STYLISTIC AND THEMATIC ASPECTS IN DUMITRU … 05 69.pdfSTYLISTIC AND THEMATIC ASPECTS IN DUMITRU RADU POPESCU'S POETRY Ana-Maria Nicolescu PhD Student, University of Pitești Abstract:

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

510

Section: Literature

STYLISTIC AND THEMATIC ASPECTS IN DUMITRU RADU POPESCU'S POETRY

Ana-Maria Nicolescu PhD Student, University of Pitești

Abstract: Known especially as a writer of drama and prose, Dumitru Radu Popescu created in the

Romanian literature also a unique poetry volume, titled as "Câinele de fosfor", published in 1982-

Cartea Romanească Publishing. The title gets to intrigue the common reader, because of its metamorphosis and the semantic distance between the two words that form it. Thus, we have the

duty to identify and analyse the expressivity of his work. It should be discovered and highlighted.

This process means to valorise the stylistic, expressive and aesthetic potential of his verses. This is the main aim of our paper, of our scientific work, together with the specialized bibliography and

support texts. We try to categorise Dumitru Radu Popescu's writings in point of style and theme,

designing an innovative approach, similar to the content of the writings that is much more than

the common writings, becoming the poetry of unusual, which seems to reflect the reality of a lyrical universe that designs the daily events in verse form.

Keywords: innovation, style, expressiveness, figure of speech, lyricism.

Câinele de fosfor- un stil aparent inexpresiv, în centrul căruia se găsește

simbolul omului

În demersul nostru, ne propunem să analizăm volumul de versuri scris de Dumitru

Radu Popescu, Câinele de fosfor, integrând, în aceeași structură, conceptele de stil, simbol

și, implicit, temă. Premisa de la care am plecat a fost aceea că, prin studierea bibliografiei

de specialitate, am observat legătura indestructibilă ce există între cele trei elemente

artistice enumerate anterior. Iar Câinele de fosfor poate fi considerat ca fiind lipsit de

expresivitate, datorită durității limbajului, a prezentării mesajului într-o manieră directă,

de multe ori fără încercare de înfrumusețare, dar el ajunge să construiască un univers liric

centrat pe simbolul omului, un centrum mundi al sentimentelor, al perceperii diferitelor

aspecte ale vieții, cu ajutorul imaginilor, al metaforelor. D. R. Popescu este

astfel scriitorul care a știut să-și construiască un stil propriu, prin care transmite

sentimente dintre cele mai diverse, descriind omul, în toate ipostazele sale. De altfel, și

analiza noastră se centrează mai ales pe imaginea omului.

Lorenz Dittmann, în lucrarea Stil, simbol, structură, vorbește despre noțiunea de

stil, privită din perspectivă goetheeană. Din punctul de vedere al scriitorului german, stilul

este maniera proprie în care se manifestă un anumit scriitor: Un artist își formează un stil

în măsura în care nu mai imită cu devoțiune un model, ci își dezvoltă propriul limbaj.

Oricât ar fi de rar acordul între "imitarea fidelă" și maniera individuală (concepția),

tocmai în acest acord stă stilul.1Stilul unui individ nu poate fi separat de ideea de simbol,

căci orice creație versificată se axează și pe un astfel de concept. Stilul trebuie corelat cu

limbajul specific unui poet, marcat, cel mai adesea, prin imagini, metafore, simboluri:

Când, după ce am clasificat poemele în funcție de subiectul sau de tematica lor, ne

întrebăm ce fel de exprimare este poezia și când, în loc de a vedea în poezie o

parafrazare a prozei, identificăm "sensul" unui poem cu întregul lui complex de straturi,

1 Lorenz Dittmann, Stil, simbol, structură, BucureȘti, Editura Meridiane, 1988, p. 22.



511

Section: Literature

găsim, ca strat poetic central, seris reprezentată de cei patru termeni din titlul capitolului

de față: [Imaginea, metafora, simbolul, mitul].2

Tot Dittmann stabilește raporturile dintre stil și simbol, despre care afirmă: Dacă

termenul "stil" înseamnă în primul rând unitate în diversitatea înfățișărilor și continuă să

rămână legat de acestea chiar și atunci când, pentru "tălmăcirea" lor trebuie recurs la

ceea ce se află dincolo de ele, în "spatele" lor, în "simbol" legătura dintre fenomen și

ceea ce se află dincolo de el devine tematică și vor trebui surprinse tocmai elementele

care se sustrag fenomenalizării.3

Așadar, între simbol și stil există o legătură indestructibilă, care ajută la transmiterea

sentimentelor vizate de către poet. Semnificația termenului de sentiment este bine redată

de către Mikel Dufrenne care, în cartea Fenomenologia experienței estetice, vorbește

despre maniera în care ele își fac simțită prezența pentru cititor: Dar sentimentul nu se

realizează plenar decât sub două condiții: imaginația, mai întâi Ŕ în măsura în care ne

instalează și ne menține în planul orizontal al reprezentării- să fie reprimată, ceea ce nu

înseamnă că ea trebuie să ne facă să renunțăm la a percepe aparența, ci numai că

imaginația, și chiar intelectul, nu trebuie să se antreneze în câmpul semnificațiilor pur

obiective care consacră puterea sau indiferența noastră.4 Pentru a rezuma aceste idei,

putem spune că sentimentul este strâns legat de o percepție subiectivă asupra mesajului

purtat de versuri, fără a neglija nici stilul autorului care conduce la potențarea expresivă a

anumitor sentimente, spre care suntem purtați cu ajutorul simbolurilor. Sentimentul

aparține ființei, de aceea Dufrenne opinează că sentimentul revelează ființa nu numai ca

realitate, ci și ca profunzime: ființa apare ca altceva decât ceea ce este, și inepuizabilă,

nu numai pentru că pot oricând substitui o reprezentare alteia, ci pentru că ceva în ea îmi

este dat, ceva ce respinge orice reprezentare și orice acțiune.5

Și, nu puține sunt dățile în care sentimentele transmise sunt caracterizate prin note

tragice. Fie că exprimă sentimente de tristețe, fie că poeziile conturează sentimente de

neputință în fața nedreptăților vieții și în fața morții, tragicul nu poate fi ignorat. Conform

lui Theodor Lipps, tragicul estestrict legat de ideea de suferință, care îl face însă pe om

mai valoros: Noi vedem devenind omenește valoros ceea ce este lovit de suferință, ci

există un raport cauzal. Iar acesta intensifică trimiterea de la suferință a cuiva care are

valoare omenească, ci este o suferință provenită dintr-un element omenește valoros, prin

acesta, datorită acestuia.6

Câinele de fosfor, singurul volum de poezii scris de Dumitru Radu Popescu intrigă

cititorul chiar prin titlul său, o combinație de două substantive comune, în aparență total

antitetice, dar care, dincolo de bornele uzualului, dă naștere la semnificații profunde.

Animatul este astfel combinat cu inanimatul, viața este amestecată cu unul dintre

simbolurile morții. Oximoronul din titlu este cu atât mai evident cu cât însuși numele

elementului chimic este purtător de lumină, deși caracterul său letal este binecunoscut.

Așadar, fosforul marchează lumina și întunericul, viața și moartea, sugerând conceptele

de tenebre, întuneric, taină. Fără să greșim, putem considera taina, misterul ca fiind

centrul versurilor acestui volum, dacă ne raportăm la mesajul transmis și la maniera în

care sunt îmbrăcate sensurile globale ale poeziilor sale. Stilul devine astfel inconfundabil.

Dumitru Radu Popescu nu face altceva decât să surprindă teme generale, precum

timpul, iubirea, societatea, credința, vitejia, dar nu așa cum fac poeții clasici,

2René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, București, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 245.

3Dittmann, op.cit., p. 121. 4Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienței estetice, București, Editura Meridiane, 1976, p. 56. 5Ibidem, p. 55. 6Theodor Lipps, Estetica. Bazele esteticii, București, Editura Meridiane, 1987, p. 291.



512

Section: Literature

tradiționaliști, ci ca descendent al poeților moderniști, inovatori, vizionari, care nu percep

poezia doar ca pe un joc al armoniei și al versificației clasice cu o încadrare în normă, ci

care consideră versurile ca fiind singura sursă de exprimare a realităților cotidiene, chiar

și într-un mod care pare a fi crud.

Poeziile sale dau impresia că ar fi niște instantanee, niște secvențe de viață

compuse pentru a evidenția o societate în care poetul ajunge să pună la îndoială fiecare

lucru care îl înconjoară, ca și cum ar fi ateu sau doar un om contra normelor uzuale. Așa

este cazul poeziei Calendar, în care versificatorul, cu mare sinceritatem recunoaște că

pentru el importante nu sunt toate zilele creației divine, ci doar ziua în care a fost creat

omul, ca imagine a desăvârșirii actului divin, metaforele și imaginile vizuale fiind

edificatoare în acest sens: Tot acest calendar n-ar fi avut nicio noimă/ Tot acest inventar

n-ar fi avut nicio noimă/ Dacă în ziua a șasea nu i-ar fi trecut prin cap să-l facă pe om./

Ei, după această ispravă/ Mai stăm de vorbă/ În glorioasa dumbravă. (Calendar:7)7În

fond, D.R.Popescu ironizează primele cinci zile de creație, cu scopul de a da importanța

cuvenită celei de-a șasea și nu întâmplător alege să plaseze aceste versuri în deschiderea

volumului: omul este principalul actor al vieții, al naturii, al oricăror întâmplări, fericite

sau nu, al evoluției și al schimbărilor, al progresului și al regresului. Însă, uneori, omul se

transformă, el nu mai este neapărat om, ci devine o simplă formă, căpătând din

caracteristicile altor elemente vii din natură, intrând într-o comuniune perfectă cu acestea,

ca într-un proces de osmoză, idee întărită de utilizarea comparației și a personificării:

Forme dormind în iarba de forme/ Forme visând cavaleri emblematici/ Forme dându-se

peste cap ca peștii în marea ca o formă a apei/ Forme iubindu-se, îmbrățișate/ Forme

citind, forme ejectându-se din somnolența materiei. (Forme: 8)Omul se dovedește a fi

oadevărată forță a naturii, un caracter exemplar, care nu încetează niciodată să-și arate

puterea, determinarea, atitudinea față de problemele vieții și față de soarta care i-a fost

dată. Un exemplu în acest sens îl constituie poezia Atila, unde poetul ilustrează sfârșitul

tragic al marelui luptător hun, dur și necruțător: În tot acest timp, pisicul se sui în gutui/

Mormintele fură șterse/ De pe fața pământului/ De copitele cailor săi mărunți. (Atila: 9).

Omul-poet nu este nici el neglijat. Într-una dintre cele mai sugestive poezii ale

sale, o adevărată artă poetică modernistă, D.R.Popescu subliniază ideea de act creator,

fără a omite nici omnipotența, omniprezența și omnisciența sa. Versurile conturează parcă

o divinitate la scară mai mică, ce acționează pe toate planurile, dar care nu poate realiza

nicio acțiune, dacă nu este ajutat și de divinitatea reală, versurile cuprinzând un joc de

metafore extrem de plastice: Îi plăcea cum vopsesc cu o pensulă, în albastru/ Cerul, ca pe

un maculator./ Eu nu l-am zărit./ Dar poate că privirea lui/ Mi-a aurit stelele/ Din cerul

albastru, de pe maculator./ Oricum/ O schimbare chimică în structura culorilor/ S-a

petrecut. (Maculator: 12) Omul-creator în genere suscită interesul poetului. Însă, uneori,

ipostaza versificatorului se diluează, nu mai are aceeași însemnătate, se pierde în desișul

cotidianului: Numele meu umblă prin ziare/ Ca o greșeală de tipar/ Poezia nu se mai

scrie din cuvinte/ Sunt necesare blocuri de marmoră/ Se scrie cu idei/ Altfel, totul e bine./

Trec pe lângă zile/ Ca o greșeală de dicționar. (Confesiune: 52) De altfel, meseria de poet

se dovedește a fi una total ingrată, dominată de sărăcie, mizerie, boală: Și altul și altul/

Ființe de carne/ Din lut/ Urzesc/ Eternitatea/ Noastră. (Poeții: 56)

Dacă nu este imaginea creatorului de versuri, atunci este imaginea creatorului de

sunete. În aceste poezii, ne este prezentată figura cântărețului, de la momentele sale de

glorie, până la decăderea sa sub semnele bătrâneții, ale nepăsării semenilor, ale sărăciei și

lipsei de implicare. Imaginile vizuale care alcătuiesc versurile sunt de o duritate extremă

7Citatele sunt extrase din volumul suport, Câinele de fosfor, București, Editura Cartea Românească, 1982. Citatele vor fi marcate în interiorul textului, prin notarea numelui poeziei și pagina de unde este preluat.



513

Section: Literature

și pun cititorul față în față cu un om răpus de vremurile pe care le trăiește, printr-o

veritabilă estetică a urâtului: Cântărețul de operă Leopold Nestorescu/ Mai are un dinte

șubred într-o gingie/ Anii l-au stors ca pe-o lămâie. (Leopold: 13)

Omul ca imagine a istoriei, a trecutului plin de glorie, chiar dacă doar personaj

literar, se găsește în centrul atenției, în poezia Fum: Probabil Homer, Ahile, Elena,

Ulise,/ Shakespeare, Cezar, Cleopatra/ Beau tutun/ Și nu ajung la același numitor comun.

(Fum: 17) Tot din sfera literaturii este extrasă și imaginea lui Don Quijote, devenită

simbol pentru căutarea Perfecțiunii, a dorințelor ascunse, deși prinsă în mreaja de

nepătruns a iluziilor: Cuprins de un aprig delir/ Cavalerul porni în lume/ Către

Perfecțiune,/ Ieșind prin poarta din dos a grădinii,/ Pe furiș, prin tufiș, ca un hoț/ Ca un

derbedeu, ca un zeu, ca un bohoț,/ Păsările să nu-l ia în seamă, nime./ Capul său era o

moară de vântce funcționa foarte bine. (Don Quijote: 25) De obicei, în aceste creații,

întâlnim mai ales portretele morale ale persoanelor/personajelor evocate. Există însă și

creații unde portretul fizic este cel care atrage atenția: Un cap mic, osos, așezat/ Pe un

foarte lung gât./ Dincolo de brumă, soarele/ ne mănâncă pielea. (Portretul lui Iulius

Cezar pe un ban de argint: 101)

Unele creații șochează prin grotescul imaginilor și al mesajului. Poezia Joia divină

descrie un cuplu care arde în Joia divină, pentru ca mai apoi să reînvie, asemenea unei

păsări Phoenix, ca o reiterare a mitului hristic, Iisus murind și înviind, pentru a obține

astfel mântuirea întregii omeniri, imaginea vizuală alcătuind un cadru terifiant:

Benzinăreasa bea benzină la benzinărie/ Benzinarul îi aprinde, în dreptul gurii, un

chibrit,/ Și ard amândoi, râzând, flacăra vie,/ Se mistuie sub cerul umbrit, până se fac

scrum [...] Unde benzinarul și benzinăreasa,/ Ținându-se de mână,/ Râzând, din cenușă

învie. (Joia divină:pp. 26-27) Tot o imagine biblică apare și în versurile din Tava de

argint, în care ne este descris momentul premergător uciderii Sfântului Ioan Botezătorul

prin decapitare, dar și resemnarea acestuia în fața morții ireversibile și implacabile:

Resemnat, Ioan Botezătorul/ Știindu-și sfârșitul/ Se-apropie în mână cu/ Satârul ce-l va

descăpățâna/ Și cu tava de argint pe care/ Femeii nebune/ Capul său îi va fi adus/ În gură

cu un măr.(Tava de argint: 35) Imaginii pozitive a Sfântului Ioan i se opune Iuda, purtător

de semnificații negative, dar pe care D.R.Popescu reușește să-l disculpe, dând dovadă de

mare originalitate: Vinde-mă tu/ Cel care crezi cel mai mult în mine/ Vinde-mă tu/ Cel mai

bun/ Spune-le că eu voi fi căutat de ei/ Cel pe care-l vei săruta(Iuda: 43).

Interesante sunt și poeziile în care omul descris nu este altceva decât un luptător

căzut la datorie, pe câmpul de luptă, când își apăra patria: Foarte ciudat!/ Foarte ciudat!/

Vasile Procletul, zis Ciușcă-/ Scrie pe cruce c-a trăit/ Între anul cutare și anul cutare/

Ceea ce în realitate nu-i adevărat!/ El a căzut sub foc de pușcă/ Luat în cătare,/ În alt

văleat. (Vasile: 23) Moartea lui Vasile este însoțită de Moartea mitralierului Ioachim,

poezie în care D.R.Popescu oferă o extraordinară definiție a noțiunii de istorie, pe care o

metaforizează, reducându-i astfel din efectele ei negative și distrugătoare: Istoria este

suma eroilor ei/ Împărțită la suma eroilor ei/ Și dată cu puțin praf alb/ Din care se face

turta dulce/ De ziua morților și de/ Ziua târgului, când circarii/ Se dau în bărci/ După ce

și-au închis taraba. (Moartea mitralierului Ioachim: 103). O altă poezie care omagiază

omul luptător este Baladă, ce ilustrează viața crudă pe care o trăiește bărbatul întors din

război, care ajunge să se lupte cu boala și cu neputința de a-și schimba cât de puțin soarta:

Toate organele în el sunt stricate/ De ploi și de război./ Doamne, îl arată puștii cu degetul

și râd,/ Ce vietate! (Baladă: 138)

Dacă lupta nu este una reală, vorbim despre un alt fel de bătălie, bătălia purtată

pentru iubire: Se rupe lanțul între noi, iubito,/ Lumina se sleiește, vinovată/ În faptele

întunericului ne îmbrăcăm. (Petru: 28) Rare sunt poeziile în care imaginea femeii iubite



514

Section: Literature

este singulară: De n-ai avea ochii albaștri/ Cine te-ar iubi? În afară/ De luminile iadului/

Pentru care totul este indiferență. (Genoveva: 40) Bărbatul își invită iubita la o plimbare,

departe de a fi una romantică, ci mai degrabă stranie, ieșită din comun, într-un decor

bacovian: Iubit-o, vino să ne plimbăm pe lângă abator/ În cimitir e prea romantic/ Vino

pe lângă fabrica de ciment/ Să privim/ Cerul plin de praf alburiu/ Ca un ocean aerian,/

Atlantic. (Filimona: 115)

Femeia luptătoare este și ea surprinsă în versurile volumului Câinele de fosfor.

Femeia preia câte ceva din trăsăturile bărbatului, devine puternică, determinată, o

adevărată luptătoare pentru drepturi, o activistă, în sensul total al cuvântului: Activista

voluntară de cartier/ În organizația pensionarilor/ Calcă drapelele/ Adună borcane și

sticle/ Ziare vechi, cârpe. (Luiza: 92) Femeia model este reprezentată de Medeea, simbol

al virtuții și al tăriei de caracter: Pentru iubire, ea își trădă părinții/ Frații și țara./ Pentru

iubire, ea pierdu cerul/ Sub care se născuse, pământul/ Pe care crescuse, totul. (Medeea:

127) Femeia nu este doar purtătoare de iubire, ci și purtătoare de săbii, războinică și

neînfricată, departe de a fi numai un ideal de frunusețe: Femei cu săbii, unde sunteți?/ Cu

arcuri și săgeți în mâini/ Și fiecare fără un sân, distrus de când erați copile/ Ca să nu vă

împiedice mișcările în bătălii,/ Unde sunteți, femei războinice?(Femei cu săbii: 131)

Omul este astfel strâns legat de timp, există cu și prin el, nu i se poate sustrage și nici nu îl

poate învinge. Timpul este clar cel mai mare dușman al său, de aceea versurile dedicate

lui sunt dintre cele mai expresive și mai încărcate de sensibilitate: Între paradis și iad/

Bate limba unei pendule de jad/ Măsurând jocurile sorții/ Pe cei ce fluieră, pe cei ce și-au

dat orții/Orele vieții, orele morții. (Ornic: 32)

Dacă întâlnim poezii unde omul nu apare explicit, ca prezență fizică, atunci el

apare ca prezență spirituală, care subliniază transformările naturii, frumusețea ei chiar și

atunci când se stinge: O. tei, fratele meu!/ Ce bucurie de a muri/ Căderea florilor tale pe

pământ.(Octombrie: 19) Sau doar neputința de a schimba ceva, orice: Neputincios în fața

porții/ Rămân afară nedescris/ De sângele întemeierii/ De cartea fiilor din vis. [...] Și

umilința mă îmbracă/ În haina ei de clovn pudrat/ Altarul luminos se stinge/ În ochiul

meu întârziat. (O istorie: 88). Omul este supus unei rutine crunte, distrugătoare de

personalitate: Ulise, aventurierul, avea câte/ O ibovnică în fiecare insulă./ Viața ta,

Pantelimon Lepa,/ E altfel./ Nicio aventură nu te pândește,/ Decât țârâitul ceasului/

Dimineața la șase.(Ulise: 108) Moartea nu pare să-l sperie pe omul poeziilor lui

D.R.Popescu: Tapițerul Frederic Năsălean/ A murit într-un taxi în Cluj-Napoca/ În 2

Novembrie 1980/ De un atac de inimă,/ Repede, în trei secunde,/ Așa cum și-a dorit.

(Frederic: 126) Ba din contră: omul poet are forța de a o înfrumuseța, stiliza, pentru a o

face mai puțin înfricoșătoare-Care-i bogăția noastră,/ Singură, ca o peruzea/ Și care ne-

acoperă ca o testemea/ Pe care nici un ticălos nu vrea/ Să ne-o ia?/ Moartea, moartea,/

Se cheamă ea. (Motto: 140)

Pentru a conclude, lirica lui Dumitru Radu Popescu se dovedește a fi o

îmbinareinovativă a stilului său apropiat de o estetică a urâtului sau de o scriere

jurnalistică, ce face mai degrabă o prezentare neutră a unui eveniment, cu metafora și

imaginea vizuală, cu scopul de a reda sentimentele diferitelor ipostaze ale omului,

simbolul întregii sale creații versificate.

BIBLIOGRAPHY

Croce, Benedetto, Estetica, București, Editura Univers, 1971.

Dittmann, Lorenz, Stil. Simbol. Structură, București, Editura Meridiane, 1988.



515

Section: Literature

Dufrenne, Mikel, Fenomenologia experienței estetice, București, Editura Meridiane,

1976.

Eco, Umberto, Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane,

Ediţia a IV-a, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.

Fontanier, Pierre, Figurilelimbajului, București, Editura Univers, 1977.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999.

Lipps, Theodor, Estetica. Bazele esteticii, București, Editura Meridiane, 1987

Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, Editura de

Vest, 1995

Panzaru, Ioan, Practici ale interpretării de text, Iasi, Polirom, 1999.

POPESCU, Radu Dumitru, Câinele de fosfor, București, EdituraCarteaRomânească,

1982.

Școala Formală Rusă, Ce este literatura?, București, Editura Univers, 1983.

Pistolea, Vasile, Generaţia ř60 şi redescoperirea modernităţii, Reşiţa, Editura

Timpul, 2001.

Wellek, René, Warren, Austin, Teoria literaturii, București, Editura pentru

Literatură Universală, 1967.

Zafiu, Rodica, Narațiune și poezie, București, Editura All.

Documents

STYLISTIC AND THEMATIC ASPECTS IN DUMITRU … 05 69.pdfSTYLISTIC AND THEMATIC ASPECTS IN DUMITRU RADU POPESCU'S POETRY Ana-Maria Nicolescu PhD Student, University of Pitești Abstract: