CUPRINS

CUVÂNT INTRODUCTIV ………………………………………………………….

4

1. RETROSPECTIVA RĂZBOIULUI RECE …………………………………...... 11

1.1. Evoluţia situaţiilor operative în blocul de est după războiul rece ……………….. 11

1.1.1. Ungaria …………………………………………………………………… 17

1.1.2. Polonia …………………………………………………………………… 19

1.1.3. România ………………………………………………………………….. 20

1.1.4. Cehoslovacia ……………………………………………………………... 20

1.1.5. Bulgaria …………………………………………………………………... 21

1.1.6. Albania …………………………………………………………………… 21

1.2. Reconfigurarea unor state din arealul european ………………………………… 22

1.2.1. Lituania …………………………………………………………………… 23

1.2.2. Estonia ……………………………………………………………………. 24

1.2.3. Letonia ……………………………………………………………………. 25

1.2.4. Ucraina …………………………………………………………………… 26

1.2.5. Belarus ……………………………………………………………………. 26

1.2.6. Georgia …………………………………………………………………… 27

1.2.7. Armenia şi Azerbaidjanul ………………………………………………… 27

1.2.8. Cehoslovacia ……………………………………………………………... 28

1.2.9. Reunificarea Germaniei ………………………………………………….. 28

2. EVOLUŢIA IUGOSLAVIEI DUPĂ RĂZBOIUL RECE ………………………. 30

2.1. Succint istoric …………………………………………………………………….. 30

2.2. Cauzele destructurării Iugoslaviei ……………………………………………….. 34

2.3. Securitatea din Balcani şi criza iugoslavă .............................................................. 41

2.4. Conflictul din provincia Kosovo …………………………………………………. 48

2

3. EVOLUŢIA COMUNITĂŢII ALBANEZE DUPĂ ÎNCHEIEREA

RĂZBOIUL RECE …………………………………………………………………... 54

3.1 Comunitatea albaneză din Serbia şi Macedonia ………………………………….. 54

3.2 Macedonia propriuzisă ……………………………………………………………. 57

3.3 Imprevizibilitatea situaţiei din Balcani …………………………………………… 60

3.3.1. Bulgaria …………………………………………………………………... 62

3.3.2. Croaţia ……………………………………………………………………. 65

3.3.3. Turcia …………………………………………………………………….. 66

3.3.4. Cipru ……………………………………………………………………… 68

IDEI REZUMATIVE ………………………………………………………………... 70

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………….. 74

3

CUVÂNT INTRODUCTIV

Supraevaluarea de către unii analişti şi oameni politici, contestate de alţii, consecinţele pe care le-a avut asupra fenomenului politic din spaţiul Euro-Atlantic terminarea Războiului Rece, au fost profunde şi de durată. Au fost compromise acum ideologia şi sistemul comunist din fosta U.R.S.S. şi ţările din sfera ei de influenţă, iar marele imperiu sovietic, după ce a renunţat la statutul ei de mare putere, s-a prăbuşit prin implozie.

Spaţiul Euro-Atlantic a intrat într-o eră de tranziţie, către o nouă arhitectură de securitate, generată de mutaţiile intervenite în raportul de putere. Europa se găseşte din nou în situaţia de a se modela cu liniile unor scenarii geopolitice pentru a-şi găsi formula optimă de arhitectură a securităţii.

În acest uriaş scenariu, Balcanii au cele mai grave probleme din Europa. Dacă în vremea Războiului Rece se crease doar impresia că trăsăturile negative ale lumii balcanice dispăruseră, după 1989 ele au reapărut într-un mod mult mai brutal; Iugoslavia a declanşat un masacru intern, iar celelalte ţări, bat degeaba la porţile Europei, părând condamnate la stagnare1.

S-au multiplicat polii de putere în lume şi de asemenea şi viziunea lor, iar

şansa de a găsi o soluşie unanimă a scăzut, fiind aproape nulă.

Puterea nu se mai exprimă acum doar în termeni clasici militari, ci se mai adaugă

alte două dimensiuni la fel de importante: cea economică- şi cea tehnico-informaţională2.

Destinul Europei, implicit a zonei balcanice, va depinde atât de aptitudinea polilor

de putere de a coopera eficient în problemele globale cu care se confruntă societatea, cât şi

de capacitatea de armonizare a intereselor pe diferite spaţii.

Profesorul Zbigniew Brzezinski, fost consilier cu probleme de politică externă

pentru Europa de Est al preşedintelui J.F.Kennedy, apoi membru al Consiliului Securităţii

naţionale în timpul administraţiei Carter, a făcut o amplă analiză a scenariului geopolitic

europen şi mondial în 1989.În acest scenariu, intitulat „ Cămin europen comun”, el a arătat

1 P. Garde, Vie et mort de la Yougslavie, Fayard, Paris, 1992.p.37

2 A.Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p.81

4

că în Europa şansa unei astfel de arhitecturi este reală numai dacă se va accepta ideea că de

acum există interese geopolitice comune, dar şi o „ ortodoxie ideologică comună”3.

Profesorul Brzezinski era convins că acest „cămin” nu putea fi realizat fără

participarea S.U.A. şi a Federaţiei Ruse, moştenitoarea U.R.S.S.-ului, deoarece „ Europa nu

este o realitate geopolitică ci o realitate filosofică şi culturală, iar din această perspectiva

Europa include şi S.U.A. şi Rusia, în măsura în care ambele ţări împărtăşesc valori culturale

şi filosofice şi ţin de civilizatie europeană, de tradiţia creştină”4.

Fără însă a se instiţionaliza aceste principii, şansa de a realiza structura şi

arhitectura acestui „cămin european” este una ratată.

Apariţia unei crize a echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale prin

reunificarea germană şi implozia fostului imperiu sovietic a fost o dificultate care a generat

fricţiuni. După unificare, germania nu s-a repliat asupra ei însăşi şi nu s-a retras din politica

europeană, ci a declanşat o ofensivă politică în spaţiul Europei Centrale ceea ce a condus la

schimbarea centrului de greutate al Comunităţii Europene şi împingerea lui către centrul

continentului. Această ofensivă germană conturează limpede un spaţiu geopolitic de

influenţă şi control germane, deoarece s-a implicat politic şi ( indirect ) militar în sprijinul

Croaţiei şi Sloveniei în războiul din spaţiul ex-iugoslav.

După căderea Zidului Berlinului s-a constatat o disponibilitate fără precedent a

tuturor naţiunilor Europei de a găsi noi forme de cooperare în toate doemniile şi de a realiza

o uniune politică, economică şi spiritual- culturală. Au fost propuse şi dezbătute mai multe

„modela „ de Europă: o Europă cu „ geometrie variabilă”, o alta cu „ritmuri diferite” şi nu ăn

cele din urmă o Europă a „ cercuriloe concentrice „, sau a sateliţilor gravitând ăn jurul unui

centru5.

Regionalismul este, în opinia unor analişti politici şi geopolitici, o alternativă şi o

soluţie viabilă în elaborarea scenariilor şi a strategiilor care să fundamenteze noua arhitectură

de securitate pe continentul european după încheierea Războiului Rece.

Analistul Jean Fouere, în volumul „L` Europe aux cent drapeaux”, considera că

Europa nu poate fi fundamentată pe formula Europa naţiunilor, ci pe cea de Europă a

regiunilor.

Conceptul de „identitate regională” se referă la spaţii istorice şi peisaje culturale

suprapuse unor anumite regiuni care din punct de vedere geografic nu coincid întotdeauna cu

3 Z. Brzezinski, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p.66 4 Idem, p.97 5

I. N. Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 107

5

actualele graniţe ale unui stat. O colectivitate poate să se identifice ca aparţinând mai multor

structuri teritoriale, după cum şi într-o regiune pot coexista mai multe colectivităţi distincte

din punctul de vedere al apartenenţei la o arie de spiritualitate sau lingvistică.

Balcanii, această regiune atât de discutată şi atât de disputată ar face parte, potrivit

unui istoric grec (Kitsikit) din „regiunea intermediară” a Euroasiei, împreună cu Orientul

Mijlociu şi Rusia. Această regiune a suferit în trecut invazii şi atacuri pornite din ambele

părţi ale Euroasiei.

Poziţia geografică extrem de avantajoasă a Constantinopolului, care controla

trecerea din Marea Neagră în Mediterana şi din Europa în Asia, îi explica rolul. De o parte şi

de alte a marii metropole, Peninsula Balcanică şi Anatolia au fost cei doi plămâni ai

Bizanţului şi Imperiului Otoman. Balcanii erau, dimpotrivă, o sursă de tulburări şi participau

prea puţin la crearea bogăţiilor imperiului. Înainte de a deveni regiunea cea mai vulnerabilă a

Europei, Balcanii au fost pentru marile imperii „călcâiul lui Ahile”.

În perioada modernă, caracterizată prin supremaţia Occidentului şi competiţia

dintre puterile europene pentru împărţirea lumii, Balcanii au devenit din nou un spaţiu râvnit.

Fiecare mare putere a încercat să-şi impună controlul asupra spaţiului balcanic şi să

împiedice, în caz de nereuşită, celelalte puteri să facă acest lucru. Înaintarea Rusiei spre

mările calde, dezideratul german ”Drang nach osten”, protecţia căilor maritime engleze,

prezenţa tradiţională franceză în Orient, toate politicile puterilor s-au intersectat în Balcani.

După primul război mondial, se părea că Balcanii au trecut definitiv de partea

Occidentului, a cărui influenţă se extinde mai mult către Est. Războiul rece a arătat însă că o

mare parte a peninsulei a fost înglobată din nou în acel „glacis strategic” condus, de astă

dată, de Moscova. Restul Balcanilor a fost supus „protecţiei” americane şi engleze. Integraţi

în mari ansambluri geopolitice, Balcanii, chiar divizaţi, şi-au regăsit pentru câteva decenii

stabilitatea. Se pare însă că reabilitarea insecurităţii în Balcani după 1989 este semnul

reactivării aspiraţiilor hegemonice ale Occidentului şi ale Rusiei, a transformării Balcanilor,

din nou, într-o arenă de confruntare a planurilor geopolitice concepute de marile puteri6.

Peninsula balcanică este o răspântie geopolitică nu numai prin poziţia ei geografică,

ci şi prin istoria ei, profund marcată de mentalităţile locuitorilor. Imaginea condiţionată de

istorie, pe care şi-o formează despre balcani, nebalcanicii, contribuie şi ea la consolidarea

caracterului de răspântie geopolitică a Balcanilor. Când Churchill numea Balcanii „regiunea

6 G. Prevelakis, Balcanii, cultură şi geopolitică, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p.172

6

cea mai vulnerabilă a Europei” , îşi exprima doar voinţa de a stăpâni acest spaţiu privit prin

prisma unui nebalcanic7.

Războiul din Iugoslavia, început în 1992, după patru decenii de linişte aparentă, a

redeschis cutia balcanică a Pandorei, inaugurând a nouă serie de conflicte. Aproape toate

frontierele balcaminice sunt frontiere de tensiune. Prezenţa unor minorităţi naţionale şi

existenţa unor revendicări teritoriale mai mult sau mai puţin făţişe le-au conferit acest

caracter. Persistenţa aceloraşi vechi probleme de frontieră, lesne de constatat prin

compararea unei hărţi a zonei după primul război mondial cu o hartă de după cel de-al doilea

război mondial, vom observa că aceste probleme au rădăcini adânci în trecut şi riscă să

perturbe din nou pacea în viitor8.

Configuraţia teritorială a statelor din Balcani nu este rezultatul unor procese istorice

îndelungate, ca în Europa occidentală. Frontierele sunt recente şi au fost modificate de prea

multe ori în ultimele două secole ca să poată fi considerate stabile. Balcanii fac parte din

aceea Europă „mediană”, a cărei hartă politică a fost remaniată drastic după primul război

mondial. Contestarea felului în care „cinismul” european în colaborare cu „idealismul”

american au înţeles să rezolve problema frontierelor balcanice n-a fost suspendată decât în

perioada Războiului Rece. Balcanii se situează deci în marea zonă de instabilitate europeană,

caracterizată prin insuficienta consolidare a frontierelor naţionale. De la sfârşitul războiului

rece naţiunile balcanice trăiesc iarăşi teama şi speranţa că frontierele vor fi revizuite.

Adeseori aceste sentimente coexistă, deoarece aproape fiecare naţiune revendică teritorii ce

aparţin vecinilor săi şi stăpâneşte regiuni revendicate, la rândul lor, de statele limitrofe.

Astfel, Albania năzuieşte să unifice spaţiul etnic albanez prin anexarea regiunii iugoslave

Kosovo, dar se teme, în acelaşi timp, de pretenţiile Greciei asupra teritoriilor ei meridionale.

O altă idee, care este sursă de conflict o reprezintă cea a moştenirii înaintaşilor;

Marea Idee grecească inspirată de Bizanţ, Marea Serbie moştenirea lui Duşan, Bulgaria

Mare, etc9. Statele actuale pretind monopolul asupra unor spaţii dominate în trecut de

„naţiunile lor”, fără să facă necesară distincţia dintre hegemonia asupra unui spaţiu

multietnic şi deţinerea unui teritoriu în stăpânire exclusivă. Astfel că, teritoriile revendicate

de fiecare naţiune erau parţial coincidenţe, iar regiunile situate între nucleele centrale au

devenit zone de tensiune.

7 Idem, p. 118 Ibidem, p.1549 N. Ciachir, Istoria slavilor, Editura Oscar Corint, Bucureşti, 1998, p. 273

7

Multe dintre focarele de conflict din Balcani se găsesc pe teritoriul fostei

Iugoslavii. Tensiunea se manifestă acolo unde vin în contact identităţi religioase opuse.

Opoziţia dintre ortodoxie şi catolicism poate fi constatată în zona de contact dintre sârbi şi

croaţi: în Croaţia, în zonele vechii graniţe militare a Austro-Ungariei şi în Bosnia –

Herţegovina. Opoziţia dintre creştinism şi islamism se manifestă şi ea în Bosnia-

Herţegovina, dar mai la sud, în Sangeakul Novi Pazar şi mai ales sub forma problemei

albaneze, în Kosova şi Macedonia10.

Grecia are şi ea probleme cu aproape toţi vecinii. Tensiunea cu Macedonia, fostă

republică iugoslavă este provocată de problema numelui: Atena acuză Skopje de iredentism

şi de falsificarea istoriei, Macedonia aparţinând patrimoniului istoric al Greciei. De

asemenea, cu Bulgaria ar putea să apară probleme dacă aceasta din urmă va face apel la

aranjamentele de la San Stefano privind accesul direct al Bulgariei la Marea Egee.

Trebuie amintită aici şi problema Dobrogei, dar mai ales cea a Transilvaniei,

aceasta fiind considerată, atât de România, cât şi de Ungaria leagănul naţiunii lor.

Criza iugoslavă umileşte grav Europa care, în pofida ambiţiei de a se erija în mare

putere politică şi militară, suferă ruşinea de a se dovedi incapabilă să pună ordine în propria

ogradă. Războiul din Iugoslavia dezvăluie divizarea internă a Europei şi tinde să arate că

aceasta nu s-a decis încă să opteze, fie pentru principiul unităţii, fie pentru principiul

construirii de sfere naţionale de influenţă. Eventuala extindere a crizei în restul Balcanilor va

da o mare lovitură operei de construcţie europeană. Crearea unei zone de instabilitate în

Balcani, va favoriza emergenţa unor forţe centrifuge în sânul Europei. Normalizarea situaţiei

în Balcani nu reprezintă aşadar, pentru Europa, o îndatorire umanitară, ci un obiectiv major,

de care depinde propriul ei viitor.

Pe de o parte Balcanii nu pot spera să ajungă la cooperare şi la prosperitate decât în

cadrul unei Europe unite. Fragmentarea lor politică îi împiedică să se apere eficace de

lăcomia puterilor din afara puterii externe. Eventualul eşec al Uniunii Europene riscă să

arunce definitiv Balcanii în balcanizare11. Interesele balcanicilor şi ale europenilor coincid.

Cunoaşterea particularităţilor culturale este un element esenţial. Cultura şi politica sunt

legate azi mai mult ca oricând.

Soarta Balcanilor depinde de soarta integrării europene. Dacă ea avansează, şansele

concilierii balcanice se vor întări considerabil. Dacă, dimpotrivă Europa nu reuşeşte să

adopte un singur limbaj, să se elibereze de temerile generate de traumele trecutului, să-şi

10 G. Prevelakis, Op cit., p.14911 Idem, p. 189

8

impună hegemonia politică şi culturală în Balcani, cresc riscurile intervenţiei celorlalte puteri

mondiale, în primul rând a Statelor Unite12.

Tema conflictelor şi crizelor din Balcani, de după încheierea Războiului Rece a

fost, este şi va fi cu siguranţă tratată şi dezbătută de foarte mulţi istorici, analişti politici,

economişti sau sociologi, care vor analiza prin prisma specialităţii acest fenomen al

sfârşitului de mileniu, fenomen ce se defineşte ca unul ciudat, ca o „paradigmă a

conflictualităţii”.

Analiza fenomenului iugoslav a fost interpretată diferit de o parte şi de alta a

Atlanticului. Dacă pentru S.U.A. aceasta nu era decât o problemă ce trebuie rezolvată fără

pierderi, pentru Europa intervin argumente pro şi contra privind reglementarea conflictului.

„Căutarea unei soluţii pentru criza din Kosovo trebuie să înceapă prin a respinge falsele

analogii cu traumele trecutului”- scria Henry Kissinger într-un articol, referindu-se la

greşelile administraţiei Clinton vis-a-vis de atribuirea unor cauze ale conflictului care ar

putea jigni istoria13.

Deşi reprezintă o secvenţă de istorie recentă, mai mult, chiar în derulare, analiza

crizelor şi conflictelor ce au marcat istoria post-Razboi Rece a Balcanilor, se vrea a fi o

cercetare pluridisciplinară. În contextul teoriei relaţiilor internaţionale, se va aborda acestă

problematică prin prisma istoriei, politologiei, relaţiilor şi intereselor economice, politice şi

diplomatice, a dreptului internaţional public şi nu în ultimul rând al geopoliticii, pentru a

face un tablou cât mai complet al fenomenelor de criză şi conflict, în general, şi a celor

specifice zonei Balcanilor, în special.

Primul capitol se axează pe prezentarea şi analiza fenomenului ce a dus într-un mod

pe cât de surprinzător, pe atât de radical la prăbuşirea comunismului în Uniunea Sovietică şi

ţările ei satelit din Europa de Est.

Pornind de la reformele lui Gorbaciov, clasificate ca o necesitate pentru salvarea

economiei U.R.S.S., la schimbările paşnice de regim din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi

Germania de Est şi pînă la ciocnirile din Sofia şi morţii de pe străzile Bucureştiului din 1989,

nu avem decât un amplu tablou al agoniei unui sistem falimentar, cu urmările şi implicaţiile

ce decurg din acesta.

Destructurarea unor state multietnice şi modificarea graniţelor, pentru prima dată

după cel de-al doilea război mondial, reprezintă un alt aspect al crizelor ce marchează spaţiul

balcanic. Se vor face referiri la Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi bineînţeles Serbia.

12 Ibidem 13 H. Kissinger, Who offend history, Newsweek, May,15, p. 4

9

Cel de-al doilea capitol va face referiri stricte la spaţiul ex-iugoslav în context

istoric, printr-o caracterizare a evoluţiei istorice, a etniilor ce au vieţuit împreună, ori s-au

luptat între ele şi a celor trei mari religii ce se interferează în acest spaţiu. Cauzele profunde

ori cele recente care au condus la destructurarea federaţiei iugoslave sunt prezentate prin

prisma relaţiilor interetnice, interconfesionale precum şi a vieţii politice interne şi

internaţionale a provinciilor ce au alcătuit spaţiul ex-iugoslav.

Următorul capitol va aborda destructurarea fostei Yugoslavii şi ciocnirile şi

conflictele marcate de prima criză iugoslavă. De la anularea autonomiei regiunilor Kosovo şi

Vojvodina, din 1989, de către Slobodan Miloşevic, conflictele se vor muta în Slovenia şi

Croaţia, după ce acestea îşi vor fi declarat independenţa şi va culmina cu războiul din

Bosnia–Herţegovina.

După declararea independenţei, noile state, recunoscute relativ uşor de către

comunitatea internaţională, la presiunile Germaniei, vor deveni actori pe scena relaţiilor

internaţionale şi vor juca un rol activ în rezolvarea, şi uneori, acutizarea crizelor din spaţiul

iugoslav. Modul în care s-au implicat organizaţiile internaţionale, atitudinea guvernului

federal de la Belgrad şi a statelor cu care acesta din urmă se află în conflict, vor fi tot atâtea

prilejuri de a analiza eficienţa acestor organizaţii, progresele şi regresele făcute, împlinirile şi

eşecurile înregistrate şi nu în ultimul rând, cauzele şi efectele acestor clivaje. Războiul din

Kosovo reprezintă cea mai acută criză cu care s-a confruntat Iugoslavia de la începutul

conflictelor. Soluţiile propuse pentru încheierea crizei sunt dintre cele mai diverse. Se vor

face referiri doar la cela viabile, propuse de comunitatea internaţională cu aplicabilitate pe

termen lung şi mediu, ignorându-se soluţiile utopice, fanteziste sau pătimaşe, datorate

tendinţelor naţionaliste sau xenofobe.

Ultimul capitol abordează un aspect în derulare; problema albaneză. De la

manifestările din Kosovo până la formarea U.C.K., evenimentele care s-au derulat în

Macedonia nu fac altceva decât să pună comunitatea albaneză din spaţiul iugoslav în postura

de actori şi subiecţi ai relaţiilor internaţionale. Cât de eficiente s-au dovedit soluţiile privind

criza din Macedonia, după derularea „Recoltei esenţiale”, iniţiată de O.N.U. sau viitorul

Muntenegrului se va vedea în viitor, mai ales în noile condiţii ale redimensionării relaţiilor

internaţionale, datorate valului extrem de grav al acţiunii teroriste din Statale Unite, din 11

septembrie 2001.

10

Lucrarea se va încheia cu o trecere în revistă a principalelor state balcanice,

actori şi subiecţi ai dreptului internaţional, cu realizările şi problemele lor, cu instabilitatea şi

stările conflictuale care încă persistă în această zonă.

1. RETROSPECTIVA RĂZBOIULUI RECE

1.1. Evoluţia situaţiilor operative în blocul de est după războiul rece

Anul 1989 a reprezentat un moment de cotitură în istoria omenirii prin faptul că

revoluţiile din acel miraculos an au marcat în variate forme „de catifea” sau sângeroase,

destructurarea „glacisului strategic” al Uniunii Sovietice, având drept rezultat înlăturarea

regimului social – economic şi politic generat de ideologia comunistă.

Cunoscutul sovietolog George Kennan credea că mai devreme sau mai târziu,

printr-o luptă sau alta a puterii, sistemul sovietic avea să fie transformat fundamental, astfel

încât dacă ar fi apărut vreodată ceva care să sfărâme unitatea şi eficacitatea partidului ca

instrument politic, Rusia sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai

puternice, în una dintre cele mai slabe societăţi.

Retragerea visată de Walter Lippmann, purtătorul de cuvânt al „realiştilor”, una din

şcolile de gândire în domeniul politicii externe americane, avea să se petreacă în miraculosul

an 1989 şi în anii `90.

Procesele de „perestroika” şi „glasnosti”, precum şi retragerea strategică, de 1400

km a trupelor sovietice din Europa Centrală şi de Este au condus la modificarea echilibrului

de forţe, la dispariţia bipolarităţii şi la apariţia de noi centre de putere.

Uniunea pe care a preluat-o Mihail Gorbaciov, în martie 1985, avea urgentă nevoie

de schimbare. Se pot enumera cel puţin trei probleme cu care elita reformatoare sovietică se

confrunta la mijlocul anilor `80. Este vorba, în primul rând, de inabilitatea de a continua

cursa înarmărilor cu S.U.A. în termenii celei „de-a treia revoluţii tehnologice”, de blocajul

tot mai accentuat al economiei de comandă şi incapacitatea acesteia de a mai susţine

creşterea şi, în sfârşit, conştientizarea elitei sovietice că societatea occidentală este

11

superioară, nu numai în termeni militari şi economici, ci, mai ales, în ceea ce priveşte

standardul de viaţă al populaţiei14.

Economia socialistă est – europeană tindea să se integreze economiei capitaliste

globale, însă politic era forţată să se dezvolte în cadrul limitat al C.A.E.R.-ului.

Schimbările şi mai profunde introduse la sfârşitul anilor `80 de către Mihail

Gorbaciov au creat o serie de contradicţii care au subminat rapid viabilitatea sistemului

economic socialist15.

Există teorii care consideră că, în timp, preţul creşterii forţate a fost foarte mare şi a

cauzat prăbuşirea sistemului, însă alte teorii (Lavigne) consideră că prăbuşirea sistemului şi

declanşarea tranziţiei sunt acte politice deliberate. Economic, socialismul putea supravieţui

în agonie încă o bună perioadă de timp, însă decizia schimbării radicale a venit din partea

factorului care controla sistemul – factorul politic16.

Gorbaciov a crezut tot timpul că „perestroika” va fi capabilă să menţină imperiul ca

o societate pluralistă sub forma unei confederaţii de republici autonome, însă în cadrul unui

sistem politic de democraţie socialistă şi cu o economie socialistă de piaţă.

Personaje politice de prim rang implicate în evenimentele politice din anii `89 -

`91 identifică cauza principală a prăbuşirii comunismului în acţiunea deliberată a factorului

politic. Pentru opera lui Gorbaciov, cooperarea internaţională a fost esenţială, în sensul că

fără asistenţă politică americană şi fără sprijinul opiniei publice internaţionale, reformele s-

ar fi aflat în pericol17.

Câteva importante orientări pe plan internaţional încearcă să descrie care este

impactul produs de prăbuşirea comunismului asupra lumii, în general. Contextul global a

fost, de asemenea, serios afectat de prăbuşirea comunismului. Trei dintre aceste orientări

domină dezbaterea în domeniu.

Prima dintre acestea, teoria lui S.P. Huntington, susţine că prăbuşirea

comunismului şi tranziţia ţărilor central şi est–europene reprezintă confirmarea înaintării

lumii moderne spre democraţie (al treilea val al democratizării). Ideea principală a lui

Huntington este aceea că lumea modernă, rezultat al progresului tehnologic şi al culturii

politice progresiste, se îndreaptă către generalizarea sistemului politic democratic sub forma

14 Fred Holliday, The End of the Cold War and International Relations. Same Analytic and Theoretical Conclusions în K. Booth, S. Smith, International Relations Theory. Polity Press, Cambridge, UK , 1995 p. 12415 I. N. Sava, Zece ani de tranziţii în Europa de Est, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 2000, p. 22 16 Apud Marie Lavigne,The Economics of Transition. From Socialist Economy to Market Economy, Mac Millan Press ltd., London 1995, p. 24617 Jack F. Matlock jr., Autopsy on Empire. The American Ambasador`s Account of the Collagve of the Soviet Union, Random House, New York 1995, p. 670

12

statului – naţiune. După părerea lui, primul val al democratizării a avut loc în perioada 1826

– 1926, al doilea val între 1943 – 1962, iar al treilea val a început în 1974 şi continuă şi în

prezent.

Analizele lui Huntington se concentrează îndeosebi asupra mecanismului politic în

cazul tranziţiei la democraţie, oferind explicaţii interesante asupra procesului politic din

ţările est–europene aflate în tranziţie18, însă transformarea reală se petrece la nivelul

instituţiilor şi al economiei, dimensiuni pe care modelul lui Huntington nu le are în vedere.

A doua orientare, cea a lui Francis Fukuyama, creată după 1990 se referă la faptul

că şi în cazul revoluţiilor din sud-estul Europei se confirmă faptul că există un „fir roşu” al

istoriei care arată direcţia şi forma prin care evoluează lumea. Direcţia sau fondul este dat de

ideea liberală, iar forma o reprezintă capitalismul. Pentru a putea gestiona societatea tot mai

evoluată şi complicată, regiunile din Est au trebuit, la rândul lor, să introducă reforme

liberale. O dată cu tranziţia est–europenilor la democraţie şi, mai ales, o dată cu triumful

capitalismului ca sistem, din punct de vedere al istoriei nu mai există o altă alternativă.

Competiţia pentru un alt sistem de gândire, altul decât cel liberal, şi o altă formă de

organizare, alta decât capitalismul, s-a încheiat. Restul nu mai este decât repetare, iar istoria

se sfârşeşte acum19.

Cel de-al treilea model, cel al lui Im. Wallerstein, consideră că prăbuşirea Uniunii

Sovietice nu reprezintă un triumf al capitalismului, ci, mai degrabă, un serios pericol pentru

supravieţuirea acestuia. Rusia nu a părăsit în 1917 sistemul mondial şi, deci, în 1990 nu avea

cum să se reintegreze capitalismul. Rusia şi sateliţii săi au fost în toată perioada Războiului

Rece la semiperiferia sistemului mondial, iar prin democraţie şi economie de piaţă nu vor

putea schimba poziţia lor periferică faţă de capitalismul apusean. Mai simplu spus,

emanciparea politică a Germaniei şi Japoniei şi unificarea europeană nu se puteau face decât

prin dispariţia comunismului, în timp ce afirmarea noilor naţionalisme central şi est-

europene nu se puteau produce decât prin dispariţia U.R.S.S. După Wallerstein, dacă se

continuă tendinţele actuale, se va ajunge la o redistribuire a centrelor de putere în favoarea

Europei şi a Asiei, în timp ce -în periferie- şansa ţărilor foste comuniste nu mai stă în

economie, ci în cultură20.

18 S. P. Huntington, The Third Wave. The Late Twentieth Wave of Democratisation, Havard University, 1991, în I. N. Sava, op.cit., p. 2719 F. Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideta, Bucureşti, 1992, p. 27120 I. Wallerstein, The World System after the Cold War în „Jaural of Peace Research”, nr. 30, 1993, p. 16

13

Pentru a înţelege fenomenul complex al prăbuşirii comunismului, dar mai ales

rapida şi surprinzătoarea destructurare a imperiului sovietic, trebuie amintită derularea

evenimentelor din această parte a Europei, încă de la primele semne de declin.

De la începutul anilor `80, Mihail Gorbaciov se profilează ca succesor al

secretarului general al Partidului, Iuri Andropov. Circumstanţele complexe ale desemnării lui

Gorbaciov ca prim–secretar explică timiditatea reformistului şi ezitările sale din primii ani ai

mandatului. Ajuns de puţină vreme în vârful Partidului, el nu dispunea de puteri depline în

sânul Biroului politic. In aceste condiţii, şi ţinând cont de lipsa lui de experienţă, în 1985 şi

începutul lui 1986, după propriile lui cuvinte, Gorbaciov se mulţumeşte să „perfecţioneze

sistemul şi să-l oblige să funcţioneze, fără a schimba nimic în principiu”. El se limitează, de

fapt, în reluarea politicii iniţiate de Iuri Andropov, adică încearcă să corecteze abuzurile care

se dezvoltaseră pe parcursul „stagnării” brejneviste21.

Începând din anul 1987, se observă o schimbare clară în strategia lui Gorbaciov. De

acum înainte obiectivul nu mai este corijarea sistemului, ci reformarea lui în profunzime. Ce

s-a întâmplat în cursul anului 1986 a fost mai întâi rezultatul conştientizării faptului că era

necesară o reformă de mai mare amploare, care, la început, a acţionat doar în plan economic,

însă, după mai multe eşecuri, atât Gorbaciov, cât şi majoritate a Biroului politic şi a

Comitetului Central au ajuns la concluzia că fără a schimba sistemul politic, fără a schimba

regimul, transformările economice erau de-a dreptul imposibile în Uniunea Sovietică.

Această decizie, de a lărgi procesul de reformă, s-a datorat şi unor factori externi. Este vorba

de faptul că doi dintre principalii rivali asiatici ai Uniunii Sovietice: China şi Japonia îşi

anunţau, în anul 1986, performanţele – China se afla la apogeul redresării sale economice,

iar Japonia se impunea în statistici ca a doua putere economică a lumii. Implicaţiile

catastrofei nucleare de la Cernobîl, din aprilie 1986, au dezvăluit, atât starea jalnică a

infrastructurii nucleare sovietice şi incapacitatea tehnologică de a stăpâni o astfel de

defecţiune, cât şi starea de incapacitate a birocraţiei statului şi a partidului de a face faţă

catastrofei22. Mihail Gorbaciov avea să apere până la capăt principiile proeminenţei

Partidului Comunist.

Fidel art. 6 din Constituţie, abrogat -împotriva voinţei sale- abia în martie 1990, el

subliniază cu orice prilej faptul că Partidul trebuie să impulsioneze marile orientări ale

21 I. F. Soulet, Istoria comparată din statele comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom Iaşi, 1998, p. 288.22 Idem, p. 289

14

statului şi ale societăţii, şi că numai el poate servi „drept motor al schimbărilor

fundamentale”.

O primă lege pentru reforma economică a fost adoptată în 1987, urmărind

demararea procesului de descentralizare, de reglementare a preţurilor, dar adoptând puţine

modificări în planificarea centralizată.

Din cauza faptului că s-a acordat prea puţină libertate industriei pentru a-şi căuta

piaţa de desfacere, precum şi datorită unor directori incapabili şi a opoziţiei nomenclaturii,

această reformă a eşuat. Aparatul de partid este şi el redus, atât la nivelul Comitetului

Central (40%), cât şi la cel al Comitetelor de regiune (30%) şi de oraş (20%)23.

Instalarea, în urma revizuirii constituţionale de la 1 decembrie 1988, a unei noi

instanţe etatice se supune aceleiaşi logici de consolidare a statului şi de reactivare a

societăţii civile.

Congresul deputaţilor poporului este dotat cu funcţii elective majore (alegerea prin

vot secret a celor 542 de membrii ai noului Soviet suprem şi a şefului statului) şi cu puteri

decizionale fundamentale asupra principalelor probleme constituţionale, politice şi social-

economice.

In ceea ce priveşte Sovietul suprem, acesta se transformă din cameră de înregistrare

într-o adunare permanentă ce propune, dezbate şi votează proiectele de lege.

Gândirea lui Gorbaciov în materie de politică externă frapează prin abilitatea şi

inteligenţa sa. Primul obiectiv tactic al acestor noi gândiri politice l-a constituit câştigarea

încrederii internaţionale. S-a lansat un program vast ce presupunea recunoaşterea greşelilor

trecutului prin acest „glasnosti”, permiţând surprinzătoarea „mea culpa”. Este vorba de

recunoaşterea măcelului din pădurea Katin, de greşeala executării revoluţionarului maghiar

Imre Nagy sau de trădarea lui Stalin dinainte de cel de-al doilea război mondial prin

înţelegere secretă cu Hitler ş.a.

Această politică reuşeşte pe deplin, U.R.S.S. nemaifiind privită ca o ţară agresoare,

mai ales după retragerea trupelor din Afganistan24.

O.N.U. este aleasă ca vector privilegiat al noii gândiri politice. Încă din noiembrie

1988 Gorbaciov se pronunţa pentru „creştere multiformă a prestigiului Organizaţiei

Naţiunilor Unite, pentru întărirea statului său politic, juridic şi moral”, iar Uniunea Sovietică

se angajează să contribuie cât mai mult la rezolvarea problemelor financiare ale organizaţiei.

23 Ibidem, p. 29024 P. Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura ALFA Bucureşti, 2000, p. 295

15

Cucerirea paşnică a spiritelor în numele valorilor universale ale umanităţii, realizate

prin el însuşi sau prin intermediul ministerului său de externe, Eduard Sevarnadze, a făcut

posibilă stabilirea de relaţii cu cât mai multe din statele lumii, inclusiv cu statele făţiş ostile

până atunci regimului sovietic. Este vorba, în special, de China, Japonia, Israel, Arabia

Saudită sau ţările Americii Latine.

Cu toate aceste aparente succese în plan politic şi mai ales diplomatic,

„perestroika” a înregistrat mai multe eşecuri decât împliniri. Nemulţumirea populaţiei creşte

datorită restricţiilor şi reducerii de salarii, iar în iunie 1989 are loc în U.R.S.S. greva a

100.000 de mineri din Kuzbass.

Dacă, în opinia lui Gorbaciov, această grevă reprezentase cea mai dificilă încercare

a mandatului său, pentru mulţi observatori ea marcase conturarea în sânul societăţii civile a

unei forţe noi25.

Motivele blocării „perestroikăi” la acest sfârşit de an 1989 sunt clar enunţate:

multitudinea problemelor economice, politice sau etnice ce trebuiau rezolvate simultan,

ezitările asupra eventualelor soluţii, şi, nu în ultimul rând, dificultatea pentru conducătorul

sovietic de a găsi sprijin pentru politica sa în sânul unui partid puternic divizat.

Incapacitatea lui Gorbaciov de a reforma structurile economice şi structurile

federale, precum şi decepţiile sale în Europa de Est, au condus la scăderea capitalului de

încredere iniţial.

În propria ţară, din ce în ce mai puţină lume crede el, atât din cadrul societăţii

civile, cât şi cadrul partidului, care acceptă cu greu punerea în discuţie -începând cu vara

anului 1990 a monopolului său, şi, mai mult decât atât, desfiinţarea sa, în februarie 1991.

Deja se organizează noi forţe politice care se prezintă ca o alternativă la gorbaciovism. Ne

referim la „grupul Saiuz”, care reuşeşte să atragă o treime din deputaţii Congresului şi care

se doreşte a fi un răspuns negativ şi ferm la mişcările de emancipare naţională declanşate în

republicile unionale, în special în ţările baltice. Această politică provoacă şi cele mai mari

rezerve din partea complexului militar–industrial, care, după dizolvarea instituţiilor de

cooperare interstatale (Pactul de la Varşovia – februarie 1991, CAER – iunie 1991), se

detaşează definitiv de Gorbaciov. După desatelitizarea ţărilor din Europa de Est, o tendinţă

autonomistă de mare amploare se dezvoltă în U.R.S.S., la începutul anului 1991. După ce

Lituania şi-a declarat independenţa la 11 martie, la 30 martie urmează Estonia şi, la 4 mai,

25 J. F .Soulet, Op. cit., p. 303

16

Letonia. Apoi, Ucraina – la 16 iulie şi Bielorusia – la 27 iulie26. La sfârşitul lunii august

1990, din cele 15 republici ale Uniunii, cinci îşi proclamaseră independenţa, iar opt,

suveranitatea.

Ţinând cont de ultracentralizarea sistemului şi de însemnătatea dominantă a

Uniunii Sovietice, era imposibil ca reformele lui Gorbaciov să nu aibă ecou în ţările satelit

din estul european. In pofida aparenţelor, majoritatea partidelor comuniste din Europa

Centrală erau slăbite de problemele interne şi de un context general defavorabil. La sfârşitul

perioadei brejneviste, încă 29% din membrii Partidului comunist uşor au fost expulzaţi şi

radiaţi, iar în 1983, în Polonia, 158.500 de militanţi părăseau Partidul comunist la cerere sau

prin excludere. In România, frecvenţa epurărilor creşte în ultimii ani ai lui Ceauşescu, mai

ales în vârful aparatului, confiscat treptat de clanul familiei conducătorului. In Iugoslavia,

deja comunistă, din ce în ce mai divizată în faţa răbufnirilor naţionaliste sau autonomiste din

diferite republici, nu a încetat, de la moartea lui Tito, să-şi piardă autoritatea.

Contraperformanţele sistemului răsăritean sunt şi mai evidente atunci când este

comparat cu sistemul occidental. Standardul de viaţă al populaţiei Cehoslovaciei a evoluat

într-un ritm superior celorlalte ţări socialiste, dar a înregistrat un ritm mult inferior statelor

nesocialiste vecine din Europa centrală. Dacă în 1938 (an de referinţă), Cehoslovacia şi

Austria aveau acelaşi venit mediu brut pe cap de locuitor – de 1.800 de dolari, după

cincizeci de ani de comunism, în 1990, Austria avea un venit de peste şase ori mai mare27.

Situaţii similare pot fi întâlnite şi în cazul altor ţări, deşi la niveluri diferite. In 1938, Grecia

şi România aveau un produs brut apropiat (700 de dolari). In 1990, Grecia, cea mai săracă

ţară a Uniunii Europene, realiza un produs brut pe cap de locuitor mai mare de cel puţin

patru ori decât România (6.000 de dolari faţă de 1.500 de dolari)28.

Marile discrepanţe dintre nivelurile de dezvoltare, vizibile pe perioade mai lungi de

timp probează diferenţa de performanţe dintre cele două sisteme. Tranziţia către democraţie

şi economia de piaţă reprezintă, din acest punct de vedere, opţiunea pentru eficienţă şi

dezvoltare a ţărilor est–europene.

Partidele comuniste se aflau în perioada de dinainte de dezagregarea lor într-o

situaţie mult mai dificilă decât se observa din exterior. Spre deosebire de perestroika, ele

aveau să aplice două tactici opuse, care, o dată puse în practică, s-au dovedit a fi

26 P. Calvocoressi, Op. cit. p. 30027 East-Central Economies in Transition. Raport pentru Comitetul economic mixt al Congresului SUA , M.E. Sharpe, Washington28 Idem

17

catastrofice: unele au ales refuzul, accentuând şi mai mult imaginea lor ultraconservatoare,

altele dovedindu-se mai reformatoare decât chiar Gorbaciov, au intrat în derută.

1.1.1. Ungaria

In rândul partidelor comuniste, adepte ale reformelor gorbacioviste, Partidul

Comunist Ungar (P.M.S.U) a fost singurul care, din 1953, şi-a păstrat o sensibilitate

reformistă. După reprimarea sângeroasă din 1956, urmată de alte represalii în următorii 5

ani, Janos Kadar a urmărit stabilirea unui anume consens între Partid şi societate, prin

promovarea unor reforme economice îndrăzneţe, pentru realizarea cărora a trebuit să

integreze -în sânul echipei conducătoare- progresişti adevăraţi, precum: Imre Pozsgay sau

Rezsa Nyers, „părintele reformei”. Se observa clar inevitabilitatea unor schimbări în cadrul

societăţii civile maghiare, cât şi în rândul echipei conducătoare. Era lui Kadar lua sfârşit.

După multe ezitări şi ciocniri între kadarişti (partizani ai unui mare autoritarism) şi cei

convinşi că, în Ungaria, ca şi în U.R.S.S., singura ieşire o reprezenta accentuarea reformelor,

balanţa s-a înclinat în favoarea celor din urmă. Încă din iunie 1987, remanieri importante au

permis accesul la conducere al unei noi generaţii. Karoly Grosz (în vârstă de 57 de ani),

supranumit de către unii „Gorbaciov al Ungariei”, devenea prim–ministru, în timp ce Ianos

Bereoz intra în Biroul politic cu imaginea unui reformator moderat. In mai 1998 s-a mai

făcut un pas, o dată cu alegerea lui Karoly Grosz, ca secretar general al Partidului Comunist

Ungar (P.M.S.U.) în locul lui J. Kadar. Tot în acest an a fost constituit un adevărat partid

politic distinct – Uniunea Democraţilor Liberali. Intr-un context internaţional mai stabil,

Grosz, ar fi avut poate mai multe şanse, dar mişcarea lansată la Moscova de către Gorbaciov

zdruncina prea mult temeliile puterii pentru ca o simplă cârpeală să fie suficientă29.

În cazul ungurilor se adăuga -pentru intelectuali şi pentru o mare parte a opiniei

publice- dorinţa de a se reveni asupra dramei din 1956. Revoluţia fusese nu numai înfrântă,

dar rămăsese marcată de stigmatul infamant de „contra-revoluţie”, ba chiar de operaţie

„fascistă”. In consecinţă, un mare număr de unguri voiau să obţină reabilitarea lui Imre

Nagy. In spatele acestei cereri se putea desluşi aceea de a o rupe cu sistemul moştenit de

Stalin, care transformase Ungaria într-un satelit al U.R.S.S.

Ca şi în 1956, evoluţia s-a accelerat. S-au constituit partide noi şi cercuri de

reflexie. Puterea pierdea controlul asupra presei şi a mass-mediei. Încă din toamna lui 1998,

în presă sunt evocate proiecte politice îndrăzneţe: revalorizarea rolului Partidului şi al 29 J. M. Le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Editura Cavallioti, Bucuresti, 1996, p. 171–172

18

Consiliului preşedintelui. Aceste orientări -care aveau să se concretizeze în 1989 au fost

încurajate direct de către Occident şi, indirect, de către Moscova. Încă din iulie 1988, Grosz

a vizitat S.U.A., iar anul 1989 este anul primei vizite la Budapesta a preşedintelui Statelor

Unite. S-au încheiat acorduri economice şi cu R.F.G., pentru care Ungaria era deja al doilea

partener comercial răsăritean după U.R.S.S., iar în octombrie 1987, Bonnul a acordat un

credit de un miliard de dolari30.

Tentativa lui Imre Pazsgaz de a se menţine la putere cu preţul unei asocieri cu o

parte din opoziţie avea să eşueze. Aşa cum o dovedeau funeraliile naţionale şi reabilitarea lui

Imre Nagy se cerea o respingere aproape globală a întregii perioade kadariene. O masă

rotundă comunişti–opoziţie a constituit o bună dovadă a schimbării radicale care intervenise.

Dezbaterile între conservatori şi reformatori au căpătat atunci un caracter derizoriu. In vara

anului 1989, Ungaria a lăsat să treacă înspre Austria pe germanii din Est, care fugeau din

R.D.G. Această hotărâre însemna sfârşitul solidarităţii comunităţii socialiste. În ciuda

reacţiilor lui Honecker, guvernul ungar, fără provocare, dar cu fermitate, îşi menţinea

poziţia. Se putea spune că Ungaria încetase de a mai face parte din Pactul de la Varşovia31.

Abia în urma alegerilor libere, din primăvara anului 1990, s-a putut instala în Ungaria o

putere nouă, născută dintr-un compromis între Forumul Democratic şi Alianţa democratică.

1.1.2. Polonia

Partidul Comunist Polonez (P.M.U.P.), era -la sfârşitul anilor `80- puternic

zdruncinat de problemele economice acumulate în timpul „decadei Gierek”. Polonia a fost

însă prima ţară din „glacisul strategic” al U.R.S.S. care a trecut la manifestaţii de protest

împotriva egoismului conducătorilor şi a incompetenţei acestora. Solidaritatea (Solidarnosc)

s-a impus sub conducerea lui Lech Walesa, un electrician de pe şantierele din Gdansk32.

Astfel, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, într-o ţară

comunistă puterea era împărţită. Solidaritatea, care reunea în jurul său milioane de adepţi,

nu-i mai lăsa Partidului Comunist decât aparatul său ca să se apere. Biserica catolică sfătuia

să se adopte calea prudenţei. La 6 septembrie 1980, Gierek, obosit de toate înfrângerile, îi

cedează locul lui Kania, care -în februarie 1981- face un apel la generalul Jaruzelski

30 J. F. Soulet, Op. cit. p. 29631 J. M. Le Breton, Op. cit. p. 17232 Idem, p. 195

19

(comandantul şef al armatei) şi-i încredinţează acestuia, mai întâi conducerea guvernului şi

apoi, în octombrie şi postul de secretar general al partidului.

După încercările de a se înceta grevele, lansate de Jaruzelsky, nu se reuşeşte

aproape nimic şi economia continuă să se degradeze, iar pericolul ca apelul Solidarităţii să

fie recepţionat şi de către muncitorii din celelalte ţări comuniste să crească foarte mult.

În decembrie 1981, Jaruzelski, simţind fisuri în sânul sindicatului, între partizanii

sindicalismului şi cei care voiau să transforme mişcarea în partid politic, decretează starea de

asediu. Schimbările intervenite în U.R.S.S., sub impulsul lui Gorbaciov, au fost salutate pozitiv

de Jaruzelski. Acesta spera ca perestroika să-i poată servi pentru a găsi o cale de mijloc între

ambiţiile Solidarităţii şi apărarea sistemului socialist în Polonia. Dezavuarea Partidului comunist

era, însă atât de făţişă, încât Jaruzelski s-a văzut ameninţat. accedea legal la putere. Investitura lui

Mazoviecki, la 12 septembrie 1989, corespunde deci cu sfârşitul comunismului în Polonia.

1.1.3. România

Situaţia lui Ceauşescu nu putea să nu fie afectată de evoluţia de la Moscova, de

reformele anunţate de Gorbaciov, de perestroika şi de glasnost. Românii se pretindeau

singurii rămaşi fideli doctrinei comuniste. La venirea lui Gorbaciov la Bucureşti, în mai

1987, nimeni nu a îndrăznit să-i cenzureze discursurile şi acesta i-a lansat totuşi un

avertisment, acela de a-şi moderniza ţara, pentru a-şi găsi locul în concertul naţiunilor. Se

părea că sistemul Ceauşescu se afla la adăpostul oricărei ameninţări. Acesta părea a fi decis

să nu îngăduie nici o evoluţie spre un sistem liberal. Evenimentele din Germania de Est, apoi

cele din Bulgaria nu aveau să-l influenţeze pe Ceauşescu. La 21 noiembrie 1989, într-o

atmosferă de supraveghere poliţienească încă neînregistrată până atunci, se deschidea -la

Bucureşti- al XIV-lea congres al Partidului comunist, eveniment unde nu a avut loc nici o

modificare, fie statutară, fie la nivelul organelor de conducere.

De la contestaţia pastorului Tokes de la Timişoara la manifestaţiile din acelaşi oraş,

cu încercările de a le înăbuşi, şi până la încercarea fatală din 21 decembrie de la Comitetul

Central totul avea să se desfăşoare fulgerător. După confruntările din noaptea de 21 spre 22

decembrie 1989, cuplul Ceauşescu fuge, iar puterea este luată de un Front al Salvării

Naţionale, creat în mijlocul unei situaţii echivoce.

1.1.4. Cehoslovacia

20

La 17 decembrie 1987, Husak a fost constrâns să părăsească postul de secretar

general al Partidului, fiind înlocuit cu unul dintre adjuncţii săi, Miclos Jakes. Manifestaţiile

de la Praga din ianuarie 1989 au fost reprimate, iar Vaclav Havel condamnat la nouă luni de

închisoare. După mişcările din Polonia şi Ungaria, poziţiile dure ale lui Jakes nu mai puteau

fi menţinute. Faţă de protestele occidentalilor, s-a văzut constrâns să suporte tot mai mult

contestările şi militantismul opoziţiei. In ziua aniversară a invaziei sovietice din 1968, mii de

manifestanţi s-au regrupat în piaţa Wenceslas33.

Căderea regimului a început să se producă la 17 noiembrie, în timpul marii

manifestaţii a studenţilor din piaţa Wenceslas. La acea dată, Zidul Berlinului căzuse.

Mulţimea simţea că puterea pe care o înfruntă îşi trăia ultimele zile. Deşi represiunea a fost

puternică, ţara avea motive să-şi continue acţiunea. Havel a constituit un Forum civic, iar

primul–ministru l-a autorizat să ia cuvântul în faţa mulţimii. Pe 24 noiembrie 1989, Jakes

este înlocuit cu un „aparatcik” necunoscut, Urbanek34.

Evenimentele se precipitau pe fondul marilor adunări ale opoziţiei. La 11

decembrie s-a format un guvern de coaliţie, care-şi deschidea larg porţile opoziţiei. Husak

demisionează din postul de preşedinte al Republicii şi este înlocuit, la 29 decembrie 1989,

cu Vaclav Havel, în timp ce Alexander Dubcek devine preşedintele Adunării Naţionale.

1.1.5. Bulgaria

Contestat de membrii propriului partid, victimă a propriilor greşeli politice, Todor

Jivkov nu a găsit sprijin nici măcar la Moscova, unde Gorbaciov nu-i mai acorda încredere.

La 23 noiembrie 1989, Petar Mladenov adresează Comitetului Central o scrisoare virulentă

împotriva lui Jivkov, care deşi încearcă să protesteze, dar şi părăsit definitiv de Gorbaciov,

care refuză să-l primească la Moscova, este nevoit să accepte, la 10 noiembrie, înlocuirea sa

cu Mladenov, care se orientează imediat spre o politică de restructurare de tip gorbaciovist,

deci fără repunerea în discuţie a socialismului.

1.1.6. Albania

33 H. C. Matei, Statele lumii. Mică enciclopedie de istorie, Editura Meronia, Bucureşti, 1999, p. 1934

J. F. Soulet, Op. cit. p. 320

21

Mişcarea generală ce s-a produs în Europa după 1989 nu avea să ocolească

Albania. După o serie de manifestaţii ale tinerilor în jurul ambasadelor occidentale de la

Tirana, puterea lui Ramiz Alia nu a îndrăznit să reacţioneze cu brutalitate. In ianuarie 1991,

Constituţia a fost amendată pentru a se putea abroga articolul care dădea Partidului comunist

rolul conducător. Campania electorală a început într-o efervescenţă al cărui simbol a fost

dărâmarea statuii lui Enver Hojda. Ramiz Alia, reales preşedinte în 1991 -ca reprezentant al

Partidului Muncii (ex-comunist)- a dus o luptă asiduă în faţa manifestaţiilor din ce în ce mai

numeroase şi mai neorganizate şi a confruntărilor dintre partide şi clanuri.

În iunie 1991, lui Alia i s-a impus un guvern de coaliţie şi noi alegeri, Partidul

Democratic a lui Sali Belisha obţine 62% din voturi şi acesta este ales preşedinte35

Prăbuşirea jocurilor de întrajutorare piramidale de tip Caritas, sărăcirea populaţiei,

creşterea inflaţiei destabilizează întreaga ţară. Demonstraţiile din 1997 degenerează într-o

revoltă care acuză guvernul şi statul de acest crah. Depozitele militare sunt luate cu asalt,

peste 650.000 de arme intră în mâinile populaţiei civile. Destrămarea autorităţii statale

permite preluarea puterii în jumătatea sudică a ţării de către grupuri înarmate ale populaţiei.

Sunt ucise în aceste confruntări peste 1600 de persoane şi alte 6000 rănite.

Socialistul Bashkim Fino, organizează, în 1997, sub supraveghere internaţională noi alegeri

câştigate de Partidul Socialist. Fatos Nano alcătuieşte guvernul, iar lui Berisha îi succede la

preşedinţie Rexhep Qemal Mejdani36. Relaţiile cu statele vecine – Grecia, Macedonia şi

Iugoslavia – în care trăiesc etnici albanezi cunosc -după 1990- noi momente de încordări.

1.2. Reconfigurarea unor state din arealul european

După ce Alma-Ata, la 21 decembrie 1991, U.R.S.S. dispare ca stat şi ca subiect de

drept internaţional, la 25 decembrie, Mihail Gorbaciov îşi dă demisia din postul de

preşedinte al U.R.S.S., iar de pe catargul de la Kremlin este coborât drapelul U.R.S.S şi

ridicat cel al Rusiei. Destructurarea U.R.S.S. nu a fost o problemă dorită nici de liderii de la

Kremlin şi cu atât mai mult de Gorbaciov. Acesta dorea o anumită unitate în cadrul unor

republici suverane. Comunitatea Statelor Independente reprezenta doar o strategie de tranzit,

dar republicile erau neîncrezătoare în puterea Rusiei, însă conştiente de importanţa pe care o

aveau pentru ele, piaţa rusească şi serviciile furnizate de aceasta.

35 H. Poulton, The Balkans Minorities and States in conflict, Minorty Rights Publications. London, ediţia a II-a 1994, p. 33436 H. C. Matei. Op.cit., p. 19

22

O nereuşită majoră a lui Gorbaciov a reprezentat-o şi deprecierea, iar mai apoi

desfiinţarea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Deşi era un reformist şi un

modernizator al societăţii, el nu era totuşi un democrat. Propunerea din martie 1991 privind

crearea unei noi U.R.S.S formată din republici suverane a fost respinsă prin vot popular de

şase republici: republicile baltice, Moldova, Georgia şi Armenia.

La 19 august 1991, în ajunul datei prevăzute pentru semnarea tratatului Uniunii,

agenţia Tass anunţa înlocuirea lui M. Gorbaciov, „incapabil să-şi mai exercite funcţiile din

motive de sănătate”37 cu vicepreşedintele Ghenadi Ianaev. Pe 18 august s-a constituit

„Comitetul de stat pentru starea excepţională”, comitet ce cuprindea cei opt membrii ai

puciului, dintre care cei mai importanţi erau: V.S. Pavlov - primul ministru al U.R.S.S, G.

Ianaev - vicepreşedintele U.R.S.S, D. Iazov - ministrul apărării, B.K. Pugo - ministrul de

interne şi V.A. Krucikov - şeful K.G.B.. Gorbaciov (aflat în Crimeea) este sechestrat şi i se

cere să semneze un decret pentru instituirea stării excepţionale şi să predea prerogativele

funcţiei lui Ianaev. Boris Elţîn, preşedintele R.S.S.F. Ruse se adresează cetăţenilor de pe un

tanc sovietic şi dă un decret prin care toate hotărârile Comitetului de stat pentru stare

excepţională nu au valabilitate pe teritoriul Rusiei, iar pe membrii acestui comitet îi scoate în

afara legii. Mai târziu, după retragerea tehnicii militare din Moscova, aceştia sunt arestaţi. Pe

24 august, Gorbaciov propune dizolvarea C.C. al P.C.U.S. şi sub privirile lui Elţîn se

semnează şi dizolvarea P.C.U.S. Urmând exemplul Rusiei, îşi declară independenţa şi

Belarus, Moldova şi Ucraina38.

Anihilarea puciului din august de la Moscova a însemnat practic destructurarea

U.R.S.S. şi apariţia mai multor state independente, implicând automat şi modificarea

graniţelor.

„Necondiţionat, fiecare republică are dreptul să iasă din Uniune, dar soarta statului

multinaţional nu poate fi determinată de voinţa conducătorilor a trei republici. Această

chestiune trebuie rezolvată numai pe cale constituţională, cu participarea tuturor statelor

suverane şi cu luarea în considerare a voinţei popoarelor lor”39. Această declaraţie vine să

întărească faptul că reformistul Gorbaciov nu dorea o dezmembrare a U.R.S.S.

Dintre cele cincisprezece republici sovietice, doar trei erau preponderent slave:

Rusia, Ucraina şi Belarus; cu toate că de-a lungul istoriei Ucraina oscilase între Moscova,

Varşovia, Vilnius sau pentru independenţă. Celelalte republici aveau destule motive de

37 J. F. Soulet, Op. cit., p. 32538 Puciul de la Moscova, în Magazin istoric Nr. 8, 2001, p. 44-4839 Declaraţia lui M.Gorbaciov, ca o reacţie la proclamarea CSI la 8 dec. 1991 de către liderii Rusiei, Ucrainei şi Belarus, în Magazin Istoric Nr. 8/2001, p. 49

23

nemulţumire şi aspiraţii separatiste, respectiv: cinci republici în Asia Centrală, trei în Caucaz,

Moldova şi cele trei republici baltice. Primele semne de separare au venit din ţările baltice.

1.2.1. Lituania

În anul 1998, în Lituania se înfiinţează mişcarea reformistă Sajudis, care apoi se

transformă în partid politic. Condiţiile economice ale Lituaniei erau foarte dificile; în primul

rând era dependentă total de U.R.S.S. în privinţa gazelor şi a petrolului, în al doilea rând

dispunea în acea perioadă de un mare surplus agricol exportabil şi, nu în ultimul rând,

economia acesteia suferea din cauza structurii sale anormale şi a corupţiei.

La alegerile din 1990 (alegeri pentru Sovietul Suprem al republicii), candidaţii

Sajudis au obţinut majoritatea de voturi şi imediat au proclamat republica independentă, la

11 martie. Gorbaciov a fost luat prin surprindere şi era dispus să acorde Lituaniei chiar

succesiunea pentru a-şi aplica reformele, dar fără a destrăma imperiul.

La acest refuz din partea puterii sovietice, motivul cel mai întemeiat era că,

Lituania făcea parte din sistemul general de apărare al U.R.S.S, sistem ce nu putea fi demolat

în grabă40.

Imediat, Gorbaciov trimite trupe în Lituania şi instituie o blocadă economică, fără a

se confrunta direct, trupele rămân în Vilnius până în 1993 pentru a intimida autorităţile şi

populaţia.

La 9 februarie 1991, are loc un plebiscit, în care 90,5% din populaţia Lituaniei

votează pentru independenţă. Suveranitatea noului stat intră în vigoare la 21 august 1991 şi

este recunoscută de Consiliul de Stat al U.R.S.S la 6 septembrie 1991.

La alegerile din 1992, Partidul Democrat Muncitoresc Lituanian de orientare

socialistă- condus de fostul lider comunist A. Brazauskas, ocupă 73 din cele 141 de locuri în

Parlament, iar Frontul Popular Sajudis, doar 28 de locuri. Brazauskas devine astfel

preşedinte în august 1993 şi tot acum se încheie şi retragerea trupelor ruseşti. Un tratat

privind delimitarea frontierei cu Rusia a fost semnat la 24 octombrie 1997. Noul preşedinte

ales în ianuarie 1998, Vladas Adamkus, anunţă ca sarcini prioritare pentru Lituania

admiterea în N.A.T.O şi în U.E41.

40 Soviet Union’s collaps, în NATO Review, winter 1997-1998, NATO Office of Information and Press.1110 Brussels, Belgium41 H. C. Matei, Op. cit., p. 283

24

1.2.2. Estonia

În epoca „perestroikăi” şi a „glasnost”-ului lui Gorbaciov, are loc la Tallin, capitala

ţării, la data de 23 august 1987, prima mare demonstraţie a dizidenţilor estonieni, iar apoi,

sub presiunea manifestaţiilor de masă, la 11 septembrie 1988, Frontul Popular Estonian

mobilizează în capitală peste 300.000 de participanţi. Sovietul Suprem adoptă la 16

noiembrie 1988 declaraţia de suveranitate prin care recunoaşte supremaţia legilor estoniene

asupra celor unionale. La sfârşitul lunii martie 1990, puterea sovietică este declarată ilegală,

iar la 8 mai, însemnele Republicii Socialiste Sovietice Estone sunt abolite şi este adoptată

denumirea de Republica Estonia. Printr-un referendum, organizat în martie 1971, peste 77%

dintre votanţi optează pentru independenţa ţării, care este proclamată la 20 august 1991 şi

recunoscută de către U.R.S.S. o lună mai târziu. La 17 septembrie -după mai puţin de două

luni de la proclamarea independenţei- devine stat membru O.N.U., iar în 1973 este admisă în

Consiliul Europei. Un nou stat devine subiect de drept internaţional, având drept ţintă

integrarea în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană 42.

1.2.3. Letonia

Glasnost-ul lui Gorbaciov permite manifestarea publică a sentimentelor naţionale.

Sub presiunea Frontului Popular, constituit în 1988, Partidul Comunist din Letonia renunţă

la monopolul puterii. Sovietul Suprem local condamnă -în februarie 1990- anexarea Letoniei

din august 1940 de către U.R.S.S şi adoptă -în mai 1990- declaraţia de independenţă a ţării,

care revine la denumirea de Republica Letonă. In martie 1991, prin plebiscitul organizat la

nivelul ţării, 73,7% din populaţie se pronunţă pentru independenţă, care este oficial declarată

la 21 august 1991 şi recunoscută de U.R.S.S în luna septembrie a aceluiaşi an. Este admisă

ca membră O.N.U., împreună cu celelalte ţări baltice la 17 septembrie 1991. Primele alegeri

libere sunt câştigate în 1993 de către Partidul Calea Letoniei şi de către Uniunea Fermierilor

Letoni. Preşedinte al statului este ales, în 1993, Guntis Ulmanis. In 1994, se încheie

retragerea trupelor ruse, diminuându-se tensiunile cu Rusia43.

1.2.4. Ucraina

42 Idem, p. 16443 Ibidem, p. 268

25

Cea mai mare, mai populară şi mai productivă dintre fostele republici sovietice,

Ucraina s-a declarat în 1990 stat independent şi zonă liberă de arme nucleare. Ceea ce este

specific Ucrainei, faţă de alte republici este poziţia strategică a acesteia între Rusia şi Marea

Neagră.

Mişcarea Populară a Ucrainei (Rukh), formaţiune politică reînfiinţată în 1989, a

câştigat în alegerile pentru Sovietul Suprem al Ucrainei 100 de mandate. Foştii lideri

comunişti în frunte cu Leonid Kravciuk, s-au transformat în naţionalişti şi obţin sprijin

popular. Politica lui Kravciuk consta, în special, în independenţa faţă de Moscova. Fiind

unul dintre iniţiatorii C.S.I., pentru el, această comunitate reprezenta o modalitate de a

diminua şi de a înlătura treptat interdependenţa fostelor republici, în contradicţie cu

Gorbaciov, pentru care C.S.I. reprezenta un mijloc de a salva o cât mai mică uniune de pe

urma destructurării U.R.S.S.44

Deşi a fost de acord cu mutarea în Rusia a armelor nucleare tactice, Ucraina a

susţinut că flota Mării Negre (300 de vase uzate şi o mică parte a forţelor navale sovietice)

nu este o forţă strategică şi poate fi împărţită cu Rusia. Bazele flotei se aflau în Crimeea, care

în 1992 îşi declarase independenţa, dar ulterior va deveni republică autonomă în cadrul

Ucrainei. S-au încheiat o serie de acorduri privind flota şi baza de la Sevastopol cu mai

multe variante. Una din acestea propunea ca aceasta să fie administrată în comun, o altă

variantă, să se împartă în mod egal şi a treia (promovată de Rusia) ca flota să fie transferată

Rusiei contra cost. În 1993, Ucraina aderă la tratatul ruso – american START I, angajându-se

să predea Rusiei o jumătate din arsenalul militar pentru a fi distrus, iar până în 1999 să

predea Rusiei întregul arsenal militar nuclear.

1.2.5. Belarus

Constituită ca o creaţie artificială a regimului comunist sovietic, Belarus este

alcătuită din ruşi (slavi răsăriteni) şi câteva comunităţi de polonezi. Independenţa sa a

reprezentat un mare pericol pentru unitatea slavilor din fosta Uniune Sovietică. In iulie 1990,

Sovietul Suprem din Minsk votează declaraţia de suveranitate şi îşi proclamă la 25 august

1991 independenţa de stat. La 21 decembrie 1991, Belarus este prima din cele 11 republici

care semnează actul constitutiv al C.S.I. Tranziţia se dovedeşte însă deosebit de dificilă

pentru Belarus, lipsită de resurse energetice proprii. Preşedintele reformator Stanislav

Şuşkievici este demis în 1994, locul său fiind ocupat de către Mecislav Grib. In urma 44 C. W. Kegley jr., E. R. Wittkoph, World Politics. Trend and Transformation, Seventh Edition, St.Martin ,1999

26

adoptării noii constituţii din 1994 (care introduce un sistem prezidenţial: şeful statului, ales

de popor este totodată şi prim ministru), la 20 iulie 1994 este ales Alexandr Lukaşenko,

adept al unităţii slave. De altfel, el semnează -în 1997- un acord de unire cu Rusia.

Guvernarea sa autoritară a condus la tensiuni interne şi la izolarea ţării în relaţiile

internaţionale45.

1.2.6. Georgia

Această ţară a reprezentat şi reprezintă un labirint etnic şi religios. Şi-a proclamat

independenţa în 1989, iar în 1992 preşedintele naţionalist Zviad Gamsahurdia anulează

drepturile şi privilegiile minorităţilor: abhazi, turci şi creştini în nordul ţării, care pentru a-şi

redobândi independenţa apelează la forţa armată. Gamsahurdia este nevoit să-şi dea demisia

şi este chemat la Moscova, iar Eduard Şevarnadze devine preşedinte al Georgiei. Acesta

aderă la C.S.I. şi acceptă păstrarea de trupe ruseşti în ţară. Importanţa Georgiei pentru Rusia

constă în porţile de la Marea Neagră şi căile de transport caucaziene46.

Conflictul osetiano-georgian este întrerupt de constituirea -în 1992- a unei forţe de

menţinere a păcii compusă din trupe ruse, georgiene şi osetiene. Un armistiţiu este încheiat

în 1994, după lupte grele între armata georgiană şi separatiştii abhazi, stipulând constituirea

unei forţe de menţinere a păcii pusă la dispoziţie de C.S.I., care să separe taberele

combatante. Statutul Osetiei de Sud şi al Abhaziei este şi astăzi neclar, încerându-se

reglementarea pe calea tratativelor.

1.2.7. Armenia şi Azerbaidjanul

Aceste state caucaziene, constituite din populaţii cu religii diferite (Armenia –

creştină şi Azerbaidjanul – musulman) sunt analizate împreună, în primul rând datorită

conflictului dintre acestea privind enclava Nagorno – Karabah.

În 1992, ciocnirile din jurul acestei enclave, care îşi proclamă independenţa faţă de

Azerbaidjan, se transformă într-un război nedeclarat armeano–azer. Azerii cer ajutor Turciei,

ţară tradiţie în exterminarea armenilor. Azerbaidjanul, cu forţe ruseşti, reuşeşte să-l răstoarne

pe preşedintele comunist Ali Aclibei şi să-l aducă la putere pe fostul KGB-ist Aliev Gaidar,

45 H. C. Matei, Op. cit., p. 5746 J. F. Soulet, Op. cit., p. 279

27

care îşi concentrează atenţia asupra exploatării petrolului din Azerbaidjan în asociaţie cu

companii străine şi negociază cu statele interesate pentru construirea unei conducte de petrol.

Armenia este supusă unui puternic embargo de către Azerbaidjan şi Turcia, care

blochează aprovizionarea cu energie electrică şi izolează complet ţara47.

Conflictul din Nagorno – Karabah, nesoluţionat încă, este ameliorat -în 1994-

printr-un acord de armistiţiu, în urma medierilor dintre Rusia, Turcia, S.U.A., O.S.C.E. şi

O.N.U. şi prin interpunerea unor forţe de menţinerea păcii a C.S.I.

1.2.8. Cehoslovacia

După „revoluţia de catifea” de la Praga, în 1990 este adoptat noul nume al statului

– Republica Federativă Cehă şi Slovacă. In urma tratativelor din Parlamentul cehoslovac,

este adoptată decizia separării Cehoslovaciei în două state, măsură care intră în vigoare la 1

ianuarie 1993, o dată cu proclamarea republicii Cehe ca stat independent. Deşi 60% dintre

cetăţenii ambelor state au fost împotriva divizării federaţiei şi în pofida neînţelegerilor

privind împărţirea patrimoniului fostei Cehoslovacii, relaţiile economice între aceste două

state au fost, după 1993, foarte strânse48.

În Cehia, guvernul de coaliţie, condus de Vaclav Klaus este creditat de către

Occident ca cea mai eficientă politică de restructurare dintre toate statele ex-comuniste.

Alegerile parlamentare din 1992 au fost câştigate în Slovacia de către Mişcarea pentru o

Slovacie Democrată, condusă de Vladimir Meciar, artizanul desprinderii din federaţia cu

Cehia. De la proclamarea independenţei, Vladimir Meciar, va conduce cu autoritate, până în

1998, când alegerile parlamentare au fost câştigate de o coaliţie din opoziţie.

1.2.9. Reunificarea Germaniei

În urma transformărilor radicale ce s-au succedat vertiginos, în toamna anului 1989,

Erich Honecker se retrage din funcţia de şef al partidului şi al statului, succesorul său, Egon

Krenz, procedând la fel, doar şapte săptămâni mai târziu. Zidul Berlinului „cade” la 9

septembrie 1989 şi se constituie, în R.D.G., un guvern al „înnoirii democratice” condus de

Hans Modrow, iar Partidul comunist (PSUG) renunţă la monopolul puterii. In martie 1990,

„guvernul marii coaliţii” condus de Lothar de Maiziere, negociază o uniune economică şi

socială a celor două state germane, urmând ca la 1 iulie să semneze împreună cu cancelarul

47 H. C. Matei, Op. cit., p. 36, 4548 Idem, p. 426

28

R.F.G, Helmut Kohl, tratatul de reunificare intergerman. După acceptarea -de către cele

patru puteri învingătoare în 1945- a procesului de reunificare şi semnarea unui tratat prin

care acestea renunţă la toate vechile drepturi ce le reveniseră în această calitate, Germania îşi

redobândeşte deplina suveranitate de stat. La 3 octombrie 1990 au loc festivităţile oficiale

care marchează reunificarea Germaniei49. Astfel, ia naştere, în inima Europei, un colos de

peste 80 de milioane de locuitori, totodată şi prima putere economică a continentului, privit

cu îngrijorare de către toţi vecinii.

Toate aceste modificări de frontiere, primele de după cel de-al doilea război

mondial, s-au făcut într-un timp extraordinar de scurt şi au diferit de la ţară la alta. Dacă

unele frontiere s-au stabilit la masa tratativelor, altele -cele mai multe- s-au stabilit prin

confruntări şi reacţii dure sau mai puţin dure ale comunităţii internaţionale.

Un caz aparte, sau o „paradigmă a conflictualităţii”, cum a numit-o H. Kissinger a

reprezentat-o Iugoslavia, unde destructurarea federaţiei s-a făcut violent, cu multe victime,

printr-un război de „purificare etnică”, cu cauze şi efecte dintre cele mai dramatice,

„Fenomenul Iugoslavia” va fi tratat pe larg în următoarele două capitole.

49 P. Calvocoressi, Op. cit., p. 67

29

2. EVOLUŢIA IUGOSLAVIEI DUPĂ RĂZBOIUL RECE

2.1. Succint istoric

Literatura de specialitate cuprinde zona sub denumiri multiple: Balcanii, Peninsula

Balcanică, Europa de Sud-Est, Europa Centrală şi de Sud–Est, Sud–Estul european.

Folosirea denumirii de Europa de Est, la cel de-al XV-lea Congres Internaţional de Istorie,

din august 1980, declanşa, firesc, discuţii şi năştea întrebarea dacă este potrivită introducerea

în zonă a R.D.G. şi eventual, scoaterea Iugoslaviei35.

Ambiguităţile provin din realitatea că ne aflăm în faţa unei entităţi geografice şi

culturale, denumită de occidentali, Orient. Limitele Europei Centrale şi de Est sunt: la vest –

frontiera lingvistică de est a popoarelor care vorbesc germana şi italiana, iar la est – graniţele

politice ale Rusiei, şi, respectiv ale fostei U.R.S.S.. Aceste limite nu sunt precise nici măcar

în interiorul unei perioade date36.

Căutând cauzele ce au condus, pe parcursul a mai multor veacuri, la dispute

sângeroase între populaţiile ce au compus spaţiul iugoslav nu putem să nu amintim fundalul

istoric alcătuit din civilizaţiile antice: cea grecească şi mai apoi cea a Romei antice, urmată

de stăpânirea Bizanţului.

Sârbii, un popor slav, au ajuns în Balcani în secolul al VII-lea. Au fost convertiţi la

creştinism în a doua jumătate a secolului al IX –lea şi, de atunci, sunt ortodocşi.

Ascensiunea regatului sârb este strâns legată de dinastia Nemanja. Stefan Nemanja

I, cât şi descendenţii lui au reuşit în secolele XII şi XIII să extindă teritoriul sârb până la

35 XV-e Congres Internationel des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 aout 1980, Rapports I.Grands Themes et Metodologie, Editura Academiei R.S.R., 1980, p. 9-1236

Ch. Jelavich şi B. Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1920, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999, p.5-6

30

Marea Adriatică. Apogeul statului medieval sârb a fost atins sub Ştefan Dusan (1331-1335),

care avea să-şi extindă teritoriul asupra Albaniei, Macedoniei, Epirului şi Tesaliei, adăugând

-la titlul de împărat al sârbilor şi grecilor- cel de împărat al bulgarilor şi albanezilor. Tot el a

ridicat Arhiepiscopia Pec-ului la rang de patriarhie. Centrul politic al Serbiei, iniţial la Ras,

s-a mutat la Pristina şi apoi la Skopje. După moartea lui, dinastia Nemanja s-a extins, iar

teritoriile au fost împărţite între nobilii rivali.

Tot în această perioadă teritoriul actual al Bosniei devine teatrul unor confruntări

religioase. Biserica creştinilor bosniaci, care nu aparţinea nici clerului ortodox, nici celui

catolic, a fost obiectul unor atacuri din partea Romei37.

După cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, Mahomed al II- lea a

reuşit să extindă graniţele balcanice ale posesiunilor lui. Bosnia a fost anexată în 1463, iar

Herţegovina, în 1482. Majoritatea zonelor locuite de creştini aveau să fie guvernate după

modelul otoman. Situaţia din Bosnia era diferită, în special datorită faptului că populaţia s-a

convertit în majoritate la Islam, oraşele bosniace devenind centre ale culturii islamice.

Unele regiuni mai îndepărtate şi mai sărace nu intrau în sfera de interes a

otomanilor privind administrarea. O astfel de zonă, Muntenegru, a făcut ca populaţia retrasă

în munţi să formeze un centru la Cetinje, iar în 1516, episcopii din această capitală să preia

guvernarea regiunii.

Când armatele otomane au sosit în Albania, ţara era divizată în două părţi: în sud

ortodocşi, iar în nord catolici. Deşi la început s-au înregistrat puţine convertiri la Islam,

datorită creşterii vertiginoase a taxelor (djiyia) şi datorită persecutărilor catolicilor, atât de

către ortodocşi, cât şi de către Poartă, au avut loc convertiri forţate ale albanezilor catolici în

timpul războiului Legii Sfinte, din 1689. Mulţi catolici au fost recolonizaţi în zona Kosovo,

care avea să devină ulterior un puternic centru al sentimentelor albaneze şi musulmane38.

Deşi sârbii locuiau în zone întinse din vestul Peninsulei Balcanice, centrul mişcării

lor naţionale avea să fie sângeacul Smederevo, viitorul paşalâc al Belgradului. Regiunea

aceasta, ca şi Bosnia, era un district de graniţă, cu deosebirea că nu avea o populaţie

musulmană în afara oraşelor, ţăranul sârb deţinând anumite drepturi tradiţionale asupra

pământului, iar conducerea locală asigura acestuia şi servicii juridice pe baza legilor

cutumiare.

37 J. V. Fine jr. The Bosnian Church: A new Interpretation, East European quarterly, Baulder, Colo, 1975, în B. Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. I, Institutul European, Iaşi, 2000, p.3538 B.Jelavich, Op.cit, p.82

31

Biserica Ortodoxă avea să joace un rol important în istoria Serbiei. La începutul

secolului al XVIII-lea, ţinuturile sârbeşti se aflau încă sub jurisdicţia Patriarhiei de la Pec,

organizaţie autocefală patronată de Patriarhia de la Constantinopol. Jurisdicţia patriarhiei se

îndindea asupra unui teritoriu întins, care îi includea pe ordodocşii din Buda, Komarom şi

Dalmaţia, ca şi pe cei din Bosnia şi Herţegovina şi din ţinuturile locuite majoritar de sârbi.

Victoriile habsburgice şi veneţiene au divizat zona din punct de vedere politic, dar39

religioase s-au menţinut.

O zonă cu un statut special a reprezentat-o oraşul Dubrovnik. Aflat anterior sub

stăpânirea Veneţiei, a trecut în 1458 sub protecţia Imperiului Otoman şi independent sub

toate aspectele în schimbul plăţii unui mic tribut şi a recunoşterii suveranităţii otomane.

Oraşul era atât un centru manufacturier, cât şi unul comercial. Şi-a păstrat autonomia până în

1806, când a fost ocupat de trupele franceze40.

Prin tratatul de la Karlowity, Slavonia şi o parte a teritoriului croat au trecut sub

stăpânirea Imperiului habsburgic. Puterea habsburgică şi-a asumat întreaga răspundere a

organizării nou-achiziţionatului teritoriu, cu toate că, înainte de cucerirea otomană, aceasta

aparţinuse coroanei ungare. Aproximativ jumătate din teritoriul Croaţiei şi Slavoniei a fost

inclus în Frontiera Militară, sub directa administrare a Vienei. Cealaltă jumătate, cunoscută

sub numele de Croaţia Civilă şi Slavonia Civilă, au devenit două unităţi despărţite de un

sector al Frontierei Militare. Centrul vieţii politice croate era Croaţia Civilă, a cărei dietă îşi

avea sediul la Zagreb, iar influenţa principală se afla în mâinile unei nobilimi mici şi mijlocii

de religie catolică.

Populaţia sârbească din Imperiul habsburgic trăia în condiţii destul de diferite de

acelea ale altor locuitori. Ei nu deţineau controlul asupra nici unei părţi clar delimitate a

teritoriului şi erau de religie ortodoxă, ceea ce îi expunea la atacuri din alte regiuni ale

monarhiei. Cu toate acestea, în 1698, Leopold I le-a acordat sârbilor anumite privilegii ce-i

deosebeau de populaţiile rurale de alte etnii41.

După 1805, statul francez napoleonean a deţinut controlul asupra unor importante

ţinuturi ale slavilor de sud (Dalmaţia, câteva teritorii slovene, unele părţi ale Frontierei

Militare şi Croaţia Civilă), unindu-le şi formând Provinciile Ilire, zonă încorporată direct

statului francez. Dominaţia napoleoneană i-a adunat laolaltă pe slavii de sud, însă datorită

39 Michael B. Petrovich, A History of Modern Serbia, 1804 – 1919, Harcourt Brexe Jovanovich, New York, 1976, p.1340 B. Jelavich, Op.cit., p. 9641 Idem, p.140

32

diferenţei de limbă, religie şi mod de viaţă nu a făcut decât să scoată în relief un aspect care

va constitui, ulterior, un obstacol major în calea unităţii iugoslave.

Secolul al XIX –lea avea să fie dominat în spaţiul ex-iugoslav, şi nu numai, de

primele revoluţii naţionale, de acutizarea naţionalismului şi în cele din urmă de cucerirea

independenţei sau dobândirea autonomiei de către unele state sau regiuni.

Naţionalismul era extrem de interesat în studierea şi purificarea limbii. Se

argumenta că o singură limbă este imprimată în mintea fiecărui individ, acesta fiind expresia

naţională a gândirii şi caracterului înnăscut al naţiunii căruia aparţinea42.

Revolta sârbilor -începută în 1840- s-a declanşat în condiţiile unui context

internaţional foarte complex. Conjuctura începutului problemei orientale şi a decăderii

Imperiului Otoman (după eşecul de la Viena din 1683) face ca în Balcani să înceapă să se

întâlnească interesele turce, ruse şi austriece. Războiul de şapte ani poate fi considerat un

prim război mondial; acum se produce marea răsturnare a alianţelor. Austria devine aliata

Franţei şi renunţă să mai atace Turcia, astfel că, după 1791, nu vor mai fi decât războaie

ruso-turce.

Pe fondul „tanzimatului”, o politică de reforme iniţiată de Selim al III –lea, are loc

această deşteptare a popoarelor43. Declanşarea conflictului a constituit un adevărat război

sârbo-turc, iar liderii ce au organizat şi condus acest adevărat război aparţineau noii elite

economice din zonele montane, ce aveau drept ocupaţie creşterea şi exportul porcilor spre

vest, în special, spre Austria.

Unsprezece ani de activitate revoluţionară le aduseseră sârbilor multe drepturi de

autonomie şi un conducător de aceeaşi naţionalitate cu ei. Atingerea acestui scop nu fusese

uşor de realizat. Şansele lor erau strâns legate de suişurile şi coborâşurile politicii europene

şi fuseseră nevoiţi să încerce de mai multe ori să obţină sprijinul habsburgilor sau al ruşilor.

Guvernul rus, deşi a oferit un oarecare ajutor, era destul de dispus să-şi abandoneze mica

aliată, atunci când interesele europene cereau un asemenea curs de acţiune44.

După 1830, în Croaţia şi Slovenia apare un curent intelectual denumit „Mişcarea

Iliră”, având ca fondator pe Ljudevit Gaj, cu scopul de a uni toate populaţiile vechi ilire, „de

la Villach la Varna”45, care cuprindea: Slovenia, Serbia, Muntenegru, nordul Albaniei,

Bulgaria şi sudul Ungariei. Această unire viza, de fapt, unirea croaţilor, nu în opoziţie cu

sârbii, ci în colaborare cu ei.

42 G.Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Institutul European, Iaşi, 1997, p.18243 M.William, The Ottoman Empire and Its Successors, 1801-1927, Cambridge University Press, 1936, p. 12644 xxx Istoria Diplomaţiei, vol 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 47545 Apud Wazne S. Vucinich, Croatian Illyrism, East European Quartely, Baulder, Colo, 175, p.88

33

Acutizarea divergenţelor între croaţi şi sârbi are loc după războaiele balcanice, care

propulsaseră Serbia în fruntea unei posibile uniuni a slavilor de sud, în defavoarea Croaţiei,

care, sprijinită de Austro-Ungaria, pierde tot mai mult teren.

Atentatul de la Sarajevo -pretextul deciziei de lovire a Serbiei, „vinovată” de

influenţa sa asupra mişcării naţionale- a schimbat raporturile sârbo-croate în Croaţia, în

ansamblul problemei iugoslave, dar şi raporturile dintre Marile Puteri46.

2.2. Cauzele destructurării Iugoslaviei

Conflictele şi războaiele din ex-Iugoslavia anilor `90 sunt, cu tot tragismul şi

amploarea lor, doar elemente ale războiului continuu, urmările contemporane fiind

exploatate de forţele şi interesele zilelor noastre.

La această tragedie au concurat o sumă de cauze, unele profunde, adânc ancorate în

istoria zonei şi altele recente, toate însă în interdependenţă şi agravate sau aplanate de

relaţiile populaţiilor acestor zone, de raporturile lor cu Marile Puteri, ori cu vecinii, în

anumite momente istorice sau în diferite conjuncturi interne sau internaţionale.

Revenind la istorie, se poate afirma că, încă de la lansarea Mişcării Ilire, din prima

parte a secolului al XIX –lea, divergenţele nu au încetat să se manifeste. Când Viena a

interzis folosirea termenului de Iliria, susţinătorii mişcării au apelat la cuvântul naţional, ceea

ce avea să implice probleme mult mai vaste decât relaţiile croaţilor cu autorităţile

habsburgice şi ungare. Aceasta era un program de sprijinire a croaţilor, dar baza ei era

Iugoslavia, iar pentru a fi eficientă avea nevoie de colaborarea sârbilor şi slovenilor. Reacţia

lor se va dovedi profetică pe viitor şi va conduce la slăbiciunea fundamentală a orientării

iugoslave. Slovenii au respins-o iniţial şi puţini sârbi au văzut un avantaj în ea. Pentru

naţionaliştii sârbi, Mişcarea Iliră era asemănătoare expansiunii habsburgice sau

prozelitismului catolic sau unitarian.47

După valul revoluţionar 1848/1849, mai ales după înfrângerea revoluţiei ungare cu

ajutorul sârbilor şi croaţilor, aceştia se aşteptau să fie răsplătiţi prin drepturi mai largi de

autonomie, însă potrivit unei remarci a unui maghiar ”ceea ce am primit drept pedeapsă, v-a

fost dat vouă ca răsplată”.48

Acum apare un alt curent, iugoslavismul promovat de Josip Juraj Strossmayer,

episcop de Djakovo, care a crezut cu ardoare în cooperarea slavilor sudici.46 Idem, p.14047 B. Jelavich, Op.cit., p. 27448 Apud. Robert Kann, The Multinational Empire 1848-1918, Columbia University Press, New York, 1950, p. 126

34

În mai 1848, la Karlovac, o adunare naţională -formată din câteva mii de oameni- a

declarat teritoriile din Banat, Backa, Baranja şi o parte a Sremului, drept Voivodina Sârbă,

având ca voievod pe Stefan Suplijikac. Programul sârbilor prevedea o strânsă asociere a

Voievodinei cu statul croat şi un statut autonom faţă de Ungaria. În perioada revoluţionară

au existat puţine conflicte în teritoriile croate, dar Voievodina avea să fie devastată.

Termenul de iugoslavism avea să fie preluat de încă două regimuri: cel al regatului

sârbo-sloven din 1918 şi, mai apoi, de cel federal comunist de după 1945. Deşi

iugoslavismul, ca termen, nu trebuia să-şi piardă conţinutul, între cele trei feluri de

iugoslavism au existat diferenţe uriaşe.

Primul război mondial, dar în special pretextul acestuia - Atentatul de la Sarajevo -

vor schimba radical raporturile dintre sârbi şi croaţi. La 28 iulie 1914, când Austria declara

război Serbiei, în Croaţia începe o cumplită prigoană a sârbilor.

Pe întreaga perioadă a războiului, slavii de sud au luptat în tabere opuse; ce este

mai dureros este faptul că o făceau cu convingere.49 Chiar dacă realitatea istorică a contrazis

de două ori aceste raporturi, după Primul război mondial, sârbii şi croaţii „nu vor mai putea

trăi într-un singur stat”, afirmau cronicile vremii.

La 7 decembrie 1914, guvernul Serbiei semnează „Declaraţia de la Nis”, împreună

cu croaţii şi slovenii care s-au refugiat în Serbia. Această declaraţie marchează renunţarea

Serbiei la strategia ei politică de a se uni cu Bulgaria. Scopul acesteia era unirea ţărilor sud-

slave (Serbia, Muntenegru, Bosnia - Herţegovina, Croaţia, Dalmaţia, Slovenia), însă Serbia

face o greşeală politică cu repercursiuni foarte grave: părăseşte concepţia unificării într-o

singură ţară a tuturor teritoriilor locuite de sârbi, propunând să rezolve problema prin crearea

Iugoslaviei, o ţară a tuturor slavilor de sud şi doar implicit a sârbilor.

Deşi prin „Declaraţia de la Nis” s-a propus o Iugoslavie mult mai extinsă decât

Serbia Mare, Marile Puteri nu au reacţionat în nici un fel, iar aceste propuneri şi revendicări

au fost acceptate -în cea mai mare parte- şi la Conferinţa Păcii de la Paris din 1919-1920. Se

pare că acest conglomerat iugoslav a fost considerat de către marile Puteri un cordon

antibolşevic şi un atenuator al problemei sârbe.

Imediat după naşterea statului iugoslav, cercurile politice de la Belgrad din

jurul dinastiei Karagheorghevici au instaurat o hegemonie sârbească în statul nou apărut.

Timp de peste două decenii, sârbii care alcătuiau mai puţin de 40 % din populaţie au deţinut

principalele pârghii de conducere a statului. Această dominaţie a sârbilor (velicosârbismul) a

49 xxx „ Război în Blacani. Iugoslavia, primăvară sângeroasă la sfârşit de secol, Centrul de analiză şi Documentare al Fundaţiei naţionale pentru Românii de Pretutindeni, Ed. Aldo-Press, Bucureşti”, p.118

35

nemulţumit celelalte etnii. Slovenii şi croaţii, aflaţi pe o treaptă de civilizaţie superioară

sârbilor, fuseseră multă vreme promotorii ideii iugoslave.50

Treptat aceştia au acţionat în diverse feluri şi, din ce în ce mai amplu, pentru

înlăturarea hegemoniei sârbeşti, iar după ce s-au străduit câteva decenii să creeze Iugoslavia

au acţionat tot atâtea decenii în vederea destructurării acesteia.

În spaţiul iugoslav interbelic, continuându-se realităţi mai vechi, au avut loc acte de

terorism, instabilitate politică, contradicţii interetnice şi religioase. În 1928, în Parlamentul

de la Belgrad, un deputat muntenegrean şi-a împuşcat mortal câţiva dintre adversarii săi

politici croaţi.51

Alături de organizaţia teroristă muntenegreană, la începutul anilor `30 au început să

acţioneze şi membrii ustaşilor croaţi, sub conducerea lui Ante Pavelici.

Încă din ianuarie 1929, la Zagreb, Pavelici pusese bazele unei societăţi secrete

revoluţionare, cea a ustaşilor (răsculaţilor). Prin statut, scopurile acestei organizaţii erau:

constituirea unui stat independent croat pe un teritoriu considerat a aparţine etnic şi istoric

poporului croat, precum şi o serie de principii privind viitoarea organizare a statului.

Se considera că noua formă politică trebuia să se bazeze pe solidaritate şi

colaborare, dar şi pe „curăţirea patriei croate de elemente care, după rasă, sânge şi spirit îi

sunt ostile şi introducerea unei sănătoase şi puternice autorităţi în locul haosului liberal-

democrat”.52

În 1929, Pavelici a semnat, la Sofia, un tratat formal cu o organizaţie teroristă

macedoniană (V.M.R.O.), cu un vehement program antisârbesc, stabilind ca obiectiv comun

dispariţia statului iugoslav. Se pare că s-a implicat şi în atentatul de la Marsilia din

septembrie 1934, când a fost asasinat regele Alexandru al Iugoslaviei.

După acest moment, Ante Pavelici a trăit mai mult în Italia, unde a fost în mai

multe rânduri arestat. Motivul a fost acela că, Mussolini oscila între ideea menţinerii unei

Iugoslavii pe care să o controleze sau să o dezmembreze.

Iugoslavia nu-şi permite menţinerea acestor dezbinări naţionale înverşunate. In

politica externă au fost stabilite legături mai strânse cu Germania şi Italia. Milan

Stoiadinovici, devenit prim-ministru în 1935, a adoptat o serie de simboluri ale mişcării

fasciste şi în replica ustaşilor croaţi, a fost înfiinţată Mişcarea Naţională Iugoslavă, cunoscută

sub numele de Zbor, cu un caracter centralist şi naţionalist-sârb, având ca obiectiv instituirea

50 Idem, p. 11951 Gh. Zbuchea, Sânge şi lacrimi în spaţiul iugoslav, în „Dosarele Istoriei”, nr. 3(43)2000, p. 3752 Gh. Zbuchea, Poglavnicul, ustaşii şi destructurarea Yugoslaviei. Ante Pavelici, în „Dosarele Istoriei”, nr. 11(27), 1998, p. 46

36

unui regim corporatist, similar celui din Italia lui Mussolini53. În ciuda faptului că în

Iugoslavia şi în Balcani, în general existau posibilităţile unei organizări consecutive,

moştenirea urii din trecut s-a dovedit a avea o pondere prea mare. Toate statele din Balcani

deţineau teritorii în legătură cu jurisdicţia cărora aveau conflicte cu vecinii lor, iar aceste

dispute au avut prioritate faţă de dorinţele de reconciliere.

Albania avea pretenţii asupra Epirului grecesc şi a districtului Kosovo din

Yugoslavia, unde trăia un sfert din populaţia albaneză. Bulgaria nu acceptase niciodată

pierderea Traciei şi sudul Dobrogei.

Iugoslavia, ale cărei probleme majore erau de natură internă, trebuia să ţină piept

unor pretenţii similare asupra teritoriilor sale, referitoare în special la regimurile cu populaţie

albaneză, macedoneană sau maghiară .54

În februarie 1939, noul cabinet iugoslav a avut ca obiectiv principal ajungerea la o

înţelegere cu opoziţia croată. Negocierile s-au desfăşurat sub influenţa unei situaţii

internaţionale ameninţătoare, iar acordul a fost încheiat cu câteva zile înaintea izbucnirii

celui de-al doilea război mondial. Conform înţelegerii din 1939, Iugoslavia era reorganizată,

Croaţia având un statut autonom în cadrul statului. Ţinuturile ei cuprindeau: Croaţia,

Slovenia, Dalmaţia şi o parte a teritoriului locuit de croaţii din Bosnia-Herţegovina.

Regiunea autonomă avea o populaţie de 4,4 milioane, din care: 866.000 erau sârbi, deci, în

proporţie de 77 % erau de origine croată.55 Croaţia depindea de Belgrad din punct de vedere

al afacerilor externe, apărării şi transporturilor, însă se autoguverna în aproape toate

domeniile. Celelalte naţionalităţi rămâneau sub opresiunea aceluiaşi regim centralist

velicosârb.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Iugoslavia s-a declarat neutră, iar

politica ei externă fusese bazată pe colaborarea cu blocul franco-englez şi cu Societatea

Naţiunilor, Mica Înţelegere şi Atlanta Balcanică. O dată cu izbucnirea războiului, cercurile

belgrădene au modificat, atât politica internă, cât şi politica externă.

La 25 martie 1941, reprezentanţii Belgradului au semnat, la Viena, aderarea ţării la

Axă. Două zile mai târziu, la Belgrad a avut loc o lovitură de stat a militarilor, sprjiniţi de o

parte a cercurilor politice, precum şi de o parte însemnată a populaţiei. Vechiul regim a fost

înlăturat, moştenitorul Petre, încă minor, a fost proclamat rege şi s-a format un guvern de

militari şi civili, condus de generalul Simovici. Deşi acest guvern şi-a afirmat hotărârea de a

53 B. Jalavich, Op.cit., p. 18654 Gh. Zbuchea, Poglavnicul, ustaşii şi destructurarea Iugoslaviei. Ante Pavelici, în „Dosarele Istoriei”, nr. 11(27), 1998, p. 4655 N. Ciachir, Istoria slavilor, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 309

37

respecta angajamentele internaţionale şi chiar de a rezolva - pe baza tratativelor şi colaborării

- spinoasele probleme interne, mai ales pe plan etnic, a urmat prăbuşirea Iugoslaviei.

Lovitura de stat de la Belgrad a provocat decizia lui Hitler de a distruge Iugoslavia.

A urmat un scurt război, început la 6 aprilie, care s-a încheiat cu capitularea armatei regale

iugoslave, la 17 aprilie. O parte a spaţiului a fost încorporată direct de către diversele state

vecine. O parte a Sloveniei a revenit Germaniei, litoralul Dalmaţiei a fost încorporat statului

italian, iar Muntenegru, Kosovo şi o parte din Macedonia au fost integrate în aşa-numita

Albanie Mare. Macedonia sârbească şi unele ţinuturi răsăritene au fost luate sub control de

Sofia, în timp ce în nord, unele teritorii iugoslave erau încorporate Ungariei hortiste. O parte

a ţinuturilor croate împreună cu zone din Bosnia-Herţegovina au alcătuit Statul croat

independent, în care rolul predominant îl aveau ustaşii lui Pavelici56. În felul acesta,

Iugoslavia a fost fărămiţată şi trecută direct sub controlul ocupanţilor străini.

Această situaţie a determinat apariţia în spaţiul iugoslav a unor acţiuni militare, la

început minore, ele au căpătat, în timp, proporţiile unui adevărat război cu dublu caracter:

civil şi de eliberare şi de alungare a ocupanţilor străini. Curios, o parte a populaţiei locale s-a

alăturat trupelor stăine, o serie de sloveni au intrat în trupele SS germane, iar alături de ustaşi

au fost create trupe croate de „domobranii”, care au acţionat alături de germani şi italieni.

Sârbii, la rândul lor, au acţionat pe două planuri diferite: crearea unităţilor de

„cetnici” (nume preluat de la cei ce luptaseră împotriva otomanilor), conduse de Draza

Mihailovici şi partizanii lui I.B. Tito. Ambele mişcări aveau în frunte ofiţeri sârbi, animaţi de

ideile velicosârbismului, cu scopul declarat de a restaura Iugoslavia de dinainte de ocupaţie.

După câteva tentative de colaborare, parţial materializate în 1941, între Tito şi

Mihailovici, s-a ajuns în anii următori la ciocniri din ce în ce mai violente între cele două

facţiuni sârbe.

Sprijinit puternic de Aliaţi în prima parte a războiului, D.Mihailovici (numit chiar

ministru de război al guvernului în exil), după Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie–1

decembrie 1943) a fost practic abandonat de către guvernul de la Londra, ceea ce a uşurat

lichidarea cetnicilor de către oamenii lui Tito, care i-a considerat ca principală stavilă în

instaurarea puterii comuniste în ţară. La începutul anului 1945, mişcarea cetnicilor a încetat

să mai existe, iar Mihailovici a fost judecat şi condamnat la moarte după un simulacru de

judecată, asemănător procesului lui Ion Antonescu.57

56 Gh. Zbuchea, Belgrad: Lovitura de stat din martie 1941, în” Dosarele Istoriei”, Nr.1 (29),1999,p. 2357 Gh. Zbuchea, Sânge şi lacrimi în spaţiul iugoslav, în „Dosarele Istoriei”, Nr. 3(43) 2000, p. 38

38

Un capitol aparte al războiului din Iugoslavia l-a constituit cel al raporturilor dintre

sârbi şi croaţi după proclamarea independenţei Croaţiei la 10 aprilie 1941. Dreptul la

cetăţenie a fost acordat doar croaţilor catolici şi musulmani, fiind excluşi evreii şi mai ales

ortodocşii, care în marea lor majoritate erau sârbi. După modelul folosit de nazişti s-a

introdus obligativitatea purtării unui semn distinctiv cu inscripţionarea termenului de „sârb”

în croată şi germană, iar alfabetul chirilic a fost interzis.

Au avut loc o serie de masacre cărora le-au căzut victime în primul rând sârbi, dar

şi o serie de croaţi care nu au acceptat regimul ustaş. La un moment dat, din raţinui politice

şi tactice, germanii au încercat chiar să-i tempereze pe croaţi în această goană a crimei.

Lagărul de la Jasenovac era asemănător cu lagărele morţii din spaţiul nazist. Atitudinea

croaţilor faţă de sârbi, cel mai adesea violentă şi ucigaşă, a provocat reacţia adversarilor

iugoslavi ai acestora, respectiv măsuri, nu o dată, după regula talionului. Astfel de masacre

asupra croaţilor au fost făcute în special de cetnicii lui Mihailovici şi mai puţin de partizanii

lui Tito, aceştia din urmă dând dovadă de reţinere datorită caracterului multinaţional al

mişcării şi prezenţei multor croaţi între luptătorii partizani.

S-a ajuns la concluzia, după cercetări independente, că numărul sârbilor ce au murit

în Bosnia şi în Croaţia în această perioadă, ar fi fost de aproximativ 30.000. Lor li s-a

adăugat exterminarea, aproape completă, a evreilor şi ţiganilor58. Un episod tragic, evocat şi

astăzi, s-a petrecut în mai 1945. Zeci de mii de croaţi şi sloveni, ustaşi, în frunte cu Pavelici,

femei şi copii, pentru a scăpa de partizani au încercat să se salveze refugiindu-se în Austria,

la Bleiburg, în zona de ocupaţie britanică. Toţi refugiaţii (cifra este controversată) au fost

predaţi de britanici trupelor lui Tito. Întregul grup a fost exterminat în lagărele de

concentrare pe care şi sârbii le creaseră.

O caracteristică sinistră a perioadei a reprezentat-o războiul iugoslavilor, unii

împotriva altora, fie ei sârbi, croaţi, albanezi ori ordotocşi, catolici sau musulmani.

Statutul postbelic al Iugoslaviei a fost stabilit în conformitate cu voinţa celei mai

importante forţe politice şi militare existente la sfârşitul conflictului mondial pe teritoriul

acesteia: Partidul Comunist Iugoslav condus de Tito. P.C.I. a hotărât să transforme statul

într-o republică întemeiată pe ideologia marxistă în indestructibilă legătură cu U.R.S.S.

Această frăţie ideologică a funcţionat perfect în perioada declanşării Războiului Rece prin

atitudinea faţă de Planul Marshall şi prin relansarea Cominternului sub forma

Cominformului, al cărui sediu a fost fixat la Belgrad.

58 Idem

39

Brusc, această axă, Moscova – Belgrad se transformă într-o ostilitate, care i-a

forma unui război nedeclarat, prin decizia lui Tito de a nu urma ordinele Moscovei şi

adoptarea unei ”căi iugoslave” de construire a socialismului59.

Pe plan intern, Tito a forţat reconcilierea între diferitele etnii şi religii din spaţiul

iugoslav, prin existenţa formală a şase republici -egale în drepturi- asigurate prin Constituţii

succesive elaborate la Belgrad. În realitate, întreaga ţară era controlată de Belgrad, în primul

rând de partidul unic al comuniştilor. In perioada postbelică, o vreme, Iugoslavia a reuşit să-

şi asigure o dezvoltare economică şi un standard de viaţă care depăşea nivelul ţărilor

comuniste. A dus o politică externă originală.

Contradicţiile interne, în plan naţional, nu au putut dispărea, ci dimpotrivă ele s-au

amplificat, mai ales după 1970, când întregul sistem economic şi politic a intrat într-o criză

tot mai accentuată, care s-a amplificat după moartea lui Tito, în mai 1980.

Tito s-a străduit permanent să înlăture hegemonia pe care sârbii o exercitau asupra

ţării, cu scopul de a crea condiţiile unei identităţi federale mai echilibrate, situate deasupra

naţionalităţilor divergente. In acest scop, el va acorda autonomie internă Voievodinei şi

regiunii Kosovo, până atunci integrate Serbiei şi va căuta să rupă legăturile dintre o

naţionalitate şi un teritoriu propriu acesteia.60

Recucerirea poziţiilor, pe care sârbii considerau că le-au pierdut în raport cu

republicile rivale, începe în primăvara anului 1985, când o comisie a Academiei de Ştiinţe şi

Arte se angajează la efectuarea unui studiu asupra prejudiciilor suferite de republică după

instaurarea regimului comunist şi elaborează -în septembrie 1986- un raport provizoriu

intitulat „Memorandumul asupra problemelor sociale actuale în ţara noastră”, inspirat în

special de scriitorul pansârb Dobrica Cosic, viitor preşedinte al celei de-a treia Iugoslavii,

cea din 1992.61

Este vorba în acest Memorandum despre o recentralizare a puterilor dobândite de

ansamblul republicilor federale în detrimentul autorităţilor federale, asociat unui proces

intentat „ideologiei Kominternului”, ideologie imputată fără a se spune pe faţă mareşalului

Tito şi de o denunţare a persecuţiei pe care sârbii au îndurat-o din partea acestuia.

Memorandumul va crea îngrijorare în Voievodina şi Kosovo, regiuni al căror statut

de autonomie în sânul Republicii Sârbe părea ameninţat. Ingrijorarea va creşte când, în 1987,

59 M. E. Ionescu, Moştenirea lui Tito, în” Dosarele Istoriei”, Nr. 3 ( 19), 1998, p. 5360 G. Hermet, Op.cit., p. 25461 Idem, p. 260

40

Miloşevici îi înlătură pe opozanţii săi din cadrul Ligii comuniştilor şi obţine o consacrare

populistă triumfală în contextul unei manifestaţii a sârbilor din Kosovo.62

În 1989, în faţa unui milion de compatrioţi, el îşi va exprima voinţa de a uza de

toate mijloacele legale şi extralegale pentru a-şi îndeplini programul de revanşă faţă de

federalismul nonsârb al lui Tito. În februarie 1990, Miloşevici va declanşa escalada

represiunii albaneze.

Lovitura fatidică se va produce însă în ianuarie 1991. Atunci când Croaţia şi

Slovenia se încăpăţânează în faţa exigenţelor din timpul negocierilor asupra viitorului

federaţiei, Miloşevici lansează avertismentul că poporul sârb doreşte să trăiască într-un

singur stat şi orice diviziune care separă diferitele părţi ale poporului sârb, plasându-l în state

suverane diferite, nu poate fi acceptată sau mai precis nu poate fi luată în consideraţie.63

O lună mai târziu, armata iugoslavă îşi începe pregătirile de redefinire geografică a

unei noi Iugoslavii, în conformitate cu dorinţele sârbilor. Armata, intră în stare de alertă în

mai 1991, moment în care, conform regulilor prezenţei colegiale, comunistul Borislav Jovic,

trebuia să cedeze locul reprezentantului croat Stepe Mesic.

În decembrie 1991, sub impulsul decisiv al Germaniei, Uniunea Europeană

hotărăşte recunoaşterea independenţei Croaţiei şi Sloveniei. Trei luni mai târziu, Bosnia–

Herţegovina îşi declară independenţa şi, în aprilie 1992, începe războiul în această republică.

Vreme de trei ani au avut loc lupte violente însoţite de tragicul fenomen al „purificării

etnice”, exprimat prin execuţii colective sau refugii în masă, provocate armat.

Federaţia iugoslavă devine punctul de maximă atenţie a întregii comunităţi

internaţionale interesată să limiteze conflictul pentru a nu depăşi graniţele spaţiului ex-

iugoslav şi să limiteze, din considerente umanitare, distrugerile şi suferinţele războiului.64

Tragedia iugoslavă nu s-a încheiat aici, iar moştenirea lui Tito nu a fost consumată

în întregime.

2.3. Securitatea din Balcani şi criza iugoslavă

Deşi face parte din galaxia “noilor provocări” la adresa securităţii regionale şi

continentale, războiul iugoslav a demonstrat caracterul istoric al problemelor entice ale

62 Ibidem63 M. Grmek, Le Nettoyage ethnique, Paris, Foyard, 1993, p. 27264 M. Ionescu, Moştenirea lui Tito, în „Dosarele Istoriei”, Nr. 3 (19), 1998, p.56

41

Balcanilor. “Balcanizarea” a devenit un fenomen cu implicaţii asupra întregii arhitecturi de

securitate europeană.

Anul 1989, caracterizat la nivelul Europei Centrale şi de Est prin prăbuşirea

regimurilor comuniste, a atins într-un mod sau altul şi spaţiul iugoslav. În lunile februarie şi

martie, în Kosovo, au loc o serie de manifestări ale populaţei albaneze, reprimate sângeros şi

soldate, în final, cu reducerea -până la dispariţie- a autonomiei acestei provincii sudice, ca şi

a Voievodinei aflată în nord. În paralel, în cele două provincii vestice mai dezvoltate din

toate punctele de vedere, reacţia anticomunistă şi procesul de organizare a societăţii civile au

condus la naşterea, de fapt, a unor partide politice, precum: cel Social–Democrat, în Slovenia

sau a Uniunii Democratice Croate (sub conducerea lui Tudjman), în Croaţia. Ulterior,

numărul partidelor s-a înmulţit. Destui dintre comunişti s-au alăturat noilor tendinţe, fiind

acceptaţi ca atare de către populaţie. M. Kucan, preşedintele Ligii comuniştilor din Slovenia,

va fi ales peste puţină vreme, prin vot universal, primul preşedinte al unui stat independent,

în care majoritatea aparţinea adversarilor comunismului. La 27 septembrie, Parlamentul

sloven a votat o modificare a Constituţiei prin care a abolit rolul conducător al Ligii

comuniştilor, fiind adoptat principiul pluripartidismului legal şi al economiei de piaţă65.

Anul 1990 a însemnat debutul unui război civil, care, cu intensitate variabilă, a

cuprins treptat întreg spaţiul iugoslav, ducând repede la dispariţia statului federal, aşa cum

fusese el organizat de Tito şi adepţii săi cu aproape o jumătate de veac mai înainte. La 20

ianuarie, la Belgrad, avea loc Congresul Ligii comuniştilor. Delegaţia slovenă a părăsit

lucrările forumului, ceea ce a provocat în fapt dispariţia acestei organizaţii - ca factor

conducător- la nivel federal. Nu multe săptămâni mai târziu, în cursul lunii aprilie, mai întâi

în Slovenia şi apoi în Croaţia, au avut loc alegeri cu adevărat libere, soldate cu victoria

forţelor, în egală măsură, anticomuniste şi anticentraliste, adică, în condiţiile de atunci,

antisârbe. La 23 iulie 1990, Parlamentul sloven a votat o lege prin care afirmau idea

suveranităţii Sloveniei. În acelaşi timp, Parlamentul provincial din Kosovo, ulterior

desfiinţat, a proclamat “republica Kosovo”.

În luna următoare, evenimentele s-au precipitat în Croaţia. Populaţia s-a organizat,

inclusive în trupele de autoapărare ale “domobranilor”, au apărut baricadele, iar în părţile

răsăritene ale ţării, cu capitala la Knin, s-a autoproclamat o regiune autonomă sârbă, ai cărei

conducători îşi exprimau clar dorinţa de unire cu Belgradul. Apărea clară, astfel, o anumită

realitate ce a acţionat într-un anume fel, ca o bombă cu efect întârziat în spaţiul iugoslav.

65 D. Dună, Balcanizarea: o nouă provocare, în „ Dosarele Istoriei”, Nr. 3 (43), 2000, p. 42

42

În anii 1989 – 1990, forţele secesioniste au făcut o suprapunere între frontierele

administrative ale federaţiei şi frontierele de stat ale unor republici ce vroiau a fi suverane şi

care au proclamat inviolabilitatea şi imuabilitatea graniţelor. Cercurile politice europene au

căzut într-o adevărată capcană, acceptând, mai întâi frontierele republicilor ca frontiere de

stat şi neadmiţând apoi, principiul modificării lor pe baza voinţei izvorâte din

autodeterminare. Aceasta s-a datorat faptului că cei care erau evident loviţi în interesele lor,

de o astfel de realitate, erau în primul rând sârbii.

Tot în cursul anului 1990, au avut loc alegeri libere şi în celelalte republici. La 28

noiembrie, în alegerile din Bosnia–Herţegovina, partidele naţionaliste au obţinut trei sferturi

din voturi, iar politicianul musulman A. Izetbegovici a devenit preşedinte, în timp ce, la 9

decembrie, cu 65%. S. Miloşevici era ales preşedinte al Serbiei, aflându-se astfel faţă în faţă

un fundamentalist islamic şi un comunist reformist. La 23 decembrie, în Slovenia, s-a

desfăşurat un referendum privind independenţa, unde 94,6% din votanţi s-au declarat pentru

ruperea de Belgrad. La începutul lui 1991, ciocnirile s-au generalizat în Iugoslavia, fie între

diversele forţe separatiste din republici şi autorităţi federale, fie între forţele democratice din

capitala Iugoslaviei şi aceleaşi autorităţi statale. Întreaga Iugoslavie se îndrepta spre războiul

civil, care a şi izbucnit, efectiv, în vară. Atunci a început în Europa o ciocnire din ce în ce

mai violentă între oamenii unei ţări multinaţionale, care trăiseră mai multe decenii într-o

relativă linişte, dacă nu în armonie66.

Războiul civil care debuta atunci, ce s-a desfăşurat în mai multe etape, nefiind

practic încheiat nici astăzi, are o serie de caracteristici, deţine chiar câteva recorduri la nivel

european şi nu numai. A fost în egală măsură un război etnic, religios şi ideologic. A fost un

război în care treptat au fost implicaţi, cu sau fără voia lor, membrii societăţii în totalitate,

cărora li s-au adăugat voluntari şi mercenari veniţi din afară.

Războiul a debutat a doua zi după proclamarea, la 26 iulie 1991, a independenţei

Sloveniei, atunci când s-a produs şi intervenţia armatei federale, aflată sub ordinele

Belgradului. Populaţia civilă şi miliţiile slovene au făcut faţă unui adversar relativ puţin

numeros (mulţi dintre componenţii trupelor au dezertat ori s-au predat), nu au fost folosite

mijloace militare deosebite, precum: artilerie, aviaţie, mijloace chimice, aşa cum se va

întâmpla ulterior. Timp de opt zile, au avut loc ciocniri în 72 de aşezări, soldate cu 80 de

morţi (45 militari federali, 12 militari sloveni, restul civili), 350 de răniţi şi pagube materiale

estimate ulterior de Ljublijana la trei miliarde de dolari (noua metodă slovenă avea să se

numească tolar). După opt zile, operaţiunile militare au încetat, armata federală a început să 66 Gh. Zbuchea, Lacrimi şi sânge în spaţiul iugoslav în „Dosarele istoriei”, Nr. 3 (43), 2000, p. 37

43

se retragă, proces încheiat, însă, abia la 25 octombrie 1991. Asupra Sloveniei, în fapt

independentă şi suverană, s-a aşternut atunci -netulburată în nici un fel mai târziu- liniştea

păcii. La 15 ianuarie 1992, această republică a fost recunoscută de jure ca stat independent

intrând, ulterior, în diverse organisme internaţionale şi făcând, în continuare, o notă aparte

între statele ex-iugoslave67.

Cadrul general în care au evoluat evenimentele din Croaţia se înscrie în cel

conturat anterior. Croaţia intră pe calea secesiunii, incendiindu-şi propria ogradă.

Confruntările armate şi acţiunile teroriste dintre croaţi şi sârbi au continuat în toată

jumătatea a doua a anului 1990, până în primăvara lui 1991. Ministerul de Interne croat a

înregistrat, până în ziua masacrării de către forţele croate, a sârbilor din Borovo Selo (2

mai 1991): 89 de atacuri armate, 154 de atentate cu explozivi (soldate cu distrugeri

materiale, exod de populaţie), doi morţi şi 30 de răniţi68.

La 5 mai 1991, Consiliul Prezidenţial al R.S.F. Iugoslavia, în fruntea căruia se afla

preşedintele croat Stipe Mesic, dispune abilitarea armatei cu misiunea dezarmării tuturor

grupurilor înarmate. Ciocnirile nu încetează; armata iugoslavă bombardează nodurile de cale

ferată spre Zagreb şi porturile: Split, Zadar şi Sibenik, ocupate de grupuri înarmate croate. În

Croaţia de est, la Vukovar, sunt ucişi 12 poliţişti croaţi.

Consiliul Prezidenţial al federaţiei elaborează, după trei zile, un program de

stingere a conflictelor armate. Armata Populară Iugoslavă urma să blocheze deplasarea

tuturor grupurilor de civili înarmaţi în zonele de criză din Croaţia, să le dezarmeze, să

dizolve toate unităţile de rezervişti ale poliţiei croate, iar în zonele cu majoritate sârbă,

urmau să staţioneze doar unităţi ale armatei federale şi poliţişti croaţi. Preşedintele Croaţiei,

Franjo Tudjman blochează parţial aceste măsuri, prin refuzul de a demobiliza rezerviştii

din poliţia croată.

Pe data de 12 mai, sârbii din Krajina decid, cu 99,8%, în cadrul unui referendum,

apreciat de Croaţia ca ilegal, constituirea Republicii Autonome Sârbe Krajina (care va

deveni Republica Srpska Krajina), cu capitala la Knin. Parlamentul Krajinei a anunţat unirea

regiunii cu Serbia. Cei 260.000 de sârbi din provincie nu reprezentau decât jumătate din

totalul sârbilor din Croaţia.

In paralel cu aceste evenimente, continuă ciocnirile armate cu tot cortegiul lor de

nenorociri, în zonele Zadar, Vincovici, Vukovar, Barovo Selo, Satin, Pakrac. Un război civil

67 F. Gârz, Iugoslavia în flăcări, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1993, p. 8768 C. I. Christian, Sângeroasa destrămare – Iugoslavia, Editura Sylvi, Bucureşti, 1994, p. 272

44

în toată regula, 300.000 de refugiaţi, unii spre interiorul Croaţiei, alţii spre Serbia şi

Ungaria.

Intenţia Croaţiei de a părăsi federaţia devine tot mai evidentă. Parlamentul croat

hotărăşte, la 30 mai, separarea ţării de Iugoslavia şi decide abrogarea legislaţiei federale

privind serviciul militar pe teritoriul Croaţiei. În acest context trebuie inclus şi ultimatumul

adresat de Franjo Tudjman, preşedinţiei federaţiei şi armatei iugoslave. Documentul cerea

dezarmarea forţelor care luptă împotriva guvernului legal al Croaţiei, încetarea

demonstraţiilor de forţă a armatei federale, respectarea de către armată a prevederilor

constituţionale croate, ş.a. În cazul nerespectării ultimatumului, alternativa urma să fie un

război generalizat pentru libertatea Croaţiei.69

După mai multe încercări ale Croaţiei de a determina intervenţia Comunităţii

Europene, aceasta adresează un cvasiultimatum Serbiei, cerând încheierea -până la 1

septembrie - a acţiunilor militare de pe teritoriul croat şi înlesnirea accesului observatorilor

acestui organism, în zonele de conflict. În caz contrar, Serbia va fi supusă unei blocade

economice şi va fi sesizat Consiliul de Securitate al ONU.

Conferinţa de pace de la Den Haag, desfăşurată sub conducerea lordului Carrington

a fost un eşec, prin retragerea delegaţiilor slovenă şi croată de la lucrări. Comunităţii

Europene şi Uniunii Europei Occidentale nu le-au rămas în recuzită prea multe posibilităţi.

Excluzând o intervenţie militară brutală, se putea apela la O.N.U., pentru trimiterea unor

trupe de protecţie. Dar, deocamdată, acest organism considera conflictul ca o problemă

internă a unei ţări suverane, respectiv a Iugoslaviei. Prin urmare, fără acordul acesteia,

trupele O.N.U. nu aveau ce căuta pe teritoriul ei, iar acordul nu era dat 70.

La 21 februarie, Consiliul de Securitate al O.N.U. a decis crearea FORPRONU, a

forţei de protecţie a Naţiunilor Unite, care s-a interpus în Krajina, între forţele beligerante,

ulterior acolo restabilindu-se autoritatea Zagrebului, iar sârbii învinşi şi-au abandonat în

mare măsură căminele, luând calea refugiului. În paralel, operaţiunile militare s-au extins

înspre vest, ajungând până în zonele dalmate. Lupte violente s-au desfăşurat la Dubrovnik,

adevărat monument istoric, mărturie a vremurilor medievale. În prima parte a anului 1992,

conflictul intern dintre croaţi şi sârbi din Republica Croaţia se încheia.

La începutul lunii august 1991 continuă afluirea unor mari unităţi ale Armatei

Populare Iugoslave din Slovenia şi Croaţia şi redistribuirea lor către Bosnia – Herţegovina.

69 M. Starcevic, N. Petkopvic, Croaţia 91. With Violence and Crimes Against Low, Belgrad, 1991, p. 2670 C. I. Christian, Op. cit., p. 275

45

Populaţia sârbă din 8 raioane ale zonei Trebnje îşi proclamă teritoriul „regiune

autonomă sârbă”, la începutul lunii septembrie 1991. Acelaşi lucru îl întreprind şi sârbii din

estul Bosniei – Herţegovina, proclamând Republica autonomă sârbă Romanja, iar populaţia

sârbă din raionul Bijelina – Uglikevik – Loparte proclamă Reuniunea autonomă sârbă din

Bosnia de nord – est.

Primele ciocniri şi schimburi de focuri între musulmani şi armata federală au loc

la Calijina şi Moostar, la sfârşitul lui septembrie 1991. Încă nu era război. După ce la

Sarajevo, Parlamentul proclamă Bosnia – Herţegovina drept stat suveran şi democratic,

Parlamentul Republicii autonome sârbe Herţegovina anunţă un referendum privind separarea

de Bosnia – Herţegovina şi unirea cu Republica Krajina, Serbia şi Muntenegru.

În februarie 1992 are loc, la Lisabona, o întâlnire a reprezentanţilor celor trei etnii

din Bosnia – Herţegovina, mijlocită de către Comunitatea Europeană. Acordul a stabilit

menţinerea republicii în graniţele ei şi reorganizarea regiunilor interioare pe criterii etnice.

Musulmanii au renunţat la ideea statului unitar, iar sârbii au acceptat în replică rămânerea în

cadrul republicii71.

În concepţiile de ansamblu, sârbă şi croată, au apărut divergenţe de fond. Radovan

Karadzic preconiza constituirea unei regiuni autonome sârbe, care să cuprindă aproximativ

90% din cei 1,4 milioane de sârbi, cu un guvern independent de cel de la Sarajevo.

Urmează o altă conferinţă de pace, la Sarajevo. Musulmanii şi croaţii părăsesc

ideea iniţială a cantonizării, adoptată la Lisabona. După ce şi-au dat acordul privind

existenţa unor anumite forme de republică a cantoanelor s-a ajuns la negarea acestei forme

de stat. Manevra musulmano-croată a reuşit să spargă, astfel, o unitate a popoarelor

republicii.

La referendumul de la sfârşitul lunii februarie 1992, 62,7% din electorat a votat

pentru o Bosnie – Herţegovină suverană. Sârbii au boicotat această formă de referendum, dar

la 3 martie 1992, Alia Izetbegovici, în cadrul Parlamentului, unde sârbii nu participau, a

proclamat independenţa ţării, controlată de o uniune croato–musulmană. A fost detonatorul

războiului civil din Bosnia – Herţegovina, care avea să dureze peste trei ani, practic în toate

teritoriile.

Perspectiva escaladării conflictului aduce din nou la masa tratativelor reprezentanţii

celor trei etnii, între 17 şi 18 martie, la Sarajevo. Se acceptă, în principiu, ca Bosnia –

Herţegovina să se împartă în trei zone, respectându-se principiile etnice, geografice şi

economice. Între concepţia croato–musulmană, de creare a unei federaţii, şi cea sârbă, de 71 Idem, p. 302

46

realizare a unei confederaţii, prăpastia devine de netrecut. În faţa unei ofensive politice din

partea sârbilor, care nu părea să aducă decât zile negre, se intensifică luptele pe întreg

teritoriul. Mai grave sunt ciocnirile din zona Neum, dar mai ales cele din raionul Bosanski

Brod, în nord – est.

Sesiunea „Parlamentului poporului sârb” de la Banja Luka, promulgă independenţa

Republicii Sârbe din Bosnia–Herţegovina, pe data de 7 aprilie. Alia Izetbegovici decretează

starea de necesitate şi preia funcţia de comandant suprem al trupelor teritoriale, care ating

(după unele estimări) în decurs de o lună de la mobilizare un efectiv de 70.000 de militari,

iar trupele croate (după o puternică infuzie de forţe din armata Croaţiei), un efectiv de 50 –

70.000 de militari. La 16 aprilie, se decretează mobilizarea şi pe teritoriile Republicii Sârbe

din Bosnia Herţegovina. Trupele teritoriale de aici vor constitui o adevărată armată sârbă cu

efective de 60–100.000 de militari. Li se adaugă, pentru scurt timp şi forţe ale Armatei

Populare Iugoslave72.

Un plan, care exact cu o lună în urmă fusese respins de Parlamentul Republicii

Sârbe din Bosnia – Herţegovina, este adoptat în 4 aprilie 1993 sub numele de „acordul

Vance – Owen”, negociat de mediatorul O.N.U., Cyrus Vance şi de cel al Uniunii Europene,

David Owen. Acest plan indica o împărţire a Bosniei–Herţegovina pe principii etnice.

Hărţile propuse erau inacceptabile în forma în care au fost prezentate, datorită împărţirii

injuste a teritoriului, resurselor minerale, potenţialului energetic, întreprinderilor economice,

creând astfel entităţi nefuncţionale. Planul Vance – Owen împărţea Bosnia–Herţegovina în

zece regiuni autonome (trei musulmane, trei sârbe, trei croate şi una neutră). Deşi în

conformitate cu registrele cadastrale, sârbii deţineau aproximativ 64% din teritoriu, cei doi

mediatori le-au oferit terenuri ce însumau, cu greu 43 %, din suprafaţa ţării73.

Din valoarea totală a bunurilor acestora, sârbilor, care -în 1991- reprezentau 31,3%

din populaţie, li s-au repartizat bunuri care însumează 6 miliarde de dolari. Croaţilor, care

reprezentau 17,3%, li s-au repartizat bunuri de peste 7 miliarde, iar musulmanilor, care

reprezentau 43,7%, aproximativ 13 miliarde de dolari. Discrepanţe foarte mari.

Acestea sunt o parte din motivele serioase pentru care, la 4 aprilie, sârbii au respins

planul. Incontestabil, s-a vorbit de pace şi au existat tentative în acest sens ale comunităţii

internaţionale. Au fost semnate peste 60 de acorduri de încetare a focului, dar nu s-a

respectat nici unul. Au fost întocmite nu mai puţin de patru planuri internaţionale de

reglementare a situaţiei. Numeroşi oameni politici importanţi, între care preşedintele

72 V. Kadijevic, Punctul meu de vedere privind dezintegrarea, Belgrad, 1993, p. 4373 C. I. Christian, Op. cit, p. 306

47

american Bill Clinton, preşedintele francez Francois Mitterand s-au implicat direct, chiar la

faţa locului, pentru găsirea unei soluţii74.

Cu greu, în final, spre sfârşitul anului 1995 s-au desfăşurat negocieri globale cu

implicarea nu numai a factorilor din Bosnia, dar şi a celor de la Zagreb şi Sarajevo,

ajungându-se la Dayton, în S.U.A. la o pax americana şi la o organizare pe sistem cantonal a

Bosniei–Herţegovina.

Acest acord, încheiat între preşedintele bosniac - Alia Izetbegovici, cel sârb -

Slobodan Miloşevici şi cel croat - Franjo Tudjman, consacră integritatea Bosniei–

Herţegovina prin împărţirea ei în Federaţia Croato–Musulmană, căreia i-a revenit 51% din

teritoriu şi Republica sârbă din Bosnia cu 49 % din teritoriu, separate de o linie de

demarcaţie. Ambele ţări dispuneau de poliţie şi armată proprii, de o forţă de poliţie

internaţională şi o preşedinţie colegială75.

Bosnia–Herţegovina, în practică, a rămas în continuare dezbinată, deşi alcătuieşte o

entitate. A început timid o reconstrucţie, rănile războiului pustiitor fiind şi astăzi prezente

acolo, în aceaşi măsură cu starea endemică de securitate.

2.4. Conflictul din provincia Kosovo

Încă din anul 1990, în altă parte a Iugoslaviei, în Kosovo, albanezii au început să-şi

organizeze forţele lor militare în ceea ce a devenit U.C.K., în timp ce se înmulţeau

conflictele şi violenţele între sârbii minoritari şi albanezii ce-şi doreau o patrie a lor.

Conflictul din Kosovo76, care a început şi a încheiat criza iugoslavă poate fi înţeles

în egală măsură ca detaşat sau conectat în raport cu celelalte. El împarte, fără îndoială, multe

cauze comune războiului iugoslav în ansamblul său. De pildă, moştenirea lui Tito –

manifestarea unui paradox şi anume, cel legat de faptul că prin Constituţia din 1974, Serbia

nu putea să-şi modifice constituţia proprie fără acordul provinciilor autonome din

componenţa sa. Astfel, Kosovo putea să exercite un veto asupra deciziilor majore ale

Belgradului. Provincia Kosovo, însă, nu era constrânsă să solicite părerea Serbiei dacă

încerca să-şi modifice propria constituţie. De asemenea, memoria colectivă a jucat un rol

însemnat, spre un conflict armat, în evoluţia crizei din Kosovo. Regiunea este „leagănul

istoric” al naţiunii sârbe, înaintea începerii conflictului era locuită în proporţie de 90 % de

74 Gh. Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 1998, p. 9875 G. Knaus. M. Cox, Whither Bosnia; In NATO Review, Winter, 2000-2001, NATO Office of Information76 E. Hasan, Reflections on Serbian Nationalism and the Policy of Ethnic Cleansing , Journal of International Affairs. December 1999 – February 2000, Vol. IV No 4, p. 26

48

albanezi musulmani. Poate fi amintită, în acest context şi influenţa externă, concretizată

chiar printr-un guvern în exil, sponsorizări din exterior pentru înarmarea Armatei de

Eliberare sau blamarea, aproape exclusivă, a sârbilor -de către presa internaţională- pentru

toate atrocităţile. Aceste elemente apar şi în celelalte episoade ale conflictului iugoslav.

După ce, la începutul anului 1989, ca răspuns la o grevă generală a muncitorilor din

Kosovo, Belgradul instituia starea de necesitate în această republică şi decidea intervenţia

armatei, la 23 martie, Serbia anula statutul de autonomie al republicii. În iulie 1990, Kosovo

îşi proclamă independenţa şi drept răspuns la această provocare, Serbia dizolvă adunarea din

Kosovo. Populaţia albaneză din provincie ripostează la această măsură prin ample mişcări de

protest.

In septembrie 1991, printr-un referendum, declarat ca fiind clandestin de către

Belgrad, se proclamă independantă doar de Albania. Pe 21 mai 1992, printr-un scrutin,

declarat, de asemenea, ilegal de către Belgrad, Ibrahim Rugova - reprezentant al Ligii

Democratice din Kosovo este ales preşedinte al republicii.

Următoarea confruntare are loc în 1995, când în iulie, 68 de albanezi sunt

condamnaţi pentru faptul că au constituit o poliţie paralelă, iar un an mai târziu Belgradul

instalează mai multe sute de sârbi de origine croată în provincia Kosovo, problemă ce

sporeşte şi mai mult tensiunile77.

In februarie 1996, au loc primele atacuri cu bombe, organizate de Armata de

Eliberare din Kosovo (U.C.K.), care îşi face acum prima „apariţie publică”. In 1997, au loc

alte ciocniri ale studenţilor albanezi, reprimate brutal de poliţia sârbă, datorate atacării

rectorului sârb al Universităţii din Priştina, grav rănit într-un atentat al U.C.K..

Ciocniri de amploare au loc în regiunea Dreniţa, în februarie – martie 1998, soldate

cu 28 de morţi. Armata şi poliţia sârbă sunt acuzate de mass–media internaţională de

distrugerea a numeroase sate şi uciderea a 2000 de albanezi, precum şi izgonirea altor

250.000 în munţi.. După ce Rugova este ales preşedinte şi formează un nou Parlament,

nerecunoscut nici de această dată de către Belgrad, în martie 1998, ultranaţionalistul Vajislav

Seselj, vicepremier al coaliţiei de la Belgrad, refuză orice fel de negocieri cu albanezii din

Kosovo.

O.N.U., la propunerea comunităţii internaţionale, instituie un embargo împotriva

vânzărilor de arme către Belgrad şi mai târziu şi asupra investiţiilor din Serbia şi

Muntenegru.

77 A. Badea, Lungul drum de la război la pace în Kosovo, Observatorul militar, nr. 43/24-30 octombrie 2000, p.

49

După o serie de manifestări puternice antisârbeşti desfăşurate la Priştina, sub

conducerea lui Richard Holbrook, are loc o întâlnire între preşedintele iugoslav Slobodan

Miloşevici şi Ibrahim Rugova. Şi această acţiune eşuează.

În lunile mai şi iunie s-a desfăşurat o puternică ofensivă în vestul provinciei soldată

cu mulţi morţi şi cu exodul a peste 10.000 de persoane. În urma presiunilor comunităţii

internaţionale privind încetarea ostilităţilor şi a încercărilor de negociere, se execută şi

primele manevre aeriene ale N.A.T.O.78

Luptele din Kosovo se înteţesc şi în lunile iulie – august 1999, mii de separatişti

albanezi opunând o puternică rezistenţă forţelor sârbe şi obţinând victorii uşoare, în timp ce

forţele sârbeşti recuceresc localitatea Junik, bastion al U.C.K..

După aceste noi escaladări ale violenţei, se implică din nou S.U.A şi la presiunile

acestora, Slobodan Miloşevici propune un acord intermediar pe o durată de 3-5 ani, acord

prin care provinciei Kosovo i se atribuie „un anumit grad de autodeterminare”. Populaţia

albaneză din Kosovo este nemulţumită şi respinge acest acord. Luptele însă nu se opresc aici,

armata sârbă desfăşoară în continuare acţiuni militare în centrul şi nordul provinciei.

Este acum rândul O.N.U. să se implice mai serios în rezolvarea diferendelor. La 23

septembrie 1998, O.N.U. elaborează Rezoluţia 1199 a Consiliului de Securitate, prin care se

cerea încetarea imediată a focului în provincia Kosovo, retragerea trupelor sârbe, întoarcerea

acasă a refugiaţilor şi începerea de negocieri între părţile implicate în conflict.

Un alt acord, dezavuat de U.C.K., a fost semnat la 13 octombrie de către S.

Miloşevici şi R. Holbrooke, la Belgrad, acord în care se stipula printre altele: retragerea

trupelor sârbe din Kosovo, încetarea imediată a luptelor şi desfăşurarea în provincie a 2.000

de observatori neînarmaţi ai O.S.C.E., susţinuţi de un dispozitiv aerian. Serbia începe

retragerea din teatrul de luptă a 10.000 de poliţişti sârbi. Pentru protecţia observatorilor

O.S.C.E., N.A.T.O. adoptă un plan pentru o „forţă de evacuare”, formată din cca 1.700 de

persoane, ce urmează să fie dizlocată în Macedonia79.

Din nou, partea americană se implică pentru a rezolva neînţelegerile, de această

dată prin emisarul C. Hill, care prezintă un proiect de acord prin care i se acordă regiunii

Kosovo un grad sport de autonomie. Şi acest proiect a fost un eşec pentru că a fost respins de

către ambele părţi; şi de către albanezi şi de către sârbi. Sfârşitul anului 1998 nu a fost unul

78 *** Război în Balcani. Iugoslavia, primăvară sângeroasă la sfârşit de secol, Centrul de analiză şi Documentare al Fundaţiei naţionale pentru Românii de Pretutindeni, Ed. Aldo-Press, Bucureşti”, p. 24379 Z. Ivanovic, The Last War Begins, Balcan Crisis Report (BCR), No. 37, 25 mai, 1999, p. 12

50

liniştit. Se reiau ciocnirile dintre grupările U.C.K. şi forţele sârbe pentru ca, acestea din

urmă, să împiedice infiltrarea de noi trupe dinspre Albania.

Un moment important în evoluţia războiului din Kosovo l-a reprezentat Conferinţa

de pace de la Rambouillet, desfăşurată în perioada 6 – 23 februarie 1999. Convocată de

Grupul de Contact, conferinţa a avut drept scop negocierea unui acord interimar care să

prevadă o „autonomie substanţială” provinciei Kosovo. Ambele părţi aprobă în linii mari

proiectul, însă Serbia exclude desfăşurarea de trupe internaţionale în Kosovo, iar albanezii

nu renunţă la organizarea unui referendum pentru independenţa provinciei80.

A doua zi de la încheierea Conferinţei de la Rambouillet, U.C.K. decide să formeze

un guvern provizoriu în Kosovo, motiv pentru sârbi de a continua luptele violente şi de a

consolida un puternic dispozitiv militar la graniţa cu Macedonia.

După ce o nouă rundă de convorbiri este respinsă de sârbi, la Paris, preşedintele

S.U.A. Bill Clinton anunţă, 19 martie 1999,că S.U.A. şi N.A.T.O. sunt gata să atace

obiective militare sârbeşti. Numărătoarea inversă a N.A.T.O. a început.

La 23 martie 1999, R. Holbrooke declară că discuţiile de la Belgrad au eşuat, iar

Secretarul General N.A.T.O., Javier Solana, dă ordin de începere a bombardamentelor în

Iugoslavia. Ca protest la acest atac, premierul rus Evgheni Primakov îşi anulează vizita

anunţată la Washington81.

Desfăşurarea şi urmările bombardamentelor N.A.T.O. asupra Iugoslaviei au

împărţit părerile comunităţii internaţionale. Justeţea şi legitimitatea atacurilor este şi astăzi

discutată şi discutabilă.

Ceea ce este demn de remarcat, privit prin prisma realismului politic american, este

evenimentul tragic de la Ambasada Chinei din Belgrad. A fost o eroare a piloţilor americani

sau a fost un fapt premeditat pentru a testa reacţia Chinei? Este o întrebare la care încă nu se

poate răspunde.

După încetarea bombardamentelor, la 9 iunie 1999, la Kumanovo, în Macedonia, se

încheie un acord militar între ţările G 8, Rusia şi conducerea Armatei federale, care, pe baza

textului acceptat de O.N.U. (care adoptă Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate),

autorizează desfăşurarea unei forţe internaţionale în Kosovo. Potrivit acestei Rezoluţii,

provincia Kosovo urmează să fie divizată în cinci zone militare sub responsabilitatea

KFOR82.

80 Idem, p. 3681 *** Război în Balcani. Iugoslavia, primăvară sângeroasă la sfârşit de secol, Centrul de analiză şi Documentare al Fundaţiei naţionale pentru Românii de Pretutindeni, Ed. Aldo-Press, Bucureşti”, p. 31282 *** The Kumanovo Peace Accords, US Department of State Dispatch, Aprilie 2000, vol. 9, Supplement

51

Reprezentantul special al O.N.U., Bernard Kouchner, a fost artizanul care a permis

„reintroducerea” O.N.U. în procesul de reglementare a conflictului din Kosovo, după ce

această organizaţie, prin rezoluţiile date până la acea dată, nu înregistrase mari progrese.

La un an după războiul împotriva lui Miloşevici, provincia Kosovo era guvernată

de nelinişte şi haos. Extremiştii din formaţiile paramilitare albaneze U.C.K. îi vânează pe

sârbi şi acţionează ca nişte structuri mafiote. Deşi numără 41.000 de soldaţi din 31 de ţări,

forţele KFOR n-au fost în stare să oprească violenţa răzbunătoare şi discriminarea rasială

practicată de albanezii din Kosovo. Imaginile din Mitroviţa sunt dramatice. Aşa-numita

„zonă de încredere” -creaţie maximă a ocupaţiei străine- este, de fapt, o biată „ţară a

nimănui”, păzită de militarii KFOR şi înconjurată de sârmă ghimpată. La Mitrovita şi

Orahovat continuă să locuiască şi sârbi şi albanezi, uşă lângă uşă. Dar ei nu mai sunt vecini.

Viaţa lor nu mai are perspective şi, uneori, chiar şi existenţa lor biologică ţine doar de

gardurile de sârmă ghimpată şi de presiunea exercitată de KFOR.

Ca şi în alte stări de criză din lume, Vestul nu are nici un proiect global pentru

stabilizarea unei păci durabile în regiune. Kosovo continuă să fie, din punct de vedere

oficial, o provincie a Serbiei, dar la Pristina flutură peste tot drapele albaneze. Autorităţile

internaţionale acceptă această situaţie care contravine esenţei şi spiritului acordurilor privind

Kosovo. Scopul operaţiei din 1999 era de a se împiedica epurarea etnică a albanezilor din

Kosovo şi de a permite dezvoltarea unei societăţi multietnice în Iugoslavia. Rezultatul care

se profilează acum este o societate monoetnică albaneză în Kosovo şi o turbulenţă albaneză

în învecinata Macedonie.

Sesizând aceste fapte, amiralul american în retragere Leighton W. Smith Jr., care a

fost comandantul forţelor S.U.A. în Bosnia, în 1996, afirma: „Nu cred că ne vom retrage

prea curând din Kosovo, cu excepţia cazului în care am fi dispuşi să le permitem albanezilor

kosovari să-şi declare independenţa şi să preia controlul asupra întregului Kosovo şi să-i

pună pe fugă pe toţi sârbii, pentru ca apoi să aţâţe tulburări în Macedonia, ceea ce sunt

convins că vor face”.

Ca mulţi alţi analişti şi amiralul american opinează că este nevoie de un plan de

perspectivă, nu doar pentru Kosovo, ci pentru întreaga regiune balcanică. Acesta trebuie

făcut prin consultarea României, Bulgariei şi Ucrainei şi trebuie să răspundă complex (prin

acţiuni politice, militare şi economice) la întrebarea „cum dorim să arate Balcanii peste 10 –

20 de ani?” şi ce trebuie făcut pentru acest rezultat.83

83 V. Ionescu, Kosovo, ipostaze ale neputinţei, Balcanii, Nr. 4/2000, p. 13

52

Încheierea lungului foileton care s-a numit Iugoslavia deschide noi perspective

pentru Kosovo. Faptul că a încetat iluzia unui stat unic şi că raporturile în interiorul uniunii

sârbo–muntenegrene ajung la un nivel raţional şi echilibrat nu poate să fie decât în avantajul

nostru. Acordul dintre sârbi şi muntenegreni va avea fără îndoială un impact în Kosovo ca şi

în întreaga regiune. Documentul precizează că Serbia este aceea care va rămâne partenerul

O.N.U. în ceea ce priveşte Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate privind statutul

provinciei Kosovo, dar aceasta nu vrea să însemne că această provincie va rămâne sub

jurisdicţie sârbă. Realitatea este că, indiferent care va fi stadiul relaţiilor sârbo–

muntenegrene, Kosovo va continua să fie sub administraţie internaţională. Pentru a ajunge la

autodeterminare, va cere ca dorinţa poporului său (sub formă de referendum) să aibă ultimul

cuvânt. O altă realitate este că Serbia va avea dreptul să se intereseze de populaţia şi

moştenirea cultural – istorică sârbă din Kosovo. De altfel, decizia asupra statutului definitiv

al Kosovo-ului va fi luată de ţările occidentale, prin recunoaşterea noilor realităţi kosovare.

Perioada de trei ani -definită de acordul între Serbia şi Muntenegru- corespunde

timpului pus la dispoziţie pentru punerea la punct a instituţiilor politice în Kosovo. Această

coincidenţă nu este deloc o întâmplare. Occidentalii cred, în continuare, că Serbia,

Muntenegru şi Kosovo vor fi capabile să-şi decidă singure viitorul. Ei presupun că Serbia şi

Muntenegru vor surmonta obstacolele politice actuale şi vor realiza evoluţia necesară pentru

a pune capăt iluziei unui stat inutil care s-a numit Iugoslavia. Între timp Kosovo va câştiga

suficientă experienţă în materie de autoadministrare şi vom avea deci de a face cu trei state,

căci Serbia şi Muntenegru nu vor mai forma niciodată un singur stat, ceea ce s-a întâmplat,

pe 21 mai 2006, când populaţia Muntenegrului a decis cu 55,4% din voturi separarea de

Serbia, uniunea încetând practic să mai existe pe 3 iunie, când Muntenegru şi-a proclamat

oficial independenţa.

3. EVOLUŢIA COMUNITĂŢII ALBANEZE DUPĂ

ÎNCHEIEREA RĂZBOIUL RECE

53

3.1 Comunitatea albaneză din Serbia şi Macedonia

Cauzele conflictului din Macedonia sunt multiple. În primul rînd este vorba de

pretenţiile maximaliste ale unor lideri politici albanezi, doctrinei Albaniei Mari, toleranţei şi

superficialităţii puterilor occidentale faţă de conflictul din Kosovo, care s-a extins şi în

Macedonia, dar mai ales a unei înţelegeri secrete cu promisiuni preelectorale între VMRO-

DPMNE (n.n. partid naţionalist de orientare creştin-democrată, principala formaţiune aflată

la guvernare) şi partidele albaneze. Vinovaţi ar fi pe de o parte, premierul Liubcio

Gheorghievski şi preşedintele Boris Traikovski, care a obţinut de la albanezi aproape toate

voturile -ciudat acordate unui partid care se vrea continuator al unei formaţiuni naţionaliste-

şi Arben Xhaferi, copreşedintele alianţei de partide albaneze de la guvernare. La ora actuală

nimeni nu mai are încredere în premier, preşedinte şi Xhaferi, astfel că rezolvarea crizei ar

veni doar după ce măcar Gheorghievski ar demisiona.

Mulţi albanezi din Macedonia au fost atraşi să intre în rândurile O.N.A. (Armata de

Eliberare Naţională a Albanezilor din Macedonia) sau U.C.K. fiindcă erau şomeri şi fiindcă

astfel ei puteau obţine 4000 de mărci germane ca soldă, în timp ce un salariu mediu în R.

Macedonia era de 350 de mărci. O parte din rebeli nu sunt albanezi din Macedonia, ci provin

din Kosovo. Mulţi lideri albanezi, ca şi rebelii, solicită ca albanezii, aproximativ 25% din

populaţia totală a R. Macedonia să fie consideraţi a doua naţiune, limba macedoneană să fie

recunoscută ca a doua limbă de stat, iar subproclamata universitate albaneză din Tetovo să

devină a treia universitate din ţară, cu limba de predare albaneză.

La universităţile de stat din Skopje se predă şi în albaneză, dar ei nu consideră

aceasta suficient. Unii lideri albanezi au o atitudine duplicitară. Astfel, la 22 mai, la Prizren,

a avut loc o întrunire a liderilor albanezi din R. Macedonia: Xhaferi - ca lider al DPA

(Partidul Democrat al Albanezilor), Ali Ahmeti - din partea DUI (Uniunea Democrată pentru

Integrare) şi Imer Irneri - preşedinte al PDP (Partidul pentru Prosperitate Democratică). Ei au

solicitat totala amnistiere a luptătorilor DUI. Participarea lui Xhaferi la o întrunire alături de

rebelii înarmaţi şi emiterea unui comunicat comun cu aceştia pune sub semnul absurdului

participarea la guvernul macedonean.

Cei mai mulţi dintre macedonieni nu mai au nici o încredere în actualul guvern

datorită corupţiei la nivel înalt. Scandalul din 2001 cu demisia munistrului apărării,

Paunovski, unde Guvernul a făcut afaceri de câteva sute de mărci printr-o firmă a ministrului

54

demis şi unde, se pare că sunt implicaţi şi alţi membri ai guvernului, inclusiv premierul, iar

Paunovski a constituit o jertfă necesară dar minimală.

Un condamnat pentru activităţi ilegale şi terorism în R. Macedonia, Fazli Veliu a

fugit în Elveţia. A fost reţinut de autorităţile germane, dar ministrul justiţiei nu a fost de

acord cu extrădarea. Veliu, ajuns în rândurile U.C.K., a anunţat public că va omorî câte un

soldat şi câte un ofiţer macedonean pentru fiecare casă albaneză distrusă. Ministrul Nasufi a

considerat că a făcut un bine Macedoniei calmând criza şi nearestându-l pe Veliu, lucru

pentru care a solicitat postul de vicepreşedinte al ţării. Tot ministrul Justiţiei Nasufi a fost în

spatele eliberării lui Giavid Asani, cel care a împuşcat un poliţist, atunci când s-a trecut la

executarea silită a demolării unui imobil construit ilegal. El a fost “schimbat” cu cei patru

grăniceri luaţi prizonieri la Tanusevski cu oczia primului atac, din noiembrie anul trecut84.

Deputatul albanez Sakiri a părăsit Parlamentul declarând că se va alătura rebelilor.

Unii dintre emisarii N.A.T.O. şi U.E. au dovedit adesea în discuţii şi interviuri o

necunoaştere nescuzabilă a situaţiei din zonă. Uneori tratativele mediate de aceştia au

degenerat, fiindcă în loc să aibă o poziţie proprie, neutră şi stabilă, ei au preluat idei de la

partea albaneză. S-a înregistrat o evidentă inconsecvenţă, cerând guvernului macedonean să

nu negocieze cu rebelii, ci doar cu reprezentanţii legali din parlament ai minorităţii albaneze,

dar pe de altă parte silind armata macedoneană să-i lase pe rebelii de lângă Kumanovo să se

retragă în Kosovo cu autobuzele KFOR, cu arme cu tot sau având ei înşişi tratative cu

rebelii, pentru ca ulterior să ceară guvernului să intre în tratative cu DUI.

Albania este oficial rezervată faţă de conflict. Dacă atacurile ar veni şi de pe

teritoriul albanez ar fi catastrofal pentru armata macedoneană. Însă o asemenea eventualitate

se pare că nu ar fi permisă de către marile puteri. Pericolul vine însă dinspre emigraţia

albaneză. Activitătile ilegale ale unor mafioţi albanezi reprezintă o cifră mare de afaceri şi o

proporţie importantă din totalul investiţiilor în Albania şi Kosovo85.

Bulgaria a promis un ajutor “frăţesc”. Tancurile bulgare, vechi şi inutilizabile, au

fost refuzate. Pe de altă parte, mai mulţi demnitari bulgari au afirmat că macedonienii pot

obţine paşapoarte bulgare, cu care se pot deplasa fără viză în spaţiul Schengen, iar astfel se

va putea vedea câţi bulgari există într-adevăr în Macedonia. E adevărat că mulţi macedonieni

pot obţine uşor paşapoarte bulgare fiindcă au rude, mai ales în Vestul Bulgariei -regiune

considerată ca fiind parte din Macedonia istorică- în timp ce mulţi bulgari opinează că

84 K. Todorovska, Separatismul etnic va acumula alte tensiuni, iar albanezii vor avea mai mult de pierdut, Balcanii, Nr.19/2001, p.2485 G. Achcar, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.95

55

Macedonia este o parte a Bulgariei Mari, existentă cândva, mai ales în hărţile de după Pacea

de la San Stefano (1877) sau atunci când Bulgaria a obţinut teritorii cu forţa în cele patru

războaie din secolul XX.

S-au făcut în ultima vreme comparaţii între R. Macedonia şi România. Astfel, a fost

considerat similar procentul de maghiari în România, respectiv de albanezi din R.

Macedonia. Dar dacă în România o universitate pentru 2 milioane de maghiari a fost

considerată acceptabilă, încă o universitate pentru 300 de mii de albanezi, într-o ţară care are

în total 2 milioane de locuitori, a fost considerată o pretenţie exagerată86.

Pe de altă parte, este ciudat ca o ţară de 23 de milioane de locuitori precum ca

România nu are o poziţie proprie în problemele balcanice. Fragilitatea economică şi

dependenţa de capitalul străin, care poate fi la un moment dat amânat sau retras, constituie o

explicaţie. Probabil că la ora actuală nu contează atât puterea militară, cât forţa economică a

unei ţări, deoarece o ţară relativ puternic economic îşi poate impune mai uşor punctul de

vedere sau poate intimida prin echiparea rapidă a unei armate mai puternice, în caz că ar

avea nevoie de aşa ceva.

Albanezii se numără printre ultimii care au adoptat naţionalismul modern. Izolaţi

într-o ţară de munte şi săracă, lipsită de oraşe importante, shqiptarii (locuitorii munţilor) s-au

integrat bine într-un Imperiu otoman, care nu le-a perturbat cadrul social patriarhal, nici

formaţiunile politice dezvoltate în limitele micilor regiuni naturale izolate. Majoritatea

albanezilor (cu excepţia unei comunităţi ortodoxe şi a unei comunităţi catolice) au îmbrăţişat

islamul şi au dăruit Imperiului otoman funcţionari şi şefi militari. Ascensiunea

naţionalismelor şi incuria Imperiului turcesc i-au determinat să-şi declare, în 1912,

independenţa pentru a se pune la adăpost de ameninţările naţionalismului vecinilor lor greci,

muntenegreni şi sârbi. Statul albanez a fost creat în 1913. Frontierele sale au fost rezultatul

unei târguieli între Serbia şi Grecia, care voiau să limiteze cât mai mult teritoriul noului stat,

pe de o parte, şi Italia şi Austro-Ungaria favorabile, dimpotrivă, extinderii lui, cu speranţa că

noul actor apărut pe scena balcanică va intra sub “protecţia” lor, pe de altă parte. Rezultatul

acestei negocieri a fost un considerabil decalaj între spaţiul etnic şi teritoriul statului

albanez: mulţi albanezi au rămas în afara frontierelor Albaniei, în vreme ce anumite

comunităţi greceşti au fost înglobate de ea. Înapoierea economică şi socială a Albaniei,

dominaţia exercitată asupra ei de Italia lui Mussolini şi de Iugoslavia lui Tito au favorizat

emergenţa unui puternic sentiment de independenţă, care i-a făcut pe albanezi să elaboreze

86 K.Todorovska, Separatismul etnic va acumula alte tensiuni, iar albanezii vor avea mai mult de pierdut, Balcanii, Nr.19/2001, p.25

56

un soi de ideologie a izolării, dusă la de multe ori la paroxism. Ideologia naţională albaneză

are la bază limba şi o cultură tradiţională care promovează independenţa, loialitatea,

solidaritatea între clanuri, dar şi violenţa. Acest tip de comportament nu s-a adaptat greu

modelului comunist, dar poate să constituie o sursă de probleme într-o lume din ce în ce mai

deschisă. Problema albaneză, greşit rezolvată înainte de război şi îngheţată, în perioada

Războiului Rece, prin izolarea Albaniei, redevine actuală şi constituie o adevărată “bombă

cu explozie întîrziată” pentru stabilitatea Balcanilor87.

Între popoarele balcanice, albanezii sunt cei mai puţin avansaţi în tranziţia

demografică. Populaţia Albaniei s-a înmulţit de trei ori după Eliberare, iar populaţia din

Kosovo (în proporţie de 90% albaneză) are acelaşi comportament demografic, în pofida

condiţiilor economice diferite. Găsim aici o dovadă suplimentară a importanţei factorului

cultural în Balcani.

3.2 Macedonia propriuzisă

Dintre toate aceste probleme, cea mai periculoasă pentru viitorul Balcanilor este

problema macedoneană. Macedonia este aşezată într-un nod de linii de tensiune. Minoritatea

albaneză de aici leagă problema macedoneană de problema regiunii Kosovo şi a “Albaniei

Mari”, adică de aspiraţia de a face să coincidă spaţiul etnic albanez cu teritoriul statului

albanez. În proiectele de “Bulgarie Mare”, anexarea Macedoniei figurează de asemenea ca

una dintre principalele revendicări ale naţionaliştilor bulgari. Bulgaria a reamintit indirect

acest lucru atunci când a recunoscut statul nu însă şi limba macedoneană, sugerând astfel că

Macedonia independentă nu ar fi decât un al doilea stat bulgar. Din partea Greciei, problema

numelui opune cele două state, în vreme ce Serbia se interesează şi ea de chestiunea

macedoneană, deoarece Skopje controlează calea Vardarului, care-i asigură legătura cu

Grecia şi ieşirea la Marea Egee. În sfârşit, Turcia priveşte chestiunea macedoneană ca pe un

mijloc, la îndemână, de ingerinţă în Balcani, în numele unor raţiuni strategice şi pentru

protejarea musulmanilor care trăiesc acolo. O criză macedoneană, declanşată eventual de

problema albaneză, ar putea provoca aşadar un al treilea război balcanic, în care să fie

implicate Albania, Serbia, Macedonia, Grecia, Bulgaria şi Turcia88.

Fostă republică iugoslavă, compusă dintr-o jumătate de duzină de popoare diferite,

Macedonia nu a cunoscut niciodată cu certitudine repartiţia exactă a populaţiei sale. Două

87 G. Prevelakis, Op.cit., p. 15988 M. Glenny, Op. cit., p. 644

57

popoare domină numeric ţara: macedonenii -slavi ortodocşi- şi albanezii. Aceştia din urmă

au boicotat însă recensământul făcut în 1991, potrivit căruia republica numără 2,3 milioane

de locuitori. De atunci, fiecare minoritate întreţine incertitudinea asupra ponderii ei

numerice, „umflând” cel mai adesea cifrele, pentru a-şi spori importanţa politică.

Cifrele oficiale indică în jur de 63% macedonieni, faţă de ceva mai mult de 20%

albanezi. Aceste cifre sunt contestate de comunitatea albaneză, care-şi atribuie între 40% şi

50%. Toate celelalte minorităţi se socotesc deopotrivă subreprezentate, furnizând cifre

superioare celor obţinute prin recensământul din 1991. Astfel, sârbii (care urcă de la 44.000,

după recensământ, la 400.000, după afirmaţiile lor), turcii (de la mai puţin de 100.000 la

200.000), vlahii (de la 8.200 la aproape 200.000), ţiganii (de la 55.000 la 220.000), egiptenii

(de la 3.000 la 20.000). Chiar şi grecii revendică acum o minoritate de 250.000 de membrii,

niciodată recenzaţi mai înainte89.

Angajaţi într-o luptă -legală- pentru extinderea drepturilor lor politice şi culturale,

albanezii din Macedonia (reprezentaţi în parlament, ca şi în guvernului) nu s-au arătat foarte

grăbiţi să risipească incertitudinea cu privire la importanţa lor reală. Conducătorii lor au

încercat să întârzie efectuarea acestui nou recensământ, pe care liderii macedoneni îl califică

drept “ceas al adevărului” pentru ţară. Sub impulsul câtorva dintre fruntaşii lor, mulţi

albanezi ar putea fi, totuşi, tentaţi să boicoteze din nou consultarea, a cărei finanţare este

asigurată de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei. Cât priveşte pe sârbi, ei şi-au

afirmat deja intenţia de a contesta rezultatele recensământului.

Se credea însă că redeschiderea problemei macedonene aparţine trecutului. Chiar şi

astăzi, cu excepţia unor extremişti, nimeni nu pare să conteste status quo. Totuşi, chestiunea

macedoneană a redevenit un motiv de îngrijorare pentru diplomaţia europeană. Grecia se

opune oricărei recunoaşteri sub numele de “Macedonia” a noului stat în urma dezmembrării

Iugoslaviei. Astfel, la problemele “reale” ale fostei Iugoslavii, relative la frontiere, la

instituţii, se adaugă o problemă “ireală”, o chestiune de terminologie: “problema numelui”90.

Lumea postbelică credea rezolvată problema macedoneană. Recunoscând existenţa

unei noi naţiuni, naţiunea macedoneană şi creând o republică populară a Macedoniei în sânul

noii federaţii iugoslave, Tito reuşise să evite ingerinţele bulgăreşti, caracteristice pentru

perioada dintre cele două războaie mondiale, când Iugoslavia încerca să-i “sârbizeze” pe

locuitorii ei macedoneni. Pe de altă parte, Iugoslavia era un factor fundamental de stabilitate

89 Apud Y. Heller, Dificultatea de a recenza etniile din Macedonia, în G.Pprevelakis, Op. cit.p. 17490 K. Todorovska, Separatismul etnic va acumula alte tensiuni, iar albanezii vor avea mai mult de pierdut, Balcanii, Nr.19/2001, p. 25

58

europeană. Sovieticii şi americanii îşi foloseau din plin capacitatea de influenţă asupra

protejaţilor lor bulgari şi greci, pentru ca acest aranjament titoist să nu fie contestat.

O dată cu sfârşitul Războiului Rece, controlul exercitat de supraputeri a dispărut.

Şi-a făcut, în schimb, apariţia un nou element, naţionalismul macedonean. Într-adevăr, în

decursul a patru decenii, sentimentul regional macedonean, ale cărui expresii politice

fuseseră vagi şi contradictorii, a avut posibilitatea să se maturizeze, devenind un autentic

sentiment naţional. Instituţiile noii republici (Universitatea, sistemul şcolar, jurnalele, radio)

au elaborat şi propagat, de la Skopje, noul naţionalism macedonean, diferit de naţionalismele

înconjurătoare, grecesc, bulgăresc, sârbesc sau albanez91.

Câtă vreme Iugoslavia lui Tito îşi menţinuse trăinicia, Belgradul încurajase într-o

oarecare măsură acest naţionalism, reprimând însă orice eventuală aspiraţie la independenţa

Macedoniei. Când centrul de autoritate iugoslav a intrat în declin, naţionalismul macedonean

a început să-şi depăşească limitele. În cursul anilor 80, cu mult înainte să se încingă disputa

dintre Atena şi Skopje, privitoare la “problema numelui”, izbucniseră conflicte între membrii

diasporelor macedoneană, greacă şi iugoslavă. La sfârşitul lui 1990, cu ocazia primelor

alegeri libere, în Macedonia se manifesta o puternică tendinţă naţionalistă, iar în septembrie

1991, Parlamentul de la Skopje vota independenţa republicii, inaugurând seria demersurilor

pentru obţinerea recunoaşterii ei internaţionale.

Această chestiune a devenit preocuparea centrală a întregii lumi politice greceşti,

hotărâte să împiedice recunoaşterea noului stat. Utilizând avantajele pe care i le dădea

calitatea sa de membru al Comunităţii Europene, ca şi ponderea disporei ei, Grecia a reuşit

să întârzie această recunoaştere. În cele din urmă, în aprilie 1993, Macedonia a fost totuşi

recunoscută, fiind admisă în cadrul O.N.U.. Recunoaşterea rămâne totuşi incompletă,

deoarece noul stat este recunoscut sub un nume “provizoriu” (Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei) şi fără drapel, adică fără cele două simboluri principale ale suveranităţii

naţionale92.

La mijlocul anului 2001, pentru a pune capăt stării de insecuritate din Macedonia,

comunitatea internaţională ia o serie de măsuri şi atrage atenţia tuturor părţilor aflate în

conflict să rezolve în special problemele referitoare la actele de terorism şi strângerea

armelor aflate la populaţia civilă. Din iniţiativa O.N.U., se desfăşoară în Macedonia

operaţiunea “Recolta esenţială”, acţiune ce vizează rezolvarea acestor probleme şi în special

cea a etniilor.

91 G. Achcar, Op.cit., p. 9592 G. Prevelakis, La question macedonienne: une logiqe de l’irrationnel, Bruxelles, Ed. Complexe, 1993, p. 230

59

Conflictul interetnic din R. Macedonia este greu de spus cum se va rezolva.

Albanezii vor obţine satisfacerea celor mai multe dintre revendicări. Dar din asta vor avea de

câştigat mai ales liderii lor politici şi susţinătorii lor din Kosovo. Albanezii de rând din R.

Macedonia vor avea mai mult de pierdut. Va înceta emigraţia din Kosovo înspre rudele din

R. Macedonia, nu se vor mai falsifica aşa uşor paşapoarte macedonene, iar cei care le-au

abandonat sau ars, cu greu se vor mai putea întoarce. Se fac presiuni asupra intelectualilor

albanezi ca să mute la Tetovo pentru a preda la universitatea albaneză de acolo, deşi mulţi

intelectuali albanezi sunt legaţi de alte locuri. Pe de altă parte, va exista tendinţa

separatismului etnic din punct de vedere economic, şcolar etc.care va acumula în timp alte

tensiuni şi pretenţii.

3.3 Imprevizibilitatea situaţiei din Balcani

Lumea întreagă urmăreşte războiul cu terorismul şi pentru Balcani nu-şi mai

găseşte timp. Reporterii marilor mijloace mondiale de informare s-au mutat în Afganistan.

La Bruxelles, unde se află sediul N.A.T.O. şi al Comisiei Europene, există două puncte de

vedere cu privire la Balcani: primul - să nu mai vorbim de această problemă; al doilea - să nu

ne mai gândim la această problemă. A întoarce privirea nu schimbă însă realitatea.93

Sud-estul Europei se confruntă cu conflicte nerezolvate, abia ţinute în frâu de

prezenţa forţelor internaţionale. Brutal spus, este posibil ca Balcanii să devină o Palestină

europeană, o rană veşnic sângerând, o sursă de infecţie pentru întregul continent.94

Mozaicul balcanic, aranjat cu atâta trudă este departe de a fi armonios. Bosnia-

Herţegovina, Croaţia şi Macedonia există ca state abia din anii `90. Muntenegru s-a desprins

de Serbia. Kosovo vrea de mult autonomie deplină. Apetitul pentru un stat mare îl nutresc

naţionaliştii radicali albanezi din Kosovo, Macedonia şi poate,l în măsură mai mică, cei din

patria-mamă, Albania. În Bosnia-Herţegovina este tolerată existenţa unei autoproclamate

Republici Srpska. Deşi războiul nu mai face ravagii în Bosnia-Herţegovina este nevoie, în

continuare, de prezenţa forţelor internaţionale SFOR. Alt contingent de pace, KFOR,

supraveghează Kosovo; un altul funcţionează în Macedonia.

Balcanii continuă să fie imprevizibili sub aspect politic. Este totuşi o regiune prea

mare şi importantă pentru a fi lasată în voia soartei, cum a fost lăsat Afganistanul pe mâna

93 M. Cox, Seacking security solutions, NATO Review, Winter, 2000-2001, NATO Office of Information and Press,1110, Brussels, p. 45 94 V. Ionescu, Problemele Balcanilor persistă, în „Balcanii”, Nr.21/2002, p. 4

60

talibanilor după înfrângerea sovieticilor. Este posibil de altfel, ca experienţa acumulată cu

protectoratul din Kosovo să prindă bine în Afganistanul posttaliban.

Ştafeta a trecut acum în mâinile Uniunii Europene. Balcanii constituie parte

integrantă a Europei şi nu se poate vorbi de stabilitate politică pe continentul nostru fără

soluţionarea definitivă a Europei de sud-est.

Consecinţele tragice ale războiului din fosta Iugoslavie, încheiat cu acordul de la

Dayton în noiembrie 1995, încă se mai fac simţite. Economia nu se dezvoltă cum trebuie,

căci cine investeşte într-o regiune cu risc înalt? La distrugerile cauzate de războiul de la

jumătatea anilor `90 s-au adăugat distrugerile provocate de bombardamentele N.A.T.O., în

campania din Kosovo (1999). Structurile de stat născute pe ruinile Iugoslaviei socialiste sunt

încă departe de standardele lumii occidentale.95

Departe de a fi rezolvată este şi problema refugiaţilor, poate cea mai dramatică.

Biroul Înaltului Comisariat O.N.U. pentru Problemele Refugiaţilor apreciază numărul lor în

această parte a Europei la 1,3 milioane. Cei ce s-au întors în ţinuturile natale întâmpină

dificultăţi mari în revenirea la o viaţă normală. Nu se simt în siguranţă, şi nici ocrotiţi de lege

sau de forţele de ordine. Locuiesc de multe ori în corturi în apropierea propriilor lor case

ruinate şi prădate. Se luptă cu tot felul de taxe, au greutăţi în găsirea unui loc de muncă şi a

şcolilor pentru copii. Există şi excepţii, fireşte, cum este Croaţia, unde guvernul a alocat bani

pentru construirea unui număr de 12.500 de locuinţe pentru cei întorşi din exil. În Kosovo, la

construirea şi refacerea caselor ajută Occidentul, de exemplu firma germană THW şi

organizaţia neguvernamentală italiană Movi Mondo. În Macedonia, O.N.U. le oferă

refugiaţilor saltele, pături, îmbrăcăminte călduroasă. La doisprezece ani după acordul de la

Dayton, la şapte ani după Miloşevici, la şase ani după 11 septembrie, încă nu se întrevede

sfârşitul problemelor în regiune. Nu există decât o singură cale pentru realizarea stabilităţii în

Balcani: obţinerea stabilităţii în fiecare ţară în parte. Numai că această cale este lungă,

costisitoare şi are nevoie de mult timp.

3.3.1. Bulgaria

După ce au ales mai întâi un premier salvator în persoana ţarului Simeon al II-lea,

bulgarii l-au votat pe postcomunistul Georgi Pavanov, ca preşedinte. De la amândoi aşteaptă

imposibilul - să le schimbe rapid soarta. Socialiştii au fost acuzaţi că au adus ţara în sapă de

lemn. “Simeon este bogat. El nu ne va fura”, spuneau oamenii simpli. Toate ziarele bulgare

95 G. Knaus, M. Cox, Whither Bosnia? În NATO Review, Winter, 2000-2001, NATO Office of Information and Press, 1110, Brussels, p. 10

61

au tipărit informaţii referitoare la faptul că ţarul Simeon al II-lea este cel mai bogat om al

ţării: 2,5 milioane dolari, 14 case şi vile şi un Cadillac. Nici cabinetul său nu se compune din

săraci. Tinerii miniştri, transferaţi la Sofia din City-ul londonez, unde câştigau peste o

jumătate de milion de dolari pe an, au reuşit să pună ceva deoparte şi acum se dedică

ideilor96.

Gruparea ţaristă este, în mod formal, de dreapta, liberală în plan economic. Ţarul şi

oamenii lui s-au situat politic de la centru spre dreapta. În mod neaşteptat, dreapta,

democraţii din SDS, au trecut în opoziţie faţă de mişcarea regelui, şi ea de dreapta. Nici

stânga nu este atât de critică faţă de premier, guvern şi programul său politic. “În guvernul

lui Saxa-Coburg-Gotha nu există nici un democrat din SDS (Partidul Democrat Sârb).

Democraţii acuză cu atât mai vârtos guvernul şi pe premier, cu cât a trecut timp zile de la

preluarea puterii şi nu au reuşit să transforme Bulgaria într-o ţară dezvoltată şi înstărită. Şi

pentru faptul că nu-şi respectă promisiunile electorale. Ca şi când ei ar fi făcut ceva cât s-au

aflat la putere.

Salariul mediu, 240 de leva, adică 120 de dolari, nu s-au mai mişcat de ani de zile

şi astăzi el este insuficient pentru un trai decent. Oficial şomajul depăşeşte 17%, iar în unele

regiuni, mai ales în provincie şi la sate atinge 30%, iar în unele grupuri etnice, cum sunt

turcii şi ţiganii, este chiar mai mare.

În ultimii 16 ani au plecat din ţară 700.000 de pesoane. Cei mai capabili şi mai

întreprinzători tineri studiază în Occident şi nu se mai întorc. În ţară au rămas pensionarii,

bătrânii şi generaţia de mijloc, mai puţin descurcăreţi, săracii. Ce contează că pot călători

prin lume fără vize, când ei nu au scos niciodată nasul din satul în care s-au născut. De aceea

toţi au văzut un panaceu în persoana ţarului: celor dinainte de război le-a amintit de Boris al

III-lea, tatăl său; comuniştilor – de Jivkov, când se trăia bine, căci Bulgaria era subvenţionată

de Uniunea Sovietică. Pentru restul a fost o alternativă, o speranţă. Sau un salvator97.

Obosiţi de greutăţile zilnice, bulgarii aveau nevoie de cineva care să-i ocrotească,

să-i mângâie, să-i aprecieze. Şi ţarul a făcut acest lucru. Lui îi place să repete că cea mai

mare bogăţie a acestei ţări sunt cetăţenii ei. Se opune interminabilelor răfuieli cu trecutul

politic. Este împotriva imixtiunii politicului în guvernare. Spune că important este viitorul,

spiritul poporului. Pentru reconfortarea spiritului s-a întâlnit cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe.

Ţarul de Saxa-Coburg-Gotha vrea să fie premierul tuturor bulgarilor98.

96 V. Ionescu, Problemele Balcanilor persistă, în „Balcanii”, Nr.21/2002, p. 5 97 G. Achcar, Op.cit., p. 9598 O. C. Popa, Monarhii de p-acilea, Balcanii, Nr.9/2000, p. 14

62

El şi-a format cabinetul fără negocieri cu partidele. Partenerul de coaliţie, partidul

turc „Mişcarea în favoarea drepturilor şi libertăţilor”, a primit două portofolii ministeriale,

pentru prima dată în istoria postbelică a Bulgariei.

Şi aceasta este o cotitură în modul de gândire. La fel ca şi accederea la guvern a

unor tineri bulgari instruiţi în străinătate. Printre ei se afla şi prinţul Kiril, fiul lui Simeon al

II-lea , în viaţa de zi cu zi director la una din băncile londoneze şi totodată consilier

economic al preşedintelui Stoianov. Se spune că Kiril i-a indicat tatălui candidaţii la funcţiile

de miniştri: Nikolai Vasilev, în vârstă de 36 de ani, astăzi vicepremier şi ministru al

economiei, şi Milen Velcev, ministru de finanţe, în vârstă de 41 de ani, fost director la firma

financiară Merrill-Lynch. Şeful cancelariei premierului este Stoianov Gancev, fost profesor

universitar în SUA, iar, mai înainte, în anul 1992 ministru de externe în guvernul Dimitrov.

Al doilea vicepremier, Lidia Şuleva, a fost şefa holdingului Albena Invest, care a cumpărat

staţiunea Albena de la Marea Neagră. Ministerul Afacerilor Externe este condus de Solomon

Pasi, fondatorul Clubului Atlantic bulgar, un entuziast al integrării euroatlantice, un bărbat

de 36 de ani plin de simţul umorului, care şi-a propus şi a reşit să introducă Bulgaria în

Uniunea Europeană99.

„Trăim timpuri când nu avem de-a face cu bătălii istorice, dar avem declaraţii de

luptă cu corupţia” – comentează observatorii scenei politice. Păcat că deocamdată totul se

rezumă la declaraţii: nu a fost prins nimeni de mână, nu a fost condamnat nimeni, ceea ce

înseamnă că nu există corupţi. Ce importanţă are că unuia din foştii miniştri i se spunea

„Mister 10%”, căci atâta era taxa percepută pentru facilitarea tranzacţiilor.

În centrul Sofiei eşti surprins de numărul magazinelor şi al mărfurilor de lux.

Preţurile nu sunt nici măcar pentru buzunarul celor 10.000 de cetăţeni care plătesc cele mai

mari impozite, deoarece câştigă circa 1.000 de leva. La Sofia se vorbeşte deschis că este

vorba de bani spălaţi, că Bulgaria este una din cele mai mari „spălătorii” europene de bani.

Banii spălaţi pleacă de aici peste graniţă. 40% din economie este reprezentată de zona gri,

nesupusă impozitului. Numai cafenelele şi restaurantele sunt pline, ca întotdeauna. Este

normal în Balcani unde tot timpul se mănâncă, se bea şi se discută ore întregi despre politică,

iar 30% din locuitorii Sofiei au debranşat caloriferele din apartamente, fiindcă n-au cu ce

plăti căldura100.

La capătul a zece ani de transformări, industria bulgară este în ruine: ea nu a fost

restructurată, nu s-a investit în tehnologia nouă. Doar câteva privatizări pot fi considerate

99 V. Ionescu, Problemele Balcanilor persistă, în „Balcanii”, Nr.21/2002, p. 6100 Idem, p. 7

63

reuşite: industria de prelucrare a cuprului cumpărată de concernul Umicore Copper,

armăturile pentru baie - proprietatea americanilor şi Solvay. Restul industriei a fost furat,

vândut cu mari afaceri, cum s-a întîmplat cu liniile aeriene Balkan, care practic au încetat să

existe.

Nici la sate situaţia nu este mai bună. In Bulgaria ţăranii au fost reîmproprietăriţi,

restituindu-se tot pământul, până la ultimul hectar. În felul acesta a fost închisă gura

ideologilor, dar complexele agro-industriale au fost distruse. Livezile se sălbăticesc, utilajele

au fost furate, pământul a fost fărîmiţat şi nu mai are cine să-l lucreze, căci noii proprietari

locuiesc în oraşe şi nu au de gând să se întoarcă la ţară. Bulgaria importă alimente, până şi

fructe, lapte şi sucuri, adică produse pentru care altădată era vestită. Şi în oraşe a avut loc

împroprietărirea: case, magazine, fabrici, chiar şi spaţiile dintre blocuri au fost restituite

foştilor proprietari. Cei ce au primit aceste spaţii le îngrădesc şi fac parcări cu plată.

Bulgarii recunosc că drumul lor spre capitalism nu a fost dintre cele mai fericite: nu

s-a trecut cu seriozitate la reforma economiei. S-a început cu elaborarea Constituţiei şi cu

împroprietărirea, deoarece mulţi activişti ai dreptei îşi urmăreau propriul lor interes, dorind

să redobândească rapid bunurile familiei.

Politicienii se întreabă dacă aceşti factori obiectivi nu vor îndepărta Bulgaria de

lumea bogată. Ea a fost întotdeauna departe de Europa, chiar şi la propriu, dar în cursul

ultimilor zece ani această distanţă s-a mărit. Războiul din Iugoslavia a făcut ca investiţiile în

această ţară să fie riscante. În această situaţie, oamenii nu mai votează cu dreapta. Înşelaţi, ei

nu mai votează cu cei pe care îi identifică cu înfrângerea lor. Puterea se afla în stradă, era

destul să i te adresezi – spun astăzi analiştii. Georgi Pavanov aşa a procedat. Privind din

această perspectivă, ultima înfrângere a dreptei bulgare aflate la conducere, înregistrată la

recentele alegeri prezidenţiale, era. evidentă101.

Preşedintele în funcţie, Petar Stoianov, a pierdut în faţa candidatului socialiştilor,

Pavanov, deşi avea binecuvântarea premierului-ţar. În acest fel, pe scena politică bulgară a

luat naştere o asociere destul de exotică: premierul este ţar, preşedintele-ales, fost comunist.

La Sofia, acestei combinaţii i se spune monarho-comunism. Elitele politice analizează dacă

nu există pericolul unei revoluţii. Forţa stângii a crescut. S-ar putea ajunge la alegeri

anticipate. Premierul are putere mai multă decât preşedintele. Socialiştii consideră

reinstaurarea monarhiei ca imposibilă. Mai ales că preşedintele este tânăr şi reprezintă aripa

reformatoare din partidul socialist. El este cel care a realizat schimbarea poziţiei Partidului

101 K. Todorovska, Separatismul etnic va acumula alte tensiuni, iar albanezii vor avea mai mult de pierdut, Balcanii, Nr.19/2001, p. 24

64

Socialist Bulgar faţă de intrarea Bulgariei în NATO. Este şi adeptul jocului deschis cu

Moscova102.

De la Uniunea Europeană bulgarii aşteaptă o „ploaie” de bani, care să le îngroaşe

portofelele şi să le facă viaţa mai bună. De la N.A.T.O. aşteaptă să le permită să iasă din

sfera rusă de influenţă şi să desfăşoare deasupra ţării umbrela protectoare. Este un mod de

gândire absolut pragmatic: datorită Alianţei, Bulgaria va deveni o ţară mai stabilă şi mai

previzibilă. Şi atunci investitorii străini se vor simţi mai în siguranţă.

3.3.2. Croaţia

A marcat în ianuarie 2001, zece ani de la recunoaşterea internaţională a

independenţei sale de stat, în ordine, de Vatican şi de către U.E., urmate apoi de alte ţări ale

lumii. Ministrul de externe, Kolinda Grabar-Kitarovic, a apreciat că „recunoaşterea

independenţei Croaţiei reprezintă un eveniment important în întreaga istorie a acestui neam”.

Referindu-se la cele mai importante evenimente din ultimii zece ani, Grabar-Kitarovic a

subliniat trei: acţiunile armatei croate din primăvara şi vara anului 1995, cunoscute sub

numele de „Nisip” şi „Furtună”, prin care „au fost recucerite teritoriile ocupate şi a fost

încheiat războiul, şi data de 3 ianuarie 2000, când partidul Uniunii Democratice Croate al lui

Tudjman a pierdut alegerile103.

Cu ocazia aniversării, cotidianul independent „Vecernji List” a realizat o anchetă în

rândul cititorilor săi, care confirmă observaţia că printre cetăţeni există în continuare poziţii

controversate şi opinii împărţite în legătură cu destinul ţării. Majoritatea celor anchetaţi

salută independenţa Croaţiei, dar sunt evidente dilemele legate de modalităţile prin care s-a

ajuns la aceasta. De aceea, la tot mai frecventa întrebare pe care şi-o pune opinia publică –

dacă independenţa a meritat atâtea lupte şi atâtea victime – au răspuns DA 55,3% din cei

anchetaţi şi NU 23,8%. La o altă întrebare 51,3% dintre cei chestionaţi au afirmat că acum

trăiesc mai rău decât în urmă cu zece ani. 38,5% din cei anchetaţi au afirmat că rolul fostului

preşedinte Franjo Tudjman a fost pozitiv, 37% apreciază că rolul său nu a fost nici pozitiv,

nici negativ în mod deosebit, iar 2,9% dintre aceştia sunt convinşi că rolul acestuia a fost în

totalitate negativ.

3.3.3. Turcia

102 O. C. Popa, Monarhii de p-acilea, Balcanii, Nr.9/2000, p. 14103 O. Pop, Un focar se stinge, altul se aprinde, Observatorul militar, Nr.32, 14-20 august 2001, p. 19

65

Se află într-un moment important al luptei pentru democraţie. În conformitate cu

cerinţele U.E. clasa politică, din cea mai mare ţară balcanică şi pilonul sud-estic al N.A.T.O.

încearcă să aducă la standarde europene unele prevederi ale constituţiei, lucrare importantă

pentru ca Turcia să poată intra în Uniunea Europeană în, realistul termen, 2010.

Parlamentul de la Ankara a aprobat deja numeroase reforme constituţionale

înnoitoare. De la jumătatea lui septembrie , aleşii naţiunii au lucrat aproape non-stop pentru

a duce la bun sfârşit pachetul de 37 de reforme cerute de U.E. încă din 1999. Conform

constituţiei turce, orice amendament trebuie aprobat separat, de 2 ori, de cel puţin 3/5 din

parlament. Apoi întregul pachet de reforme trebuie aprobat de majoritatea deputaţilor. Se

speră că actuala coaliţie (343 de locuri din cele 550) va duce până la capăt acest travaliu.

„Parlamentul este pe cale a merge mult înapoi în istorie în procesul de reformare a ţării,

scrie Turkish Daily News. Realizările sale depăşesc cele mai fanteziste închipuiri ale

noastre”104.

Actuala constituţie turcă a fost elaborată în 1982 de generalii veniţi la putere în

1980, în urma unei lovituri de stat. Cea mai exigentă cerere a U.E. faţă de Turcia este tocmai

diminuarea rolului politic jucat de militari în virtutea unei tradiţii kemaliste. Iată însă că, în

pofida aparenţei de bloc, alianţa de guvernare a intrat într-un proces de erodare internă

tocmai datorită cerutelor modificări constituţionale. Cel mai puternic adept al restrângerii

poziţiei militarilor în viaţa politică, cerută de U.E. este vicepremierul Mesut Ylmaz, liderul

ANAP (Partidul Patriei), al doilea al coaliţiei. Subliniind necesitatea efectuării rapide de paşi

pe calea armonizării cu criteriile politice impuse Turciei la Copenhaga, Ylmaz a spus că

mentalitatea militarilor trebuie să se schimbe din moment ce ameninţarea separatismului şi

fundamentalismului au fost eliminate. „Pentru a nu pierde trenul U.E., trebuie să facem paşii

necesari privind criteriile politice. Militarii nu pot să-şi menţină poziţiile lor în viaţa politică

a Turciei”105.

Ferma atitudine pro-europeană a lui Mesut Ylmaz se loveşte însă de

conservatorismul altor politicieni turci. Aşa se face că în ultima vreme mai mulţi deputaţi din

ANAP – partidul lui Ylmaz – au dezertat, trecând la alte formaţiuni. Distribuţia mandatelor

parlamentare a fost modificată.

Dezbaterile parlamentare privind reformele sunt rezultatul pregătirii Raportului

U.E. care urmăreşte progresele înregistrate de Turcia pe calea candidaturii sale. Dincolo de

104 I. Tarik, The Parliament’s reforms, Turkish Daily News, mai 2001, p. 3105 V. Ionescu, Problemele Balcanilor Balcanilor persistă, în „Balcanii”, Nr.21/2002, p. 8

66

rolul politic al militarilor, delicată este problema minorităţii kurde (12 milioane de oameni)

care duce lupte separatiste de 23 ani. Numai după 1984 aceste lupte au costat 30.000 de vieţi

omeneşti. Guvernele care s-au succedat la conducerea Turciei s-au opus legalizării

învăţământului în limba kurdă. Acum s-a aprobat folosirea limbii minoritare inclusiv în

editarea de cărţi şi publicaţii, ca şi în programe de radio.

În planul drepturilor omului a fost redus dreptul de menţinere în stare de arest a

suspecţilor de la 7 zile şi au fost limitate circumstanţele în care pot fi interceptate

convorbirile telefonice. În ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea a cărei abolire este cerută de

U.E., biroul Şefului Statului Major al Armatei a trimis o notă la cabinetele premierului,

miniştrilor de externare şi al justiţiei şi Secretariatului General pentru U.E., sfătuind ca

decizia privind acest „subiect sensibil” să fie amânată. Militarii consideră că nu este nevoie

de amendarea Constituţiei pentru abrogarea pedepsei cu moartea, fiind suficientă amendarea

art. 25 al Codului Penal.

În anul 2001, Constituţia a fost deja amendată în acest sens, abolind pedeapsa

capitală cu excepţia crimelor teroriste sau comise în timp de război. Această formulă este în

acord cu angajamentele asumate de Turcia prin Programul de Aderare la U.E. în care

abolirea pedepsei cu moartea este un obiectiv cu termen mediu şi nu scurt. Oricum, din 1985,

Turcia aplică un moratoriu nedeclarat privind pedeapsa capitală, iar Parlamentul nu a

dezbătut nici una dintre cele 120 de sentinţe de acest fel. Dacă Turcia abroga pedeapsa

capitală şi o păstrează doar pentru terorism, vor mai rămâne în vigoare doar 46 de

condamnări, în celelalte cazuri sentinţa comutându-se la închisoare pe viaţă fără drept la

eliberare condiţionată106.

3.3.4. Cipru

Sub presiunea Uniunii Europene dialogul intercipriot a fost reluat după o

întrerupere de 28 ani. La 16 ianuarie 2002, cei doi vechi negociatori, ajunşi între timp lideri

necontestaţi ai comunităţilor lor, Glafkos Klerides (din partea Greciei) şi Rauf Denktaş (din

partea Turciei) s-au întâlnit pentru o oră şi jumătate. La capătul acelei „călduroase”

convorbiri s-a convenit ca dialogul să continue într-un ritm mai accelerat. Pentru o lungo

perioadă, ei s-au întâlnit -de trei ori pe săptămână- pe aeroportul din Nicosia, în zona

tampon dintre cele două comunităţi, zonă aflată sub controlul O.N.U..106 Idem, p. 9

67

Reluarea convorbirilor intercomunitare a fost determinată în principal de U.E., care

a cerut Turciei să depună eforturi pentru soluţionarea problemei cipriote, ca o condiţie pentru

negocierile de aderare a ei la U.E.. Pe de altă parte, Bruxelles-ul a cerut supleţe greco-

ciprioţilor care, în numele întregii insule, candidează de asemenea la admiterea în Clubul

European.

Nu trebuie subestimate însă nici alte influenţe externe. Practic în ziua când Denktaş

şi Klerides se revedeau după o lungă perioadă de timp, premierul turc Bulent Ecevit se

întâlnea la Washington cu preşedintele George W.Bush. Reluate în martie 2002 negocierile

au intrat, după aprecierea lui Rauf Denktaş, în faza „apropierii poziţiilor”. Optimist,

ministrul turc de externe Ismail Cem, considera că până la sfârşitul anului 2002, ciprioţii

greci şi turci vor ajunge la un acord.

Cipru a aderat, în mai 2004, la Uniune, împreună cu Republica Cehă, Estonia,

Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia. În aprilie 2004, U.E. a

acceptat ca membru întregul Cipru, cu prevederea că legile U.E. şi beneficiile statutului de

membru nu se vor extinde şi asupra părţii de nord controlate de Turcia până după reunificare.

În altă ordine de idei, purtătorul de cuvânt al guvernului cipriot grec, Kipros Chrisostomidis,

a criticat scrisoarea trimisă de liderul cipriot turc, Rauf Denktas, Secretarului General al

O.N.U., Kofi Annan. În cadrul unor declaraţii, Chrisostomidis a descris gestul ca fiind o

manevră menită să distragă atenţia comunităţii internaţionale de la esenţa problemelor dintre

cele două comunităţi ale insulei. Denktas a propus ca ciprioţii turci să predea ciprioţilor

greci, sub controlul O.N.U., zona închisă Varosha în schimbul redeschiderii Aeroportului

Internaţional din Nicosia pentru uzul ambelor comunităţi.

Ciprul şi-a înăsprit poziţia faţă de eforturile depuse de Turcia pentru a intra în U.E.,

avertizând că s-ar putea opune aderării acesteia la U.E.. Preşedintele cipriot Tassos

Papadopoulos (ales în această funcţie la data de 16 februarie 2003, exercitându-şi funcţia

executivă prin intermediul Consiliului de Miniştri, pe care îi numeşte) a declarat într-un

interviu că posibilitatea unui veto se numără printre opţiunile guvernului său şi ar putea fi

utilizat ca o soluţie de ultimă instanţă dacă Turcia nu îşi deschide porturile şi aeroporturile

pentru vasele şi avioanele cipriote.

U.E. a salutat, la data de 24 ianuarie 2006, propunerea Turciei de a ridica toate

sancţiunile economice împotriva Ciprului. Comisarul U.E. pentru Extindere, Olli Rehn, a

declarat că iniţiativa Ministrului turc de Externe, Abdullah Gul, "este concepută ca bază

pentru viitoarele discuţii cu părţile interesate sub auspiciile O.N.U.". Planul, care a fost şi

68

prezentat Secretarului General al O.N.U. Kofi Annan, prevedea deschiderea porturilor

turceşti pentru vasele cipriote greceşti, permiterea survolării teritoriului turc de către

avioanele cipriote greceşti şi deschiderea porturilor cipriote turceşti pentru comerţul

internaţional.

IDEI REZUMATIVE

La început de mileniu, Balcanii continuă să se afle în faţa unor dileme al căror

răspuns încă mai întârzie: va supravieţui milticulturalitatea regiunii? Dar etniile care au

produs aceste culturi? Dar statele balcanice care au intrat în mileniul al treilea? Va mai fi

nevoie de prezenţa militară internaţională pentru a separa diferitele comunităţi din Bosnia–

Herţegovina sau provincia sârbă Kosovo? Sau va fi necesară o extindere a forţei militare

multinaţionale şi spre zona de frontieră a fostei republici a Macedoniei cu turbulenta

comunitate albaneză din sudul Serbiei?

69

Din păcate, răspunsurile la aceste întrebări, ca şi multe altele care sunt şi vor mai fi

puse, nu pot fi date cu fermitate. O parte dintre ele încep însă a fi formulate prin

concretizarea Pactului de stabilitate regional. Însă, în acest sens, cele mai importante

contribuţii aparţin chiar ţărilor balcanice a căror voinţă de ieşire din criză, de dezvoltare şi

integrare europeană şi euro-atlantică au fost exprimate recent la cel mai înalt nivel. Summit-

ul de la Skopje, capitala fostei republici iugoslave a Macedoniei, la care au participat şefii de

guvern din Grecia, Turcia, România, Bulgaria, Albania, Macedonia, Bosnia, Yugoslavia şi

un reprezentant al Croaţiei, ar fi trebuit să aibă o predilectă dimensiune economică. Dar

evenimentele concrete, respectiv agresiunile comise de albanezii din sudul Serbiei nu numai

împotriva statului a cărui cetăţenie o deţin, ci şi împotriva statului suveran vecin al

Macedoniei, au făcut ca şi al doilea summit balcanic să fie orientat spre politică, în

detrimentul dezvoltării cooperării regionale de care depinde, de fapt, chiar viitorul naţiunilor

balcanice.107

A fost locul şi momentul afirmării voinţei tuturor acestor ţări de a depune eforturi

proprii substanţiale pentru relansarea economiilor lor, deteriorate de zece ani de războaie,

violenţă, instabilitate şi lipsă de securitate. Programul analizat la Skopje prevede integrarea

grilelor de energie electrică şi proiectele de infrastructură transnaţională care vor lega Europa

de vest de Orientul Mijlociu, via Balcani. Domeniul crucial abordat este ideea creării pieţei

comerciale regionale libere, care, reunind 55 de milioane de consumatori ar deveni un pol de

atractivitate pentru investitorii străini.

Aceste procese vor fi sprijinite şi prin programul de ajutorare a Balcanilor adoptat

de Uniunea Europeană, care a alocat în acest scop 4,65 miliarde euro pentru perioada 2000-

2006.

La Skopje, liderii din balcani au făcut, cum ar fi spus Cioran, un „exerciţiu de

admiraţie” către acea parte de continent care se intitulează Europa. Bodo Hombach,

coordonatorul Pactului pentru Balcani, transmisese un mesaj atât de clar încât nimeni nu a

avut ce comenta. „Europa -a spus el- nu vrea ca să fie puse pe masă problemele altora.

Europa vrea să vadă că ţările îşi pot rezolva problemele între ele. Nu veţi fi primite în Europa

unificată dacă nu veţi învăţa să cooperaţi unele cu altele şi să uitaţi vechile conflicte”.108

Răspunzând implicit unor astfel de cerinţe, şefii de stat şi de guvern prezenţi la

Skopje au fost nevoiţi, ca pe lângă problemele economice vitale şi prioritare, să se ocupe de

107 C. Corneanu, Evoluţii geopolitice la sfârşitul mileniului II, Observatorul militar, Nr. 42, 17-23, Octombrie 2000, p. 9108 V. Ionescu, Dileme hamletiene în Balcanii mileniului III, în „Balcanii”, Nr. 1/2001, p. 4

70

punctele fierbinţi ale crizei din Balcani, respectiv: conflictul din valea Presevo, din sudul

Serbiei - unde rebelii albanezi desfăşoară practic un „război total”, situaţia din Kosovo -

unde albanezii refuză dialogul cu Belgradul, al cărui nou guvern este recunoscut de toată

lumea în afară de ei, apoi pericolul extinderii rebeliunii albaneze şi spre Macedonia, la ale

cărei frontiere au fost mai multe incidente provocate de aceasta şi, în sfârşit, încurajarea

tendinţelor separatiste ale albanezilor din Macedonia şi relansarea celor albaneze din

Kosovo.

Analiza lucidă a situaţiei politice, militare şi economice din Balcani şi punerea

clară pe tapet a imperativelor dezvoltării economice, stabilităţii regionale, descurajării

violenţei, creşterii cooperării şi creării pieţei balcanice au demonstrat un mare progres în

relaţiile directe dintre actorii politici ai „ celei mai sărace regiuni din Europa” (Javier

Solana).

Şi, dacă progresele au apărut, trebuie să menţionăm că ele sunt puternic influenţate

de ţările cu stabilitate şi pondere regională: România, Grecia şi Bulgaria, care au un rol

important în armonizarea poziţiilor regionale şi în reliefarea necesităţii unei rupturi clare cu

trecutul, pe tot cuprinsul Balcanilor, precum şi a condamnării formelor de violenţă,

indiferent de motivaţia lor. Securitatea şi stabilitatea Balcanilor este direct legată de

securitatea în Europa. Problemele fiecărei ţări balcanice, sunt probleme paneuropene.

Dar îngrijorările nostre nu vin doar din atitudini locale, balcanice, ci şi din opinii cu

sorginte în războiul rece. Astfel, la 12 februarie 2001, în cotidianul sud-german „Frankfurter

Rundschau” se afirma sub titlul „Probleme balcanice deschise” că noua conducere de la

Belgrad nu a făcut până acum nici o încercare de a se distanţa, nici măcar prin aluzii, de

războaiele din era Miloşevici, iar Occidentul a încununat cu lauri noua conducere de la

Belgrad fără să fi primit nimic în schimb, în timp ce naţionalistul Kostunica se bucură acum

de întreaga simpatie (a Occidentului), în timp ce conducerea Muntenegrului a căzut în

dizgraţie”.

În aceeaşi manieră, articolul din publicaţia germană trece la consideraţii de

geopolitică balcanică apreciind că „ Iugoslavia este un stat fictiv” de care nu ar mai fi

nevoie. Cu greu se poate crede că acum, când Europa doreşte cauterizarea totală a rănii

balcanice, care produce dureri întregului continent şi amână şansa competitivităţii globale a

Lumii Vechi, mai există şi aţâţători la perpetuarea conflictelor existente. Cum altfel decât ca,

cel puţin insidioasă, ar putea fi interpretată afirmaţia că „şansele de reconstrucţie sunt cu

siguranţă mai mari, dacă se va finaliza procesul de destrămare a Iugoslaviei” şi apelul ca

71

reprezentanţii comunităţii internaţionale să joace măcar rolul de arbitru imparţial în

conflictul dintre Belgrad, Podgorica şi Priştina”.109

Provocarea pe care o reprezintă pentru comunitatea internaţională situaţia din

Balcani se poate rezuma simplu: este vorba de a construi o nouă Europă de Sud-Est, în care

toate ţările să se bucure împreună de pace şi democraţie şi să joace un rol în instituţiile euro-

atlantice. Transformarea intervenită în Croaţia, procesul de pace în Bosnia-Herţegovina are

progresie constantă, împreună cu stabilizarea din Kosovo şi angajamentul sporit al

comunităţii mondiale sunt tot atâtea raţiuni de a fi optimişti. Nimeni nu trebuie să-şi

imagineze că, în Balcani, reconcilierea între grupurile etnice sau prosperitatea economică se

vor putea realiza peste noapte. Ceea ce este esenţial este să se menţină orientarea de a

consacra Europei de Sud-Est, timpul şi resursele pe care aceasta le merită şi de a se garanta

cadrul de securitate necesar pentru ca diferitele procese de pace să devină autonome, iar

democraţia să prindă rădăcini.

„Relaţiile de bună vecinătate şi cooperarea regională reprezintă însăşi esenţa

Uniunii Europene şi catalizatorii stabilităţii, reconcilierii şi normalizării relaţiilor politice în

regiunea sud-est europeană” afirna Comisarul U.E. pentru extindere, Olli Rehn. Scopul de a

obţine calitatea de membru N.A.T.O. şi U.E., comun ţărilor din Balcani, s-a dovedit a fi un

motivator puternic pentru formarea de legături, după cum s-a demonstrat prin iniţiative, cum

ar fi Carta Adriatică. În ultimii câţiva ani s-au produs schimbări semnificative de atitudine,

liderii locali privind lucrurile în termeni regionali şi mai puţin pur naţionali. Însă experţii

opinează că urmează o perioadă în care va deveni mai important să se treacă de la simple

declaraţii de bunavoinţă şi să se rezolve probleme specifice. Cooperarea regională este o

componentă critică extinzând, în mod esenţial, filozofia proprie U.E. asupra regiunii

Balcanilor de Vest, filozofie care arată că o cooperare mai profundă (printre ale cărei

priorităţi s-ar număra: administrarea frontierelor internaţionale, dezvoltarea infrastructurii

regionale şi sprijinirea ţărilor în crearea de instituţii naţionale mai puternice) cu ţările

învecinate reprezintă singura cale către stabilitate -naţională şi cea regională- şi către

dezvoltare. Numai o astfel de cooperare poate servi interesele comune ale tuturor ţărilor

implicate deaoarece stabilitatea regională şi prosperitatea nu pot fi obţinute fără solidaritate

regională110.

109 M. Glenny, Op.cit., p. 668110 Zoran Nikolovski, Cooperarea regională este privită ca fiind vitală pentru ţările din sud-estul Europei în Southeast European Times, din 15.08.2006

72

BIBLIOGRAFIE

ACHCAR Gilbert, Noul război rece. Lumea după Kosovo, Editura CORINT,

Bucureşti, 2002;

BRZEZINSKI Zbigniew, Marea tablă de şah, Editura UNIVERS

ENCICLOPEDIC, Bucuresti, 1999;

CALVOCORESSI Peter, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, Bucuresti,

2000;

CLAVAL Paul, Geopolitică şi geostrategie, Editura CORINT, Bucuresti, 2001;

73

DEFAGES M. Philippe, Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura

INSTITUTUL EUROPEAN, Iaşi, 1998;

FUKUYAMA Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura PAIDEIA,

Bucureşti, 1992;

HLIHOR Constantin, Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX, Editura AISM,

Bucureşti, 1999;

HERMET Guy, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Editura

INSTITUTUL EUROPEAN, Iaşi 1998;

HUNCTINGTON Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,

Editura ANTET, Bucureşti 1998;

***, Istoria Diplomaţiei, 3 volume, Editura ŞTIINŢIFICĂ, Bucureşti, 1962;

KISSINGER Henry, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998;

MIHĂILĂ Marian, SUCIU Carmen, STAN Dan, Tratat de Drept Internaţional

public, vol. I, Editura BREN V.I.S. PRINT Bucureşti, 2004;

MIHĂILĂ Marian, SUCIU Carmen, STAN Dan, Tratat de Drept Internaţional

public, vol. II, Editura BREN V.I.S. PRINT Bucureşti, 2005;

MIHĂILĂ Marian, SUCIU Carmen, STAN Dan, Tratat de Drept Internaţional

public, vol. II, Editura BREN V.I.S. PRINT Bucureşti, 2006;

RAMONET Ignacio, Geopolitique du Chaos, Edition GALILEE, Paris, 1997;

SAVA, Nicu, Ionel, Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Editura FUNDAŢIEI

CULTURALE ROMÂNE, Bucureşti, 2000;

SELEJAN GUŢAN Bianca, CRĂCIUNESCU Laura Maria, Drept internaţional

public, Editura HAMANGIU, Bucureşti 2008;

SOULET Francois – Jean, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în

zilele noatre, Editura POLIROM, Iaşi, 1998;

TOFFLER Alvin, Puterea în mişcare, Editura ANTET, Bucureşti, 1995;

TROCAN Laura Magdalena, Drept internaţional public, Editura ACADEMIA

BRÂNCUŞI, Tg-Jiu, 2007;

VLAD Constantin, Relaţii internaţionale politico – diplomatice, Editura

FUNDAŢIEI „ROMÂNIA DE MÂINE”, Bucureşti, 2001

74