Suport de Curs Hazarde Naturale

[Type the document title] 2013

SUPORT DE CURS

HAZARDELE NATURALE

Este cunoscut faptul că mediul înconjurător şi societatea umană suportă adesea acţiunea unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită, naturală sau antropică, ce pot produce dereglări distructive şi brutale în anumite sisteme sau situaţii prestabilite.

Aceste evenimente (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami, alunecări de teren, furtuni, inundaţii, secete, incendii, accidente tehnologice, situaţii conflictuale etc.) se produc de regulă pe neaşteptate şi pot provoca numeroase victime în rândul oamenilor şi animalelor, un volum mare de pagube materiale, dezechilibre ecologice şi chiar grave tulburări ale stării psihice şi morale a populaţiei ce intră sub incidenţa fenomenului respectiv.

Numai în ultimii ani lumea a fost supusă unei mari diversităţi de evenimente dezastruoase: cutremure majore în SUA, Japonia, Armenia, Iran, Egipt, Turcia, Salvador şi India, cicloni tropicali în regiunea Caraibelor şi furtuni violente pe coasta atlantică a Europei, inundaţii mari în Bangladesh, Pakistan şi regiunea Mississippi din SUA, manifestări vulcanice în perimetrul Pacificului (Filipine) şi Mării Mediterane (Sicilia), dezastre tehnologice precum exploziile din canalizarea orăşenească din Guadalajara (Mexic) şi incendiile dintr-o serie de localuri publice din Filipine, dispute politice şi sociale în Kuwait, Kurdistan, Somalia, Mozambic, fosta Iugoslavie ş.a.

La nivel global, în ultimii 35 de ani, numărul marilor catastrofe a crescut necontenit, cu o accelerare netă la sfârşitul anilor ’80, cu repetarea evenimentelor extreme, atât naturale cât şi tehnologice.

Datele statistice arată că în ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele dezastre au determinat moartea a peste 8 milioane de persoane, boli şi suferinţe pentru mai mult de 1 miliard de oameni, pierderi şi distrugeri de bunuri materiale de sute de miliarde de dolari. În medie, anual, dezastrele reprezintă cauza a 25 000 de morţi şi a circa 3 miliarde dolari distrugeri economice.

Statisticile indică, de asemenea, excluzând marile accidente legate de transporturi, că în lume se produc în fiecare an, ca număr (sau frecvenţă), circa 180 catastrofe, în timp ce la începutul anilor 70, numărul lor era mai mic de 100.

Repartiţia pe mari categorii a evenimentelor catastrofice în lume, în ultimii 35 de ani, indică predominarea celor naturale (66%), restul (34%) fiind de natură antropică. În privinţa numărului de victime, cele mai ucigătoare sunt seismele (cu circa 41% din victime), urmate de inundaţii (30%), cicloni tropicali şi furtuni (14%), vulcanism (2%), restul, de 13% din numărul victimelor fiind datorate evenimentelor catastrofice de natură antropică.

În literatura de specialitate s-a făcut uz de o diversitate de termeni (fenomene extreme, fenomene periculoase, hazard, risc, calamitate, dezastru, catastrofă, cataclism etc.) pentru a dimensiona şi cuantifica amploarea unor evenimente naturale sau antropogene deosebite şi pagubele materiale produse.

Numeroşi oameni de ştiinţă străini, dar şi români s-au preocupat de complexa problematică a riscurilor reprezentate de aceste evenimente şi a definirii şi utilizării termenilor cei mai potriviţi, definiţia multora dintre noţiunile frecvent vehiculate fiind fixată între parametri cantitativi: pagubele materiale şi victimele omeneşti.

În aceste condiţii s-a impus ca o necesitate preocuparea pentru elaborarea unor norme în vederea utilizării unei terminologii unitare pe plan internaţional pentru cercetarea unor asemenea evenimente. O contribuţie importantă în acest sens a avut-o editarea de către ONU şi Secretariatul IDNDR, în 1992, a unui dicţionar de termeni, “ Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management”, privind principalii termeni folosiţi în studiile dezastrelor.

Caracterul aleatoriu al acestor fenomene de mare anvergură, imprevizibile, constituind de multe ori adevărate salturi calitative, praguri în evoluţia unui sistem, care eliberează energii imense şi determină dezordine, dezechilibre pe scara de evoluţie normală a mediului înconjurător, este cel mai bine exprimat prin sintagma “hazard”.

Conform dicţionarului amintit, hazardul reprezintă “un eveniment ameninţător sau probabilitatea de apariţie, într-o anumită perioadă, a unui fenomen cu potenţial distructiv”. Într-o definiţie mai cuprinzătoare, putem conchide că hazardul reprezintă un fenomen extrem, natural sau antropic, cu probabilitate mare de manifestare într-un anumit teritoriu şi într-o perioadă dată, cu grave consecinţe pentru mediul înconjurător şi societatea umană, depăşind măsurile de siguranţă pe care aceasta şi le impune.

Dimensiunea hazardelor poate fi apreciată în funcţie de efectele pe care le induc asupra structurii interne şi funcţionalităţii unui sistem şi deci, în funcţie de rezistenţa la schimbare a sistemului respectiv.

1


Unele hazarde realizează un risc de importanţă redusă pentru ansamblul sistemului, apărând ca banale accidente în evoluţia acestuia, ca fluctuaţii, oscilaţii în jurul traiectoriei normale de evoluţie (incendii, furtuni, alunecări superficiale de teren).

Alte hazarde afectează sistemele într-o mai mare măsură, constituind adevărate rupturi funcţionale, cu producerea unor importante pagube materiale şi victime omeneşti, dar fără a determina o schimbare totală a sensului de evoluţie (inundaţii, cutremure, epidemii, explozii sau incendii de proporţii ş.a.). În acest caz sistemul respectiv are, de regulă, capacitatea de a reveni la normal.

Când manifestarea unor hazarde introduce o ruptură profundă, care determină schimbarea totală a sensului de evoluţie a sistemului faţă de traiectoria iniţială, se poate vorbi de dezastru, catastrofă ori cataclism (explozii vulcanice, cutremure catastrofale, coliziunea cu Pământul a unor obiecte cosmice precum meteoriţii de mari dimensiuni sau asteroizii ş.a.). Asemenea evenimente depăşesc capacitatea de rezistenţă a sistemului, conducând la integrarea acestuia în mediul său, respectiv moartea sistemului. Este de la sine înţeles că în acest caz funcţionarea societăţii umane suferă grave întreruperi, pe care nu le poate depăşi prin mijloace proprii.

Există variate nuanţe în definirea termenilor de dezastru ori catastrofă. În literatura de limbă franceză termenul mai mult folosit este cel de catastrofă, considerat sinonim cu dezastru. Catastrofele ori cataclismele exprimă două contrarii ale aceleaşi unităţi (faţă-revers): un aspect fizic, material, obiectiv, cognoscibil şi cuantificabil prin consecinţele produse, şi un aspect imaterial, subiectiv, incognoscibil, care rămâne în sfera probabilităţii şi care reflectă gradul de percepţie, de cunoaştere, de civilizaţie al societăţii care le suportă. Catastrofele/cataclismele sunt specifice doar pentru regiunile locuite, care sunt cele mai vulnerabile.

În literatura de limbă engleză apare mai mult termenul de dezastru.Dezastrul rezultă din “interacţiunea spaţială dintre un fenomen extrem al mediului şi o populaţie care este sensiblă la aceste procese şi probabil la pierderile tangibile şi intangibile”. În dicţionarul IDNDR dezastrul este definit drept “o gravă întrerupere a funcţionării unei societăţi, care cauzează pierderi umane, materiale şi de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăşi cu resursele proprii”.

Apare evident deci că se poate vorbi de un dezastru numai în cazul în care un fenomen extrem afectează populaţia sau rezultatele activităţii sale, provocând pagube mari. În acest sens, se consideră că un hazard nu presupune întotdeauna un dezastru. El nu este malefic pentru om dacă nu există o interferenţă spaţială între aria de extindere a fenomenului respectiv şi aria unei populaţii vulnerabile la acest proces . Dacă cele două areale interferează, în funcţie de gradul de vulnerabilitate, este posibil ca un hazard (cauza) să provoace un dezastru (care este efectul).

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte dezastrul ca fiind orice eveniment care cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieţi omeneşti şi deteriorarea sănătăţii şi a serviciilor în ceea ce priveşte sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât să justifice un extraordinar răspuns sau intervenţie din afara comunităţii afectate.

Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării din Suedia a definit dezastrele drept situaţii în care se crează un dezechilibru între nevoile acute şi resursele locale disponibile.

De asemenea, în literatura de specialitate se menţionează că un hazard poate fi considerat un dezastru atunci când pagubele produse depăşesc anumite praguri.Astfel, un dezastru este atunci când un hazard provoacă cel puţin 100 de morţi sau rănirea a cel puţin 100 persoane sau pagube de cel puţin 1 milion dolari SUA. Compania Swiss Re din Zurich consideră că se poate vorbi de un dezastru atunci când sunt inventariaţi cel puţin 20 de morţi iar pagubele sunt de cel puţin 16,2 milioane dolari SUA.

O secţiune a ONU defineşte ca “dezastru semnificativ” pierderile de cel puţin 100 vieţi umane şi de 1% din produsul intern brut. Un raport pregătitor pentru Conferinţa mondială asupra climatului (Roma, 1995) evalua preţul vieţii umane la 1,5 milioane dolari într-o ţară “bogată” şi la 100 000 dolari într-o ţară “săracă”. Această parte a raportului a trebuit să fie înlăturată, într-atât de şocant a apărut faptul de a atribui o valoare statistică persoanei umane, care are valoare universală.

Clasificarea hazardelorHazardele pot fi clasificate după diverse criterii: origine, mod de manifestare, frecvenţă, pagube produse, grad de

potenţialitate de a produce pagube etc.

Clasificarea după origine împarte hazardele în două mari categorii:

2


geologice

-cutremure -vulcani

climatice

-taifunuri -uragane -valuri de frig -valuri de căldură -secete etc.

Hazarde naturale - valuri

geografice oceanografice - tsunami

- El Niño

hidrologice -inundaţii

-procese de albie

geomorfologice

-deplasări în masă (alunecări de teren, curgeri noroioase etc.)

-eroziunea

-deşertificarea

ecologice -biodiversitatea speciilor

biologice -epidemii

-invazii de lăcuste

-progresul tehnic

tehnologice -poluarea

Hazarde antropogene -radioactivitatea

-creşterea populaţiei

sociale -urbanizarea

3


-şomajul

Clasificarea după suprafaţa ocupată, durata activă, principalele efecte etc.:- Gigacatastrofă (explozii vulcanice)- Megacatastrofă (mari seisme; erupţii vulcanice; secete tropicale)- Mezocatastrofă (erupţii vulcanice mai mici; seisme cu intensitate mai mică; valuri de frig; oraje; tornade)- Catastrofă (mici seisme; tornade; ploi excepţionale)- Fenomene cu localizare punctuală (procese de versant; torenţi noroioşi; furtuni cu grindină)

RISCUL SEISMICCâteva date statistice prezentate în continuare ilustrează în mod elocvent dimensiunile riscului seismic pentru

societatea contemporană.- 1 mai 2003, ora 3,30, un cutremur de pământ a zguduit estul Turciei, atingând magnitudinea 6,4 pe scara Richter.

Datele oficiale indică 167 morţi şi 600 răniţi (tragic este faptul că 140 de victime au fost copii îngropaţi sub dărâmăturile unei şcoli). S-au înregistrat numeroase replici, din care una a atins magnitudinea de 5 grade pe scara Richter.

- 24 decembrie 2003, în Iran - cutremur cu magnitudinea de 6,3 grade pe scara Richter. A fost devastată provincia Bam, înregistrându-se 41000 de morţi, 45 000 răniţi, 2300 salvaţi de sub dărâmături.

- în acelaşi an, în Algeria, al cărei teritoriu este situat în mare parte pe contactul dintre plăcile Africană şi Europeană, s-a produs un cutremur de 6,7 grade pe scara Richter. A afectat grav oraşul Tenia, situat la 70 km de Alger, a devastat coasta nordică a provinciei Humedes, a produs moartea a peste 700 persoane.

- 8 octombrie 2005 - cutremur în Pakistan-India. A produs distrugeri grave de locuinţe, şcoli, spitale, inclusiv clădiri guvernamentale, căi de comunicaţie, de pe o suprafaţă de 25000 km2. Au fost înregistraţi 50000 de morţi, 60000 grav răniţi, 3 milioane de oameni au rămas fără adăpost în preajma venirii iernii himalayene.

Riscul seismic este definit drept probabilitatea ca un cutremur de pământ, de o anumită magnitudine, să se manifeste într-un teritoriu, într-un interval de timp, cu consecinţe asupra populaţiei şi a bunurilor materiale create de aceasta cât şi asupra mediului înconjurător.

După Mândrescu (2000), riscul seismic reprezintă probabilitatea ca efectele sociale sau economice ale unui cutremur, exprimate în bani sau victime, să egaleze sau să depăşească valorile aşteptate la un anumit amplasament într-un anumit interval de timp.

Iaccarino şi colab. (1979) consideră că gravitatea unui eveniment seismic depinde de condiţiile geologice şi fizico-geografice ale regiunii respective, gradul de populare, condiţiile patrimoniului edilitar, tipul de economie, nivelul de educaţie seismică al populaţiei, prezenţa structurilor de ajutorare, eficienţa serviciilor de protecţie civilă etc.

După autorii mai sus amintiţi, riscul seismic reprezintă produsul dintre “periculozitatea seismică” şi “vulnerabilitatea” unui teritoriu. Se face distincţie între “periculozitatea seismică” propriu-zisă, legată de caracteristicile cutremurelor de pământ şi de caracteristicile seismo-tectonice ale unui anumit teritoriu, şi “susceptibilitatea seismică” ca periculozitate indusă de situaţia fizico-geografică a arealului luat în consideraţie.

Periculozitatea seismică se referă deci la tipurile, caracterele, mecanismele şi fenomenologia cutremurelor, la energia eliberată, adâncimea epicentrului, dimensiunile zonei focale etc. Ea este legată de asemenea de caracteristicile seismo-tectonice, în special de raportul hipocentru-falii.

Susceptibilitatea seismică se referă la factorii locali geologici, morfologici, hidrologici etc., atât superficiali cât şi ai substratului, care pot amplifica sau reduce vibraţiile seismice sau pot constitui situaţii de echilibru geomorfologic precar.

Cauzele şi modul de producere a cutremurelor de pământ. Cutremurele de pământ reprezintă mişcări bruşte, sub formă de trepidaţii, ale unor porţiuni din scoarţa terestră,

generate de eliberarea unor tensiuni şi energii uriaşe acumulate în anumite puncte din interiorul acesteia (focare seismice).Cauzele lor sunt o serie de procese de transformare sau reaşezare a materiei: mişcarea plăcilor tectonice

(subducţie, decroşare, faliere), erupţii vulcanice, prăbuşirea tavanelor unor peşteri, grote sau galerii de mină, alunecări mari de teren, activităţile umane ş.a.

4


Se apreciază că aproximativ 90% din numărul total de cutremure produse într-un an sunt de origine tectonică, 7% sunt produse de erupţiile vulcanice, iar restul sunt datorate altor cauze. Cutremurele produse de erupţiile vulcanice au în general efecte locale (dar s-au înregistrat şi cazuri de erupţii care au produs mişcări seismice foarte puternice).

În preajma marilor acumulări de apă (barajele Hoover-SUA, Hsinfengkiang-China, Kariba-Zimbabwe, Kremasta-Grecia, Koyna-India ş.a.), se constată apariţia sau intensificarea unei activităţi seismice, aşa numita “seismicitate indusă”, caracterizată prin cutremure cu focare situate la câţiva kilometri adâncime şi magnitudini ce nu depăşesc 6,5 (scara Richter). Cauzele acesteia ar putea fi creşterea eforturilor la care sunt supuse rocile de pe fundul acumulăriii de apă respective, sau pătrunderea apei pe anumite fracturi, determinând alunecarea unor compartimente, cu producerea de cutremure.

Mecanismul de producere al cutremurelor tectonice este bine ilustrat de modelul conceput de H. F. Reid pe baza studierii faliei San Andreas din California, SUA, în lungul căreia se realizează contactul între două plăci tectonice, Pacifică şi Nord Americană. Cele două plăci sunt supuse unei deplasări de sens contrar, frecarea dintre ele împiedică alunecarea uneia faţă de cealaltă, iar rocile din zona de contact acumulează tensiuni uriaşe, fiind puternic deformate. Când tensiunile devin mai mari decât rezistenţa opusă la frecare, se produce ruperea rocilor, alunecarea blocurilor unul faţă de celălalt şi eliberarea energiei elastice (din focar sau hipocentru) sub formă de unde seismice. În final, blocurile care au suferit deplasarea ajung într-o nouă poziţie de echilibru.

Deplasarea blocurilor faliilor nu se produce numai în plan orizontal, constatându-se uneori şi ample mişcări verticale (cum a fost cazul cutremurului din California, din 1971, când deplasarea pe verticală a atins în unele locuri circa 3 metri).

Punctul iniţial al ruperii este denumit focar sau hipocentru, iar punctul aflat la suprafaţa pământului, exact pe verticala acestuia, se numeşte epicentru. În funcţie de poziţia focarului, aproape de suprafaţa pământului sau la adâncime mare, se deosebesc: cutremure superficiale sau normale (cu focarul situat între 0-70 km adâncime), cutremure intermediare (cu focarul între 70-300 km) şi cutremure adânci (cu focarul între 300-700 km).

Distribuţia zonelor seismice pe GlobPe suprafaţa Globului, cutremurele de pământ înregistrează o distribuţie neuniformă, fiind localizate în anumite

zone ce formează o reţea de benzi înguste, reprezentând zonele cele mai mobile ale planetei, corespunzătoare cu limitele dintre plăcile tectonice şi care separă arii imense în care sesmicitatea este mult mai redusă.

- Un prim tip de zonă seismică este reprezentat de axele dorsalelor medio-oceanice, caracterizate printr-o intensă activitate vulcanică, cutremure superficiale cu magnitudini mai mici de valoarea 6 pe scara Richter, reprezentând circa 10% din totalul cutremurelor produse într-un anumit interval de timp.

- Al doilea tip de zonă seismică, caracterizat tot prin cutremure superficiale dar fără vulcanism, este bine ilustrat de zonele din lungul faliei San Andreas din California, faliei Anatoliene din nordul Turciei ş.a., unde se produc mari deplasări paralele la falie.

- Al treilea tip de zonă seismică se suprapune foselor oceanice adânci, caracterizat prin vulcanism activ, cutremure adânci, intermediare şi superficiale, a căror magnitudine atinge sau poate depăşi valoarea 8 pe scara Richter, reprezentând peste 90% din energia totală eliberată de cutremure. Cea mai importantă zonă de acest tip înconjoară aproape complet Oceanul Pacific, fiind cunoscută sub numele de “centura de foc”.

- Al patrulea tip de zonă seismică este reprezentat de lanţurile muntoase rezultate din procese de subducţie a plăcilor oceanice sau de coliziune a plăcilor de tip continent-continent, caracterizat prin cutremure de adâncime intermediară şi superficiale. Apare sub sub forma unui imens arc muntos care se întinde din arhipelagul Sunda, prin Himalaia, Hindukuş, Iran, Caucaz, Anatolia, Marea Egee, Carpaţi, Alpi, Apenini şi Munţii Atlas din nordul Africii.

Zonele de pe Glob considerate stabile din punct de vedere seismic sunt cele suprapuse vechilor scuturi sau cratoane, rigidizate şi alcătuite din roci dure: Scandinavia, Groenlanda, partea estică a Canadei, partea de nord-vest a Siberiei, Platforma Est-Europeană, peninsula Arabică, porţiuni din India penisulară, America de Sud (cu excepţia lanţului Andin), Australia, Africa (cu excepţia riftului Est-African şi a Magrebului).

Efectele cutremurelor sunt multiple.Unul din efectele cu un puternic impact asupra populaţiei este zgomotul, sub forma unui vuiet surd, asemănător

bubuitului tunetului îndepărtat.Efectele cele mai grave ale cutremurelor sunt vibraţiile pământului produse de deplasarea undelor seismice P

(principale sau compresionale), S (secundare sau de forfecare), Rayleigh şi Love (vibraţii de frecvenţă joasă). Datorită

5


faptului că viteza de deplasare diferă pentru fiecare tip de unde, timpul de sosire al acestora este diferit, contribuind la amplificarea distrugerilor.

Caracterul de risc al vibraţiilor rezidă în primul rând în vulnerabilitatea construcţiilor făcute de mâna omului, viaţa oamenilor fiind pusă în primejdie de prăbuşirea totală sau parţială a clădirilor, a balcoanelor, a coşurilor de fum, căderea fragmentelor de sticlă de la geamurile clădirilor înalte, răsturnarea mobilelor grele etc. (95% din numărul victimelor omeneşti provocate de cutremure sunt datorate prăbuşirii construcţiilor); incendii produse de fisurarea sau ruperea conductelor de gaz; căderea liniilor de înaltă tensiune; acţiuni umane iniţiate şi materializate sub impulsul panicii etc.

Acţiunea cutremurelor implică şi creşterea eforturilor de forfecare în masa materialelor de pe pante, cât şi reducerea rezistenţei la forfecare, vibraţiile contribuind, alături de alte cauze prezente simultan, la declanşarea alunecărilor de teren, în special în zonele colinare sau în munţi, sau alunecări submarine de mare amploare.

Lichefierile depozitelor nisipoase ce întrunesc anumite condiţii geologice şi hidrogeologice se produc în special în zonele în care nisipurile s-au depus în ultimii 10.000 de ani, iar nivelul hidrostatic se află la mai puţin de 10 m adâncime (cu cât depozitele sunt mai tinere şi mai afânate, iar nivelul hidrostatic mai ridicat, cu atât susceptibilitatea de lichefiere este mai mare).

În timpul cutremurelor au fost observate şi fenomene luminoase (sfere de foc, mănunchiuri de raze, dungi sau coloane luminoase) a căror producere nu a căpătat încă o explicaţie satisfăcătoare: se presupune fie manifestarea unei activităţi electrice asociate cutremurelor, fie degajarea unei mari cantităţi de căldură în procesul de faliere şi de alunecare a rocilor şi incendierea arborilor, fie luminozităţii unor organisme marine, fie atingerii între ei şi ruperii conductorilor electrici sau distrugerii transformatoarelor etc.

A fost pus în evidenţă şi un comportament neobişnuit al apei, precum: apariţia sau dispariţia apei din puţuri, schimbarea culorii acesteia, ivirea unor emanaţii urât mirositoare, ejectarea apei din puţuri la câţiva metri înălţime, producerea fenomenului de „seiche” în cadrul unor bazine acvatice (lacuri sau golfuri) şi, mai ales, generarea unor valuri marine uriaşe cunoscute sub denumirea japoneză de „tsunami”.

În fine, printre efectele grave ale cutremurelor trebuie menţionate incendiile, de multe ori cu caracter catastrofal, declanşate şi alimentate de ruperea conductelor de gaze, exploziile la fabricile de produse chimice, aprinderea construcţiilor de lemn sau alte materiale inflamabile. Situaţia este agravată de îngreunarea utilizării mijloacelor de intervenţie ca urmare a ruperii conductelor de alimentare cu apă şi uneori de distrugerea însăşi a staţiilor de pompieri ori a altor servicii de protecţie civilă.

Măsuri şi recomandări pentru populaţie Studiul efectelor cutremurelor puternice şi experienţa căpătată prin acţiunile de căutare şi salvare a victimelor, a

condus la formularea unor recomandări, a unor măsuri simple, ce pot şi trebuie să fie aplicate de cei surprinşi într-un astfel de eveniment, având drept rezultat reducerea în mare măsură a numărului victimelor.

Activităţi de prevenire antiseismică- participarea la exerciţiile organizate periodic de Serviciile de Protecţie Civilă;- efectuarea periodică a unor exerciţii de control a clădirilor;- studierea şi cunoaşterea clădirii şi identificarea locurilor în care să se protezeje persoanele (grindă de rezistenţă,

toc de uşă solid etc) ca şi a modalităţilor de întrerupere a limentării cu electricitate, gaze sau apă;- asigurarea într-un loc accesibil a unei truse de prim ajutor, a unei rezerve de apă şi de alimente conservate, a

unui aparat de radio cu tranzistori şi a unei lanterne; - ancorarea pieselor de mobilier şi păstrarea obiectelor grele pe duşumea;- păstrarea în locuri la îndemână a unor extinctoare;- identificarea pericolelor existente înafara clădirii, pe stradă şi în localitate (potenţiale căderi de ziduri, coşuri de

fum, a unor obiecte din clădirile înalte, a stâlpilor; posibilităţile de declanşare a unor incendii; producerea unor alunecări, căderi de stânci sau declanşarea unor avalanşe);

- executarea periodică a unor exerciţii de autoprotecţie;- cunoaşterea sediului celor mai apropiate unităţi de protecţie civilă, pompieri, poliţie şi spitale;Comportamentul în timpul unui cutremur- păstrarea calmului, evitarea panicii, preocuparea pentru protejarea copiilor, bătrânilor şi femeilor;- evitarea îmbulzelii, ieşirii în dezordine şi fugii pe scări şi rămânerea în interiorul clădirilor până la terminarea

mişcărilor seismice;

6


- adăpostirea în dreptul uşilor dintre camere, lângă pereţii de rezistenţă sau într-un colţ al camerei, eventual sub bănci, mese sau alte tipuri de mobilier solid, cu faţa în jos şi cu palmele împreunate pe cap; se recomandă deschiderea uşii spre exterior pentru a evita blocarea ei; în interiorul camerelor nu vor fi utilizate chibrituri sau alte surse de lumină cu flacără pentru a preveni exploziile;

- persoanele surprinse înafara clădirilor este bine să se îndepărteze de acestea pentru a evita pericolul de prăbuşire a zidurilor, a cornişelor şi altor obiecte; se va evita atingerea firelor electrice căzute şi apropierea de stâlpii şi liniile electrice;

- persoanele desemnate special vor întrerupe sursele de foc, gazele şi curentul electric;- persoanele surprinse în localuri publice (magazine, săli de spectacole, cinematografe etc.) trebuie să-şi păstreze

calmul şi să acţioneze după reguli similare, în funcţie de împrejurări;- diferitele mijloace de transport vor opri cât mai repede într-un loc deschis, departe de clădiri (în nici un caz pe

poduri sau pasaje) şi vor deschide uşile;Comportamentul după cutremur- evacuarea clădirilor, după terminarea mişcărilor seismice, se face numai în ordine, după ce a fost verificată

siguranţa căilor de acces;- îndepărtarea mobilierului sau obiectelor sub care au fost prinse alte persoane, acordarea primului ajutor celor

răniţi şi anunţarea personalului sanitar calificat;- verificarea şi închiderea instalaţiilor de gaze, electricitate şi apă, evitându-se utilizarea focului deschis pentru

prevenirea exploziilor;- utilizarea telefonului doar în caz de necesitate (salvare, pompieri) pentru a evita blocarea circuitelor;- urmărirea anunţurilor oficiale difuzate prin radio şi evitarea panicii răspândite de persone neautorizate;- asigurarea unor articole de încălţăminte şi îmbrăcăminte, înainte de părăsirea clădirii, în vederea unei posibile

evacuări;- evacuarea clădirilor cu calm şi prevenirea rănirii prin căderea unor obiecte protejând capul cu un scaun,

ghiozdan etc.;- evitarea apropierii de clădirile grav avariate, deplasarea spre locuri deschise, sigure, pentru a preîntâmpina unele

posibile şocuri seismice ulterioare;- în situaţia blocării sub dărâmături se va încerca comunicarea cu cei din exterior prin bătăi la intervale regulate în

ţevi sau grinzi; în cazul stabilirii unui contact verbal cu echipele de salvare, după explicarea situaţiei, vor fi urmate toate recomandările acestora;

- în situaţia de sinistrat se vor respecta regulile de comportament stabilite, precum şi regulile stricte de igienă personală şi colectivă pentru a evita declanşarea unor epidemii; revenirea la locuinţa avariată se face numai cu avizul unor specialişti ai Protecţiei Civile.

Geofizicienii au constatat că activitatea seismică a Pământului denotă o tendinţă crescătoare. De aici rezultă că în viitor va trebui să presupunem nu o reducere, ci o înmulţire a catastrofelor geologice. Densitatea tot mai mare a populaţiei va spori numărul victimelor şi valoarea pagubelor, dacă nu se va folosi consecvent experienţa acumulată.

RISCUL VULCANICErupţiile vulcanice - cauze, mod de producereVulcanii reprezintă deschideri în scoarţa terestră, sub formă de orificii sau de crăpături, prin care sunt aduse la

suprafaţă materiale incandescente, în special lave, cenuşi vulcanice, fragmente de rocă, gaze şi vapori.Procesul de transfer al materiei din adâncuri spre suprafaţă poartă numele de erupţie vulcanică. Cauzele erupţiilor constau, în principal, în acumularea energiilor în rezervoarele subterane de lave, presiunile

exercitate de forţele tectonice, diferenţele de densitate dintre lave şi rocile pe care acestea le străbat etc.. În funcţie de compoziţia chimică a lavelor, de conţinutul în gaze, de vâscozitatea acestora, de temperatura lor şi de

poziţia ariei vulcanice, ascensiunea materiei incandescente la suprafaţă se realizează în mod diferit, putându-se astfel deosebi mai multe tipuri de erupţii:

- erupţii de tip islandez şi hawaian, caracterizate prin emisii liniştite, cu lave fluide şi care nu produc victime, dar pot afecta localităţi, căi de comunicaţie, terenuri agricole (ex., vulcanul Kilauea din Hawaii, vulcanii din Insula Réunion, din Islanda ş.a.);

7


- erupţii de tip strombolian, cu lave mai vâscoase, care se manifestă prin explozii moderate (ex., vulcanii Stromboli, Etna);

- erupţii de tip vulcanian, caracterizate prin lave foarte vâscoase care se solidifică repede la suprafaţă; formarea unor dopuri de lavă în coşul vulcanic determină acumularea gazelor şi producerea unor explozii puternice, care aruncă în aer o parte din conul vulcanului; erupţiile de acest tip sunt foarte periculoase, generând numeroase victime şi mari pagube materiale (ex., vulcanii Vulcano, Vezuviu din Italia, Paricutin din Mexic ş.a.);

- erupţii de tip plinian, caracterizate prin expulzarea violentă a gazelor şi a cenuşilor vulcanice până în păturile înalte ale atmosferei de unde pot fi preluate şi transpotate de curenţii aerieni la distanţe enorme; pot cauza mari distrugeri şi genera numeroase victime (ex., vulcanul Pinatubo din Filipine, Mount Saint Helens din SUA ş.a.);

- erupţii de tip peleean, caracterizate prin explozii puternice, însoţite de “nori arzători” alcătuiţi din amestecuri de gaze, lavă şi fragmente de roci incandescente care distrug totul în cale (ex., vulcanii Mt. Pelée din Martinica, la Soufrière de Montserrat din Antile, Unzen din Japonia ş.a.);

- erupţii de tip ultravulcanic (sau freato-magmatice), caracterizate printr-o violenţă deosebită datorită formării unor presiuni uriaşe la contactul dintre apa mării şi rezervorul subteran de lavă; exploziile pot distruge conul vulcanic în întregime, împrăştiind fragmentele pe distanţe mari, pot produce valuri marine uriaşe (tsunami) etc. (ex., vulcanul Krakatoa, la Soufrière de Guadeloupe);

Distribuţia vulcanilor pe GlobPe Glob există în prezent circa 640 de vulcani activi (un vulcan este considerat activ dacă a erupt cel puţin odată

în timpurile istorice), a căror distribuţie urmăreşte liniile tectonice care separă plăcile litosferice (zonele de subducţie şi zonele de rift), cât şi aşa-numitele “puncte fierbinţi” din interiorul plăcilor litosferice.

Vulcanii din zonele de subducţie sunt cei mai numeroşi şi totodată cei mai periculoşi, erupţiile lor fiind însoţite de explozii. Ei sunt grupaţi în marea majoritate în jurul Oceanului Pacific, în bine-cunoscuta “centură de foc a Pacificului” (cuprinzând Indonezia, Insulele Filipine, Japonia, Insulele Kurile, Insulele Aleutine, vestul Americii de Nord, America Centrală, vestul Americii de Sud). În aceeaşi categorie se încadrează şi vulcanii mediteraneeni Vezuviu şi Etna.

Vulcanii din zonele de rift sunt mai puţin periculoşi pentru om şi activităţile sale. Majoritatea lor sunt localizaţi pe fundul oceanelor, dar se întâlnesc şi pe uscat (în lungul Marelui Rift din estul Africii, Islanda ş.a.).

Vulcanii din punctele fierbinţi constituie o categorie de vulcani activi întâlniţi în interiorul plăcilor litosferice, în locurile în care scoarţa terestră este mai subţire. Vulcanii din insulele Hawaii aparţin acestei grupe.

Riscul reprezentat de vulcani este foarte mare pentru om, ţinându-se cont de faptul că la poalele acestora sunt deseori create mari concentrări de populaţie atrasă de solurile fertile de pe versanţii conurilor, de prezenţa unor izvoare fierbinţi şi a emanaţiilor de gaze favorabile dezvoltării staţiunilor balneare, de oportunităţile pentru turism etc.

Principalele efecte ale erupţiilor vulcanice, constuindu-se în tot atâtea elemente de risc pentru om, sunt: - exploziile vulcanice, ale căror suflu provoacă mari distrugeri localităţilor, căilor de comunicaţie, pădurilor şi

determină numeroase pierderi de vieţi omeneşti pe areale largi în jurul craterului;- curgerile de lavă pot acoperi suprafeţe întinse de terenuri (de ordinul sutelor de km2), afectând localităţile situate

în imediata apropiere a craterului sau a crăpăturii prin care lava apare la suprafaţă şi provocând mari distrugeri obiectivelor construite şi terenurilor agricole;

- curgerile de piroclastite (amestecuri de lave, cenuşi vulcanice, fragmente de rocă, vapori şi gaze cu temperaturi de 600-1000ºC) constituie cauza principală a producerii de victime omeneşti; ele se desfăşoară sub forma unor avalanşe sau a unor nori arzători care se deplasează cu mare viteză pe pantele conului vulcanic, cu efecte devastatoare ;

- căderile de cenuşi vulcanice afectează teritorii largi în jurul vulcanilor, ducând la distrugerea vegetaţiei, a culturilor agricole, moartea animalelor, prăbuşirea clădirilor (când grosimea şi greutatea stratului de cenuşă este considerabilă) ş.a.

- gazele emise de vulcani sunt în unele cazuri toxice (în general au un puternic miros de sulf); foarte periculos este dioxidul de carbon care se poate acumula în zonele depresionare, provocând victime prin asfixiere;

- cutremurele de pământ însoţesc adesea erupţiile vulcanice, ca fenomene precursoare şi ca indicii, ca elemente de prognoză a acestora;

- lahar-urile sau curgerile noroioase constituie o categorie de efecte secundare ale fenomenelor vulcanice, însă deosebit de periculoase; ele se produc prin amestecul materialelor vulcanice, în special a cenuşii, cu apa provenită din ploi, topirea zăpezii şi a gheţii ori din deversarea unor lacuri situate în crater şi deplasarea cu viteză mare pe versanţii

8


conului, având un potenţial distructiv deosebit (cazul vulcanului Nevado del Ruiz din Mexic, 1985, când un torent de noroi a distrus 4500 de case şi a ucis 25 000 de persoane);

- alunecările de teren pot, de asemenea, constitui efecte secundare ale fenomenelor vulcanice, producându-se în urma ruperii unor părţi din conul vulcanului datorită presiunilor uriaşe generate de lava în ascensiune şi de gazele supraîncălzite.

Erupţiilor vulcanice le sunt atribuite circa 350 000 victime începând cu zorii civilizaţiei umane. Aceasta cifră nu reprezintă decât jumătate din decesele cauzate de cutremurele de pământ dintr-un singur an, 1976, cel mai ucigător fără îndoială din câte se cunosc până în prezent.

Numărul vulcanilor susceptibili de a se activa este de două-trei ori mai mare decât numărul celor consideraţi deja activi. Patru cincimi din aceştia aparţin “centurii de foc” a Pacificului şi sunt cei mai periculoşi, din cauza vâscozităţii lavelor şi a stilului eruptiv exploziv.

Doar cu câteva excepţii, chiar şi vulcanii cei mai activi dormitează în cea mai mare parte a timpului. Perioadele de repaos sunt în mod tipic de 10 până la 100 de ori mai lungi decât perioadele de erupţie. Acestea din urmă sunt anunţate de o serie de semne precursoare. Croindu-şi drumul spre suprafaţă, magma provoacă cutremure, bombarea edificiului vulcanic, fumarole. Cu toate acestea chiar şi pentru un vulcan a cărui istorie eruptivă este cunoscută, este imposibil să se prevadă data erupţiei şi tipul acesteia. Situaţia eruptivă şi scenariile de evoluţie trebuiesc evaluate de la o zi la alta.

O noţiune pertinentă este frecvenţa unui tip de eveniment: conform unei legi foarte generale, probabilitatea producerii unui fenomen este o funcţie exponenţială descrescătoare din energia acestuia. Erupţiile cele mai violente sunt cele mai rare şi, deci, cele mai slab cunoscute, în timp ce erupţiile mici se produc aproape tot timpul.

Se pune întrebarea dacă există şi alte tipuri de manifestări vulcanice violente, înafara celor recent cunoscute. În acest caz este posibil să avem de-a face cu evenimente cataclismice (cum sunt cele răspunzătoare de ejectarea celor 10 000 kilometri cubi de lave în Yellostone (SUA) acum două milioane de ani). Aceste curgeri gigantice revelează evenimente care se produc la scara a o sută de mii de ani.

Erupţii de tip Krakatau sau Tambora se repetă la scara sutelor sau miilor de ani şi se vor reproduce într-un viitor destul de apropiat. Din cauza densităţilor ridicate de populaţie, regiunile care prezintă numeroşi vulcani, precum Asia de Sud-Est, sunt foarte vulnerabile. Datorită creşterii demografice şi economice, pierderile umane şi materiale vor fi mai importante astăzi decât în trecut. Căderile de cenuşă şi valurile tsunami devastatoare induse de marile prăbuşiri continuă să rămână inevitabile în proximitatea vulcanilor respectivi. Regiuni vaste vor resimţi efectele pulberilor şi aerosolilor chiar pe parcursul mai multor ani. Incidenţa asupra sănătăţii publice, transporturilor aeriene şi a altor activităţi economice va fi cu atât mai semnificativă cu cât nici o măsură de prevenţie nu se întrevede deocamdată.

Posibilităţi de gestionare a erupţiilor vulcanicea) Întrucât, ca şi cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice nu pot fi oprite sau modificate de către om, cel mai

eficient mod de apărare împotriva lor constă în evitarea concentrării aşezărilor omeneşti şi a desfăşurării de activităţi economice pe conurile vulcanilor activi sau în apropierea lor.

b) O a doua manieră de abordare constă în realizarea de predicţii. Acestea se pot realiza prin:- supravegherea permanentă a vulcanilor activi, prin instalarea pe con sau chiar în crater a unei aparaturi adecvate,

care să urmărească şi să măsoare diferiţi parametri pe baza cărora să se poată determina în prealabil erupţiile şi evacuarea populaţiei;

- observarea fenomenelor ce preced de obicei erupţiile (cutremurele de pământ, emisii de gaze şi de vapori prin fisuri, modificări ale chimismului şi temperaturii izvoarelor, uscarea vegetaţiei etc.), pe baza cărora este posibilă apoi prognozarea erupţiei cu câteva zile sau săptămâni înaintea declanşării;

c) O a treia cale de abordare constă în adoptarea unor strategii defensive, cum ar fi:- interdicţia de a se construi în arealele expuse riscului vulcanic;- întocmirea unor hărţi de risc vulcanic, în care sunt cartografiate arealele cu fenomene periculoase din timpul

erupţiilor şi arealele susceptibile de pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale;- stabilirea de planuri speciale de alertare şi evacuare rapidă a populaţiei din localităţile existente pe conurile

vulcanilor activi, construirea de căi de acces corespunzătoare şi amenajarea din timp a unor locuri de primire a populaţiei prin organizarea unor tabere de corturi, evacuarea preventivă a populaţiei rămânând, deocamdată, singura măsură fiabilă. Din păcate această măsură ar ridica nenumărate probleme de natură tehnică pentru oraşele suprapopulate. În plus, ea nu poate dura mai mult de câteva săptămâni, fapt ce presupune existenţa riscului de a o declanşa prea târziu, fie prea devreme, în acest din urmă caz existând posibilitatea de a nu mai fi respectată în momentul erupţiei.

9


- construirea unor praguri şi baraje în lungul traseelor susceptibile de deplasare a lavelor ori a curgerilor de noroi, în scopul opririi temporare sau devierii acestora; în Islanda s-a încercat şi solidificarea lavelor prin împroşcarea lor cu jeturi puternice de apă rece, formându-se astfel baraje naturale de lavă solidificată cu înălţimi de până la 20 m; s-a încercat în unele situaţii şi drenarea prealabilă a apei din lacurile situate în craterele vulcanilor activi pentru a împiedica revărsarea lor bruscă în cazul unei erupţii.

CICLONII TROPICALICiclonii tropicali sunt sisteme meteorologice circulare, cu diametre cuprinse între 500 şi 1000 km, formate pe

oceane, în zona tropicală, caracterizate prin vânturi giratorii a căror forţă depăşeşte nivelul 12 pe scara Beaufort (peste 115 km/h), în general devastatoare, la care se asociază ploi torenţiale însoţite de oraje şi valuri marine uriaşe. Ei se deplasează cu viteze ce pot depăşi 30 km/h, căpătând deseori traiectorii neaşteptate şi intensificări locale greu de anticipat.

Ciclonii tropicali poartă denumiri locale: “taifun” sau “typhoon” în Asia de est, “willy-willy” în Oceania, “hurricane” sau “uragan” în zona Golfului Mexic.

Sistemul circular al unui ciclon poate fi divizat în mai multe părţi:- coroana exterioară, cu o lărgime de 100-200 km şi chiar mai mult, reprezentând zona în care încep să se

înregistreze mişcările circulare ale aerului, cu tendinţă de intensificare a mişcării spre interior;- coroana principală, cu un diametru de până la 200 km, reprezentând partea cea mai dinamică, cu vânturi violente

şi ploi abundente ce pot depăşi 1000 mm în 24 de ore;- ochiul ciclonului, cu un diametru între 5-50 km, reprezentând partea centrală a sistemului, caracterizată prin

vânturi slabe şi cer în general senin;Conform scării Saffir-Simpson, ciclonii tropicali sunt clasificaţi în 5 categorii, în funcţie de viteza vântului şi

înălţimea valurilor marine - slab, moderat, puternic, foarte puternic şi catastrofal - începând de la viteze ale vântului de până la 150 km/h şi valuri de până la 1,5 m şi terminând cu viteze ale vântului de peste 250 km/h şi valuri de peste 5,5 m.

Ciclonii tropicali se formează cu precădere spre sfârşitul verii (din august până în octombrie, cu un vârf foarte bine marcat către 10 septembrie), când în zonele respective temperatura apei oceanului la suprafaţă depăşeşte 26ºC. Foarte rar aceştia se pot produce în contra sezon (de exemplu, ciclonul “Alice”, abătut asupra Antilelor Mici în 1995, s-a produs în ianuarie).

Ciclogeneza tropicală cunoaşte câteodată perioade lungi de calm relativ, chiar de “pană ciclonică”, întretăiate de ani foarte perturbaţi, sau mai bine zis, de anotimpuri perturbate.

În medie, anual, pe Terra se formează în jur de 80 de cicloni tropicali, circa 10% din numărul total al acestora înregistrându-se în Golful Bengal. Ţara cel mai puternic afectată de asemenea fenomene este Bangladesh, unde numai ciclonul din noiembrie 1970 a produs 225.000 de victime şi peste 100 milioane de dolari pagube materiale. În America Centrală, uraganul “Mitch” din octombrie 1998 (denumit “furtuna secolului”) a devastat statele Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Guatemala, pagubele economice înregistrate determinând o întârziere a dezvoltării economice în regiune cu zeci de ani (Bălteanu, Alexe, 2000).

În 2005, sezonul uraganelor a produs pagube de 80 miliarde dolari. In SUA, s-au produs 21 uragane, fiind astfel egalat recordul înregistrat în 1923. Uraganul Katrina, din luna august, a afectat grav 5 state din sud-estul SUA, cu precădere statele Texas şi Lousiana, devastând literalmente orşul New Orleans care a fost înghiţit de ape şi producând moartea a 1383 de persoane, peste 1000 de copii fiind daţi dispăruţi A scos la iveală, în mod surprinzător, slăbiciunile autorităţilor americane privind protecţia şi securitatea cetăţenilor şi, mai ales, capacitatea de reacţie în caz de catastrofe naturale.

În gestionarea ciclonilor tropicali şi a tornadelor se au în vedere atât operaţiunile de previziune, cât şi cele de prevenire şi alarmare.

Ciclonii tropicali sunt consideraţi drept surse de risc considerabil, din cauza puterii concentrate în timp şi spaţiu, cei mai puternici putând provoca, în medie, 15.000 de victime şi pagube de 1,5 miliarde dolari. Efectul devastator al acestora constă în forţa vânturilor asupra regiunilor de coastă dens populate şi a vecinătăţii acestora, dar pot impune şi alte diferite "faciesuri" de risc: ploi torenţiale, inundaţii în majoritate nocive la scara bazinelor hidrografice, alunecări de teren ş.a.

Tornadele, deşi se desfăşoară pe arii mai restrânse, sunt extrem de periculoase prin forţa deosebită a vântului.

10


Previziunea. Deşi riscul ciclonic este un risc episodic, cu un anumit timp de repetare, legat de un pericol brutal, există o doză de necunoscut în prevederea traiectoriilor şi în natura riscurilor induse de perturbaţiile puternice.

Esenţial, pentru a preveni efectele unui uragan, este a prevedea în primul rând traiectoria, dar şi caracteristicile anemometrice, pluviometrice şi oceanografice ale acestuia. Calitatea previziunii riscului ciclonic pe care şi-o asumă serviciile meteorologice este, în acest sens, de o importanţă capitală. Ea poate fi făcută de manieră remarcabilă (cazul uraganului “Hugo”, abătut asupra Guadelupei şi coastei de est a SUA în septembrie 1989, “gestionat” în mod exemplar de Meteo-France în colaborare cu Huricane Center din Miami-Florida), dar poate fi sortită şi eşecului (cazul unor cicloni cu traiectorii cu comportament rătăcitor).

Modelarea traiectoriei cu ajutorul computerului poate fi reuşită pentru un ciclon care se deplasează deasupra oceanului, însă deasupra unor arhipelaguri, complexitatea geografică (succesiunea de insule plate sau muntoase şi a canalelor oceanice) complică mult operaţiunea de prevedere a traiectoriei. De aceea este indicat să se acorde observaţiei directe a terenului importanţa pe care o merită (geografii fiind specialiştii cei mai indicaţi pentru acest tip de abordare).

Un alt punct în privinţa căruia previziunea poate întâmpina dificultăţi îl constituie inadecvarea între previziunea riscului şi riscul efectiv, întrucât alertele în caz de cicloni sunt adaptate doar ameninţării reprezentate de vânturile extrem de puternice şi nu de către ploile torenţiale şi consecinţele lor morfologice (alunecări de teren) şi hidrologice (inundaţii).

Prevenirea. Actul iniţial al prevenirii constă în cunoaşterea fenomenelor legate de riscul ciclonic, în calitatea informaţiei livrate celor puşi în situaţia de a-l suporta. Un rol esenţial revine în acest sens învţământului, dar şi mijloacelor mass-media.

Alarmarea. Măsurile de alarmare şi pregătire a populaţiei cuprind instrucţiuni difuzate în arealele posibil a fi afectate, fiind diferenţiate în funcţie de fiecare situaţie concretă.

Alarmarea populaţiei cuprinde mai multe faze:- Faza iniţială de lungă durată, de peste 10 zile, indică posibilitatea apropierii unei furtuni violente;- Faza intermediară, de 3-10 zile, în care sunt anunţate traiectoriile posibile ale furtunii;- Faza scurtă, de 1-3 zile, în care, eventual, se începe evacuarea populaţiei din arealele cele mai expuse, în special

din apropierea coastelor;- Faza foarte scurtă, de câteva ore, în care fenomenul este iminent şi este necesară adăpostirea de urgenţă a

populaţiei. Se recomandă rămânerea în interiorul clădirilor, cât mai departe de ferestre şi eventual adăpostirea în subsol sau sub scară. În unele oraşe din Midwest (SUA) au fost construite adăposturi speciale din beton pentru protecţia împotriva tornadelor. În situaţia în care cineva este surprins de furtună în maşină, este util să oprească autovehicolul imediat şi să se adăpostească.

Foarte utilă este înlăturarea copacilor uscaţi sau bătrâni care s-ar putea prăbuşi, ca şi tăierea crengilor copacilor din apropierea clădirilor.

În prezent, utilizarea sateliţilor meteorologici, a unor radare performante (radare Doppler) şi realizarea unor modele tot mai precise, permit stabilirea traseelor urmate de ciclonii tropicali cu o precizie de 30-50 km (faţă de 200 km în 1950), concomitent cu o îmbunătăţire simţitoare a alarmării populaţiei. În cazul tornadelor, alarma se dă cu câteva ore înainte de producerea fenomenului.

Inundaţiile - cauze şi mod de producereInundaţiile reprezintă acoperirea temporară cu apă a unor teritorii ca urmare a creşterii de nivel a unei mase de apă

(râu, lac etc.), depăşind cota terenului din teritoriile respective. Ele pot fi provocate şi prin creşterea nivelului apei subterane peste cota terenului sub efectul unui gradient hidraulic prin infiltraţii.

Inundaţiile constituie fenomene frecvente, care comportă riscuri serioase pentru om şi activităţile sale. Fiind hazardul cel mai larg răspândit pe Glob, ocupă primul loc în privinţa pagubelor provocate de catastrofele naturale, cauzând anual pierderi economice de mari proporţii, moartea a zeci de mii de oameni, afectarea în diferite forme şi nivel de gravitate a altor câteva sute de mii de persoane.

În Franţa, spre exemplu, statisticile indică faptul că trei sferturi din dezastre, ca valoare, sunt datorate inundaţiilor şi curgerilor de noroi, cauzând anual pierderi economice cuprinse între 0,5 şi 2,5 miliarde de euro. În ţara noastră, în perioada 1992-2006, inundaţiile au fost responsabile de aproape 80% din pagubele generate de dezastrele naturale şi au cauzat moartea câtorva sute de persoane.

La originea inundaţiilor stau, în marea majoritate a cazurilor, cauze naturale:

11


- particularităţile climatice (posibilitatea producerii de precipitaţii abundente, topirea brutală a zăpezilor şi a gheţii sau combinaţii ale acestora, rata de evaporaţie a apei meteorice etc.);

- particularităţile morfohidrografice reale ale cursurilor de apă (poziţia bazinului hidrografic, suprafaţa şi forma acestuia, altitudinea şi gradul de fragmentare a reliefului, tipul şi densitatea reţelei hidrografice, permeabilitatea substratului, lărgimea şi adâncimea albiei minore etc.);

O a doua categorie de condiţii este determinată de acţiunea factorului antropic (utilizarea terenurilor, gradul de antropizare, lucrările de inginerie hidrologică etc.). Acţiunea umană are de multe ori consecinţe negative, contribuind la creşterea gradului de risc de producere a inundaţiilor şi la accentuarea efectelor produse de acestea prin:

- modificarea particularităţilor morfohidrografice naturale ale râurilor prin regularizări, îndiguiri şi taluzări, care, deşi produc o îmbunătăţire a condiţilor de scurgere, pot produce ştrangulări ale secţiunii de curgere sau pot avea efecte grave în anumite cazuri de compunere nefavorabilă a hidrografelor;

- despăduriri excesive în cuprinsul bazinelor hidrografice;- expolatarea defectuoasă a descărcărilor de ape mari la unele acumulări, fără corelare cu amenajările din aval;- accidente şi avarii survenite la lucrările hidrografice (ruperea barajelor, degradări ale sistemelor de etanşare a

marilor canale ş.a.), care pot produce inundaţii mult mai mari decât cele în regim natural, creând situaţii extrem de periculoase mai ales dacă se produc în timpul viiturilor;

- nu lipsită de importanţă este practicarea culturilor neacoperitoare (porumb, cartof ş.a.) în lunci şi pe terasele joase, ca şi dispariţia haturilor dintre parcele, favorizând astfel scurgerea apei, în timp ce păşunile naturale, câmpurile de lucernă ş.a. ar avea efect de burete. Un studiu efectuat în Belgia (Mabille, 1985, citat de Salomon, 1997) estimează că înlocuirea culturilor acoperitoare cu culturi neacoperitoare ar provoca o creştere a debitelor de vârf de la 25% la 50%, în funcţie de intensitatea ploilor.

- o serie de procese precum tasarea solurilor (prin utilizarea maşinilor agricole şi prin păşunat excesiv), extinderea suprafeţelor betonate şi asfaltate din localităţi (cu efect în scăderea permeabilităţii terenurilor), prelevarea de pietrişuri şi nisipuri din albii (având ca efect adâncirea cursurilor de apă), constituie tot atâţia factori ce contribuie la creşterea gradului de risc de producere a viiturilor şi la accentuarea efectelor produse de acestea (Salomon, 1997).

Recordul de victime provocate de o inundaţie s-a înregistrat în 1887 în China, când fluviul Huang-He a acoperit peste 15.000 km2 de teren în partea septentrională a ţării, curmând viaţa a circa 1.000.000 de persoane (Migliorini, 1980).

Sunt cunoscute cronicile calamităţilor legate de umflarea cursurilor de apă în Asia de Sud-Est (nordul Indiei, partea de est a Chinei, Coreea de Nord ş.a.) ca urmare a ploilor musonice din sezonul de vară. Aici, ţara cea mai afectată este Bangladesh-ul, circa 30% din suprafaţa acesteia fiind acoperită periodic de ape.

În China terenurile inundabile depăşesc 1 milion km2 în lungul fluviilor Huang He şi Yangtze. În iulie 1996, în partea central-sudică a Chinei, între Guizhou şi Zhejiang, fluviul Yangtze a inundat mai multe milioane de hectare, ca urmare a “celor mai mari ploi din ultimii 50 de ani”, cum au fost acestea apreciate. Deşi fluviul dispune de lacuri cu drenaj reversibil care amortizează enormele viituri de vară, efectele unui muson foarte ploios asupra uneia din cele mai populate regiuni din lume, au fost catastrofale.

În Coreea de Nord, în 1995, a fost devastată o suprafaţă de 4000 km2, circa o jumătate de milion de oameni rămânând fără locuinţă. În Cambodgia, Vietnam şi Malaysia cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în regiuni inundabile (utilizate în cultura orezului şi a altor plante care necesită multă apă). Riscul la inundaţii este amplificat întrucât ploile se abat asupra acestor sisteme de culturi inundate care tind, în condiţii normale sezoniere de aport de apă, să regularizeze în spaţiu şi să prelungească în timp extensia suprafeţelor cu apă.

În România se produc anual circa 10-15 viituri, cu o frecvenţă mai mare la altitudini mijlocii în Carpaţi şi Subcarpaţi şi mai redusă spre regiunile de câmpie.

Inundaţiile catastrofale (cu asigurări de 0,5-1,0%, produse odată la 50, respectiv 100 de ani) au drept cauză ploile torenţiale combinate cu topirea bruscă a zăpezii.

Cele mai frecvente viituri se produc în partea de vest a ţării (un procent însemnat aparţinînd anotimpului de iarnă), unde frecvenţa anuală de apariţie este de 30-40%.

Primăvara se formează cu regularitate viituri prin topirea zăpezii (a cărei acumulare este asigurată de condiţiile termice negative din timpul iernii), peste care se suprapun ploile de primăvară.

La începutul verii viiturile au caracter general pe teritoriul ţării, sunt datorate ploilor abundente şi au o frecvenţă de 15-20% în zona de câmpie şi 25-30% în zonele montane.

12


Toamna viiturile sunt mai rare, se datorează ploilor din perioada octombrie-noiembrie şi au o frecvenţă mai ridicată în Banat şi Oltenia;

Se estimează că suprafaţa maximă expusă inundaţiilor în ţara noastră este de circa 3,5 milioane ha, ceea ce reprezintă 15% din teritoriul ţării. Principalele zone inundabile sunt următoarele: Câmpia Dunării – 8.000.000 ha, Câmpia Banatului – 485.000 ha, Bazinul Siretului – 300.000 ha, Câmpia Crişurilor – 200.000 ha, Bazinul Oltului – 160.000 ha, zona Someş-Crasna – 140.000 ha, Bazinul Prutului – 90.000 ha, Bazinul Argeşului – 80.000 ha, Bazinul Mureşului – 60.000 ha, Bazinul Ialomiţei – 50.000 ha, bazinele Jiului şi Someşului – cu câte 20.000 ha fiecare, Bazinul Călmăţuiului – 10.000 ha.

Când căderea precipitaţiilor se combină cu topirea zăpezilor din zona montană se produc viituri catastrofale (precum cele din luna mai 1970, generalizate la nivelul întregii ţări, cele mai puternice din istoria ţării. Prezenţa rocilor argiloase a favorizat fenomenul de scurgere pe versanţi, circa 90% din precipitaţii ajungând rapid în reţeua hidrografică. Vitura de pe Mureş s-a încadrat în perioada de revenire de 150 ani, iar cea de pe Someş şi de pe afluenţii lui, de 300 ani ! Viiturile au afectat 1500 de localităţi, 45 000 case au fost dărâmate sau grav avariate, înregistrându-se circa 170 de victime şi pagube de peste 1 miliard dolari).

În anul 2005, din aprilie şi până în septembrie, România a fost măturată de 6 valuri succesive de inundaţii, cauzate de ploi abundente (uneori de peste 250 l/m2), scurgerea de pe versanţi, tăieri abuzive ale pădurii (în zona Asău, în Vrancea etc.). Debitele de pe râurile mari au fost de zeci de ori mai mari (pe Siret de 12 ori), iar pe afluenţii mai mici, de sute de ori.

În Banat inundaţiile au fost agravate printr-o eroare a autorităţilor, care în momentul în care debitele de pe Bega au atins valori alarmante, din dorinţa de a proteja oraşele mari Lugoj şi Timişoara, au decis devierea apelor spre râul Timiş. Situaţia a scăpat de sub control, volumul uriaş de apă a înghiţit zone întinse de câmpie joasă din spatele digurilor de protecţie din lungul râurilor respective şi, implicit numeroase sate.

În luna septembrie a aceluiaşi an o serie de localităţi din judeţul Covasna au fost măturate, doar în 15 minute, de o viitură care a atins în unele locuri 7 m înălţime.

Bilanţul inundaţiilor din 2005 a fost dramatic: 69 de morţi, 4500 de case distruse, 45 000 de case afectate, mii de hectare de terenuri agricole distruse.

Posibilităţi de gestionare a inundaţiilorÎn faţa problemei inundaţiilor omul nu este total descoperit, având astăzi la îndemână numeroase soluţii, fie de

adaptare (soluţii mai vechi), fie de stăpânire a fenomenului, fie de “pansare a rănilor” produse.Prevenirea pasivă, cea mai simplă şi, de departe cea mai eficace, adoptată pe scară largă în trecut, constă în

evitarea amplasării localităţilor şi a obiectivelor economice pe terenurile cunoscute ca susceptibile la inundare. În zilele noastre, multiplicarea mijloacelor de observare (fotografii aeriene şi imagini satelitare) permit cartografierea precisă a zonelor inundabile, încât una din sarcinile principale ale factorilor de decizie la nivel local sau naţional ar trebui să fie tocmai realizarea unor asfel de hărţi. Ideal ar fi ca fiecare bazin hidrografic cu risc de inundaţie să posede propria sa “carte de identitate”, în care să figureze perioada de revenire, calculată pe baza şirurilor lungi de date, întrucât cea mai mare parte a inundaţiilor sunt repetitive şi deci, previzibile.

Întreţinerea albiilor. Se pare că o curăţare perfectă a albiilor cursurilor de apă (de trunchiuri de copaci căzuţi, crengi, gunoaie etc.) nu este soluţia cea mai bună pentru a reduce pagubele provocate de inundaţii. O serie de autori (Oberlin, 1994; Salomon, 1997) consideră că această curăţare duce la accelerarea scurgerii în aval şi la ridicarea gradului de ameninţare a localităţilor, fără a mai socoti o intensificare a eroziunii. După cei doi autori, ceea ce trebuie luat în considerare este bazinul hidrografic în ansamblu, abordarea globală fiind, de departe, cea mai coerentă în materie de gestiune a mediului natural şi de investiţii. Printre altele, aceasta presupune:

- conservarea unor zone specifice, umede, în lungul râurilor, care să colecteze apele de inundaţie, având dublu rol: reţinerea scurgerii şi reducerea vitezei apei, pe de o parte şi favorizarea evaporaţiei, pe de altă parte;

- construirea de baraje de retenţie, cu rol de a egaliza viiturile, de a atenua momentele de vârf ale scurgerii (acestea se dovedesc cu adevărat eficiente când se combină cu noile metode bazate pe informatică şi automatizare, pe analiza imaginilor radar de la centrele meteorologice);

13


- evitarea exploatării pietrişurilor şi nisipurilor din albii, care conduce la accentuarea pantei şi imprimarea unei energii suplimentare râurilor (efectele nefaste ale acestei energii se regăsesc în creşterea efectului de drenaj, cu consecinţe importante asupra vitezei de propagare a viiturilor);

Lucrările de protecţie. Există o mare varietate de lucrări de protecţie care au efect asupra dinamicii fluviale, regimului viiturilor şi schimburilor între cursul de apă şi zonele umede ale albiei majore.

În general, acţiunile cele mai eficace pe termen scurt şi pentru viiturile medii sunt lucrările de corecţie şi de regularizare a cursurilor: stocarea temporară a apei în spatele unor baraje echipate cu evacuatoare de viitură, crearea unor zone cu rol de amortizare a efectelor viiturilor, dirijarea apelor către rezervoarele naturale (chiuvete inundabile, lacuri etc.).

a) Una din soluţiile logice este cea a anrocamentelor destinate protecţiei malurilor concave şi mai ales a construirii de diguri laterale. Utilizate în special pentru anumite sectoare şi de mică întindere (sectoare industriale şi urbane, vecinătatea podurilor, meandre etc.), ele şi-au dovedit eficacitatea în marea majoritate a cazurilor, protejând riveranii şi bunurile materiale contra inundaţiilor şi eroziunii malurilor.

Pe de altă parte, prin ridicarea nivelului apei şi creşterea vitezei curentului, cât şi prin faptul că împiedică etalarea apelor pe suprafeţe mai mari, aceste construcţii contribuie la creşterea violenţei viiturilor. Există şi riscul de rupere a digurilor şi debordarea violentă a apelor ca şi acela ca ele să împiedice, în momentul stingerii viiturilor, revenirea apelor în matcă, agravând efectele inundaţiilor. Sunt cunoscute, în acest sens, inundaţiile periodice de pe fluviile Loire şi Rhone (Franţa) şi mai ales de pe Mississippi (SUA), unde, cei peste 2500 km de diguri cu înălţimi de circa 10 m, n-au putut împiedica inundaţiile din iulie 1993, ci dimpotrivă, le-au agravat.

b) Altă soluţie inteligentă, adoptată în mod sistematic de inginerii ruşi pentru a proteja Transiberianul în zona ţărmului sudic al Baikalului, constă în construirea de baraje filtrante prevăzute cu orificii de dimensiuni variabile şi la înălţimi diferite. În caz de viituri periculoase scurgerea apei nu este blocată ci modulată şi frânată considerabil, efectele devastatoare sunt anihilate sau, cel puţin, reduse drastic.

c) Canalizările sunt operaţiunile cele mai costisitoare şi care pun cele mai multe probleme. Ele se realizează doar la traversarea sectoarelor urbane, acolo unde valoarea funciară a terenurilor adiacente justifică construirea lor şi unde nu pot fi adoptate alte soluţii. În teorie, aceste construcţi garantează protecţia chiar şi la cele mai mari viituri, însă ele provoacă adesea probleme atât în amonte cât şi în aval, unde viiturile devin mai destructive.

O abordare mai bună este cea a realizării previziunilor, deşi sunt întâmpinate şi aici anumite limite. Chiar dacă s-ar putea detecta cantitatea de apă care cade într-un anumit loc la un moment dat (cu ajutorul radarului), cât şi înălţimea apei la sol (cu ajutorul pluviometrelor), rămâne dificilă prevederea timpului de deplasare a apei de suprafaţă, care depinde de umiditatea solului şi de nivelul cursului de apă de dinaintea producerii ploii, ca şi de lucrările de orice fel care au modificat constant bazinul hidrografic.

Exploatarea băncilor de date, a hidrografelor viiturilor, permit modelizarea (calcularea probabilităţilor, calcularea înălţimii maxime “posibile” a viiturii, care rămâne totuşi aleatoare), în scopul de a face previziuni şi eventual de a asigura evacuarea locuitorilor ameninţaţi.

Primul demers care se intreprinde este realizarea unui inventar al observaţiilor de teren, iar al doilea constă în punerea la punct a unui serviciu de avertizare asupra viiturilor.

a) Observaţiile de teren urmăresc analizarea, în diferite puncte ale bazinelor hidrografice susceptibile de a produce inundaţii, a următorilor parametri:

- delimitarea precisă a sectoarelor inundabile (şi aceasta pentru fiecare tip de viitură);- tipologia inundaţiilor (cu momentul de vârf, durată, recurenţă, intensitate);- amploarea inundaţiei posibile;- perioadele de revenire (viituri decenale, centenale);- evaluarea pagubelor posibile, atât de ordin material cât şi uman;În toate cazurile redactarea unei cartografii adecvate s-ar impune ca necesară, la diferite scări, căci ea pare a fi

mult mai utilă şi cu siguranţă mult mai ieftină decât studiile de modelizare hidraulică preconizate de birourile de studii şi de către ingineri.

Recurgerea la foto-interpretare este foarte eficace pentru cartografierea rapidă a unor mari porţiuni de câmpie aluvială, pentru analiza fină a microreliefului (taluzuri) şi integrarea structurilor morfologice puţin perceptibile pe teren. Comparaţia multi-temporală efectuată plecând de la analiza fotografiilor aeriene luate la anumite intervale de timp permite de asemenea luarea în calcul şi datarea evoluţiei mediului. Aceasta trebuie să fie combinată cu observaţiile de teren, ca de

14


exemplu, stabilirea nivelului apelor celor mai înalte în timpul viiturilor istorice. Cronicile şi documentele vechi privind inundaţiile sunt din acest punct de vedere deosebit de preţioase şi folosirea unei hărţi topografice la scara 1:25 000 este adesea suficientă pentru a delimita principalele zone. De asemenea, pot fi întocmite hărţi cu izocrone privind concentrarea scurgerii sau progresia viiturilor sau inundaţiilor.

De abia după aceea, prin combinarea analizei pantelor şi a densităţii cuverturii vegetale, este deschisă calea pentru modelizarea scurgerii potenţiale a bazinelor hidrografice supuse riscului ploilor torenţiale.

b) Punerea la punct a unui serviciu de avertizare asupra viiturilor. Operaţiunea de previziune sau prevedere se bazează pe colectarea şi transmiterea datelor pluviometrice şi hidrologice şi depinde în mare măsură de cantitatea lor şi de eficacitatea sistemelor de alertă.

Se pot diferenţia două aspecte ale prevederii:Prevederea imediată constă în alertarea populaţiei cu câteva ore înainte de a interveni viitura. Acest lucru era

asigurat în trecut de observatori umani însărcinaţi cu urmărirea creşterii apelor şi transmiterea informaţiilor prin telegrame, telefon sau radio. În prezent ei sunt tot mai mult înlocuiţi de sisteme automatizate de colectare a datelor şi de avertizare. În acest sens, radarele meteorologice constituie un instrument extrem de eficace, permiţând anticiparea cu mult mai multă acurateţe, prin depistarea ploii încă înainte de a cădea, deci înainte de acumularea ei la sol. În Franţa, reţeaua ARAMIS este constituită din 10 asemenea radare repartizate pe întreg teritoriul ţării.

De o mare utilitate este constituirea unei reţele de centre specializate care pot dispune de două instrumente majore: pe de o parte, de buletinele meteo zilnice care dau previziuni pentru 24 ore, iar pe de alta, de datele transmise în timp real de sistemele automate de colectare. Captatorii instalaţi pe râuri dau, din oră în oră, nivelul apei, iar staţiile de sol indică pluviometria. Imediat ce precipitaţiile depăşesc 20 mm într-o oră, sau 60 mm în 24 ore, serviciile de avertizare a viiturii trebuie să intre în alertă.

Punerea în alertă este necesar să se facă pe etape, în funcţie de datele care parvin centrului decizional: intrarea în stare de vigilenţă, de prealertă şi de alertă. Aceste diferite faze trebuie să fie definite în funcţie de anumite praguri ce trebuie determinate pentru fiecare punct al bazinului hidrografic susceptibil de a fi ameninţat.

Totuşi previziunea, mai ales pentru fenomenele brutale, nu este uşoară, în ciuda sprijinului dat de documentele radar şi satelitare (care nu permit nici localizarea cu precizie a punctelor de impact major al fenomenelor de mare amploare, nici evaluarea importanţei lor reale). Chiar dacă un radar identifică pericolul, de multe ori unda de viitură deferlează înainte chiar de a se putea lua dispoziţiile necesare. De aceea efortul de prevedere este axat cu prioritate asupra marilor cursuri de apă, în timp ce pentru bazinele mici prevederea este aproape imposibilă.

Previziunea pe termen lung este de preferat. Ea se poate face utilizând documentele istorice şi hărţile de risc. Cei cu preocupări în acest sens trebuie să ţină seama de zonarea riscurilor, elaborată prin studiile evocate mai sus, ca de exemplu riscul uman (cu valoare crescută în perioada de vară, cu o puternică frecventare turistică) şi, mai ales, riscurile materiale ce decurg din prezenţa sau nu a instalaţiilor de producţie, comerciale sau a locuinţelor de importanţă diversă.

De pildă, analiza structurii reţelei hidrografice poate fi de mare interes în vederea previziunilor. De asemenea, cartografia ocupării solului, baza unei analize de vulnerabilitate a bunurilor materiale, obţinută prin tratament multi-spectral al datelor, permite evaluarea densităţii cuverturii vegetale şi estimarea “aptitudinii” la şiroire a diferitelor parcele. Pertinenţa unei cartografii geomorfologice specializate este din plin demonstrată. Ea permite situarea lucrărilor susceptibile de a modifica funcţionarea hidro-morfologică de bază: eliminarea apei din zonele inundabile, frânarea scurgerii apelor, accelerarea şi amplificarea viiturilor etc.

O ultimă abordare este cea a definirii statistice a riscului de viitură şi de inundaţie pentru riverani, pentru amenajatori şi pentru societăţile de asigurare. Dificultatea constă în a caracteriza riscul pentru o construcţie sau echipament, fie existente, fie doar în fază de proiect, atunci când se au în vedere măsuri de prevenire costisitoare sau cu caracter de constrângere. În acest caz este necesară găsirea elementelor pentru cercetarea unui optimum între riscul de a suporta stricăciunile, pe de o parte şi costul măsurilor de protecţie, pe de altă parte (ştiut fiind faptul că estimările fizice nu sunt mai precise decât estimările economice).

Legislaţia ar trebui să aibă în vedere în mod sistematic acţiunile antropice care duc la o modificare substanţială a reliefului (lucrări de nivelare, exploatări de pietrişuri în balastiere, cariere etc.), construirea oricărui tip de edificiu în zonele inundabile, în fine, orice lucrare care ar putea duce la formarea de obstacole în calea scurgerii viiturilor.

În acest sens, în Franţa, legea din 1982 privind despăgubirile în caz de catastrofe naturale prevede elaborarea de Planuri de Expunere la Riscuri naturale previzibile (P.E.R.) la nivel de comune. Aceste P.E.R. cuprind, în particular,

15


delimitarea zonelor expuse, cât şi recomandări în materie de ocupare a solurilor şi tehnici de prevenire. O dată aprobate, aceste planuri devin o obligaţie de utilitate publică care se impune documentelor de urbanism.

Un P.E.R. defineşte trei tipuri de zone: albe - fără risc previzibil; albastre - expuse la riscuri care pot fi controlate; roşii - în care orice construcţie este interzisă, cu excepţia celor cu rol de apărare a construcţiilor deja existente. Interdicţia de construcţie este decretată în zonele în care înălţimea undei de viitură centenală este cuprinsă între 1 şi 2 m şi cea a viiturii decenale între 50 cm şi 1 m.

Guvernele multor state, alarmate de mulţimea dezastrelor din ultimii ani, au lansat planuri pe diferite termene de restaurare şi întreţinere a râurilor, dotate cu bugete de mai multe miliarde de dolari. De multe ori aceste planuri oferă o alternativă şomerilor care, constituiţi în echipe la nivel de unităţi administrative, ar putea asigura această muncă.

Foarte adesea însă reglementările nu sunt respectate, după cum demonstrează tragedia de la Biescas (Aragon, Spania), unde un camping a fost distrus de o viitură întrucât era situat pe un con de dejecţie activ supus scurgerii torenţiale, fără a se ţine cont de faptul că torentul respectiv suferise o serie de lucrări de rectificare ca urmare a problemelor pe care le generase în trecut.

Un caz asemănător a avut loc la Grand-Bornand (Franţa) în 1987, când un alt camping, implantat în albia majoră a unui torent montan, a fost măturat de o viitură ce a cauzat moartea a 23 persoane, deşi se cunoştea faptul că în ultima sută de ani, pe rîul respectiv, se produseseră două viituri catastrofale similare. De altfel, după Salomon (1997), situaţia campingurilor în Franţa este cel puţin alarmantă: din cele 9000 de campinguri instalate, 3800 sunt amplasate în zone de risc, doar la zece din ele fiindu-le interzisă funcţionarea în ultimii ani.

În România, cadrul legal în baza căruia se acţionează în caz de inundaţii (asigurat de Ordonanţa Guvernamentală nr. 47/12.08.1994 şi Hotărârea Guvernamentală nr. 615/30.09.1992), conţine atât măsuri preventive, cât şi măsuri operative în timpul inundaţiilor şi măsuri de refacere după trecerea fenomenelor respective.

Dintre măsurile preventive menţionăm:- organizarea sistemului informaţional;- stabilirea pragurilor critice de apărare impotriva inundaţiilor;- întocmirea planurilor operative de apărare impotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi

accidentelor la construcţii hidrotehnice;- organizarea şi pregătirea forţelor de intervenţie şi asigurarea mijloacelor şi materialelor de intervenţie; Modul de intervenţie din timpul unei inundaţii constă în măsurile pe care le iau unităţile hidrometeorologice,

unităţile de exploatare a construcţiilor hidrotehnice, comisiile şi comandamentele locale de apărare:- declanşarea “stării de apărare” în zonele periclitate;- asigurarea fluxului informaţional hidrometeorologic şi operativ-decizional, prin mărirea frecvenţei

transmisiunilor de informaţii, prognoze şi avertizări către obiectivele periclitate, conform prevederilor planului operativ de apărare;

- declanşarea acţiunilor operative de apărare: supravegherea continuă a situaţiei lucrărilor hidrotehnice cu rol de apărare, dirijarea forţelor şi mijloacelor de intervenţie, supraînălţarea şi consolidarea digurilor de apărare, evacuarea preventivă a oamenilor, animalelor şi bunurilor materiale şi punerea în siguranţă (ridicare la cote mai mari) a celor ce nu pot fi evacuate;

- asigurarea cazării persoanelor sinistrate, aprovizionarea cu alimente şi asigurarea asistenţei medicale;- concentrarea mijloacelor de intervenţie în zonele critice ale lucrărilor hidrotehnice; - avertizarea, alarmarea obiectivelor situate în zona de influenţă, în caz de pericol iminent de avariere a

construcţiilor hidrotehnice;- transmiterea informaţiilor către comisiile imediat superioare, iar în cazul unor situaţii deosebit de grave,

transmiterea informaţiilor şi la Comisia centrală de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice.

Tsunami (din limba japoneză tsu= port şi nami= val) sunt valuri formate în mări deschise şi oceane ca urmare a unor cutremure, explozii vulcanice sau alunecări submarine de mare amploare. În mod obişnuit un tsunami nu depăşeşte un metru înălţime în largul oceanului, însă în apropierea ţărmului poate atinge sau chiar depăşi 35 m. Înălţimea sa depinde de topografia fundului marin precum şi de forma liniei de ţărm. În golfuri şi estuare se poate forma uneori un perete vertical de apă având o forţă de distrugere colosală.

16


Circa 90% din numărul total de astfel de valuri marine se produc în Oceanul Pacific, pierderile cele mai grele de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale înregistrându-se în arhipelagul nipon (statisticile indică pentru ultimii 1300 de ani producerea a 62 de tsunami distrugătoare). Pe lângă victimele omeneşti (numai în 1896, în Japonia, s-au înregistrat peste 27 000 de morţi), tsunami devastează literalmente zonele de coastă, distrugând facilităţi portuare, vase pescăreşti, locuinţe, suprafeţe agricole ş.a.

În data de 26 decembrie 2004, în largul insulei Sumatra, s-a produs cel mai puternic cutremur inregistrat vreodată, cu magnitudinea intre 9,1-9,3 grade pe scara Richter. Acesta a dus la formarea de valuri tsunami care au devastat statele riverane Oceanului Indian.

Valurile au depăşit în unele locuri 15 m înălţime, au ucis peste 283.000 de persoane, din care 170.000 în Indonezia, au lăsat fără adăpost peste 1,5 milioane de oameni. Reconstrucţia zonelor afectate va dura 5-10 ani, vor fi necesari circa 10 miliarde de euro.

Un studiu realizat de specialişti francezi, imediat după producerea evenimentelor, focalizat asupra uneia din cele mai afectate regiuni, Banda Aceh (Indonezia), a reuşit să evidenţieze impactul valurilor tsunami asupra mediului şi societăţii:

Impactul geomorfologic: bulversarea peisajelor costiere, fenomene de subsidenţă (afundarea solului), reculul plajelor, formarea de noi ravene costiere, acumulare de blocuri de mai mulţi metri pe ţărm, împrăştierea depozitelor nisipoase etc. Studiile s-au realizat prin cuplarea ridicărilor de teren cu analiza imaginilor satelitare. Bulversările mediului costier vor trebui să fie luate în considerare pentru reconstrucţie.

Impactul hidrologic: tsunami au afectat profund cadrul hidrogeologic din întreaga regiune costieră de la Banda Aceh. Nivelul pânzei freatice fiind modificat, construirea de noi puţuri va necesita un studiu prealabil al noii repartiţii spaţiale a apelor subterane, sprijinul unui radar geologic (GPR) şi al sondajelor geoelectrice. Într-o a doua fază, un studiu al calităţii apelor va permite măsurarea impactului tsunami asupra salinizării pânzei freatice şi a solurilor. De ratele de salinizare măsurate va depinde reluarea punerii în valoare agricolă a câmpiei litorale.

Impactul asupra vegetaţiei costiere: tsunami au distrus sectoare vaste ale vegetaţiei costiere. Proiectul prevede trei acţiuni diferite: calculul suprafeţei vegetaţiei distruse în regiunea Banda Aceh (imagini satelitare dinainte şi de după tsunami), urmat de recucerirea vegetală, modelizarea analogică a tsunami pentru a testa rolul atenuator al pădurii litorale asupra înălţimii şi vitezei valurilor. Rezultatele obţinute urmează a fi utilizate pentru planificarea preventivă în Indonezia.

Impactul asupra societăţii: prin distrugerea parţială a centrului administrativ şi economic al regiunii Aceh, tsunami s-ar putea să fi bulversat logica geografică a regiunii. Dintr-o populaţie iniţială de 110 000 locuitori, oraşul Banda Aceh mai numără astăzi doar 40 000 locuitori. În lunile ce vor veni, o nouă hartă demografică va vedea lumina zilei, având în vedere fluxurile migratorii. Studiul va viza aceste bulversări demografice, economice şi sociale în această regiune, sprijinindu-se pe construirea unei noi baze de date informatizate (SIG).

Posibilităţi de gestionare a valurilor tsunami. O serie de factori economici şi sociali din multe ţări din regiunile de coastă ale Pacificului (creşterea populaţiei, dezvoltarea activităţilor portuare, amplasarea unor industrii şi structuri importante, centrale electrice, rafinării ş.a.) fac ca arii întregi din aceste regiuni să fie deosebit de vulnerabile în faţa ameninţării tsunami-urilor. De aceea problema protecţiei acestor arii a condus la punerea la punct a unei strategii, bazată pe diferenţa de timp dintre momentul producerii valului şi cel al apariţiei lui într-o anumită zonă de interes.

Au fost create servicii naţionale de detectare şi avertizare tsunami, cum sunt cele din Hawaii, Rusia, Japonia, Chile ş.a., care detectează şi localizează rapid cutremurele, iar în cazul în care s-a produs un tsunami stabilesc cu destulă exactitate timpul de sosire a acestuia în diferite puncte de pe ţărmul Oceanului.

Au fost puse, de asemenea, bazele unui Sistem Internaţional de Avertizare Tsunami, cu cartierul general la Honolulu, care integrează sistemele naţionale din 23 de state. Sistemul dispune în total de 69 staţii seismice, 65 puncte de măsurare a mareelor şi 101 puncte de emitere a avertizărilor, cu răspândire în întreaga arie pacifică. Concomitent, s-a dezvoltat un program de pregătire a populaţiei, s-au elaborat planuri de urgenţă pentru localităţile ameninţate, s-au marcat rute de evacuare, zone cu grad sporit de siguranţă şi s-a evaluat timpul necesar pentru evacuarea zonelor primejdioase.

Sistemul se activează odată cu detectarea oricărui cutremur de magnitudine egală sau mai mare de 6,5 de către una din staţiile sesmice. După receptarea de date suficiente la cartierul general, de la toate observatoarele sistemului, se localizează cutremurul, i se calculează magnitudinea şi se iau decizii cu privire la acţiunile viitoare. Dacă cutremurul este susceptibil de a produce un tsunami se cere ca staţiile maregrafice să urmărească creşterea nivelului apei, iar dacă

17


rapoartele primite de la aceste staţii indică pericol de tsunami pentru o anumită zonă sau chiar pentru întreaga coastă a Pacificului, populaţia din zonele respective este alertată.

Sistemul de prevenire tsunami reprezintă unul dintre cele mai remarcabile programe operative internaţionale, implicând o multitudine de acţiuni cu responsabilităţi directe în scopul reducerii efectelor unor asemenea hazarde, al salvării vieţilor omeneşti şi al prezervării bunurilor materiale în regiunile de coastă ale Pacificului.

În urma evenimentelor din decembrie 2004 a fost lansat, de către specialiştii francezi, Programul “TSUNARISQUE”, care îşi propune o abordare ştiinţifică, pedagogică şi operaţională în materie de prevenire a riscurilor reprezentate de tsunami, răspunzând nevoilor şi lacunelor revelate cu această ocazie.

Reconstituirea tsunami de la Banda Aceh (axa 1) şi a impactului lui asupra mediilor costiere ale Sumatrei (axa 2) va debuşa pe punerea în loc a unei metode de cartografie a riscurilor de tsunami, aplicată coastei sudice a Javei (axa 3) şi va fi prelungit prin acţiuni de prevenire în rândul populaţiei (axa 4).

Fiecare din aceste axe comportă o secţiune consacrată formării de oameni de ştiinţă şi tineri cercetători indonezieni pe plan tehnic (manipularea şi utilizarea aparatelor de teren care vor fi lăsate la dispoziţia lor), metodologic (integrarea datelor într-un SIG – Sistem de Informaţie Geografic) şi pedagogic (concepţie şi furnizare de material şi documente consacrate sensibilizării populaţiei).

Axa 1: Reconstituirea tsunami din 26.XII. 2004 din regiunea Banda Aceh

Măsurarea înălţimii valurilor: aceste studii de teren vizează măsurarea înălţimii valurilor şi a run-up-ului (altitudinea maximă atinsă de valuri în funcţie de formele de relief). Compararea între aceste două tipuri de date permite estimarea vitezei valurilor. Măsurătorile înălţimii efectuate pe teren cu telemetrul laser se efectuează asupra urmelor foarte clare de pe arbori, clădiri, dealuri etc. Valorile măsurate vor fi apoi comparate cu înălţimile teoretice obţinute prin modelizare numerică.

Măsurarea direcţiei valurilor: determinată cu ajutorul busolei sau a GPS-ului, direcţia trunchiurilor arborilor răsturnaţi, a stâlpilor culcaţi şi a pieselor metalice îndoite permite distingerea orientării valurilor la sosirea pe coastă şi în timpul retragerii lor (backwash). Aceste direcţii vor permite apoi calibrarea şi modelizarea numerică. Cuplajul dintre datele de teren şi cele ale modelului vor putea permite propunerea către autorităţile competente a unor locuri potrivite pentru implantarea unor eventuale structuri de protecţie contra tsunami (diguri etc.).

Studiul semnelor precursoare tsunami-ului: o mai bună cunoaştere a semnelor precursoare sosirii valurilor tsunami va permite ameliorarea percepţiei riscului de către populaţiile costiere: detonaţii venind dinspre ocean, reculul apelor mării (semn precursor deja bine cunoscut odată cu mediatizarea catastrofei), secarea puţurilor înainte de sosirea tsunami-ului (observată şi pe coastele indiene de la Pondichéry), comportamentul neobişnuit al animalelor sălbatice. Acest studiu se bazează înainte de toate pe anchete în rândul supravieţuitorilor, asociate unui studiu hidrogeologic.

Axa 2. Modelizarea şi cartografierea riscurilor de tsunami la Cilacap (Java)

Zonarea detaliată a hazardului tsunami plecând de la o modelizare numerică: Acest prim obiectiv urmăreşte delimitarea foarte exactă a zonelor potenţial inundabile de către un tsunami cu o înălţime şi o orientare determinate la Cilacap (port petrolier şi principalul oraş de pe coasta sudică a insulei Java). Modelizarea este realizată plecând de la un model numeric de teren (MNT) uscat-mare de înaltă rezoluţie şi a unui al doilea model numeric integrând clădirile în 3D.

Crearea unui SIG integrând factorii de vulnerabilitate: datele recoltate cu privire la elementele vulnerabile şi la zonele de refugiu potenţiale vor fi integrate într-un SIG: ocuparea terenului (localizarea precisă a axelor de comunicaţie, a rafinăriilor de petrol şi a uzinelor cu risc din imediata periferie a oraşului, tipologia şi vulnerabilitatea habitatului, localizarea şi mărimea clădirilor ce pot servi drept refugiu potenţial), statistici demografice, sociale şi economice sub forma unei baze de date.

Axa 3: O cartografie de sinteză a riscurilor

Această cartografie evolutivă şi multiscalară va asocia mai multe scenarii de tsunami generate de seisme de diferite magnitudini (de la 6 la 9). Un SIG operaţional va fi astfel pus în loc într-un scop preventiv şi propus autorităţilor locale. Dacă rezultatul va fi concludent, un astfel de studiu va fi reiterat în mai multe zone ale Indoneziei ameninţate de tsunami. Pregătirea indonezienilor va permite elaborarea altor hărţi pentru alte sectoare sensibile.

Axa 4: Acţiuni specifice de prevenire în rândul populaţiilor

18


Realizarea unui film de prevenire franco-indonezian: un film de prevenire asupra tsunami în Indonezia va fi produs şi realizat de Planet Risk, sub consilierea ştiinţifică a cercetătorilor implicaţi în program. Acest film de 20 minute va fi realizat în limba indoneziană. El îşi propune să facă istoricul tsunami-lor în Indonezia şi al catastrofelor petrecute, pentru ca populaţia să conştientizeze frecvenţa foarte marea a fenomenului (câţiva ani); el va prezenta în mod pedagogic mecanismele tsunami-lor şi semnele precursoare în scopul de a propune populaţiei reflexele bune de adoptat în caz de tsunami.

Crearea unui centru permanent de sensibilizare la riscurile de tsunami: în scopul ameliorării cunoaşterii şi percepţiei riscului de tsunami de-a lungul coastei sudice a Javei, în mod particular ameninţată, un centru de sensibilizare va fi creat la Parangtritis, în cadrul Laboratorului de studiu al mediilor litorale (UGM). El va prezenta în permanenţă filmul de prevenire realizat de Planet Risk, panouri de informare privind istoricul tsunami-lor în Indonezia, mecanismele acestora şi semnele precursoare şi atitudinile ce trebuiesc adoptate în caz de alertă, o expoziţie de fotografii.

Expoziţii itinerante cu scop educativ privind riscurile de tsunami: pentru o mai bună cunoaştere a riscurilor din lungul coastelor indoneziene ameninţate, acţiunea noastră de prevenire va continua în zonele costiere dens populate, cu proiecţia filmului de prevenire, prezentarea panourilor de informare, distribuirea în şcoli de postere pedagogice şi de broşuri informând asupra atitudinilor ce trebuiesc urmate în caz de tsunami.

19

Documents

Suport de Curs Hazarde Naturale