SOCIAL REPRESENTATION OF FORGIVENESS- AN ... 05 38.pdfsociale, indivizii transformă straniul sau nefamiliarul în familiar, îşi explică experienţele personale, îşi proiectează

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

280 Section: Social Sciences

SOCIAL REPRESENTATION OF FORGIVENESS- AN EXPLORATORY STUDY

Ioana Camelia Zmău PhD Student, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: The present study aims to investigate Romanian social representation of forgiveness. Grounded on the theoretical assumptions related to the formation of social representations and the

central core paradigm, we identified the internal structure of the social representation, its central and

peripheral elements, as well as the relations between them. 490 participants generated protocols with

valid responses, based on which quantitative analyses, qualitative interpretations were performed. The data was collected using the method of free association. In order to perform the analysis we used

EVOC 2000 software, elaborated by Pierre Vergès (2000). Results reveal the following structure of

the social representation of forgiveness: the central node- kidness, reconciliation, peace, suffering, tolerance, friendliness, regret, happiness, family, hopeful (anticipation of positive future), faith and the

peripheral elements- tears, time, superiority, desire to move on, wisdom, courage, a gift,

communication, pride, to calm down and satisfaction. This exploratory study provides a valuable

future research starting point and brings insights on the dinamic relationship between the victim and their perpetrator in the process of forgiveness.

Keywords: social representation, forgiveness, central core, mute aria, method of free association

Introducere

În contextul relațiilor interumane pot interveni uneori evenimente în care cel puțin una

dintre persoanele implicate să resimtă un anumit grad de disconfort afectiv, fiind jignită,

dezamăgită, neîndreptățită, ofensată sau trădată de căte celălalt. Ofensatorul poate fi

partenerul de cuplu, un prieten, un membru al familiei, o cunoștință sau chiar un necunoscut.

De cele mai multe ori cel care greșește nu are intenția deliberată de a răni, dar cu toate

acestea, situația creată produce consecințe asupra ambelor părți. Astfel, apare un dezechilibru

atât interpersonal cât și intrapersonal. Prin urmare, actorii sociali au la dispoziție o gamă

variată de răspunsuri, care poate să restaureze sau nu echilibrul. Răspunsurile pot fi de tip

antisocial și de izolare din punct de vedere relațional (depărtare de celălalt, umilire, dorința de

răzbunare, negarea evenimentului) sau de tip prosocial și de implicare în relația cu celălalt

(cererea de scuze, scutirea de pedeapsă, trecerea cu vederea peste greșeală, împăcarea).

Din această paletă de răspunsuri face parte și iertarea, înțeleasă la nivel general ca

decizia de a se elibera de trecutul perceput ca fiind negativ, de a renunța la dependența de

acesta. Din punct de vedere antropologic, iertarea este un concept pozitiv, comun întregii

umanități. Rădăcinile iertării se găsesc în învățăturile celor mai mari religii din întreaga lume,

fiind multă vreme un subiect rezervat doar teologilor. Numeroase filosofii si marile religii ale

lumii au promovat iertarea ca fiind o valoare fundamentală a ființei umane, ca virtute, credință

și practică religioasă în relația cu divinitatea și cu ceilalți semeni (Curelaru, 2014). Ulterior,

acest domeniu a suscitat interesul savanților religioși ai multor credințe, filosofilor,

psihologilor, psihoterapeuților, căutând să delimiteze granițele sale. În prezent, iertarea este

considerată o temă de studiu comună, revendicată mai ales în ariile științifice ale psihoterapiei

și psihologiei pozitive, însă acceptarea acesteia ca obiect valid de cercetare nu s-a făcut ușor

(Curelaru, 2014). Cu toate acestea, iertarea scapă și acum unei definiri precise, neexistând un

consens asupra acestei problematici. Prin urmare, iertarea este un construct în căutare de o

definiție cuprinzătoare (Tangney et al., 1999, apud. Enright, 2001).



Iertarea ia forma unei reprezentări axate pe un ansamblu de cogniții, împărțit între

membrii diferitelor grupuri aflate mai mult sau mai puțin în contact cu aceasta. Reprezentarea

iertării se reconstruiește mereu și permanent pendulează între un pol subiectiv, individual, și

unul social, cu pretenții de obiectivare (Moscovici, 2000). Prin intermediul reprezentărilor

sociale, indivizii transformă straniul sau nefamiliarul în familiar, îşi explică experienţele

personale, îşi proiectează acţiunile viitoare, dau un sens evenimentelor sociale şi anticipează

reacţii individuale sau colective (Moscovici, 1997). Din acest punct de vedere, reprezentările

sociale pot fi considerate grile de lectură a realităţii, modalități de cunoaștere elaborate

colectiv (Jodelet, 1997). Constructele fragmentare ale psihologiei sociale, precum opiniile,

atitudinile, stereotipurile sau cognițiile sociale au fost depășite datorită elaborării conceptului

de reprezentare socială (Moscovici, 1976; De Rosa, 1997; Seca, 2001; Neculau și Curelaru,

2003). Toate aceste forme ale cunoașterii colective pot fi integrate reprezentării, în cadrul

unor niveluri de complexitate mai mică.

Având ca scop identificarea trăsăturilor iertării, rezultatele mai multor studii au ajuns la

concluzia că iertarea este un concept universal, ce nu ține cont de cultură ori religie (Skinner,

W., 1998; Friesen, M. D. Și Fletcher, G. J. O, 2007; Orathinkal, J., Vansteenwegen, A.,

Enright, R. D. și Stroobants, R., 2007) și care aparține psihologiei pozitive (Kearns și

Fincham, 2004;Friesen și Fletcher, 2007). Iertarea este un complex de transformări (de la

negativ la pozitiv) la nivel emoțional, comportamental, cognitiv și nu în ultimul rând

motivațional ale victimei în raport cu ofensatorul (Enright și Fitzgibbons, 2000; apud Ho și

Fung, 2011; McCullough et al., 2001; Berry et al., 2005; Yamhure Thompson et al., 2005).

Folosind metoda asociaţiilor libere, de largă circulaţie în domeniul investigării

conţinutului semantic şi al organizării reprezentărilor sociale, studiul de față își propune

evidențierea structurii reprezentării sociale a iertării în rândul populației de români (elemente

centrale, periferice și relațiile existente între acestea).

Metoda

Participanți

Lotul investigat în cadrul acestui studiu a fost compus din 490 de participanți (371

femei și 119 bărbați) cu vârsta cuprinsă între 13 și 65 de ani (M=23.61; SD=7.79). În ceea ce

privește mediul de proveniență al participanților, 62.45% dintre aceștia sunt din mediul urban

(N=306) și 37.55% din mediul rural (N=184). Toți participanții sunt de religie creștină: 369

de participanți au declarat că sunt de confesiune ortodoxă (75.30%), iar ceilalți 121 de

confesiune catolică (24.7%).

Instrumente și procedura

Pentru identificarea conţinutului semantic şi al structurii reprezentării sociale a unui obiect

social, există o varietate de metode atât pentru culegerea datelor brute, cât şi pentru

prelucrarea cantitativă şi interpretarea calitativă a lor: metoda asociaţiilor libere, metoda hărţii

asociative (J.-C. Abric) sau metoda reţelei de asociaţii (A.S. de Rosa).

În acest studiu, am apelat la metoda asociaţiei libere datorită numeroaselor avantaje:

simplitatea administrării (Curelaru, 2006), viteza mare de lucru necesitând puţin timp şi efort

din partea participanților, accesul la producțiile spontane ale acestora, nemodificate de logica

și constrângerile unui act discursiv. În plus, tehnica asociativă este prin natura sa proiectivă o

cale de acces spre elementele implicite sau latente ale universului semantic al reprezentării pe

care o are respondentul, elemente care adesea rămân camuflate în alt gen de producţii

discursive (De Rosa, 1997).

Prin urmare, consemnul solicita participanților să emită primele cinci cuvinte care le vin în

minte atunci când citesc cuvântul iertare. Ulterior, participanții erau rugați să raporteze câteva

date personale cu privire la sexul biologic, mediul de proveniență, vârsta și religia creștină.



Studiul a fost unul de tip online, participanții fiind recrutați prin intermediul rețelelor de

socializare, astfel selecția a fost nealeatoare pe bază de disponibilitate. Faptul ca identitatea

acestora este anonimă, neintrând în contact direct cu cercetătorul, facilitează neoferirea

participanților de răspunsuri dezirabile din punct de vedere social, așa cum se întâmplă uneori

în alte situații. Înaintea completării instrumentelor, participanţilor li se prezenta printr-un

scurt text care este scopul studiului, instructajul în legătură cu completarea instrumentelor,

garantarea faptului că răspunsurile suntanonime şi confidenţiale, precum şi a faptului că datele

oferite vor fi folosite doar în scop de cercetare.

Rezultate

După colectarea datelor am urmărit restrângerea variabilității asociațiilor produse. În

această etapă, în vederea evitării riscurilor subiectivității, s-a construit o echipă de experți

alcătuită din trei doctoranzi ai Facultății de Psihologie. Pentru început, am simplificat

corpusul de termeni obținuți în funcție de criteriul sinonimiei. În acest sens, am păstrat

termenul de compasiune, reducându-i și totodată incluzându-i pe cei de milă, compătimire. De

asemenea, am luat în calcul familiile lexicale de apartenență ale termenilor evocați, formele

flexionare și frecvența de asociere a acestora. De pildă, pentru formele înțelept, înțeleaptă,

înțelepciune, înțelepți, plin de înțelepciune am reținut o singură etichetă înțelepciune.

Din punct de vedere statistic, în vederea prelucrării datelor am folosit programul

computerizat EVOC – Evocation 2000 (Scano, Junique și Vergès, 2002), utilizând tehnica

prototipic-categorială (Vergès, 1992).

Inițial s-au calculat frecvenţa fiecãrui item și rangul mediu de apariție a acestuia,

indicator care reprezintã populaţia medie a termenului respectiv în lanţul asociativ.

Centralitatea unei reprezentãri sociale se realizeazã prin congruenţa între acești doi indicatori

Astfel, am utilizat metoda tabelarã pentru a verifica posibilitatea cuvintelor centrale de a

permite crearea unui ansamblu de producţii în jurul lor, capabil sã certifice rolul organizator al

acestora. Tabelul necesită o lectură specială, deoarece fiecare cadran al acestuia are o

importanță aparte în interpretare.

Elementele candidate pentru nodul central al reprezentării sociale sunt aşezate în

cadranul din stânga sus al tabelului, iar cele periferice (posibil plasate la periferia structurii

reprezentării sociale) se regăsesc în dreapta jos. În celelalte două cadrane ale tabelului sunt

situate elementele cu statut indefinit (ambiguu), care nu pot fi considerate nici centrale, nici

periferice (Vergès, 1992; Roland-Levy, 1999; Curelaru, 2006).

În cadrul tabelului nostru (a se vedea Tabelul nr. 1) s-au reținut asocierile cu frecvența

mai mare sau egală cu 7. În funcţie de rangul mediu, coloanele au fost delimitate la 2, iar cele

două rânduri la frecvenţa 25. Compartimentul din stânga sus al tabelului (rang mic, sub 2 și

frecvență mare, peste 25) cuprinde elementele cu cea mai mare probabilitate de a fi centrale

(bunătate, împăcare, pace, suferință, toleranță, prietenie, regret, fericire, familie, încredere și

credință), în timp ce compartimentul din dreapta jos al tabelului (rang mare, peste 2 și

frecvență mică, sub 25) conține elementele care sunt, cu cea mai mare probabilitate, periferice

(lacrimi, timp, superioritate, a trece peste, înțelepciune, curaj, dar, comunicare, orgoliu, calm

și satisfacție).

Asocierile care au un statut ambiguu în cadrul structurii reprezentării sociale a iertării,

se regăsesc în celelalte două cadrane ale tabelului (cel din dreapta sus, respectiv cel din stânga

jos): bucurie, sinceritate, mărturisire, acceptare, respect, scuze, empatie, Dumnezeu,

îmbrățișare, remușcare, iubire, greșeală, înțelegere, uitare, compasiune, eliberare, șansă și

biserică.



Tabelul nr. 1. Structura asocierilor libere pentru termenul iertare (N=490) Frecvență de

apariție

Rang mediu

< 2 ≥ 2

≥ 25

bunătate

împăcare

pace

suferință

toleranță

prietenie regret

fericire

familie

încredere

credință

137: 1.90

71: 1.90

61: 1.95

60: 1.95

37: 1.81

37:1.97 29: 1.79

27: 1.85

27: 1.81

25: 1.96

25:1.84

iubire

greșeală

înțelegere

uitare

compasiune

eliberare

șansă

biserica

91: 2.03

70: 2.20

66: 2.09

45: 2.13

42: 2.07

41: 2.09

37: 2.02

31: 2.12

< 25

bucurie

sinceritate

mărturisire

acceptare

respect

scuze

empatie

Dumnezeu

îmbrățișare

remușcare

21: 1.57

17: 1.41

16: 1.81

13: 1.76

13: 1.53

12: 1.83

10: 1.70

7: 1.85

7: 1.85

7: 1.71

lacrimi

timp

superioritat

e

a trece peste

înțelepciune

curaj

dar

comunicare

orgoliu

calm

satisfacție

21: 2.04

20: 2.45

20: 2.10

19: 2.05

19: 2.05

15: 2.13

11: 2.09

11: 2.54

11: 2.00

10: 2.80

9: 2.22

Concluzii și discuții

Studiul de față este unul de tip explorator și face parte dintr-o cercetare mai amplă cu

privire la reprezentările sociale ale iertării investigate în rândul populației de români. Scopul

acestuia a fost acela de a explora structura reprezentării sociale a iertării în rândul populației

de români (elemente centrale, periferice și relațiile existente între acestea).

Reprezentările sociale ale iertării sunt structurate în jurul elementelor bunătate,

împăcare, pace, suferință, toleranță, prietenie, regret, fericire, familie, încredere și credință.

Remarcăm că din cei unsprezece termeni posibili centrali, opt au o conotație pozitivă

(bunătate, împăcare, pace, toleranță, prietenie, fericire, încredere și credință), doi au o

conotație negativă (suferință, regret) și unul o valență neutră (familia). Astfel că, rezultatele

obținute creionează o imagine pozitivă a iertării în rândul populației române.

Elementul care ocupă primul loc în reprezentarea iertării este cel de bunătate.

Conceptul de bunătate aparține psihologiei pozitive, înțeles la nivel general ca o trăsătură de

personalitate care poate prezice comportamente prosociale. Este o calitate intraindividuală,

marcată de carcateristici etice, dispoziție plăcută și grija pentru ceilalți. În multe culturi și

religii, bunătatea este văzută ca o virtute valoroasă. În contextul iertării, victima este



caracterizată de bunătate, acționând cu îngăduință la comportamentul ofensatorului.

Rezultatele obținute sunt în concordanță cu datele din literatura de specialitate, iertarea fiind

văzută ca o dispoziție sau trăsătură de personalitate (McCullough şi Worthington, 1999;

Berry, Worthington, Parrott, O'Connor şi Wade, 2005; Brown, 2003; Mullet, Barros, Frongia,

Usaie, şi Shafi Ghi, 2003). Cu alte cuvinte, iertarea poate fi înțeleasă ca fiind dispoziția

victimei de a abandona furia resimțită pentru ofensator și de a-l vedea în termeni binevoitori,

în ciuda greșelii comise.

Pe locul al doilea în reprezentarea iertării se află termenul de împăcare. Dacă

bunătatea vizează victima, împăcarea face referire la domeniul interpersonal, la relația directă

dintre victimă și ofensator. Împăcarea numită și reconciliere este actul prin care două

persoane care s-au despărțit în urma unui conflict hotărăsc de comun acord să fie din nou

împreună. Deși sunt cercetători care susțin faptul că iertarea poate avea loc și în lipsa

reconcilierii (este posibil să ierți o persoană, dar fără a te împăca cu ea), rezultatele obținute

de noi în cadrul acestui studiu sunt în concordanță cu cele obținute în numeroase studii care

demonstrează faptul că iertarea deschide relația spre reconciliere (Smedes, 1984; Hargrave și

Sells, 1997; Enright, 2001; Worthington, 2006; Zechmeister și Romeo, 2002, apud. Friesen și

Fletcher, 2007). Reconcilierea are loc în urma iertării, deoarece nu poți să te împaci în

adevăratul sens al cuvântului dacă nu ai iertat persoana în cauză. Împăcarea celor două părți

implicate în procesul iertării, sugerează o schimbare pozitivă a dinamicii relației dintre

ofensator și victimă ce survine în urma iertării (Exline şi Baumeister, 2000, apud Strelan şi

Covic, 2006).

În strânsă relație cu împăcarea, se află termenul cu conotație pozitivă de încredere.

Împăcarea victimei cu ofesantorul implică acțiuni interpersonale desfășurate în jurul cererii,

oferirii și acceptării iertării (Worthington și Drinkard, 2000), dar totodată refacerea relației

interpersonale se bazează în primul rând pe încredere (Enright, 2008). Persoana care iartă are

încredere în viitor și implicit în relația cu ofensatorul, element esențial în restabilirea relației,

chiar dacă au suferit din cauza celor din urmă. Încrederea vizează latura intrapersonală,

caracterizând victima în procesul iertării.

Pacea, alt element pozitiv asociat iertării, demonstrează beneficiile obținute în urma

iertării. Sub eticheta pace se află termeni precum liniște, pace sufletească, calm, eliberare,

stare de calm, armonie enunțați de participanții studiului nostru. Așadar, iertarea este privită

ca având rezultate pozitive în plan intern, presupunând schimbarea sentimentelor, gândurilor

și a comportamentelor megative în privința celor care ne-au rănit. În acest sens, persoana care

iartă resimte pace, liniște și eliberare. Modelul lui Enright (2001) este bazat pe faptul că

iertarea este un proces care cuprinde gradual schimbări pozitive în reacțiile față de cel care a

jignit, cum de altfel iertarea reprezintă o inhibare a gândurilor răzbunătoare (McCullough,

2001).

Printre elementele centrale ale reprezentării sociale a iertării se află și termenul cu

conotație pozitivă toleranță. Toleranța este atât un proces care facilitează cooperarea dintre

victimă și ofensator și implicit construirea dintre aceștia, cât și un proces de a înlătura

suferința, cognițiile legate de înțelegerea cauzelor acesteia și latura comportamentală.

Conceptul de toleranță include dimensiunile afectivă, cognitivă, motivațională și

comportamentală. Pentru ca victima să poată deveni tolerantă, are nevoie de deschidere pentru

a putea înțelege nevoile și motivațiile ofensatorului, de a se pune în locul acestuia din urmă.

Persoana care iartă reușește să accepte ofensatorul așa cum este el, având în același timp

capacitatea de a fi flexibilă. Studiile arată faptul că persoanele care au un nivel ridicat al

flexibilității acționează semnificativ mai puțin agresiv la adresa celorlalți (Martin et. al.,

1998);de asemenea toleranța față de ceilalți previne adoptarea unor atitudini machiavelice în

relațiile inter-umane (Martin et. al., 1998), având un efect pozitiv în rezolvarea problemelor în

ceea ce privește interacțiunea socială și comunicarea (Martin, Cayanus, McCutcheon și



Maltby, 2003). Există o relație pozitivă între toleranță și calitatea comunicării interpersonale;

persoanele tolerante sunt în general mai asertive, receptive, atente.

Fericirea face parte din nucleul central al reprezentării sociale a iertării. Privită atât

din perspectiva victimei, cât și din cea a ofesantorului, fericirea este o stare subiectivă de bine,

o preponderență a afectelor pozitive față de cele negative, contribuind la un nivel ridicat al

satisfacției. Fapta ce necesită a fi iertată aduce un nivel ridicat de stres ambelor părți, iar în

urma procesului de iertare apar emoții pozitive, plăcute, de mulțumire și bucurie intensă de

trecere peste evenimentul neplăcut.

Nu este surprinzător faptul că termenul de credință ocupă un loc esențial în

reprezentarea iertării. Prezența acestui element poate fi explicată prin tendința firească de a

înțelege iertarea ca pe un concept religios sau unul laic, multă vreme acesta fiind un

subiect rezervat teologilor. Unele doctrine religioase pun un mare accent pe necesitatea

oamenilor de a practica iertarea celorlalți semeni, altele pe iertarea de sine, iar altele pun o

mare importanță pentru obținerea iertării divine. Însăși practica spovedaniei (autodezvăluirii)

este înțeleasă ca o formă de iertare, de eliberare, asociată cu vindecarea sufletului (Vlachos,

2011). Rezultatele studiilor arată că religiozitatea și spiritualitatea corelează pozitiv cu

iertarea (Wuthnow, 2000; Mullet et. al., 2005; Fox şi Thomas, 2008; Sandage şi Crabtree,

2012).

Printre elementele centrale ale reprezentării iertării au fost evocate cuvintele prietenie

și familie. Primul cu o contație pozitivă, iar cel de al doilea privit mai degrabă ca având o

conotație neutră sunt în strânsă legătură. Existența lor poate fi probabil explicată datorită

experiențelor directe ale participanților studiului de față. În răspunsurile respondenților au fost

enumerați mai mulți membrii ai familiei acestora (mama, tată, soț, soție, fiică, frate, soră,

bunică, mătușă), care sunt de fapt actorii sociali ai iertării: uneori în rolul de ofensatori, alteori

în rolul de victimă. Rezultatele noastre sunt similare cu cele ale altor studii realizate pe o

populație străină, astfel că în povestirile autobiografice care au ca temă centrală iertarea,

ofensatorul este cel mai adesea un membru al familiei sau un prieten (Zechmeister și Romero,

2002), iar Rusbult, Verette, Slovik și Lipkus (1991) menționează importanța relației dintre

ofensator și victimă ca fiind esențială în procesul iertării.

În conturarea nodului central al reprezentării sociale a iertării, s-au înregistrat doi

termeni care au o conotație preponderent negativă: suferința și regretul. Prezența termenului

de suferință, interpretat ca având o valență negativă, se referă pe de o parte victima, care se

simte rănită, trădată, iar pe de cealaltă parte uneori și ofesantorul, care regretă fapta comisă și

durerea adusă victimei. Așadar, iertarea este un proces dificil, anevoios, ce presupune

existența unei suferințe. Participanții sunt conștienți de faptul că ofensatorul produce o mare

durere victimei. Această perspectivă întărește ideea conform căreia iertarea este o alegere

liberă a victimei, o opțiune ce poate fi privită ca un dar, o ofertă gratuită, pe care victima îl

poate face ofensatorului, lăsând în urmă emoțiile negative (Enright, 2008).Celălalt termen

aparent cu o conotație negativă, regretul, îl vizează direct pe ofensator. Regretul este o emoție

complexă care apare atunci când ofensatorul conștientizează că situația prezentă ar fi putut fi

mult mai bună dacă ar fi luat o altă decizie. El implică o stare afectivă negativă, însoțită de

gânduri de remușcare în urma faptei comise, gânduri îndoielnice cu privire la acordarea

iertării de către victimă, gânduri de auto-critică, auto-blamare. Regretul apare atunci când

ofensatorul își atribuie un rol cauzal semnificativ în declanșarea evenimentului respectiv

(Zeelenberg et al., 1998). Totodată caracterul ambivalent al acestui termen este dat de

beneficiile importante pe care le aduce resimțirea regretului: dorința și motivarea

ofensatorului de a schimba situația în care se află, valorificându-și trecutul sub forma unor

lecții importante și a unei atitudini proactive față de viitor. Studiile recente arată faptul că

victimele sunt mai dispuse să acorde iertarea în situația în care ofensatorul recunoaște deschis

fapta comisă, asumându-și vinovăția și își exprimă regretul prin cererea de scuze.



În general, observăm că termenii asociați tind să fie grupați în două categorii. Una

dintre ele se referă la dimensiunea intraindividuală a iertării (bunătate, pace, suferință,

credință, regret, fericire, încredere), iar cealaltă la dimensiunea interpersonală (împăcare,

prietenie, familie, toleranță). Rezultatele noastre întăresc ideea că iertarea este un proces

complex ce poate fi considerată atât un proces intraindividual, cât și unul diadic.

Procesul intraindividual presupune că cei răniți elimină gândurile și sentimentele

negative față de agresor și acceptă într-o oarecare măsură evenimentele care s-au petrecut

(McCullough, Pargament și Thoresen, 2000; apud. Strelan și Covic, 2006; Wade, Bailey și

Shaffer, 2005).În acest mod, iertarea eliberează oamenii de controlul pe care evenimentele

trecute îl exercita asupra lor și conform lui Fitzgibbons (1986, apud. Wade, Bailey și Shaffer,

2005) ajută la scăderea tendinței de a proiecta sentimente de furie asupra celorlalți în

viitoarele relații. Din perspectiva procesului diadic, atât victima cât și ofensatorul sunt

implicați în procesul iertării, intervenind anumite schimbări de ambele părți (Exline și

Baumeister, 2000; apud Strelan și Covic, 2006).

Reprezentările sociale determină percepţiile şi concepţiile indivizilor despre realitate,

direcţionându-le acţiunile; totodată ele sunt determinate de interacţiunile şi procesele de

comunicare ale indivizilor. Ele se formează sub impactul informaţiilor pe care un individ sau

un grup le interiorizează în cursul procesului său de socializare, sub presiunea modelelor

culturale, ideologice şi comportamentale (Neculau, 2001). Reprezentările sunt dependente de

normele şi valorile mentalului colectiv, la care individul aderă și pe care și le însușește.

În acest sens, rezultatele studiului de față au identificat și descris o reprezentare

socială pozitivă a iertării în rândul românilor. Cu toate că, aparent rezultatele obținute sunt

foarte intuitive și la îndemâna fiecăruia, nu le acordăm suficientă atenție, astfel încât să

diminuăm efectele pe termen lung. Rezultatele studiului de față sunt în concordanță cu cele

ale studiilor anterioare care au indentificat trăsăturile iertării și care au determinat care dintre

ele sunt menționate cel mai adesea (Kearns și Fincham, 2004;Friesen și Fletcher, 2007).

Așadar, iertarea poate fi privită ca un concept universal, așa cum mulți cercetători o consideră

(Walrond Skinner, 1998; Friesen, Fletcher și G. J. O, 2007; Orathinkal, Vansteenwegen,

Enright și Stroobants, 2007).

În final, aducem în discuție câteva limite ale acestui studiu. Una dintre acestea se

referă la disproporția destul de accentuată dintre numărul de participanți femei (N=371) și cel

de bărbați (N=119). Acest fapt nu permite generalizarea rezultatelor pentru întreaga populaţie

de români. Faptul că studiul a fost unul de tip online, nu ne permite să avem control asupra

condițiilor și a momentului de completare a instrumentelor. În plus, însăşi metoda asociaţiilor

libere prezintă o limitare în ceea ce priveşte posibilitatea de exploatare a câmpului

reprezentaţional al iertării, precum şi în raport cu posibilitatea de interpretare mai nuanţată a

asociaţiilor evocate de către participanți. Dincolo de limitele inerente fiecărei cercetări,

suntem de părere că rezultatele pe care le-am obținut au atât o serie de implicații practice, cât

și teoretice. Rezultatele acestui studiu explorator oferă un punct de plecare valoros în

cercetările viitoare și înțelegerea dinamicii relației dintre victimă și ofensator în procesul

iertării în spațiul românesc.

BIBLIOGRAPHY

Berry, J. W., Worthington, E. L., Jr., O‘Connor, L. E., Parrott, L. III şi Wade, N. G. (2005).

Forgivingness, vengeful rumination, and affective traits. Journal of Personality, 73, 183-225.

Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iași: Polirom.

Curelaru, M. (2014). Iertarea. În Dafinoiu, I. și Boncu Ș (coord.), Psihologie socială clinică

(1-11). Iaşi: Polirom.

De Rosa, A.S. (1997). Comparaţie critică între reprezentările sociale şi cogniţia socială. În



Neculau, A. (ed.), Psihologia câmpului social: reprezentările sociale (205-218). Iaşi:

Polirom.

Enright, R. D. (1991). The moral development of forgiveness. În W. Kurtines şi J. Gewirtz

(Eds.), Handbook of moral behavior and development, 1 (pp. 123 – 152). Hillsdale, NJ:

Lawrence Erlbaum Associates, Inc. Roberts, R. C. (1995). Forgivingness. American

Philosophical Quarterly, 32, 289 – 306.

Enright, R. D. (2001). Forgiveness is a choice. A Step-by-Step Process for Resolving Anger

and Restoring Hope. PhD APA Life Tools: Washington.

Fox, A., Thomas, T. (2008). Impact of religious affiliation and religiosity on forgiveness.

Australian Psychologist, September 2008; 43(3), 175 – 185.

Friesen, M. D., Fletcher, G. J. O. (2007). Exploring the lay representation of forgiveness:

Convergent and discriminant validity. Personal Relationships, 14, 209-223.

Fu, H., Watkins, D., Eadaoin, K. P. (2004). Personality correlates of the disposition towards

interpersonal forgiveness: A Chinese perspective. International Journal Of Psychology, 39(4),

305–316.

Hargrave, T., Sells, J. (1997). The development of a family forgiveness scale. Journal of

Marital and Family Therapy, 23, 41-62.

Ho, M.Y., Fung, H.H. (2011). A dynamic process model of forgiveness: a cross cultural

perspective: Review of General Psychology, 15(1), 77-84.

Jodelet, D. (1997). Reprezentările sociale, un domeniu în expansiune. În A. Neculau (ed).

Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale (pp. 85-106). Iași: Editura Polirom.

Kearns, J. N., Fincham, F. D. (2004). A prototype analysis of forgiveness. Personality and

Social Psychology Bulletin, 30, 838-855.

McCullough, M. E., Worthington, E. L., Jr. (1999). Religion and the forgiving personality.

Journal of Personality, 67, 1141-1164.

McCullough, M. E. (2001). Forgiveness: Who does it and how do they do it? Current

Directions. Psychological Science, 10, 194–197.

McCullough, M. E., Bellah, C. G., Kilpatrick, S. D., Johnson, J., D. (2001). Vengefulness:

Relationships with forgiveness, rumination, well-being and the big five. Personality and

Social Psychology Bulletin, 27, 601-610.

Moscovici, S. (1961/1976). La psychanalyse, son image et son publique. Paris: PUF.

Moscovici, S. (1997). Fenomenul reprezentărilor sociale. În Neculau, A. (ed.), Psihologia

câmpului social. Reprezentările sociale (pp.15-75). Iași: Polirom și Societatea Știință și

Tehnică.

Moscovici, S. (2000). Ideas and their Development: A Dialogue between Serge Moscovici

and Ivana Marková: Moscovici, S., Duveen, G. (eds.), Social Representations. Explorations in

Social Psychology, (pp. 224-286). Polity Press.

Mullet, E., Neto, F., Riviere, S. (2005). Personality and its effects on resentment, revenge, and

forgiveness and on self-forgiveness. In E. L. Worthington Jr. (Ed.), Handbook of forgiveness,

159–182. New York: Hove, Routledge.

Neculau, A. (2001). Context Manipulation and the control of Social Representations:

Buschini, F., Kalampalikis, N. (eds.), Penser la vie, le social, la nature. Mélanges en

l'honneur de Serge Moscovici (pp. 263-276). Paris: Editions de la Maison des sciences de

l'homme.

Neculau, A., Curelaru, M. (2003). Reprezentări sociale. În Neculau, A. (ed). Manual de

psihologie socială (pp. 283-306). Iași: Polirom.

Orathinkal, J., Vansteenwegen, A., Enright, R. D., Stroobants, R. (2007). Future validation of

the Dutch version of the Enright Forgiveness Inventory. Community Mental Health Journal,

Vol. 43 (2).

Roland-Lévy, C. (1999). Reprezentări sociale, datorii şi sărăcie. În Neculau, A. (ed.), Aspecte



psihosociale ale sărăciei, 197-210. Iaşi: Polirom.

Sandage, S. J. şi Crabtree, S. (2012). Spiritual pathology and religious coping as predictors of

forgiveness. Mental Health, Religion şi Culture, 15(7), 689 -707.

Scano, S., Junique, C., Vergès, P. (2002). Ensemble de programmes permettant l‟analyse des

èvocations, EVOC2000[Set of programs for analyzing evocations, EVOC 2000]. Aix-en-

Provence.

Seca, J.M. (2008). Reprezentările sociale. Iași: Institutul European.

Skinner, W. (1998). The function and role of forgiveness in working with couples and

families: clearing the ground. Journal of Family Therapy, 20, 3-19.

Smedes, L.B. (1996). Forgive and Forget (ediția a -2a). C.A: Harper, San Francisco.

Strelan, P., Covic, T. (2006). A review of forgiveness process models and a coping framework

to guide future research. Journal of Social and Clinical Psychology, 25 (10), 1059-1085.

Strelan, Peter, N.T. Feather, Ian McKee (2011). Retributive and Inclusive Justice Goals and

Forgiveness: The Influence of Motivational Values. Soc Just Res, 24, 126-142.

Vergès, P. (1992). L'évocation de l'argent, une méthode pour la définition du noyau central

d'une représentation, Bulletin de Psychologie, 45, 203-209.

Vlachos, H. şi Nafpaktos, M. (2011). Spovedania și vindecarea sufletului. Iaşi: Doxologia.

Wade, N. G., Bailey D. C., Shaffer, P. (2005). Helping Clients Heal: Does Forgiveness Make

a Difference? Professional Psychology Research and Practice, 36 (6), 634-641.

Worthington, E .L., Drinkard, D.T. (2000). Promoting reconciliation hrough

psychoeducational and therapeutic interventions Journal of Martal and Family Therapry, 26,

93-101.

Worthington, E. L., Jr. (2005). Handbook of forgiveness. New York: Routledge.

Worthington, E. L. Jr (2006). Emotion and Forgiveness. Forgiveness and Reconciliation.

Theory and Application.

Wuthnow, R. (2000). How religious small groups promote forgiving: A national study.

Journal for the Scientific Study of Religion, 39, 125–139.

Yamhure Thompson, L., Snyder, C. R., Hoffman, L., Michael, S. T., Rasmussen, H. N.,

Billings, L. S., Heinze, L., Neufeld, J. E., Shorey, H. S., Roberts, J. C., Roberts, D. E. (2005).

Dispositional forgiveness of self, others, and situations. Journal of Personality, 73, 313-360.

Zechmeister, J.S., Romero, C. (2002). Victim and offender accounts of interpersonal conflict:

Autobiographical narratives of forgiveness and unforgiveness. Journal of Personality and

Social Psychology, 82, 675–686.

Zeelenberg, M., van Dijk, W. W., Manstead, A.S.R. și Van der Pligt, J. (1998). The

Experience of regret and disappointment. Cognition and Emotion, 12, 221-230.

Documents

SOCIAL REPRESENTATION OF FORGIVENESS- AN ... 05 38.pdfsociale, indivizii transformă straniul sau nefamiliarul în familiar, îşi explică experienţele personale, îşi proiectează