui model privind valorile sociale și educaționale, aspirațiile înalte privind împlinirea personală și

căile prin care copilul poate deveni un bun cetățean, construirea și menținerea unei bune relații cu școala și

împărtășirea cu aceasta a informațiilor importante legate de dezvoltarea copilului, participarea la diferite

evenimente școlare, la activitățile cu copiii sau cu alți părinți, la activitățile privind buna organizare și

funcționare a școlii.

Este de remarcat că nu există un mod „absolut” bun de a educa și crește copiii și nu există o „familie

perfectă”. Dacă se pleacă, însă, de la abilitățile parentale, care reflectă nivelul de încredere în propriile forțe,

cunoștințe și valori, se poate construi un proiect de educație parentală care să se plieze pe personalitatea fiecărui

părinte în parte.

Practica și cercetarea au dezvăluit faptul că oamenii și problemele lor sunt diferite ca structură și că doar

o înțelegere diferențiată, individualizată poate să aducă în discuție mai multe căi de abordare a acestora.

Creșterea copiilor este, în orice caz, o necesitate fundamentală și cum anume ne creștem copiii este o

responsabilitate uriașă. Așadar, cum ne pregătim să răspundem unei astfel de responsabilități?

În acest articol ne vom referi la necesitatea creșterii de participare școlară pentru grupurile vulnerabile.

Educația parentală și cursurile de parenting sunt utile pentru părinți indiferent de vârsta copilului lor și/sau de

statutul socio-economic al familiei, dar ea devine îndeosebi utilă atunci când părintele nu a avut acces la

educația formală, când nivelul de trai este scăzut iar părintele consideră că școala nici nu este atât de importantă.

Fie că este adresată copiilor sau adulților, accesul la educație devine facil atunci când nevoile de bază îi sunt

îndeplinite în primul rând: dacă a mâncat în ziua respectivă, dacă a avut cu ce să se încalțe pentru a ajunge le

școală, dacă nu îi este frig și este odihnit, atunci copilul își va permite „luxul”de a se bucura de educație.

Rezolvarea acestei situații devine vizibilă atunci când descoperim corelația directă dintre nivelul de

educație și nivelul de trai, persoanele cu o participare mai îndelungată la procesul de învățământ au și un nivel

mai înalt al bunăstării – pe scurt, trăiesc mai bine. Întrebarea imediat următoare este cum anume ar trebui să se

intervină pentru a crește nivelul educațional al celor cu un nivel de trai scăzut astfel încât, pe termen lung, să se

faciliteze de fapt accesul la o viață mai bună pentru copiii ce provin din aceste familii. Schema de intervenție în

acest caz nu este de tip clasic, ci o include pe aceasta: astfel pe lângă furnizarea unor mijloace minime de trai

pentru aceste familii pe o perioadă scurtă de timp, li se oferă acestora și câteva mijloace de a „crește”. Astfel, un

părinte care primește un minim de informație va deveni mai implicat în educația copilului său pentru că el însuși

va conștientiza că educația este un bun pe care îl primește și pe care nu poți să îl pierzi niciodată. Prin

participarea la cursuri de educație parentală, părintele ajunge să înțeleagă rolul educației în transformarea

copilului său în adult și pentru că el, adultule se poate raporta la experiențele în care ar fi avut nevoie de

cunoștințe mai ample dintr-un anumit domeniu, în care viața lui ar fi fost mai bună dacă ar fi beneficiat de o

educație amplă.

156

Educația parentală este benefică pentru că îl determină pe adult să accepte faptul că, indiferent de vârsta

pe care o are acum copilul său, acesta va deveni la un moment dat adult și va trebui să se descurce singur pe

baza cunoștințelor pe care și le-a însușit sau a abilităților pe care le-a dobândit – prin aceasta ne referim inclusiv

la abilitățile sociale.

În contextul actual „cei șapte ani de acasă” nu descriu deci doar un context spațio-temporal, ci fac

evident referire la o perioadă în care copilul învață lucruri noi, se adaptează la contexte diverse, dobândește

abilități de comunicare și relaționare alături de persoanele care îl îndrumă pe acest traseu – fie că acestea fac

parte din familie sau reprezintă o instituție educațională. Prin participarea școlară a copiilor se pun bazele

educaționale ce le vor permite acestora o participare îndelungată la procesul educațional. Neparticiparea copiilor

la educația preșcolară îi va priva de integrarea facilă la nivelul învățământului primar, va face adaptarea școlară

dificilă și va facilita abandonul școlar timpuriu cu ample consecințe pe termen lung: analfabetism, nivel de trai

scăzut, șomaj, creșterea numărului de asistați social, etc. În fapt, acea persoană va fi mereu o victimă pentru că

nu va deține uneltele necesare pentru a-și furniza un nivel de trai mai bun.

Concret, prin implicarea părinților în cursuri de educație parentală, aceștia vor fi stimulați să fie mai

atenți la copiii lor și la nevoile acestora. Vor deveni mai prompți în a furniza răspunsuri adecvate la nevoile și

cerințele acestora, vor cunoaște diferențele datorate vârstei sau temperamentelor diferite și vor ști să negocieze

cele mai bune reguli pentru și împreună cu copiii lor.

Prin intermediul cursurilor de educație parentală, părinții vor afla că timpul petrecut alături de copii lor e

la fel de important ca munca pe care o depun pentru a le furniza un trai decent și că inclusiv pentru copiii lor

recompensele imateriale sunt la fel de bune ca cele materiale. Că este important în procesul de creștere al unui

copil să învețe de la o vârstă mică să respecte un program orar și că furnizarea unei rutine îl va face mai

disciplinat și va ușura sarcinile părintelui.

Implicarea părinților în cursuri de educație parentală ajută la consolidarea familiei, la o mai bună

legătură între părinte și copil, inclusiv din punct de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a nevoilor

fiecăruia și de îndeplinire a acestora. Faptul că părintele știe cum să răspundă nevoilor copilului său îl va asigura

pe cel din urmă că părintele este disponibil și îl va determina pe copil să fie mai receptiv la cerințele părintelui

pentru că între cei doi se va crea o legătură bazată pe colaborare, mai mult decât pe oponență.

Astfel, părintele va transmite cu ușurință regulile noi de învățare, de implicare în sarcinile școlare și/sau casnice

– evident nu cele mai atractive pentru copil – dar la care copilul va răspunde pozitiv deoarece la baza acceptării

regulilor noi stă o relație bazată pe respect, negociere și colaborare spre scopul comun de a evolua împreună.

157

SFATURI PENTRU PĂRINȚI

Prof. Cristina Luiza Voica

Director Grădinița cu P.P. nr. 23 Ploiești

Să fii părinte este o profesie extrem de importantă.

Dezvoltarea și evoluția copilului impun o responsabilizare deosebită a părinților prin competență

pedagogică, astfel încât calitatea de părinte cu atitudine pozitivă să dovedească pricepere, simțul răspunderii,

sănătatea fizică și psihică.

Părinții sunt ,,educatori fără diplomă” care au nevoie de

consiliere și îndrumare . Dată fiind importanța colaborării familiei cu

instituțiile preșcolare, cadrele didactice sunt avizate să acorde asistență

sau consiliere pedagogică necesară, mai ales părinților care manifestă

sentimente , atitudini, comportamente necorespunzătoare față de copii.

În următoarele rânduri propun câteva alternative la pedeapsa fizică,

inspirate din alternativa administrativă în domeniul copilului și al familiei (,,Kind en Gezin”), care sfătuiește

părinții să folosească anumite metode atunci când doresc să schimbe sau să corecteze comportamentul copilului:

Ignorați copilul! Puteți face acest lucru părăsind spațiul în care se găsește prefăcându-vă că nu l-ați auzit,

fără însă a-l pune în pericol pe acesta. (ex: când copilul refuză să pună la locul lor jucăriile, părintele

trebuie să îi comunice că nu o să aibă timp pentru el decât după ce jucăriile sunt înapoi la locul lor)

Luați-i un lucru care îi place sau dați-i o sarcină care nu-i face plăcere! Părintele poate determina copilul

să-și schimbe comportamentul punându-l să execute ceva ce nu-i place. Este important ca părintele să se

facă înțeles și să se menționeze comportamentul dezaprobat.

Dezaprobați comportamentul copilului, însă nu și persoana lui! Se poate manifesta dezaprobarea față de

comportamentul copilului fie prin tonul vocii, fie prin atitudine (ex: ,,Nu cred că e bine că nu vrei să mă

ajuți” în loc de ,,Nu ești un copil bun”)

Lăsați copilul să suporte consecințele negative ale comportamentului său! Prin această metodă, copilul

învață care pot fi consecințele comportamentului negativ (ex: Te-am rugat să nu faci murdar în cameră.

Acum în loc să ieșim în parc vom face curat împreuă în camera ta.”)

Luați o pauză! Copilul trebuie să conștientizeze comportamentul negativ. Părintele trebuie să încerce să-l

calmeze, rugându-l să ia loc, sa se gândească la ce a greșit, chiar poate să il trimită în altă cameră, dacă

părintele se teme că va pierde controlul. Acest lucru ajută ambele părți să se calmeze.

De reținut! Încercați să vă concentrați asupra răsplătirii copilului și nu a pedepsirii acestuia!!

Pedepsiți-l cât mai rar posibil! Răsplătiți-l cât mai de des- reacționați îm mod pozitiv, acordați-i atenție!

Bibliografie:

Adriana Manolache și Zoe Dogaru -,,Consilierea părinților”- Editura Cuvântul INFO, Ploiești 2009

El va deveni ,,oglinda” dumneavoastră...

158

MESERIA DE PĂRINTE

Prof. înv. primar Sin Mălina Florina

Școala Bărăitaru, Drăgănești, jud. Prahova

„Meseria de părinte” este poate una dintre cele mai grele din lume.

Familia este ambientul unde se formează cele mai durabile legături între membri acesteia, cele mai

profunde și puternice relații, având un rol primordial în formarea personalității copilului, pentru că în

familie se construiesc „cei șapte ani de acasă”.

Copilul responsabil

• În același timp, copilul are nevoie să se simtă și responsabil. El trebuie implicat de către părinți atât în

acțiunile de autoservire și formare a autonomiei personale, cât și în treburile casnice, primind sarcini

corespunzătoare vârstei și capacității lui. Astfel, prin asumarea răspunderii, el va deveni un adult

responsabil.

Autoritatea sau… lipsa ei

• Un aspect foarte important în educația parentală îl ocupă deasemenea autoritatea sau lipsa acesteia față

de copil. Dacă părintele este prea autoritar se pot crea situații de frustrare, de teamă, lipsa încrederii în

sine, agresivitate refulată, anxietate.

A fi părinte e greu, dar și frumos!

• Oricât de grea ar fi “ meseria de părinte” ea se bazează pe sentimentul nobil de dragoste necondiționată

și astfel, părinții ar trebui să găsească soluții educative potrivite pentru rezolvarea diferitelor situații,

sădind acest frumos sentiment, de dragoste, în sufletele micuților.

159

ȘCOALA GIMNAZIALĂ

DRĂGĂNEȘTI

GRĂDINIȚA P.N.

DRĂGĂNEȘTI