Upload
elenap5
View
247
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Cap. 4. Procese generate de apă în
cuprinsul bazinelor hidrografice
4.2. Eroziunea fluvială
Procesul de dislocare a particulelor solide de sol şi de rocă, produs
de cursurile permanente de apă, poartă denumirea de eroziune fluvială.
Eroziunea fluvială este un puternic proces de modelare a scoarţei
terestre, subordonat tendinţei de peneplenizare a acestei scoarţe.
Procesul participă la generarea formelor majore de relief
(morfosculptura majoră), râurile fiind considerate alături de gheţari, de
valurile mării şi de vânt, agenţi majori de modelare.
Particulele solide sunt transportate (antrenate) de apa râurilor în
soluţie, în suspensie sau salturi lungi , sau sub formă de salturi scurte şi
prin târâre – rostogolire sau şariaj.
Principala formă de transport este transportul în suspensie,
materialele transportate fiind depuse sub formă de aluviuni, în partea
inferioară a albiei minore, în albia majoră sau în receptori,
Eroziunea fluvială se desfăşoară liniar, în lungul albiei minore, iar
dezvoltarea sa are loc vertical, lateral şi regresiv.
Dezvoltarea verticală are loc mai ales pe cursul superior şi mijlociu
al râului; datorită ei albiile minore se adâncesc treptat, intensificând
eroziunea torenţială de pe versanţi.
Dezvoltarea laterală se produce mai ales în sectorul mijlociu şi
inferior; datorită ei albiile se lărgesc, se meandrează şi se colmatează.
Dezvoltarea regresivă are loc în zona de obârşie; datorită ei pot
avea loc captări ale unor cursuri vecine de apă.
1 | P a g e
Exemplu de dezvoltarea laterala si combaterea sa
2 | P a g e
4.3. Ape mari. Viituri. Inundaţii.
Creşterea generală a debitelor râurilor şi menţinerea lor vreme mai
îndelungată la valori ridicate, fără creşteri spectaculoase de niveluri şi fără
debite de vârf de valori mari , caracterizează o fază de regim de ape mari.
Apele mari se produc, de regulă, ca urmare fie a topirii lente a
zăpezii, fie a unor ploi de mică intensitate şi de lungă durată. Spre deosebire de apele mari, viiturile se caracterizează printr-o
concentrare a scurgerii în timp, adică prin creşteri relativ rapide de
debit de apă şi deci de nivel, prin atingerea unor debite de vârf mari şi
apoi, printr-o scădere relativ rapidă a apelor care este însă, în general, mai
lentă decât creşterea. De regulă, viiturile se produc în bazine nu prea mari, ca urmare a
unor ploi puternice, cu intensitate şi strat de apă mari. Pentru bazinele foarte mari, de exemplu bazinul Dunării, viiturile se
datoresc unor ploi îndelungate şi foarte abundente, sau topirilor generale
de zăpezi, fără ca intensităţile instantanee să mai aibă influenţe
importante pentru bazinul mare.Uneori, viiturile se pot produce în perioade cu ape mari ,
suprapunându–se peste acestea. Este cazul tipic al viiturilor provocate de
ploi care cad peste stratul de zăpadă în topire, accelerându-i topirea.Apele mari , dar mai ales viiturile , nu se pot limita la albia minoră, ci
trec şi în albia majoră. Este ceea ce se numeşte inundarea albiei majore si
aceasta este un fenomen normal.
3 | P a g e
Fig. . Hidrografe de ape mari, de viituri singulare şi compuse.
După geneza lor , viiturile sunt de mai multe feluri: viituri din
topirea bruscă a zăpezii (denumite viituri nivale), viituri din ploi
(pluviale) şi viituri mixte, provenite din ploi şi topirea zăpezilor
(pluvio-nivale). În ţara noastră, cele mai frecvente sunt viiturile pluviale,
urmate ca frecvenţă de viiturile pluvio-nivale.
După forma lor, se deosebesc viituri singulare, generate de o
singură ploaie şi viituri compuse, generate de două (rar mai multe) ploi,
care însă se înregistrează la scurte intervale de timp. În primul caz,
hidrograful prezintă un singur vârf, iar în cel de al doilea caz două vârfuri
distincte, decalate în timp Elementele care caracterizează o viitură într-o secţiune dată a
unui râu sunt: debitul de vârf, volumul de apă tranzitat, forma şi
durata viiturii.Hidrograful oricărei viituri se poate încadra într-un dreptunghi
având drept bază durata totală a viiturii(Tt) şi drept înălţime debitul de
vârf al viiturii (Q max).
4 | P a g e
Fig. . Elementele unui hidrograf.
Durata totală a unei viituri se compune din durata de creştere Tcr
şi durata de scădere T sc, care au ca punct de racordare momentul
culminaţiei de debit a viiturii ( momentul producerii vârfului viiturii). Prin
definiţie Tt= Tcr +Tsc. Suprafaţa cuprinsă între curba viiturii, axa timpului şi
verticalele corespunzătoare momentelor iniţial şi final reprezintă volumul
total al viiturii Wt şi volumul scurgerii de bază datorat alimentării
subterane în timpul viiturilor Wo. Forma viiturii, mai precis a hidrografului viiturii, se caracterizează
printr-un coeficient global de formă , notat γ, care reprezintă raportul
dintre volumul viiturii şi volumul pe care îl reprezintă dreptunghiul
circumscris viiturii, adică Tt·Qmax. Cu alte cuvinte, coeficientul de formă
arată măsura în care suprafaţa haşurată umple dreptunghiul circumscris.În formarea viiturilor pe un bazin mai mare, se pot distinge mai
multe stadii . Astfel, în bazinele celor mai mici cursuri de apă, iau naştere
5 | P a g e
viituri elementare, care sunt cele mai prompte răspunsuri la acţiunea
factorului declanşator (ploaie, topire de zăpadă). Astfel de viituri sunt
caracteristice bazinelor care pot fi acoperite de o ploaie uniformă ca strat,
căzută în acelaşi timp.
Pe măsură ce bazinele celor mai mici cursuri de apă se concentrează în
râuri şi bazine tot mai mari are loc şi un proces de concentrare a scurgerii
maxime elementare, a viiturilor elementare. Este stadiul de compunere a
viiturilor elementare într-o viitură integratoare, care este caracteristică
bazinelor ce nu mai pot fi acoperite de o ploaie uniformă ca strat şi căzută în
acelaşi interval de timp.Un ultim stadiu este acel în care viitura formată ajunge să primească
noi aporturi de bazin, care însă sunt relativ mici faţă de suprafeţele deja
concentrate şi care au influenţe slabe faţă de colosul de apă deja format. În
acest stadiu, viitura parcurge un ultim sector, în care dominantă nu mai este
creşterea viiturii, ci deplasarea ei prin albie. Acesta este stadiul propagării
viiturii formate.Un factor important pentru determinarea caracterului viiturilor este
forma bazinului. Dacă se imaginează o linie de pe care picăturile de apă
în şiroire parcurg distanţa până la punctul final al bazinului în acelaşi timp,
acea linie se numeşte izocronă. Se poate vorbi, de pildă, de izocrona de
1 oră, de izocrona de 2 ore ş.a.m.d. Considerând două izocrone alăturate,
se poate afirma că scurgerea de pe suprafaţa de bazin dintre ele ajunge
în profilul final în interval de o oră. Dacă privim figura, ne putem da seama uşor că, la un bazin având
forma de evantai, suprafaţa cea mai mare dintre două izocrone alăturate
este mai mare decât cea mai mare suprafaţă dintre două izocrone
alăturate ale unui bazin pronunţat alungit, de aceeaşi suprafaţă. Aşa se şi
explică de ce viiturile în bazinele rotunde sunt, de regulă, mai
concentrate şi cu debit de vârf mai mare decât viiturile produse în bazine
alungite, evident în condiţii similare de ploaie, de stare iniţială de
6 | P a g e
umiditate a solului, de stare a vegetaţiei etc.
Fig. . Izocrone la bazine de forme diferite.
Modificări ale factorilor fizico-geografici, produse pe cale naturală
sau datorită activităţii omului, sunt urmate şi de schimbări în ceea ce
priveşte formarea şi caracteristicile viiturilor. Din acest punct de vedere, o influenţă deosebită exercită pădurea,
care, de îndată ce este înlăturată de pe suprafaţa bazinului, duce la
micşorarea pierderilor iniţiale de stratului de precipitaţii şi la deplasarea
mai rapidă a apei pe versanţi, la micşorarea timpului de concentrare şi
duratei totale a viiturii, la creşterea coeficientului de scurgere şi a
debitului de vârf al viiturii.
7 | P a g e
Are loc, astfel, un proces de torenţializare a scurgerii maxime.
Dacă se ţine seama şi de faptul că despăduririle neraţionale sunt însoţite
de eroziuni însemnate, care au drept efect creşterea transportului de
aluviuni şi colmatarea albiilor, se poate concluziona că menţinerea şi
buna gospodărire a pădurilor din zona de munte şi de deal este
un imperativ la nivel naţional .
4.4. Alunecările de teren Alunecările de teren reprezintă fenomenul de dislocare şi
deplasare a unor mase de pământ, prin acţiunea conjugată a
gravitaţiei şi a apelor de infiltraţie . Se produc cu precădere în zonele de alternanţă de roci moi,
permeabile şi impermeabile, unde apele penetrând şi umezind masa de
pământ permeabilă îi slăbesc coeziunea; din momentul în care apele au
ajuns la stratul impermeabil, sub acţiunea gravitaţiei, această masă îşi
pierde echilibrul şi se deplasează pe pantă, pe o distanţă mai mare sau
mai mică. Având in vedere agentul motor, se poate face următoarea
clasificare (Tufescu, 1966): - deplasări sau pornituri, în declanşarea cărora apa joacă un rol
secundar; aici, rolul predominant îl joacă gravitaţia, care prin distrugerea
suportului iniţial provoacă pierderea stabilităţii masei de pământ. Din
această categorie, fac parte: surpările, rostogolirile şi tasările. - porniturile prin înmuiere (sau alunecările propriu–zise), la
declanşarea cărora apa este factorul determinant; aici se includ şi
scurgerile noroioase ( sau torenţii noroioşi, rezultat al umectării excesive
şi în profunzime a masei de pământ), precum şi soliflucţiunea (care
afectează numai stratul superficial al solului, spre exemplu primăvara, în
perioadele de îngheţ-dezgheţ). O alunecare tipică prezintă următoarele părţi componente :
- râpa de desprindere sau cornişa alunecării, care are adâncimi
diferite şi este supusă proceselor de pantă, - patul sau suprafaţa de alunecare, de–a lungul căruia se
deplasează masa de pământ, şi
8 | P a g e
- masa alunecătoare sau corpul alunecării, respectiv masa de
pământ care s-a desprins şi s-a deplasat în aval pe o anumită distanţă şi
pe o anumită adâncime.
Fig. . Elementele unei alunecări .
9 | P a g e
Fig. . Elementele unei alunecări.
După extinderea în spaţiu , alunecările pot fi:- areale, atunci când afectează o suprafaţă mare de teren şi au un
front larg de înaintare, şi- liniare, care au forma unor fâşii (limbi) glisante şi care se
propagă pe mari lungimi.
După direcţia de propagare , se disting:- alunecări detrusive, atunci când se pornesc din amonte şi se
deplasează în sensul pantei, şi - alunecări deplasive sau regresive, care, spre deosebire de
primele, înaintează din aval către amonte.
După profunzimea patului de alunecare , alunecările pot fi de la
superficiale (sub 1m adâncime), până la foarte adânci (peste 15 m
adâncime).În funcţie de formele de modelare rezultate în urma alunecării se
disting: alunecări în brazdă, alunecări lenticulare, alunecări
monticulare si alunecări in valuri.
10 | P a g e
Fig.. Secţiune transversală printr-un teren fugitiv (1 – planul de
desprindere, 2 – planul de deplasare, 3 – talpa deplasării, 4 – corpul
deplasat, 5 – fruntea deplasării).
În ţara noastră, procesul are o largă răspândire în regiunea
dealurilor din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Transilvania, suprafaţa
afectată cifrându-se la circa 750 000 ha . Arealele cele mai răscolite de alunecări sunt Câmpia Jijiei şi
Bahluiului, Podişul Bârladului, Subcarpaţii - în special zona subcarpatică
de curbură, Podişul Getic, Podişul Târnavelor şi Câmpia Transilvaniei.
11 | P a g e
4.5. Excesul de apă Se poate prezenta fie sub forma unui strat de apă care acoperă
suprafaţa terenului, fie sub forma unei acumulări de apă în exces pe
întregul profil de sol sau numai pe anumite orizonturi ale acestuia. Cauzele pot fi multiple: clima - prin cantitatea de precipitaţii şi
evapotranspiraţie, relieful - prin pantele mici şi microdenivelările locale,
hidrografia - care poate favoriza revărsările cursurilor naturale de apă,
hidrogeologia - prin nivelul ridicat al apelor freatice, solul - prin natura sa
12 | P a g e
argiloasă, factorul antropic - prin irigaţii neraţionale, amplasarea şi
exploatarea neraţională a acumulărilor de apă în scop piscicol, executarea
necorespunzătoare a lucrărilor agricole ş.a.Solurile afectate de exces de apă sunt lipsite de structură, au
coeziune mare, sunt dificile la cultivare şi lucrare. Aici, dezvoltarea
sistemului radicelar al plantelor este superficială, iar producţiile sunt
nesigure, uneori chiar compromise.
Formele de apă care care pot conduce la înmlăştinarea terenurilor sunt
reprezentate de apa căzută direct din atmosferă (1), apele scurse de pe
terenurile din jur (2), apele de revărsare (3), apele freatice ridicate în
stratul activ de sol (4) şi apa de irigaţie (5) provenită din canalele şi
instalaţiile de udare Trei fenomene caracteristice pot fi distinse în desfăşurarea
procesului de înmlăştinare:- pseudogleizarea, care este fenomenul de alterare a proprietăţilor
solului produs de apa care bălteşte şi pătrunde în interiorul solului de sus
în jos.- gleizarea, care este fenomenul de alterare a proprietăţilor solului
produs de un exces prelungit de apă de natură freatică, şi- turbificarea, care este fenomenul de acumulare a materialului
organic provenit din muşchi, Cyperacee, Juncacee şi alte plante hidrofile,
care, în condiţiile unui exces permanent de apă, nu se descompune în
produse finale, ci formează un depozit organic în diferite stadii de
macerare şi descompunere denumit turbă.
13 | P a g e
Fig. . Formele de apă care pot produce înmlăştinarea terenurilor apa căzută direct din atmosferă (1), apele scurse de pe terenurile din jur
(2), apele de revărsare (3), apele freatice ridicate în stratul activ de sol (4)
şi apa de irigaţie (5) provenită din canalele şi instalaţiile de udare
5 –6. Deficitul de apă
Este provocat de insuficienţa precipitaţiilor sau de defectuoasa lor
repartiţie în timp, fiind agravat în special de: temperaturi ridicate,
umiditate atmosferică redusă şi vânturi frecvente în perioada de
vegetaţie. Este vorba, cu alte cuvinte, de secetă.Seceta este procesul meteorologic complex produs de masele mari
şi stabile de aer denumite anticicloni , care împiedică producerea
precipitaţiilor şi intensifică pierderile de apă prin evaporaţie şi transpiraţie,
conducând la dereglarea bilanţului hidrologic al terenurilor. Seceta poate fi atmosferică, pedologică sau totală, după cum
deficitul de apă se înregistrează în partea aeriană a mediului, în sol sau
atât în sol cât şi în atmosferă. Toate cele trei forme sunt dăunătoare, dar cea mai dăunătoare este
seceta totală, care se manifestă în perioada caldă a anului.
14 | P a g e
Iniţial, seceta afectează atmosfera provocând un deficit de apă în
aer.Treptat însă, deficitul se propagă şi în sol, provizia de apă a acestuia
coborând sub limita inferioară a intervalului activ, dată de coeficientul de
ofilire.Terenurile cu deficit de umiditate în sol şi/sau atmosferă poartă
denumirea de terenuri secetoase, terenuri uscate sau terenuri cu deficit
de apă. Aceste terenuri pun probleme dificile, ele fie nu dau producţii, fie
dau producţii slabe sau producţii incerte.Principalii factori condiţionali sunt: expoziţia terenurilor, regimul
eolian, textura solului, prezenţa sau absenţa covorului vegetal şi factorul
antropic.În ţara noastră, procesul afectează circa un sfert din teritoriu, zonele
cele mai afectate fiind Podişul Central Moldovenesc, Dobrogea de nord şi,
mai ales, Dobrogea de sud, partea estică şi sudică a Câmpiei Române,
zona deluroasă dintre Râmnic şi Buzău, Câmpia Transilvaniei, partea
apuseană a Câmpiei de vest ş.a.
15 | P a g e
16 | P a g e