1

CAPITOLUL I. CONSTITUIREA GÂNDIRII SOCIALE

1.Mari filozofi ai antichit ăţii, precursori ai gândirii sociale .

Cu milenii în urmă filozofii, juriştii, istoricii, din marile civilizaţii ale antichităţii s-au

străduit să cunoască, să înţeleagă, să îmbunătăţească realitatea lor socială. Au apărut

întrebări privind organizarea socială şi modalităţii de integrare în societate.

În acest sens se înscriu încercările făcute prin codul de lege al lui Hammurabi din

Babilon; legile lui Manu din India; codul moral din Vechiul Testament; recensămintele

egiptene şi concluziile lor. Se urmărea asigurarea unei ordini sociale minimale prin care să

se evite inegalitatea oamenilor în faţa legii. De aceea, de exemplu, cele 280 de legi ale lui

Hammurabi includ prevederi vizând reglementarea comerţului, educarea copiilor, relaţiile

inter~ şi intra-familiale, toate acestea tinzând să realizeze organizarea armonioasă a

societăţii.

Dintre marii filozofi ai antichităţii, precursori ai gândirii sociale, trebuie menţionaţi

Socrate, Platon, Aristotel.

Gândirea lui Socrate nu ne-a parvenit prin opere scrise, ci o cunoaştem parţial prin

lucrările numite dialoguri ale discipolului său Platon. Acesta din urmă dezvoltă în dialogul

„Republica” ideea unei societăţi perfecte, un model ideal, utopic, care se bazează pe

existenţa a „3 caste”:

- a meşteşugarilor şi agricultorilor pentru prosperitate economică;

- a militarilor care trebuie să asigure ordinea internă şi independenţa;

- a filozofilor care asigură conducerea societăţii.

Într-un alt dialog „legile”, Platon este printre primii care enunţă într-o formă primară

„legea diviziunii muncii” şi se verifică rolul factorului demografic şi al condiţiilor geografice

în general în dezvoltarea oricărei societăţi.

O parte din ideile lui Platon sunt ulterior preluate şi dezvoltate de către Aristotel.

Aristotel consideră omul ca fiind un „zoon politikon”(fiinţă socială). Omul este ceea ce

datorită vieţii sale în cetate şi acţiunile sale în societate. O societate nu poate exista decât

în măsura în care ea răspunde unor scopuri comune tuturor membrilor săi. Aristotel a

studiat constituţia societăţii greceşti din vremea sa, găsind elemente comune de natură

socială, economică, politică, morală ale organizaţiilor statale contemporane lui.

În lucrarea „Politica” Aristotel analiza diferitele forme ale schimbului, precum şi

condiţia trecerii de la economia naturală la economia monetară. În lucrarea „Etica

2

nicomahică” Aristotel schiţează o interesantă teorie a valorii sesizând pentru prima dată

apariţia „plus valoare” sau valoare adăugată.

2. Importan ţa sociologic ă a sistemelor medievale ale „filozofiei istoriei”

Preocupările privind viaţa socială au existat şi în evul mediu în deosebi din partea

unor reprezentanţi ai docmatismului religios şi ai unor exegeţi ai gândirii religioase.

Creştinismul a lansat o concepţie istorică referitoare la fiinţa umană. Docmele

mântuirii şi a judecăţii de apoi implică noţiunea unei rezoluţii inversibile a umanităţii,

concepţie opusă ideilor timpurilor ciclice şi a eternei reîntoarceri promovată de gânditorii

antici. În lucrarea „Cetatea lui Dumnezeu” Sf. Augustin demonstrează în urma unor

ample cercetării istorice şi politice că nu creştinismul este vinovat de prăbuşirea Imperiului

Roman de Apus ci cauzele sunt altele cum ar fi slăbirea monedei, menţinerea artificială a

marilor latifundii într-o perioadă de ascensiune a colonatului, pierderea coloniilor ce

asigură potenţialul economic al Imperiului, destrămarea relaţiilor sociale, pierderea

încrederii în guvernanţi şi instituţia imperială şi mai ales atacurile în valuri ale populaţiilor

migratoare.

Tomas d’Aquino - în principala sa lucrare „Suma theologial” prezintă societatea

drept mijloc natural prin care omul îşi realiza scopurile, cetatea fiind comunitatea perfectă

orientată spre binele comun.

Ibn Khaldoun - este considerat creatorul istoric ca, ştiinţă, a fost mai întâi politician

apoi diplomat, mai târziu considerându-se redactorul lucrării „Prolegomeno”. El ajunge la

concluzia că există raporturi strânse între organizarea producţiei, structuri sociale, formele

vieţii politice, regimurile juridice, psihologia socială şi concepţii ideologice din societate,

atribuind evoluţiei economice un rol preponderent în raport cu elementul vieţii politice şi

intelectuale.

3. Formarea gândirii sociale în epoca modern ă

Marii gânditori ai omenirii din această epocă au formulat idei şi ipoteze referitoare la

ansamblul problematicii sociale şi umane:

a) Nicolo Machiavialli - consideră că politica separată de religie trebuie să se

consacre propriului său obiectiv. Astfel vom considera că în politică dictează interesele şi

forţa, nu considerentele morale fapt ce a dus în epocă la despărţirea politicii de morală şi

de teologie. Principalele lucrării: „Principele”, „Istoriile Florentine ”

3

b) Tomas Morus - autorul lucrării „Utopia” descrie o societate ideală bazată pe

propietatea comună şi capabilă să asigure o dezvoltare armonioasă membrilor săi.

c) Toams Hobbes - prin lucrarea „Leviathan” devine primul teoretician modern al

contractului social. El a plecat de la ipoteza conform căreia starea naturală a societăţii

anterioară statului este marcată de anarhie concurenţă, agresiune şi individualism şi ca

acţiune a omului îşi află izvorul în dorinţa de putere. Relaţiile fireşti ale unui individ cu

semenii săi sunt cele de competiţie, de neîncredere şi de luptă pentru afirmare.

d) Gianbattista Vico - care în lucrarea „Principii ale unei ştiinţe noi” consideră

istoria ca fiind un rezultat al acţiunii oamenilor şi descoperă legile care guvernează

dezvoltarea istorică.

Ca fondator al teoriei „ciclului istoric” Vico a argumentat evoluţia naturală (fără

intervenţia divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care toate

popoarele trec prin trei stadii de dezvoltare:

1. vârsta zeilor în care puterea o deţin preoţii, se manifestă concret în mentalul colectiv

de tip religios. Acestei vârste îi corespunde o organizare prestatată-teocratică.

2. vârsta eroilor este caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional

ca urmare a instituţionalizării unor proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele

aristocraţiei, stat de tip aristocratic.

3. vârsta oamenilor - defineşte stadiul maturităţii civice caracteristice statului democratic

care deschide era raţiunii. După parcurgerea integrală a acestor stadii urmează o fază de

decadenţă la capătul căreia se reia ciclul.

e) Montesquieu - a fost filozof, jurist, se pronunţa pentru separarea puterilor în stat

intuind legitatea obiectivă a problemelor sociale şi definind legile ca fiind rapoarte

necesare care derivă din natura lucrurilor în lucrarea „Spiritul legilor”. (Scrisori persane -

Montesquieu). El consideră că instituţiile sociale au la bază raporturile constante între

natură, mediu şi om, producând astfel mentalităţi sociale. El distinge trei tipuri sociale:

- Republica

- Monarhia

- Guvernarea despotică

Afirmă că în ordinea socială şi politică ca şi în ordinea naturală există legi care se

află în relaţii cu climatul, natura terenului; spiritul general al naţiunii; comerţul; folosirea

monedei; numărul locuitorilor; religia ţării.

Există indicaţii scurte asupra condiţiilor vieţii sociale, precum şi indicatori şi variabile

privind populaţia, economia, mediul înconjurător şi mentalităţile care au fost mai apoi

4

preluate şi valorificate în cadrul tehnicilor şi metodelor sociologice de investigaţie în teren

Montesquieu a convins că forţa motrice care a dezvoltat societatea este legislaţia.

Pentru aceasta el a propus separarea puterilor în stat ca premisă pentru

raţionalizarea relaţiilor sociale prin asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.

Ca instrumente ale guvernării legile exprimă raporturile necesare care derivă din

natura lucrurilor. Ca manifestări practice ale unor necesităţi obiective din viaţa comunitară

legile reprezintă tendinţe generale, nu se limitează la situaţii particulare dar le asigură

acestora protecţia normativă corespunzătoare.

f) Jean-Jacques Rousseau - întreprinde o reconstituire istorică şi logică a originii

societăţilor în lucrările sale „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţilor între

oameni” şi „Contractul societăţii” acestea fiind nu o descriere a originilor societăţii ci o

adevărată operă de filozofie politică.

Idealizând starea naturală a omului pe care societatea şi civilizaţia îl corup

Rousseau condamnă despotismul şi inegalităţile social-economice şi politice. O puternică

influenţă în epocă şi în perioada următoare a avut concepţia sa despre legitimitatea puterii

de stat întemeiată numai pe contractul social, pe înţelegerea dintre indivizi în virtutea

căruia îi cedează o parte din drepturile lor naturale comunităţii sociale promovându-se

ideea deplinei suveranităţi a poporului care avea să devină platforma democraţiei radicale

iacobine în timpul revoluţiei franceze.

Rousseau afirmă că omul se naşte inocent şi bun, liber şi egal, pentru starea lui de

corupţie, de purtările lui vicioase şi de conflictele pe care le generează, responsabilă este

numai societatea. El a considerat că eliminând metodele artificiale de educaţie pot fi

dezvoltate într-o manieră delicată tandreţea şi puterile înnăscute ale copilului fapt ce va

avea drept consecinţă la maturitatea acestuia respectarea deplină a drepturilor şi libertăţii

altora.

După opinia sa statul este o organizaţie politică bazată pe un contract social în care

cetăţenii au intrat în virtutea drepturilor lor inalienabile de libertate şi egalitate precum şi a

puterii lor de autodeterminare. Omul se naşte liber dar pretutindeni trăieşte în lanţuri,

responsabilă pentru această stare este civilizaţia, de aceea omul trebuie să se reîntoarcă

la starea de simplitate a naturii pentru a determina cea mai naturală formă de stare. El îşi

dorea un stat democratic în care să prevaleze voinţa generală, în cadrul acestui stat

puterea suverană trebuie să se bazeze pe oameni, pe posesorii unei voinţe inalienabile. În

cadrul unei democraţii reprezentative oamenii pot să delege pe un timp limitat puterea lor

unei oficialităţi alese dar niciodată nu-şi vor ceda dreptul lor suveran.

5

Originalitatea lui Rousseau faţă de predecesori constă în înlocuirea atât a statului

despotic, cât şi a statului constituţional sau juridic prin voinţa generală, care păstrează

suveranitatea absolută a maselor de asociaţi, în fond a societăţii ca realitate distinctă de

stat.

Capitolul II. Introducere în problematica socio logiei

1. Defini ţia şi obiectul de studiu al sociologiei

Există mai multe ştiinţe care studiază sociologia, dar numai una singură sociologia

a fost definită etimologic fapt ce vizează atât obiectul de studiu cât şi sarcinile ei specifice.

Definirea sociologiei este complexă având mai ales în vedere diversitatea ştiinţelor

sociale şi a sistemelor ştiinţifice menţionate pe de o parte, iar pe de altă parte dinamica

socială şi particularităţile obiectului de analiză. Sociologia vizează totalitatea domeniilor

aspectelor şi laturilor vieţii sociale într-o sinteză centrată pe semnele socialului.

Studiază toate elementele componente ale structurilor sociale de bază economice,

suprastructurale punând accentul pe oameni ca obiect specific de studiu al sociologiei.

Astfel sociologia este o ştiinţă de sinteză, interdisciplinară despre om şi societate în

centru punându-se conceptul totalităţii sociale derivat din conceptul faptului social total .

Se impune de asemenea caracterul sistemic al sociologiei din care decurg principii

metodologice esenţiale în primul rând cel al conexiunii şi interdependenţei dintre faptele şi

fenomenele sociale.

Obiectul sociologiei s-a reflectat în primul rând în definiţii diferite elaborate de-a

lungul istoriei acestei ştiinţe, definiţii care ilustrează diversitatea dimensiunilor, a

domeniilor sau a perspectivelor prin care poate fi investigată totalitatea societăţii şi care

pun în lumină constituirea şi evoluţia problematicii sociologiei.

Plasând sociologia în vârful ierarhiei ştiinţelor sociale Auguste Conute o defineşte

drept studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale.

Herbert Spencer introduce în rândul elementelor principale ale obiectului sociologiei

instituţiile sociale, controlurile sociale şi structurile sociale.

Cea mai importantă definiţie prin semnificaţia ei în sociologia clasică a fost

formulată de către Emil Durkhein în trei variante:

� sociologia este ştiinţa faptelor sociale, fapte înţelese ca lucruri (de sine stătătoare)

şi care nu pot fi explicate decât prin alte fapte sociale aparţinând reprezentanţelor

colective obiective;

6

� sociologia este ştiinţa instituţiilor sociale pe care le consideră ansamblul de acte şi

idei instituite pe care indivizii le găsesc în faţa lor şi care li se impun;

� sociologia este ştiinţa care studiază diferite grade de cristalizare a vieţii sociale,

ale căror baze se găsesc în stările conştiinţei colective, ireductibile şi opace

pentru conştiinţele individuale, stări care se manifestă în constrângeri, institutiţii,

simboluri observabile, etc.

Controverse, critici dar şi un mare interes au provocat definiţiile date sociologiei de

către sociologii germani:

a. Georg Simmel - consideră sociologia ca fiind ştiinţa formelor vieţii sociale, a

sistemelor şi subsistemelor formate în autonomia lor faţă de conţinuturile reale concrete şi

actuale. Cel mai cunoscut sociolog german Max Weber a încercat să demonstreze că

sociologia este ştiinţa cunoaşterii sociale prin înţelegerea semnificaţiilor atribuite de ceilalţi,

acţiunilor şi conduitelor umane orientate şi raportate în acest sens. Una din definiţiile

sintetice cu mare influenţă în sociologia contemporană a fost formulată de către Georges.

b. Gurwitch - sociologia este ştiinţa fenomenului social total a societăţii globale,

complexe şi pluraliste este ştiinţa fenomenelor sociale luate în totalitatea aspectelor şi

mişcărilor lor.

c. Traian Herseni - defineşte sociologia ca fiind ştiinţa societăţilor omeneşti. O

disciplină ştiinţifică ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al formelor de comunitate umană

şi de convieţuire socială.

d. Petre Andrei - consideră că sociologia realizează studiul integrativ structural şi

dinamic al societăţii abordată în unitatea şi diversitatea componentelor sale unitare. El

precizează că sociologia studiază în mod obiectiv în primul rând existenţa societăţii şi

aspectul ei static structural şi apoi aspectul dinamic funcţional al acesteia arătând fazele şi

tipurile sociale realizate.

Ca ştiinţă a realităţii sociale sociologia are drept obiect propriu de studiu societatea

în totalitatea ei, natura şi esenţa, structurile şi funcţiile ei, modul în care acestea

evoluează. Astfel sociologia dobândeşte o identitate în rândul celorlalte ştiinţe sociale fiind

tratată ca ştiinţă de sine stătătoare, distinctă prin obiectul său propriu şi prin maniera sa de

abordare.

1. Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor

interumane în cadrul acestei colectivităţi precum şi studiul comportamentului uman în

cadrul societăţii, propriu grupurilor şi comunităţilor de diferite tipuri.

2. Funcţiile sociologiei.

7

Considerând studiul sociologic un act de cultură putem atribui sociologiei funcţiile

culturii:

a) funcţia cognitivă - de cunoaştere

b) funcţia asciologică - de valorizare

c) funcţia prasciologică - de acţiune eficientă.

Dacă primele două funcţii au o importanţă mai ales teoretică funcţia prasciologică

defineşte orice altă ramură sau disciplină aplicativă.

Sociologia are şi funcţii specifice:

1. funcţia expozitivă - de prezentare şi descriere a realităţii sociale.

2. funcţia explicativă şi interpretativă - descifrează cauzele mecanismele şi modalităţi

de desfăşurare a fenomenelor sociale.

3. funcţia critică - care aparţine întregii sociologii, nu numai aşa numitelor sociologii

radicale sau contestatare. Este cea mai importantă funcţie sociologică.

4. funcţia de diagnoză socială - orice studiu sociologic urmăreşte între altele să pună

un diagnostic realităţii investigate fără de care nu pot fi formulate orientările,

concluziile li propunerile practice.

5. funcţia prognostică - dacă se au în vedere perioade mici de timp; funcţia

prognostică- prospectivă pentru perioade mari de generaţii.

6. funcţia aplicativă - reprezintă finalitatea socială a oricărui studiu sociologic vizând

favorizarea fenomenului pozitiv şi dezamorsarea fenomenelor negative.

7. funcţia ideologică - a cărei existenţă este negată de o parte dintre sociologii

contemporani dar care apare în subtext în orice studiu sociologic.

Cunoaşterea realităţilor sociale este necesară dar nu şi suficientă pentru realizarea

sarcinilor esenţiale ale sociologiei. Participarea acestora la transformarea societăţii, la

ameliorarea şi optimizarea funcţionării mecanismului social, a desfăşurării fenomenelor şi

proceselor sociale, presupune un pronunţat caracter aplicativ al concluziilor obţinute şi

formularea unor propuneri adecvate de intervenţie pentru factorii de decizie ai societăţii. În

atingerea acestui obiectiv constă funcţia principală a ştiinţei sociologice, funcţia

prasciologică.

Emil Durkhein - sociologia trebuie să identifice mai întâi cauzele şi după aceea

funcţiile unui anumit fenomen, trebuie să fie în măsură să diagnosticheze fenomenele şi

procesele sociale.

8

I. Problematica societ ăţii şi structura sociologiei

Ca teorie generală a sistemului social global, sociologia studiază, societatea ca pe

un sistem structural complex, dinamic, compus din elemente aflate în raporturi dialectice,

variabile şi căruia îi sunt proprii organizarea pe niveluri, istoricitatea determinată de acţiuni

practice şi mecanisme legice obiective.

Problematica sociologiei este alcătuită corespunzător structurilor sociale pe care

aceasta le studiază:

1) structurile fundamentale ale societăţii concrete şi dinamica acestora.

- nivelele de organizare structurală macro, mediu şi micro social.

- geneza structurilor şi proceselor sociale, continuitatea şi discontinuitatea

cadrelor sociale precum şi raporturile complexe de cauzalitate şi

interdeterminare.

Sub aceste aspecte problematica societăţii este abordată de sociologia generală.

2) condiţiile mediului natural şi social care alcătuiesc morfologia socială. Studiul

acesta a condus la constituirea unor ramuri ale sociologiei, iar prin abordarea multi

şi interdisciplinare s-au format ştiinţele graniţă, ecologia socială, demografia,

societatea mediului.

3) ansamblul structural care condiţionează activităţile materiale diverse. Prin studiul

relaţiilor între sociologie şi economie s-au constituit domenii ca: sociologia muncii,

sociologia industriei sociologia urbană, sociologia economică, sociologia pieţei.

4) ansamblul instituţiilor sociale ideologice şi simbolice, studiul acesta este realizat de

sociologia juridică, a moralei, a artei, a limbajului, sociologia politică.

5) ansamblul structurilor psihosociale, studiat prin contribuţia corelată a psihologiei,

sociologia, psihologiei sociale şi vizează:

a) raportul structurii sociale globale cu fenomene psihosociale se studiază

opinia publică, mentalităţile, conduita morală şi rolul şi efectele acestora în

plan economic, social, politic.

b) psihosociologia relaţiilor interpersonale şi intergrupale

c) psihosociologia grupurilor, claselor, comunităţilor

d) psihosociologia liderilor, a personalităţilor

e) psihosociologia relaţiilor interumane, interetnice, interrasiale.

6) ansamblul structurilor al tipurilor de civilizaţie şi cultură integrarea acestora în

structurii sociale contemporane. Problemele sunt abordate corelat de sociologia,

9

istorie, antropologie, circumscriind domenii şi ramuri ca sociologia istoriei,

antropologie istorică.

II. Raporturile sociologiei cu ştiin ţele sociale

Sociologia şi celelalte ştiinţe sociale au în mare acelaşi obiect de studiu omul şi

societatea. Modalitatea de abordare a obiectului de studiu este diferenţiator.

Sociologia are rol de sinteză a cunoştinţelor dobândite de celelalte ştiinţe sociale

prin decupare anumitor domenii, structuri, fenomene şi procese sociale parţiale, dar şi de

orientare a acestor cunoştinţe în funcţie de problemele fundamentale ale societăţii. În

general se consideră că există 4 probleme:

a) raportul dintre natură şi societate

b) stadiul de dezvoltare şi direcţia pe care se înscrie societatea umană concretă

c) care este factorul fundamental al vieţii sociale

d) problema legilor sociale.

Parţial la aceste probleme răspund şi alte ştiinţe sociale care în stadiul actual sunt

considerate mai mult sau mai puţin maturizate: antropologia, etnologia, etnografia,

psihosociologia, geografia umană, demografia.

Raporturile între sociologie şi antropologie

Antropologia - ştiinţa normelor socio-culturale specifice comunităţilor sau societăţii

închise, studiind evoluţia formelor sociale de viaţă ale oamenilor începând cu formele

elementare de organizare socială, apoi la nivelul colectivităţilor relativ simple şi omogene

şi ajunse la stadiul de colectivităţi umane complexe diferenţiate şi neomogene.

În prima fază de dezvoltare aceasta se ocupă de descrierea societăţii arhaice

considerate a fi primitive, studierea acesteia realizate în colaborare cu etnologia şi

etnografia. În faza a II-a a realizării sintezei parţiale ale populaţiilor evidenţiind definiţii

specifice.

În etapa contemporană concepe societatea ca pe un sistem total şi trebuie

menţionat că în antropologie s-a formulat pentru prima oară termenul preluat de sociologie

în care a devenit concept fundamental, cel de fapt social total.

Antropologia s-a diversificat, structura în antropologie biologică, socială, culturală,

politică.

10

Împreună cu antropologia, sociologia abordează problemele curente ale societăţii şi

istoriei acesteia cum sunt tipurile de societăţi istorice şi modalităţile de dezvoltare ale

acestora

Raporturile dintre sociologie şi istorie

În măsura în care istoria şi mai ales istoriografia se detaşează de modelele

abstracte şi se orientează spre analiza completă sistematică şi cronologică a societăţii sub

diferite aspecte şi în diferite faze de dezvoltare ele pot furniza un material faptic valoros

pentru analiză de tip sociologic.

La rândul ei sociologia descifrează tendinţele, geneza faptelor şi proceselor sociale,

temeiurile obiective, legice, ritmurile istorice şi mai ales efectele acţiunii sociale de grup şi

individuale şi repetabilitatea, irepetabilitatea în istorie.

Istoria este o ştiinţă care se îndreaptă spre trecut, probabilitatea constă în

descifrarea şi interpretarea documentelor, a surselor istoriografiei, iar principala calitate a

istoricului este erudiţia.

Istoria nu poate opera cu scenarii şi nu poate face previziuni deoarece nu poate

opera cu raţionamente de implicaţii.

Sociologia contribuie la descifrarea unor pete albe ale istoriei la demontarea unor

falsuri sau erori istorice, dar şi la analiza unor tendinţe şi mecanisme care vor permite

previziunea.

Raporturile sociologiei cu geografia

Analiza sociologică globală care ia în considerarea complexul de factori naturali

geografici ce contribuie la determinarea vieţii sociale, consideră că natura nu este ceva

exterior vieţii sociale, ci o componentă a sistemului socio-economic şi cultural. Geografia

studiază carul natural umanizat, efectele activităţii umane tehnice şi tehnologice asupra

naturii precum şi consecinţele schimbărilor ecologice asupra vieţii sociale.

Împreună cu sociologia, geografia studiază o serie de aspecte care conturează

ramuri şi domenii de graniţă. Geografia urbană şi rurală, sociologia mediului, geografia

economică şi sociologia economică, ecologia şi sociologia ecologică, incluzând aspecte

ale evoluţiei comunităţii umane în contextul unor factori, economici, politici, culturali.

Raporturile sociologiei cu demografia

Demografia studiază starea şi mişcarea populaţiei vizând o serie de indicatori:

mărimea, densitatea, natalitatea, mortalitatea, sporul natural, durata medie de viaţă,

11

migraţii interne şi externe. Ca urmare a dezvoltării informaţiilor despre societate

demografia se ocupă acum şi de indicatori culturali, educaţionale de sănătate, indicatori

numiţi demo-socio-economici.

În afara indicatorilor studiaţi de demografie, sociologia abordează o serie de alţi

indicatori: populaţia aptă de muncă; populaţia aptă de muncă ocupată; populaţia aptă de

muncă ocupată în ramuri de economia naţională; gradul de dependenţă a persoanelor

care nu dispun de venituri de persoanele ocupate aducătoare de venituri.

Relaţiile sociologiei cu economia politică şi ştiinţele economice

Economia politică şi sociologia studiază nivelurile macro, mediu, micro social,

subiecţii sociali, comportamentele economice, multiple variante economice ale activităţii

sociale, factori care acţionează şi în final rezultatele activităţii economice nu depind numai

de fenomene, fapte, procese pur economice.

În producţia materială, schimb, repartiţie, consum, intervin şi factori culturali, grad

de instrucţie, pregătire profesionalistă, sisteme de organizare a activităţii, sisteme de relaţii

formale, relaţii interpersonale, reacţia psihică a indivizilor precum şi percepţia socială a

fenomenelor şi proceselor economice, politice, morale şi juridice.

Economia politică, ştiinţele economice studiază faptele economice ca fapte sociale

parţiale în raport cu cele totale studiate de sociologie. Faptele economice sunt prin natura

lor fapte sociale deoarece conţin o componentă socială evidentă sub 3 aspecte:

a) determinarea faptelor economice are un puternic conţinut social.

b) dezvoltarea faptelor şi proceselor economice are loc într-un context social,

complex cuprinzând numeroase componente juridice, politice, sociale,

morale, psihice.

c) rezultatele activităţii economice cu numeroase fapte şi fenomene sociale

generale şi parţiale.

La confluenţa dintre economie şi societate se întâlnesc sociologia şi ştiinţele

economice fapt ce permite aprofundarea cunoaşterii soc şi sporirea capacităţii de influenţă

a activităţii economice.

Raporturile sociologiei cu ştiinţele politice şi politologia

Aceste relaţii comportă mai multe aspect care conduc la înţelegerea sociologiei ca

sistem global. Fenomenele politice caracterizează sistemului politic şi stabilesc locul şi

funcţiile ca subsistem al sistemului social global.

12

Omul trebuie să-şi asigure cele 4 trebuinţe fundamentale: de schimb, de apărare,

de reproducere, de comunicare. Acest lucru presupune realizarea diagnozelor şi

prognozelor sociale care să fundamenteze deciziile şi acţiunile politice ale indivizilor şi ale

grupurilor.

Sociologia se ocupă de geneza, funcţiile şi evoluţia instituţiilor politice, de structurile

politice caracteristice, diferite tipuri de societăţi, precum şi de structura opiniei publice

politice. Ea studiază raporturile dintre ierarhiile şi instituţiile sociale, tipuri de evenimente

politice, formele acţiunilor politice, comportamente politice şi culturale ale indivizilor, în

urma acestor studii elaborând diagnozele şi prognozele.

Sociologia evidenţiază influenţa fenomenelor şi proceselor economice, juridice,

morale, culturale asupra reacţiilor politice, dar şi reciproc influenţele partidelor, a

organizaţiilor şi alianţelor politice asupra populaţiei.

Se studiază rolul şi capacitatea liderilor politici de a fi formatori de opinie sau de a

realiza gradele de presiune precum şi consecinţele companiilor de presă.

Se pune problema raporturilor dintre politică şi sociologie sub aspectul asumării

răspunderii, domeniul politicii, omul politic, elaborează decizii şi exercită control social

putând avea trei poziţii faţă de rezultatele cunoaşterii sociale.

a) să cunoască şi să aplice prin decizii informaţionale, date, concluzii, propunerile

sociologiei şi ale altor elemente de cunoaştere a sociologiei

b) neluarea în seamă a rezultatelor cunoaşteri sociale care duce la erori de decizie

politică şi la ineficienţa actului de guvernare

c) folosirea cunoştinţelor sociale în direcţii contrare intereselor reale ale populaţiei în

favoarea unor persoane sau grupuri apropiate actului de guvernare.

Astfel se ajunge la demagogia politicii şi la anarhie socială.

În cazul în care puterea politică optează pentru ultimele două poziţii răspândirea nu

revine sociologia, ci exclusiv factorilor politici.

Structuri sociale fundamentale

Pentru înţelegerea specificului sociologiei ca ştiinţă socială sunt relevante:

1. natura societăţii

2. geneza fenomenelor sociale

3. structurile sociale

4. funcţiile societăţii şi ale subsistemelor sale

13

5. raporturile socialului cu existenţa naturii prin definirea omului ca fiinţă bio-psiho-

socio-culturală.

Problema centrală a sociologiei şi implicit aspectele la cele menţionate constă în

descifrarea şi definirea socialului. În această privinţă s-au conturat:

a) originată în operele lui E. Durkhein, această poziţie găseşte specificului socialului

în modelul de grupare în felurile în care un număr de indivizi se constituie într-un grup cu

scopul realizării unor trebuinţe comune.

În procesul producţiei materiale oamenii intră în interrelaţii multiple începând de la

cele de proprietate, iar pe această bază se instituie o uriaşă suprastructură politică şi

juridiciară caracterizată prin rapoarte sociale de clasă toate reflectându-se pe plan

spiritual.

În lucrarea lui Durkhein „Diviziunea socială a muncii” acest proces apare ca

generator şi explicativ pentru definiţia societăţi în plan cognosciabil. Conform acestei

viziuni prin diviziunea muncii se formează sentimentul de solidaritate care se manifestă ca

fapt social total.

b) a II-a poziţie îşi are originea în concepţia lui Talcott Parssons societatea este

rezultatul raportului de imitaţie între 2 sau mai multe conştiinţe rezultând că faptul social

aşa cum scria Gabriel Tarde este de natură psihică constând din imitaţie şi contagiune.

Prin difuzarea comportamentelor imitate de la o persoană la alta până la răspândirea în

toată societatea.

Definirea faptului social presupune şi precizarea unui criteriu al acestuia, al unui

semn observabil şi măsurabil.

Pentru prima poziţie menţionată criteriu faptului social este constrângerea, el se

recunoaşte şi se manifestă prin sancţiuni care pot fi pozitive - premiale; negative -

represive.

Pentru a II-a poziţie criteriul este imitaţia care apare atunci când ceva trece la alţi

indivizi prin contagiune şi reprezintă o manifestare socială ca semn al faptului social.

O altă condiţie în definiţia faptului social o reprezintă forma exterioară observabilă -

semnele socialului. Prin acesta se înţelege acele indicaţii sociale care permit

recunoaşterea faptului social şi care ne conving că există o realitate socială distinctă şi

evidentă care permite investigarea concretă de către ştiinţele sociale.

Sub acest aspect se consideră că sunt 2 semne ale socialului generate de raportul

dintre individ şi societate - puterea şi valoarea.

Semnificaţia acestor semne decurge din modul în care este considerată relaţia

dintre individ şi societate. Această relaţie este contradictorie:

14

- individul se contopeşte cu societatea, se identifică cu aceasta şi nu se poate

realiza în afara ei

- individul respinge societatea, o înfruntă deoarece faptul integrării în societate îl

obligă pe individ la limitarea, renunţarea, anularea anumitor manifestări, libertăţi

şi drepturi.

În ipostaza opoziţiei dintre individ şi societate puterea ca semn al socialului se

manifestă într-o varietate de forme începând de la puterea nou născutului asupra părinţilor

apoi puterea unui soţ asupra celuilalt din cuplu, puterea instituţiilor ajungându-se până la

puterea modei.

Elementele componente ale puterii

a) influenţa - capacitatea unui individ, grup, instituţie, sau fapt social de a orienta

manifestările altora, de a le prescrie şi de a le impune prin constrângere.

b) autoritatea - acceptarea de individ, grup sau fapt social, a influenţei, a puterii

exercitate asupra lor.

c) legitimitatea - apare când individul deţine influenţă şi autoritatea şi poate fi dată de

tradiţie, religie, naştere, alegri.

O societate fără legitimitate este o societate anonic, în ipostaza concordanţei dintre

individ şi societate, a identificării individului cu societatea, semnul social îl reprezintă

valoarea ideilor, a cunoştinţelor şi a modalităţilor de acţiune concrete şi eficiente în

vederea realizării trebuinţelor, intereselor şi a scopurilor comune.

Între putere şi valoare nu există nici echivalenţă, nici ruptură după cum nu există

nici între individ şi societate. Puterea nu se poate legitima în absenţa valorii, iar valoarea

nu este generatoare de putere. În societatea concretă poate fi vorba doar de o

preponderenţă a unui sau a altuia dintre semne în anumit moment fie la nivel societal

general, fie exercită influenţe la nivelul unor fapte şi fenomene sociale specifice.

Puterea politicii se bazează pe valorile economice, sociale, ştiinţifice, artistice,

morale şi religioase, iar valoarea în toate aceste domenii. Nu poate exista putere fără

influenţă.

Palierele socialului

Înţelegerea esenţei socialului este legată de studierea în profunzime a societăţii de

analiza diferitelor fapte sociale şi a rapoartelor dintre acestea, de cercetarea instituţiilor,

mentalităţilor şi a conduitelor colective.

Totalitatea rapoartelor sociale se structurează pe paliere corespunzând

subsistemelor sociale. Sunt considerate paliere ale societăţii:

15

1. infrastructura - baza morfologică a societăţii alcătuită din mediul natural şi trebuie în

dependenţă de activităţile umane.

2. structura economică a societăţii - relaţiile care se stabilesc între oameni, grupuri,

instituţii, în legătură cu şi în procesul de producere a bunurilor a celor materiale.

3. structura socială - cuprinzând relaţiile dintre grupuri, categorii profesionale, între

straturi şi diviziuni sociale de împărţirea socio-ocupaţională între clasele sociale

precum şi relaţiile comunitare.

4. suprastructura instituţională - suprastructura organizată a instituţiilor, organizaţii,

conduite ce exercită constrângeri.

5. modele sociale - care pot fi culturale, tehnice, juridice, religioase, morale, precum şi

atitudini colective corespunzătoare.

6. lumea ideilor, a idealurilor colective care deşi analizate şi prezentate nu pot exista

în cadrul celorlalte paliere ale societăţii nefiind independente de acestea.

7. concretizarea psiho-socială a relaţiilor şi valoarea sociale în reprezentanţele

sociale, sentimente, voinţe, atitudini denumite stări psihice colective.

Concepte fundamentale şi metode în sociologie

Ca ştiinţă autonomă sociologia trebuie să îndeplinească următoarele:

- trebuie să aibă un obiect de studiu diferit de obiectul critic, obiectul critic îl

constituie realul, existentul, societatea aşa cum este ea; obiectul de studiu -

sistemul de explicaţii, de concepte coerente despre obiectul critic.

- trebuie să dispună de un aparat categorial, de un limbaj specializat prin care să

se exprime obiectul de studiu.

Aceste concepte sunt: grup social, fapt social, fenomen social, clasă socială, relaţii

sociale, instituţii sociale, mobilitate socială, naţiune social globală.

- trebuie să dispună de o metodă proprie prin care subiectul cunoscător se

aproprie de obiect şi îl însuşeşte ideatic.

- trebuie să formuleze legi, mecanisme de producere a fenomenelor şi

evenimentelor sociale pe baza cărora să poată face predicţii.

Ca ştiinţă a cunoaşterii concrete a societăţii, sociologia deşi operează cu noţiuni

generale trebuie să-şi operaţionalizeze conceptele pentru a utiliza metode de investigare.

Acest proces presupune trecerea lor printr-o serie de nivele: conceptele generale trebuie,

transformate din dimensiuni sociale, variabile, indici, indicatori ajungând la stadiul de item

care nu apare sub forma întrebării din chestionar.

16

Metodele sociologiei

Există metode generale utilizate şi de alte ştiinţe sociale, metoda analizei istorice;

metoda singularizantă; metoda statistică; metoda tipologică.

Sociologia dispune de metode specifice proprii care pot fi împărţite în:

I. metode, tehnici, proceduri de culegere a datelor; observaţia sociologică, ancheta,

chestionarul, interviul, sondajul de opinie, tehnica documentară.

II. metode, tehnici şi proceduri de interpretare a datelor şi informaţiilor; analiza

cantitativă şi calitativă; metoda comparativă; tipologică; istorico-genetică; şi

structural funcţională.

III. metode, tehnici, proceduri de prelucrare a datelor; metode statistice; analiză

matematică.

În corelaţie cu aceste trei metode sociologia mai utilizează:

1) tehnici de eşantionare pentru utilizarea cărora trebuie să cunoaştem populaţia şi

eşantionul reprezentativ. Populaţia sociologică diferă de populaţia demografică.

Populaţia sociologică - totalitatea persoanelor unite de cercetare şi organizare care

prezintă atributul investigat pentru realizarea unei investigaţii eficiente se apelează la

utilizarea eşantionului care este ales în funcţie de talie şi structură.

Există trei proceduri de eşantionare:

I. tehnica aleatorie - simplă sau dirijată

II. eşantionul stratificat

III. eşantionarea multistadială

2) tehnica pasul - a coşului - eşantion fix care poate fi schimbat la intervale de timp, se

utilizează pentru studiul schimbării, al factorilor de schimbare şi a rezistenţei la schimbare.

3) studiul de caz - presupune o analiză determinată şi complexă a unui singur factor

investigat.

4) tehnici de scalare - se folosesc proceduri ale scării de intensitate a unui fapt,

fenomen, opinie.

5) experimentul social natural sau de laborator.

6) testele de cunoştinţă, de atitudini, de intenţii, de motivaţii.

17

Problematica sociologiei economice

Sociologia economică este o disciplină tematică care abordează unul dintre

domeniile în care se constituie, acţionează şi se manifestă structurile relaţionale şi

grupurile sociale care reprezintă obiectul de studiu al sociologiei.

Din conjugarea poziţiilor sociologice şi a celor economice rezultă faptul că

abordarea socială, analiza şi explicarea faptelor sociale iau în considerare: faptele

economice sunt prin natura lor fapte sociale şi faptele sociale pot avea o componentă

preponderentă (economia, morala).

Un fapt economic are în structura sa atât o componentă economică care poate fi

desprinsă şi analizată de economia politică şi ştiinţele economice, dar şi o componentă

socială care priveşte cauzele, contextul, consecinţele sociale. În aceste condiţii sociologia

economică îşi propune studierea condiţiilor istorice şi sociale în care funcţionează legile

economice. Evidenţierea aspectelor sociale ale faptelor economice presupune că acestea

se structurează corespunzător structurii sociale. Se disting astfel:

- sociologia produc ţiei - studiază comportamentele, relaţiile şi organizaţii formate în

legătură cu activităţi productive;

- sociologia schimbului - se ocupă cu studiul comportamentelor şi valorilor

orientative ale repartiţiei, schimbului, şi ale circulaţiei rezultatelor activităţii productive;

- sociologia consumului - are ca obiect studierea comportamentelor şi aspiraţiei de

consum de bunuri şi servicii.

Studiul sociologic al faptelor şi fenomenelor economice în cele trei domenii se

dezvoltă pe trei niveluri:

- la nivel macro social - se vizează raportul dintre tipul de societate, structurile sociale,

subsistemele economice;

- la nivel mediu social - se studiază relaţiile dintre diferitele componente ale societăţii,

instituţiile sociale: grupuri şi organizaţii şi elementele corespondente ale activităţilor

economice;

- la nivel micro social - se studiază comportamentele şi valorile după care se ghidează

membrul unei societăţi în raport cu sistemele economice, vizându-se prin aceasta

comportamentele de consum, non consum, capitalizare, raţionalizare a muncii

individuale, locul şi rolul consumului, aspiraţii politice ale individului, familiei.

18

Valoarea sociologiei economice constă în faptul că permite specialistului în

economie sesizarea complexului de aspecte ale domeniului de specializare, integrarea

acestui domeniu în sistemul social existent şi ca implicaţii creşterea gradului de socializare

a activităţii economice precum şi a gradului de eficienţă nu numai economică dar şi socială

a acestei activităţi.

Sociologia tranzi ţiei: Aspecte sociale ale tranzi ţiei de pia ţă în România

Contrar unor păreri unilaterale se impune observaţia că sub aspectul sistemului

economic procesul de instituire ale unei economii naţionale este opera nu doar a agenţilor

economici ci a tuturor agenţilor sociali care acţionează în funcţie de concepţiile, interesele,

opiniile şi stările de spirit caracteristice.

Adoptarea unui sistem economic, renunţarea la alte tipuri de economii se produce

printr-un proces care în mod nuanţat este considerat de a fi natural şi fără forme

coercitive. În fapt istoria nu arată că în asemenea proces se împletesc elementele fireşti şi

consecinţele naturale cu fenomenele şi mişcări de natură politică şi de presiune socială

care exercită influenţe multiple asupra proceselor economice.

În ţările dezvoltate de astăzi procesul de constituire a economiei de piaţă de tip

capitalist liberal s-a realizat într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat prin lupte şi

conflicte sociale, economice şi politice, între forţe cu interese şi mentalităţi diferite. Un rol

important la avut deciziile politice şi mai recent analiza, interpretările şi concluziile

provenite din investigaţii sociale şi ale altor ştiinţe sociale.

Există patru concluzii vizând regularităţi ale proceselor socio-economice:

1. Economia de piaţă nu aduce automat succesul economic.

2. Succesul economic nu atrage imediat bunăstarea economică.

3. Economia de piaţă, succesul economic şi bunăstarea economică nu aduc

nemijlocit la satisfacţie socială.

4. Toate aceste elemente conjugate nu evoluează în mod spontan prin simplul joc

al forţelor proprii.

Numeroase ţări care au adoptat această formă de organizare a economiei cunosc

astăzi o situaţie nefavorabilă, au o economie nedezvoltată, necompetitivă, dependentă de

factori interni şi internaţionali. Unor perioade de avânt economic le-a urmat perioade de

declin care au împins economiile şi ţările respective în zona neajunsurilor economice

colorându-le în ierarhia indicatorilor semnificativi ai nivelului de dezvoltare economică

recunoscuţi de mecanisme internaţionale.

19

O dificultate importantă a procesului de tranziţie în România provine din cerinţa

formulată de factorii mondiali de a se accelera ritmul tranziţiei. Una dintre consecinţe a fost

aceea că în cadrul procesului de tranziţie care cuprinde două procese diferite uneori

contrarii a apărut tendinţa ca unul dintre ele să devină preponderent, astfel s-a ajuns ca

paralel cu procesul de restructurare, privatizare, de creştere parţială a unor indicatori ai

activităţii economice să apară şi o criză în domeniul producţiei, dar mai ales în domeniul

repartiţiei, circulaţiei, consumului. Dacă în dezvoltarea îndelungată a unor societăţi şi a

economiilor lor după perioadele dificile au putu urma perioade lungi de refacere implicând

stabilizarea, menţinerea nivelului de trai ridicat în cazul tranziţiilor economice post

socialiste timpul se comprimă, iar componenta de criză a procesului complex de

transformare poate deveni formă dominantă.

Una din cauze este ignorarea experienţei statelor dezvoltate. Acestea când au

început şi realizarea procesului de constituire a economiei de piaţă au fost lipsite de

experienţă şi s-au confruntat cu propriile erori, scăderi şi neajunsuri. Societăţile post

socialiste nu mai au această scuză ele având posibilitatea să studieze experienţa SUA,

Japonia, etc. Este important ca în cadrul acestui proces complex, dificil şi îndelungat să se

accentueze capacitatea specialiştilor nu numai din domeniul economic, dar şi din alte

domenii juridic, politologic, cultural, sociopsihologic, etc.

Economia de piaţă şi succesul economic nu determină automat creşterea bunăstării

populaţiei, astfel nivelul economic în special cel de consum nu concordă întotdeauna cu

nivelul producţiei şi cu eficienţa activităţii economice, iar distribuţia rezultatelor activităţii

economice productive se face după criterii şi principii ale fiecărei societăţi şi guvernări în

parte.

Un aspect esenţial este cel al legături dintre economia de piaţă, succesul economic

şi democraţie. Raportul dintre economia de piaţă şi statul de drept nu este nici simplu nici

univoc. Dacă o economie de piaţă găseşte condiţii favorabile într-un stat democratic,

democraţia nu decurge implicit din sistemul economic de piaţă.

Economia de pia ţă succesul şi bun ăstarea economic ă

nu duc nemijlocit la satisfac ţia social ă

Dacă din interiorul sociologiei acceptăm că societatea este făcută pentru oameni şi

nu invers, că în societate individul trebuie să găsească condiţiile propice pentru afirmarea

capacităţii sale şi satisfacerea cerinţelor naturale atunci trebuie să acceptăm că aria

mijloacelor şi formelor de dobândire a satisfacţiei socio-culturale individuale şi colective nu

20

se reduce doar la trebuinţele elementare şi la dobândirea doar a rezultatelor activităţii

economice. Astfel nivelul de trai nu indică doar modul de viaţă al oamenilor.

Indicatorii nivelului de trai nu sunt suficient de relevanţi pentru aprecierea calităţii

vieţii nu reflectă suficient nivelul şi profunzimea satisfacţiei sociale la nivelul indivizilor şi a

grupurilor sociale.

Satisfacţia socială nu înseamnă doar consum de produse fizice ci şi de valori non

materiale şi post materiale a celor din sfera spiritului culturii a relaţiilor sociale interumane

înseamnă de asemenea: un anumit grad de securitate economică socială, biologică şi

morală în faţa diverselor agresiuni, o anumită stare de confort psihic, moral, raţional şi

estetic.

Toate aceste probleme trebuie cu necesitate urmărite şi generate în toate straturile

populaţiei cu anumite diferenţieri justificate sub aspect uman.

Satisfacţia socială se realizează prin înglobarea creatoare a unor concepte politic în

cultură, învăţământ, sănătate, educaţie şi morală.

Aceasta dacă înţelegem corespunzător că activitatea economică este doar un

mijloc de înfăptuire a aspiraţiilor sociale ale oamenilor şi nu scopul nici suprem nici

exclusiv al vieţii şi organizării sociale.

Economia de pia ţă, succesul economic, bun ăstarea economic ă şi satisfac ţia social ă

nu evolueaz ă în mod spontan prin simplul joc al for ţelor proprii.

Acceptarea de către economişti a legilor economice şi obiective ridică o întrebare

fundamentală: care sunt factorii ce influenţează domeniul economic şi pe cel social astfel

încât tendinţele să întrunească acele condiţii necesare pentru realizarea lor.

Răspunsul la această întrebare vizează în principal rolul statului în structura

socială. Dacă statul centralizat, unic gestionar al avuţiei naţionale şi administrator al

activităţii economice este considerat ineficace.

Concepţiile liberale consideră că statul nu trebuie să îndeplinească nici o atribuţie în

viaţa economică a societăţii. Confruntările în această privinţă ocolesc de multe ori

problemele foarte importante rezultă raportul dintre apărarea ţării şi economia naţională

sau sursele bugetului de stat pentru asigurările sociale şi pentru asistenţa şi protecţia

socială. Aceste poziţii extreme în raport cu rolul statului în viaţa economică nu răspund la

problema ridicată de privatizarea societăţii inclusiv a unor instituţii strategice ale statului.

21

Rolul statului în viaţa economică a societăţii în perioadele de criză sau de mari

schimbări, nu poate să scadă semnificativ fără a duce la anarhie instabilitate degradarea

vieţii politice şi implicit a celei economice sociale.

Sintagma utilizată de politicieni referitoare la voinţa politică nu trebuie redusă

simplist la jocul politiceanist.

Deoarece expresia concentrată a voinţei politice o constituie politicile statului

bineînţeles în condiţiile separării puterilor în stat cu un accent deosebit pus pe politicile

economice.

Protec ţia social ă şi implica ţiile sociale ale tranzi ţiei

Procesul de tranziţie nu poate fi realist în absenţa unor resurse materiale naturale,

ştiinţifice, tehnologice şi financiare, dar mai ales în absenţa resurselor umane.

Semnificaţia factorului uman reiese din faptul că la nivelul populaţiei se realizează şi

se manifestă ceea ce sociologia numeşte percepţia socială a situaţiei.

Este de subliniat faptul că sociologia consideră ca obiect al său atât faptele cât şi

fenomenele reale obiective cât şi cele subiective.

Ideile, mentalităţile, prejudecăţile, convingerile credinţă, atitudinile, opiniile şi stările

de spirit ale indivizilor, grupurilor sociale, categoriilor şi claselor ale diferitelor segmente de

populaţie sunt fenomene sociale au cauze specifice de producere, acţionează în viaţa

socială şi creează consecinţe.

Tot ceea ce intră în componenţa percepţiei sociale capătă valoare de factor

motivaţional al comportamentelor şi al acţiunilor individuale şi de grup.

Se pune o problemă cu două aspecte:

1. cum se reflectă în percepţia socială realităţile şi procesele specifice societăţii

româneşti în perioada de tranziţie.

Variantele de răspuns nu pot fi decât două, şi anume:

- fie o percepţie corectă, obiectivă bazată pe informaţii şi judecăţi (de primă mână)

- fie o percepţie neconformă, incorectă, deformată, amendată de subiectivism, de

informaţii eronate, parţiale sau de lipsa de informaţii.

Semnificativ ambele situaţii au aceeaşi valoare în acţiunea indivizilor şi grupurilor.

Tot sub acest aspect percepţia socială poate fi spontană la nivelul indivizilor

comuni, a categoriilor mai puţin specializate, mai puţin capabile de analiză ori poate fi

elaborată la nivelul structurilor sociale al instituţiilor (partid organizaţii) sau la nivel de elite.

22

O mare importanţă în acest proces de percepţie o are comunicarea socială

reciprocă sub două aspecte:

- cunoaşterea prin mijloace ştiinţifice: informaţii, studii, etc

- sau transmiterea şi informarea corectă a populaţiei în primul rând prin mass-media în

scopul educării şi formării unei percepţii sociale corecte.

2. Influenţa percepţiei sociale asupra procesului de tranziţie.

Această influenţă poate fi negativă caz în care indivizii, grupuri şi categorii sociale

se opun prin forme democratice electorale sau prin alte tipuri de acţiuni practice unor

tendinţe ale tranziţiei pe care le traduc în semnificaţii negative, sau pozitivă prin crearea

unei motivaţii sau a unei angajări în conformitate cu cerinţele efective ale schimbărilor

sociale.

Aceste aspecte sunt studiate în sociologie în cadrul problematicii de dinamică a

grupurilor care vizează schimbarea şi rezistenţa la schimbare căutând soluţii pentru

favorizarea factorilor optimi pentru înfăptuirea obiectivelor politice, economice, sociale şi

culturale considerate dezirabile.

Cercetările sociologice realizate în România în ultimii ani au scos în evidenţă faptul

că procesul de tranziţie este perceput diferit în diverse segmente ale populaţiei. Este vorba

în deosebi de modelul simbol al economiei de piaţă model raportat la imaginea populaţiei

despre societăţile capitaliste dezvoltate.

La ora actuală în percepţia socială se confruntă două poziţii:

1. Imaginea pesimistă asupra societăţii capitaliste indusă în conştiinţa publică de

propagandă şi educaţia generaţiilor înainte de 1990.

Această imagine descria capitalismul sub aspect sălbatic al marilor inegalităţi şi

discordanţă socială, al încălcării drepturilor fundamentale ale omului.

2. Imaginea optimistă care uneori tinde să devină idilică, triumfalistă a unei bogate

societăţi de consum a libertăţilor nelimitate, a şanselor pentru fiecare imagine constituită

fie prin propaganda occidentală, fie prin contact direct cu realităţile de acolo, fie ca formă

compensatorie a crizelor şi dificultăţilor vieţii în perioada socialistă.

Aspecte ale tranzi ţiei percepute negativ

Confruntarea dintre idealul preconizat fie constituit spontan de către populaţie fie

indus de forţele politice şi realul perceput de indivizi şi grupurile sociale reprezintă

modalitatea firească de valorizare de care trebuie să se ţină seama în acţiunea de

valorizare de care trebuie să se ţină seama în acţiunea agenţilor sociali ai schimbării.

23

Segmentele de populaţie investigate au perceput ca surse de insatisfacţii şi

neîmplinire diverse ale tranzacţiei cum sunt:

1. Diversificarea extremă a orientărilor politice, apariţia a numeroase partide,

amplificarea luptei pentru putere.

Această achiziţie democratică a societăţilor româneşti de după ani 1990 este

înţeleasă uneori ca o fărâmiţare a forţelor naţionale cu influenţe negative asupra efortului

comun pentru refacerea potenţialului naţional.

2. Sistemul legislativ considerat incoerent, uneori prea îngăduitor alteori prea

aspru, abundenţa actelor normative care în unele cazuri se abrogă unele pe altele,

incoerenţa actului de guvernare au accentuat divizarea socială lipsa de autoritate şi

crearea unor structuri, grupuri de interese, grupuri de presiuni sau ilegale care îşi

promovează propriile legi şi norme în conformitate cu interesele lor.

3. Neglijarea proceselor de muncă şi de producţie în special manifestate în

principal în percepţia populaţiei prin schimb ordinii proceselor economice în care circulaţia

(comerţul trece înaintea producţiei) dar şi prin răsturnarea scalei de valori a ierarhiei

sociale în care de multe ori muncile calificate şi chiar înalt calificate sunt prost

recompensate de către societate iar activităţi la limita legii cu abateri de la etică socială

devin afaceri profitabile care îmbogăţesc o anumită pătură socială.

Efecte pozitive ale procesului de tranzi ţie percepute favorabil

Procesul de tranziţie spre economia de piaţă şi instituirea statului de drept

reprezintă achiziţii pozitive pentru societatea românească prin începutul afirmării

diversităţii umane, cultivarea originalităţii personalităţii oamenilor, constituirea unei noi

realităţi, a unei solidarităţi şi comuniuni sociale, extinderea şi amplificarea unor drepturi şi

libertăţi cetăţeneşti precum şi generalizarea drepturilor omului.

Acest proces este îndelungat şi necesită nu numai constituirea premizelor politice,

sociale, juridice şi morale ci şi crearea unor structuri, organizaţii şi instituţii sociale.

O primă schimbare pozitivă de ordin valorizator este reconstituirea formelor de

proprietate.

Acest proces este perceput favorabil de către populaţie însă această achiziţie

pozitivă trebuie integrată formelor şi tipurilor de proprietate ce se instituie pe baza relaţiilor

sociale diverse şi nici un caz prin excluderea unora dintre acestea.

Proprietatea poate fi personală, particulară, colectivă, publică şi privată.

Proprietate personală este alcătuită din bunuri deţinute de orice individ.

24

Proprietate particulară apare atunci când obiectul deţinut poate fi transmis unei alte

persoane contra cost.

Proprietate privată apare atunci când obiectul deţinut devine un mijloc de a aduce

profit proprietarului său.

Proprietate colectivă este atunci când cel puţin două persoane sunt proprietare ale

aceluiaşi obiect.

Proprietatea şi forma sa juridică reprezintă o relaţie socială între indivizi, grupuri şi

clase sociale care are la bază obiectul proprietăţii.

De aici rezultă nevoia unei reflecţii pe plan mental şi atitudinal corespunzând

formelor de proprietate existente precum şi făurirea unui sentiment de proprietate optim şi

eficient.

O altă achiziţie favorabilă, pozitivă a procesului de tranzacţie o reprezintă

posibilitatea asocierii libere în toate domeniile socialului concretizată în dreptul de asociere

politică, economică, sindicală, culturală, religioasă, asociere în vederea petrecerii timpului

liber.

Se realizează în prezent o stratificare socială între diferitele categorii de indivizi.

Această stratificare porneşte implicit de la dreptul de asociere şi apărare împotriva unui

risc real sau închipuit.

De aceea fenomenul de liberă asociere trebuie însoţit de noi reglementări juridice

administrative precum şi de apariţia unor noi mentalităţi, convingeri şi atitudini care trebuie

să corespundă cerinţelor grupului de asociere.

O altă achiziţie pozitivă o reprezintă noua motivaţie a muncii apărută în sectoarele

private sub condiţia respectării normelor legale în vigoare şi a altor norme şi reglementări

sociale.

Trecerea de la egalitarismul din perioada socialistă la promovarea performanţelor

individuale constituie un factor stimulativ. În orice colectiv de muncă rezultatele muncii

trebuie împărţite echitabil nu egal între membrii grupului respectiv.

Costuri economice şi costuri ale tranzi ţiei spre economia de pia ţă

Raporturile dintre economie şi societate impune analiza complexă nu numai a

determinaţiilor economice-sociale ale proceselor de tranziţie ci şi a consecinţelor

economice şi sociale pe termen scurt, mediu şi lung atât la nivel macro cât şi micro-social.

Costurile economice ale restructurării şi retehnologizării economiei româneşti se

răsfrâng în fapt asupra întregii societăţi sub forma costurilor sociale.

25

Atât costurile economice cât şi cele sociale sunt suportate sub orice unghi am face

analiza de către populaţie care susţine costurile economice şi care pe termen scurt

favorizează creşterea economică în beneficiul agenţilor economici atât cei rentabili cât şi

cei nerentabili.

Populaţia suportă de asemenea şi costurile sociale. În mecanismul social, aceste

costuri, considerate sub aspectul structurii şi repartiţiei lor constituie o problemă a

protecţiei sociale care depinde de nivelul economic de stadiul şi caracteristicile statului, de

politicile practicate, dar şi de echilibrul mai mult sau mai puţin stabil realizat între

principalele forţe politice ale ţării.

Ca structură costurile sociale pot fi:

1. Costuri sociale obiectiv necesare proprii procesului de tranziţie şi care nu pot fi

evitate.

2. Costuri sociale produse de erorile de politică economică sau de nepriceperea

factorilor de decizie politici.

3. Costuri sociale provenite dintr-o repartiţie inechitabilă a sarcinilor şi costurilor

economice în interiorul societăţii costuri care duc inevitabil la o polarizare în

interiorul societăţii.

În determinarea acestor costuri a nivelului lor şi a repartiţiei sociale intervin atât

factorii interni cu o anumită viziune politică regăsită în legi, instrucţiuni etc, cât şi factori

externi care acţionează în contextul regionalizării, continentalizării sistemelor economice-

politice spre care tinde şi România.

Din punct de vedere la cele trei categorii mai sus amintite România poate adăuga o

a patra şi anume costurile sociale ce exprimă condiţiile şi cerinţele necesare aderării la

structurile europene euroatlantice şi mondiale, costuri în componenţa cărora se regăsesc

şi componente aparţinând primelor trei categorii.

Populaţia în general sau numai anumite straturi ale acesteia are o percepţie diferită

asupra acestor costuri în funcţie de mai mulţi factori:

- în primul rând suportabilitatea costurilor din punct de vedere economic, social,

juridic, politic şi moral sau sub aspectul intereselor diferiţilor agenţi sau grupuri de

presiune.

- al doilea factor posibilitatea justificării acestor costuri atât sub aspectul principiilor

şi valorilor statuate (dreptatea socială statuată), dar mai ales sub aspectul justiţiei

sociale în percepţia publică proprie diverselor categorii şi straturi sociale

(dreptatea socială efectivă).

26

Influenţarea efectivă a populaţiei prin costuri sociale se bazează pe principiul

autorităţii conducerii administrative a statului, autoritate care diferă de autoritarismul,

tiranic şi dictatură şi se bazează pe legitimitate care este temeiul pentru întregirea şi

definirea structurii puterii în stat.

Sociologia serviciilor şi a protec ţiei sociale

În sens larg serviciile sociale desemnează totalitatea ajutoarelor pe care o

comunitate le asigură total sau parţial pentru toţi membrii săi sau pentru segmente

particulare ce manifestă starea de nevoie pentru astfel de servicii.

Principalul domeniu în care se dezvoltă serviciile sociale cuprinde ocrotirea

sănătăţii, învăţământ, activităţi culturale artistice, educaţia fizică şi sportul, transportul în

comun, adică acele sectoare ale vieţii sociale aflate în strânsă legătură cu activităţile care

asigură socializarea indivizilor şi desfăşurarea normală a vieţii colective.

Prin serviciile sociale se distribuie o parte considerabilă a fondurilor de consum

social. Sfera şi importanţa serviciilor sociale diferă de la o societate la alta, de la o etapă

istorică la alta, iar gradul lor de dezvoltare este direct proporţional cu nivelul de dezvoltare

economică cu imaginea publică şi interpretarea politică a problemelor populaţiei şi a

reducerii inegalităţilor sociale.

Sociologia este interesată în primul rând de gradul de acces al diferitelor categorii

sociale la serviciile sociale, de calitatea generală şi specifică a acestor servicii, de

structurile instituţionalizate constituite în acest sens, de consecinţele sociale pozitive sau

negative, precum şi de dinamica nevoi de servicii sociale a populaţiei.

Principala modalitate de realizare a serviciilor sociale o constituie asistenţa socială.

Aceasta este definită sociologic ca fiind ansamblul de instituţii, programe, măsuri şi

activităţi profesionalizate cu scopul protejării unor persoane, grupuri şi comunităţi aflate

temporar în dificultate şi care datorită unor cauze personale sau sociale de natură

materială, economică, biologică, socio-culturală sau psihică nu au posibilitatea de a se

integra prin mijloace şi eforturi proprii, în colectivităţile şi activităţile cunoscute social, adică

de a-şi asigura un mod de viaţă relativ stabil conform unor indicatori recunoscuţi oficiali.

Asistenţa socială constituie modul operativ de punere în aplicare a programelor de

protecţie socială fiind totodată componenta esenţială a sistemului de protecţie socială.

Sursele protecţiei sociale provin din:

- resursele instituţiilor de stat

- resursele valutare alocate conform legii

27

- eforturile private ale comunităţii

Se vorbeşte în general despre existenţa unui aspect oficial al protecţiei sociale, dar

şi a unui aspect socio-uman, psiho-social, comunitar-civic al acesteia.

Sursele aspectului oficial depind de sistemul şi eficienţa economică, de buget şi de

resursele acestuia de eficienţa mecanismelor de prelevare la buget a diferitelor forme de

resurse, de construcţie socială a organizaţiilor economice, de eficienţa comerţului exterior,

etc.

Protecţia socială paralelă şi complementară are ca surse rezultatele acţiunilor unor

organizaţii, ligi şi comitete, donaţiile şi prelevarea de resurse în mod benevol de la

populaţie.

Toate acestea depind nu numai de starea materială pe categorii de populaţie ci şi

de existenţa unor motivaţii psihologice a unor sentimente de compasiune, atitudini morale

care influenţează nivelul, amploarea şi durabilitatea acţiunilor de protecţie socială.

Protec ţia social ă reprezintă ansamblul de politici, măsuri, instituţii şi organisme ce

asigură sprijinul necesar persoanelor şi grupurilor aflate în dificultate şi care nu pot să

realizeze prin propriile puteri condiţii normale de viaţă.

Pentru asigurarea protecţiei sociale sunt utilizate în general două modalităţi:

1. Sistemul asigurărilor sociale

2. Sistemul asistenţei sociale

Asigur ările sociale nu se adresează totalităţii categoriilor aflate în dificultate ci

doar acelor indivizi şi grupuri sociale care au contribuit sistematic la constituirea fondurilor

sociale. Aceste fonduri se redistribuire socială numai în cadrul categoriilor determinate.

Sursele asigurărilor sociale constituie din partea de venit alocată pentru pensii,

ajutor de şomaj, îngrijire medicală şi preluată prin impozitul pe salariu.

Acest lucru implică respectarea strictă a legii de către toţi agenţii economici,

instituţii, organizaţii, etc.

În acest context apar şi fenomene disfuncţionale, şi anume:

- existenţa pieţei subterane a muncii prin încălcarea legii contractelor de muncă

- evaziunea fiscală precum şi neplata datoriilor de orice fel către stat.

Toate aceste disfuncţionalităţi afectează în mod direct volumul bugetului asigurărilor

sociale.

Asisten ţa social ă nu beneficiază de resursele provenite din contribuţiile directe ale

posibililor beneficiari, de aceea asistenţa socială guvernează bugetul statului.

Nivelul asistenţei sociale este dependent de resursele disponibile la buget a căror

destinaţie nu este riguros reglementată. Politica de asistenţă socială reprezintă un factor

28

de stabilitate şi echilibru de preîntâmpinare până la eliminare a decalajelor dintre diverse

categorii sociale şi a conflictelor sociale.

În societăţile bazate pe economie de piaţă politicile de asistenţă socială nu mai

sunt nemijlocit instrumente în mâna statului deoarece acesta nu mai posedă toate

pârghiile prin care ar putea să acţioneze, iar în aceste condiţii optimismul social se poate

atinge şi prin contribuţiile unor organizaţii, asociaţii sau ligi care contribuie la echilibrul

societăţii.

Protecţia socială poate fi plasată la trei nivele distincte:

1. La nivelul întregii societăţi se realizează prin următoarele mijloace:

- protejarea veniturilor populaţiei de efectele inflaţiei

- asigurarea unui nivel minim de consum

- asigurarea unor venituri minime pe familie

- protecţia drepturilor asupra proprietăţii

- protecţia împotriva drogurilor de orice fel

- protecţia demnităţii a propriei imagini şi a dreptului la intimitate

2. La nivelul diferitelor categorii sociale se realizează în raport cu nevoile specifice

şi cu riscurile caracteristice (copiii, handicapaţi, vârstnici, şomeri şi alte

minorităţi). La acest nivel protecţia socială trebuie să fie coerentă şi

necontradictorie.

3. La nivel personal se realizează prin rezolvarea problemelor pe care le are

individul la un moment dat şi prin asigurarea securităţii sociale a persoanelor.

Modelul neoamerican

Atât în America cât şi în Europa, toate politicile de relansare a economiei prin

intermediul consumului – a lui Jacques Chirac, din 1975, a lui Helmut Schmidt, din 1978 –

au eşuat. Învăţămintele care au fost trase de pe urma acestor eşecuri contrazic păreri

odinioară puternic înrădăcinate: în perfectă contradicţie cu tot ce se pedrase, până atunci,

în universităţi, se dovedeşte că şomajul şi inflaţia pot să coexiste. Faimoasa curbă a lui

Philips, care susţinea exact contrariul, încetează să mai fie valabilă în cazul noii maladii

economice care poartă un nume barbar şi câştigă tot mai mult teren: stagflaţia.

Se formează, astfel ideea că un întreg curent de gândire este pe cale să cadă în

desuetudine. În locul şi împotriva lui încep să-şi facă apariţia curente noi – radicale – al

căror campion va deveni reaganismul. Teoreticienii ofertei şi monetariştii, în frunte cu

29

Milton Friedman, propun o politică care se ia în răspăr principiile keznesiste. Cuvintele lor

de ordine sunt: relaxări fiscale, control strict al monedei, dereglementare şi privatizare.

Sunt întreprinse, în mod concret, mai multe reforme spectaculoase. Vârful de lance

al acestei politici îl constituie ERA (Economic Reconvery Act). El cuprinde trei direcţii

principale. Prima dereglementarea în sectorul petrolier, în cel al telecomunicaţiilor, al

transporturilor aeriene, al băncilor şi al concurenţei. Cea de-a doua direcţie o constituie

sistemul fiscal. Se trece la punerea în practică a unei vaste reforme. Aceasta urmăreşte să

simplifice impozitul pe venit suprimând deducerile şi reducând impozitele, în special pe

cele mai ridicate. A treia direcţie: lupta împotriva inflaţiei printr-un control sever al masei

monetare.

Acest model a fost cel mai glorios pus în practică în Statele Unite ale Americii sub

administraţia lui Ronald Reagan. Capitalismul triumfător al lui Reagan continuă să-i

fascineze pe deţinătorii puterii şi pe intelectualii încremeniţi în datorie şi dirijism. Da la

Brazilia la Lagos, ideile reaganiene reprezintă, de la mijlocul anilor 1980, reuşita,

dinamismul, prosperitatea.

În ceea ce priveşte fostele ţări comuniste, la ora marii prăbuşiri din 1989-1990, ele

par a fi mitizat pe Ronald Reagan (şi pe Margaret Thatcher). La Budapesta, noile partide

politice ungare nu mai jură decât pe economia de piaţă în varianta ei pură şi dură. În

Polonia, „planul Balcerowicz” se inspiră pe faţă din modelul reaganian.

Chiar şi în Europa de Vest curentul de gândire reaganian continuă să fie dominant.

Dereglementare, diminuare arolului statului, reducerea fiscalităţii, exaltare a profitului

pentru profit, „challenge”, etc. – acestea sunt în continuare la modă.

Tot Reagan şi Margaret Thatcher sunt cei care triumfă şi în Europa celor

doisprezece. Doamna Thatcher a fost, desigur învinsă în interiorul propriului ei partid, în

realitate însă ideile ei sunt cele care au inspirat „viitoarea mare piaţă unică din 1992”.

În Statele Unite, sub administraţia lui Reagan, a avut loc o revigorare voluntaristă şi

lipsită de complexe a capitalismului american în varianta lui eroică. Echipa lui Reagan i-a

ridicat în slăvi pe întreprinzători, a denunţat risipa statului federal şi mai ales impozitul care

a descurajat iniţiativele şi a frânat energiile Americii. Adică ale acelui continent al visului şi

al riscului, unde fiecare poate ajunge un Rockefeller, cu condiţia ca legile sacrosante ale

liberei iniţiative să fie lăsate cu adevărat libere.

Reagan a reformat în special dereglementând, reducând adică rolul statului. Există

un singur domeniu în care dimpotrivă, el a întărit puterea federală, oferind Americii un

adevărat proiect prioritar pe termen lung: apărarea. În acest domeniu, succesul a întrecut

toate aşteptările, aşa cum a demonstrat războiul din Golf.

30

Forţa noului preşedinte sa datorat, în primul rând, talentului de mare profesionist cu

care le s-a folosit de impactul fantastic al mass-mediei pentru a-şi propaga mesajul. A fost

supranumit „marele maestru al comunicării”, iar America a putut, în cel mai scurt timp şi

fără nici o dificultate să-i exporte imaginea.

Însă Ronald Reagan mai era şi posesorul unei intuiţii de geniu care l-a făcut capabil

să profite de valul liberal din anii 1980, exploatând pesimismul social-democraţiei

europene. Era mai dotat decât oricine în a ascunde slăbiciunile şi zonele de penumbră. De

exemplu, deficitul bugetar nemaivăzut, care nu a încetat să crească an de an , fiind pe

punctul de a deveni cel mai mare din întreaga istorie americană.

În pofida punctelor slabe, noua Americă, readusă la viaţă de Ronald Reagan, a

atins foarte repede apogeul influenţei sale. Credo-ul liberal reaganian s-a răspândit, de

altfel, cu viteza fulgerului. Elevi buni, europenii s-au pus în mişcare, urmaţi, în cel mai scurt

timp, de ţările Lumii a Treia. Banca Internaţională pentru reconstrucţie şi Dezvoltare

(BIRD) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) le-au încurajat mai mult ca niciodată pe

acestea din urmă să recurgă la mecanismele de piaţă, la concurenţă, la întreprinderea

privată. În ţările din Sud – ca şi în Europa – au avut loc privatizări masive. Iar politica

monetară a majorităţii ţărilor începe să se inspire din politica Rezervei Federale

americane; este vorba de eradicarea, cu ajutorul rigorii, a unei inflaţii care erodează

patrimoniile, diminuează veniturile şi multiplică inegalităţile.

În concluzie, la jumătatea anilor 1980, america lui Reagan străluceşte din nou. Din

nou respectată (sau chiar temută), din nou imitată, din nou invidiată, ea a preluat în mod

efectiv conducerea.

Dar, de fapt, fundamentele puterii Americii, avantajele cucerite, în primul rând, de

geniul poporului american , ca şi privilegiile acordate, în al doilea rând, de istorie, ar fi

continuat să existe şi fără Reagan. Iar acesta, ca şi reaganismul au fost cam în pripă

consideraţi a se afla la originea unor succese economice, care, de multe ori, se datorau

mai degrabă situaţiei Americii decât valorii conducătorilor ei ori pertinenţei politicii

acestora. Trăind din cuceririle lor trecute, cel mai adesea pe credit, profitând de pe urma

privilegiilor moştenite şi beneficiind de o supremaţie culturală deja stabilită, Statele Unite

au putut aborda fără prea mari dificultăţi „anii Reagan”, lăsând să se creadă că reveneau,

cu mari eforturi, la forma care la consacrase.

Iar o lume întreagă, năucită sau invidioasă, a aplaudat scamatoria, închipuindu-şi

că aveau de-a face cu o reţetă miraculoasă.

La zece ani de la revenire la gloria trecută, multe campioane au început să se

stingă în America. În spatele decorului se ascunde o cu totul altă realitate. Se poate afirma

31

chiar că „renaşterea reaganiană” aduce mai curând cu strălucirile de pe urmă ale unui

imperiu aflat în declin. Străluciri aplaudate frenetic de spectatorii din afară, amăgiţi de

iluzia puterii şi de puterea iluziei.

Căci acum ceea ce este frapant în America este degradarea, atât cea fizică, cât şi

cea socială. Dintre toate ţările dezvoltate, America se află pe primul loc în ceea ce priveşte

criminalitatea şi consumul de droguri şi pe ultimul loc în ceea ce priveşte vaccinările şi

participarea la alegeri.

Criminalitatea în America - în special în rândul negrilor - crescut vertiginos. Numai

în 1989 au fost înregistrate 21000 de crime în întreaga ţară (şi se prevedeau 23000 pentru

1990). În clipa de faţă peste un milion de cetăţeni americani se află în închisoare şi mai

mult de trei milioane, sub control judiciar.

În ceea ce-i priveşte pe acei golden boys ai perioadei Reagan, acei tineri

supradotaţi ai finanţelor, se află, în prezent, cu toţii la faliment.

Cel mai important rezultat al liberalismului neoamerican a fost, probabil,

accentuarea distanţei dintre bogaţi şi săraci. S-a pretins că acesta ar reprezenta „preţul”

pe care America ar trebui să-l „plătească” pentru „a-şi reface forţele”. Un preţ mult prea

ridicat pentru un rezultat economic mediocru. Însă, în ciuda relansării economice şi contrar

speranţelor teoreticienilor, în cursul ultimilor zece ani, numărul săracilor nu a scăzut. Ba

chiar s-a înregistrat o uşoară creştere, în timp ce numărul milionarilor în dolari s-a triplat. În

ceea ce priveşte veniturile celor 40 de milioane de americani foarte săraci, se apreciază că

ele au scăzut cu 10% în ultimii zece ani. Iar dacă definim drept săraci pe toţi cei ale căror

venituri reprezintă jumătate din media naţională, vom fi obligaţi să remarcăm că populaţia

americană număr în prezent 17% săraci în comparaţie cu 5%în Germania şi în ţările

scandinave, 8% în Elveţia şi 12% în Marea Britanie.

Participarea cetăţenilor americani la alegeri este cea mai scăzută dintre toate

democraţiile occidentale; indiferent de nivelul alegerilor, rata absenteismului este de ouă

treimi din electorat.

În materie de educaţie, situaţia este aproape neverosimilă. Unele anchete recente,

care urmăreau nivelul de cunoştinţe ştiinţifice al elevilor de 10, 13 şi 17 ani, au scos la

iveală faptul că America se situează, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în rândul

ţărilor industrializate.

În ceea ce priveşte mortalitatea infantilă, Statele Unite, cu o rată de 10% (dublă

faţă de cea japoneză) se află pe locul al 22-lea din lume. Din punct de vedere al

vaccinărilor, nivelurile americane sunt, în medie, cu 40% inferioare celor ale altor ţări

industrializate şi chiar mai scăzute decât ale unor ţări în curs de dezvoltare.

32

Voind prea mult ca America să redevină „atletică”, o Americă a câştigurilor, echipa

Reagan nu a făcut decât să asvârle la groapa istoriei i Americă a „perdanţilor” sau, pur şi

simplu, pe cea a americanilor „de mijloc”.

Modelul renan

În economie, ca în orice alt domeniu, caricaturile se reţin mai uşor decât portretele

îndelung elaborate; exagerările forţează atenţia mai convingător decât nuanţele. Astfel

spus, paietele şi încăierările bursiere specifice economiei - cazino sunt mai cunoscute în

întreaga lume decât subtilele echilibre ale economiei sociale de piaţă.

Astfel, majoritatea locuitorilor din fostele ţări comuniste ar fi surprinşi să afle că

sistemul capitalist nu este „unul şi indivizibil”, că există mai multe modele ale economiei de

piaţă care coexistă şi că sistemul american este departe de a fi cel mai eficient dintre ele.

Se doreşte chiar realizarea unui „model” ideal, capabil să împace eficacitatea şi

prosperitatea presupuse ale capitalismului american cu securitatea socială (relativă) a

fostului regim comunist. Model în care, pentru a cita o glumă foarte răspândită în Varşovia,

„oamenii să poată trăi precum japonezii fără, însă, a munci mai mult decât polonezii”.

De fapt, Germania nu este foarte departe de această situaţie, cel puţin în ceea ce

priveşte durata muncii. Cu numai 1633 de ore de lucru efectiv pe an în industria uşoară,

fosta Republică Federală Germania a realizat pur şi simplu paradoxul de a „munci mai

puţin decât francezii fiind la fel de perfomanţi ca japonezii”. În industria metalurgică

germană, săptămâna de lucru de treizeci şi şase de ore este deja o realitate, iar cea de

treizeci şi cinci de ore, chiar dacă nu va fi generalizată, aşa cum fusese prevăzut în 1995,

nu va avea probabil mult de aşteptat. Dintre toate ţările industrializate, fosta RFG era

singura cu programele de lucru cele mai scurte şi cu salariile cele mai ridicate. Ceea ce nu

a împiedicat-o să înregistreze un enorm excedent în schimburile cu străinătatea.

Germania nu este, însă, decât unul dintre exemplele posibile, numai unul dintre

cazurile particulare ale acestui „alt capitalism” - modelul renan - atât de necunoscut şi de

neînţeles, care se întinde din nordul Europei până în Elveţia şi cu care se înrudeşte parţial

şi Japonia.

Este vorba de un model indiscutabil capitalist: economia de piaţă, proprietatea

privată şi libera iniţiativă constituie, în cadrul lui, regula. În ultimii zece-cincisprezece ani,

însă, modelul neoamerican s-a singularizat în câteva privinţe, dintre care cea mai frapantă

este aceea pe care sociologul Jean Padioleau o rezumă astfel: „speculatorul a trecut

33

înaintea întreprinzătorului industrial, câştigurile facile pe termen scurt au început să sape

bogăţiile colective ale investiţiilor pe termen lung”.

În ceea ce-l priveşte, modelul renan corespunde unei cu totul alte viziuni asupra

organizării economice, altor structuri financiare şi unui alt mod de reglare socială. Nici el

nu este, fireşte, cu totul lipsit de defecte. Însă trăsăturile care îl caracterizează îi conferă o

stabilitate, un dinamism şi o putere din ce în ce mai mari.

Despre el s-ar putea spune ceea ce se spune despre democraţie din punct de

vedere politic: că este cel mai rău dintre sistemele economice cu excepţia tuturor

celorlalte. Este cu totul surprinzător, de altfel, că modelul renan nu se bucură, în ochii

opiniei publice internaţionale, de o faimă comparabilă aceleia a modelului neoamerican,

însă lucrurile stau cu totul altfel când nu mai este vorba de marele public, ci de decidenţii

din domeniul economic.

În august 1988, SOFRES a efectuat o anchetă în rândul a 300 de şefi de

întreprinderi europene. Ori, deşi costurile salariale erau sensibil mai ridicate în fosta RFG,

preferinţa acestor şefi se îndrepta, în mod masiv şi spontan, dacă se punea problema să

colaboreze sau să cumpere ceva mai mult în străinătate, spre Germania (Franţa situându-

se pe locul al doilea, iar Beneluxul pe al treilea).

Modelul renan nu cunoaşte nici golden boys, nici speculaţii palpitante: frâiele

capitalismului se află, în cea mai mare parte, în mâinile băncilor, iar soarta lui nu se joacă

la bursă. Înlocuitori ai pieţelor, băncile germane sunt, înainte de toate, finanţatorii

întreprinderilor. Majoritatea acestora din urmă are, fiecare, „banca ei”, care se ocupă de

problemele ei financiare. În Japonia această integrare a atins un nivel mai avansat, căci,

de multe ori, grupurile industriale posedă propriile lor bănci, sau băncile (şi companiile de

asigurare) sunt cele care posedă propriile lor grupuri industriale.

Acest model cunoaşte, de asemenea, o structură a puterii şi o organizare a

managementului la fel de speciale ca şi cele ale capitalului. Împărţirea responsabilităţilor

este mai dezvoltată ca oriunde. La vârful întreprinderii există două instanţe-cheie:

directoratul, însărcinat cu gestionarea propriu-zisă şi consiliul de supraveghere, ales de

adunarea acţionarilor şi având misiunea de a superviza activitatea directoratului. Apoi, mai

există şi consiliul de întreprindere, care e consultat în privinţa tuturor problemelor sociale

(pregătire profesională, concedieri, ore de lucru, modalităţi de plată a salariilor,

organizarea muncii). Salariaţii germani mai dispun şi de un alt mijloc de exprimare şi

acţiune: consiliul de supraveghere (format din reprezentanţi aleşi din rândul lor). În aceste

condiţii, dialogul social e privit ca un imperativ în absenţa căruia întreprinderile nu pot

funcţiona.

34

În Japonia, o altă noţiune produce acelaşi rezultat: este vorba de sentimentul

aproape familial de apartenenţă la o comunitate.

În ceea ce priveşte structurile profesionale şi sistemul de promovare, modelul renan

acordă întâietate calificării şi vechimii. Pentru a avansa pe scara ierarhică, este preferabil

să joci cartea fidelităţii şi să-ţi ameliorezi continuu nivelul de pregătire, ceea ce este,

evident, în avantajul tuturor.

Cu toate acestea şi modelul renan are punctele lui slabe. Astfel, faimosul consens

social se vede şi el pus sub semnul întrebării în multe ţări aparţinând modelului renan

alături de primatul colectivului asupra intereselor individuale, puterea sindicală şi

asociativă şi de modul de gestionare al întreprinderilor.

Reculul sentimentului colectiv în faţa valului crescând de individualism este cât se

poate de evident în Suedia. Statul providenţial a început să fie tot mai puternic contestat.

Mult economişti, inclusiv este prea costisitoare pentru economie. Fluxul investiţiilor

Suediei în străinătate, a crescut, de altfel, enorm, urcând de la 6,9 miliarde franci, în 1982,

la 51,6 miliarde, în 1989.

Regresia spiritului civic face ca salariaţii să manifeste tendinţa de a abuza de

generozitatea sistemului social. După cum susţin suedezii, ţara lor deţine două recorduri:

al sănătăţii şi al concediilor medicale plătite. Acestea ajung, în medie, la 26 de zile anual,

pentru fiecare salariat. Absenteismul înregistrează şi el adevărate recorduri în

întreprinderi, atingând, de multe ori nivelul de 20%.

�i din punct de vedere demografic există probleme în modelul renan, căci toate

ţările aparţinând acestuia se confruntă cu o situaţie demografică îngrijorătoare. Astfel,

„rata de împrospătare” (2,1 copii pentru fiecare femeie) nu mai este asigurată. Consecinţe:

în Japonia şi în Germania populaţia activă se află în scădere, proporţia dintre persoanele

inactive şi cele active urmând să crească de 1,5 ori, ajungând astfel, să atingă aproape de

60%.

Această evoluţie este comparabilă cu aceea din toate ţările dezvoltate, dar în ţările

renane, ea este mult mai evidentă. În măsura în care fenomenele relative la populaţie pot

fi interpretate, continua scădere demografică traduce, probabil, în Japonia şi în Germania,

împuţinarea speranţelor în viitor, o dorinţă de a trăi mai comod şi o preferinţă tot mai

accentuată pentru individualism.

Urmările scăderilor demografice asupra vitalităţii unei economii au fost descrise

adesea: lipsa mâinii de lucru, creşterea numărului de persoane inactive şi, în consecinţă,

criza sistemului de pensii, scumpirea protecţiei sociale.

35

Un alt exemplu negativ îl constituie atitudinea pe care ţările renane încep să o aibă

faţă de muncă. În Germania, durata muncii este una din cele mai scăzute din OCDE. �i,

pe termen mediu, obiectivul sindicatelor continuă să-l reprezinte săptămâna de 35 de ore.

În Japonia, fenomenul este mai spectaculos pentru că este mai recent. În această ţară,

unde salariaţii obişnuiau să sacrifice totul pe altarul muncii şi al întreprinderii unde erau

angajaţi, începe să-şi facă apariţia o senzaţie de saturaţie.

În acest timp sunt criticate şi modurile de gestionare ale întreprinderilor. Structura

ierarhică deosebit de minuţios codificată, bazată pe vechime începe să fie considerată

prea greoaie, paralizantă chiar.

Aceleaşi contestaţii apar şi în ceea ce priveşte sistemul de remunerare. Ele

trădează influenţa directă sau indirectă a modelului neoamerican. Tinerii reclamă salarii

mai bune, într-un timp mai scurt şi un ritm al carierei mai accelerat. Contestarea modelului

tradiţional se face cel mai bine simţită în întreprinderile cu dezvoltare rapidă. Cadrele

tinere preferă în mod deschis un management vizând success stories după modelul

american, greoiului şi latentului „plan de carieră” german sau nipon.

Modelul renan este original. El încarnează o sinteză relativ izbutită între capitalism

şi social-democraţie. Impresia de echilibru pe care o transmite este seducătoare. Dar nici

eficacitatea lui nu este mai puţin.

În mod cu totul bizar, toate aceste realităţi sunt puţin cunoscute. Poate pentru că

popoarele fericite nu au istorie. Fericirea nu este o success story.

Compara ţie între modelul noeamerican şi modelul renan

Cele două modele de capitalism se deosebesc considerabil prin locul pe care

fiecare îl atribuie bunurilor comerciale, pe de o parte, şi bunurilor mixte pe de altă parte.

Aceasta este ceea ce încearcă să ilustreze, rezumativ, cele două figuri care urmează.

Locul pe care îl ocupă piaţa în modelul neoamerican

36

Locul pe care îl ocupă piaţa în modelul renan

37

Cele două figuri indică, în primul rând, că bunurile comerciale ocupă în cadrul

modelului neoamerican un loc mult mai important decât în modelul renan, în vreme ce

bunurile mixte (care depind atât de piaţă, cât şi de iniţiativele publice) sunt mai importante

în modelul renan.

În plus, cele două figuri se referă la opt tipuri de bunuri care sunt tratate în mod

diferit, în raport cu piaţa, în cele două modele.

1. Religiile. În modelul renan, religiile funcţionează ca instituţii necomerciale (în

Germania, preoţii sunt plătiţi ca nişte funcţionari, din bugetul public). În SUA, religiile - în

număr din ce în ce mai mare - sunt administrate ca instituţii mixte, prin tehnici de

mediatizare publicitară şi de marketing tot mai sofisticate.

2. Întreprinderea. În modelul neoamerican, întreprinderea nu e altceva decât un

bun comercial ca oricare altul, în vreme ce în modelul renan, ea este de natură mixtă.

3. Salariile. În modelul neoamerican acestea depind de condiţiile aleatorii de piaţă,

iar în modelul renan ele sunt stabilite în funcţie de factori străini de productivitatea

angajatului (diplomă, vechime, grile de salarizare stabilite prin convenţii colective la nivel

naţional).

4. Locuinţele sunt, în SUA, aproape în exclusivitate, un bun comercial. În ţările

renane, dimpotrivă, construcţia de locuinţe ţine cel mai adesea de iniţiativa publică, iar

chiriile sunt, de regulă, subvenţionate.

5. Transporturile urbane. Acestea au o situaţie asemănătoare în Statele Unite, cu

toate că, chiar şi acolo, acestea sunt supuse unor reglementări. Deficitele frecvente şi

crescânde pe care modelul renan le înregistrează în acest domeniu determină autorităţile

să încline spre privatizarea acestora.

6. Mijloacele de informare în masă. Acestea sunt, în ţările renane, tradiţional de

stat, cu tendinţe spre privatizare, în timp ce în SUA sunt toate comerciale, dar se observă

o tendinţă a dezvoltării unor televiziuni finanţate în mod asociativ prin cotizaţii libere.

7. Învăţământul se distribuie în ambele modele în toate cele trei categorii de

bunuri.

8. Sectorul sanitar ţine, ca şi cel al locuinţelor de toate cele trei categorii de bunuri.

Cele două modele pot fi de asemenea comparate şi din alte puncte de vedere, cum

ar fi din punct de vedere economic, social, al mediatizării, etc.

Începem cu economia propriu-zisă, căci ea este astăzi matricea şi marca

adevăratei puteri. Într-o lume în care capitalismul triumfă, puterea e de partea celor care

ştiu să profite în primul rând din punct de vedere economic.

38

America continuă să se bucure de un adevărat privilegiu monetar moştenit de la

vechea ei dominaţie. Dar, pe ansamblul rezervelor internaţionale, marca germană şi yenul

japonez reprezintă aproape 30% din activele în devize ale băncilor centrale. În douăzeci

de ani acest procent s-a triplat, chiar în condiţiile în care Bundesbank şi Banca Japoniei au

căutat în permanenţă să limiteze răspândirea internaţională a monedelor lor naţionale

pentru a le putea ţine sub control.

Industria ţărilor renane este - se ştie - cea mai bună din lume. Ponderea ei este

foarte mare, iar dinamismul ieşit din comun al acestor industrii se bazează pe trei factori

principali:

1. O atenţie cu totul specială acordată producţiei. Germanii, japonezii, elveţienii şi

suedezii caută în permanenţă să-şi amelioreze calitatea produselor şi să reducă costurile

mărind productivitatea.

2. Sistemul de învăţământ profesional care îmbină ucenicia cu pregătirea continuă.

Pregătirea este unul din factorii cheie ai dinamismului industrial al ţărilor renane.

3. Eforturile foarte mari pe care le fac întreprinderile în direcţia cercetării şi

dezvoltării.

Performanţele sociale ale unui model economic nu poate fi evaluat numai prin

curbe, statistici, indici şi procentaje. Orice apreciere cu privire la avantajele sociale ale

unei ţări presupune un puternic coeficient de subiectivitate. Se propun trei criterii care au,

cel puţin, meritul simplităţii şi pe acela al clarităţii.

1. Gradul de securitate pe care fiecare model îl of eră cetăţenilor s ăi.

Sistemul social al modelului neoamerican este total insuficient şi lacunar. Totodată,

în SUA, alocaţiile pentru şomaj sunt aproape necunoscute, în timp ce preavizul de

concediere este în medie de numai 2 zile. Nici alocaţiile familiare nu există.

În schimb, germanii sunt asiguraţi împotriva principalelor riscuri şi beneficiază de un

regim al pensiilor deosebit de avantajos. Această situaţie se întâlneşte şi în Suedia, iar

şomerii sunt ajutaţi de sisteme eficiente care includ programe de pregătire profesională şi

de reintegrare. În ceea ce priveşte Japonia, aceasta dispune de una dintre asigurările de

boală cele mai avantajoase.

2. Reducerea inegalit ăţilor sociale şi modul de a corecta discrimin ările

frapante.

Aşa cum s-a observat anterior, ţările renane sunt relativ egalitare. Pe un plan

general, se poate constata că, în aceste ţări, clasa de mijloc este mai importantă statistic

decât în SUA, care a fost ţara prin excelenţă a clasei de mijloc. Această clasă reprezintă

39

acum 50% din populaţia Americii, faţă de 75% în Germania, 80% în Elveţia şi Suedia şi

89% în Japonia.

În Statele Unite nu există nişte instituţii de nivel naţional însărcinate cu ceea ce

acolo poartă numele de „luptă împotriva sărăciei”.

3. Deschiderea, adic ă posibilitatea cet ăţeanului de a sui diferitele trepte

socio-economice.

Modelul renan este, într-o oarecare privinţă, mai rigid decât modelul neoamerican.

Mobilitatea socială este mai puţin rapidă, iar reuşita individuală este mai puţin

spectaculoasă. Îmbogăţirea individuală rapidă nu e în ţările renane la fel de uşoară ca în

lumea anglo-saxonă. Ţările modelului renan sunt mai puţin fluide din punct de vedere

social, iar societatea e mai puţin expusă schimbărilor brutale şi influenţelor din afară.

Din punct de vedere al mediatizării, modelul neoamerican este cel care iese

învingător.

Straniu contrast pentru o epocă care pune pe primul plan cultul economiei: modelul

neoamerican îşi confirmă simultan victoriile psihologice şi eşecurile economice, iar ceea

ce modelul renan câştigă în eficacitate pierde în atractivitate.

Este o evidenţă că, pentru opinia publică din întreaga lume, capitalismul renan -

onest, egalitar, prudent, discret - este lipsit de orice forţă de atracţie. Modelul renan este o

adevărată nulitate mediatică. Are totul pentru a fi eficient, dar nimic pentru a seduce.

În schimb, concurentul său american face totul pentru a intra în graţiile publicului,

împopoţonându-se romantic şi lăsându-se precedat de mii de legende.

V. BIBLIOGRAFIE MINIMAL Ă 1. M. Iovi ţu – Bazele politicii sociale; 2. M . Albert – Capitalism contra capitalism; 3. D. Sandu – Spaţiul social al tranziţiei 4. C. Zamfir – Dimensiuni ale sărăciei 5. C. Zamfir (coord.) – Politici sociale în România 6 .Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol I-II, Iaşi, 1999; 7. Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, 1974;

8. Traian Herseni, Sociologie generală, Bucureşti, 1974; 9. A. Leroy-Gorhan, Gestul şi cuvântul, vol. I-II; 10. Claude Levy-Strauss, Antropologie culturală; 11. Petre Andrei, Sociologie generală., Iaşi, 1997; 12. James Fulcher, John Scott, Sociology, Oxford, 1999.

13. Jean Stoetzel – Sondajele de opinie publică;

14. C.A. Moser – Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale

15. Achim Mihu – ABC-ul investigaţieie sociologice;

16. Aculin Cazacu & Ilie Bădescu – Metode şi tehnici de cercetare sociologică;

17. Septimiu Chelcea – Chestionarul în investigaţia sociologică;

40

18. Petre Andrei – Sociologie generală

19. Vasile Miftode – Metodologie sociologică;

20. Ilie Bădescu – Istoria sociologiei;

21. Traian Rotariu & Petre Iluţ – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie.