Submarinul Dox

8/18/2019 Submarinul Dox

1/24

1

FANTASTICELE AVENTURI ALE

SUBMARINULUI „DOX”

Henry Warren

LUPTA PRINŢULUI ANDOVol. 3

Campania:

„CITE Ş TE GRATUIT O CARTE“

Într-o lume în care trebuie să plăteşti şi când respiri,Editura NAŢIONAL vine cu o ofertă imbatabilă.

Poţi lectura această carte, o poţi copia şi stoca în propria bibliotecă virtuală, după cum vrei.

Citeşte-o acasă, la şcoală sau la serviciu, în metrou ori în parc, pe computer,laptop, tabletă sau telemobil. Noi nu ne supărăm, dar nu încerca să scoţi bani din treaba asta,fiindcă încalci „Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe“.

Fii prietenul nostru! Înscrie-te în Clubul NAŢ IONAL şi vei avea numai de câş tigat!

Editura NAŢIONAL- 2014 -

ISBN: 978-973-659-253-9


2/24

2

Echipajul Submarinului DOX reu şe şte să scape cu greu de pira ţ ii care îl blocaser ă pe ţărm,

intrând în imersiune în ape prea pu ţ in adânci. E şua ţ i într-un banc de nisip, marinarii sunt cât pe cesă abandoneze submersibilul, când salvarea veni de la cine se a şteptau mai pu ţ in. Hidroavionul

lansat de pe un distrugător englez ostil lansă o bombă asupra lor, care nu f ăcu altceva decât să-i

elibereze din captivitate. Mai târziu ajung pe insulele ce îi apar ţ ineau de drept prin ţ ului Ando,

dejucând planurile unchiului acestuia, care îi uzurpase tronul şi încercase să-l ucid ă. George află

secretul familiei prietenului său, precum şi viitorul imediat ce-i fusese rezervat de soart ă ,

participând, împreună cu că pitanul Farrow, la recâ ştigarea tronului de către Ando. Cei doi buni

camarazi se despart, cu f ăgăduiala că se vor mai revedea cândva, orice s-ar întâmpla.

I. O RETRAGERE PRIMEJDIOASĂ

— Trebuie să ne întoarcem în grotă! - strigă căpitanul Farrow - căci de nu, piraţii ne împuşcă pe toţi chiar aici, pe poteca asta îngustă. Repede, băieţi, suntem în primejdie de moarte!

— Să sperăm că Plundow o să le trimită o torpilă în coaste, mormăi Peter. Zău că n-ar finiciun păcat.

— Mi se pare că de asta se tem de noi, aprecie căpitanul. Ia uitaţi-vă că se retrag. De altfel, emai bine aşa, vreau să evit cât pot o luptă. Aha, submersibilul nostru e colo, departe, uite cum se înalţă periscopul.

— Păcat, acum Plundow nu-i mai poate torpila, aprecie Peter. Stâncile ieşite în afară îi ferescpe bandiţi de orice lovitură. Mare păcat! Aş fi preferat să-i văd pe fundul apei. Mă prind că o să nepândească la ieşirea din golf sau că o să ne întindă vreo cursă în tunel.

Căpitanul Farrow studie cu aten

ţie vasul pira

ţilor, care plutea în tunelul îngust ce ducea de pe

vulcanul de pucioasă în mare.— Ne cunoaştem bine, zise căpitanul atât de tare, încât putu să-l audă şi George. Nu cred că or

să renunţe f ără luptă. Vor să se răzbune, fiindcă le-am smuls odinioară din gheare prada pe care ocredeau sigură. Uitaţi că vasul se opreşte după prima schimbare de relief. Vezi, Peter? Montează mine legate pe sârme şi le lasă în apă. Acum nu mai putem trece prin tunel.

— Cred că ar fi mai bine să mergem pe plajă şi să căutăm să ajungem la submarinul nostru, segândi Peter, liniştit. Acum parcă montează şi o mitralieră, dacă nu mă înşel.

— Ai dreptate, aprobă Farrow. Repede, băieţi! Să sperăm că Plundow se va ridica mai repedela suprafaţă. Dumnezeule, acuma începe şi vulcanul să erupă!

Un bubuit surd se auzise din interiorul misteriosului vulcan şi f ăcuse să se cutremure inclusivpoteca îngustă, pe care se afla căpitanul cu oamenii săi. De astă dată, exploziile erau şi maiputernice decât atunci când George se afla în grota din fund, de unde voia să scoată comoaramoştenită de la Seels, bătrânul casier al tatălui său (Vezi vol. 2). Din grotă ieşiră iarăşi vaporiigalbeni de pucioasă, de astă dată, însă, atât de deşi şi cu atâta forţă, încât simţiră cu toţii că erupţiavulcanului era devastatoare.

Fără să mai stea la gânduri, marinarii urmară porunca şi coborâră cât putură de repede cărarea îngustă ce ducea, şerpuind spre plajă, de-a lungul peretelui de stânci.

Căpitanul, fiul său, credinciosul Peter şi noul oaspete al submersibilului, prinţul indigen Ando,rămaseră până la urmă pe mica platformă de lângă intrarea grotei. Dar când o pală de vânt împinsegazele otrăvitoare spre dânşii, o luară şi ei la vale, pe poteca îngustă. Îşi scoseseră măştile de gaze,f ără de care n-ar fi putut să pătrundă în vulcan, iar acum erau nevoiţi să fugă de ucigătoareaatmosferă.


3/24

3

Pe plaja îngustă, marinarii se grupaseră unii lângă alţii şi priveau cu îngrijorare luciul apei dingolf, în adâncul căreia dispăruse Submarinul DOX, după ce primul atac al piraţilor fusese zădărnicitde către tunarul Brike.

Din vasul piraţilor nu se vedea nimic. Un perete destul de înalt obtura vederea spre primacotitură a strâmtorii ce ducea în mare. Peter, care stătea aproape de George, privea mereu peretelede stânci. Părea că se aşteaptă la vreo primejdie din partea aceea.

— Băgaţi de seamă că vin! strigă el deodată, smulgându-şi pistolul de la brâu şi trăgând câtevafocuri spre marginea de sus a stâncii.

Marinarii erau deprinşi cu tot felul de surprize. Nimeni nu se înspăimântă la auzulavertismentului, dar toţi - ca la poruncă - î şi scoaseră revolverele şi se întoarseră spre stâncă.Deasupra răsăriseră câteva capete, care însă se adăpostiră imediat în urma focurilor de armă. Nu seputea şti dacă Peter nimerise pe careva, deoarece de dincolo nu se auzea niciun zgomot.

— Plundow ar putea să se grăbească, zise Brike, bătrânul tunar. Altfel mă tem că o să fie răude noi. Uite, v-am spus-o!

Deasupra peretelui de stânci zburară câteva obiecte lucioase, care căzură la vreo douăzeci demetri de marinarul care se afla cel mai aproape de duşmani. În clipa următoare, în locurile undecăzură se auzi o bubuitură sinistră şi nori de fum se înălţară spre văzduh.

— Nu oricine poate să arunce grenade de mână, f ăcu Brike, bucuros că acestea explodaseră lazeci de metri depărtare. Bine că au aruncat prost.

În acel moment, o grenadă zbură deasupra peretelui, descriind un arc mare. De astă dată,fusese aruncată de minune, căci bomba urma să cadă chiar în mijlocul marinarilor.

— Foc!Cum se auzi ordinul căpitanului Farrow, pistoalele fură slobozite. Grenada fu atinsă de mai

multe gloanţe şi explodă în înălţime, f ără să pricinuiască vreun rău celor de pe plajă. Un răcnetsălbatic izbucni din spatele peretelui de stânci. Piraţii erau înfuriaţi că Farrow şi oamenii lui se

apărau cu mare pricepere şi succes. Unul dintre ei se arătă atât de mâniat, încât comise oimprudenţă. Se urcă deasupra marginii peretelui, ţinând în mâna dreaptă o legătură întreagă degrenade. O împuşcătură slobozită din revolverul lui Peter, şi piratul căzu f ără vlagă. Stigăte degroază izbucniră din spatele peretelui, apoi grenadele începură să explodeze în mijlocul piraţilor.

— Bravo, Peter! îl aclamară marinarii pe negru. Pentru moment o să le ajungă corecţia asta.Din spatele peretelui răzbătură strigăte de durere şi înjurături sălbatece. Imprudentul pirat

dispăruse de pe zid. Mai mult ca sigur că exploziile îl rupseseră în bucăţi. Cu un zâmbet satisf ăcut,Peter î şi reîncărcă arma, privi luciul apei şi strigă:

— Vine submarinul!Încet, încet, periscopul acestuia se apropia de plajă. O oscilare scurtă, apoi un vârtej de apă şi

turnul submersibilului ieşi la suprafaţă. Chepengul fu ridicat în grabă, iar timonierul Plundow

aruncă un odgon, pe care îl prinseră doi marinari. Traseră submarinul lângă plajă şi tunarul Brikesări cel dintâi pe vas. Dar nu se îndreptă spre timonier, ci alergă numaidecât la tunul lui, scoţându-i în grabă învelitoarea impermeadibă. Tunul era încărcat ca de obicei, iar Brike ţinti margineaperetelui de stâncă, în spatele căruia se ascundeau piraţii. Dar niciunul nu se mai arătă la chip.

— Îmbarcaţi-vă repede! ordonă căpitanul. Trebuie să plecăm imediat. Vulcanul pare să intre-ndraci.

Nişte tunete surde răsunară din interiorul muntelui înalt şi ascuţit, de se cutremură întreagainsulă, f ăcând norii gălbui să devină tot mai compacţi. Marinarii săriră pe submarin cu agilitateaunor feline şi dispărură în interior, prin deschizătura turnului. Brike privi întrebător spre căpitan şi,când erupţia vulcanului se mai potoli, Farrow strigă:

— Rămâi la tun, Brike! Îţi vom trimite muniţii de rezervă, dacă vei avea nevoie. Trebuie să

plutim deasupra apei şi să gonim vasul piraţilor. Gluma se îngroaşă.


4/24

4

Căpitanul îl împinse uşor pe George, care ţinea ulciorul de aur sub braţul stâng şi revolverul înmâna dreaptă. Tânărul sări agil pe submarin, unde Peter îl prinse în braţe.

Căpitanul avea dreptate, gluma se îngroşa. Luciul lin al apei golfului începu să se agite. Ciudatera că nu se arătase niciunul din peştii-trâmbiţaşi, care îi f ăceau pe rarii vizitatori ai acestei insulemisterioase - ce se numea „Insula lui Satan“ - să creadă în duhuri necurate. Se pare că simţiseră primejdia, iar acum erau departe, în largul mării.

George se văzu nevoit să rămână pe punte, deşi ardea de dorinţa să se afle în turn. Dartrebuiau să lupte împotriva piraţilor şi tunarul avea nevoie de muniţii. În turn rămăsese doarcăpitanul, care ordonă punerea în mişcare a vasului. Submersibilul se apropie încet de strâmtoare,dincolo de cotitura căreia ancorase vasul piraţilor.

Pe când Brike î şi îndrepta tunul în direcţia dorită, apa golfului începu dintr-o dată să facă niştevaluri impresionante, care aruncară Submarinul DOX de colo-colo. Farrow se întoarse şi se îngrozi.

Din grota din care tocmai se întorsese cu fiul şi oamenii săi, răzbătea acum un curent fierbinte,deasupra căruia jucau flăcări mici, verzi şi albastre. Noroiul sulfuros şi fierbinte izvora din interiorul

pământului şi se revărsa peste întreaga insulă.Oare cât va mai dura, până când vulcanul se va nărui şi va arunca deasupra golfului roci

incandescente? Va putea submarinul să treacă între timp prin strâmtoare, ca să ajungă în larg?Numai de nu le-ar lua-o piraţii înainte...

Dădu comanda să se mărească viteza, iar submarinul ajunse în scurt timp la prima cotitură.Într-adevăr, goeleta piraţilor se afla la numai cincizeci de metri depărtare şi, de cum se arătă botulsubmarinului, mitraliera instalată mai devreme începu să funcţioneze.

Farrow comandă oprirea ambarcaţiunii. Motoarele începură să se rotească în sens invers.Mitraliera piraţilor trăsese cel mult cincizeci de gloanţe care, ori fuseseră orientate prea sus, oriricoşară din blindajul submarinului. În acel moment, se auzi şi bubuitul tunului lui Brike. Când serisipi norul de fum, nu se mai vedea nimic din grozava mitralieră a piraţilor. Doar câteva trupuri

omeneşti zăceau nemişcate pe punte. Tunarul î şi încarcă din nou arma, dar cei rămaşi în viaţă pegoeletă începură precipitaţi manevrele de retragere.

— Lasă-i dracului, îi strigă Farrow artileristului. Dacă îi scufundăm, riscăm să ne alegem cutrecerea prin tunel blocată. Cu toată viteza, înapoi!

Brike fu gata să cadă în nas, atât de puternică fu zmucitura submarinului care se retrăgearepede spre sinistrul golf cu apă înspumată de la picioarele vulcanului.

Imediat în urma goeletei piraţilor, care tocmai trecuse de o altă cotitură a strâmtorii, seprăbuşiră deodată stânci înalte şi masive, astupând ruta. Şi în urma submarinului se prăvăliră câtevablocuri de piatră din peretele de stâncă, ce stră juia strâmtoarea de o parte şi de alta. Submarinulaluneca pe apa care părea că fierbe. Brike, după ce î şi acoperi tunul, alergă spre turn ca să seadăpostească.

— Domnule căpitan, situaţia e din ce în ce mai complicată, îl anunţă tunarul. Apa e fierbintede tot. Dacă nu găsim altă ieşire, vom fierbe şi noi, cu vas cu tot.

Un val înalt, tocmai se sf ărâmă aproape de turn şi Farrow întinse repede mâna, spre spuma cese surgea pe oţelul submersibilului. O retrase imediat, îngrijorat: apa era cu adevărat fierbinte.

— Brike strâmtoarea e blocată, iar din cealaltă parte se revarsă râul de pucioasă. Ne-am camdus pe copcă. Ai vreo sugestie?

— Trebuie să găsim o altă ieşire, răspunse Brike, privind spre ţărmul de sud al golfului.Acolo era bancul de corali, care mărginea golful, având cel mult doi metri lăţime. Iar în spate

spumegau valurile Mării Sundei.— Cred că trebuie să sacrificăm nişte torpile, continuă Brike. Dar va trebui să ne scufundăm

mai întâi, altfel ne vor cadea în cap sf ărâmăturile de coral. La câţiva metri adâncime, acestea nu vor

avea niciun efect asupra blindajului nostru.


5/24

5

Închiseră repede chepengul turelei-turn, iar căpitanul Farrow le comunică oamenilor săi că sunt blocaţi în golful care în curând va începe să fiarbă. De asemenea, îi puse în temă şi cu planultunarului, de a torpila bancul de corali.

Brike raportă că armase două torpile de la proră, iar căpitanul se îndreptă spre cabina cu acelhublou imens, pentru a supraveghea mai bine întreaga operaţiune. Le permise lui George şi Ando să îl însoţească, întâlnindu-i în drum.

Farrow deblocă hubloul de panourile de oţel care îl protejau, puse în funcţiune proiectoarele şiordonă ca Submarinul DOX să se apropie încet de bancul de corali. Observase o parte care i sepăruse mai subţire, căci, în momentul în care uriaşele stânci de corali intrară în raza de lumină aproiectoarelor, în faţa submarinului apăru o scobitură uriaşă. Aici, bancul să tot fi avut nu mai multde un metru.

La comanda lui, submarinul se retrase încet. Căpitanul opri lumina proiectoarelor şi închiseobloanele de oţel. Submarinul se retrăgea mereu.

Farrow redevenise omul calculat şi rece, care nu cunoştea ce înseamnă nervozitatea. Ştia exact

cât trebuie să se retragă, deşi se afla pentru prima oară în acest loc. Când dădu în sfârşit comanda deoprire, submersibilul trebuie să fi fost exact lângă peretele de stânci din partea de nord a golfului.

Comandă:— Foc, torpila 1!O zmucitură uşoară cutremură vasul şi primul proiectil î şi începu incursiunea. După doar trei

secunde răsună până la ei explozia produsă de aceasta, apoi veni reculul. Submarinul începu să oscileze. Pe punte răsunau, ca nişte lovituri, bucăţile de coral ce fuseseră proiectate în toate părţile.Brike avusese dreptate şi de data asta, blindajul submarinului rezistă f ără nicio problemă, dar cusiguranţă că nu acelaşi lucru s-ar fi întâmplat, dacă s-ar fi aflat la suprafaţă.

Farrow mai aşteptă câteva secunde, apoi dădu comanda de ieşire la suprafaţă, ceea ce se îndeplini imediat. În bancul de corali se f ăcuse o spărtură mare, care lăsa Submarinului DOX destul

loc de trecere. Apa rece a mării ajunse repede în cazanul încins al golfului, iar valurile fierbin ţi începură să se răcească.

Căpitanul Farrow ordonă mărirea vitezei şi ghidă cu îndemânare submarinul prin spărturabancului de corali. Când ajunseră la o depărtare cam de două sute metri de vulcan, se auzi din urmă o detunătură. După câteva secunde, un torent fierbinte trecu peste submarin.

George văzu cu îngrijorare că stâncile în forma diavolului se aplecaseră în jos, se micşoraseră şi acum se clătinau. Apoi, se înclinară mai tare şi se prăbuşiră în mare. O coloană uriaşă de fumgalben se ridică în văzduh. Se auzi un şuierat, un vâjâit şi apoi o trosnitură. Un val gigantic seapropie ameninţător de submarin, iar Farrow răcni:

— Cu toată viteza, înainte!Submarinul ţâşni ca un cal de curse, trecând prin spărtura îngustă, după care viră puţin, ca să

aibă în spate drept scut bancul de corali. În clipa următoare, valul gigantic cu creasta înspumată, sesparse de bancul de corali. Numai câteva valuri neînsemnate ajunseră submarinul, dar nu putură să-ipricinuiască vreo pagubă. Căpitanul Farrow descoperise o trecătoare în cel de-al doilea banc decorali şi, peste câteva minute, minunatul vas de oţel se legăna pe valurile line ale Mării Sundei.„Insula lui Satan“, însă, dispăruse în mare.

II. UN INCIDENT NEPLĂCUT

Jan Brike apăru vesel din turela-turn.— Şi de data asta am scăpat cu bine, domnule căpitan, zise el bucuros, privind coloana uriaşă

de fum galben ce se ridica pe locul în care, până mai adineauri, coasta de nord a vulcanului î şi arăta

figura de diavol.


6/24

6

— Aşa e, Brike, am avut iarăşi noroc, admise Farrow, râzând. Aş vrea să ştiu dacă şi goeletapiraţilor a scăpat. Bandiţii o să aibă acum şi mai mare necaz pe noi.

— N-or să ne dea pace, până nu le-oi trimite o torpilă în coaste, mormăi supărat tunarul. Dar,vedeţi, domnule căpitan, coloana de fum din partea de vest nu mi se pare lucru curat. Nu cred s ă fieun vapor de pasageri, căci fumul e prea jos şi apoi se apropie prea repede.

Farrow duse la ochi ocheanul, privi câteva secunde, apoi anunţă cu oarecare nelinişte:— Brike, ăsta e un distrugător englez. Ce-o fi căutând aici, în Marea Sundei?— Cu siguranţă că se află pe urma goeletei piraţilor, răspunse Brike. Dacă pune mâna pe ei,

englezii or să afle şi despre noi. Cred că mai bine ne-am scufunda şi ne-am retrage în vizuinanoastră.

Cu ocheanul la ochi, căpitanul voi să dea ordinul de submersiune, pregătindu-se să închidă chepengul turnului.

— S-o ştergem, de pe crucişător s-a ridicat un aeroplan.— Taman acuma e marea mai liniştită, încât or să ne vadă, chiar dacă ne lăsăm la fund, aprecie

Brike, posomorât. Desigur, îl atrage coloana de fum galben a vulcanului. Poate ar fi mai bine să navigam la suprafaţă, cât mai repede, şi să ajungem în vizuina noastră.

Farrow se arătă de acord şi dădu ordinele de circumstanţă. Submarinul despica valurile cu oviteză nebună, îndreptându-se spre est.

George observă că Jan Brike studia concentrat estul. Bătrânul lup de mare clătina mereu dincap, mormăind cuvinte neînţelese. Tânărul observă că şi tatăl său avea o înf ăţişare cât se poate deserioasă şi un simţământ ciudat se strecură în sufletul său.

Oare aviatorul englez, care plana în urma lor, să reprezinte vreo primejdie pentru ei?E drept că tatăl său îi povestise că era căutat de mai multe ţări, autorităţile considerându-l un

proscris.— Până la urmă, domnule căpitan, tot e mai bine să ne scufundăm, strigă Brike. Avionul a

ajuns la mare înălţime şi trebuie să zărească valurile de la proră. Ah, dar uitaţi-vă în partea stângă!Se vede şi goeleta piraţilor. Torpila mea le-o fi stricat cârma.

Pe când spunea acestea, se întorsese spre Farrow şi astfel zărise din întâmplare goeletapiraţilor, care se afla cam la o depărtare de mai puţin de o milă de submarin. Vasul cu pânze erapurtat de valuri, când la dreapta, când la stânga, aşadar Brike avusese motive întemeiate să creadă că nu mai era capabil să cârmească.

Căpitanul Farrow ridică din umeri:— O să ne lase să plecăm, Brike. Vom intra în submersiune, dar în zona asta nu ne putem

scufunda la o adâncime mai mare de cincisprezece metri. Ne va zări, f ără doar şi poate.— Peste un sfert de oră ajungem în canalul cel adânc, îi aminti Brike, liniştit. Acolo putem să

ne lăsăm atât de afund, încât să nu ne mai poată repera. Şi vom putem naviga liniştiţi până în

vizuina noastră.— Ei, de încercat, trebuie să încercăm, gândi Farrow cu glas tare, ridicând din umeri. Poate

vom avea şi de data asta noroc.Cu un semn îl trimise jos pe George, iar Ando coborî şi dânsul. Brike închise chepengul

turnului şi îl asigură. Apoi, pompele se puseră în mişcare şi aspirară apa, umplând tancurilesubmersibilului, care se scufundă repede şi echilibrat. Se lăsară numai atât, încât căpitanul Farrowsă poată cerceta prin periscop suprafaţa mării şi eventual văzduhul. Nu trecură nici cinci minute,când î şi averiză echipajul:

— E un hidroavion, nu un aeroplan. A aterizat alături de goeleta piraţilor. Păcat! Acum, fireşte,vom fi trădaţi. Ca să-şi procure un avantaj, bandiţii vor indica ultima noastră poziţie. Vom navigaceva mai spre nord, deşi ne vom apropia cam mult de stânci şi de bancuri. Apoi, trebuie să coborâm

la adâncimea de cincisprezece metri, căci nemaifiind în aer, aparatul de zbor nu ne mai poate repera.


7/24

7

Căpitanul dădu ordinele necesare, periscopul fu tras şi pus pe poziţia stand by, iar submarinulse lăsă mai adânc, plutind în necunoscut.

Stâncile şi bancurile îi ameninţau, existând şi pericolul de a se împotmoli, deoarece niciodată nu navigaseră atât de aproape de insule. Mai exista şi riscul ca hidroavionul să se ridice din nou învazduh şi să îi bombardeze.

— Plundow, la cârmă! ordonă Farrow. Eu mă duc în cabina de la proră. George, Ando, puteţiveni şi voi dacă vreţi.

Cei doi tineri îl urmară pe căpitan în locul cel mai interesant de pe întreg submersibilul. În faţaferestrelor se vedea o lumină tulbure ca de amurg şi ochii se deprinseră anevoie să distingă îndepărtare. Lui George i se păru oarecum sinistru. Dacă s-ar fi ivit la o depărtare mică vreunobstacol, submarinul aflat în plină viteză, n-ar fi avut vreme să oprească sau să-l evite.

— Nici nu vor bănui că navigăm atât de aproape de stânci. Desigur că, mai întâi, or să cerceteze marea în larg. Să sperăm că vreo balenă o să-i inducă în eroare, purtându-i după ea. N-audecât s-o bombardeze cât or vrea.

Deodată, răcni în port-voce:— Atenţie la cârmă! Motoarele înapoi!Submarinul se roti în loc. Plundow nu stătu mult la gânduri: în clipa următoare şi virase. Se

produse o zmucitură grozavă atât de brusc î şi schimbă elicea sensul de rotaţie. Cu toate acestea, fuprea târziu. În faţa submarinului apăru o spumă albă, pe care Farrow o recunoscuse instinctiv. Eraun banc de nisip, pe care valurile neobosite îl îngrămădiseră în coasta unui recif de corali. Dinnefericire acest morman se prelungea departe în mare, pe o întindere plană şi acum SubmarinulDOX nu mai putea să se ferească.

Nu se produse nici o zguduitură, deoarece vasul de oţel se adânci foarte uşor în nisipul moale.De asemenea, din pricina schimbării bruşte de direcţie, vasul nu lovi obstacolul cu vârful prorei, cimai mult lateral, alunecând cu partea de la babord pe suprafa ţa moale.

George crezu că situaţia e total neprimejdioasă, de vreme ce ambarcaţiunea nu suferise niciozguduitură. Poate că va aluneca peste obstacol sau va da puţin înapoi. Se miră că tatăl lui nu dăduniciun ordin în această privinţă şi se întunecă la faţă.

— Tată, situaţia noastră e periculoasă? întrebă el. Am putea să dăm înapoi şi să scăpăm dinbancul de nisip.

— Tu nu cunoşti încă aceste primejdii ascunse, dragul meu fiu, îl linişti Farrow, cu un zâmbetamar. Zona în care ne aflăm acum e acoperită mai mult cu un fel de clisă, decât cu nisip. Iar clisaasta blestemată, formată din argilă îmbibată cu apă, are prostul obicei de a înghiţi orice corp cu carevine în contact. Elicea lucrează ca să ne dea înapoi, dar deocamdată nu ne putem mişca, după cumvezi. Am mai fost noi cândva într-o astfel de situaţie şi ne-au trebuit două ceasuri ca să ne eliberăm.Elicea trebuie să dea clisa la o parte, încetul cu încetul, până când structura submarinului se va

elibera din această încleştare. Şi-acum, din nefericire, trebuie să oprim maşinile.— În acest caz, nu mai plecăm de aici, aprecie George, serios îngrijorat.— Nu, rămânem pe loc. În cazul în care lucrează elicea, aviatorul ne observă numaidecât.

Dacă însă rămânem liniştiţi, putem spera că ne va trece cu vederea.Farrow strigă ordinele în pâlnia cornetului acustic şi zumzetul motoarelor electrice amuţiră

numaidecât. Se întoarse în cabina de comandă împreună cu cei doi tineri. Bătrânul Brike ii ieşi în întâmpinare. Se scărpina în cap şi afişa o mutră încurcată.

— Domnule căpitan, aici ne aflăm pe marele banc transversal ce luminează în depărtare,datorită clisei albe care domină zona. E un lut scârbos. Aviatorul o să ne vadă, chiar de la o înălţimede o milă marină. Consider că ar fi mai bine să golim tancurile de apă şi să ne ridicăm la suprafaţă.Am avea mai multe şanse. Dacă se apropie hidroavionul, măcar nu putem apăra cu armele de la

bord.


8/24

8

— Ei, despre chestia asta trebuie să mai vorbim, îl domoli Farrow, surâzând. Totuşi, aidreptate, ar fi mai bine să urcăm la suprafaţă.

Căpitanul dădu ordinul cu stăpânire de sine şi imediat pompele începură să lucreze, deversândapa de balast din tancuri. În acelaşi timp, motoarele învârteau puternic elicea, ceea ce f ăcusubmarinul să se cutremure.

— Dacă nu ne-a văzut până acuma, nici n-o să ne mai vadă, îi mai linişti Farrow pe ceilalţi.— Numai de-am ajunge odată sus, îi alarmă Brike. Tancurile de balast sunt pe jumătate golite,

dar indicatorul de adâncime se încăpăţânează să rămână nemişcat.Zicând acestea, lovi barometrul, al cărui indicator rămăsese înţepenit la cincisprezece metri.

George observă figura îngândurată a celorlalţi. După câteva minute î şi f ăcu apariţia şi primulinginer, anunţând că tancurile sunt complet goale şi privind foarte îngrijorat barometrul, al căruiindicatorul nu se clintise nici cu o liniuţă. În acest timp, submarinul continua să trepideze la rotaţiileelicei. Lutul primejdios îl ţinea încleştat, încât părea că acolo va rămâne pe veci.

— Tată, crezi că nu vom mai ieşim de aici? întrebă George, cu jumătate de glas.

— Ba da, băiatule, câtă vreme turnul se mai află deasupra clisei, putem părăsi submersibilul.Inginerul nostru a construit şi acolo un dispozitiv ingenios. Dar dacă îl părăsim, vasul va fi pierdut.Brike, cheamă oamenii! Dacă vă capturează eglezii şi vă fac prizonieri, să vă justificaţi că nu aţif ăcut altceva decât să-mi respectaţi cu sfinţenie ordinele. Ai înţeles?

— Prea bine, domnule căpitan, aprobă Brike, dar aş vrea să-l fac atent pe domnul căpitan că rămân şi eu pe submarin cu domnia sa. Şi cred că toţi vor proceda la fel.

— Gândiţi-va la fiul meu, strigă Farrow! Pe el trebuie să-l salvaţi.— Nu, tată, interveni George, calm şi energic. Dacă tu rămâi la bord, rămân şi eu cu tine.

Aşadar trebuie să vii şi tu cu noi. Vom scăpa şi vom construi un alt submarin. Chiar tu ai spus că aimijloace financiare destule. O, ce aventură frumoasă o să mai fie!

— Băiatule, tu ştii doar că un căpitan trebuie să rămână pe vasul său, zise Farrow,

întunecându-se la faţă.— Da, da, tocmai de aceea trebuie să ne grăbim să avem un vas nou, îl contră George, cu un

zâmbet şiret. Acum, vrei să urcăm?— Fiul dumneavoastră a apreciat corect situaţia, consideră şi Brike. Submarinul nostru cel

nou se va numi „George“. Nu urcăm cu toţii, domnule căpitan?Farrow încă mai şovăia. După vechiul obicei marinăresc, ar fi trebuit să rămână pe vas, dar

ştia bine că în acest caz, echipajul va refuza să plece f ără el. Şi George al lui va pieri de o moartegrozavă. Şi toate astea doar pentru un obicei învechit? Era cât se poate de adevărat, puteau să scapeşi, cu bogăţiile pe care le aveau în ascunzătoarea lor principală, pe Insula Păcii, puteau să-şiconstruiască un submarin mai modern şi mai trainic.

Înainte de a apuca să ordone părăsirea submarinului, o lovitură puternică zgudui trupul de oţel

al acestuia. George î şi privi speriat tatăl, iar Farrow dădu trist din cap.— Da, dragul meu, mi-e teamă că s-a sfârşit, zise el încet. A fost o bombă lansată din

hidroavionul care s-a ridicat din nou în aer. Acum e prea târziu ca să mai părăsim submarinul.— Ura! strigă Brike, entuziasmat, în secunda următoare. Englezul a nimerit de minune!

Urcăm! A aruncat bomba chiar lângă noi, în lut, iar explozia ne-a liberat.Într-adevăr, aşa era. Indicatorul barometrului se ridica văzând cu ochii. Farrow dădu ordinul ca

maşinile să fie repornite, iar Brike urcă în turn, deschise chepengul şi sări afară.Căpitanul îl urmă numaidecât şi nici George nu se lăsă mai prejos. Veni şi Ando imediat.Farrow cercetă nordul. Aviatorul englez tocmai vira, la o depărtare de cel mult o jumătate de

milă de submarin.— Nu face vreo prostie, strică Farrow tunarului. Dacă tragem, Anglia ne va urmări prin orice

mijloace întreaga viaţă.


9/24

9

— Domnule căpitan - răspunse Brike, liniştit -, voiam numai să-l sperii, astfel or să ne arunce încă o bombă, care poate n-o să mai nimerească atât de bine ca prima.

Hidroavionul, la bordul căruia se afla şi un trăgător care arunca bombele, se întoarse vâjâindchiar spre bancul de nisip, deasupra căruia plutea Submarinul DOX.

Farrow se apropie de pâlnia cornetului acustic, ca să trimită un ordin în sala maşinilor. Voia să evite inevitabila bombă printr-o manevră dibace.

Jan Brike însă, care se pitise până atunci în spatele tunului, se ridică deodată şi răsuci ţeava, îndreptând-o asupra aparatului de zbor. Şi f ăcu asta cu mişcări cât mai explicite, astfel încât pilotulsă-l observe şi realizeze că îl păştea un pericol. Şi de data asta se demonstră că Jan Brike cunoşteabine oamenii. Aviatorul nu se aşteptase să fie ameninţat de la o distanţă atât de mică şi, intuindpericolul în care se află, viră brusc într-o parte

Trăgătorul, care pusese deja mâna pe pârghia aruncătorului de bombe, o acţionă f ără să fi fostavertizat de manevra pilotului. Trei proiectile de mare putere plonjară una după cealaltă şi explodară în spatele bancului de nisip, f ără să pricinuiască submersibilului vreo pagubă.

Farrow observa aparatul cu mare interes. Înţelese că hidroavionul, prin mişcarea bruscă apilotului, î şi pierduse echilibrul. Aparatul începu să oscileze, pierdu din altitudine şi se afla prea josca să se mai ridice. Se întoarse pe o parte în zgomotul motoarelor ambalate la maximum, apoi seprăbuşi în mare, la o depărtare de cel mult un sfert de milă de submarin. Jan Brike î şi flutură beretarâzând, apoi î şi acoperi din nou tunul cu prelata cauciucată protectoare.

III. MUSAFIRI NEPOFTIŢI

Căpitanul Farrow privi neliniştit spre locul în care se prăbuşise avionul. Izbitura nu fuseseprea violentă, întrucât aparatul căzuse de la o mică înălţime, dar cei doi pasageri erau, cu siguranţă,prinşi în centurile lor de siguranţă. Riscând să se înece în momentul în care în dispozitivele de

amerizare umplute cu aer, ce fuseseră distruse, va intra apa.Atunci, Ando se aruncă în mare, f ără nicio reţinere. Înţelesese privirile îngrijorate ale

căpitanului şi le sări în ajutor aviatorilor, care până mai adineauri încercaseră să-i lichideze.Căpitanul Farrow şi fiul său îi admiraseră prinţului Ando agilitatea cu care înota, încă de la

prima lor cunoştinţă, atunci când luntrea acestuia se răsturnase. Acuma, însă, părea că zboară prinapă ca peştii, ajungând la hidroavion în timp util. Aparatul de zbor plutea încă la suprafaţă, daraviatorii î şi pierduseră cunoştinţa.

George scoase un strigăt, după care se avântă şi el în mare. Realizase că Ando, cât ar fi el deviteaz şi de puternic, nu-i va putea aduce la submarin pe amândoi englezii. Înotă cât putu de repedepână la epava în agonie şi îi sări prietenului său în ajutor. Acesta reuşise să-i elibereze de centurilelor de siguranţă şi se gândea pe care dintre ei să-l salveze, şi pe care să-l abandoneze adâncurilor.

Când î şi zări prietenul în apropiere îi zise:— Ia-l tu pe trăgător, iar eu mă voi lupta cu pilotul până la submarin. Crezi că te descurci?— Mai încape îndoiala..., veni răspunsul tânărului Farrow, care procedă întocmai.Puţin mai târziu, când băieţii ajunseră cu englezii la vasul lor, Peter împreună cu timonierul

Plundow se străduiau să-i readucă la viaţă, până ce dr. Bertram î şi f ăcu apariţia, cu aparatul său deoxigen.

Revenindu-şi în simţiri, cei doi aviatori - ofiţeri foarte tineri - se uitară buimaci împrejur, apoisăriră în picioare şi se prezentară căpitanului Farrow.

Aveau grade de locotenenţi şi se numeau Higgins şi Hoilburn. Primul, cel mai in vârstă, crezude cuviinţă să se justifice.

— Domnule căpitan Farrow, ştiţi că orice englez are datoria să vă aresteze, iar dacă întâlneşte

submarinul, trebuie să încerce să-l distrugă. Războiul s-a terminat, dar nu şi cel împotriva


10/24

10

dumneavoastră, îmi pare rău. Felul în care noi, ofiţerii, gândim despre treaba asta, e o cu totul altă chestiune.

— Ştiu, domnilor, le zâmbi Farrow, îngăduitor. Ceea ce înseamnă că, acum, trebuie să vă socotiţi prizonieri de război. În orice caz, puteţi sta liniştiţi. Nu am intenţia să vă privez multă vremede libertate. Totuşi, înainte de a vă elibera, trebuie să-mi pun propriul submarin la adăpost.

— Se înţelege de la sine, domnule căpitan, aprobară cei doi ofiţeri. Dar trebuie să vă atenţionăm că, pe crucişător se mai află un hidroavion, care în mod normal ar trebui să fie lăsat laapă ca să decoleze în căutarea noastră.

Farrow î şi îndreptă ocheanul spre cele două coloane de fum care se ridicau din zona unde ar fitrebuit să fie vasul englez.

— Da, îl văd, a decolat chiar acum, iar peste puţin timp va fi deasupra noastră. Camarazii vă pot lua imediat cu dânşii, domnilor. Dar în schimb, să nu arunce bombe, până ce nu veţi ajunge înapoi pe vasul vostru. Pe urmă, vânătoarea poate continua ca şi până acum.

— Bineînţeles, domnule căpitan, vă dăm cuvântul de onoare că nu vom întreprinde nimic până

nu ajungem la cricişător şi îi dăm raportul comandantului nostru. Dar, îmi daţi voie să vă întreb,cine ne-a salvat? vru să ştie locotenentul Hoilburn.

— Cel mai nou tovarăş al meu, tânărul prinţ Ando, ajutat de propriul meu fiu, răspunseFarrow, arătând spre cei doi.

— Ah, prinţul Ando, am auzit de el, exclamă Higgins mişcat.Păşiră spre tineri şi le strânseră mâinile cu putere.— Niciodată n-am crezut ce mi se spunea la Singapore despre prin ţul Ando. Unchiul

dumneavoastră, prinţe, a reclamat cum că v-aţi fi ucis propriul părintele, ca să puneţi mâna peputere. În acelaşi timp s-a aflat, printr-un om de încredere, că unchiul dumneavoastră a luat puterea în mod arbitrar. Aşa că guvernul singaporez a trimis un crucişător şi un distrugătorul, ca să-idemonstreze că nimeni nu poate proceda după cum îl taie capul, atâta vreme cât Anglia deţine

protectoratul micilor state din aceste ape. Cum tatăl dumneavoastră s-a aflat sub protecţia noastră,vrem să cercetăm dacă acuzarea se va dovedi adevărată, dar în acelaşi timp să-i dăm a înţelegeunchiului că numai atunci va putea domni, când supuşii vor accepta aceasta. Altfel, Anglia ar finevoită, pentru garantarea liniştii şi a siguranţei populaţiei, să instituie un embargo asupra insulei,până când situaţia se va limpezi.

— Vă mulţumesc pentru aceste veşti, domnule locotenent, zise Ando. Am povestit dejadomnului căpitan Farrow că sunt complet nevinovat. Tatăl meu a murit de muşcătura unui şarpeveninos. Aveam intenţia să dovedesc minciuna unchiului meu şi să iau puterea, deoarece mie mi secuvine de drept, nu lui. Totuşi, mă bucur că Anglia mă susţine. Dacă o f ăceam singur, ne-ar fi costatpe toţi mult sânge.

Se părea că englezii sunt foarte încântaţi, văzând că se apropie cel de-al doilea hidroavion.

Făcură semne repetate şi, după câteva curbe precaute, aparatul ameriză lângă submarin.Higgins le strigă celor doi nou veniţi ceea ce se întâmplase. Imediat, aceştia î şi dădură

cuvântul de onoare că nu vor arunca bombe asupra Submarinului DOX, până când nu-şi vor ducecamarazii la bordul crucişătorului, orice s-ar întâmpla. Brike le aruncă o frânghie şi aparatul fu traslângă submarin.

Cei doi aviatori coborâră şi, de pe flotorul stâng al avionului de zbor, urcară pe submarin, casă-l cunoască pe mărinimosul căpitan Farrow.

— Locotenenţii Moran şi Bryen au onoarea să vă mulţumească pentru salvarea camarazilorlor!

Când Farrow respinse politicos mulţumirile, indicândul pe Ando drept salvator, alături deGeorge, le strânseră şi acestora mâinile cu putere. Apoi, locotenentul Bryen zise:

— Higgins vă va fi povestit că suntem în drum spre insula prinţului Ando. De altfel, avem


11/24

11

ordin să-l reţinem pe acesta, până când acuzarea de paricid se va dovedi neîntemeiată. Dar asupraacestei chestiuni, noi avem o singură părere: că prinţul Ando e nevinovat. Totuşi, trebuie să avem învedere situaţia noastră ciudată şi să încheiem un armistiţiu. Poate ne mai întâlnim vreodată pe insulaprinţului Ando, domnule căpitan Farrow.

— Asta se prea poate, răspunse căpitanul zâmbind, dar întâlnirea noastră nu va putea să decurgă în mod oficial.

— Vă rog să ne credeţi, domnule căpitan, că şi noi ne-am bucura foarte mult, zise Bryen cusinceritate. Corpului nostru ofiţeresc îi repugnă ordinul de a distruge vasul dumneavoastră.

Ofiţerii î şi luară rămas bun în mod foarte cordial şi se urcară în hidroavion. Abia atunci cândsubmarinul se îndepărtase atât de mult, încât se distingea numai ca un punct pe întinsul apei, ofiţeriirecunoscători se ridicară în aer.

Faimosul submarin trecea cu toată viteza prin apropierea numeroaselor insule, recifuri şistânci. Drumul regulat de navigaţie pentru marile vapoare de pasageri, care plecau în Australia, eraatât de departe, încât submarinul cenuşiu nu putea fi descoperit nici cu lunetele cele mai puternice.

În tot timpul acestei curse nebuneşti, prinţul Ando fusese foarte tăcut. Avea toate motivele,deoarece fusese stigmatizat drept paricid, era căutat de autorităţile engleze şi acum se aflau pe drumchiar două vapoare de război pentru a „ocroti“ insula sa. Fusese crescut la Singapore şi putea să ştiecare era scopul final al acestei „ocrotiri“.

Farrow ar fi vrut bucuros să-l ajute. Dar acum, după ce se amestecase Anglia, era cu neputinţă s-o mai facă, deoarece aflase de curând că el însuşi era un proscris. Ceea ce cam bănuia.

George î şi puse mâna pe braţul lui Ando.— Fii pe pace, prietene, îl linişti acesta. Totul va avea un sfârşit fericit până la urmă. Te vom

ajuta din toate puterile să-ţi recapeţi domnia şi să te poţi întoarce la ai tăi.Ando zâmbi, înţelegător.— Îţi mulţumesc, George, numai că o să fie foarte greu. Protecţia Angliei e poate şi mai

primejdioasă decât vră jmăşia unchiului meu şi a adepţilor săi. Dar voi şti să mă apăr, te asigur.Căpitanul Farrow se uita mereu înapoi, prin ocheanul său puternic, la care nu voia să renunţe,

înlocuindu-l cu un binoclu mai modern. Distrugătorul englez putea să dezvolte o viteză cu mult maimare, şi de aceea Submarinul DOX ar fi fost nevoit să se scufunde imediat ce l-ar fi zărit.

Totuşi, se părea că aviatorii englezi î şi întinseseră raportul mult şi bine. Sau, poate,comandantul crucişătorului era destul de înţelept să se ocupe mai întâi de goeleta piraţilor. Se puteabizui pe faptul că pe căpitanul Farrow îl va mai putea întâlni pe insula prinţului Ando.

Submarinul î şi continuă cursa la suprafaţă, până când ajunse la intrarea în tunelul secret păzitde sepia cea albă (Vezi volumul 2).

Căpitanul Farrow mai cercetă odată cerul spre vest. Dacă ar fi trecut pe deasupra crateruluistins de pe Insula Păcii, aviatorii ar fi putut descoperi cu uşurinţă submarinul, în lanţul vulcanic ce-i

servea de adăpost. Aceasta era singura posibilitate să-i găsească ascunzătoarea.Pentru a se mai linişti, cum pericolul trecuse, împreună cu George şi Ando merseră în cabina

hubloului cel mare, îndepărtară uşile de oţel şi puseră în funcţiune reflectoarele. Submersibilul sescufundase la treizeci de metri. La această adâncime, tunelul cel lung, ce străbătea peretelecraterului, ducea în lacul ce umplea interiorul său.

Farrow se retrăsese de atâtea ori cu submarinul în acest adăpost, încât timonierul Plundowcotea exact la locul potrivit, f ără a mai avea nevoie de nicun ordin.

George remarcă crăpătură din dreapta intrării în tunel, în care sălăşluia sepia cea albă, darmonstrul marin nu se arăta. În schimb, zări altceva. Nişte fire lungi, de diferite culori, jucau înlumina orbitoare a reflectoarelor. Păreau în viaţă, deoarece câteodată dispăreau cu totul, că apoi să reapară în număr şi mai mare. Pluteau la intrarea tunelului, iar atunci când submarinul intră în

deschizătura acestuia, lui George i se păru că firele colorate devin tot mai numeroase.


12/24

12

Aveau cam la doi metri lungime şi păreau acum mai groase. Se apropiară mai mult de hublouşi tânărul desluşi îngrozit că era vorba de nişte şerpi marini destul de mari, al căror trup turtitsemăna cu nişte curele groase.

Ando îl apucă de braţ şi îi zise încet şi grav:— Tata a murit de muşcătura unei astfel de dihănii. Taina noastră cea mare îi prezisese

sfârşitul. Tata a căzut de pe o poteca îngustă, când ne întorceam acasă, a fost muşcat de o cobră regală, iar la scurt timp şi-a dat sufletul.

Căpitanul Farrow îl chemă îndată pe dr. Bertram.— Ah, dar ce-mi văd ochii? exclamă el, deodată. Asta e cât se poate de interesant. O specie

rară de şerpi şi văd că sunt o mulţime. Ce mai specimene! Mi se pare că nu am exemplare demărimea asta în colecţia mea. Minunat, domnule căpitan, am să caut mai pe urmă să prind unul dinaceste exemplare.

— N-ai decât să încerci, dragă doctore, mă tem însă că n-o să ai cum. Doar nu vei fi crezândcă lacul vulcanic e plin de astfel de reptile veninoase?! Şi aici, cum vrei să deschizi chepengul ca să

pui mâna pe vreunul?— Hm, ai dreptate, căpitane, recunoscu dr. Bertram, necă jit. Dar, parcă se înmulţesc

necontenit. Şi nici gând să fugă dinaintea noastră, mai degrabă ne întâmpină. Foarte ciudat.— Mă tem că va trebui să renunţăm la adăpostul nostru, oricât de rău mi-ar părea, urmă

Farrow. N-ai putea să-mi explici de unde vine mulţimea asta de şerpi şi de ce pare că iese din tunel?— Căpitane, ştiu la ce te gândeşti şi cred că ai dreptate. Am observat adesea în lacul vulcanic

şerpi din aceştia şi am prins chiar câteva exemplare, dar de dimensiuni mult mai reduse. Şi numai întâmplător. Poate că scobiturile şi crăpăturile din pereţii craterului sunt pline de bestiile astea, care î şi caută hrana la adâncimi atât de mari, încât nici nu le-am observat. Sau, poate, au migrat din cineştie ce pricină. S-au strecurat prin tunel în lacul vulcanic, nu le-a plăcut acolo şi acum se întorc. Înorice caz, faptul că şerpii părăsesc lacul, poate reprezenta şi pentru noi o primejdie. Mă gândesc la

erupţia vechiului vulcan de pucioasă, căpitane. Ştii că în zona asta, scoarţa pământului e foartesubţire. Şi-atunci e foarte posibil ca străvechiul vulcan să se trezească la viaţă. Am face mai bine să nu zăbovim mult aici.

— Da, doctore, asta e şi părerea mea, admise Farrow. Acum o să pătrundem în lacul vulcanicşi vom observa prin periscop dacă s-a întâmplat ceva şi dacă în lac se află mai mulţi şerpi. Nutrescunele speranţe că, aşa cum ai formulat dumneata o ipoteză, şerpii sunt unii migratori şi de aceea auajuns în tunel. Poate că lacul vulcanic nu le oferă destulă hrană, iar acum îl părăsesc. Dar n-ar fiexclus să ne aflăm şi în preajma erupţiei vulcanului,

— Şerpii se aflau deja pe drum, atunci când a izbucnit vulcanul de pucioasă, zise Bertram.Altminteri n-ar fi ajuns atât de repede aici. Se poate ca lacul vulcanic să nu le fie pe plac, deoarecele oferă posibilităţi reduse de hrană, insuficiente pentru o mulţime atât de considerabilă. E mai bine

să fim prudenţi. Eu aş zice să părăsim cât mat repede lacul vulcanic.— Dar afară sunt englezii, î şi aminti Farrow, cu amărăciune în glas. Chiar dacă aviatorii sunt

oameni cumsecade, tot trebuie să asculte de ordinele superiorilor lor. Şi distrugătorul o să sosească nu după mult timp, chiar dacă şi-a pierdut ceva vreme cu piraţii. Zău că ne aflăm într-o situaţiemizerabilă.

— Ei, poate că nu e chiar atât de mizerabilă, îl linişti medicul. Pe legea mea, e foarteinteresant!

În sfârşit, submarinul ajunse în lac. Şi aici, şerpii veninoşi roiau în jurul acestuia. Cândurcaseră îndeajuns ca Farrow să se poată servi de periscop, văzu că toată suprafaţa lacului eraacoperită de şerpi coloraţi, ce înotau zăpăciţi în toate direcţiile.

Doctorul Bertram îl împinse la o parte pe Farrow - toţi cei din cabina prorei veniseră în cabina

de comandă — şi zise:


13/24

13

— Căpitane, se prea poate ca şerpii să plece, deoarece lacul e prea mic pentru o asemeneapopulaţie. Nu e neapărat necesar să fie vreun semn de primejdie, cum ar fi erupţia vulcanului. Darce-i în mână nu-i minciună. Mai bine să părăsim lacul. Nici n-am putem debarca de pe submarin.Pariez că şi toate adăposturile noastre sunt pline de şerpi.

— Hm, asta aş vrea să verific mai întâi, aprecie Farrow. Nu vreau să am mustrări de conştiinţă că am neglijat ceva.

— Desigur, căpitane, aprobă repede dr. Bertram; e şi foarte interesant.Farrow dădu ordin să se ridice submarinul, atât cât periscopul să poată fi utilizat. Şi aici,

inginer Nasper folosise geamuri groase, dar prin care se putea vedea şi din apă.Submarinul DOX avansă lin în grotă. Când se puseră în funcţiune reflectoarele, lumina lor

dezvălui o mişcare multicoloră de nemaiîntâlnit.Din toate încăperile ieşeau reptile veninoase, se încolăceau pe cheiul îngust şi se aruncau în

apă. Era absolut imposibil să deschizi chepengul, căci şi periscopul submarinului, atât cât ieşea dinapă, era plin de şerpi.

— Trebuie să facem cale-ntoarsă, admise Farrow, f ără nicio tragere de inimă. S-ar putea caaceste animale inteligente să presimtă izbucnirea străvechiului vulcan. Să fim şi noi atât deinteligenţi şi să ne îndepărtăm.

Peste un sfert de oră se aflau în larg, îndreptându-se din nou spre Insula Flores.

IV. ÎNCĂ O MISIUNE PRIMEJDIOASĂ

Căpitanul Farrow îndruma mereu submarinul pe partea de nord a rutei ce ducea spre InsulaFlores. Ţara lui Ando se afla mai la sud, dar acolo fusese odată drumul marilor vapoare de pasagerişi, afară de asta, crucişătorul englez trebuie să se fi aflat pe acelaşi traseu.

Şi Farrow voia să dispară, deocamdată. Naviga liniştit deasupra apei, putând astfel să

cerceteze mai bine partea dinspre vest şi să vadă dacă nu se arată hidroavionul. Apoi, f ăceaeconomie de curent electric.

George şi Ando se aflau lângă el. Farrow se adresă tânărului prinţ:— Ando, abia la noapte vom putea să abordăm insula, dacă crucişătorul şi distrugătorul ajung

înaintea noastră, ceea ce presupun. Dacă nu, putem s-o facem numaidecât. Vom ancora în golful dincare ai fugit cu luntrea.

— Da, Tuan căpitan, zise Ando, golful e foarte adânc. Avem posibilitatea de a ne apropia până la plajă, deoarece bancul de corali e aproape perpendicular.

— Aşa? Atunci e foarte bine, zise Farrow. Golful e cercetat adesea?— Nu, portul cel mare, lângă care se află şi satul, se află la răsăritul insulei. De la golf până

acolo e un drum cam de zece kilometri, dar trecem pe la punctul în care e ascunsă taina sfântă a

familiei noastre. Acolo a fost muşcat de cobră tatăl meu.— Hm, mă gândesc cum l-am putea atrege în vreo cursă pe unchiul dumitale, zise Farrow.

Dacă i-ai trimite vreun om de încredere, care să simuleze că vrea să treacă de partea lui şi să-idezvăluie taina, atunci l-am putea ademeni în acel loc şi sili să mărturisească adevărul. Ce crezi, ecu putinţă?

— Da, asta s-ar putea, răspunse tânărul prinţ, după un timp de gândire. Dar v-aş ruga să mă lăsaţi să debarc singur pe insulă. N-aş vrea să-i pun în primejdie pe noii mei prieteni.

— Ah, râse George, asta e acum! N-ai să mă poţi opri să te urmez, dragă Ando. Acolo, învulcanul de pucioasă, ne-am legat frăţeşte, acum n-ai să mă respingi, nu-i aşa? Asta nu se poate, vinşi eu cu tine.

— Şi eu cred că-ţi pot fi de ajutor, zise Farrow, cu bunăvoinţă. Dacă misiunea noastră e într-

adevăr primejdioasă, nu face nimic. Suntem învăţaţi cu primejdiile. Desigur că nu trebuie să luăm


14/24

14

cu noi oameni din echipaj. Asta ar bate la ochi. Dar le lăsăm vorbă ca, după un anumit timp, să necaute. Şi, în acest caz, suntem oarecum in siguranţă.

— Să sperăm că englezii nu ne-o vor lua înainte, se temu George. Ard de nerăbdare să-lpăcălim pe unchiul tău. Sanctuarul familiei se află aproape de mare? Vorbeai, despre nişte şerpiveninoşi?

— Da, George, se află aproape de golf, iar pe acolo mişună cobrele regale, fiindcă le placeumezeala. Tu ai devenit prietenul meu, de aceea î ţi voi arăta taina. Vei fi cel dintâi care-l va vedea.Acum eşti prietenul şi fratele meu, eşti puternic şi viteaz, n-ai de ce să te sperii.

Ando vorbise cu atâta seriozitate, încât George amuţise. Atât de îngrozitoare să fie taina nouluisău prieten, încât era nevoie de mare curaj ca s-o priveşti? Ei bine, se va arăta suficient de curajos casă facă faţă situaţiei.

După o călătorie lungă, se apropiară de insulă. Acum trebuiau să fie cât se poate de prudenţi,deoarece ajunseră în drumul vapoarelor de pasageri şi, atunci când Farrow se uită iar spre vest, dăduimediat comanda de scufundare.

Observase un nor de fum, care se apropia cu o viteză colosală. Nu putea să fie decâtdistrugătorul englez.

Farrow navigă însă o bună distanţă cu periscopul afară, până când putu să vadă lămurit vasulde război al englezilor, ce apărea aproape perpendicular pe ruta Submarinului DOX.

Nu puteau să-i caute decât pe ei. Se vedea că comandantul crucişătorului englez se temea că Farrow i-o va lua înainte în problema insulei lui Ando, pe care Anglia voia s-o „ocrotească“, şi deaceea trimisese în grabă distrugătorul. Farrow zâmbea, în vreme ce submarinul continua să sescufunde.

Englezii n-aveau decât să debarce în linişte, el venea cu adevăratul stăpânitor al insulei pepartea cealaltă. Îi va arunca unchiului trădător o momeală mai dulce decât i-ar putea oferi Anglia —dezvăluirea tainei familiei domnitoare de până acum.

— În curând, vaporul o să fie chiar deasupra noastră, se adresă căpitanul Farrow fiului său.Trebuie să înveţi să apreciezi şi să apreciezi exact distanţele, vitezele, posibilităţile... Uite!

Deasupra submarinului, elicele vasului de luptă englez trecură învârtindu-se vertiginos.Farrow f ăcu un mic calcul pe harta sa, schimbă cursul ceva mai la est şi aprecie:

— Peste o jumătate de ceas vom ieşi la suprafaţă în golf, iar distrugătorul va fi deja în port.Ando, cum ai putea să găseşti repede un om de nădejde, care să ducă unchiului dumitale mesajul?

— Întotdeauna se află un paznic în apropierea sanctuarului nostru, răspunse prinţul. Pot să-ltrimit imediat pe acesta, iar unchiul meu, Rukoo, va avea încredere deplină în el. Demult voia să-latragă de partea lui.

— Bine, atunci să sperăm că vom izbuti. De altfel ar fi foarte bine dacă l-am lua cu noi şi pedr. Bertram. El înţelege majoritatea graiurilor vorbite în Oceanul Pacific şi poate să se prezinte ca

martor, pe care îl vor respecta chiar şi englezii.— Asta nu va fi necesar, aprecie Ando, liniştit. Paznicul meu va mărturisi adevărul în faţa

poporului meu şi i se va da crezare. Va fi suficient ca şi eu să ajung la putere, să întăresc mărturialui, şi nici măcar englezii nu vor îndrăzni să ne pună cuvintele la îndoială.

Cu cât se apropia clipa hotărâtoare, cu atât Ando î şi schimba atitudinea. Devenea din ce în cemai mult un adevărat cap de trib, un conducător, că Farrow senior chiar gândi cu voce tare, f ără să vrea:

— Bine, prinţe, dumneata vei fi ştiind mai bine cum stau lucrurile.Dar Ando respinse acest titlu, cu un zâmbet uşor, adăugând:— Tuan căpitane, pentru dumneata aş vrea să rămân întotdeauna Ando, dacă nu te superi.

Titlul de principe să mi-l dea străinii. Dumneata, însă, faci parte dintre prietenii mei.

— Bine, dragul meu, acceptă Farrow, cu voie bună. Să ştii că-ţi voi fi un adevărat prieten!


15/24

15

După cum prevăzuse căpitanul, după o jumătate de oră periscopul submarinului se înălţă deasupra golfului, din care fugise prinţul pe furtuna aceea. Pe mare nu se vedea niciun vapor.Crucişătorul englez probabil că avea să vină mai târziu. Submarinul nu putea dezvolta vitezadistrugătorului, fiind mult mai lent decât acesta.

Căpitanul coordonă submersibilul în apropierea ţărmului, îl ridică la suprafaţă şi, peste câtevaminute, Ando şi cei doi Farrow săriră pe uscat. Chepengul turnului fu închis numaidecât în urma lor,iar trupul de oţel al submarinului intră din nou în imersiune.

Marinarilor li se dădu ordin să-i caute abia a doua zi dimineaţă, daca nu se vor întoarce până atunci. Şi, de asemenea, să se ridice la suprafaţă doar pe timpul nopţii, pentru împrospătarearezervelor de aer.

Dacă cei trei expediţionari aveau să se întoarcă mai degrabă, urmau să arunce câţiva bolovani în apă, ca să-i atenţioneze pe cei care îi aşteptau. În acest mod î şi asigurau o cale de retragere,pentru cazul în care Rukoo le-ar dejuca planul. Situaţie în care şi dr. Bertram i-ar încunoştiinţa peenglezi despre ce se petrece, iar aceştia ar interveni imediat, preluând controlul insulei.

Cum ajunseră pe plajă, prinţul se afundă în desişul pădurii de palmieri, după care î şi aşteptă companionii, şoptindu-le:

— E posibil ca Rukoo să fi trimis spioni pe plajă. El a aflat la ora asta că am izbutit să scap cuviaţă din furtuna care bântuia atunci când am fugit. De aceea le-a şi trimis vorbă englezilor. Peinsulă se află un negustor britanic loial lui, care are o afacere, iar acesta trebuie să fi telegrafiatimediat la Singapore. Dar se pare că nu-i nimeni prin apropiere, altfel l-aş fi simţit până acum. Hai,să-i căutăm pe cei fideli mie.

Prinţul scoase un sunet ciudat, ce semăna întocmai cu al unei păsări. O f ăcu de trei ori, apoi seridică şi zise cu mândrie:

— Acum, majoritatea supuşilor credincioşi mie, care mi-au auzit semnalul, ştiu că mă afluiarăşi pe insulă. Nu mă tem că s-ar găsi vreun trădător printre ei, altminteri, desigur că planul

dumitale, Tuan căpitan, n-ar avea sorţi de izbândă. Rukoo şi-ar trimite imediat zbirii să ne ucidă.— Să sperăm că te poţi baza pe supuşii dumitale, rosti Farrow, mai mult pentru sine.Căpitanul amuţi de spaimă când văzu, apărând ca din pământ, un indigen înalt şi subţire care,

ţinându-şi braţele încrucişate la piept, se închină adânc înaintea lui Ando.Prinţul îi vorbi multă vreme, părând că vrea să-l convingă, apoi omul răspunse câteva cuvinte,

se închină iar şi dispăru precum venise.— Să mergem la sanctuar! zise Ando, cu gravitate în glas. Mai întâi, vreau să întreb acolo

dacă planul nostru are sorţi de izbândă. George, dacă nu ţi-e teamă să-ţi cunoşti viitorul apropiat,poţi veni cu mine.

Tânărul î şi întrebă tatăl din priviri ce părere are. Apoi, î şi aduse aminte că englezii erau opermanentă ameninţare pentru acesta şi n-ar fi fost rău să afle ce avea să urmeze. Mergând cu Ando,

va afla soarta apropiată a tuturor.— Sigur că vin şi eu, pritene. Vreau să aflu.— Nu-i aşa că parcă nu-ţi vine să crezi că vei afla anticipat o părticică din viitor? Dacă m-ai fi

urmat f ără credinţă, soarta ţi-ar fi fost potrivnică până acum, prin câte primejdii am trecut. Ştii că sunt un om luminat, deoarece m-am bucurat de educaţie şi cultură europene. Dar taina familieinoastre n-o poate explica niciunul din marii voştri cercetători, crede-mă pe cuvânt. Tu singur veirecunoaşte că aşa numitele „popoare primitive" cunosc unele lucruri ce vor rămâne o veşnică enigmă.

Farrow senior clătină din cap, dus pe gânduri. În lungile sale călătorii intrase în contact cucâteva dintre minunile Asiei. Acum, se temea ca George să nu vadă ceva care ar putea să-ltransforme pentru toată viaţa. Căpitanul ar fi vrut să-l oprească, dar era convins că fiul său s-ar fi

întristat foarte mult, poate chiar ar fi devenit melancolic, căci spiritul lui veşnic neastâmpărat s-ar fi


16/24

16

simţit frustrat. Tainele sanctuarului erau pentru el o provocare căreia nu-i putea rezista.Ando ghicise temerile căpitanului. Se întoarse brusc, se uită ţintă la acesta, şi îl asigură pe cel

mai detaşat ton cu putinţă:— George e un om viteaz şi cinstit. Tainele ce le va afla nu-i vor influenţa în niciun fel viitorul

şi nici nu-l vor marca sufleteşte, vă asigur. Cel mult, va deveni pe viitor mai prudent, maicircumspect. Ceea ce n-ar fi rău deloc, nu-i aşa? adăugă, văzându-l pe căpitan zâmbind.

Apoi îl salută milităreşte cu toată seriozitatea, se întoarse şi porni liniştit la drum. Farrow îlurmă, clătinând din cap. Nu-i convenea că Ando îi ghicise temerile, dar asta conta mai puţin.Important era ce-i va fi dat lui George să vadă în sanctuar.

Tânărul prinţ se îndreptă spre un tufiş mare şi dădu la o parte crengile mlădioase. În spateleacestuia se afla o cărare îngustă, curăţată cu grijă de plantele agăţătoare. După trecerea lor, lianele se împreunau la loc. Cărarea, în mod ciudat, duce înspre mare.

Nişte stânci de corali se iviră deodată dintre palmieri, parcă. Un braţ al mării pătrundea până laele, însă un perete înalt de stâncă, ce se ridica la vreo sută de metri înălţime, obtura vederea spre

largul mării.Ando se întoarse şi îl privi grav pe căpitan. Farrow înţelese numaidecât că nu-i putea însoţi pe

cei doi tineri mai departe şi se opri. Primejdiile extraordinare prin care trecuseră cei doi împreună stabiliseră o strânsă legătură de prietenie între ei, chiar dacă aparţineau unor rase diferite. Îi zăricum dispar după un colţ de stâncă şi un simţământ de tristeţe îi strânse inima, cu gândul la soartatatălui lui Ando. Apoi, î şi găsi un loc potrivit unde să-i aştepte, având convingerea că vor face totposibilul să se apere unul pe celălalt la nevoie, ca şi până atunci. Îşi reaminti de Rukoo, duşmanulintrigant şi primejdios al tânărului prinţ. Procedase corect venind aici, dar spionii hainului unchi nuera exclus să se afle prin preajmă. Liniştea pădurii dese putea fi înşelătoare. În spatele desişuluimereu verde, ce părea inofensiv, putea să-i pândească moartea. Îşi pipăi pistolul de la brâu şi începusă fie extrem de atent la tot ce mişca în jurul său, trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot.

V. PUTEREA MISTERULUI

George simţi cum se îngrijorează puţin, când porni în urma prinţului, pe poteca de după stâncă. Întocmai ca şi tatăl său, î şi aduse aminte de soarta părintelui lui Ando, care murisestrăbătând acelaşi drum. Dar privindu-şi prietenul cum se deplasa f ără grijă, î şi recăpătă curajul şi încrederea.

Poteca nu avea mai mult de cincizeci de centimetri în lăţime. În dreapta se ridica falnicperetele de stâncă, iar în stânga sclipea apa golfului, al cărui fund nu se putea zări. Pe margineagolfului se vedeau nuferi mari, iar în apa limpede înotau peşti coloraţi, strălucind ca nestematele.

Tânărul Farrow î şi reaminti că, din crăpăturile acestor stânci, putea pândi moartea, sub forma

şerpilor veninoşi.Ando se opri, se întoarse spre George şi îl privi drept în ochi. Apoi, ridică o mână şi zise

solemn:— George, am ucis peştele fioros ca să te scap pe tine, te-am urmat atunci când ai dispărut în

craterul vulcanului, dar cea mai mare dovadă a prieteniei mele ţi-o dau acum, arătându-ţi tainafamiliei mele. Fii solemn, hotărât şi lasă deoparte orice gând nebunesc! Altfel, misterul pe care-l veiafla ar putea deveni primejdios. Caz în care mai bine ai rămâne aici ca să mă aştepţi.

George îi susţinu cu tărie privirea, răspunzându-i.— Ando, cred în cele ce mi-ai spus despre sanctuar, lasă-mă să te urmez!— Atunci, haidem!Prinţul se întoarse şi dispăru într-o crăpătură a stâncii abrupte. În lumina amurgului ce punea

stăpânire pe ziua ce se apropia de sfârşit, Farrow junior văzu ca prin sită figura înaltă a prietenului


17/24

17

său. Se ţinea după acesta, încercând să nu rămână în urmă.Înaintea lor se lumina din ce în ce mai mult. Trecură peste o punte îngustă, sub care sclipea

apa. Ajunseră într-o grotă mică, f ără ca George să-şi poată da seama de unde venea acea lumină. Înmijlocul acesteia trona un obiect acoperit, aşezat pe un postament scund de piatră. Era de mărimeaunui om, dar îl întrecea în înălţime chiar şi pe prinţ, fiind înălţat pe acea piatră.

Cu nişte mişcări domoale, s-ar putea zice prudente, Ando ridică pânza şi o puse de-o parte. Pepostament se afla o statuie de piatră negricioasă, reprezentând un adolescent înalt şi zvelt.

George văzu cu uimire cât de artistic era sculptat acel trup, apoi î şi ridică ochii spre figurastatuii şi rămase ţintuit locului. Faţa tânărului era frumoasă, de o frumuseţe nobilă, aproape clasică.Dar ochii, care de obicei la statuile din piatră sunt morţi, trăiau. Erau vii. Scânteiau şi străluceau într-o lumină misterioasă.

Fără să-şi dea seama de motiv, deşi nu-şi putea dezlipi privirea de la acei ochi neomeneşti, îlbătu gândul să se răsucească pe călcâie şi s-o rupă la fugă. Dar Ando era alături şi oricând i-ar fisărit în ajutor în caz de primejdie, aşa că n-avea de ce să se teamă. Credea în prietenia şi curajul lui,

iar pe deasupra voia neapărat să afle ce pericole îi pândeau tatăl.Ochii adolescentului de piatră se f ăcură mai mari, tot mai mari. Lumina lor crescu şi deveni

atât de puternică, încât pe George începu să-l usture ochii şi nu putea să-i închidă. Apoi, figuraenigmaticei statui se pierdu într-o ceaţă densă şi doar ochii mari şi strălucitori mai scânteiară cuputere. Văzu cum, în jurul sculpturii, răsar fel de fel de chipuri. Norii de ceaţă se strângeau la un locşi luau anumite forme. Îşi recunoscu tatăl, pe Peter, pe doctor şi alţi membrii ai echipajului. Îlremarcă şi pe Ando, costumat în haine tradiţionale somptuoase. Toate aceste chipuri aveau expresiivesele şi liniştite. Se văzu şi pe el râzând, deplasându-se de la un personaj la altul, parcă glumind cuaceştia. Uneori, chipul îi devenea grav, ochii întunecându-i-se, dar nu pentru multă vreme. La scurttimp râdea din nou, părând extrem de fericit.

În cele din urmă, figurile de ceaţă dispărură. Se destrămară cu încetul şi norii se strânseră din

nou în jurul statuii. Ochii îi străluciră din nou cu putere, iar ceaţa se împrăştie în totalitate, aşa cumse formase. Moment în care privirea sculpturi păli, pupilele se micşorară, iar scânteierea lor sestinse.

Tânărul prinţ era foarte pătruns de cele întâmplate, dar în privire i se putea citi bucuria. Cumult calm, întinse pânza peste enigmatica statuie, apoi se întoarse tăcut şi păşi pe puntea cea îngustă, îndreptându-se spre ieşire, urmat îndeaproape de prietenul său.

Nici când ajunse afară nu întoarse capul. Păşea liniştit pe cărarea îngustă, pe lângă stânca decorali, urmat de tânărul Farrow, căruia lumea i se părea acum şi mai frumoasă.

Abia când ajunseră la căpitan, care îi privea cu multă curiozitate, Ando se întoarse şi î şi priviamicul, zâmbindu-i larg.

— George, eşti un om favorizat de soartă, îi zise el vesel, dar cu seriozitate în glas. Viitorul

meu şi al tău vor fi legate cel puţin o vreme, ai văzut. Vei avea multe pericole de înfruntat, dar le veidepăşi pe toate.

— Aşa se explică de ce eram uneori abătut?— Întocmai. Astfel va decurge viaţa ta în continuare, cel puţin un an de zile de acum înainte.

Mai târziu, dacă vei mai vrea să-ţi cunoşti soarta, vino la mine în vizită.— Eu ştiu, momentan e bine. Anul ăsta îi voi avea lângă mine pe toţi prietenii dragi şi buni.

Dar pe urmă, nu cred că aş vrea să-mi mai cunosc viitorul. Mi-ar fi frică să nu mi se arate imaginitriste.

— E mai bine aşa, admise Ando. N-ar fi deloc bine să te laşi copleşit de curiozitate. Bucură-tepentru moment că totul va fi în regulă, iar pe urmă vei trăi şi vei vedea. Chiar dacă ştii dinainte, deschimbat tot nu poţi schimba nimic.

Căpitanul Farrow îi privea curios pe cei doi, încercând să înţeleagă din vorbele lor ce se


18/24

18

petrecuse. Oricum, trebuia să fie de bine, câtă vreme George îi zâmbea, ba chiar îl îmbrăţişă fericit.— Tată, am vrut să ştiu ce va fi, numai pentru că eram neliniştit din cauza ta. Aviatorii englezi

spuneau că autorităţile din mai multe ţări te caută în permanenţă, iar bomba pe care au aruncat-o dinhidroavion asupra Submarinului DOX mi-a demonstrat cât de serios e acest pericol.

— Dragul meu fiu - se înduioşă căpitanul -, î ţi mulţumesc!— Atenţie, şopti Ando tocmai atunci. Rukoo şi ai lui se apropie. Semnalul pe care îl auziţi îmi

anunţă primejdia.Într-adevăr, se auzea un ţipăt de pasăre diferit, dar nu foarte, de cel scos de prinţ la scurt timp

după debarcarea pe uscat. Căpitanul şi George puseră repede mâna pe pistoale, dar Ando le zise,surâzând:

— Nu ne vom folosi de arme. Vă rog, duceţi-vă acolo, în spatele palmierului acela gigant!Trebuie să-l înfrunt singur pe Rukoo. Numai însoţitorii lui pot reprezenta o primejdie pentru mine.În acest caz, nu m-aş supăra să interveniţi, dar cred că nu va fi nevoie.

Cei doi Farrow se ascunseră în spatele copacului indicat, care se afla la o depărtare de cel mult

douăzeci de metri, privind cu încordare cărarea pe care trebuia să apară Rukoo şi însoţitorii lui.Se auzea zgomot de paşi grăbiţi, care se apropiau. Pe cărare apăru mai întâi un bărbat de

statură mijlocie şi gras. Era costumat în nişte vestminte scumpe şi purta un turban, împodobit cu oagraf ă de diamant, de o valoare nepreţuită. Obrazul lui era puhav şi lipsit de expresie, dar ochii miciscânteiau de răutate. Se opri într-un luminiş şi aşteptă.

În urma lui păşea omul pe care îl trimisese Ando la unchiul său, dar nu era singur. Se iviră şialţi indigeni, dintre care numai trei păşiră în urma lui Rukoo, pe locul deschis. Ceilal ţi rămaseră întufişuri, iar George realiză că aceştia sunt o primejdie mai mare pentru prietenul său, de vreme cestăteau ascunşi. Mai cu seamă unul înalt şi destul de gras. Privirile lui ardeau de ură, când poposeauasupra tânărului prinţ. Un râs sălbatic şi triumf ător îi schimonosi faţa unsuroasă, de parcă-i veniseun gând năstruşnic. Apoi se f ăcu nevăzut printre liane.

Ando şi Rukoo ajunseseră faţă-n faţă. Rukoo, într-o poziţie mândră, impunătoare şi iritată sepregătea de un discurs înflăcărat. Ando, dimpotrivă, era calm şi nu emana trufie, îndreptând asupraunchiului său doar privirea ochilor săi pe jumătate închişi.

Din nefericire, cei doi prieteni ai prinţului nu înţelegeau nimic din disputa nepotului şiunchiului. George î şi concentră atenţia asupra indigenul cel înalt, care – era convins - îi pusese gândrău lui Ando. Dar unde se ascunsese?

Disputa dintre Ando şi Rukoo se îndârji, riscând să degenereze într-o aprigă luptă. De fapt,bărbatul era cel care î şi ieşise din pepeni, gesticulând ameninţător. Ando î şi păstră calmul cumândrie, însă era clar că răspunsurile sale nu erau de natură a-l mulţumi pe unchi.

Fără să-şi avertizeze tatăl, George începu să se târască prin tufişul din spatele palmierului. Îivenise o idee. Dăduse lianele la o parte şi descoperise o altă cărăruie.

N-ar fi exclus ca şi namila aceea s-o ia pe acelaşi drumeag şi să dăm nas în nas, î şi zise el,pregătindu-şi pistolul. Probabil că se f ăcuse nevăzut, ca să-i pice în spate lui Ando.

Dacă aşa vor sta lucrurile, va trebui să facă uz de armă, cel puţin ca să-l rănească, deoarece într-o luptă corp la corp era clar că n-ar fi avut prea mulţi sorţi de izbândă. Va trage la picioare, ca să nu-l omoare şi să-i facă noi probleme lui Ando.

Terenul era destul de potrivit planului pe care şi-l imaginase. Ajunse în faţa unui tufiş ale căruicrengi înfrunzite semănau mai mult a nuiele, ce se înălţau spre cer, una lângă alta. George sestrecură printre acestea, nuielele fiind atât de mlădioase, încât nu produseră nici cel mai miczgomot. Se ascunse atât de bine acolo, că abia dacă mai vedea cărarea. Nu mai avea decât o mică deschizătură, aproape de pământ, prin care putea să supravegheze împrejurimile. Stătuse la pândă mai puţin de un minut, când tresări. Auzise deodată un zgomot încet, pe care nu şi-l putu explica

numaidecât. Foşnetul putea să anunţe o primejdie, căci chiar şederea pe această insulă era o


19/24

19

pericoluasă aventură. Să se întoarcă?Din partea dreaptă se auzea ceva, ca şi cum un corp ar aluneca ori s-ar târît încet, printre

crengile extrem de flexibile.Să fie vreun alt indigen decât namila aceea, partizan al actualului conducător Rukoo, care

observase că Ando î şi adusese nişte tovarăşi cu el? Să fie posibil ca mesagerul trimis de prinţ să-i fidat în vileag?

George nu ştia ce să facă. Dacă se întorcea pe unde venise, adversarul sau adversarii puteau să se strecoare după el pe cărare, căzându-le direct în spate - lui şi tatălui său.

Tânărul cântări toate posibilităţile pe care le avea preţ de câteva secunde, apoi foşnetul acelaciudat se auzi şi mai pronunţat în spatele lui, la înălţimea unui om. Era atât de aproape de propriulcap, încât se văzu nevoit să ia o hotărâre de urgenţă. Întoarse uşurel privirea şi îngheţă de spaimă.La cel mult o jumătate de metru de obrazul lui distinse capul unei cobre regale de dimensiuni medii.

Lui George îi plăcuse foarte mult zoologia în colegiu şi imediat realiză că avea de-a face cu unexemplar din familia Elapidae, des întâlnită în zonele tropicale. Probabil, aceeaşi specie căreia i-a

căzut de curând victimă tată lui Ando.Şarpele se oprise şi el nemişcat, doar limba bifurcată îi ieşea din gură, la scurte intervale de

timp. Era gata-gata să se repeadă şi să-l muşte pe tânărul Farrow de obraz ori de oricare altă parte acorpului, dacă ar fi f ăcut vreo mişcare.

George ştia că şerpii sunt dotaţi cu o oarecare inteligenţă şi că nu trebuia să se mişte nicimăcar un milimetru, dacă voia să supravieţuiască întâlnirii cu ei. Cel mai mic gest al său ar fi fostinterpretat de agresor ca act de vră jmăşie, iar acesta ar fi muşcat mortal.

Cum era şi de aşteptat, auzi alte zgomote dinspre cărare, de astă dată. Aşadar, sluga lui Rukoo,gorila aceea înaltă şi grasă, se apropia tiptil că să-i atace din spate. Oricât de periculoasă eraipostaza în care se afla, trebuia numaidecât să acţioneze şi să-l ia prin surprindere. Iar în acelaşitimp să scape nevătămat de muşcătura şarpelui extrem de veninos, care poate l-ar fi ocolit în cele

din urmă, dacă tânărul ar fi avut posibilitatea de a mai rămâne pentru câteva clipe nemişcat.Trebuia să ia o hotărâre, orice amânare putând fi fatală. Cum primul pericol şi cel mai mare

venea din partea şarpelui, George hotărî să se concentreze mai întâi asupra acestuia. Cu precauţiiinfinite, î şi vârî revolverul în toc şi începu să scoată la iveală un cuţit mare şi bine ascuţit. Nu-şiputea permite să facă zgomot şi să-i pună în gardă pe toţi posibilii vră jmaşi.

La primele gesturi, chiar dacă efectuate cu încetinitorul, cobra î şi ridică puţin capulrespingător, înspăimântându-l pe tânăr. Limba i se mişcă mai repede, iar printre dinţi scoase unşuierat ameninţător, dând la iveală cei doi canini înfricoşători şi aducători de moarte. Parcă se şiapropiase încă puţin, înfoindu-şi extremităţile laterale ale gâtului.

Era clar că George nu mai putea sta mult pe gânduri, venise momentul adevărului: ori omul,ori şarpele. Îşi luă inima-n dinţi şi, cu o mişcare de o viteză posibilă doar printr-o mare concentrare,

înfipse şarpelui pumnalul sub gât, printr-o lovitură scurtă de jos în sus. Cu mâna stângă îl prinseapoi de ceaf ă, trăgându-l la pământ, în timp ce cobra se zbătea de durere. Imediat după aceea smulsecuţitul din gâtul şarpelui şi îi reteză capul.

Cum restul şarpelui se zbătea încă de moarte, tânărul îi prinse trupul dezgustător în braţe,strângându-l cu putere la piept, astfel încât mişcările convulzive să nu-l alerteze pe indigenul care seapropia pe cărare. Când încetă să se mai mişte îi dădu drumul, constatând că nu se înşelase. Aveacirca doi metri lungime, deci era de dimensiuni medii, cobrele regale atingând trei, patru metrilungime.

Era timpul ca atenţia lui să se îndrepte din nou asupra potecii de unde se auzea încă zgomot depaşi apropiindu-se. Mai aproape, tot mai aproape. Matahala se afla la doar câ ţiva paşi, după caredepăşi locul în care era ascuns George.

Acum nu mai avea nicio umbră de îndoială, omul avea de gând să pună ceva la cale împotriva


20/24

20

lui Ando. Iar dacă voia să ajungă în spatele lui, mai întâi avea să dea peste tatăl său, ascuns înspatele palmierului masiv.

Şi cum ştia de la prietenul său, prinţul, că indigenii dispuneau de numeroase mijloace prin caresă-şi elimine repede adversarul, realiză că trebuia să intervină de îndată.

Se strecură cu băgare de seamă afară din ascunziş şi păşi tiptil pe urmele namilei. Îi părea binecă poteca şerpuia printre tufişuri, permiţându-i să se ţină aproape de intrusul care, asemeneatânărului, înainta cu multă băgare de seamă. Totuşi, până la urmă, acesta dispăru din câmpul luivizual în spatele ultimei cotituri a cărării.

Dinspre luminiş răzbătea în continuare glasul puternic şi gâjâit al lui Rukoo. Ando pronunţa încontinuare mult mai puţine cuvinte, păstrându-şi calmul. Era atât de sigur de dreptatea lui, încât î şilăsa unchiul să vorbească atât cât dorea. Nici nu bănuia că moartea se strecura pe furiş în spatele lui.

George înţelese în cele din urmă că Rukoo şi slujitorul său puseseră la cale un plan ticălos. Deaceea şi vorbea atât de tare, provocând cât mai multă zarvă, pentru a acoperi eventualele zgomoteproduse de acesta, pe când se pregătea să se strecoare în spatele prinţului, ca să-i aplice lovitura de

graţie.Tânărul Farrow se înfurie la culme, ghicind această strategie murdară pe care avea s-o

dejoace:Doar laşii cei mai josnici cu putinţă apelează la asemenea tactici, când î şi simt zdruncinată

autoritatea obţinută f ără drept, î şi zise el. Dacă Ando moare, Rukoo va stăpâni în continuare tribul,asta până când va cădea de mâna aceloraşi ucigaşi tocmiţi de el. Astfel de întâmplări s-au petrecutadesea de-a lungul istoriei. Lupta pentru dominaţie a fost dusă dintotdeauna cu viclenie şi lipsă descrupule.

Muncit de gânduri, George fu cât pe ce să se lovească de indigenul pe care-l urmărea. Uriaşulse oprise şi el, într-o poziţie uşor lăsată pe vine, care trăda surprinderea lui că Ando î şi aduseseajutoare. Neştiind cum să procedeze şi care este numărul inamicilor, se aşeză la pândă.

George realiză că indigenul îi zărise tatăl şi se pregătea să atace. Doar că mai ezita, neştiind cucâţi adversari avea să se confrunte şi care sunt sorţii lui de izbândă.

Poate că şi uniforma căpitanului îi cam dădea de gândit, nefiind capabil să facă distincţie întreuniformele germane şi cele englezeşti. De aceea nici nu i se păru ciudat că Farrow nu purta epoleţi.

Crede că Ando a venit sub protecţia soldaţilor englezi, aprecie George, uşor amuzat de situaţie.Oare nu cumva chibzuieşte dacă să treacă de partea prinţului protejat de europeni - cât timp mai eposibil acest lucru -, pentru a-şi salva pielea?

În timp ce indigenul era cât se poate de atent, când spre luminiş, când spre bărbatul ascuns înspatele palimierului, tânărul Farrow se apropie şi mai mult de el.

În cele din urmă î şi reluă înaintarea pe vine, cu braţul în care ţinea un soi de armă – uşorridicat. În inteliganţa lui precară optase pentru varianta că bărbatul în uniformă era singurul însoţitor

al prinţului, pe care avea să-l termine cu uşurinţă.De foarte aproape, George observă că namila are în mână o ţeavă de trestie, pe care se

pregăteşte s-o ducă la gură.Auzise destul despre ţevile prin care sălbaticii aruncau săgeţi otrăvite împotriva duşmanilor

sau animalelor, acestea purtând numele de sarbacana. Aşadar, tatăl său se afla într-un mare pericol,şi numai el îl putea ajuta. Fără a mai sta o secundă pe gânduri, ridică pistolul, ţinti şi trase deaproape în direcţia agresorului.

În secunda următoare, indigenul scoase un racnet de durere şi începu să ţopăie ca un apucat. Şiasta nu pentru că ar fi fost împuşcat în vreun picior, căci George îi ţintise cotul. Dar deşi arma nuera una de mare calibru, osul se f ăcuse ferfeniţă, iar sângele ţâşnise abundent din rană.

Bărbatul scăpă sarbacana şi scuipă săgeata otrăvită, care i se lipise de buze în momentul

împuşcăturii.


21/24

21

Efectul detunăturii şi al răcnetelor care urmară fură surprinzătaore. Din toate tufişurile împrejurimilor se iviră capete de indigeni. George nu avea cum să-şi dea seama dacă aceştia erauprieteni sau duşmani ai prinţului. Dar auzi glasul puternic al lui Ando, care le dădu tuturor un ordinpe limba lor.

În secunda următoare nu mai observă ce se întâmpla în luminiş, având de furcă pentru a-şiasigura propria integritate. Auzise un foşnet, după care fu înşf ăcat de un alt indigen uriaş, care îlstrânse cu atâta putere, încât scăpă şi revolverul. Nu avea decât varianta de a se apăra singur, în faţaacestui adversar redutabil, care ca forţă îi era net superior. Din fericire, î şi aduse aminte de ultimavacanţă de vară când luase câteva lecţii de Jiu-Jitsu cu prietenii săi. Acel gen de lupte libere inventatde vechii japonezi, având o tehnică specială, în care se folosesc procedee brutale de atac alternate cucele de apărare, ce merg până la lovituri mortale. Cursurile îi prinseră de minune tânărului.

În clipa când mâna dreaptă a sălbaticului alunecă spre beregata lui, George îi apucă încheietura şi o răsuci cu o mişcare scurtă şi puternică.

Bărbatul scoase un strigăt de furie şi, deşi îi dăduse drumul pentru moment adversarului, se

năpusti orbeşte asupra lui, căutând să-i apuce din nou beregata. Tânărul încercă să nu se piardă cufirea, îi prinse agresorului degetul mare şi îl răsuci cu putere, până când se auzi o pocnitură, urmată de un nou răcnet de durere inciudată al indigenului.

Era clar, mâna dreaptă îi fusese scoasă din luptă, nemaiputând-o folosi. Dar o mai avea pe ceastângă şi două picioare. Se aruncă cu genunchii înspre George, iar durerea pe care acesta o resimţi în zona pieptului, aproape îl f ăcu să-şi piardă cunoştinţa. Văzându-l clătinându-se pe propriilepicioare, bărbatul îl apucă de data asta cu stânga teaf ără de gât. Revenindu-şi în simţiri, tânărul reuşişi de data asta să scape din strânsoare, amintindu-şi în acelaşi timp unele povestiri ale dr. Betram şiPeter, care-i vorbiseră despre insulele Sundra. Rememoră mai cu seamă o lovitură îngrozitoarepracticată de războinicii autohtoni, cu efecte nimicitoare pentru adversar.

Dacă adversarul lui ar fi apucat să-i apese cu forţă artera aortă, sfârşitul său nu ar fi fost prea

departe. S-ar fi stins ca o lumânare, în mâinile nemiloase ale indigenului. Fără nicio ezitare î şi dădudrumul la pământ, se rostogoli cu o agilitate de felină, ajunse la revolver, ţinti şi apăsă pe trăgaci.

În urma detunăturii, uriaşul se chirci şi căzu cu toată greutatea peste George, în nemişcare.Acesta se trase repede de sub povara apăsătoare, gata din nou de luptă, dar nu mai era cazul. Privicu groază gaura pe care glonţul o f ăcuse în tâmpla bărbatului, apoi se pregăti să înfrunte restulprimejdiilor.

Adepţii lui Rukoo iviţi din tufişuri continuau să fie o mare primejdie atât pentru Ando, cât şipentru cei doi Farrow. Dar când încercă să evalueze situaţia, George observă că prietenul săuavusese grijă de toate. Supuşii ce veniseră cu Rukoo şi ieşiseră la iveală la răcnetul sălbaticului împuşcat în braţ, erau biruiţi de adepţii prinţului, f ără drept de apel. Pesemne că omul lui Ando, care îl momise pe Rukoo atrăgându-l în capcană, îi anunţase şi pe aceştia, care săriseră imediat în

apărarea urmaşului legitim al căpeteniei lor decedată de curând.Căpitanul Farrow î şi f ăcu şi el apariţia din locul în care se aflase, întrebând îngrijorat:— George, ce s-a întâmplat aici?— Am fost nevoit să mă apăr de un sălbatic, care m-a prins de gât cu o putere nemaipomenită.— Ah, ţi-ai împuşcat adversarul! mai constată tatăl.— Am fost nevoit s-o fac, căci el a vrut să mă omoare mai întâi. Dar ce e cu Ando?— Adepţii lui i-au biruit pe viclenii însoţitori ai lui Rukoo, iar acum îi ţine un discurs hainului

său unchi.Lui George i se păru că Rukoo se f ăcuse mic, mic de tot. Ando se postase în faţa lui şi îi

vorbea răspicat. Glasul lui răsunător trebuie să se fi auzit pe o mare arie împrejurul luminişului.Indigenul înalt şi gras, căruia George îi sf ărâmase cotul, şedea pe jos, lângă cei doi Farrow,

ţinând-se de braţul rănit şi gemând de durere, deznădă jduit. Pariase pe calul necâştigător.


22/24

22

Ando î şi isprăvi discursul. Se întoarse spre desişurile în care erau ascunşi o mulţime d

Documents

Submarinul Dox