Spa țiul de cult ortodox în România postcomunist ă · 2016. 11. 19. · Teorii contemporane ale spa țiului sacru 4.2.1. Loc, centru și limit ă în spa țiul sacru 4.2.2. Transmiterea

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București

Spațiul de cult ortodox în România postcomunistă teză de doctorat

doctorand: arh. Carmina Constanța Gheorghiță coordonator științific: prof. dr. arh. Virgiliu Onofrei

Cuprins

Spațiul de cult ortodox în România postcomunistă 2

1. Introducere. Probleme generale

1.1. Scopul și obiectivele cercetării

1.2. Stadiul actual al cercetărilor / Surse documentare tematice

2. Arhitectura spațiului de cult ortodox - geneză și evoluție

2.1. Elemente de dogmatică și liturgică

2.2. Clădirile de cult creștine și contextul istoric

2.2.1. Apariția bisericii ca spațiu de cult. Morfologie, tipologie

2.2.2. Tipologii spațiale de bază în arhitectura de cult creștin de influență bizantină

2.3. Lăcașul de cult contemporan în ortodoxie. Contextul actual în lume

3. Interpretări semantice ale spațiului de cult ortodox

3.1. Semnificația spațiului ecleziastic. Semn. Simbol. Limbaj

3.1.1. Matricea generatoare a spațiului de cult 3.1.2. Spațiile bisericii – pronaos, naos, altar; limite și praguri

3.2. Lumina în spațiul liturgic

3.3. Lăcașul de cult. Semnificații teologice, spirituale, sociale

3.3.1. Casa Domnului - Semnificații teologice

3.3.1.1. Biserica - Trup al lui Hristos

3.3.1.2. Biserica – Corabie

3.3.1.3. Biserica - Icoană a universului 3.3.1.4. Scurtă mistagogie: Sf. Ioan Hrisostom (Sf. Ioan Gură de Aur), Sf. Dionisie

Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Gherman Patriarhul, Sf. Simeon al Tesalonicului, Pr. Dumitru Stăniloae

3.3.2. Casa Fiecăruia - Dimensiunea spirituală a spațiului de cult ortodox

3.3.2.1. Biserica - Icoană și chip al sufletului 3.3.2.2. Relația Om-Cosmos-Biserică

3.3.3. Casa Comunității – Semnificații sociale. Importanța lăcașului de cult creștin în cadrul

societății și al comunității

3.3.3.1. Influențele spațiului cultural contemporan asupra lăcașului de cult. Desacralizarea spațiului de cult

4. Sacrul, omul și arhitectura în interpretări contemporane

4.1. Spațiul sacru între discursul filosofic și realitatea contemporană

4.2. Teorii contemporane ale spațiului sacru

4.2.1. Loc, centru și limită în spațiul sacru

4.2.2. Transmiterea mesajului de la creator la receptor prin arhitectură

4.2.3. „Biserica” – Metaforă și cuvânt 4.2.4. Despre spațiul sacru, heterotopii și deteritorializări 4.2.5. Spațiul sacru și rolul mediator al arhitecturii

4.3. Spațiul sacru în ortodoxie, loc al anticipării Eshatonului

5. Tradiție și inovație în arhitectura spațiului de cult ortodox

5.1. Tradiția ca (re)sursă a inovației

Cuprins


5.1.1. Implicațiile tradiției asupra arhitecturii spațiului de cult 5.1.2. „Modelul”

5.2. Perspective noi asupra spațiului de cult. Percepția noului în discursul arhitectural și cel

teologic

6. Biserica în România – Perspectivă comparativă asupra modelelor istorice

6.1. Vechi lăcașuri de cult prezente în Țările Române. Modele spațial volumetrice și tipologii

spațiale fundamentale ale arhitecturii de cult ortodox

6.2. Perioada antebelică și perioada interbelică. Stilul național românesc - inovație estetică și

structurală

6.3. Biserica ortodoxă în perioada comunistă

7. Arhitectura bisericii ortodoxe în România postcomunistă. Căutări contemporane

7.1. Manifestări ale ortodoxiei în arhitectura României postcomuniste

7.1.1. Studii și concursuri de arhitectură

7.1.2. Manifestări, dezbateri de idei 7.1.3. Arhitectura de cult ortodox. Realizări semnificative în practica generală

8. Concluzii

9. Glosar

10. Bibliografie


„Nu suntem oameni noi dintr’o lume nouă. În componența formației noastre intră o suprapunere de vechi civilizații: timidul și sentimentalul schimb al păstorilor carpatini cu lumea mediterană prin intermediul Elinilor, disciplina și logica organizației romane, reînnoirea acestor două schimburi

într’un mod mai adânc și mai continuu prin civilizația bizantină, la care se adaugă fantezia și sensibilitatea Orientului, lunga macerare a visului ortodoxiei după căderea Constantinopolului și

toate acestea îmbogățite de imemoriala zestre a artelor populare reprezentând întotdeauna o expresie sinceră și directă a unei spiritualități native (…)

Drumul este perfect indicat. Evoluția viitoare trebue să-l urmeze.

Noi suntem mai aproape de toate isvoadele cari, revărsându-se peste noi, au contribuit la civilizația altora. Aceste isvoare nu sunt secate. Nu trebue să întrebuințăm metoda altora pentru captarea lor.

Chiar lunga noastră izolare înconjurată de alte rase trebue să ne fie un indiciu și al metodelor de urmat și al încrederii în posibilitățile întrebuințării acestor metode.

Nici o formulă nu este valabilă. În funcția unei tradiții puternice și a unui acord cu prezentul românesc ne luăm libertatea acestei

acțiuni noui.” G.M. Cantacuzino - Declarație, din revista Simetria1

1 (Cantacuzino & Doicescu, 1939, pg. 12-13)

Introducere. Probleme generale


1. Introducere. Probleme generale De-a lungul istoriei, oamenii s-au închinat divinității și i-au adus jertfe în locuri special alese pentru

aceasta. Asirienii și babilonienii se închinau zeilor pe câmpii, perșii își adorau zeii pe platouri înalte, geto-dacii pe vârfuri de munți, iar vechii celți în păduri umbrite, prin peșteri și pe lângă izvoare. Mai târziu au fost ridicate altare (sanctuare) și apoi construcții anume destinate cultului, existente la mai toate popoarele lumii vechi și în toate religiile, sub diverse forme și denumiri: temple, sinagogi, biserici, moschei, etc.

Pentru a releva sensul metafizic al unor forme arhitectonice, Lucian Blaga se oprește cu precădere la arhitectura bisericească, care, sub aspectul necesităților pur vitale ale omului, „este mai mult decât alte arhitecturi, un domeniu al dezinteresatului și gratuitului. Neatinsă decât prea puțin de interese practice, arhitectura bisericească crește cu adevărat liber pe pământul omenirii, neascultând decât de porunca după care arta se cere a fi expresie concretă a unui anume spirit țâșnit în om”, arhitectura religioasă ilustrând „desăvârșit arta în care materia se reduce oarecum la posibilitățile ei exclusiv spirituale.”2 Blaga subliniază „bipolaritatea” spiritualității ortodoxe, aceasta fiind orientată spre două puncte extreme: „transcendență” și „vremelnicie”, fiecare din aceste orientări conturându-se în ortodoxie altfel decât în celelalte culte creștine.

În contrast cu religiile occidentale, în ortodoxie „duhul ortodox își îndreaptă preferințele spre categoriile și lotul organicului”, „transcendentul” este închipuit ca fiind coborâtor, lumea fiind un „receptacul” 3, „vas în care să se reverse de sus în jos transcendentul”, zidurile bisericii având menirea „de a închide și conserva între ele un cer revelat.”4 În atitudinea omului față de transcendență intervine „o determinantă de caracter stilistic, care produce o remarcabilă diferențiere de viziuni”,5 în acest sens fiind semnificativă comparația între expresiile formale ce caracterizează clădirile de cult aparținând unor spiritualități creștine diferite. Catedralele bizantine, bazilicile romanice și domurile gotice sunt întruchiparea arhitecturală a raportului între transcendență și lumea concretă. Despre acestea omul bizantin, omul romanic și omul gotic își creează propria imagine. Pentru omul bizantin, transcendența coboară, de sus în jos, putându-se face vizibilă; omul romanic se află în marginea transcendenței, „nerămânându-i altceva decât să se organizeze în slujba transcendenței, oarecum orizontal și paralel cu ea”, în timp ce omul gotic crește în transcendență, el însuși înălțându-se de jos în sus.6

G. M. Cantacuzino consideră că biserica este materializarea unui act de credință, o rugăciune prinsă în ritmul arhitectural, principiu fundamental ce trebuie admis pentru a înțelege însemnătatea arhitecturii religioase. Mai mult decât adăpost pentru liturghie, biserica, prin forma și planul ei, devine simbolică până în cele mai mici amănunte ale sale, arhitectură pură, în care utilul rămâne pe un plan secund. Simbolică prin excelență, arhitectura religioasă poate fi înțeleasă doar prin prisma cunoașterii și însușirii valorilor spirituale ale religiei din care s-a născut.7 Pentru G. M. Cantacuzino biserica reprezintă „impresia permanenței unui crez și duratei unui așezământ social”8, imaginea coeziunii sociale a unui grup uman, „monumentul pentru ridicarea căruia s’au depus cele mai mari sforțări.”9 Arta religioasă românească este arta creștină ce s-a născut din sărăcie și evlavie, fiind lipsită de bogății ornamentale inutile și în care fiecare element servește cultului și rugăciunii.10 El critică în articolul Arhitectura și peisajul, publicat în 1939 în revista Simetria, „anemia și mediocritatea” stilului arhitecturii religioase contemporane, în care „nici tradiția, nici cerințele liturghiei, nici dorința unui

2 (Blaga, 2011, p. 203) 3 (Blaga, 2011, pg. 233-234) 4 (Blaga, 2011, p. 207) 5 (Blaga, 2011, p. 202) 6 (Blaga, 2011, p. 209) 7 (Cantacuzino & Doicescu, 1939, pg. 21-22) 8 (Cantacuzino & Doicescu, 1939, pg. 23-24) 9 (Cantacuzino & Doicescu, 1939, pg. 23-24) 10 (Cantacuzino G. M., 1945, p. 135)



anumit spirit conservator care ar tinde la păstrarea unui anumit stil bisericesc într-o notă arhaică, nu sunt îngrădiri suficiente pentru a menține arhitectura religioasă în hotarele bunei cuviinți, dacă nu și a frumuseții.”11 Conform lui Cantacuzino, „o vale întreagă, un sat întreg își poate pierde caracterul din cauza unei biserici făcută fără judecată și fără inimă,” iar în mediul urban, „o eroare în arhitectura bisericească angajează o regiune sau un cartier întreg, câteodată chiar un oraș întreg.” 12 Soluția oferită de acesta pentru combaterea „analfabetismului plastic” prezent constă în cercetarea trecutului, în care tradiția joacă rolul de premisă, dar niciodată de colecție de modele.

De-a lungul timpului tradiția e cea care a impus normele și canoanele edificării bisericilor ortodoxe astfel încât fiecare nouă construcție religioasă ridicată copia cât mai fidel spațiul arhetipal transmis în revelația primordială. Astfel, ortodoxia impune păstrarea tradiției nu numai în dogmă, ci și în organizarea spațiului liturgic.

În istorie, tema bisericii și a mănăstirii a rămas aproape constantă în Țările Române, „voevozii și boerii țărilor noastre au pus tot dorul lor de frumusețe și de măreție în biserici și în mănăstiri. Fiecare vreme, fiecare domnie, fiecare neam mai răsărit a lăsat pe pământul românesc o mărturie a credinței sale sub forma unui sfânt locaș.”13 În arhitectura românească, elementele de perpetuare ale tradiției au fost adaptate epocii, astfel încât dispunem de o mare diversitate de spații care evocă timpul și locul în care au fost edificate.

Spre deosebire de Biserica Catolică, divizată de Reformă și de apariția diverselor culte protestante, Biserica Ortodoxă și-a păstrat unitatea milenară, deși a avut de înfruntat, timp de secole și pe teritorii întinse, ocupația otomană, iar în ultimele decenii, politica regimurilor totalitare ce propovăduiau ateismul și implicit necesitatea dispariției religiei din viața societății. Politica regimurilor comuniste, aceea de instaurare a unui control asupra activității clerului (mai agresiv în Rusia, mai permisiv în România într-o anumită perioadă, și chiar în Bulgaria și Albania), explică demolarea unui număr semnificativ de biserici și sistarea aproape în întregime a construcțiilor noi.

După cel de-al Doilea Război Mondial, puterea comunistă a limitat construcția de biserici, astfel încât până la sfârșitul secolului XX a existat o întrerupere a activității în domeniu - încetarea proiectării și edificării de biserici, odată cu limitarea cercetărilor teoretice privind arhitectura de cult la probleme istorice și artistice. Nu au lipsit, într-adevăr, numeroase lucrări, studii și teze de doctorat în domeniul teologic sau al istoriei artei, având ca temă arhitectura bisericească din România. Însă, mai mult decât limitările de natură legală și structurală impuse activității cultelor în perioada comunistă, demolările au fost cele care au afectat patrimoniul ce aparținea instituțiilor religioase, producând mari pierderi culturii și spiritualității românești. Zeci de lăcașuri de cult, unele dintre ele monumente de valoare istorică și culturală națională, au fost astfel distruse.14

Anul 1989 marchează căderea regimurilor comuniste est-europene și totodată recâștigarea de către biserică a unei poziții semnificative, deci „o puternică renaștere teologică.”15 Biserica Ortodoxă întreprinde acțiuni de încurajare și propovăduire a credinței, astfel încât s-a înregistrat creșterea importanței și audienței acesteia în rândul populației. Edificarea de noi biserici se impune acum ca necesitate socială, constatându-se astfel că în cele mai importante localități rurale și aproape în fiecare localitate urbană mai mare sau mai mică se deschid noi șantiere bisericești. Așadar, după decembrie 1989, memoria lăcașelor de cult distruse, alături de

11 (Cantacuzino & Doicescu, 1939, p. 22) 12 (Cantacuzino & Doicescu, 1939, pg. 23-24) 13 (Cantacuzino G. M., 1939, p. 30) 14 în București: biserica Enei (1977), biserica Albă Postăvari(1984), Mânăstirea Cotroceni (1984), biserica Izvorul

Tămăduirii (1984), biserica Gherghiceanu (1984), biserica Spirea Veche (1984), biserica Sf. Nicolae Sârbi (1985), biserica Sf. Nicolae (1986), biserica Sf. Nicolae Jitnița (1986), biserica Mănăstirii Pantelimon (1986), biserica Doamna Oltea (1986), biserica Olteni (1987), biserica Sf. Vineri (1987), biserica mănăstirii Văcărești (1987), biserica Sf. Spiridon Vechi (1987), biserica Bradu Staicu (1987), biserica Sf. Treime (1987), biserica Sf. Mina (1985), biserica Izvorul Tămăduirii (1982), biserica Buna Vestire (1981)

15 (Meyendorff J. , 1996, p. 206)



preocuparea unor diferite grupuri religioase de a ridica noi așezăminte de cult și de disponibilitatea multor enoriași de a sprijini construirea acestora au generat un fenomen de amploare.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a înregistrat o creștere a populației urbane, fenomen amplificat după cel de-al Doilea Război Mondial. De exemplu, o parohie urbană care la 1838 înregistra un număr de aproximativ 600 de enoriași număra în perioada următoare războaielor mondiale 1300 - 2000 și chiar, în unele cazuri, 25.000 de enoriași.16

Conform statisticilor, în martie 2013, baza de date a evidenței lăcașurilor de cult din România cuprindea peste 18429 de înregistrări,17 la ultimul recensământ, cel din 2011, peste 80% din populația țării declarându-se ortodoxă.18 Cifrele sunt impresionante. Datele rapoartelor anuale publicate pe site-ul Patriarhiei ne dezvăluie o medie de aproximativ 200 de lăcașe de cult ortodox construite pe an, în perioada 1990 – 2011.

Așadar, în ultimii 25 de ani s-a conturat o masă critică de edificii a cărei analiză comparativă ar putea duce la concluzii și la întrevederea unor soluții și răspunsuri la dilemele și controversele privind adecvarea spațiului de cult ortodox la contemporaneitate.

Scopul și obiectivele cercetării

Tema propusă investighează fenomenul arhitecturii ortodoxe contemporane din România. Scopul lucrării nu este de a compune un „ghid pentru construcția de biserici”, care să ofere prescripții formale drept garanții pentru zidirea unei „biserici ortodoxe adevărate”, ci de a încerca recunoașterea și enunțarea modului în care elementele fundamentale ale creștinismului, în general, și ale ortodoxiei, în particular, pot și trebuie să își găsească materializarea în lăcașul de cult. Totodată, se încearcă înțelegerea bisericii cât mai aproape de duhul creștinismului, dar prin prisma spiritualității lumii contemporane.

Obiectivele acestui studiu sunt orientate în trei direcții: stabilirea reperelor generale necesare în analiza spațiului de cult ortodox din punct de vedere arhitectural; analiza comparată a bisericilor ortodoxe românești de-a lungul istoriei; identificarea tipologiilor contemporane; evidențierea posibilităților de dezvoltare și potențialul acestor experiențe.

Pe parcursul cercetării vor fi abordate unele aspecte generale legate de spațiul sacru – noțiuni generale despre ortodoxie și despre geneza și evoluția lăcașul de cult ortodox. Pornind de la modul de operare al arhitecturii cu tipare și structuri, unul din obiectivele principale ale acestui studiu este identificarea unor direcții conceptuale definitorii ale arhitecturii ortodoxe contemporane universale, din punctul de vedere al înțelegerii propriilor „spații arhetipale” generatoare. Lucrarea urmărește stabilirea unor direcții de evoluție a lăcașului de cult ortodox, din punctul de vedere al morfologiei, simbolismului și semanticii elementelor arhitecturale care îl alcătuiesc. Teza își propune înțelegerea arhitecturii lăcașului de cult ortodox ca limbaj al formelor înalt semnificante, ca vehicul al semnificațiilor religioase și, în același timp, ca materializare a acestora în cadrul construit.

În ultimele două decenii s-a constatat o revitalizare a arhitecturii ecleziastice românești, astfel încât este necesară identificarea unor repere fixe ce pot fi urmărite pentru a evita abaterile de la dogma creștină și „standardizarea” acesteia în forme arhitecturale sterile. Înțelegerea spațiului eclezial în cheie teologică este indispensabilă demersului traducerii adecvate a limbajului teologic în limbaj arhitectural, astfel încât soluțiile

16 (Voiculescu, 1995) 17 conform www.cimec.ro - 12.964 (70,34%) aparțin cultului ortodox, 1.114 (6,04%) romano-catolic , 962 (5,22%)

reformat, 1.270 (6,89%) baptist, 774 (4,19%) adventist de ziua șaptea, 503 (2,72%) evanghelic (lutheran + C.A.+ S.P.), 168 (0,91%) ortodox de rit vechi, 93 (0,50%) mozaic, 79 (0,42%) musulman, 271 (1,47%) greco-catolic, 141 (0,76%) unitarian (evanghelic), 10 (0,05%) armeano-gregorian, 72 (0,39%) Martorii lui Iehova.

18 Conform datelor recensământului din 2011, structura confesională a fost declarată de 18861.9 persoane din totalul populației stabile și arată că 86,5% dintre persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă; 4,6% s-au declarat de religie romano-catolică, 3,2% de religie reformată, iar 1,9% penticostală. Ponderi între 0,4% - 0,8% au înregistrat următoarele religii: greco-catolică (0,8%), baptistă (0,6%) și adventistă de ziua a șaptea (0,4%). Persoanele de altă religie decât cele prezentate mai sus reprezintă 1,8% din total. S-au declarat „fără religie” sau atei un procent de 0,2% din totalul populației.



generate să posede atât rigoare dogmatică, cât și expresivitate arhitecturală. Considerând că dogma, canonul și tradiția reprezintă resursele teologice definitorii ale arhitecturii ecleziale, se încearcă surprinderea „modelelor” specifice spațiului de cult ortodox. De aceea, prezentarea succintă a diverselor credințe și doctrine specifice ortodoxiei, așa cum au evoluat ele în timp, a implicațiilor pe care le-au avut asupra evoluției spațiului de cult, dar și identificarea relației dintre arhitectură și liturgica spațiului de cult, le consider a fi necesare prezentului demers teoretic. Ca atare, se urmărește prezentarea modalităților prin care dogma ortodoxă și condiționările de natură cultică determină configurarea lăcașului de cult. Intenția tezei este de a propune o perspectivă asupra spațiului de cult ortodox care să integreze elemente ce aparțin dogmei ortodoxe, considerată a priori de către arhitecți drept constrângătoare și restrictivă.

Studiul particularității lăcașului de cult creștin, din perspectiva complexității relațiilor dintre factorii implicați atât în realizarea cât și în utilizarea acestui tip de spațiu, urmărește identificarea elementelor care contribuie la configurarea spațiului de cult, de la condiționările teologice și liturgice, până la cele induse de cadrul cultural contemporan (secularizarea lumii, teoriile și curentele manifestate în arhitectura și filosofia ultimelor decenii). Totodată, utilizând ca instrument elementele simbolice ale bisericilor ortodoxe, cercetarea urmărește recunoașterea unor noi moduri de lectură și de (re)interpretare a spațiului de cult ortodox, determinate de principalele curente ale secolului al XX-lea: structuralismul, postmodernismul și deconstrucția. Se încearcă implicarea noțiunilor de „dogmă” și „cult” în studierea sacrului, în încercarea de a contura un punct de vedere susținut de o bază logică și obiectivă.

Scopul principal al lucrării constă în conturarea unei perspective critice asupra arhitecturii ortodoxe contemporane românești și identificarea tendințelor actuale în edificarea de biserici în România, studiile de caz prezentate vizând arhitectura eclezială ortodoxă a ultimelor două decenii. În context, analizându-se cazul particular al concursurilor de arhitectură, se încearcă elaborarea unui studiu critic privind aspectele legate de amplasare și de caracterul de reprezentare al propunerilor înaintate.

Sintetizând, studiul își propune realizarea unei analize a problematicii spațiului de cult ortodox românesc din punct de vedere doctrinar/teoretic și istoric/evolutiv, precum și definirea unui sistem particular de observare și înțelegere a acestuia, necesare demersului de identificare a direcțiilor conceptuale de dezvoltare a arhitecturii ortodoxe contemporane, constituindu-se astfel ca o contribuție teoretică utilă.

Prin punctele de vedere afirmate și clarificările aduse într-un domeniu sensibil, lucrarea ar putea impulsiona fuzionarea fertilă a factorilor ce sunt în mod inevitabil antrenați în edificarea unei biserici: arhitecții (creatori de forme construite), clerul și comunitățile de enoriași.

Stadiul actual al cercetărilor / Surse documentare tematice

Domeniul arhitecturii lăcașelor de cult ortodox necesită o structurare și o sintetizare atentă a surselor bibliografice, lucru datorat în mare parte întrepătrunderii unor multiple domenii care au aceeași sferă de interes cu tema cercetată. Studiul este îngreunat și din cauza lipsei unei preocupări coerente pentru studiul arhitecturii de cult românești. La prima vedere există două domenii distincte care se intersectează pentru a da naștere unui lăcaș de cult: arhitectura și teologia. În realitate există o serie de nuanțe și conotații, astfel încât studiul se poate dezvolta urmând mai multe categorii sau direcții de cercetare: studii privind arhitectura spațiului sacru; studii de istorie a arhitecturii de cult ortodoxe (evoluția expresivității artistice și sistemelor constructive de-a lungul timpului);studii referitoare la aspecte structurale ale arhitecturii de cult; studii privind liturgica în spațiul de cult ortodox; studii cu referire la filosofia și simbolistica spațiului sacru; și studii care surprind relația dintre lăcașul de cult și comunitate.

Rolul arhitectural și urbanistic al construcției bisericești ortodoxe și funcționalitatea sa, problemele de alcătuire spațială și volumetrică ce decurg din acestea reprezintă teme de studiu ce nu au fost adâncite îndeajuns, astfel încât fondul bibliografic existent este destul de sărac. În aceste condiții studiul de față își propune să contribuie la clarificarea unor aspecte încă insuficient cercetate și să deschidă mai departe calea unor investigări viitoare mai aprofundate.

Arhitectura spațiului de cult ortodox – geneză și evoluție


2. Arhitectura spațiului de cult ortodox - geneză și evoluție Acest capitol își propune prezentarea succintă a diverselor credințe și doctrine specifice ortodoxiei,

așa cum au evoluat ele în timp, și a implicațiilor pe care le-au avut acestea asupra genezei și evoluției spațiului de cult ortodox. Vor fi prezentate principalele aspecte ale liturgicii și dogmaticii ortodoxe. Studiul de față urmărește relaționarea evoluției istorice a creștinismului cu arhitectura lăcașelor sale de cult. Evoluția creștinismului, primele disensiuni teologice, schismele și reunificările Bisericii pot fi privite drept cauze ale evoluției lăcașelor de cult. Capitolul își propune prezentarea pe scurt a contextului în care s-a născut spațiul de cult creștin, a modului în care acesta funcționa la începuturi, identificarea prototipurilor spațiale ale Antichității ce au fost adoptate ulterior de către creștinism și a evoluției acestora în spațiul de influență bizantin. Sunt prezentate tipologiile spațiale de bază în arhitectura de cult creștin de influență bizantină. În încheiere, în încercarea de conturare a contextului actual în lume sunt prezentate o serie de abordări arhitecturale recente ale temei spațiului de cult ortodox.

Elemente de dogmatică și liturgică

Nicolae Steinhardt, într-una din predicile sale,19 regăsește ortodoxia în comportamentul omului simplu, pentru acesta credința fiind una singură și neputând fi pusă la îndoială de nicio erezie nouă. Ortodoxia nu este un compendiu de ritualuri, procesiuni și ierarhii elaborate, menite să atragă credincioșii prin fast și opulență, și nici o venerare a rațiunii pure; credința este „simplă, neabătută, necoruptibilă” și „stă potrivnic față către față […] nu desigur cu adevărata cultură, ci cu deviațiile, absolutizările și pervertirile ei.”20

În denumirea sa proprie, dar și în accepția propriilor adepți, „ortodoxie” înseamnă „recunoaștere a adevăratei slave.”21 În accepția sa inițială, numită de Eliade ortodoxie a bisericii primordiale, ortodoxia era marcată de o elaborare clară, juridică, a unei teologii riguroase, ce era menită să elimine riscul oricărei erezii mistificatoare. Eliade afirmă că ortodoxia se definește prin: „1) fidelitate față de Vechiul Testament și […] o tradiție apostolică atestată de documente; 2) rezistență împotriva exceselor imaginației mitologizante; 3) reverență față de gândirea sistematică (deci, de filosofia grecească); 4) importanța acordată instituțiilor sociale și politice, pe scurt, gândirii juridice, categorie specifică geniului roman.” 22

Clădirile de cult creștine și contextul istoric

Apariția bisericii ca spațiu de cult. Morfologie, tipologie Tipologii spațiale de bază în arhitectura de cult creștin de influență bizantină Indiferent de religie, loc și timp, construcțiile de cult sunt opere reprezentative pentru întreaga istorie

a arhitecturii, iar biserica creștină nu face excepție. Suport durabil al culturii europene, divizat după 1054 în cele două ramuri ale sale, Catolicismul și Ortodoxismul, creștinismul a ființat în primă instanță fără a deține lăcașe de cult proprii. Realizarea construcțiilor caracteristice a început după recunoașterea sa ca religie oficială a Imperiului Roman, construcțiile de cult creștin devenind de-a lungul a aproape două milenii, pe întinsele teritorii, program privilegiat al creației de arhitectură.

Abordarea istorică a spațiului de cult ortodox vizează decelarea elementelor constitutive ale tradiției, caracteristice formei arhitecturale, luând în considerare cu preponderență zone de cultură bizantină care au iradiat în timp până în contemporaneitate și din care derivă direct arhitectura eclezială ortodoxă din țările române. Arhitectura religioasă central-europeană, spre deosebire de cea de influență bizantină, a avut o evoluție care a cunoscut modificări continue de-a lungul istoriei, în consonanță cu succesiunea de stiluri ale arhitecturii

19 predica La Duminica ortodoxiei 20 (Steinhardt, 2006, p. 253) 21 (Scrima, 1996, p. 28) 22 (Eliade, 1986, p. 386)

Arhitectura spațiului de cult ortodox – geneză și evoluție


laice și reflectând evoluția concepțiilor estetice. Influențele arhitecturii occidentale nu au lipsit (de la gotic la neoclasic), structura spațială rămânând însă fundamental bizantină.

În arhitectură, începând cu epoca primară, se constată existența a numeroase tipologii structural-constructive ale bisericilor. Acestea devin cu timpul din ce în ce mai variate și în combinații dintre cele mai diverse, însă fără a se deosebi radical de modelele precedente. Așadar, bisericile întâlnite de-a lungul timpului pot fi încadrate în structuri-tip, numeroasele încercări de clasificare ale acestora conducând spre trei tipuri majore: bazilical, central și cruciform.

Lăcașul de cult contemporan în ortodoxie. Contextul actual în lume

Sensul și trăirea unui loc semnificativ al mediului urban contemporan pot fi în mod pertinent percepute prin înțelegerea unor aspecte caracteristice ale arhitecturii sacre. Pentru a realiza aceasta nu trebuie neglijat rolul pe care îl are în mod tradițional arhitectura sacră, acela de spațiu de legătură între/întru lumi, de stabilire a unor relații cu înțelepciunea căutată, cu transcendentalul. Spațiul sacru reprezintă o zonă intermediară născută din credința că ea poate angaja, elucida și transforma, iar reintroducerea și repoziționarea rolurilor de mediere specifice spațiului pot institui astăzi, în lumea contemporană, crearea de locuri captivante și pline de înțelesuri.

Arhitectura creștinismului este la fel de variată în timp și spațiu precum interpretările date de creștini textului biblic, idealul spațiului de cult diferențiindu-se foarte mult între cele trei mari ramuri, cea ortodoxă, cea catolică și cea protestantă. Fiind cea mai conservatoare din punct de vedere formal și conceptual, arhitectura contemporană a bisericilor ortodoxe include doar un număr mic de exemple ce îndrăznesc integrarea unor aspecte modernizatoare, în comparație cu celelalte religii și confesiuni creștine.

Soluțiile moderne, puține la număr, pot fi împărțite în două categorii: proiecte inovatoare, îndrăznețe, ce se îndepărtează, cel puțin la nivel formal, de tradiția spațiului ortodox din ultimele opt secole, și proiecte de reinterpretare și abstractizare a formelor tradiționale, care, deși par a fi soluții de compromis, au calitatea afirmării unei continuități a tradiției, dar în limitele acceptate astăzi de arhitectura contemporană.

Interpretări semantice ale spațiului de cult ortodox


„Când oamenii vor să sfințească numele Tău, roagă natura să îi ajute. Iau piatră și lemn ca să facă

biserici; împodobesc altarele cu mărgăritare și flori și fac foc din plante, surorile lor, și iau tămâie de la cedri, frații lor, și sprijină glasurile lor prin glasul clopotului, și cheamă vietățile în ajutor ca să sfințească numele Tău. Natura e curată ca stelele Tale și nevinovată ca îngerii Tăi, Doamne. Îndură-Te de noi pentru curata și nevinovata natură, care împreună cu noi sfințește numele Tău, Sfinte, Prea-Sfinte.”23

Sfântul Nicolae Velimirovici

3. Interpretări semantice ale spațiului de cult ortodox

Semnificația spațiului ecleziastic. Semn. Simbol. Limbaj

Matricea generatoare a spațiului de cult Spațiile bisericii – pronaos, naos, altar; limite și praguri Acest capitol își propune urmărește enunțarea interpretărilor semantice ale lăcașului de cult ortodox.

Scopul principal al acestui demers teoretic nu este cel de a găsi o formulă universală pentru conceperea sau certificarea de lăcașe de cult ortodox, ci de a propune o cale spre interpretarea și înțelegerea limbajului specific arhitecturii ecleziale ortodoxe, ca suport necesar încercărilor de înnoire prin racordarea acestuia la contemporaneitate, păstrându-i-se în același timp caracterele distincte, definitorii.

Arhitectura eclezială aparține simultan lumii terestre și celei suprasensibile. În acest sens, relația dintre dogma creștină și gradele de libertate permise arhitecturii devine coordonată esențială în evoluția spațiului de cult. Se urmărește investigarea relației dintre dogmă și înnoire mai ales prin prisma discursului teologic, fără a lipsi însă interpretările arhitecturale. Într-o primă instanță sunt analizate o serie de elemente teologice și culturale care au influențat în mod direct configurația lăcașului de cult ortodox, toate reinterpretate din perspectivă dogmatică și liturgică.

Prin investigarea dogmei și tradiției creștine dintr-o perspectivă teologică se încearcă demonstrarea modului în care aceasta influențează arhitectura de cult. Se caută răspunsuri la întrebările: Care sunt modalitățile prin care elementele dogmei creștine ortodoxe determină configurarea unui spațiu de cult, și care sunt condiționările de natură cultică ale acestei configurări?

Investigarea influențelor arhitecturii ecleziale nu poate fi detașată în întregime de tema modelului24 în arhitectura spațiului de cult, deoarece (re)cunoașterea condiționărilor ce determină configurarea lăcașului de cult este necesară demersului de înțelegere și generare a modelelor și a modului în care acestea sunt structurate. Consider că elementele ce influențează configurarea spațiului de cult se pot grupa în două mari clase: cele ce aparțin sferei teologice, responsabile de altfel de configurările fundamentale ale unui locaș de cult, și cele ce aparțin sferei socio-culturale.

În spațiul de cult ortodox, arhitectura urmărește să transpună suprasensibilul de dincolo de lumea exterioară, ‘transcendentul', într-un spațiu fizic tridimensional. Cercetarea nu vizează descrierea elementelor ce țin de tehnologie sau de stil, și nici a limbajului, a modului prin care se realizează această transpunere, ci identificarea relațiilor biunivoce existente între spațiul liturgic, conceptual și spațiul fizic, întrucât în biserică orice concept are o expresie spațială. Expresia arhitecturală este definită ulterior determinării spațiului conceptual. În acest sens, capitolul investighează matricele generatoare ale spațiului de cult și semnificațiile teologice ale acestora: dezvoltări direcționale și gradarea parcursului, simbolistica geometrică și numerică, etc. Pentru arhitectura ortodoxă definirea conceptuală a spațiului liturgic reprezintă cheia oricărui demers de investigare a expresiei arhitecturale, întrucât aceasta nu se poate face prin metodele curente de modelare sau formalizare dezvoltate cu precădere în perioada modernă.

23 (Velimirovici, 2005, pg. 10-11) 24 tema modelului va fi aprofundată în capitolul Tradiție și inovație în arhitectura spațiului sacru



Descrierea limbajului formal al spațiilor și volumelor arhitecturii ortodoxe implică dificultăți legate de cunoașterea și însușirea limitelor pe care acesta, ca model creat de om, le are, precum și dificultăți legate de cunoașterea domeniului de aplicare a acestuia. Se urmărește, prin prisma semnificațiilor, studiul celor două componente ale limbajului arhitecturii de cult ortodoxe: vocabularul, repertoriul formelor arhitecturale, și sintaxa, regulile acestui limbaj. Se încearcă demonstrarea ipotezei conform căreia limbajul formal al lăcașului de cult ortodox nu reprezintă încercarea de exprimare a unei anumite gândiri religioase specifice, ci este rezultatul procesului de investigare și interpretare specifică a relațiilor dintre Dumnezeu, lume și om. Întrucât definirea obiectului de arhitectură ortodoxă eclezială presupune transpunerea în formă materială a Cerului pe pământ, este necesară traducerea din limbajul teologic în cel arhitectural a semnificațiilor spațiului liturgic. Se urmărește prezentarea unor chei de decodificare spațială/volumetrică a elementelor teologice ale lăcașului de cult ortodox. Altfel spus, este vizată înțelegerea arhitecturii lăcașului de cult ortodox ca limbaj al formelor semnificante și în același timp ca materializare a acestora ca spațiu construit, prin explorarea expresiei formelor spațiale și constructive utilizate în alcătuirea bisericilor ortodoxe: exonartex, pronaos, naos (cupolă, turla și tamburul turlei, pandantivi, stâlpi, absidă), altar; limite și praguri (iconostas, fereastra și ușa; icoana). Acestea vor fi descrise în scurte referințe și accentuând componenta lor liturgică. Se urmărește evidențierea rolului liturgic al fiecărei forme volumetrice/spațiale, alături de propriile elemente definitorii, altfel spus, participarea acestora la întreg “mesajul” liturgic transmis prin arhitectură.

Lumina în spațiul liturgic

Lăcașul de cult reușește să-și depășească propria materialitate și să sugereze imaterialitatea și infinitatea conținute în ființa sa lăuntrică. Astfel, un sistem specific de armonii și expresivități formale, emanând și dintr-o interpretare sensibilă și suplă a esenței teologice a spațiului arhitectural, face posibilă, pentru credincios, desprinderea de propria finitudine și accederea prin spirit la transcendent, la imaterial și infinit. Nu doar formele arhitecturale participă în acest proces, ci și lumina. În spațiul de cult ortodox amplasarea ferestrelor, raportul plin-gol și energia simbolică a verticalelor nu sunt întâmplătoare, ele definind spațiul simbol al luminii taborice. Mistica lui Dionisie Areopagitul nu este o mistică a luminii fizice, orbitoare prin strălucirea proprie, ci este o mistică a luminii născută din întuneric, a întunericului în care Moise L-a văzut pe Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru care lumina prezentă în lăcașul ortodox nu este puternică, ci nuanțată, gradată, scopul ei fiind acela de a sugera spațiul infinității divine.

Lăcașul de cult. Semnificații teologice, spirituale, sociale

Biserica este „locul unde omul se reculege în sine”, „locul în care credinciosul se întâlnește cu Dumnezeul său”, „locul în care se consumă actul Sfintei Liturghii, conform ritului creștin, în fața comunității de enoriași”. 25 „Lăcașul de cult se înscrie într-o geografie corporală peste care se suprapune toposul transcendent din care își compune frumusețea nelumească. Este un spațiu în care se topesc contrariile, pentru că interiorul «Casei Domnului» prefigurează Ierusalimul ceresc.”26

Tema spațiului de cult ortodox poate fi abordată din trei perspective diferite, trei Case: perspectiva teologică - „Casa Domnului”, perspectiva trăirii individuale de către credincios a spațiului de cult - „Casa Fiecăruia” și perspectiva socială - „Casa Comunității”.

Casa Domnului - Semnificații teologice

În adunările de cult din biserica-lăcaș se constituie «Biserica», tot ceea ce se săvârșește aici fiind impregnat de prezența lui Dumnezeu, a lui Hristos, Întemeietorul și Conducătorul Bisericii Sale, după cum El însuși a făgăduit că „unde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, voi fi și Eu în mijlocul lor.” (Matei, 18:20). Acesta este motivul pentru care printre cele mai vechi denumiri ale bisericii-lăcaș se numără și cea de Casă a Domnului.

25 (Bica, 2000, p. 14) 26 (Mihalache, 2005, p. 61)



Biserica - Trup al lui Hristos Biserica este „locul destinat prin excelență cinstirii lui Dumnezeu sau locul unde acesta este prezent

mereu. Orice lăcaș de cult creștin ne duce cu gândul la această prezență a lucrării divine între oameni.”27 Astfel, „casa Domnului” reprezintă una din cele mai frecvente denumiri ale lăcașului de cult, trimițând către propriul sens spiritual, Biserica-Trupul lui Hristos, unde Hristos este cap, conducător al Bisericii Sale.28

Biserica – Corabie Biserica, păstrătoare a învățăturii mântuitoare și a Tainelor, este singura care poate ocroti și salva de

la moartea păcatului, neexistând mântuire în afara acesteia.29 Corabia devine nu numai imaginea adăpostului împotriva furtunii, dar și a liniștii și armoniei, întrucât salvarea a existat doar pentru cei din corabia lui Noe. Pentru înțelegerea semnificațiilor spirituale ale Bisericii creștine, simbolismul arcei lui Noe, sau al corabiei, se dovedește a fi definitoriu. Încă de la începuturi, în arhitectura de cult s-a produs un transfer de la sensul simbolic și alegoric al Bisericii-corabie către înfățișarea lăcașului de cult ce adăpostea credincioșii, astfel încât forma utilizată a fost cea alungită sau dreptunghiulară, asemănătoare corabiei lui Noe, formă recomandată de altfel și de Constituțiile apostolice în secolul al IV-lea.30

Biserica - Icoană a universului Icoanele nu sunt niciodată identice, ci doar asemănătoare,31 deși o icoană nu poate exista fără un

prototip, Hristos fiind, în umanitatea Sa, prototipul veșnic al icoanei Sale.32 Similar, biserica-lăcaș nu poate ființa fără existența unui model superior iconografic, model al celei nevăzute. Cortul Vechiului Testament, biserica Noului Testament și omul regăsesc în Hristos modelul transcendent comun, adică pe cel Care S-a ridicat la dimensiunea maximă a naturii umane.33 Biserica-lăcaș este ridicată așadar după modelul celei nevăzute, iar modelul suprem este Hristos cel întrupat.

Într-un mod deosebit și cu totul aparte, Maxim Mărturisitorul vorbește despre biserica lui Dumnezeu, „chip și icoană a întregului cosmos, constând din ființe văzute și nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca și el.”34 Viziunea sa asupra bisericii este una cosmică, iar în același timp cea asupra cosmosului fiind eclesiologică. Biserica este înțeleasă în cele două manifestări ale sale, cea văzută și cea nevăzută, cea luptătoare și cea triumfătoare, ea nefiind despărțită, ci formând una și aceeași Biserică. Cosmosul este „unul și neîmpărțit, cu toată deosebirea părților sale”35, acesta fiind motivul pentru care Biserica, în sensul larg al cuvântului, a fost înțeleasă ca icoană a cosmosului.

Scurtă mistagogie: Sf. Ioan Hrisostom (Sf. Ioan Gură de Aur), Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Gherman Patriarhul, Sf. Simeon al Tesalonicului, Pr. Dumitru Stăniloae Sfinții Părinți au surprins în biserică materializarea „icoanei și chipului lui Dumnezeu”. În

interpretarea acestora, biserica este pământ nou și cer nou, icoana Ierusalimului ceresc. Dincolo de aceste atribute simbolice, referitor la alcătuirea bisericilor sau a părților componente ale acestora, Sfinții Părinți nu

27 (Necula, 1997, p. 17) 28 „Ca să nu mai fim copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea

oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii. Ci ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este Capul-Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care își dau tărie, își săvârșește creșterea potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, și se zidește întru dragoste.” (Efes., 4:14-16).

29 Salus extra ecclesiam non est, expresia aparține Sfântului Ciprian al Cartaginei (Scrisoarea 73:21) 30 (Necula, 1997, p. 19) 31 (Braniște, 1993, p. 416) 32 (Studitul, 1994, p. 36) 33 (Palade, 2004, p. 42) 34 (Maxim Mărturisitorul, 2000, p. 15) 35 (Maxim Mărturisitorul, 2000, p. 16)



au lăsat alte lămuriri precise, similare îndrumărilor ce pot fi găsite în Vechiul Testament cu privire la construirea Templului sau a Cortului Sfânt.

Deși „Cel prea înalt nu locuiește în temple făcute de mâini” (Fapte, 7:48), căci cerul și cerul cerului nu îl încap, cu atât mai puțin templul zidit numelui Său36, faptul că Dumnezeu cere lui Israel să-i ridice cortul, iar mai apoi templul, deci Dumnezeu Însuși cere a I se zidi casă, constituie argumentul suprem ce a generat existența lăcașurilor de cult. Iată de ce, problematica justificării existenței spațiilor de cult nu a fost niciodată pusă sub semnul întrebării, acesta constituind și unul dintre motivele probabile ale absenței scrierilor referitoare la împărțirea și configurația spațiului eclezial.

În primele secole, descrierea lăcașurilor de cult nu a constituit, cu mici excepții, o preocupare aparte, Vechii Părinți vorbind foarte puțin despre cult și aproape deloc despre sensul bisericii, despre însemnătatea ei sau despre simbolismul acesteia.37 Conturarea unui profil arhitectural specific spațiului eclezial presupune analiza monumentelor de arhitectură păstrate încă din epoca creștinismului primar și studierea ulterioară a puținelor scrieri referitoare la edificiile dispărute între timp, sau a celor ce cuprind „canoane” arhitecturale ori interpretări mistagogice ale lăcașului de cult. Scrierile al căror scop a fost descrierea arhitecturală a edificiilor religioase prezintă dificultăți în deslușirea unor elemente componente, lucru datorat în mare parte inexistenței, la vremea respectivă, a unui limbaj „arhitectural” bine constituit.

În ceea ce privește structura și caracterul lăcașului de cult, acestea pot fi deslușite din majoritatea scrierilor despre alcătuirea și organizarea bisericii creștine,38 nota specifică a acestor scrieri fiind tocmai caracterul simbolic și cel alegoric al descrierilor oferite.

Casa Fiecăruia - Dimensiunea spirituală a spațiului de cult ortodox

Biserica este „locul privat prin excelență: topos al rugăciunii din fața icoanei, când cele ale lumii se șterg și doar intercesiunea rămâne să lucreze”39, este „ locul intimității cu Dumnezeu.”40 În ortodoxism, întâlnirea între credincios și spațiul de cult implică împărtășirea unei taine ce trece în planul transcendenței, iar realitatea nu întotdeauna comprehensibilă, dar mereu intuită, este parte a ființei umane. Așadar între credincios și lăcașul de cult există o relație care nu poate fi explicată prin nicio schemă rațională. Liantul relației dintre divinitate și om este această recunoaștere ce este prezentă în fiecare dintre noi, condiția privilegiată a ființei umane de a fi creată „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu.

Biserica - Icoană și chip al sufletului Din perspectivă teologică, structura spațiului liturgic este mult diferită față de ceea ce se înțelege prin

spațiu și spațialitate în practica de arhitectură. Privit prin ochii Sfințiilor Părinți ai Bisericii ortodoxe, spațiul liturgic își relevă înțelesurile, acestea fiind, de cele mai multe ori, inaccesibile perspectivei comune a neinițiatului.

În spațiul liturgic arhitectul poate transfigura orice forme geometrice, cu condiția ca ele să aibă potențial expresiv și simbolic, desigur, dar și să fie în armonie cu cerințele Liturghiei ortodoxe, în a cărei lumină credinciosul se regăsește cu toată ființa sa. Spațiul bisericii trebuie apropriat, prin trăire, prin perceperea sa integrală, prin simțuri, afect și credință, nu doar prin perceperea și înțelegerea sa rațională sau pur estetică.

Pentru trăirea spațiului liturgic un rol important revine și relației dintre spațiul interior și pictura sau mozaicul ce dă viață pereților, relație ce nu poate fi redusă doar la cea dintre scenă și decor. Pătrunderea prin trăire, nu ca simplu privitor, în spațiul icoanei murale, ieșire din sine cerută oricărui creștin, determină ca realitatea înfățișată de icoană să fie vie și să dea la rândul ei viață. Astfel, în biserica ortodoxă spațiul real,

36 (III Regi, 8:27); (II Cron., 6:18) 37 (Uspensky, 1960, p. 315) 38 În special în primele veacuri, eclesiologia a constituit subiectul predilect al părinților apostolici, al apologeților sau al

Sfinților Părinți: Sfântul Hipolit din Roma (170-236), Sfântul Ciprian al Cartaginei (210-257), Clement Alexandrinul (cca 150-cca 211-215), Metodiu de Olimp (sec. III), Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Tertulian (cca 160-240).

39 (Ioan A. , 2010, p. 120) 40 (Ioan A. , 2010, p. 120)



tridimensional fuzionează cu spațiul evenimentelor înfățișate în icoane și se extinde în el. Icoana murală, frescă sau mozaic, stabilește o relație particulară cu privitorul și implicit cu spațiul în care se află amplasată. Icoana integrează credinciosul în spațiul ei. Imaginea nu este iluzorie, nu se află de cealaltă parte a planului picturii, ci devine un spațiu real ce primește și învăluie privitorul. Spațiul omului și spațiul sfinților devin astfel unul și același, spațiul în care creștinul întâlnește sfântul față în față. Biserica devine un spațiu al împărăției în care credinciosul, odată intrat, este chemat și ajutat să se ridice pe sine, împreună cu ceilalți, devenind din simplu privitor, participant direct, pentru a primi, fie și vremelnic, harul divin.

Relația Om-Cosmos-Biserică Biserica este spațiul în care are loc lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, al cărei scop este readucerea

omului la starea anterioară căderii în păcat: „Căci El S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți.”41 Deci biserica-lăcaș de cult este imagine perceptibilă, vizibilă, a lumii transfigurate prin lucrare dumnezeiască,42 înțelegerea arhitecturii bisericii ortodoxe nefiind posibilă fără înțelegerea importanței lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu și a faptului că ea întruchipează lumea care L-a găzduit pe Hristos în timpul vieții Sale în trup omenesc și lumea transfigurată care va urma odată cu a doua Sa venire.

În spațiul Bisericii are loc unirea celor trei elemente izomorfe: biserica, însuși omul și cosmosul. Cosmosul și biserica sunt percepute iconic: Biserica este icoană a cosmosului, iar întregul cosmos este interpretat a fi biserică-lăcaș de cult.43

Maxim Mărturisitorul explică în scrierile sale relația iconică existentă între lumea întreagă, cosmosul, și biserică, prin descrierea amănunțită a părților bisericii în lumina propriilor încărcături simbolice. Astfel, prin scurtele sale descrieri, el identifică o strânsă relație între configurația spațială a bisericii și imaginea lumii, evidențiind totodată raporturile între părțile bisericii și cele ale cosmosului, prin prisma legăturilor intrinseci și potențiale pe care componentele lor le au atât între ele, cât și cu întregul. Legăturile intrinseci există în configurația în care se regăsesc aceste spații, în timp ce legăturile potențiale plasează spațiile într-o continuă actualizare, într-o continuă devenire.

Spațiul pe care îl creează arhitectul bisericii este un unul special, întrucât poate că e unicul spațiu ce are o legătură puternică cu spațiul interior al omului, cu acel microcosmos văzut de Maxim Mărturisitorul. Problematica bisericii ortodoxe constă în materializarea legăturii între microcosmos, omul ca încununare a creației divine, și macrocosmos, întreaga creație articulând limbajul formal al lăcașului de cult. Creația este cea care articulează limbajul formal al spațiului de cult ortodox. Acest limbaj nu se naște din căutarea unor moduri de compunere a formelor într-un vocabular delimitat, al căror rezultat este generarea de obiecte de arhitectură validate estetic. El trebuie să fie expresie a corelării între macro- și microcosmos, rezultatul fiind bisericile-lăcaș de cult. Deci actul edificării unei biserici este un act liturgic, iar rezultatul este un obiect ce are rost liturgic.

Casa Comunității – Semnificații sociale. Importanța lăcașului de cult creștin în cadrul societății

și al comunității

Începând cu sec. II-III d. Hr., în creștinism întâlnim termenul grecesc ecclesia ce desemnează adunarea credincioşilor, începând cu secolul al VI-lea acesta fiind folosit și pentru lăcaşul de cult, locul unde avea loc adunarea. Cuvântul biserică cuprinde, așadar, atât înțelesul de comunitate, obște sau societate religioasă a credincioșilor, cât și cel de lăcaș sfânt. Biserica văzută reprezintă locul ce adună într-o unitate văzută Biserica nevăzută, comunitatea celor ce cred și alcătuiesc trupul tainic al lui Hristos (Efes, 1: 23 și Col., 1:18). Deci biserica nevăzută (spirituală) umple biserica văzută, conferindu-i viață.

Între sensul de Biserica-comunitate și cel de Biserica-lăcaș de închinare există o legătură strânsă, primul determinându-l și explicându-l pe cel de-al doilea. Termenul utilizat pentru a identifica

41 (Atanasie cel Mare, 1987, p. 151) 42 cea mai semnificativă parte a acestei lucrări este întruparea și viața în trup a lui Hristos 43 „Intrând în biserică, credinciosul intră sub bolta întregului cosmos. Și intrând sub bolta realității, intră în casa sa, în

biserica sa. «Orice loc a devenit altar» (Sf. Ioan Hrisostom).” (Vasilios, 1996, p. 154)



Biserica-comunitate își păstrează aceleași semnificații dogmatice, liturgice și spirituale și în cazul identificării bisericii-lăcaș de cult, acest fapt permițând recunoașterea rolului deținut de biserică (construcția eclezială) de-a lungul timpului.

Una din formele cele mai reprezentative ale istoriei arhitecturii a fost lăcașul de cult. Edificiul de cult deținea, în cadrul așezărilor, două roluri importante: Pol organizator și Centru al orașului, al așezării, al comunității. Era, altfel spus, „Casa Comunității”. Orașelor moderne sau extinderilor ulterioare ale celor vechi pare să le lipsească astăzi această succesiune de spații coerente, coagulate în jurul unor dotări de interes public care să constituie centrele comunității respective.

Odinioară, elementul de bază al unei comunități îl reprezenta parohia. Astăzi, loc public, agoră modestă, dar și centru de cartier, loc de întâlnire a celor ce își au domiciliul în zonă, lăcașul de cult poate naște legături între membrii comunității și poate institui ierarhii în cadrul comunității (prin comitetele parohiale și prin donații către lăcașul de cult). În mod tradițional, parohia reface unitatea originară dintre comunitate și teritoriul pe care aceasta îl locuiește. În lumea contemporană, acesta este unul din aspectele ce poate compromite forța unei parohii ca unitate de bază a vieții comunitare pentru că, în cele mai multe cazuri, grupul de credincioși ce vin la biserică nu corespunde „unității teritoriale” administrate de preotul paroh. Deși în acest caz esențială este unitatea în duh a participanților la liturghie, eterogenitatea teritoriilor împiedică înfăptuirea unității comunitare. Teritoriul nu reprezintă doar un cadru oarecare și impersonal în care un grup se inserează. El participă la creșterea, dezvoltarea și maturizarea grupului.

În lumea contemporană, implicarea Bisericii în acțiuni cu caracter social, încercarea de recoagulare a unei vieți comunitare, în paralel cu evidenta destrămare a suportului efectiv pe care aceasta s-ar putea constitui, a generat nevoia creării unor noi tipuri de spații. Neînțelegerea funcțiilor complexe ale Bisericii și a raporturilor sale reale cu Lumea generează, pe lângă desacralizarea continuă a existenței cotidiene, pierderea valorii pe care o avea „realitatea adunării euharistice a credincioșilor” și trăirea benefică a comuniunii personale în corpul Bisericii. În acest context, se produc mutații importante în configurarea lăcașelor de cult, mai vizibile în lumea creștinismului occidental, manifestate în arhitectură prin extinderea programului, prin mixarea lui cu programele de arhitectură civilă. Întâlnim, astfel, alăturate spațiului de cult creștin funcțiuni, fie temporare, fie permanente, ce aparțin lumii laice: săli de conferințe, spații de expoziție, locuri de alimentație publică, birouri, spații multifuncționale, cămine pentru bătrâni, copii și oameni fără adăpost. Biserica devine un ansamblu urban, regăsindu-și astfel rolul de centru polarizator al comunității.

Influențele spațiului cultural contemporan asupra lăcașului de cult. Desacralizarea spațiului de cult Biserica este inclusă natural într-o lume care controlează spațiul și timpul prin ritual și mit, atât timp

cât așezările umane rămân sub semnul sacrului. Desacralizarea spațiului de cult este direct proporțională cu relativismul societății, în lumea contemporană sensul valorilor transcendente pierzându-și din ce în ce mai mult forța și centralitatea deținute în comunitățile tradiționale. Astăzi par să existe doar obiecte ancorate în real, incapabile de a mijloci tranziția către un univers supra-sensibil.

Modernizarea societății a oferit omului libertatea de a-și trăi deschis, și uneori mai liber decât în trecut, convingerile religioase. Pe de altă parte, modelul contemporan al universului devine „fără transcendență veritabilă; societățile târziu moderne nu se mai construiesc în funcție de un arhetip ceresc; cadrele vieții comunitare nu mai oglindesc decât absența divinului, ignorarea lui.”44 Ceea ce există pe treptele superioare ale realului devine preocupare de credință privată sau valoare strict culturală, patrimoniu.

Transformările și schimbările produse în ultima sută de ani au indus mutații importante în configurarea lăcașelor de cult, mutații ce au fost asimilate diferit în lumea orientală și în cea occidentală. Secularizarea conduce mai ales în societățile occidentale către reconversia spațiilor de cult în spații laice. Sub presiunea ineficienței economie, spațiile de cult sunt transformate în centre comunitare, grădinițe, cluburi de tineret, locuințe, biblioteci, muzee, etc.

44 (Manolescu, 2011, p. 7)

Sacrul, omul și arhitectura în interpretări contemporane


„Influențați de cunoașterea științifică (înțeleasă ca violare progresivă a tuturor «tainelor» naturii)

am devenit niște prometei duminicali. Nu mai realizam că misterul nu e ceea ce cunoști, ci dimpotrivă ceea ce ți se dă spre cunoaștere.”

(Teodor Baconsky, Roma Caput Mundi)

4. Sacrul, omul și arhitectura în interpretări contemporane Acest capitol își propune conturarea unei perspective arhitectural-filozofice a interpretărilor

contemporane ale spațiului sacru. Sunt vizate cu precădere teoriile contemporane ale arhitecturii, artei și filosofiei ce influențează arhitectura spațiului de cult ortodox. Se face o scurtă trecere în revistă a principalelor teorii și orientări contemporane utilizate în studiul sacrului, teorii ce se reflectă implicit și asupra spațiului sacru în general și a lăcașului de cult în particular. Scopul nu este detalierea și aprofundarea acestora, ci încadrarea noțiunilor de „dogmă” și „cult” în studiul sacrului, astfel încât punctul de vedere asupra dogmei rezultat dintr-o logică de natură filozofică să poată fi evidențiat. Utilizând concepte și teorii aparținând filozofiei, dar aplicate teoriei de arhitectură, rezultatul final vizează recunoașterea unor noi moduri de lectură și de (re)interpretare ale spațiului de cult ortodox, determinate de principalele curente ale secolului al XX-lea.

Spațiul sacru între discursul filosofic și realitatea contemporană

Configurarea arhitecturii sacre este influențată de două tipuri de expresie a atitudinii religioase: în palierul acțiunii prin ritual și cult; în palierul spiritual, prin mit și dogmă. Dogmele religioase nu doar influențează, ci determină hotărâtor structura și alcătuirea unui spațiu de cult, chiar dacă aceasta este definită de cele mai multe ori prin raportare la cult și la desfășurarea ritualului. Spațiul de cult reprezintă de fapt transpunerea în formă construită a dogmelor pe care se întemeiază credința.

Teorii contemporane ale spațiului sacru

Loc, centru și limită în spațiul sacru: Martin Heidegger, Christian Norberg-Schulz, Jacques Derrida Transmiterea mesajului de la creator la receptor prin arhitectură „Biserica” – Metaforă și cuvânt: Charles Jencks Despre spațiul sacru, heterotopii și deteritorializări: Michel Foucault, Deleuze&Guattari, Thomas Barrie Spațiul sacru și rolul mediator al arhitecturii Locurile semnificative ale mediilor urbane contemporane pot fi mai bine percepute și înțelese prin

cunoașterea anumitor aspecte ale arhitecturii sacre. În acest sens nu poate fi neglijat rolul de mediator al arhitecturii sacre și, în special, rolul său tradițional de spațiu de legătura între/întru (in-between) lumi, de stabilire a unei conexiuni cu transcendentul, răspuns dat aspirației spre împlinire a omului dintotdeauna.

În mod tradițional, religia și practicile religioase, în toate formele lor, au enunțat întrebări și răspunsuri cu privire la sensul și semnificația existenței umane, în același timp atenuând sentimentele de izolare și alienare ale omului. În acest sens ele apar ca fiind intrinseci istoriei omului, echilibrului său interior, încercării sale de a-și afla propriul loc în lume. Arhitectura religioasă vizează aceleași obiective - oferirea de locuri semnificative cu un conținut simbolic, ridicate în locuri alese, consacrate, cu credința că astfel se va deschide calea dintre cele două lumi. Așa cum reprezentările, textele și practicile religioase sunt elemente de mediere între oameni și cunoașterea pe care aceștia o caută sau între ei și zeii la care se închină, arhitectura sacră își asumă prin materializări simbolice, aceeași misiune. În acest context, analog scripturii, rugăciunii, venerării, persoanelor sfinte, oracolelor, șamanilor și altor mijlocitori, locul sacru a reprezentat o zonă intermediară, atribuindu-i-se puterea de a uni, a deschide și a dezvălui. Arhitectura sacră a jucat un rol critic în întruchiparea simbolurilor religioase și promovarea ritualurilor comune - cu scopul de a crea un teritoriu de mijloc, un spațiu liminal, intermediar, mediator între om și ceea ce



acesta caută, adoră, venerează sau de care îi este frică.45 Arhitectura sacră necesită în permanență prezența omului și a ritualului. În absența omului și a

ritualului cultic ea nu există, aceștia fiind forțele care animă spațiul și articulează înțelesul. Ritualurile sunt mediatori ai tranziției dintr-un mod de a fi în altul. Construcțiile religioase îi protejează pe cei pentru care au fost construite, fiind cadrul propice desfășurării ritualului individual și comun, și mijlocește transformarea în care aceștia speră. În concluzie, spațiul de cult, ritualul și sinergia lor creează ceea ce este considerat a fi o irupere a sacrului în lumea profană. Prin loc și acțiune - scenografie și ritual - participare și credință – acest loc liminal promite stabilirea unei legături cu divinitatea.

Spațiul sacru în ortodoxie, loc al anticipării Eshatonului

După Mircea Eliade, în toate religiile lumii „experiența spațiului sacru permite «întemeierea Lumii»: acolo unde sacrul se manifestă în spațiu, unde se dezvăluie realul și Lumea începe să existe.”46 Așadar, întemeierea sacrului într-un loc anume își regăsește rațiunea într-o hierofanie. Locul fiind ales de zei, lăcașul de cult reprezintă o prelungire a hierofaniei ce consacră acel spațiu. Ipotezele ce pot fi lansate sunt multiple: este spațiul sacru investit cu sacralitate prin înrâurirea sacrului, sau este sacru el însuși; este spațiul sacru acel loc în care omul se întâlnește cu sacrul sau este doar un mediator al acestei întâlniri? La polul opus, Eliade aduce în discuție mitul eternei reîntoarceri; încercarea omului de a reface în interiorul sanctuarului Paradisul pierdut, de a înfăptui reîntoarcerea sa la starea de perfecțiune originară din care a căzut.

Majoritatea religiilor lumii privesc retrospectiv către un timp mitic al stării paradisiace originare. Ortodoxia privește către viitor, către Eshaton. Așadar lăcașul de cult ortodox reprezintă „un spațiu al anticipării finalității lumii, conform căreia întregul spațiu […] ar trebui să devină sacru […] pe măsura îndumnezeirii omului, o mare catedrală în care este prezent Dumnezeu, un trup cosmic al lui Hristos îndumnezeit prin participare.”47

45 (Barrie, 2010, p. 4) 46 (Eliade, 2013, p. 51) 47 (Marincaru, 2005, p. 105)



„Pentru ca o lucrare să fie conformă cu Tradiția sau, altfel spus, să fie cu adevărat nouă, este suficient ca forma ei să se răspândească fie în germen, fie discret «arvunită» semantic în cuprinsul acesteia. În caz contrar, respectiva expresie este imediat suspectă, iar apoi denunțată ca simplă fantasmă, ca psihism înșelător sau nălucă subiectivă care, prin seducție și ambiguitate, a izbutit să devieze conformitatea operei cu informația relevată din Scripturi. Este și motivul pentru care niciodată valoarea unei forme de expresie nu este validată, în Răsăritul creștin, prin insolitul originalității, așa cum se întâmplă în axiologia culturii

moderne, ci numai prin modul inventiv, nou și surprinzător, în care expresia formală confirmă tradițiile sau se afirmă coniventă cu Tradiția. Nimeni, dornic cu adevărat să înnoiască, nu va face gafa […] de a începe o

lucrare prin punerea în criză a tradițiilor constituite.” (Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc)48

5. Tradiție și inovație în arhitectura spațiului de cult ortodox Acest capitol își propune investigarea temei tradiției și inovației în arhitectura spațiului de cult ortodox,

prin încercarea de conturare a câtorva repere considerate a fi fundamentale pentru o abordare a arhitecturii spațiului de cult ortodox în spiritul Tradiției: relația existentă între Tradiția neschimbătoare a Bisericii și tradiția ca mijloc de expresie în arhitectură a acesteia; asumarea Tradiției și acceptarea contrastelor existente în perceperea noului în discursul arhitectural și discursul teologic. Ce este tradiția? De unde începe și unde se sfârșește tradiția? Ce este și ce nu este tradițional? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care încă se caută răspunsuri atât din domeniul teologiei, cât și din domeniul filozofiei și arhitecturii. Considerând că, în dimensiunea sa esențială este neschimbată în timp, Tradiția ortodoxă, așa cum a fost exprimată în diferite texte din diferite epoci, poate fi (re)interpretată astăzi pentru a oferi noi configurări arhitecturale ale spațiului de cult?

Tradiția ca (re)sursă a inovației

Implicațiile tradiției asupra arhitecturii spațiului de cult Din perspectivă teologică, „Revelația s-a închis odată cu epoca apostolică”49, de atunci „Dumnezeu

nu mai adăugă nimic conținutului obiectiv al Cuvântului Său.”50 La Ziua Cincizecimii începe timpul Bisericii, lucrul acesta impunând o transmitere, o tradiție. Deci „ceea ce Biserica transmite nu este o arhivă pentru un muzeu, ci Cuvântul viu și mereu actual: Dumnezeu însuși continuă să vorbească și să Se adreseze oamenilor din orice epocă”51, iar „tradiția este conștiința Bisericii de a fi locul viu al Cuvântului lucrător în lume, fără să sfârșească vreodată viața și formele de expresie pe care le are într-însa.”52

Spațiu sacru construit, biserica urmează prescripțiile de canon tradiționale. Etimologic, „ortodoxie” înseamnă „dreapta credință”, deci păstrătoarea tradiției creștine originare. Spre deosebire de Biserica Catolică, după Marea Schismă, Biserica Ortodoxă nu a fost marcată de scindări semnificative și desprinderi dramatice de secte. Se observă deci o stabilitate ce poate justifica constanța ritului, și în mod inerent, constanța formei, dar mai ales a organizării funcționale (în special a organizării naosului) indiferent de variația stilistică și decorativă. 53

În arhitectura ecleziastică, de cele mai multe ori, și mai ale la nivelul formei exterioare, respectarea tradiției devine obligativitate, constrângere, și nu sursă de inspirație. Dar a respecta esența tradiției nu impune repetarea, deseori la altă scară, cu alte materiale și sisteme constructive, a unor forme arhitecturale ale

48 (Dumitrescu, 2001, p. 32) 49 (Evdokimov, 1996, p. 212) 50 (Evdokimov, 1996, p. 212) 51 (Evdokimov, 1996, p. 212) 52 (Evdokimov, 1996, p. 212) 53 (Bica, 2000, p. 21)

Tradiție și inovație în arhitectura spațiului de cult ortodox


trecutului. În arhitectura spațiului de cult ortodox, domeniu care se adresează credinței și spiritului, exacerbarea dimensională poate altera expresivitatea intenționată; preluarea exactă a unor forme nemodificate și utilizarea lor într-un context istoric, social și tehnic diferit, pot genera o soluție hibridă, o falsă interpretare a tradiției.

Tradiția este deseori confundată cu tradiționalismul, o serie de elemente perpetuate din inerție de-a lungul timpului fiind considerate eronat sistem de referință. În înțeles teologic, Tradiția are un dublu sens. Aceasta reprezintă „întreaga opera a lui Iisus Hristos, în timp, adică mesajul apostolilor transmis Bisericii”54 și „modul de a transmite Revelația dumnezeiască, în istoria Bisericii, care nu este o simplă trecere de la o generație la alta a unei moșteniri sau o cronologie, ci o succesiune în care Biserica, în același timp, continuă și înnoiește credința de la început.”55

Pentru arhitectura spațiului de cult, a fi în duhul Tradiției nu presupune refuzul noutății. Tradiția lucrătoare trebuie manifestată în lumea prezentului prin exprimarea într-un limbaj contemporan. În istorie, edificarea de noi lăcașe de cult a dat naștere unor experimente îndrăznețe, revoluționare, prin spargerea canoanelor expresive și depășirea limitelor tehnice existente, deschizând astfel drumul spre noi tehnici și concepții constructive. Timp de secole, până în perioada barocă inclusiv, șantierele bisericești au devenit câmpul experimental al inovațiilor tehnice, structurale și artistice: cupola bizantină, dezvoltată cu precădere în lumea ortodoxă, rezonează cu teologia pogorârii Sfântului Duh, a prezenței divinității care coboară printre oameni, biserica Sfânta Sofia fiind una din dovezile faptului că dogma nu lucrează împotriva inteligenței constructive, ci dimpotrivă, o impune ca necesitate.

În concluzie, constituirea unui spațiu de cult reclamă creativitate și înnoire, dar totodată acesta nu poate ființa în afara Tradiției. Repetarea unor forme neschimbate în timp este de la bun început un act sortit eșecului. Între Tradiție și inovație trebuie să existe în permanență o conlucrare. Dacă Biserica se înnoiește continuu, atunci nici arhitectura bisericii nu poate rămâne ancorată în mimetism revolut, chiar dacă de cele mai multe ori această atitudine pare a fi răspunsul preferat în locul căutării noului.

„Modelul” În spațiul de cult, tradiția și inovația par a se exclude reciproc, fie că ne raportăm la creștinismul

oriental, care susține reiterarea acelorași forme, sub argumentul conservării unei tradiții, fie la creștinismul occidental, preocupat intens de noi expresii formale, trecând în plan secund esența unui astfel de spațiu. Modelul reprezintă elementul de legătură între tradiție și inovație, „conjuncția” așezată după actul întemeietor, dar înainte de viitorul gest edificator.” 56

Numărul mare al modelelor culturii contemporane, aflat într-o continuă multiplicare și diferențiere, nu trebuie considerat a fi un fenomen prin excelență negativ, căci, în fond, varietatea și specializarea implică adecvarea la caracteristicile specifice ale domeniului în cauză, deci amplificarea eficienței - explicative, predictive, prescriptive, formative etc – a modelelor. Se pot recunoaște așadar avantajele diversificării, dar fără a trece cu vederea dezavantajele și riscurile pe care aceasta, totodată, le implică, căci multiplicarea și varietatea crescândă a modelelor compromit echilibrul existent între cele două predilecții ale spiritului uman: unitatea și diversitatea.

Majoritatea tulburărilor cauzate de diversificarea modelelor sunt, de cele mai multe ori prin influențe nemijlocite, în legătură directă cu criza de paradigme a culturii contemporane. Dar această criză nu trebuie înțeleasă prin prisma insuficienței cantitativ-numerice a modelelor propuse a fi paradigme, supraabundența conducând în general la degradare valorică, ci prin prisma celor ce pot funcționa efectiv ca modele exemplare, deci pot fi acceptate social.57

În arhitectura religioasă criza de model nu e un fenomen nou apărut, aceasta începând a-și face simțită prezența odată cu laicizarea artei, când semnele și codurile încep a fi contestate în încercarea nefondată de

54 (Bria, 1994, p. 401) 55 (Bria, 1994, p. 401) 56 (Mihalache, 2005, p. 132) 57 (Radu, 1991, p. 126)

Tradiție și inovație în arhitectura spațiului de cult ortodox


separare a cotidianului de credință. Arta și implicit arhitectura folosesc un limbaj alcătuit din simboluri ușor recognoscibile şi un vocabular aflat într-un continuu proces de înnoire și îmbogățire semantică. Existența limbajului și a codului certifică existența modelului. Pentru arhitectură, biserica este imagine a lumii, cerul și raiul, Ierusalimul ceresc. Așadar nu se poate vorbi despre lipsa modelului, ci despre modele închise și modele deschise. Modelele închise nu permit dezvoltări ulterioare deoarece fie și-au epuizat potențialul germinativ, fie sunt improprii contextului urban contemporan. Modelele închise generează copii sau pastișe, demonstrând că preluarea mimetică a unor forme nu reprezintă o soluție nici pentru păstrarea tradiției, nici ca punct de pornire pentru căutări ulterioare. La polul opus, modelele deschise sunt acele modele ce au capacitatea de a conduce spre noi structurări și oferă noi coduri de lectură; ele nu oferă prescripții formale, ci au un rol orientativ.

Templul din Ierusalim, icoana și dogma ca modele ale lăcașului de cult ortodox au un caracter deschis și nu oferă „rețete” formale. Cu toate acestea, în practica arhitecturii religioase, astfel de modele nu devin temă de reflecție. De obicei, lăcașuri de cult preexistente devin modele, alese după criterii personale ce țin de arhitect sau de comanditar și supuse unui proces formal mai mult sau mai puțin mimetic, ori eclectic. În schimb, o analiză aprofundată a unor obiecte-model, până la înțelegerea multiplilor factori generatori, poate, prin reinterpretare creativă, să ducă la inovație pe suportul Tradiției. Așadar, modelul se poate dovedi închis sau deschis nu doar prin valoarea sa în sine, ci și în funcție de perspectiva din care e privit de către arhitect. Pe de altă parte, dacă opțiunea pentru un mimetism steril, sub pretextul respectării normelor liturgice, este o eroare, nici necunoașterea sau eludarea premeditată a exigențelor dogmatice în numele unei modernizări formale ostentative, sub impulsul exagerat al vanității, nu par să fie o soluție pentru evoluția arhitecturii de cult ortodox în România.

Perspective noi asupra spațiului de cult. Percepția noului în discursul arhitectural și cel teologic

În scopul conturării unei noi perspective asupra spațiului de cult creștin este necesară înțelegerea ideii de model în arhitectură ecleziastică, din perspectiva celor trei categorii de actori participanți direct sau indirect la actul liturgic: membrii clerului - ca „beneficiari” și utilizatori, mirenii – ca utilizatori direcți, și arhitecții - responsabili direcți pentru configurarea spațiului. Aceștia percep diferențiat relația dintre biserică și forma sa, în funcție de rol și coordonate culturale personale, și au opinii proprii, care ar putea fi de folos în sintetizarea unor modele formale noi.

Lipsa de comunicare dintre arhitecți și cler și înțelegerea divergentă a unor noțiuni legate de tradiție, model și inovație/noutate au condus la o îndepărtare de limbajul comun, esențialmente simbolic, care este specific atât teologiei, cât și arhitecturii. Pentru membrii clerului, repertoriul tradiției arhitecturale rămâne deseori fixat în estetica secolului al XIX-lea, orice formă de inovație fiind respinsă. Pentru arhitecți, tradiția și-a epuizat energia, inovația fiind un scop în sine, iar înțelegerea cerințelor de expresivitate conforme esenței credinței și simbolisticii ortodoxe se arată a fi la fel de dificilă cum este pentru membrii clerului înțelegerea și acceptarea mijloacelor expresive de care dispune arhitectura actuală. Reperele sunt altele decât cele cunoscute clericilor, iar înțelegerea cerințelor de expresivitate nu se mai bazează obligatoriu pe experiențe precedente, ci mai ales pe descoperirea unui nou limbaj arhitectural inovator, inspirat, de fapt, de modele străine.

Biserica în România – Perspectivă comparativă asupra modelelor istorice


6. Biserica în România – Perspectivă comparativă asupra modelelor istorice Capitolul își propune prezentarea evoluției lăcașului de cult în țara noastră până la momentul 1989,

în special a perioadei premergătoare Primului Război Mondial și apoi, până la instaurarea regimului comunist. Pornind de la informațiile furnizate de studii de istoria arhitecturii românești este necesară pentru

prezentul studiu trecerea în revistă a succesiunii principalelor tipuri structurale constituite istoric în provinciile românești. Se propune așadar o clasificare a tipurilor de clădiri de cult ortodox. Au fost identificate trei tipuri principale, cu diferite variații, ce sunt definite în funcție de forma planului: biserici pe plan dreptunghiular, biserici pe plan treflat și biserici pe plan în cruce greacă înscrisă. Aceste trei tipuri structurale sunt prezentate pe scurt, evoluția lor istorică fiind ilustrată cu exemple reprezentative.

Vechi lăcașuri de cult prezente în Țările Române. Modele spațial volumetrice și tipologii spațiale

fundamentale ale arhitecturii de cult ortodox

Situarea țărilor românești la confluența a două mari culturi europene, cea răsăriteană și cea apuseană, a permis pătrunderea a numeroase influențe ale creștinismului de tip oriental și occidental, precum și a orientărilor stilistice generate de acesta, favorizate în special de circulația meșterilor și misionarilor. G. M. Cantacuzino afirma că „pentru noi, românii, Bizanțul este antichitatea noastră”58 arhitectura și arta religioasă românească situându-se în aria de influență a civilizației bizantine, fapt ce poate fi explicat atât prin apartenența asumată la ortodoxie, cât și prin legăturile întreținute în timp, în mod direct și indirect, cu lumea bizantină și post-bizantină.

În comparație cu arhitectura bizantină, în țările române ritmul modificărilor în compoziția volumelor și tratarea fațadelor este mult mai rapid. Imaginea exterioară a bisericilor, aflată sub influența unor factori locali și nefiind supusă unor constrângeri de ordin dogmatic, ci doar opțiunilor estetice ale epocii, devine prin excelență domeniul de creație liberă a meșterilor locali.

Perioada antebelică și perioada interbelică. Stilul național românesc - inovație estetică și structurală

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, afirmarea pe plan internațional a României ca stat unitar prin dobândirea independenței de sub autoritatea Imperiului Otoman și instituirea monarhiei constituționale a coincis cu proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, care va fi ridicată la rang de Patriarhie în 1925. În provincii românești cu expresie arhitecturală și tradiții diferite se impunea acum apariția unui manifest „central”, a unei legături spirituale între toți românii, a unui stil arhitectonic unitar. Contrar lumii Europei medievale, unde apartenența religioasă era mai importantă decât naționalitatea și limba vorbită, în România sfârșitului de secol XIX și mai ales de început de secol XX, Biserica Ortodoxă devine promotorul noului sentiment de apartenență națională, lucru certificat de abundența și amploarea lăcașelor de cult construite în această perioadă.

Biserica ortodoxă în perioada comunistă

Cel de-al Doilea Război Mondial întrerupe evoluția arhitecturii românești, în special datorită marilor schimbări politice ulterioare, regimul comunist limitând construcția de biserici. Până la sfârșitul secolului XX, cultele religioase din țară au funcționat într-un regim ce a impus anumite restricții libertății de credință, având ca urmare încetarea aproape totală a proiectării și edificării de biserici și limitarea cercetărilor teoretice privind arhitectura de cult la probleme istorice și artistice. Timp de aproape cinci decenii comanda de arhitectură din România a fost dictată de politic, în domeniul creației de arhitectură manifestându-se cu precădere două programe: locuința de masă, colectivă și programele industriale. Noile cartiere construite în această perioadă nu au fost prevăzute cu centre civice corespunzătoare și, cu atât mai puțin, cu bisericile parohiale aferente, astfel încât numărul de lăcașe de cult noi a devenit insuficient pentru populația mereu crescândă a orașelor. Bisericile construite în mediul urban în această perioadă, puține ca număr, nu sunt „în nici un fel martore ale timpului lor istoric,”59 în unele cazuri fiind practic reluate proiecte anterioare de biserici.

58 (Cantacuzino G. M., 1977, pg. 254-255) 59 (Ioan A. , 2004, p. 52)

Arhitectura bisericii ortodoxe în România postcomunistă. Căutări contemporane


7. Arhitectura bisericii ortodoxe în România postcomunistă. Căutări

contemporane Acest capitol își propune conturarea unei perspective critice asupra arhitecturii ortodoxe românești

în perioada postcomunistă, vizând identificarea, definirea și analizarea unor tipologii ale spațiului de cult ortodox actual, dar și schițarea unei posibile orientări în arhitectura viitoarelor lăcașe de cult bazată atât pe o respectare a liturgicii ortodoxe, cât și pe utilizarea limbajului arhitectural contemporan, cu valorificarea unor elemente de specific local. Se urmărește stabilirea unor criterii generale și, în funcție de ele, realizarea unei analize critice în care vor fi implicate exemplele semnificative ale perioadei studiate și diferențierea acestora în funcție de caracteristici distincte.

De asemenea, prezentul capitol își propune și analiza impactului concursurilor naționale și al altor manifestări și dezbateri organizate asupra arhitecturii de cult ortodoxă și încearcă formularea unor concluzii legate de amplasare și de caracterul de reprezentare al propunerilor înaintate și, pe acest suport, identificarea tendințelor actuale în edificarea de biserici în România și a potențialului lor de dezvoltare.

Manifestări ale ortodoxiei în arhitectura României postcomuniste

Biserica, la fel ca întreaga lume, cunoaște efectele secularizării societății. Biserica ortodoxă a încercat să-și mențină coerența și integritatea în raport cu tradiția patristică de la care se revendică, spre deosebire de Biserica catolică, care a acceptat mult mai ușor o serie de concesii și compromisuri. În România, din punct de vedere arhitectural, clerul și o importantă parte a arhitecților refuză orice formă de înnoire, referințele lor oprindu-se la eclectismul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Jumătatea de secol de regim comunist a cauzat o sincopă în arhitectura de cult românească, împiedicând potențialele inovații ce se întrezăreau la începutul secolului al XX-lea.

După 1989, numărul bisericilor nou construite în România a crescut, fiind depășit doar de locuințe, de cele mai multe ori noile spații de cult dovedindu-se neîncăpătoare pentru numărul credincioșilor. Faptul acesta demonstrează că nu pierderea credinței reprezintă una din probleme cu care se confruntă societatea românească, ci formele sale de manifestare și spațiile de desfășurare a cultului.

Studii și concursuri de arhitectură În România postcomunistă, fenomenului efervescent al edificării de biserici ortodoxe născut după

anii ’90 i-a lipsit aproape în totalitate suportul teoretic, studiile existente având ca temă arhitectura bisericească românească aparținând cu precădere domeniului teologic sau istoriei artei.

În practica de arhitectură din întreaga lume, concursul de arhitectură reprezintă contextul propice pentru mobilizarea resurselor creatoare, arhitecții oferind propriile răspunsuri de excelență unei problematici enunțate. Avantajele concursurilor de arhitectură pentru edificiile de cult sunt multiple: ele oferă un context favorabil afirmării participanților, indiferent de statut, și libertate aproape deplină, acestora neimpunându-li-se constrângeri generate de dialogul direct, deci evitându-se influența posibil deformantă a beneficiarului imediat al lăcașului, preotul paroh, prin intervenții intermediare. Rezultatul principal al unui concurs de arhitectură nu îl reprezintă soluția câștigătoare în sine, ci mai ales bogăția de soluții oferite ca răspuns temei înaintate. Cel puțin la nivel teoretic, scopul unui concurs de arhitectură este de a descoperi idei noi ce pot oferi răspunsuri nu numai la o problemă de caz, inerent limitată, ci și unor provocări viitoare.

În România ultimelor două decenii s-a remarcat în practica de arhitectură o redeschidere a interesului către concurs. Numeroase la începutul anilor ’90, ca o reluare a unei practici considerate în perioada interbelică a fi foarte productivă, concursurile de arhitectură au fost treptat abandonate; soluțiile pronunțate câștigătoare fie nu au fost niciodată edificate, fie au fost înlocuite cu altele, alese arbitrar. Nu e de mirare faptul că plauzibilitatea concursurilor a scăzut treptat considerabil, iar numărul lor s-a redus. În acest context, concursurile de arhitectură pentru edificarea unor biserici ortodoxe, puține la număr, reprezintă documente importante ce dezvăluie și poziția oficială a Bisericii față de tema lăcașului de cult contemporan.



Manifestări, dezbateri de idei Printre consecințele importante ale concursurilor de arhitectură ce aveau ca temă construcția de

lăcașuri de cult ortodoxe în România se numără inițiativele de organizare a unor dezbateri publice. Din nefericire, exceptând articolele sporadice apărute în revistele de arhitectură românești, rezultatele acestor dezbateri nu s-au concretizat după așteptări, constatându-se diferențe mari între teorie și practică. Au existat cazuri în care, în urma unor asemenea dezbateri și simpozioane pe tema spațiului de cult, s-au născut biserici noi, aflate acum în plin proces de edificare.

7.1.1. Arhitectura de cult ortodox. Realizări semnificative în practica generală În mod eronat se perpetuează ideea că respectarea cu strictețe a Tradiției ortodoxe impune o anumită

siluetă, nepermițându-se astfel noi manifestări în arhitectura contemporană la nivel mondial și evoluția spre o nouă etapă a bisericilor ortodoxe. Pe de altă parte, nici importul formal, din arhitectura spațiilor de cult catolice nu este benefic, acesta conducând uneori până la pierderea semnificației unui astfel de spațiu.

Ortodoxia și stilul bizantin al primelor secole creștine denotă o varietate formală certificată ulterior în scrierile Sfinților Părinți în care este problematizată pentru prima oară simbolistica spațiului liturgic. Acestor manifestări timpurii li se adaugă treptat tipologii planimetrice ce variază de la crucea greacă înscrisă şi liberă și planul central octogonal sau circular al martyrioanelor, până la bazilicile în plan triconc şi athonit, căror li se adaugă ulterior formele de inspirație orientală introduse de către ortodoxia rusă. Referințele istorice sunt numeroase, între bisericile ortodoxe grecești și cele rusești existând o varietate infinită de expresii arhitecturale distincte, de la biserici din lemn prevăzute cu foișor și turle, până la cupole de formă bulbară. Rezultă de aici și multitudinea posibilităților de interpretare, astfel încât gesturile mimetice în domeniul arhitecturii spațiilor de cult se dovedesc de departe a fi nejustificate. Evoluția arhitecturii spațiului de cult ortodox nu s-a încheiat, iar rolul arhitectului astăzi nu este acela de a copia operele înaintașilor sau de a transpune în beton armat ceea ce anterior a fost construit din piatră și cărămidă.

Tradiția ortodoxă se regăsește în aceeași măsură într-o bazilică bizantină cu plan central şi cupolă, cât și într-o bazilică contemporană cu aceasta, cu plan longitudinal şi boltă cilindrică; într-o biserică de plan în cruce greacă liberă cu cinci turle, și într-un lăcaș de cult ridicat după un plan athonit. Trecutul oferă nenumărate surse de inspirație, astfel încât reiterarea la nesfârșit, sub motivul respectării tradiției, a unui plan treflat, specific de altfel mănăstirilor ultimelor cinci secole, denotă de fapt o abordare superficială a programului spațiului de cult ortodox. Simpla reproducere, de cele mai multe ori distorsionată, a unor modele anacronice, copierea unor forme fără fond reprezintă calea spre pierderea esenței ortodoxiei.

Aspectul cel mai adesea ignorat este cel al adecvării la context a scării construcției, probabil datorită unor idealuri nejustificate ale unor comanditari direcți a spațiului de cult. Exacerbarea dimensională poate altera expresivitatea dorită, preluarea exactă a unor forme nemodificate și utilizarea lor într-un context istoric, social și tehnic diferit generând o soluție hibridă, o falsă interpretare a tradiției, pierzându-se totodată atenția acordată decorației specifice, finețea detaliului regăsită de altfel în toate creațiile arhitecturale ale istoriei românești.

În România postcomunistă există o „masă critică” de proiecte și de lucrări edificate sau în curs de edificare, astfel încât este posibilă compararea acestora și precizarea diverselor orientări adoptate. În consecință, în construcția lăcașelor de cult ridicate în România postcomunistă se pot identifica două direcții-categorii: reinterpretarea formelor istorice (imitația) și încercări inovatoare și de racordare la limbajul formal modern/contemporan. Majoritatea bisericilor construite după 1989, indiferent de orientarea adoptată, imitarea mecanică fie a modelului tradițional, fie a celui occidental al lăcașelor de cult catolice, mult mai deschis spre arta și arhitectura contemporană, pierde esența lăcașului de cult, datorită adaptării simbolice și contextuale. Greșeala este aceeași în ambele cazuri: se imită sau se ignoră, probabil din neștiință, cauzele care au dat naștere tradiției, de aici rezultând forme străine contemporaneității.

Reinterpretarea formelor istorice Majoritatea bisericilor construite în România în ultimii 25 de ani se înscriu în această categorie, a

bisericilor inspirate stilistic exclusiv din exemplele istorice consacrate, fie că aparțin trecutului medieval,



perioadei neo-românești a secolului al XIX-lea, sau eclectismului interbelic. Alese aleatoriu de cele mai multe ori, elementele aparținând acestor stiluri sunt combinate intuitiv, nu dogmatic sau, simbolic, alăturarea de elementele tradiționale fiind „completată” din loc în loc cu câte o referință contemporană, care tensionează și mai mult relația dintre nou și vechi. Uneori se renunță parțial la ornament, puținele exemple respectând proporțiile operelor pe care le citează.

În funcție de modelul de inspirație se pot distinge următoarele trei categorii ce reinterpretează formele istorice: modelul bizantin, modelul moldovenesc și copiile atipice.

Prima categorie, cea a modelului bizantin, este cel mai des întâlnită și reunește copiile formale ce preiau aproape identic modelele de biserici de inspirație bizantină întâlnite pe teritoriul Țării Românești. Bisericile sunt mari ca dimensiune, fiind proiectate pentru a adăposti peste 1000 de persoane, indiferent de importanța parohiei, astfel încât unele biserici parohiale depășesc ca dimensiuni catedralele episcopale sau mitropolitane. Puțin variate ca formă, din proiecte este nelipsită turla principală de peste naos, de formă cilindrică sau octogonală, iluminată întotdeauna prin ferestre verticale, dese și înguste, terminată la partea superioară cu o calotă sferică sau turtită, invariabil acoperită cu tablă și însoțită sau nu de alte turle de dimensiuni mai reduse. Întâlnit în trecut în bisericile mănăstirești și foarte rar în cele urbane, planul triconc, în mod nefondat considerat a fi specific românesc, deși se regăsește deseori în configurația bisericilor balcanice, este tipul planimetric adoptat în construcția acestor biserici. Rareori se întâlnesc variații ale acestui tip, sub forma planului de cruce greacă înscrisă. Proiectele variază între ele la nivelul plasticii decorative a fațadelor și al modului de rezolvare a accesului principal, de altfel singurele elemente de originalitate a edificiilor acestei categorii.

În proiectarea acestor biserici pare a nu se fi urmărit asigurarea unei continuități estetice cu modelele originale (Cozia, Snagov, Târgoviște, Sf. Elefterie Nou, Cașin sau Curtea de Argeș), rezultatele, atunci când se păstrează echilibrul proporțiilor, devenind simple pastișe, imitații formale ale modelelor de inspirație. În cazul nefericit al deformării proporțiilor și păstrării decorației specifice, rezultatele devin imagini distorsionate ale originalelor.

Modelul moldovenesc reprezintă cea de-a doua sursă de inspirație a copiilor formale, exemplele acestei categorii fiind mai reduse ca număr. Acestor biserici le este caracteristică silueta zveltă, acoperișul cu streașină ce protejează nava principală și forma turlelor inspirată de ctitoriile lui Ștefan cel Mare. În cele mai multe cazuri diferențele față de sursa de inspirație se regăsesc în modul de tratare a accesului în biserică, acesta fiind rezolvat sub forma unui pridvor cu minim trei travee, specific arhitecturii muntenești.

Copiile atipice preiau elemente din mai multe surse, predominând cele neo-bizantine, care, alăturate intenției de inovare/originalitate a autorului și/sau importului unor elemente ce aparțin unei arhitecturii postmoderne, generează forme hibride, lipsite de rațiune formală și decorativă.

Încercări inovatoare și de racordare la limbajul formal modern/contemporan Bisericile și catedralele incluse în această categorie ilustrează dorința de inovare a arhitecturii ortodoxe,

chiar dacă modernizare presupune o radicalizare a limbajului arhitectural, uneori până la desprinderea totală de trecut. În acest sens, unele încercări denotă o tendință exagerată de preluare și adaptare a direcțiilor contemporane în arhitectura ortodoxă. Argumentul folosit este că esența unei biserici ortodoxe poate fi extrasă din tradiție și exprimată într-un limbaj contemporan diferit: „dacă «tipurile» rămân constante, ele pot îmbrăca orice expresie, oricât de contemporană.”60 Deși în proiecte se păstrează de cele mai multe ori planimetria „canonică”, una sau două bolți și o turlă „stilizată”, expresia arhitecturală propusă ascunde sever destinația clădirii. Deviza direcției modernizante pare a fi „dacă «funcțiunea» (i.e. ritualul și celelalte aspecte ale cultului) nu se modernizează, arhitectura poate moderniza de una singură […] biserica: clădire, instituție și ecclesia.”61

Datorită varietății exemplelor ce se înscriu în această categorie se impune o clasificare mai nuanțată a acestora, care să cuprindă subcategoria inspirația simbolică, ce reunește capelele și bisericile ce manifestă o

60 (Ioan A. , 2003, p. 53) 61 (Ioan A. , 2003, p. 53)



deschidere către inovație, prin actualizarea programului ecleziastic. Lăcașurile de cult reprezintă transpunerea în limbaj contemporan a răspunsurilor oferite unor investigații asupra semnificațiilor majore ale spațiilor sacre sau asupra metaforelor care îl descriu cel mai bine. Exemplele incluse în această categorie apelează de cele mai multe ori la importul de simboluri creștine și la austeritatea formală a Bisericii Primordiale. Uneori există și referințe la precedente istorice românești sau străine, dar reduse de cele mai multe ori la convertirea în decorație a unui procedeu de zidărie (alternanța de asize de piatră și zidărie aparente) sau la îmbinarea de elemente eterogene. În general aceste proiecte se remarcă prin purismul formelor și minimalismul expresiei.

Concluzii


8. Concluzii Biserica este „lăcaș al unei religii universale și pretext de articulare a celei mai elementare unități de

vecinătate social-viabile (parohia)”.62 Spațiu sacru al alterității radicale, biserica cuprinde „ceea ce este cu totul diferit” (Otto). Icoană a zeului și „intensificator al semnificației icoanelor pictate sau al statuilor, plasate într-un anume loc și într-o anume ierarhie reciprocă a reprezentărilor”63, ea relevă „povestea” și „contractul iconografic” (Jencks), fiind concomitent spațiu public, dar și locul personal al rugăciunii din fața icoanei, „locul intimității cu Dumnezeu.” „Spațiu al psihodramei publice și individuale, intensificator al emoției; loc al înscenării/ reiterării prin ritual ciclic a faptelor și personajelor Bibliei”, „loc arhival” al aducerii aminte, „alfa și omega spațiului sacru.” 64

„Arhitectura experimentează spațiul, memorialul liturgic experimentează timpul, iar icoana experimentează invizibilul.”65 Identificarea strictă a unor atribute specifice spațiului și timpului este improprie, căci arhitectura, liturghia și icoana experimentează spațiul, timpul și invizibilul, integrându-le Bisericii și bisericii. Pentru arhitectura creștină sunt necesare atât respectarea trecutului, cât și orientarea acesteia către viitor. Altfel spus, arhitectura spațiului de cult creștin „trebuie fie în același timp arhaică și viitoare. Recapitularea inspirată a tradiției bimilenare este unul dintre scopurile ei; dar, în același timp, așteptarea celei de-a doua veniri face din biserică un loc orientat nu doar în sensul propriu, cardinal, al termenului, ci și în sensul său temporal. ”66

A percepe spațiul de cult ortodox ca fiind, din punct de vedere formal, singular sau monolitic, iar din punct de vedere istoric sau artistic, unidimensional conduce întotdeauna către eșec. Biserica Ortodoxă trebuie să urmărească identificarea în cadrul istoriei arhitecturii nu a unui tipar structural sau a unei tipologii planimetrice, la care aceasta să adere fără discernământ, ci trebuie să identifice o paradigmă - un model al acestuia ce poate menține vie Tradiția trecutului și o poate transla în formă autentică în prezent.

Spațiul de cult ortodox reprezintă expresia sensibilă a adevărului revelat al Bisericii, pentru înțelegerea modului în care biserica trebuie structurată din interior spre exterior, cunoașterea dogmelor fiind esențială. Repere fundamentale ale adevărului euharistic, dogmele, nu trebuie confundate cu dogmatismul. Atributele Bisericii de a fi „una, sfântă, sobornicească și apostolică”, pogorârea Sfântului Duh și transfigurarea materiei reprezintă formulările dogmatice esențiale ce necesită transpunerea în lăcașul de cult.

Pornind de la principiile conținute în învățăturile dogmei și ale Tradiției, este posibilă enunțarea unor repere ce pot funcționa ca fațete teoretice, nu ca prescripții formale, pentru arhitectura spațiului de cult ortodox, însă trebuie avută în vedere situarea spațiului de cult într-o paradigmă care să nu fie străină discursului teologic și nici celui arhitectural. Pentru aceasta, importantă este înțelegerea modului de gândire a unui spațiu de cult, întrucât același discurs poate fi exprimat în maniere diverse; deși suportul este diferit, mesajul transmis este același. Biserica aparține în același timp lumii sacre și lumii profane, iar pentru a ilustra acest fapt au fost investigate o serie de binoame care să reflecte viziuni diferite asupra lăcașului de cult: biserica/icoană-biserica/obiect; ierarhie – autonomie; modele închise – modele deschise.

Biserica ortodoxă este imaginea cosmosului, a întregii lumi văzute și nevăzute, imaginea împărăției lui Dumnezeu (a Ierusalimului ceresc), spre care Biserica universală îndrumă mersul lumii în istorie. Viziunea ortodoxă asupra semnificației Bisericii determină spiritul cultului ei, precum și organizarea bisericii văzute, în timp ce arhitectura, pictura, sculptura și întreaga artă sacră încadrează totul în misterul liturgic, iar în afara serviciului divin creează o atmosferă de taină, vegheată de prezența continuă, vie a icoanelor. Astfel, legătura strânsă dintre ideea religioasă și cult de o parte și arta bisericească de alta justifică varietatea, de-a lungul istoriei, a formelor sau stilurilor artei și arhitecturii, a căror evoluție sinuoasă reflectă nu doar pluralitatea

62 (Ioan A. , 2005, p. 41) 63 (Ioan A. , 2005, p. 41) 64 (Ioan A. , 2005, p. 41) 65 (Evdokimov, 1996, p. 246) 66 (Ioan A. , 2005, p. 41)

Concluzii


concepțiilor despre frumos, gusturile și idealurile estetice ale omenirii aflate în permanentă evoluție, ci și diversitatea concepțiilor, curentelor și ideilor diferite din evoluția gândirii teologice creștine.

Lăcașul de cult reprezintă locul de întâlnire a cerului cu pământul, intermediarul comunicării între om și divinitate, scara lui Iacov pe treptele căreia îngerii și sfinții coboară pe pământ, iar oamenii urcă la cer, unindu-se toți într-un singur cor de mărire a lui Dumnezeu. Biserica-lăcaș redă, în ansamblul ei arhitectonic și pictural, o viziune sau imagine sensibilă a Bisericii cerești, a „cerului pe pământ”. Prin arhitectura proprie, dominată de planul în cruce și cupola Pantocratorului, rotunjită deasupra ei ca bolta cerului deasupra pământului, și prin pictura interioară, „biserica este menită să ne apropie cerul, să facă vie Biblia, să întrezărim pe Dumnezeu, să intuim prezența Lui.”67

O serie de factori care provin atât din mediul teologic-liturgic, cât și din spațiul cultural, influențează în mod direct configurarea și percepția spațiului de cult. Modelul acționează asupra structurii fundamentale a arhitecturii religioase, asupra substanței de fond, diferitele influențe exterioare, generate de momentul istoric și cultural, de spațiul geografic, de tendințele și modelele momentului, producând transformări posibil reversibile. Arhitectura religioasă reprezintă o traducere a limbajului teologico-liturgic în limbaj arhitectural, între alteritatea unui spațiu de cult și gradul acestuia de apropriere de către oameni existând un echilibru ce constituie măsura reușitei sau eșecului unui astfel de spațiu.

Nu putem trece dincolo de trecut negând-l, ci construind pe el, încorporându-l în experiențele actuale, stabilind o comuniune cu forța sa vitală și înțelegându-i dinamica interioară. Tradiția este Vie nu prin virtutea unicității sale într-un anumit moment, ci prin totalitatea experiențelor ce leagă trecutul de prezent, reunindu-le într-un întreg.

Tradiția este precum omul: nu există discontinuitate esențială între prezent și trecut, cu excepția evoluției și creșterii, urmând un tipar predeterminat. Cu alte cuvinte, Tradiția Vie ajunge direct în inima Bisericii, atingând responsabilitatea și scopul acesteia de a îndruma omul către mântuire, de a transforma ființele umane în făpturi sfinte, de a le „îndumnezei”. Fără funcția sa de a ne aduce în comunicare directă cu Dumnezeu, creștinismul decade, pierzându-și dimensiunea metafizică. La fel și arhitectura.

Observatorul neinițiat trebuie avertizat că doar dorința de a surprinde ce aparține „trecutului universal” nu este suficientă. Ceea ce este universal se transformă, ridicându-se deasupra timpului și spațiului. A căuta ceea ce este vechi nu este suficient pentru cei care își doresc să construiască biserici, să picteze icoane, să surprindă sacrul în dimensiune fizică. Pentru aceasta este necesară propria sensibilizare prin înțelegerea Tradiției.

Orice arhitect poate proceda la proiectarea un spațiu de cult, după cum orice pictor sau artist poate picta o icoană sau a crea un obiect de artă religioasă, cu condiția de a fi, prin cunoaștere, înțelegere și trăire, pregătit pentru aceasta. Pentru ca rezultatul să fie veritabil, pentru ca o biserică/icoană să poată înfățișa lumea viziunii transfigurate, arhitectul trebuie să intre în contact cu Tradiția, să se scufunde în ea și să se pătrundă de înaltele semnificații teologice, spirituale și sociale ale spațiului de cult pe care lucrarea de față a încercat să le releveze. Canoanele iconografice impun respectarea erminiilor pentru crearea icoanelor. Astfel, dacă biserica este icoană a lumii sensibile, atunci pentru arhitectul de biserici devine esențială înțelegerea fundamentelor liturgice și dogmatice ale cultului, deoarece o clădire, o structură spațială, este, din anumite puncte de vedere, mai dificil de definit și de interpretat în intimitatea subtilă a psihicului uman, decât o imagine pictată.

Arhitectura este vie, este într-un continuu proces de înnoire. Obiectul de arhitectură este un document istoric viu, în permanență prezent, emblemă a timpului și societății care l-a conceput și edificat, ca mărturie a condițiilor materiale (economie, materiale, tehnică), dar mai ales a dezvoltării culturale. Pentru ca un arhitect să poată oferi viață spirituală unei biserici, el nu trebuie să cunoască doar sensul acelei vieți, ci trebuie să dăruiască acelui lăcaș de cult ceva din propria sa viziune spirituală și experiență, din modul în care el însuși reușește să preia din învățăturile divine și să le transpună în propria-i viață. Se stabilește astfel o relație ce stă la baza acțiunilor și mișcărilor ulterioare din biserică și a tuturor lucrurilor adiacente, o relație ce presupune

67 (Evdokimov, 1996)

Concluzii


existența unei conexiuni, unei continuități universale între prezent și trecut. Pentru spațiul de cult importantă este nu căutarea necontenită a schimbării, a inovației și originalității

per se, ci continua reintepretare a tradiției. Reinterpretarea tradiției permite schimbarea, dar cu pași mici, căci primordial este mesajul păstrat și transmis mai departe, și nu inovația în sine. Încă din cele mai vechi timpuri, edificarea unei biserici nu a însemnat lucrul cu materiale și/sau elemente cuantificabile, ci exprimarea în formă construită a maturității spirituale și a credinței creatorilor săi: arhitecții, meșterii și artiștii. Fără cunoașterea și înțelegerea dogmelor, exprimarea în limbaj construit a esenței tradiției bisericii ortodoxe este imposibilă. Fundamentul arhitecturii spațiului de cult nu este cel de a oferi un răspuns necesității de găzduire a unui act liturgic, a unei activități urbane sau rurale, ci acela de a exprima liturgic învățătura creștină despre Împărția ce „a venit și nu încă”, utilizând un limbaj care-i este caracteristic.

Arhitectul este cel care concepe și propune spații pentru Liturghie. Pentru el, creația trebuie cunoscută și înțeleasă prin prisma relației iconice dintre Dumnezeu și om, dintre lăcașul de cult și Împărăția sa. Arhitectul trebuie să înțeleagă faptul că lumea, cosmosul în care el lucrează și pe care îl modelează, este izomorf și iconic Împărăției lui Dumnezeu, scopul său fiind recrearea acesteia pe pământ. Ceea ce arhitectul construiește în lume construiește în el însuși și în cei din jurul lui, căci construirea proprie reprezintă punctul de început al înțelegerii omului ca spațiu liturgic, aflat în relație iconică cu cel al bisericii zidite, proiecția materială a Bisericii ca trup tainic al lui Hristos și icoană a întregului univers. Edificarea unui lăcaș de cult nu reprezintă un simplu act de construire; ea presupune reluarea de către arhitect a întregii Creații, actul de proiectare și edificare fiind unul orientat dinspre această lume, Împărăție în potență, spre Împărăția cerească, lumea actualizată. Această înțelegere reprezintă cheia prin care constructorul unui lăcaș de cult poate transpune în spațiul material legătura puternică dintre membru și trup, dintre om și Biserică, pentru ca, în final, rezultatul să fie o veritabilă biserică.

Contribuția originală a acestei lucrări este de natură teoretică. Întregul demers reprezintă o încercare de recunoaștere și enunțare a modului în care elementele fundamentale ale creștinismului, în general, și ale ortodoxiei, în particular, pot și trebuie să își găsească materializarea în lăcașul de cult. Altfel spus, cercetarea a vizat înțelegerea arhitecturii lăcașului de cult ortodox ca limbaj al formelor înalt semnificante, ca vehicul al semnificațiilor religioase și, în același timp, ca materializare a acestora în cadrul construit.

Obiectivele studiului au fost orientate în trei direcții: stabilirea reperelor generale necesare în analiza spațiului de cult ortodox din punct de vedere arhitectural; analiza comparată a bisericilor ortodoxe românești de-a lungul istoriei; identificarea tipologiilor contemporane; evidențierea posibilităților de dezvoltare și potențialul acestor experiențe. Considerând că dogma, canonul și tradiția reprezintă resursele teologice definitorii ale arhitecturii ecleziale, s-a încercat identificarea relației dintre arhitectură și liturgica spațiului de cult. Cu alte cuvinte, au fost prezentate modalitățile prin care dogma ortodoxă și condiționările de natură cultică determină configurarea lăcașului de cult, intenția fiind de a propune o perspectivă asupra spațiului de cult ortodox care să integreze elemente ce aparțin învățăturii ortodoxe, depășind însă interpretarea excesiv restrictivă a acestora.

Dacă timp de aproape jumătate de secol s-a înregistrat un hiatus în evoluția arhitecturii religioase în România, astăzi necunoașterea fundamentelor teologice/dogmatice de către unii și inadaptarea dovedită de către alții conduc la un anacronism greu de acceptat. Maturizarea arhitecturii ecleziale presupune un nivel de înțelegere a teologiei ortodoxe față de care cei mai mulți dintre arhitecți, și nu numai, încă se situează destul de departe. Fără deschiderea profesiunii către alte domenii, teologie, filozofie, psiho-sociologie, înțelegerea sacrului și a lumii este incompletă.

Arhitectura spațiului de cult ortodox reprezintă, fără îndoială, un subiect inepuizabil. Perspectiva asupra subiectului propusă este generată de întâlnirea dintre orizontul teologico-liturgic și un punct de vedere arhitectural. Intenția nu a fost de a oferi prescripții formale, întrucât consider că în prezent arhitectura spațiului de cult ortodox necesită o schimbare de perspectivă, nu recomandări explicite și particularizări. Doar prin adâncirea modului de a privi și înțelege o biserică este posibil a fi făcut următorul pas, zidirea nouă a acesteia.

Arhitectura este mereu supusă schimbărilor, importantă fiind păstrarea criteriilor de evaluare corecte

Concluzii


și a reperelor fundamentale. Spațiul de cult nu poate fi împietrit în forme mimetice ori hibride, sub pretextul respectării tradiției, și nici obiect al formalismului spectacular, practicat ca exercițiu de virtuozitate în sine. Constituirea unui spațiu de cult reclamă creativitate și înnoire, dar totodată acesta nu poate ființa în afara Tradiției. Repetarea unor forme neschimbate în timp denotă de la bun început un gest sortit eșecului. Între Tradiție și inovație trebuie să existe în permanență o conlucrare. Dacă Biserica se înnoiește continuu, atunci biserica nu poate rămâne ancorată în pastișă sau în efecte formale nespecifice, chiar dacă de cele mai multe ori aceasta pare a fi răspunsul preferat în locul unor căutări de profunzime.

Bibliografie


10. Bibliografie

1. ***. (1992). Architettura e spazio sacro nella modernita. Milano: Abitare Segesta Cataloghi. 2. ***. (1993). Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă - Catehism. Cluj-Napoca: Ediţie a

Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. 3. ***. (2006). Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă - Catehism. Apollogeticum. 4. Achiței, G. (1988). Frumosul dincolo de artă. București: Ed. Meridiane. 5. Adam, D. Ș. (2013). Arhitectura eclezială contemporană. Formă și loc. În Iconari în Otopeni (pg. 7-

10). București: Ed. Square Media. 6. Amâiei, C. (2012, ianuarie). De ce trebuie să construim o catedrală? Repere, 9, pg. 20-25. 7. Andreescu, I. (2000). Origini spirituale în arhitectura modernă. București: Ed.Paideia. 8. Antonescu, P. (1943). Biserici Nouă, Proiecte şi schiţe. București: Ed. Tipografiei „I. E. Torouţiu”. 9. Areopagitul, D. (1996). Despre ierarhia cerească. În Opere complete. București: Ed. Paideia. 10. Areopagitul, D. (1996). Opere complete. București: Ed. Paideia. 11. Arhitectura. (1-2/1999). Biserici noi. București. 12. Arhitectura. (3-4/1991). București. 13. Arhitectura, R. (1924). Concursul pentru „Biserica neamului”. Mausoleu la Mărășești. Arhitectura(3). 14. Arhitectura, R. (1926). Concursul pentru biserica „Madona Dudu”. Arhitectura(5), pg. 91-97. 15. Arhitectura, R. (1940). Arhitectura ca temă a gândirii. Arhitectura, 3-4, p. 46. 16. Arnheim, R. (1979). Artă şi percepţie vizuală. Bucureşti: Ed. Meridiane. 17. Arnheim, R. (1995). Forţa centrului vizual. Bucureşti: Ed. Meridiane. 18. Atanasie cel Mare, A. a. (1987). Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă, prin

trup (De incarnatione Verbi). În A. a. Atanasie cel Mare, Scrieri (pg. 87-154). București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

19. Augustin. (1991). De dialectica/Despre dialectică. București: Ed. Humanitas. 20. Augustin. (2002). De doctrina christiana. București: Ed. Humanitas. 21. Baconsky, T. (1997). Orașul cu turle. Secolul 20, Bucureștiul( nr. 4-6/1997), pg. 61-63. 22. Balș, G. (1933). Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacul al XVI-lea. București. 23. Balș, G. (1962). Bisericile lui Ștefan cel Mare. București. 24. Bangs, H. (2006). The Return of Sacred Architecture. Rochester VT: Inner Traditions Press. 25. Barrie, T. (2010). The Sacred In-between: The Mediating Roles of Architecture. London: Routledge. 26. Barrie, T. (2012). Sacred Space and the Mediating Roles of Architecture. European Review, 20(1),

79-94. 27. Benoit, F. (1931; 1933). Manuels d'histoire de l'art. L'Architecture. L'occident medieval, Du Romain

au Roman, Romano, Romano-Gotique et Gotique. Paris: Librairie Benouard, H. Laurens, Ed. 28. Berdiaev, N. (1996). Spirit și libertate. București: Ed. Paideia. 29. Bernea, H., & Baconsky, T. (2000). Roma Caput Mundi. București: Humanitas. 30. Bica, S. (2000). Cer=Cupolă. București: Ed. Paideia. 31. Biciușcă, F. (2000). Centrul lumii locuite. București: Ed. Paideia. 32. Blaga, L. (1970). Scrieri despre artă. București: Ed. Meridiane. 33. Blaga, L. (2011). Trilogia culturii. București: Ed. Humanitas. 34. Borges, J. L. (2002). Arta poetică. București: Ed. Curtea Veche. 35. Borges, J. L. (2002). Arta poetică. București: Ed. Curtea Veche. 36. Botez, A. E. (2012). Materie și semnificație în arhitectura bisericilor răsăritene. București: UAUIM. 37. Brandenburg, A. E. (1993). Catedrala. Bucureşti: Ed. Meridiane. 38. Braniște, E. (1993). Liturgica generala cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură creștină și pictură

Bibliografie


creștină. București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 39. Brehier, L. (1994). Civilizația bizantină. București: Ed. Științifică. 40. Bria, I. (1994). Dicţionar de teologie ortodoxă. București: Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al

B.O.R. 41. Bulgakov, S. (1994). Ortodoxia. București: Ed. Paideia. 42. Bulgakov, S. (2000). Dogma euharistică. București: Ed. Paideia. 43. Cabasila, N. (1989). Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos. București: Ed.

Arhiepiscopiei Bucureştilor. 44. Cantacuzino, G. M. (1939). Arhitectura și peizajul. Simetria I, 24-40. 45. Cantacuzino, G. M. (1945). Atitudinea critică a lui Andre Gide. Simetria VI, primăvara. 46. Cantacuzino, G. M. (1977). Izvoade și popasuri. București: Ed. Eminescu. 47. Cantacuzino, G. M., & Doicescu, O. (1939). Declarație. (G. M. Cantacuzino, O. Doicescu, M. Ghyka,

& P. Miclescu, Ed.) Simetria. Caiete de artă și critică, Toamna MCMXXXIX. 48. Chevalier, J., & Gheerbrandt, A. (1995). Dicționar de simboluri, vol. I,II,III. București: Ed. Artemis. 49. Chiţescu, N., Todoran, I., & Petreuţă, I. (1953). Teologie dogmatică generală, vol. I. București: Ed.

Institutului Biblic și de Misionariat al Bisericii ortodoxe Române (EIBMBOR). 50. Chiţescu, N., Todoran, I., & Petreuţă, I. (1958). Teologia dogmatică şi simbolică. Manual pentru

Institutele teologice. vol. I. București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

51. Choisy, A. (1883). L'art de batir chez les Byzantins. Paris: A. Forni. 52. Choisy, A. (1899). Histoire de l'architecture. Paris: Librairie G. Baranger Fils. 53. Chrysostomos, d. E. (2010). Împodobirea bisericii ortodoxe. În A. Ioan, Retrofuturism. Spațiul sacru

astăzi (pg. 15-38). București: Ed. Paideia. 54. Clément, O. (2014). Biserica Ortodoxă. În J. c. Delumeau, Religiile lumii (pg. 149-179). București:

Ed. Humanitas. 55. Cojanu, D. (2009). Ipostaze ale simbolului în lumea tradițională. Iași: Ed. Lumen. 56. Cojocaru, D., Cojocaru, S., & Sandu, A. (2011). The role of religion in the system of social and medical

services in post-communism Romania. Journal for the Study of Religions and Ideologies, 10(28), 65-83.

57. Cornoldi, A. (1995). L'architeltura dell' edificio sacro. Roma: Officina Edizioni. 58. Crainic, N. (1994). Nostalgia paradisului. Iași: Ed. Moldova. 59. Crosbie, M. J., & Hoffman, D. R. (2010). Seeking the Sacred in Contemporary Religious Architecture.

Kent State University Press. 60. Curinschi Vorona, G. (1981). Istoria arhitecturii în România. București: Ed. Tehnică. 61. Curinschi Vorona, G. (1986). Istoria universală a arhitecturii. București: Ed. Tehnică. 62. Curinschi Vorona, G. (1991). Introducere în arhitectura comparată. București: Editura Tehnică. 63. Damaschin, S. I. (1998). Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor. București: Ed. Institutului Biblic și

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 64. Danielou, J. (1998). Simboluri creștine primitive. Timișoara: Ed. Amarcord. 65. Davy, M.-M. (1955). Essaisur sur la symbolique romaine. Paris: Ed. Flammarion. 66. Deleuze, G., & Guattari, F. (2013). Mii de platouri. București: Ed. Art. 67. Demus, O. (1964). Byzantine Mosaic Decoration – Aspects of Monumental Art in Byzantium. Boston:

Boston Book&Art Shop. 68. Deroko, A., & Zidar, J. (1964). Monumental and Decorative Architecture in Medieval Serbia.

Belgrade. 69. Derrida, J. (1987). The Truth in Painting. Chicago: The University of Chicago Press. 70. Diehl, C. (1925-1926). Manuel d'art byzantin. Paris: A. Picard & Fils. 71. Doina Cristea, A. P. (1981). Repere în sistematizare. Arhitectura(4-5).

Bibliografie


72. Ducellier, A. (1997). Bizantinii. București: Ed. Teora. 73. Dumitrescu, S. (2001). Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc. București: Ed. Anastasia. 74. Dușoiu, C. (2009). Dinamica spațiului sacru creștin. Influența funcțiunii. București: Ed. Universitară

„Ion Mincu”. 75. Duțescu, M. (2005, noiembrie). Capela de la Chiajna, în 2005. starh. Arhitectura(39), pg. 58-61. 76. Eco, U. (1967). La struttura assente. Milano: Ed. Bompiani. 77. Eco, U. (1982). Tratat de semiotică generală. București: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 78. Eliade, M. (1986). Istoria credinţelor şi ideilor religioase. București: Ed. Științifică și Enciclopedică. 79. Eliade, M. (1992). Tratat de istorie a religiilor. București: Ed. Humanitas. 80. Eliade, M. (1994). Imagini și simboluri. București: Ed. Humanitas. 81. Eliade, M. (1994). Nostalgia originilor. București: Ed. Humanitas. 82. Eliade, M. (1995). Mefistofel și androginul. București: Ed. Humanitas. 83. Eliade, M. (2013). Sacrul și profanul. București: Ed. Humanitas. 84. Eliade, M. (fără an). Architecture sacrée et symbolisme. 85. Eliade, M., & Culianu, I. P. (1993). Dicţionar al religiilor. București: Ed.Humanitas. 86. Evdokimov, P. (1993). Arta icoanei. O teologie a frumuseţii. București: Ed. Meridiane. 87. Evdokimov, P. (1996). Ortodoxia. București: Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române. 88. Evseev, I. (2001). Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale. Timișoara: Ed. Amarcord. 89. Faensen, H., & Ivanov, V. (1981). Arhitectura rusă veche. București: Editura Meridiane. 90. Fletcher, S. B. (1987). A History of Architecture. London: Butler and Tanne. 91. Focillon, H. (1988). Viața formelor. București: Ed. Meridiane. 92. Foucault, M. (1994). Altfel de spații. În M. Foucault, Dits et escrits, vol. IV (pg. 752-763). Paris:

Editura Gallimard. 93. Furna, D. d. (2000). Eminia picturii bizantine. București: Ed. Sophia. 94. Fürst, M., & Trinks, J. (1997). Manual de filosofie. București: Ed. Humanitas. 95. Galeriu, C. (1991). Spațiul parohial. Arhitectura(1-2), 15. 96. Ghenciulescu, Ș. (2008, octombrie). Ansamblul parohial Sf. Nicolae, Câmpina. Arhitectura(68), pg.

112-119. 97. Ghika – Budeşti, N. (1936). Nicolae Ghika – Budeşti, Evoluția arhitecturii în Muntenia și în Oltenia,

Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, București, 1936. București: Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice.

98. Goilav, A. M. (2013). Continuarea unei arhitecturi tradiționale. Zeppelin(116), pg. 36-41. 99. Guardini, R. (2003). Despre semnele sacre. București: Ed. Humanitas. 100. Guenon, R. (1983). The Lord of The World. North Yorkshire; England: Coombe Springs Press. 101. Guénon, R. (1997). Simboluri ale științei sacre. București: Ed. Humanitas. 102. Guénon, R. (2007). Regele lumii. Iași: Ed. Institutul European. 103. Guénon, R. (2008). Criza lumii moderne. București: Ed. Humanitas. 104. Guran, P. (2007, aprilie). Arhitectura sacră și conștiința elcezială oglindite în proiectul noii catedrale

patriarhale. Tabor(1), 53-63. Preluat de pe http://www.tabor-revista.ro/pdf/10462.pdf 105. Hancock, J. (2001). Hermeneutica radicală și opera de artă. București: Ed. Paideia. 106. Hancock, J. E. (1995). The Interpretive Turn:Radical Hermeneutics and the Work of Architecture.

83rd ACSA Annual Meeting Proceedings, (pg. 183-188). 107. Hani, J. (2001). Symbol and Transcendence. În Russian Icons from the Tretyakov Gallery, 14th-17th

century. Barcelona: Fundacio Caixa Catalunya. 108. Hărhoiu, D. (2001). Bucureşti, un oraş între Orient și Occident. București: Ed. Simetria şi Arcub. 109. Heidegger, M. (1995). Originea operei de artă. București: Ed. Humanitas. 110. Heidegger, M. (2003). Ființă și timp. București: Ed. Humanitas.

Bibliografie


111. Heidegger, M. (2011). Construire, locuire, gândire. În M. Heidegger, Originea operei de artă (pg. 170-195). București: România.

112. Heidegger, M. (2011). Originea operei de artă. În Originea operei de artă (pg. 17-119). București: Ed. Humanitas.

113. Herea, G. (2010). Pelerinaj în spațiu sacru bucovinean. Cluj-Napoca: Ed. Patmos. 114. Holl, S., Pallasmaa, J., & Pérez-Gómez, A. (1994). Questions of Perception – Phenomenology of

Architecture. San Francisco: William Stout Publishers. 115. Huntington, S. (1993). The Clash of Civilizations? The Next Pattern of Conflict. Foreign Affairs, 72(3),

22-50. 116. Huntington, S. (1996). The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order. New York: Simon

& Schuster. 117. Huntington, S. (2004). Who Are We? The Challenges to Americas National Identity. New York: Simon

& Schuster. 118. Ioan Gură de Aur, S. (1994). Scrieri - Pariea a treia, Omilii la Matei. București: Ed. Institutului Biblic

și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române. 119. Ioan, A. (1996). Visul lui Ezechiel. Corp, geometrie și spațiu sacru (ed. București). Ed. Anastasia. 120. Ioan, A. (2000). Bizanț după Bizanț după Bizanț. Constanța: Ed. ExPonto. 121. Ioan, A. (2001). Spaţiul sacru. București: Ed. Dacia. 122. Ioan, A. (2003). Arhitectura sacră contemporană. Bucureşti: Ed. Noi Media Print. 123. Ioan, A. (2004). Întoarcerea în spațiul sacru. București: Ed. Paideia. 124. Ioan, A. (2005). Pentru reîncreștinarea zidirii. București: Ed. Liternet. 125. Ioan, A. (2005). Spațiul sacru. În A. coord. Ioan, Spațiul sacru reloaded (pg. 3-4). București: Ed.

Universitară „Ion Mincu”. 126. Ioan, A. (2010). Retrofuturism - Spatiul sacru astazi. București: Ed. Paideia. 127. Ioan, A. (2013). Experiment în orizontul tradiției. În R. Teacă, Spațiu fără timp. Arhitectura ortodoxă

contemporană (pg. 8-13). București: Igloo Media. 128. Ioan, A. (2016, august 09). Catedrala arhiepiscopală cu necropolă regală, din Curtea de Argeş.

Preluat de pe Liternet.ro: http://atelier.liternet.ro/articol/17081/Augustin-Ioan/Catedrala-arhiepiscopala-cu-necropola-regala-din-Curtea-de-Arges.html

129. Ioan, A. c. (2006). Concursuri pentru Catedrala Patriarhală Ortodoxă: 1999-2002. București: Ed. Noi Media Print.

130. Ionescu, G. (1936). Istoria arhitecturii in România (Vol. I). București: Ed. Academiei R.P.R. 131. Ionescu, G. (1965). Istoria arhitecturii in România (Vol. II). București: Ed. Academiei R.P.R. 132. Ionescu, G. (1982). Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor. București: Ed.

Academiei R.S.R. 133. Iorga, N. (1972). Bizanţ după Bizanţ. Bucureşti: Ed. Enciclopedică Română. 134. Iosif, A. (2011). Modelul digital al edificiului de cult ortodox. București: Ed. Universitară „Ion Mincu”. 135. IRES, I. R. (2013). România și statul socia – analiză. Preluat pe 06 15, 2016, de pe

http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-romania_si_statul_social.pdf: IRES. (2013). 136. Jencks, C. (1991). The Language of Post-Modern Architecture. London: Academy Editions. 137. Kieckhefer, R. (2004). Theology in Stone: Church Architecture from Byzantium to Berkeley. Oxfrod

University Press. 138. Kilde, J. H. (2008). Sacred Power, Sacred Space. An Introduction to Christian Architecture and

Worship. Ed. Oford University Press. 139. Krautheimer, R. (1965). Early Christian and Byzantine Architecture. Harmondsworth. 140. Lazarev, V. (1980). Istoria picturii bizantine. București: Ed. Meridiane. 141. Lăzărescu, C. (1975). Probleme actuale ale urbanizării în țara noastră. Arhitectura(4). 142. Leonte, I. (2008). Simbol și expresie în Liturghia ortodoxă. Bacău: Ed. EduSoft.

Bibliografie


143. Lossky, V. (2010). Teologia mistică a Bisericii de Răsărit. București: Ed. Humanitas. 144. Lützeler, H. (1986). Drumuri spre artă, vol. I. București: Ed. Meridiane. 145. Majo, J. (2011). Shrinking Minority? Slovak Lutherans Fighting with Secularism. Journal for the

Study of Religions and Ideologies, 10(30), 39-55. 146. Mann, A. (1993). Sacred Architecture. Shaftesbury, Dorset, Rockport, MA, Brisbane, Queensland:

Element Books Ltd. 147. Manolescu, A. (2005). Sanctuarul: de la Separatio la Integratio. În c. I. Augustin, Spațiul sacru

Reloaded (pg. 24-36). București: Ed. Universitară „Ion Mincu”. 148. Manolescu, A. (2011). Stilul religiei în modernitatea târzie. Iași: Ed. Polirom. 149. Marcu, A. (1999). Arhitectura funerară și comemorativă. Arhitectura(1/2), pg. 30-34. 150. Marincaru, M. (2005). Spațiul eclesio-liturgic ortodox - Spațiul al anticipării eshatonului. În c. I.

Augustin, Spațiul sacru Reloaded (pg. 105-138). București: Ed. Universitară „Ion Mincu”. 151. Matei, M. (2008). Fericiți cei prigoniți – martiri ai temnițelor românești. București: Ed. Bonifaciu. 152. Mathew, T. (1980). The Early Churches of Constantinople – Architecture and Liturgy. University Park

and London: The Pennsylvania State University Press. 153. Maxim Mărturisitorul, S. M. (2000). Mystagogia, cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii. București:

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 154. Maxim, M. (1983). Ambigua, tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din sfinții Dionisie

Areopagitul și grigorie Teologul. București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

155. Mărturisitorul, M. (1983). Ambigua. București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

156. Mărturisitorul, M. (1996). Scoliile privitoare la Sfântul Dionisie Areopagitul. În D. Stăniloae, Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. București: Ed. Paideia.

157. Mărturisitorul, M. (1998). Viata Maicii Domnului. Sibiu: Ed. Deisis. 158. Melicson, M. (1975). Arhitectura modernă. București: Ed. Știinţifică şi Enciclopedică. 159. Meyendorff, J. (1996). Biserica Ortodoxă de ieri și azi. București: Ed. Anastasia. 160. Meyendorff, J. (1996). Teologia bizantină - tendinţe istorice şi teme doctrinare. București: Ed.

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 161. Michelis, P. (1982). Estetica arhitecturii. București: Ed. Meridiane. 162. Mihalache, A. (2005). Dogmă și inovație în arhitectura spațiului de cult. București: Ed. Universitară

„Ion Mincu”. 163. Mihăilescu, R. (2006). Farmecul discret al arhitecturii. București: Ed. Fundației Arhitext. 164. Mijatev, K. (1974). Die Mittelalterische Baukunst in Bulgarien. Sofi: Verlag der Bulgarischen

Akademie der Wissenschaften. 165. Mircea, I. (1995). Dicţionarul Noului Testament. București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române. 166. Mitrache, A. M. (1999). Punct de vedere asupra proiectului „Catedrala Înălțării Domnului” Brașov.

Arhitectura(1-2), pg. 20-21. 167. Mitrofanovici, V., Tarnovschi, t., & Cotlarciuc, N. (1929). Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cernăuți: Ed.

Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina. 168. Mutică, P. (2011). Tendințe în arhitectura lăcașelor de cult din România și reflectarea acestora în

arealul nord-transilvan - teză de doctorat. București. 169. Necula, N. (1997). Biserică şi cult pe înţelesul tuturor. București: Ed. Europartner. 170. Nickel, H. L. (1982). Medieval Architecture in Eastern Europe. Leipzig. 171. Norberg-Schultz, C. (1971). Existence,Space and Architecture. New York: Praeger Publishers. 172. Norberg-Schulz, C. (1980). Genius Loci, Towards a Phenomenology of Architecture. New York:

Rizzoli.

Bibliografie


173. Norberg-Schulz, C. (1996). The Phenomenon of Place. În K. (. Nessbit, Theorizing a New Agenda for Architecture (pg. 412-428). New York: Princeton Architectural Press.

174. Origen. (1982). Despre rugăciune. În Origen, Scrieri Alese, Partea a II-A, Exegeze La Noul Testament, Despre Rugăciune, Filocalia; colecţia P.S.B., vol. 7. București: Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane.

175. Origen. (1984). Contra lui Celsus. Partea a patra. În Origen, Scrieri alese (pg. 229-314). București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

176. Otto, R. (2002). Sacrul. Despre elementul non-raţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul. București: Ed. Humanitas.

177. Ousterhout, R. (2008). Master Builders of Byzantium. Philadelphia: University of Pennsylvania Museum of Archaeology and Anthropology.

178. Palade, M. (2004). O posibilă erminie arhitecturală. Alcătuirea bisericilor în spaţiul ortodox. București: Ed. Sofia.

179. Palade, M. (2007). Sfânta cruce – temelia arhitecturii eclesiale ortodoxe. Ortodoxia, 3(LVIII), 129-140.

180. Palade, M. (2007). The Symbolic Significance of the String-course in Orthodox Sacred Architecture. (I. Rusu, Ed.) European Journal of Science and Theology, 3(2), 51-60.

181. Palade, M. (2013). The Gateway to Heaven – Symbolic Peculiarities of the Iconostasis in Orthodox Churches. European Journal of Science and Theology, 9, 125-134.

182. Perez-Gomez, A. (2006). Built Upon Love, Architectural Longing after Ethics and Aesthetics. Cambridge: The MIT Press.

183. Pevsner, N. (1963). An Outline of European Architecture. Harmondsworth, Middlesex: Penguin Books Ltd.

184. Piyssen, W. (1978). Pământ cântând in imagini - frescele exterioare ale mănăstirilor din Moldova. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

185. Plămădeală, A. (1996). Preotul în Biserică, în lume, acasă. Sibiu. 186. Pleșu, A. (2012). Prefață. În A. Scrima, & A. Manolescu (Ed.), Timpul rugului aprins. maestrul

spiritual în radiția răsăriteană (pg. 5-18). Bcurești: Humanitas. 187. Popescu, C. (2013). Pentru o împrospătare a tradiției. În R. Teacă, Spațiu fără timp. Arhitectura

ortodoxă contemporană (pg. 14-19). București: Igloo media. 188. Radu, C. (1991). MODEL și PARADIGMĂ în cultura contemporană. Arhitectura, 1, pg. 125-126. 189. Ries, J. (2000). Sacrul în istoria religioasă a omenirii. Iași: Ed. Polirom. 190. Rotaru, I. (2007). DSBA-Biserica Ortodoxă din Cartierul Nou - Alba Iulia. Arhitectura(59), pg. 52-

55. 191. Salvatori, M. (1991). Mesajul structurilor. București: Ed. Tehnică. 192. Saussure, F. d. (1998). Curs de lingvistică generală. Iași: Ed. Polirom. 193. Schmemann, A. (1984). Euharistia - Taina împărăţiei. Ed. Anastasia. 194. Schmemann, A. (1992). Din apă și din duh. Studiu liturgic al botezului. București: Ed. Symbol. 195. Scrima, A. (1996). Timpul rugului aprins. București: Ed. Humanitas. 196. Sf. Gherman I, A. a. (2005). Tâlcuirea Sfintei Liturghii. Craiova: Ed. Mitropoliei Olteniei. 197. Sfântul Simeon, A. T. (2002). Tractat asupra tuturor dogmelor cre¬dinţei noastre ortodoxe după

adevăratele principii puse de Domnul nostru lisus Hristos şi urmaşii săi. Suceava: Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

198. Siegel, C. (1968). Forme structurale ale arhitecturii moderne. București: Ed. Tehnică. 199. Simmins, G. (2008). Sacred Spaces and Sacred Places. A Comparative Approach. VDM Verlag Dr.

Müller . 200. Špidlik, T. (1998). Spiritualitatea Răsăritului creştin. În T. Špidlik, vol. II, Rugăciunea, . Sibiu: Ed.

Deisis.

Bibliografie


201. Stăniloae, D. (1982). Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în Hristos. Ortodoxia, 3. 202. Stăniloaie, D. (1978). Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II. București: Ed. Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 203. Stăniloaie, D. (2000). Biserica, în sensul de locaș de largă comuniune în Hristos. În M. Mărturisitorul,

Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale bisericii (pg. 93-110). București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

204. Stăniloaie, D. (2000). Locașul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centru liturgic al creației. În M. Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale bisericii (pg. 49-92). București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

205. Stăniloaie, D. (2004). Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă. București: Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

206. Stegers, R. (2008). Sacred Buildings. A Design Manual. Birkhäuser Architecture. 207. Steinhardt, N. (2006). Dăruind vei dobândi. Ed. Mănăstirii Rohia. 208. Strecker, G. (1958). Das Judenchristentum in den Pseudo-Klementinen. Berlin. 209. Streza, L. (2010). Simbolul liturgic în arhitectura bisericii, locaș de închinare. Revista

Teologica(2/2010), 113-125. 210. Studitul, S. T. (1994). lisus Hristos, prototip al icoanei Sale. Sibiu: Ed. Deisis. 211. Sturdza, Ș. (1991). Biserica studeților - Timișoara. Arhitectura(1-2), pg. 26-27. 212. Ștefănescu, I. (1973). Iconografia ariei bizantine şi a picturii feudale româneşti. București: Ed.

Meridiane. 213. Tănăsoiu, R. (1999). Catedrala „Înălțarea Domnului” Brașov. Arhitectura(1-2), pg. 28-29. 214. Teacă, R. (1999). Gânduri despre spațiul eclezial românesc. Arhitectura(1-2/1999), pg. 24-25. 215. Teacă, R. (2013). Spațiu fără timp. Arhitectura ortodoxă contemporană. București: Igloo. 216. Teordorescu, R. (1979 - 1980). Istoria artei medievale între abordarea culturologică şi abordarea

morfologică (ed. Seria IV, Tomul II). Ed. Academiei RSR. 217. Theodorescu, R. (1987). Civilizația românilor între medieval şi modern. București: Ed. Meridiane. 218. Tschumi, B. (1996). Architecture and Disjunction. Cambridge: MIT Press. 219. Tulban, N. (2010). Limbajul formelor bisericilor ortodoxe - teză de doctorat. București. 220. Țigănaș, Ș., & Opincariu, D. (1996). Arhitectura religioasă azi - Unde se construiesc bisericile?

Arhitext Design, 12/1996, p. 33. 221. Uspensky, L. (1960, mai-iunie). Simbolistica bisericii, trad. de I. L. Țurcanu. Mitropolia Moldovei și

Sucevei, XXXVI(5-6), 311-325. 222. Vasilios, A. (1996). Intrarea în împărăție. Sibiu: Ed. Deisis. 223. Vătăşianu, V. (1959). Istoria artei feudale in Ţările Române. București: Ed. Academiei, București. 224. Vătăşianu, V. (1967). Istoria artei europene, Epoca medie. București: Ed. Didactică și Pedagogică. 225. Velasco, J. M. (1997). Introducere în fenomenologia religiei. Iași: Ed. Polirom. 226. Velimirovici, N. (2005). Tâlcuire la Tatăl Nostru. București: Ed. Predania. 227. Vesely, D. (2004). Architecture in the Age of Divided Representation, The Question of Creativity in

the Shadow of Production. Cambridge: MIT Press. 228. Voiculescu, S. (1991). Biserica ortodoxă între tradiție și inovație. Arhitectura(5-6/1991). 229. Voiculescu, S. (1995). Organizarea religioasă – Criteriu de structurare a așezărilor românești, sept.

1995. 230. Voiculescu, S. (1997). Parohia – spaţiu de agregare religioasă, socială şi urbanistică. Secolul 20,

Bucureștiul(nr. 4-6/1997), pg. 146-153. 231. Walsch, D. (2001). Vegheați de mister: sensul într-o lume postmodernă. București: Ed. Paideia. 232. Woźniak, K. (2013). The Holy Trinity Orthodox Church in Hajnówka and the Holy Cross Exaltation

Orthodox Church in Jałówka. Architectus(3(35)), 113-130. 233. Wybrew, H. (2003). The Orthodox Liturgy – The Development of the Eucharistic Liturgy in the

Bibliografie


Byzantine Rite. New York: St. Vladimir's Seminary Press. 234. Yannaras, C. (2002). Libertatea moralei. București: Ed. Anastasia. 235. Zahariade, A.-M., Celac, M., Ioan, A., & Maner, H.-C. (2003). Teme ale arhitecturii din România în

secolulul XX. București: Institutul Cultural Român. 236. Zannos, A. (1987). Form and Structure in Architecture-The Role of Statical Function. New York: Van

Nostrand Reinhold Company. 237. Zevi, B. (1969). Cum să înţelegem arhitectura. București: Ed. Tehnica. 238. Zevi, B. (2000). Codul anticlasic. București: Ed. Paideia.

Documents

Spa țiul de cult ortodox în România postcomunist ă · 2016. 11. 19. · Teorii contemporane ale spa țiului sacru 4.2.1. Loc, centru și limit ă în spa țiul sacru 4.2.2. Transmiterea