Spes Orthodoxiae 7

8/17/2019 Spes Orthodoxiae 7

1/67

Revistă teologică şi culturală a elevilor

Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea


2/67

Colectivul de redacție:

Preşedinte de onoare:

Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei

Preşedinte:

Pr. Prof. Radu Rus

Vicepreşedinte:

Pr. Prof. Dorel Leucea

Membri:

Pr. Prof. Alexandru Dulca

Pr. Prof. Alin Sonea

Arhid. Prof. Ştefan Lakatos

Prof. Ramona Urdea

Cristian Nistor – cls. a XII-a A Andi Bacter – cls. a XI-a AGeorge Sabău – cls. a X-a AMirel Fanya – cls. a IX-a A


3/67

I SSN 2067 – 502X

Revistă teologică şi culturală a elevilor Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

„Nu voi M-aţi ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit

să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână ca Tatăl

să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu”

(Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie Episcopul Oradiei


4/67

Nr. 7 Spes Orthodoxiae 2

SCRISOARE PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2015

† SOFRONIE

Prin harul lui Dumnezeu

Episcop dreptmăritor al Oradiei,

Preacuviosului şi Preacucernicului cler, cuvioşilor vieţuitori ai aşezămintelor monahaleşi evlaviosului şi iubitorului de Hristos popor al Lui din Sfânta şi de Dumnezeu păzitaEparhie Ortodoxă Română a Oradiei, har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu, Tatăl

nostru Cel din ceruri şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi fierbinte îmbrăţişare înDuhul Sfânt.

Hristos a înviat!

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Binecinstitori creştini şi creştine

În lumina învierii Mântuitorului, lumina necreată a lui Dumnezeu, sufletele noastre sebucură şi trupurile se veselesc, primind nădejdea cea mare a propriei învieri, în ZiuaDomnului. Iar mărturisirea noastră comună despre învierea lui Hristos, repetată an de an şi generaţie după generaţie, pe faţa întregului pământ, face din civilizaţia creştină civilizaţia

învierii, desc operind lumii întregi Biserica Ortodoxă ca Biserica Învierii. Din punct de vederecultural, creştinismul ortodox este recunoscut ca religia învierii, a vieţii şi a speranţei, sursănestinsă a bucuriei, în pofida tuturor încercărilor prin care dreptmăritorii creştini au trecut, îndecursul istoriei şi le suportă şi astăzi. Pentru că civilizaţia creştină nu este o civilizaţie amorţii, ci a învierii, iar cultura creştină nu este o cultură a morţii, ci a speranţei în înviere.

Marele Pavel, Apostolul neamurilor , le scria corintenilor că „vrăjmaşul cel din urmăcare va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) şi se întreba, retoric, în aceeaşi epistolă,

mărturisind despre învierea Domnului şi profeţind despre învierea noastră: „unde îţi este,moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55). Arătând că


5/67


„boldul morţii este păcatul” (ibidem 15, 56) şi că biruinţa asupra păcatului şi a morţii ne -a fostdată prin Domnul nostru Iisus Hristos (ibidem 15, 57), Cel care, fără de păcat fii nd, a murit pentru păcatele noastre, demonstrează împlinirea vechilor profeţii: a lui Isaia, care Îl vede în

Duh pe Domnul Savaot dând „la o parte vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua careacoperă toate neamurile” (Isaia 25, 7) şi prooroceşte că „El va înlătura moartea pe vecie!” (Isaia 25, 8); dar şi profeţia lui Osea – „din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi demoarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde - ţi sunt chinurile tale?” (Osea 13,14).

Dacă păcatul lui Adam a adus în lume moartea, moartea pe Cruce a Domnului şiÎnvierea Sa deschid calea spre învierea cea de obşte, inaugurând orizontul speranţei celor mulţişi păcătoşi, răscumpăraţi prin jertfa Celui fără de păcat, a Domnului şi Mântuitorului nostruIisus Hristo s. Şi dacă multitudinea păcatelor omenirii aduce cu sine întuneric şi genune,sacrificarea prin răstignire a Mielului lui Dumnezeu, revarsă lumină în întuneric, lumină purăşi necreată, ţâşnind din Hristos -Mirele înjunghiat al Bisericii, peste tenebrele mormintelornoastre, în întunericul patimilor umanităţii căzute, deşirate, desfigurate, lumina Învierii luiHristos aducând raze de speranţă peste omenire, invitând chipul desfigurat al lui Dumnezeuîn om la transfigurare, prin despătimire, luminare şi îndumnezeire, calea urcuşuluiduhovnicesc la care Biserica Ortodoxă îmbie pe toţi fiii şi fiicele ei, prin efortul ascetic, prin

nevoinţa binecuvântată, care duce la mântuire, aducând, în cel ce suie pe scara raiului, tainavederii luminii dumnezeieşti necreate, a luminii Învierii, esenţa misticii ortodoxe.

Iubit popor al lui Dumnezeu

Nădejdea învierii celei de obşte, prin venirea Mântuitorului, au cunoscut - o şi cei dinvechime, din antichitatea iudaică, poporul Legii celei vechi, prin glasurile proorocilor insuflaţide Duhul Sfânt. Aşa s - a primit în lume credinţa în învierea morţilor, pe care o regăsim în toatemarile religii de la începuturile civilizaţiei omeneşti, dorul nestins al omului, reflectat încredinţele popoarelor antice, după nemurire, înregistrând spectaculoase dezvoltări, care aucondus la apariţia unor adevărate necropole, oraşe ale morţilor, pregătite de resuscitare, atuncicând voinţa divină hotăra că a sosit clipa învierii. Aceasta deoarece Dumnezeu nu a dorit să -ilase pe oameni în întuneri c şi a pregătit şi popoarele păgâne pentru revelaţia cea mare şisfântă: venirea în lume, la „plinirea vremii”, a Răscumpărătorului, venit pentru a desfiinţa

moartea, pentru a zdrobi păcatul, pentru a alunga frica şi a risipi întunericul, prin moartea şiî nvierea Sa, a Celui fără de păcat, Dumnezeu - Omul, Fiul veşnic al Tatălui, înomenit din


6/67


Fecioara, în toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru a aduce învierea, pentru a vindeca firea omenească distrusă de păcat, pentru a instaura nădejdea şi a împărtăşi luminadumnezeiască tuturor celor ce cred în El şi Îl urmează.

Profeţii cei de demult ai Israelului celui vechi au văzut cu Duhul, le - a fost dăruit săcontemple şi s - au învrednicit să mărturisească atunci şi până acum şi până la sfârşitulveacurilor, cu pr ivire la învierea morţilor, cu puterea Răscumpărătorului, cum Îl putem şi noizări duhovniceşte, prin cuvintele Dreptului Iov, care vestea: „dar eu ştiu că Răscumpărătorulmeu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această pie le a mea ce sedestramă” (Iov 19, 25). Şi marii profeţi au văzut şi au vestit acelaşi adevăr al învierii celormorţi. Astfel, Isaia prooroceşte: „morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi - vă,cântaţi de bucurie, voi, cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi dinsânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Celebra viziune a lui Iezechiel legată deînvierea trupurilor, a oaselor uscate, citită ca paremie la sfârşitul Deniei ProhoduluiDomnului, foarte plastică, adevărată lecţie de anatomie umană, este şi mai explicită,înţelegând duhovniceşte învierea noastră: „Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel” (Iezechiel 37,12). La fel arată şi Proorocul Daniel – „şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului sevor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2).

Tradiţia străveche s -a perpetuat, trecând de la Legea cea veche, de la poporul Legii, laNoul Israel, unde a dobândit împlinirea, adevărul şi puterea mărturisirii, prin învierea dinmorţi a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul. CuvântulSău profetic, amintit la începutul scrisorii pastorale de faţă, „Eu sunt învierea şi viaţa; cel cecrede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25) a fost împlinit în chip tainic în viaţaşi petrecerea Sfinţilor lui Dumnezeu, începând cu Martirii Bisericii şi continuând cu ToţiSfinţii. Aşa au ajuns mormintele martirilor isvoare ale luminii Învierii lui Hristos şi pestecriptele martirice s- au înălţat cele dintâi biserici, ajungând până la noi binecuvântata tradiţiede a aşeza în piciorul mesei Sfântului Altar, în jertfelnicul bisericilor ortodoxe, părticele d inmoaştele Sfinţilor Mucenici. Astfel au început, din antichitatea creştină, a se îngropa ceiadormiţi în nădejdea învierii în apropierea mormintelor martirilor, aşa cum o dovedesccatacombele şi au documentat cercetătorii artei paleocreştine, care au demonstrat că, în cazulcatacombelor, nu este vorba de locuri de rugăciune ale primilor creştini, în timpul persecuţiilor,ci de locuri de înmormântare, cimitire, unde cei adormiţi se odihnesc lângă mormintelemartirilor, devenite altare de rugăciune, unde creştinii de la începuturi veneau să ia

binecuvântare, să - şi atingă obiectele personale de mormintele muceniceşti şi să ia în comunagapa dragostei, ca pomană pentru sufletele răposaţilor. De la catacombe, în cursul istoriei, s -


7/67


a ajuns la cimitirele din juru l bisericilor şi s - a perpetuat până la noi tradiţia atingeriiobiectelor personale de moaştele sfinţilor.

Binecuvântaţi cinstitori şi mărturisitori ai

Învierii lui Hristos

Credinţa noastră sfântă în Învierea Domnului, chezăşie a propriei noastre învier i, acălăuzit poporul român pe tot parcursul bimilenarei sale istorii. Oricâte încercări au avut detrecut înaintaşii noştri, credinţa lor a rămas neclintită, iar comuniunea noastră de dragoste cu

toţi cei adormiţi este o dovadă puternică în acest sens. Este, însă, şi o mare responsabilitate anoastră, a celor de astăzi, de a transmite cu mare grijă, cu scumpătate, cu multă dragoste, celorce vin după noi, moştenirea bogată foarte pe care noi am primit - o de la strămoşi. Este cu atâtmai necesar a ne îndepli ni datoriile de conştiinţă faţă de propriul neam şi valorile salenepieritoare, cu cât lumea din care facem parte se schimbă tot mai mult şi, din păcate, de celemai multe ori, nu în bine. Vedem în jurul nostru multă violenţă şi răutate, egoism şi invidie, s- a împuţinat dragostea întreolaltă, în familii, în sânul fiecărui neam, între popoare, asistăm lao escaladare a conflictelor, unele fratricide, ridicându-se unii împotriva altora oameni de

aceeaşi credinţă şi având origine comună, altele devastatoare, distrugătoare şi pustiitoare,adevărate atentate împotriva memoriei culturale şi dăinuirii unor întregi comunităţi istorice,creştine de cele mai multe ori, auzim aproape zilnic ştiri îngrijorătoare, despre fraţi creştinimartirizaţi pentru că refuză să se lepede de Hristos, pierzându- şi, astfel, viaţa, dar dobândindcununa martirică.

Într- o asemenea lume, complicată, confuză, înfricoşătoare, a globalizării răului şicultivând, otrăvit, ura, la nivel mondial, singura soluţie izbăvitoare rămâne civilizaţia

cr eştină, a speranţei în pragul distrugerii, a speranţei în înviere în mijlocul întunericului şi almorţii, a speranţei în vâltoarea catastrofelor, în miezul crizelor de tot felul, de la cea morală lacele cu caracter economic, a speranţei în momentul prăbuşirii civilizaţiei umane. În iadul carene înconjoară şi ia proporţii tot mai mari, zi cu zi, în tăvălugul care încearcă să zdrobească familiile tradiţionale creştine, să pervertească şcoala şi să întunece minţile învăţăceilor,aruncându- i pe dascăli şi pe părinţi, prin presiuni inimaginabile şi manipulări grosolane, pradădisperării, să impună alte norme şi alte legi, detronând valorile consacrate şi verificate încursul veacurilor, în tot acest iureş nimicitor, autodistrugător, aproape suicidar, rămâne

Bis erica far, cetate de scăpare, isvor de binecuvântare, sursă inepuizabilă de bunătate,speranţă şi har. În timpul nostru perfid, când îndemnul dat de Hristos Domnul Sfântului


8/67


Siluan Athonitul – „Ţine - ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui” , este mai actual ca niciodată,lumina Învierii Domnului revarsă balsamul Său atoatevindecător peste rănile supurânde aleumanităţii căzute. Lumina lui Hristos aduce speranţa, singurul leac pentru deznădejde.

Acum înţelegem că, deşi vedem omenirea scufundându - se în păcat şi m oarte,înăbuşindu - se de atâta violenţă şi ură, înecându -se în atâta sânge nevinovat, de la copiiinenăscuţi la blagosloviţii mucenici ai zilelor noastre, totuşi, în ciuda a tot mecanismuldistructiv şi a tuturor relelor, în pofida lăcomiei fără seamăn şi a setei de dominare şi supuneretotal lipsită de sens, în contra civilizaţiei morţii, întunericului şi iadului, creştinismul rămânesingura alternativă valabilă, singura speranţă consistentă, puternică, în stare săzădărnicească eforturile disperate ale vrăjmaşilor umanităţii, duhurile răutăţii, patimilenimicitoare, lumea decadentă, rea, invidioasă şi egoistă. Şi chiar dacă omul contemporan nudoar că a deschis cutia Pandorei, ci a şi lăsat ca toate relele să se scurgă afară, dezlănţuindu - se ca nişte furii peste faţa întregului pământ, urâţindu - l pe om şi dezumanizând lumea,Hristos rămâne în lumina Învierii Sale, speranţa noastră, bucuria noastră, nemurirea noastră.Şi asta e bine să o ştie în special cei mai vulnerabili dintre noi, copiii şi tinerii, mai ales. Şidacă Hristos este cu noi, cine ne poate sta împotrivă sau ce ni se poate opune? Moartea? Animicit- o Hristos. Murim, totuşi. Da, dar cu nădejde în înviere. A noastră, a tuturor, ca dar alÎnvierii lui Hristos.

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,

smerit rugător şi împreună cu voi

nădăjduind spre lumina Învierii lui Hristos,

începutul învierii tuturor,


9/67


fântul Ioan Gură de Aur este unul dintre Marii Sfinți Părinți ai Bisericii. El a lăsat posterității numeroase scrieri, comentarii, cuvântări şi omilii printre care se numără șiOmiliile despre Pocăință. Datorită acestor omilii, Sfântul Ioan, este adesea numit și

Dascălul Pocăinței.Învățătura Sfântului Ioan Gură de

Aur despre pocăință este una foarte înaltădin punct de vedere duhovnicesc. Când

trebuie făcută şi cum trebuie făcută, toateacestea sunt explicate pe larg de Sfântul Ioan.El numea pocăința medicament pentruvindecarea sufletului căzut în mocirla

patimilor sau al doilea botez, prin care omulse curăță de păcate, îmbrăcând hainaluminoasă a înnoirii sufletești. Omul a fostosândit la tristeţe veşnică, dar prin iubirea deoameni a lui Dumnezeu, prin această tristeţe

(lacrimile acum izvorâte din părerea de rău pentru păcatele făcute), omul de data aceasta poate să ajungă din nou la fericire, lamântuire, spunea Sfântul.

Sfântul Ioan, în cuvântările sale,îndeamnă pe toți la pocăință grabnică șilucrătoare pentru dobândirea iertării păcatelor.Socotea că nepăsarea după săvârşirea

păcatelor sau deznădăjduirea nu fac altcevadecât să afunde pe om mai adânc în gheenă.Sfântul considera că păcatul nemărturisit transformă omul în animal, deoarece doar acesta este fărăsimţire, fără ruşine sau părere de rău. Însă, lacrimile pocăinţei întorc sufletul spre Domnul.

În toate omiliile sale, el se adresează direct creștinilor, iar în Omiliile despre Pocăință, acesta pare un sprijin pentru omul deznădăjduit de mântuirea sa datorită păcatelor: Eşti păcătos? Sănu deznădăjduieşti, ci vino în biserică arătând pocăinţă. Ai păcătuit? Spune lui Dumnezeu: ,,Am

păcătuit!’’ De ce osteneală ai nevoie pentru a mărturisi că ai păcătuit? Şi dacă nu mărturiseşti tudespre tine că eşti păcătos, oare nu-l ai pe osânditorul tău, pe diavolul? Ia-i-o înainte şi răpeşte-idreptul de a te osândi, pentru că lucrarea lui este să te osândească. Prin urmare de ce nu i -o ieiînainte, încât să spui păcatul şi să ştergi fărădelegea ta, ştiind că ai în faţă un asemenea osânditor

care nu poat e să tacă? Ai păcătuit? Vino înăuntrul Bisericii şi spune lui Dumnezeu „Am păcătuit!” Nu cer nimic altceva de la tine decât doar atât. Mărturiseşte păcatul, ca să stingi păcatul! Aceste

S


10/67


cuvinte insuflate, dulci ca şi mierea, au reușit cu siguranță din momentul în care au fost rostite laamvon, să salveze de la pierire sufletele oamenilor care l-au ascultat pe Sfântul Ioan Gură de Aursau care i-au citit scrierile. Sfântul este sprijin, mângâietor pentru toţi oamenii.

Dascălul Pocăinţei scrie în aceste omilii că există 6 căi ale pocăinţei. Prin acestea omul poate

să se învrednicească de pocăinţă curată şi astfel de dobândirea iertării păcatelor. Prima:mărturisirea păcatului; a doua: tânguirea pentru păcat; a treia: smerenia; a patra: milostenia; acincea: rugăciunea şi a şasea: plânsul.

De asemenea, el foloseşte în predicile sale modele de pocăinţă din Sfânta Scriptură, persoane care au biruit lanțurile păcatului și s-au ridicat la înălțimi duhovnicești, devenind sfinți,redobândindu-şi cinstea pierdută prin lucrarea pocăinţei. El dorea ca prin acest lucru să arate tuturoroamenilor că pocăinţa este cu adevărat un medicament, o vindecare pentru omul căzut în păcat şi căaceasta este realizabilă de fiecare creştin în parte, oricât de jos s-ar afla el din cauza fărădelegilorsale. Văzând pocăința atâtor persoane explicată pe larg de Sfântul Ioan, creștinul se ancorează în

nădejdea că prin pocăință i se șterg păcatele. Adesea, citind Omiliile despre Pocăinţă, credinciosuleste invitat de Sfântul Ioan Gură de Aur să se identifice cu pocăinţa acestor persoane, să ia amintecum trebuie săvârşită aceasta.

Proorocul şi Împăratul David, mânat de poftă trupească săvârşeşte un dublu- păcat: ucidereaostaşului Urie, dar şi desfrânarea ulterioară cu femeia acestuia. Mustrat de Proorocul Natan,Împăratul, dă dovadă de o pocăinţăacrivică, riguroasă, prin care a dobânditiertarea. Sfântul Ioan îndemna pecredincioşi să ia ca pildă pocăinţa luiDavid: câte tânguiri a arătat, câtă

pocăinţă, faptul că a adăugat la zilele şinopţile lui izvoare de lacrimi pe care le-a vărsat, spălarea patului cu lacrimi şi,în plus, sacul pocăinţei pe care l -a

purtat. Deci, dacă el a avut nevoie atâtde mare de întoarcere, cum vom putea

să ne mântuim noi, care continuăm să fim nesimţitori după atâtea păcate?

De pildă, precum Fiul Risipitor a

căzut mai întâi în păcat şi apoi a venit laTatăl său cerând iertare, aşa şi fiecareom în parte face la fel, ca mai apoi, săfie primit cu aceeaşi iubire de oameni deBraţele Părinteşti ale Domnului dacămanifestă o pocăinţă curată. IoanHrisostom aprecia, în special, venirea însine a fiului desfrânat. Odată ce a spus:voi veni la tatăl meu, acesta nu a rămas

pe loc, ci a străbătut tot drumul sprecasă călcând prin aceasta ruşinea că îşi Rembrandt Harmenszoon van Rijn – Întoarcerea fiului risipitor(1663-1665) – azi în Muzeul Ermitage din Sankt Petersburg


11/67


cheltuise averea devenind gol şi sărac, învrednicindu-se de cinste din partea tatălui care-l aştepta demult timp. Ninivitenii, care auzind din gura proorocului Iona că Domnul le va distruge cetatea, dincauza păcatelor grele ce atârnau asupra lor, s-au îmbrăcat cu toții de la prunci, femei, bărbați și pânăla rege în sac, presărându-și cenușă pe cap, postind aspru, tânguindu-se și rugându-se pentru

izbăvirea lor, dând exemplu de adevărată pocăință. Până și dobitoacele n-au fost hrănite în acele zilede pocăință acrivică. Sfântul Ioan Gură de Aur numește pe niniviteni tabără cerească, iar pocăințalor falangă îngrozitoare pentru demonii care plângeau văzându- și sfârșitul în acea cetate. Chiar şitâlharul Dismas, cel ce era pe cruce de-a dreapta Mântuitorului este un model de pocăinţă în opiniaSfântului Ioan: Adică, atunci când Domnul vede puterea voinţei noastre şi faptul că ne apropiem deel cu voinţă puternică, Dumnezeu nu întârzie, nu amână, ci ne dăruieşte repede iubirea Sa deoameni şi zice: „Atunci vei striga, şi Domnul te va auzi; la strigătul tău, El va zice: „Iată -mă!” (Isaia 58, 9). Pocăinţa tâlharului, chiar din ultimul ceas al vieţii, a fost de ajuns să-l mântuiască.

Şi pocăinţa femeii desfrânate, pocăinţa lui

Petru, pocăinţa lui Pavel sunt modele autentice delucrare sfântă a plângerii păcatelor. Luând ca pildăviaţa acestor persoane, dar mai ales viaţa lorulterioară, orice creştin poate progresa pe scaravirtuţilor.

Braţele Părinteşti stau mereu deschise cuiubire în aşteptarea fiilor desfrânaţi, plecaţi în ţaranepăsării, iar Tatăl Ceresc pe oricine se va apropia

de El cu părere de rău, văzându-l de departe vaalerga înaintea lui sărutându-l şi oferindu-i dinnou demnitatea de fiu.

În concluzie, citind Omiliile despre Pocăinţă ale Sfântului Ioan Gură de Aur, înorice creştin care vede pocăinţa atâtor

persoane, neputinţa sa de a-şi cere iertare, darşi faptul că păcatul în sine îi desfigureazăîntreaga fire, se trezesc sentimente devinovăţie, sentimente care sunt premergătoare

pocăinţei. Sf ântul Ioan reuşeşte prin scrierilesale să atragă creştinul spre pocăinţă, spre

plângerea păcatelor, numit fiind pe bunădreptate Dascălul Pocăinţei, cel ce a învăţat şiînvaţă în continuare prin scrierile sale pe toţi

oamenii această mare virtute. Mirel Fanya – clasa a IX-a A


12/67


unt copil şi sunt îngrijorat...

Întâlnesc violenţă peste tot: înşcoală, pe stradă, uneori chiar şi

în cercul meu de prieteni - violenţă verbală,violenţă fizică, violenţă emoţională... Mă întreboare de ce se întâmplă asta? Oare există osuferinţă ascunsă, tacită, care nu se poateexprima decât în felul acesta?

E-adevărat că uneori simţim că nu avemniciun rost pe această lume, că nimeni nu ne

înţelege... Ce ar trebui să facem atunci? Unde artrebui să căutăm sprijin? În familie, la şcoală, în

biserică? Probabil în toate acestea câte puţin,fiecare având misiunea să picure un strop delinişte şi echilibru.

La vârsta mea, apar mici „problemuţe”sentimentale. Ne îndrăgostim uşor, suferim,suntem rebeli, vrem să fim „cool”, să părem„cei mai tari”. Închegăm relaţii cu multă

uşurinţă, nu întotdeauna pe principii sănătoase.Acestea pot sfârşi tragic. Mi-e teamă de asta!Alteori, pot să aibă un final fericit. Cunosc oastfel de poveste...

Este vorba de un băiat, nu tocmaicuminte care s-a îndrăgostit de o fată. Făcea

parte din grupul celor „bătăuşi”... Într -o zi, ainvitat-o în oraş, însă ea, aflând între timp maimulte lucruri despre el, l-a refuzat. Prietena eicea mai bună, fiind vecină cu el, o avertizase

asupra comportamentului violent. Grupul lui de prieteni au început să pună la cale „un plan de bătaie”. După ore, au vânat-o pe fata pârâcioasă.S-au năpustit asupra ei şi au început să olovească cu brutalitate. Noroc cu un băiat dingaşca lor care, într -un moment de luciditate, i-aoprit. De altfel, i se spunea „moşul”, tocmai

pentru deciziile înţelepte pe care le lua

întotdeauna. A încercat să-i conştientizezeasupra gravităţii faptei. Încearcă să-l linişteascămai ales pe „marele îndrăgostit”. Reuşeşte

pentru moment şi hotărăsc să stea de vorbă, săcaute soluţii. Poate şi-o fi dat seama că dacătratează situaţia cu agresivitate o va pierdedefinitiv. Şi-a propus să se schimbe... I-a cerutiertare fetei. „Iubita” n-a fost convinsă întrutotul de angajamentele lansate. Timpul va

rămâne însă cel mai bun judecător. Eu nu potdecât să mă bucur că vinovatul şi-a recunoscutfapta. Pentru asta consider că povestea a avut unfinal fericit.

Trăim într -o societate pe care ar trebui săo schimbăm pe de-o parte prin putereaexemplului, iar pe de altă parte să ne educăm„să supravieţuim”, să învăţăm să ne adaptăm lasituaţii mereu noi pentru ca, mai apoi, să ne

putem înţelege mai bine pe noi înşine şi apoiunii cu ceilalţi.Însă, pe mine, nimeni nu mă poate opri

să visez... Visez la o lume mai bună, în care bunătatea, iubirea şi înţelepciunea să-şi găseascăloc în vieţile noastre.

Oare, voi, oamenilor mari, înţelepţi, bunişi mereu iubitori îmi puteţi arăta că se poate?Voi, părinţilor! Voi, dascălilor! Voi,

politicienilor! Lăsaţi-mă să cred în voi! Sunteţi

modelele noastre!Visez, aşadar la o lume mai bună în care

„cei mici” să-i înţeleagă pe „cei mari”, iar „ceimari” să-i iubească pe „cei mici”.

Astfel, o să fiu şi eu fericită...

Miruna Pantiş – clasa a VII-a A

S


13/67


umnezeu a pus în sufletulnostru un judecător neobosit

şi priveghetor necontenit -conştiinţa. Într -adevăr printre oameni nu estenici un judecător care să fie aşa de treaz,

precum conştiinţa noastră. Dintre judecătoriiomeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prinmăguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încămulte altele îi împiedică de la judecata ceadreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se

biruieşte prin toate acestea, ci poţi sămăguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau săfaci orice, această judecătorie pururea va rostihotărârea cea dreaptă, chiar şi asupragândurilor tale celor păcătoase. Şi tocmai celce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine,chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu seîntâmplă o dată sau de două ori, ci foarteadeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricâtde mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele

petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte

păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, seridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară

mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu

băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dardupă ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar

D


14/67


pofta s-a împăcat, atunci vine boldul celamarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totulîmpotriva celor ce zice Sfânta Scripturădespre femeile născătoare, înainte de naştere

pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară dupăce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec(În. 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme

purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar dupăce am născut în lume copilulcel rău, adică păcatul,atunci cunoaştemurâciunea lui, atunci

simţim durerile,atunci păţim chinurimai mari decâtfemeile ce se află îndurerile naşterii. Deaceea vă îndemn,

păziţi-vă chiar de laînceput, să nu zămisliţi învoi o poftă rea; iară dacăam zămislit-o, atunci săînăbuşim în noi sămânţa cea rea.Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci,îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-lomorâm prin mărturisire şi lacrimi şi prin

paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupranoastră înşine şi osândirea de noi înşine, unităcu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea,osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea

povară. După ce un părinte a pedepsit de multe

ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâneneîndreptat, atunci el public se leapădă dedânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte defamilie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. Dupăce a grăit o dată, şi de două ori, şi de trei ori,şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat,ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până

la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, peuliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în

visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre.

Şi socoteşte înţelepciunea luiDumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne

pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara când ea ar vorbi contra noastrăneîncetat. Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţaaşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a

doua amintire. Dacă ea în toatezilele şi în toate ceasurile ne-ar

chinui cu boldul său, noiam fi înăbuşiţi de

descurajare. Dacă din

contră, după întâia saua doua amintire arînceta cu pâra sa,foarte puţin folos ne-ar aduce. De aceea,

Dumnezeu a rânduitaşa, ca să ne mustre

conştiinţa de multe ori şicu sârguinţă, dar totuşi nu

neîncetat; de multe ori, pentruca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci

până la moarte să rămânem treji; nu neîncetatşi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, cicâteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să

putem iarăşi răsufla. Pe cât de pierzător şiaducător de grosolană nesimţire ar fi dacă

păcatele nu ne-ar pricinui nicio durere, tot aşade vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi săsuferim această muncă de-a pururea şi peste

măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şifăcându-l incapabil de orice bine. De aceeaconştiinţa ne mustră numai din timp în timp,căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe

păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă această, conştiinţa se

deşteaptă şi strigă cu multă putere asupranoastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci

şi când vedem pe alţii păcătuind. Cânddesfrânatul, tâlharul ş.a., măcar că nu se


15/67


pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altoracare au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pesine însuşi pedepsit, căci imputând altuia

păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune

şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care asăvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimenisimte durerile pedepsei.

Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptelecele mărite. Când alţii se laudă şi seîncununează, se bucură toţi cei ce au făcutaceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.

Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, cândalţii se pârăsc? Dimpotrivă, cine poate fi mainorocit, decât cel îmbunătăţit care se poate

bucura împreună şi atunci când alţii se laudă,căci lauda altora îi aduce aminte de faptelesale cele mărite. Aceasta este cu adevărat oîntocmire care mărturiseşte înţelepciunea ceadumnezeiască, cu adevărat un semn al pronieilui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei,iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care

nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea,conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile

noastre cele vechi.Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov.

Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unuldintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru,iară dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunciîntre dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru

frat ele nostru, că nu ne-a fost milă, când serugă de noi” (Fac. 42, 16-21). Aşadar, iată,după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus

aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor:„O fiară sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac.37, 33), şi acum, când Iosif era de faţă şi-iasculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fimai minunat decât acesta? Aici vedem noi o

judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, odovedire fără martori, fiindcă făptuitoriisinguri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-auvădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silitsă atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timpatât de îndelungat? Nu este oare limpede cătot conştiinţa, acest judecător nemituit şineamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor,umplându-şi inimile lor de nelinişte? Aşa nise întâmplă şi nouă adeseori cu păcatelenoastre cele de mai înainte. Când suntem înnenorocire, iarăşi ne aducem aminte devechile noastre călcări de lege.

Până aici am văzut că conştiinţa este

judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; săcumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţa

bună este cea mai mare mângâiere înnenorocire.

Pentru ce ne temem noi de moarte?Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noiam avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nicimoartea, nici foametea, nici pierderea averii,nici orice altă. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i

poate vătăma nimic din toate acestea, nici nule poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.


16/67


Cine se nutreşte cu nădejdile cele maimărite, nimic nu-l poate întrista.

Sau cine poate face ceva care să poatănelinişti pe un asemenea om nobil?Presupunem că cineva îi răpeşte averea. Darel are o comoară în cer! Cineva îl izgoneştedin patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate căcineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are oconştiinţă liberă, şi nu bagă în seamăînchisoarea cea din afară! Însă poate că cinevaucide trupul lui. Totuşi, el iarăşi va învia.

Precum cel ce se lupta cu umbra şi

bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi celce se luptă împotriva celui drept, se luptănumai cu umbra, cheltuieşte zadarnic putereasa, şi nu poate să aducă aceluia nicio lovire.

Dacă poţi tu să-mi asiguri dobândireacerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi euîncă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşade repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunurimărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de

aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem

puţină nădejde la împărăţia cerului.Dacă este aşa, atunci încetează a tetângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale,

spre a te curăţi de dânsele.Grozăvia morţii, aşadar, nu esteînsăşi moartea, ci conştiinţa cearea; căci conştiinţa cea bună ridicăchiar morţii groaza ei. Şi aşa este şicu orice nenorocire.

În sfârşit, să gândim cedragoste mare ne-a arătatDumnezeu prin aceea că ne-a dat

conştiinţă! Fiindcă el cândva are săne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus îninima noastră acest judecătornemituit, pentru ca el chiar aici pe

pământ să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă maiînţelepţi şi să ne mântuiască de

înfricoşata judecată viitoare. Pentru aceastazice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi

singuri, nu ne-am fi osândit ” (I Cor. 11, 31).Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca sănu fim acolo traşi la răspundere, să intrefiecar e în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca

pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să pedepsească gândurile sale, să muncească şisă necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile

sale singur să se supună la pedeapsă,osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă asprăcu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postindşi dând milostenie, săvârşind înfrânare şi faptede dragoste, pentru ca noi încă de aicea sălepădăm păcatele noastre; şi să ne putem duceîn acea lume cu o veselă siguranţă, prin harulşi iubirea de oameni a Domnului nostru IisusHristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu

Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor!Amin.


17/67


e aproape șapte secole,Mănăstirea Prislop sau„Silvaș”, așa cum mai este

cunoscută datorită localității în care se află(Silvașu de Sus – localitate atestată

documentar în anul 1360), reprezintă unuldintre cele mai de seamă așezămintemonastice ortodoxe din Transilvania. Îndecursul existenței sale de peste șase veacuri,mănăstirea a avut un semnificativ rol culturalîn viața românilor transilvăneni.

Mănăstirea Prislop este situată într -unadin regiunile cele mai pitorești de la noi dințară: în minunata depresiune a Hațegului, sau

„Țara Hațegului”, leagănul poporului român,într-o poiană, înconjurată de dealuri domoalecare coboară până aproape de bisericamonument ce datează din secolul al XVI-lea,construită din piatră, în plan triconc, cu turlaașezată pe naos, arhitectură specifică

bisericilor din Țara Românească, fiind singurade acest fel din Transilvania.

Drumul spre mănăstire, spre ȚaraHațegului, este în adevăratul sens al

cuvântului „un drum” sau „o coborâre” înistorie, deoarece viața omenească a pulsat

neîncetat în aceste minunate locuri, nu departede locul în care se află mănăstirea, în peșterilede la Ohaba Ponor și Cioclovinadescoperindu-se urme de viață din paleolitic.

În acest spațiu încărcat de istorie,

Sfântul Nicodim, cel care este considerat

D


18/67


reorganizatorul șiîndrumătorul monahismuluiromânesc din a doua

jumătate a secolului al XIV-

lea, a ctitorit aici omănăstire, după ce zidise,între Dunăre și Carpați,mănăstirile Vodiţa,Topolniţa, Vișina şiTismana, precum şimănăstirile Vratna șiMănăstiriţa în Serbia.

Sfântul Nicodim a

copiat la PrislopTetraevangheliarul slavon pe pergament împodobit cufrontispicii şi miniaturi, carese păstrează astăzi la Muzeulde Artă şi Istorie Naţionalădin Bucureşti. La sfârşitulEvangheliarului, Sfântul Nicodim a scris oînsemnare care dovedeşte prezența sa peaceste meleaguri: „Această sfântă Evanghelie

s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaseleaal prigonirii în Ţara Ungurească, la anul dela facerea lumii 6913” (1404-1405).

Deşi vreme de un secol și jumătate nuse mai cunosc mărturii scrise referitoare laviața monahală de aici, e sigur că mănăstireaşi-a continuat lucrarea ei misionară de întărirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi deapărare a Ortodoxiei.

După anul 1530, Domnița Zamfira,fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab, refugiată în Transilvania dupămoartea tatălui său, a auzit de aceastămănăstire și de izvorul cu putere vindecătoareși a venit să o vadă și a gustat din apaizvorului, vindecându-se de boala de caresuferea. Ca mulțumire adusă lui Dumnezeu,aceasta a rezidit biserica, tot din piatră si în

plan triconic, împodobind-o și cu o picturănouă în frescă (1564-1580). Astfel, ea a

devenit a doua ctitoră a mănăstirii. Starețulmănăstirii de pe vremea aceea era egumenulIoan, care a și înmormântat-o pe Domnița

Zamfira în anul 1580 și care, în 1585, vaajunge mitropolit al Transilvaniei, avândscaunul la Bălgrad (Alba-Iulia). Ca mitropolital românilor transilvăneni, în 1587 a ziditcatedrala din Alba-Iulia și reşedințamitropolitană, cu ajutorul domnitorului MihaiViteazul, pe care l-a întâmpinat la anul 1600,cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.

De la anul 1600 până la anul 1700

urmează iar un secol în care nu prea mai avemştiri despre Mănăstirea Prislop. Ea îşi va ficontinuat misiunea moralizatoare în mijloculcredincioşilor, având de înfruntat şi acţiunea

prozelitistă calvină desfăşurată în acest secol,cu mare intensitate, printre cnejii ortodocşiromâni de pr in părţile Haţegului şi Hunedoarei, dar însemnări din zidurileexterioare ale bisericii mănăstirii dovedesccontinuitatea vieții duhovnicești: numele

diacului Petru din Ciula, al MitropolituluiSava Brancovici, precum și anul 1670. Din


19/67


anul 1629 există o mărturie scrisă în legăturăcu vizita făcută în Rusia de trei călugări deaici: ieromonahul Teodosie, ierodiaconulGhedeon și monahul Mardarie, primii

transilvăneni cunoscuți până azi care au avutcurajul să facă un drum lung şi obositor pânăîn Rusia, în vederea obținerii unor ajutoare.

Probabil că tot în secolul al XVII-leaa fost întemeiată la Prislop școala deînvățătură bisericească pentru tinerii careurmau să devină preoți la sate.

Tot în secolul al XVII-lea a viețuit aiciSfântul Ioan de la Prislop. Despre Ioan

Sihastrul vorbește atât tradiția locală, cât șicălugărul Efrem, autor al unui poem în 710versuri, scris după 1762, intitulat „ PlângereaSfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia

Haţagului din Prislop”, poem descoperit deCezar Bolliac în secolul al XIX-lea laMănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, şi

publicat de el întâia dată, prin următoareleversuri:

Și atunci, un tânăr oarecare din sat Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a

urmat; Din lume și rudenii cu totul au ieșit De aici la mine au venit. Într-o stâncă chilie și-au făcut În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut Și pe el după sfârșit Dumnezeu l -a

proslăvit; Peștera și acum se găsește

Și "Chilia Sfântului" se numește. Iară după oarecare întâmplare, Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,

Rudele sfântului cele din sat Moaștele cu totul le-au ridicatȘi în Țara Românească le-au adus

La oarecare mânăstire le-au pus. Însă la neamul lui pururea se

pomenește

Fiindcă și o părticică din moaștele lui se găsește.

Tot călugărul Efrem, împreună cufratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscuta

lucrare a lui Dimitrie Cantemir, învăţatulDomn al Moldovei, „Divanul sau gâlceavaînţeleptului cu lumea sau giudețul sufletuluicu trupul ”, tipărită la Iaşi în 1698, cu textromânesc şi grecesc, o carte de educaţiemorală în spirit ortodox, cu o antologie detexte şi învăţături luate din Sfânta Scriptură,din filosofii antici şi din gânditorii mai noi.Manuscrisul realizat atunci arată preocupările

de carte ale călugărilor din Mănăstirea Prislopde la mijlocul veacului al XVIII-lea.

În 1759, pictura bisericii de pe vremeaDomniţei Zamfira a fost refăcută de zugravulSimeon de la Piteşti. În anul 1762, în timpultulburărilor religioase de la mijlocul secoluluial XVIII-lea, legate de apariţia greco-catolicismului, ca măsură de represaliiîmpotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor

ortodocşi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată din


20/67


ordinul generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, rămânând numai optscene din „Acatistul Maicii Domnului” înregistrul superior al pronaosului, iar în

exterior, deasupra uşii, icoana hramului -Sfântul Ioan Evanghelistul şi fragmente dinJudecata de Apoi.

Începând cu acest an, 1762,Mănăstirea a aparținut Bisericii Greco-Catolice, până când actul istoric al revenirii

preoţilor şi credincioşilor uniţi la BisericaOrtodoxă strămoşească din octombrie 1948, aavut urmări binefăcătoare şi asupra Mănăstirii

Prislop, care a reintrat în făgaşul ei ortodox deobârşie. După două secole de înstrăinareforţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi aDomniţei Zamfira redevenea mănăstireortodoxă, aşa cum fusese mai bine de treiveacuri şi jumătate. La 25 noiembrie 1948,Mitropolitul de atunci al Ardealului, NicolaeBălan, a adus la Prislop, pentru restaurareamănăstirii aflată într -o star e deplorabilă, peieromonahul Arsenie Boca, până atuncistareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti dela Sâmbăta de Sus, care, cu două veacuri înurmă, avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul,fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşigeneral Buccow.

Ca stareţ al mănăstirii, PărinteleArsenie, licenţiat în teologie la Sibiu şiabsolvent al Academiei de Arte Frumoase dinBucureşti, a început imediat înfrumuseţarea

locului şi restaurarea mănăstirii. El a sculptat personal catapeteasma și a executat mai multelucrări de renovare a bisericii și a celorlalteclădiri, fapt pentru care este considerat astăzidrept cel de-al treilea ctitor al mănăstirii.

În 1950, Prislopul devine mănăstire decălugăriţe, prin hotărârea Episcopului AndreiMagieru al Aradului. În perioada 1950-1959s-a realizat organizarea mănăstirii ca

mănăstire de maici cu viaţa de obşte, s-aînfiinţat o şcoală monahală şi diverse ateliere

mănăstirești. În anul 1955 a începutrestaurarea bisericii spre a-i reda aspectularhitectonic şi pictural iniţial, ca în felulacesta să fie pusă în circuitul marilor valori

istorice şi artistice din ţara noastră.

În urma decretului nr. 410/1959, șiMănăstirea Prislop, ca, de altfel, majoritateamănăstirilor, a fost desființată. Timp de maimulţi ani, în clădirile mănăstirii a funcționatun azil de bătrâni. Mănăstirea a fostreînființată abia în anul 1976, tot ca mănăstirede maici. Maicile au fost preocupate în

permanenţă de păstrarea patrimoniuluicultural-artistic aflat la Prislop şi deînfrumuseţarea bisericii. S-au făcut reparaţiilenecesare la toate clădirile. În partea de apus amănăstirii, spre „Casa Sfântului” s-a delimitatun teren pentru a servi ca cimitir, împrejmuitcu gard viu din brazi argintii şi tui aurii.

În 1985 a fost demolată vechea clădirede la intrarea în incinta mănăstirii. În locul ei

s-a ridicat o clădire nouă cu etaj, în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii şi un frumos


21/67


foişor, clădireconcepută tot decătre PărinteleArsenie după

frumoasa construcţie brâncovenească dela MănăstireaHurezi, din județulVâlcea. În 1987 s-aadus şi s-a montatcadrul sculptat al

porţii de lemn de laintrare, în stil

maramureşean,model realizat tot dePărintele Arsenie.

Ieromonahul Arsenie Boca a rămas înmănăstire până în 1989, la data de 28noiem brie trecând la Domnul. Mormântul săuse afla în cimitirul Mănăstirii Prislop.

În 1991 s-a înfiinţat în cadrulmănăstirii Seminarul Teologic Monahal„Sfânta Ecaterina”. În 1995 s-a începutconstruirea unei clădiri noi cu săli de clasă,

bibliotecă, sală de lectură şi meditaţie, pentruo mai bună desfăşurare a activităţii şcolare, iar

în 1998 s-a construit un arhondaric la poartamănăstirii.

S-au scurs aproape 50 de ani de cândPrislopul a redevenit mănăstire ortodoxă. Untimp relativ scurt în istoria ei de şase veacuri,totuşi cu fapte şi realizări vrednice de luat înseamă.

După două veacuri de înstrăinare şi deabsenţă aproape totală a vieţii monahale,maicile de la Mănăstirea Prislop, sub

îndrumarea duhovniceascăşi artistică a PărinteluiArsenie, au izbutit săridice prestigiul ei subraport duhovnicesc,artistic, gospodăresc, încât

azi ea se prezintă ca unașezământ monahal cu oviaţă duhovniceascăaleasă, dar şi ca un valorosmonument de artămedievală, care atragemulţimi de credincioşi şiturişti din ţară şi de pestehotare.

George Sebastian Vid – clasa a X-a A


22/67


fântul Clement este unul dintreautorii perioadei apostolice. Nuavem date certe despre viaţa lui,

însă câteva informaţii ne sunt oferite de alţi

autori patristici, ceva mai târzii. Astfel, potrivit Sfântului Irineu de Lyon, Clement arfi fost cel de-al treilea episcop al Romei, după Lin şi Anaclet, şi i-ar fi cunoscutîndeaproape pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.Există şi alte versiuni: una susţinută de Origenşi Eusebiu de Cezareea, care îl identifică cuacel Clement de care vorbeşte Sfântul ApostolPavel în Epistola către Filipeni (IV, 3), sau

alta, aparţinând lui Dio Cassius, potrivitcăreia el este una şi aceeaşi persoană cuconsulul Flavius Clemens, vărul împăratuluiDomiţian, executat în anii 95 sau 96, acuzatde „ateism”, adică de apartenenţa la nouareligie, cea creştină. Nici una dintre acesteaînsă nu pot fi confirmate. Ceea ce se ştie cucertitudine este faptul că autorul nostrutrebuie să fi fost un iudeu elenist convertit lacreştinism, şi aceasta pentru că altfel nu s-ar

putea explica cultura sa vetero-testamentară foarte bogată.

Nici despre moartea lui nu ştim marelucru. Potrivit unei istorisiri cuprinse în actelesale martirice, de provenienţă mai târzie,Clement ar fi fost închis, în timpulîmpăratului Traian, pentru că reuşise săconvertească la creştinism o parte dinmembrii aristocraţiei romane. Când a refuzat

S

Părinții Bisericii – Învățătorii noștri


23/67


să sacrifice zeilor romani, a fost trimis în exilîn Chersonul Tauric, unde şi-a continuatacţiunea de catehizare printre creştiniicondamnaţi să lucreze în mine. Auzind,

împăratul a dat ordin să fie aruncat în mare cuo ancoră legată de gât. După ce acest ordin afost executat, marea s-a retras trei mile, iarcreștinii au găsit în locul unde fusese omorâtsfântul, un templu de marmură, în interiorulcăruia au găsit un sarcofag în care eraumoaștele sfântului Clement. Această minunese repeta în fiecare an, marea retrăgându-setrei mile, timp de șapte zile, perioadă în care

creștinii mergeau să se închine moaștelorsfântului. După o altă legendă , pe la anul 867,Sfântul Chiril, unul dintre apostolii slavilor, adescoperit moaştele Sfântului Clement înChersonul Tauric şi le-a aşezat la Roma, înBiserica ridicată în cinstea sa la sfârşitul

secolului al IV-lea. Totuşi, nici Sfântul Irineuşi nici Eusebiu de Cezareea sau FericitulIeronim nu amintesc nicăieri de vreunmartiriu al Sfântului Clement.

Biserica noastră îl prăznuieşte la 24noiembrie, iar cea romano-catolică la 23noiembrie.

Deşi i s-au atribuit nenumărate lucrări,singura autentică este Scrisoarea întâi cătreCorinteni , păstrată în limbile greacă, latină,siriacă şi coptă. Este adevărat că aceasta nu

poartă numele lui Clement, nici măcar înformula de adresare cu care începe, aşa cum,

în mod normal, ar fi trebuit să se întâmple.Ea, însă, a fost recunoscută ca aparţinând luiClement de către Eusebiu şi Ieronim şi, maiimportant poate, de episcopul Dionisie alCorintului, într-o scrisoare trimisă de acestadin urmă unui alt episcop, Soter, al Romei.Tot Eusebiu de Cezareea mai relatează faptulcă această epistolă se citea încă din vremea saîn foarte multe biserici. Epistola a fostsocotită inspirată, astfel bucurându-se de ofoarte mare autoritate, de aceea a fostîncadrată în codicii Biblici.

Cel mai vechi manuscris care conțineEpistola Sfântului Clement este CodiceleAlexandrin, datând din secolul al V-lea. Înacest celebru codice, Epistola se află lasfârșitul Noului Testament, imediat dupăApocalipsa Sfântului Ioan. Din nefericire,aceasta are o mare lacună, care se întinde de

la capitolul 57, 6 până la începutul capitolului64, 1. Al doilea manuscris care o conține esteManuscrisul Ierusalimitean 54, scris în 1056de către notarul Leon și descoperit în 1873 deMitropolitul Nicomidiei Filotei Vrieniu înBiblioteca Sfântului Mormânt dinConstantinopol. Acest manuscris are textulintegral al epistolei.

Scopul acestei epistole este de a

restabili pacea şi a instaura liniştea în cadrulcomunităţii creştine din Corint, puternic afec-

Moaștele Sfântului Clement, aflat e în

Mănăstirea Inkerman din Sevastopol, Peninsula Crimeea


24/67


tate de un grup de tineri care, contestândautoritatea preoţilor (mai degrabă,neînţelegând rolul şi locul acestora în Bisericalui Hristos), îi alungaseră din oraş. BisericaRomei informată, pro babil, de unii dintremembrii ei care fuseseră acolo, intervine

pentru pacificarea spiritelor.Scrisoarea are o introducere , în care

se descrie starea înfloritoare a BisericiiCorintului dinainte de tulburări, evidenţiind

credința, pacea şi dragostea care dominaurelaţiile dintre mem brii comunităţii; partea I ,unde autorul dă o serie de îndemnuri la

practicarea virtuţilor creştine: iubirea,ascultarea, evlavia, pocăinţa, smerenia etc.,capabile să readucă pacea şi înţelegerea întrecei dominaţi de ură, invidie şi alte păcate,făcând apel la exemple din VechiulTestament, din viaţa Mântuitorului şi a sfin-

ţilor; partea a I I -a , în care se intră practic în problema corinteană, contrapunând

răzvrătirea tinerilor învăţăturii celei adevăratedespre ierarhia bisericească lăsată de Hristosşi necesitatea supunerii tuturor creştinilor faţăde ea, în dragoste reciprocă, în pocăinţă şiiertare; o concluzie , un rezumat al scrisorii şio recomandare pentru aducătorii ei.

Epistola Sfântului Clement este celmai vechi document patristic care atestădoctrina succesiunii apostolice . Teologiiromano-catolici socotesc scrisoarea lui

Clement cel mai vechi document pe care sesprijină primatul papal. Inter venţia BisericiiRomane, şi, implicit a Sfântului Clement, nutre buie însă văzută ca un semn al „primatului

juridic şi spiritual al acestui episcop pestetoate Bisericile creştine”, ci ca unul careconcretizează frăţietatea care exista atunci înlumea creştină. În sprijinul acestei afirmaţiisunt şi acţiunile Sfântului Ignatie, care fără să-

şi aroge dreptul de întâietate, scrie mai multorBiserici, dându-le sfaturi asemănătoare cu

Basilica San Clemente din Roma


25/67


cele ale lui Clement. De fapt, nici unul dintreautorii primei perioade patristice nu-i acordăacest statut lui Clement, aşa cum fac teologiicatolici moderni. În plus, este mai mult decât

curios cum un episcop al Romei, care îşiasumă rolul de conducător al Bisericiiuniversale, dă dovadă de o aşa „discreţie„,încât nu îşi semnează propria epistolă!

Epistola Sfântului Clement Romanulcătre Corinteni are puține învățăturiintenționat dogmatice, fiind în mare măsurăun îndemn de suflet la pace și bună înțelegerecreștină. Unul din cele mai importante pasaje

însă este cel în care Sf. Clementmărturisește adevărul trinitar: „ Nu avem oareun singur Dumnezeu și un singur Hristos șiun singur Duh al harului revărsat pestenoi?” (cap. 58).

Tema centrală a scrisorii rămâne însăierarhia bisericea scă , ce reprezintă oautoritate indiscutabilă, întrucât este de ordindivin. Ea este reprezentată de episcopi şi

diaconi, însă treapta rezervată episcopilortrebuie subînţeleasă uneori şi sub denumireade presbiteri, distincţia terminologică întrecele două trepte ale ierarhiei sacramentalenefiind încă elucidată.

Scrisoarea tratează şi tema învier i imorţilor , într-o privire analogică, precum şirugăciunea de mulţumire adresată de autor luiDumnezeu.

Sfântului Clement Romanul i s-au maiatribuit şi alte scrieri, cum ar fi: O a douaepistolă către Corinteni; Două scrisori către

Fecioare, sau Pseudoclementinele, toate însăstau sub semnul neautenticităţii.

Sebastian Balaj – clasa a XI-a A

Biserica închinată Sfântului Clement (Roma) – vedere interioară

http://ro.orthodoxwiki.org/Dogmatic%C4%83http://ro.orthodoxwiki.org/Dogmatic%C4%83http://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Treimehttp://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Treimehttp://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Treimehttp://ro.orthodoxwiki.org/Dogmatic%C4%83


26/67


Cele mai vechi formațiuni politice în Transilvania pre sfârșitul secolului al IX-lea s-au stabilit în Câmpia Panonică ungurii, conduși deArpad. Aceștia migraseră pe teritoriul Transilvaniei din sudul Ucrainei de azi (ScițiaMare). La Răsărit de Tisa au găsit o populație românească, alături de care trăiau uneleS

Formațiuni politice românești în secolele IX -XIII


27/67


grupuri de slavi, având și unii și alții mici organizații politice, numite cnezate și voievodate. Dintr-ocronică maghiară reiese că pe la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea au existatla răsărit de Tisa următoarele voievodate: al lui Menumorut (între Someș și Mureș); al lui Glad (înBanat) și al lui Gelu, „ducele român” care stăpânea Țara Transilvaniei (pe Someș, cu capitala la

Dăbâca). Cercetările arheologice au dus la concluzia că exista o formațiune politică și în părțile desud ale Transilvaniei (probabil cu centrul la Bălgrad).

Din secolul al XI-lea, ungurii au pătruns în Transilvania, pe care au cucerit-o prin lupte grele, până la începutul secolului al XIII-lea, impunând astfel peste organizația românilor administrația lor.

Influențe româno-slave asupra încreștinării ungurilor Trăind alături de populația românească, ungurii s-au obișnuit cu felul de viață al românilor , iar

unii au aderat la credința creștină. Există dovezi care afirmă că românii și slavii au contribuit laîncreștinarea unora dintre unguri în ritul răsăritean.

O serie de cuvinte latine și obiceiuri creștine au fost împrumutate de către unguri de la româniidin Transilvania. Între cuvinte se numără: păgân (pogany); altar (oltar); sfânt(szent);sâmbătă(szombat); Cr ăciun(K aracsony). Tot de la români au putut împrumuta și numirea lunilor: ianuarie, numită luna Maicii Domnului, care poate data din timpul când strămoșii prăznuiau soborul

Născătoarei de Dumnezeu în această lună; aprilie (numită luna Sfântului Gheorghe); iunie (numităluna Sfântului Ioan Botezătorul); decembrie (luna Sfântului Andrei, numită de strămoșii noștriIndrea). La fel au putut împrumuta de la români și obiceiul colindelor. De la populația slavă de ritortodox au împrumutat și câteva cuvinte privind credința creștină, precum: cruce (kereszt, din

Regatul Ungariei (secolul al XI-lea)


28/67


slavonescul krest); vecernie (vecsernye); Bobotează (vizkereszt, din slavonescul vodocrest) și multealte cuvinte.

Din hotărârile unui sinod desfășurat la Szabolcs, în anul 1092, reiese că ungurii începeauPostul Paștilor lunea, ca și populația românească, și nu miercurea, ca în Biserica apuseană. Și în

zilele noastre, ungurii numesc prima săptămână din post „a untului”, ceea ce arată înrudirea cu„săptămâna brânzei” de la ortodocși.

Această terminologie dovedește că ungurii au primit pentru prima dată creștinismul în formarăsăriteană. Datorită acestui fapt, se vorbește la ei de două „legi”, și anume: legea veche (se referă lacreștinismul lor primar ortodox) și legea nouă (se referă la ritul catolic, primit mai târziu).

Încreștinarea oficială a ungurilor Pe lângă învățăturile și obiceiurile creștine primite de ei de la populația românească, cu care au

venit în contact, se poate vorbi și de un misionarism oficial venit din Bizanț, menționat de diferite

izvoare și admis de istoricii maghiari. Prin anii 948-949 au fost trimiși la Constantinopol doi demnitari unguri, iar unul din ei a primit acolo și botezul. În anul 953 s-a dus la Constantinopol un alt demnitar ungur, Gyula, care s-a botezat, primind astfel numele de Ștefan, iar naș i-a fost împăratul Constantin VII Porfirogenetul. Laîntoarcere a luat cu el pe ieromonahul Ierotei,hirotonit de patriarhul Constantinopolului caepiscop al Ungariei.

Creștinismul de rit răsăritean a continuatsă dăinuiască în Ungaria. Regele Ștefan celSfânt sau mama sa au zidit o mănăstire ortodoxăde maici la Veszprem. Totuși, regele Ștefan aînceput să organizeze episcopii catolice înUngaria încă de la începutul secolului al XI-lea.Această orientare bisericească spre Apusulcatolic s-a făcut din interese politice, Ungaria,învecinată fiind cu Germania catolică, aveanevoie de sprijinul papilor, care era foarteînsemnat pe atunci.

În Banat, principele Ohtum s-a botezat în

anul 1002, la Vidin. Pentru călugării ortodocși, acesta a zidit o mănăstire cu hramul Sfântul IoanBotezătorul, în cetatea sa de scaun, Morisena. În1028 Ohtum a fost atacat de Ștefan cel Sfânt.Acesta a îngropat pe creștinii căzuți în luptă înmănăstirea ortodoxă din Morisena. Succesorullui, Cianadius, a adus la Morisena pe episcopulcatolic Gerard, cu 12 călugări, care au pretins

pentru ei mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul,

iar pe călugăr ii ortodocși i-a mutat la mănăstireaSfântul Gheorghe din Banatul sârbesc. Regele Ș tefan cel Sfânt al Ungariei (997-1038)


29/67


Organizarea bisericească a românilor ortodocși Pe lângă fiecare din formațiunile politico-statale românești din Transilvania, exista și o

organizare bisericească ortodoxă. Fundațiile bisericilor de la Dăbâca duc la presupunerea că acolo aexistat un episcop ortodox, care

hirotonea preoți și sfințea biserici. Un altepiscop își avea sediul la Bălgrad, pelângă conducătorul politic de acolo. Descoperirile arheologice de aici auconfirmat că actuala catedrală catolică(datând din secolul al XIII-lea) a fostridicată pe locul unei rotonde datând dinsecolul al X-lea. Un alt episcop putea săaibă reședința pe lângă voievodul

Menumorut, în cetatea Biharea, altul, probabil la Morisena, pe lângă „ducele” Glad. Dintr-o diplomă dată de împăratul

bizantin Vasile II Bulgaroctonul, în1020, reiese că exista o episcopieortodoxă la Dibiscos, localitate identificată cu Timișoara de azi sau cu localitatea Jupa-Caransebeș.

Dacă în secolele anterioare au existat horepiscopi, aceștia vor fi înlocuiți acum de episcopi. Deci, fiecare conducător politic va avea în cetatea sa un episcop, care să păstorească preoții șicredincioșii din hotarele formațiunilor politice respective.

După cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar , peste vechile formațiuni politiceromânești s-au creat comitatele (noi unități administrative), iar în locul episcopiilor ortodoxe s-aucreat altele, catolice, la Alba-Iulia, Biharea și Morisena-Cenad. Cu toate acestea, organizarea

bisericească a românilor ortodocși a continuat și după creareaepiscopiilor catolice, însă cu episcopii în alte locuri. Într-oscrisoare a Papei Inocențiu III, din 3 mai 1205, era menționatăo „episcopie ortodoxă pe moșiile fiilor cneazului Bâlea” (probabil undeva în părțile Hunedoarei).

Măsuri împotriva Bisericii Ortodoxe

Odată cu cucerirea ungară au început și măsurileopresive împotriva Bisericii Ortodoxe, precum: luarea

bisericilor ortodoxe de către catolici, acte sau dispozițiiîmpotriva ortodocșilor din Transilvania (interzicereaconstruirii de biserici, interzicerea săvârșirii slujbelor, alungarea necatolicilor din teritoriul stăpânit de regii maghiari, expulzarea preoților ortodocși, interzicerea deținerii de

proprietăți și titluri nobiliare).În ciuda acestor măsuri, românii ortodocși au rămas pe mai departe alipiți de Biserica lor,

nesocotind dispozițiile papilor și ale regilor Ungariei. George Alexandru Șandro – clasa a XI-a A

Pa a I nocen iu al III-lea (1198-1216)

Coroana Sfântului Ștefan I al Ungariei, păstrată din anul2000 în clădirea Parlamentului de la Buda esta


30/67


ribegia prin pustie a reprezentat pentru poporul evreu una dintre cele mai importante

perioade, ce a culminat cu primirea Legii, prin Moise, pe muntele Sinai. Deşi Moise,în toţi cei 40 de ani din pustie călăuzise poporul ca o făclie, Dumnezeu cunoştea faptulcă odată ce marele profet avea să cucereasca Ţara Făgăduinţei, conaţionalii săi l-ar putea divinizadatorită întregii sale activităţi. În consecinţă, când Moise era încărcat de ani şi aproape de sfârşit,după ce priveşte ţara de pe muntele Nobe, la porunca Domnului îl aşază succesor pe Iosua, fiul luiNavi, din seminţia lui Efraim, apoi moare fiind îngr opat într-un loc necunoscut.

Iosua fiul lui Navi, înafară de cartea care îi poartănumele şi conţine esenţavieţii sale, apare adeseori şi în

cărţile lui Moise. Astfel,Iosua (care înainte se numeaOsea şi numele îi fuseseschimbat de Moise) este

printre cei care se luptă cuAbimelec îndată dupăminunata trecere a MăriiRoşii ( Ieşire 17 ), îi slujeaadeseori lui Moise în cortul

acestuia şi se numără printreiscoadele trimise în Canaan( Numeri 13), rămănând fideladevărului şi mărturisind pe

bună dreptate că ŢaraFăgăduinţei, deşi aveaoameni puternici, va fi uşorde cucerit cu ajutorulDomnului. Astfel, Iosua,apărând în unele capitole alecărţilor lui Moise şi apoi

P

Iosua fiul lui Navi

Egiptul în secolul al XV-lea î. Hs., în perioada Exodului și a cuceririi Canaanului


31/67


nemaifiind prezent, înopinia Sfinţilor Părinţi,reprezintă chipul luiHristos Care se ascunde în

Vechiul Testament. Deasemenea, şi numele său(ebraicul Iehoşua =

Dumnezeu mântuieşte;

Mântui rea este la

Dumnezeu ), purtat şi deFiul lui Dumnezeuînomenit, îl face pe acestasă fie tip al lui Hristos, dar,

în speţă, şi întreaga saactivitate de conducătorcare atinge scopul aşezăriiîn Ţara Sfântă,

prefigurează Împărăţia luiHristos.

Deci Iosua, fiul lui Navi, îşi începe activitatea pe malul drept al

Iordanului, în Şitim, unde este îmbărbătat de Dumnezeu şi câştigă încrederea poporului. Din aceastălocalitate trimite în Ierihon iscoade care să spioneze starea de spirit a cananeenilor. Iscoadele seîntorc după câteva zile cu veşti îmbucurătoare: Domnul Dumnezeul nostru a dat pământul acesta înmâinile noastre şi toţi cei ce locuiesc în ţara aceea tremură de frica noastră. (Iosua Navi 2,24). Iosua

porunceşte ca preoţii, purtând ChivotulDomnului, să intre înapele Iordanului,imediat urmaţi, la2000 de coţi, de restul

evreilor. Printr-ominune dumnezeiască,atunci când tălpile

preoţilor au atins apeleIordanului, acesta s-adespărţit, precumodinioară MareaRoşie, lăsând poporulevreu să treacă ca pe

uscat. Acesteveniment îi adaugă

„Moise și iscoadele trimise în Canaan” – ulei pe pânză realizat deGiovanni Lanfranco (1582-1647) în perioada 1624-1624, l ucrare păstrată

astăzi în J. Paul Getty Museum din Los Angeles

„Iosua trecând râul Iordan cu Chivotul Domnului” – pictură realizată în 1800de Benjamin West (1738-1820)


32/67


lui Iosua mult prestigiu, iar ca aducere-aminte, acesta porunceşte ca fiecare seminţie să ia câte o piatră din Iordan. De asemenea, tot spre aducere aminte, Iosua a aşezat alte 12 pietre în locul în careau stat picioarele preoţilor.

Înainte de cucerirea Ierihonului, la porunca lui Dumnezeu, Iosua îşi face cuţite tăioase de

cremene (Iosua Navi 5,2) cu care taie împrejur generaţia israelită, care nu se circumcise în pustie(locul acela purtând de acum numele de Dealul Aralot) şi apoi serbează, precum prevedea Legea luiMoise, Paştile.

Timp de 6 zile, la porunca Domnului, o dată pe zi, 7 preoţi care purtau chivotul au înconjuratcetatea Ierihonului, iar a şaptea zi au înconjurat de 7 ori. A şaptea oară însă au trâmbiţat din trâmbiţe şi tot poporul a strigat cu glas de victorie, zidurile puternice ale cetăţii sfărămându-se ca după uncutremur, evreii trecând prin sabie tot Ierihonul în afara casei lui Rahav, femeia care ocrotise aiciiscoadele trimise de Iosua. Acum, fiul lui Navi, blestemă ca Ierihonul să nu mai fie zidit niciodată, iarSfânta Scriptură menţionează că din acel moment „ Domnul era cu Iosua şi faima lui s- a răspândit

în toată ţara” (Iosua 6,27).Următoarea ţintă a lui Iosua a fost cetatea Ai, dar cum Acan, din seminţia lui Iuda, trecuse cuvederea porunca Domnului de a nu lua pradă din Ierihon, israeliţii nu reuşesc să o cucerească. Atuncicând lui Iosua i se descoperă că Acan fusese cel care nesocotise porunca, îl ucide cu pietre şi apoiîmpresoară cetatea Ai pe care o cucereşte. După cucerirea acestei cetăţi, Iosua, a scris pe pietre Legea

Domnului, pe care a citit-o în auzul poporului.Imediat după cucerirea Ai-ului, prin vicleşug, ghibeoniţii deghizându-se în oameni săraci care

făcuseră mult drum, cer ajutor lui Iosua, care jură că nu-i va ucide, ci îi va ocroti. Însă ghibeoniţii au pornit apoi război împotriva evreilor, iar aceştia fiind legaţi sub jurământ n-au putut să-i ucidă. Cutoate acestea, israeliţii find mai puternici, robiră neamul ghibeoniţilor, iar Iosua le ceru să jure că levor fi slugi întreaga viaţă.

Auzind de biruinţa luiIosua asupra celor două cetăţi,Adoni-Ţedec, regeleIerusalimului se aliază cuHoham, regele Hebronului,Piream, regele Iarmunului,Iafia, regele Lachişului şi cuDebir, regele Eglonului

împotriva ghibeoniţilor. Deaceastă dată, ghibeoniţiicunoscând ca vor fi înfrânţi,cer ajutor lui Iosua care ridicăoaste împotriva coaliţieiregilor păgâni. Astfel, Iosua îi

biruieşte la Ghibeon,fugărindu-i până spreînălţimile Bet Horonului (unde

Domnul lovise oastea păgânăcu grindină), până spre Azeca „Iosua poruncește soarelui să se oprească” (cf. Iosua 10, 12) –

creație artistică semnată de Gustave Dore (1883)


33/67


şi Macheda. Înserându-se, iar vrăjmaşii fiind încă mulţi la număr, Iosua se roagă ca soarele să stea deasupra Ghibeonului până când duşmanii vor fi înfrânţi. Astfel, la porunca dreptului Domnului,soarele a stat în loc până când vrăjmaşii au fost biruiţi.

În continuare, Iosua cucereşte o bună parte din Pământul Făgăduinţei, 31 de regi fiind ucişi de

către acesta (Iosua 12,24) şi toate seminţiile primind prin tragere la sorţi, precum Moise poruncise înLege, o parte din pământul Canaan. De asemenea, leviţii primiseră cetăţi speciale pentru ei şifuseseră rânduite cetăţile de scăpare, precum prevedea Legea. De acum, deşi nu toţi cananeeniifuseseră stârpiţi, fiecare seminţie avea să lupte cu popoarele păgâne din interiorul propriului teritoriu,din acest moment urmând o cucerire lentă a întregului spaţiu al Ţării Făgăduite. Iosua este una dintrecele mai importante figuri vetero-testamentare, iar personalitatea sa se leagă mai ales de cucerireaŢării Sfinte. Conducător de oşti înnăscut, strateg şi o fire demnă, plină de zel şi credincioasă, Ios uafiul lui Navi, şi-a câştigat prestigiul în popor şi, mai presus de toate, a rămas fidel lui Dumnezeuaccentuând de mai multe ori pe parcursul vieţii sale importanţa respectării Legii lui Moise, care

reprezenta baza statului israelitean. Spre sfârşitul vieţiisale, fiind înaintat în vârstă (Iosua 23,2), Iosua le aduceaminte căpeteniilor

poporului şi tuturor evreilorde marile minuni făcute deDomnul cu ei, de cucerireaminunată a Canaanului,încredinţându-i încă o dată să

păzească Legea scrisă deMoise şi să se silească săiubească pe Domnul

Dumnezeu (Iosua 23,11). Deasemenea, Iosua avertizeazăcă de se vor întoarce dincăile Domnului şi vornesocoti toate poruncilerânduite, Dumnezeu îi va

lepăda. Chemând din nou tot poporul în Sichem şi prezentându-le toată istoria lor (de la Avraam până

la cucerirea Canaanului), Iosua le cere să decidă dacă vor sluji lui Dumnezeu cu toată fiinţa, iar eisunt de acord. Atunci Iosua a făcut un legământ cu poporul israelitean punând o piatră mare lângălocaşul Domnului ca mărturie. Dând apoi drumul poporului, I osua fiu l lu i Navi, robul Domnulu i, amurit fiind de o sută zece ani (Iosua 24,29)

Astfel, marele conducător al lui Israel, Iosua, fiul lui Navi, robul Domnului, cel prin a căruirâvnă a fost cucerit Canaanul şi împărţit celor douăsprezece seminţii, prin a cărui rugăciune soarele astat în loc fiindu-i ca un aliat în război, a rămas de-a lungul timpului o personalitate de referinţă în

istoria poporului evreu, iar pentru noi, creştinii, un arhetip al lui Hristos. Mirel Fanya – clasa a IX-a A

Mormântul lui Iosua din Timnat-Serat (Iosua 24, 30),actualul sat alestinian Ki l Haris


34/67


fântul Apostol Toma este unuldin cei doisprezece Apostoli aiMântuitorului. Numele deToma, în aramaica te’oma,

tradus în greacă Didymos, înseamnă geamăn.În aramaică și în ebraică, Toma este doar unepitet. La unii creștini sirieni el este cunoscutsub numele de Iuda Toma (Iuda Geamănul).

Nu cunoaștem momentul când a fost chematla apostolat. Sfânta Scriptură îl menționeazăalături de Hristos de trei ori. Prima oară estemenționat alături de ceilalți ucenici, când

pleacă în Betania ca să-l învieze pe Lazăr. Cuacest prilej, are loc și a doua menționare.

Mântuitorul este prevenit că fariseii șicarturarii vor să-L omoare, iar Toma le spune:„să mergem și noi să murim cu El” (Ioan 11,16). Iar cea de-a treia menţiune are loc la Cinacea de Taină, unde Hristos le vesteșteucenicilor că merge la Tatăl să le pregateascăloc. Atunci Toma întreabă: ,, Doamne, nu știmunde Te duci și cum putem să știm calea?”,iar Mântuitorul îi răspunde: „Eu sunt Calea,

Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăldecât prin Mine” (Ioan 14, 15-16).

S


35/67


Tradiţia canonică nu păstrează informațiidetaliate despre activitatea misionară a lui Toma dupăÎnvierea Mântuitorului. Cu toate acestea, în scrierileunor Sfinți Parinți, Toma este numit ,,Apostol al

Indiei”. Apostolul Toma este cunoscut de mulți dintre

noi ca fiind ,,necredincios”. ,,Necredința” sa ar provenidin faptul că nu dă crezare mărturiei Apostolilor căHristos a înviat: ,,Dacă nu voi vedea, în mainile Lui,

semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Apostolul Toma, însă, nu se îndoiește de faptul

că Hristos a înviat, ci de faptul că Hristos Se afla dupăÎnvierea Sa într-un trup care nu mai poate fi văzut.Sfântul Chiril afirma că atunci când Toma spune „dacănu voi pune degetul meu în semnul cuielor nu voi

crede...”, el zice de fapt: „Nu voi crede că El mai poate fi văzut, de nu voi pune degetul meu înurma cuielor”.

În conformitate cu Tradiția Bisericii, Sfântul Apostol Toma a înființat Bisericile Creștine dinPalestina, Mesopotamia, Parția, Etiopia și India.

Capul Sfântului Apostol Toma se află în Insula Patmos, iar părticele din moaștele sale, precum și mâna dreaptă se găsesc în biserica Sfântul Denis din Paris. Apostolul Toma este prăznuitîn calendarul Bisericii Ortodoxe la data de 6 octombrie a fiecărui an.

George Sabău – clasa a X-a A

Fragment din capul Sfântului ApostolToma, păstrat la Mănăstirea Sf. Ioan

Teolo ul din Insula Patmos

Troparul Sfântului Apostol Toma:

Ai fost ucenic al lui Hristos ş i unul dindumnezeie ş tii Apostoli. Fiind slab în credin ţă , te-aiîndoit de Învierea lui Hristos. Dar pip ă ind r ă nile aicrezut în p ă timirile lui preacurate: roag ă -te Lui acum

pentru noi, mult l ă udate Toma, s ă ne dea pace și maremil ă .


36/67


umătatea celui de-al XIX-lea secol

reprezintă pentru poporul român unmoment de cotitură pentru istoria sanațională. Revoluția de la 1848-1849 a fost rezultatul

procesului de evoluţie firească a societăţii româneşti,deschizând un proces de modernizare și de renașterenațională în Principate.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza afăcut posibilă unirea deplină a Principatelor, ainaugurat o domnie ce stă sub semnul reformelormodernizatoare în toate domeniile vieţii publice.Domnia lui Cuza a accelerat procesul demodernizare, a instituţionalizat principiile şidezideratele anului 1848, încheind un lung proces detranziţie, pregătind România pentru a trece într-o fazănouă a evoluţiei sale, aceea a consolidăriicapitalismului, a stabilirii regimului politic modern,

parlamentar, a monarhiei constituţionale,demonstrând valoarea şi importanţa statului naţionalîn afirmarea naţiunii şi promovarea interesului

naţional. Cucerirea independenței a rămas una dintre problemele noului stat român modern realizat

în deceniile de la mijlocul secolului al XIX-lea. România a acţionat pentru confirmareaindependenţei şi suveranităţii, a integrităţii teritoriale, retrocedarea gurilor Dunării şi obţinerea unordespăgubiri de război. În ciuda pierderilor suferite, a imenselor eforturi depuse de statul român,cucerirea independenţei a marcat un moment decisiv în afirmarea României moderne ca un statliber.

Pe plan biser icesc, recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc dupăce, în prealabil, s-a realizat unirea Principatelor Române, în 1859, și după cucerirea Independenței

țării noastre din 1877, când, o dată cu creșterea prestigiului țării noastre a crescut și autoritateaBisericii. Ea a fost primită formal la data de 25 aprilie 1885, și asta deoarece cele două Biserici

J

Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române

(1859-1866)


37/67


Ortodoxe, din Ţara Românească şi Moldova,încă de la începutul organizării politice şiecleziastice din cele două ţări româneştiextracarpatice, „ s-au afirmat cu o independenţă

egală autocefaliei, fără să accepte vreunamestec jurisdicţional din partea unei ierarhiibisericeşti din afară“. Până la recunoașterea eide către Patriarhia de Constantinopol,autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, oîntâlnim menționată atât în Constituția

promulgată la 30 iunie 1866, în care se spune:„ Biserica Ortodoxă Română este și rămâneneatârnată de orice chiriarhie străină,

păstrându- și însă unitatea cu Bisericaecumenică a Răsăritului în privința dogmelor ”,cât și în textul Legii organice din decembrie1872, prin care s-au pus bazele Sfântului Sinodal Bisericii Ortodoxe Române.

Mitropolitul primat Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic despre această lege trimițându-i un exemplar, dar n-a primit niciun

răspuns, la ceea ce s-a interpretat ca o aprobaretacită a legii. Deficiența majoră a acestei legirezida în faptul că alegerea mitropoliților și aepiscopilor era încredințată unui colegiu, încomponența căruia intrau, pe lângă membriisinodali, toți deputații și senatorii ortodocși,care, de cele mai multe ori, nu cunoșteau

problemele bisericești. Din acest motiv,

alegerea ierarhilor se va face sub influența partidelor politice, ceea ce va stânjeni bunulmers la Bisericii în perioada în care aceastălege a fost în vigoare. Mitropolitul Nifon arămas în istoria Bisericii noastre și ca fondatoral unui Seminar teologic în București.

După moartea mitropolitului NifonRusăilă, la 31 mai 1875, mitropolitul CalinicMiclescu al Moldovei este ales mitropolit

primat al României, deţinând această demnitate până la moarte.

Calinic Miclescu, mitropolit al Moldovei (1865-1875), mitropolit primat al României (1875-1886), pictură de Carol Popp de Szathmari (1812-1887)

Nifon Rusăilă, mitropolit al Ungrovlahiei (1850-1865), mitropolit primat al României (1865-1875),

pictură de Gheorghe Tattarescu (1820-1894)


38/67


La scrisoarea patriarhului ecumenicIoachim al III-lea, plină de mustrări, adresatăSfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,din însărcinarea mitropolitului primat,

învățatul episcop al Romanului, MelchisedecȘtefănescu (1979-1892), a întocmit un răspunstemeinic la toate învinuirile aduse, a alcătuit unmemoriu în care s-a subliniat dreptul Bisericiinoastre la autocefalie, memoriu acceptat deSfântul Sinod sub numele de „Act sinodal carecuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe

Române ”.După moartea patriarhului ecumenic,

în scaunul constantinopolitan a urmat patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886), cucare s-a început o nouă corespondență peaceeași temă. Astfel, în februarie 1885,Sfântul Sinod a hotărât înaintarea unei noicereri prin care să se solicite recunoaștereaautocefaliei. Scrisoarea, formulată de același

mare învățat ierarh Melchisedec Ștefănescu șide episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos,a fost trimisă patriarhului ecumenic demitropolitul primat Calinic Miclescu, însoțită deo adresă a Ministrului Cultelor D. A. Sturdza.Ca urmare, la 25 aprilie 1885, patriarhul arăspuns afirmativ la cererea Bisericii noastre,trimițând Tomos-ul de autocefalie, în careSfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este

declarat „frate în Hristos și direct răspunzător Lui”.În aceeaşi zi, patriarhul ecumenic

Ioachim al IV-lea, a trimis celorlalte BisericiOrtodoxe autocefale câte o enciclică prin careanunţa recunoaşterea autocefaliei BisericiiOrtodoxe Române. Enciclica PatriarhieiEcumenice anunţa pe întâistătătorii BisericilorOrtodoxe surori că, „primind cu dragoste

frăţească această cerere, ca una car e este

raţională, dreaptă şi conformă cu legile

eclesiastice, am hotărât să recunoaştem pe

Melchisedec Ștefănescu, episcop al Dunării de Jos(1865-1879), episcop al Romanului (1879-1892)

Iosif Gheorghian, episcop al Hușilor (1865-1879),

episcop al Dunăr ii de Jos (1879-1886), mitropolit primat al României (1866-1893 și 1896 -1909)


39/67


prea Sfânta Biserică a României autocefală şi de sine administrată în toate şi la toate, iar pe

Sfântul Ei Sinod să- l proclamăm iubit frate în Hristos". Fiecare Biserică a primit câte unexemplar al Tomosului de recunoaştere a autocefaliei româneşti, înalţii prelaţi fiind îndemnaţi„ frăţeşte” să recunoască „pe prea Sfânta Biserică a României ca autocefală şi de sine

administrată în toate". Stăruinţa ierarhilor români pe lângă Patriarhia Ecumenică de a fi recunoscută o stare de fapt

existentă deja, pe careistoria o confirmasede atâtea ori, referitorla autocefalia Bisericiinaţionale a fostconcretizată cu succes

prin eliberarea

documentului oficialce atesta independenţaadministrativă aforului bisericescromân: Tomosul derecunoaştere a

autocefaliei. Acestdocument este rodulunei îndelungiactivităţi diplomaticeîntreprinse de ierarhiiromâni cu sprijinuldemnitarilor de stat,care au susţinut cuargumente istoricecauza nobilă aBisericii OrtodoxeRomâne în faţaPatriarhiei Ecumenice.

Prin Tomosul din 25aprilie 1885,Patriarhia Ecumenicărenunţă a se mai erijaîn Biserică-mamă şiadoptă poziţia fireascăde Biserică-soră aBisericii OrtodoxeRomâne.

Cristian Nistor – clasa a XII-a A

Tomosul prin care Patriarhia ecumenică recunoștea a

Documents

Spes Orthodoxiae 7