SJ nr. 6_2014

Săptămâna

JJuridicăNu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VI ▪ Nr. 6Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţifi cMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprinsAndreia DOBRESCU

›› Interpretarea clauzelor din contractul de asigurare. Clauzele abuzive

›› Daune morale solicitate pentru prejudiciul de imagine pretins a fi suferit ca urmare a dispunerii începerii urmăririi penale. Lipsa raportului de prepuşenie între procuror şi instituţia în cadrul căreia funcţionează. Inexistenţa faptei ilicite

›› Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Încetarea activităţii persoanei juridice notificate ulterior depunerii cererii. Consecinţe

›› Composesorat. Contract de concesiune. Încheierea lui de către preşedintele consiliului de administraţie. Legalitate

›› Contract de credit. Cesiunea creanţei. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a cesiunii. Condiţii de admisibilitate

›› Cerere de instituire a privilegiului constructorului. Condiţii de admisibilitate

›› Insolvenţă. Interesul excluderii asociatului

›› Contrabandă. Constituirea unui grup infracţional organizat. Concurs de infracţiuni

9-15 februarieapare în fi ecare joi

2

Cuprins IndexA

Act de dispoziție ............................................... 9Acțiune în anulare .......................................... 11Arbitraj ........................................................... 11

CCalitate procesuală pasivă ...........................6, 23Capacitate de folosință .......................................6Cesiune de creanță ........................................... 15Clauză abuzivă .................................................. 15Composesorat ......................................................9Concurs de infracțiuni ..................................... 24Consiliu de administrație ...................................9Consimțământ .....................................................9Contestație la titlu ........................................... 13Contrabandă ..................................................... 24Contract de asigurare ....................................... 20Contract de concesiune .......................................9Contract de credit ............................................. 15Creanță certă .................................................. 15

DDaune morale ....................................................4Despăgubiri .......................................................8

EEroare judiciară ................................................ 4Excepția inadmisibilității ..............................11Excluderea asociatului ...................................18Executare silită ...............................................13Expertiză imobiliară ......................................17Expropriere ...................................................... 8

FFaptă ilicită ....................................................... 4

GGrup infracțional organizat ..........................24

IImobile preluate în mod abuziv ...................... 6Insolvență ......................................................18

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

DREPT CIVILDaune morale solicitate pentru prejudiciul de imagine pre tins a fi suferit ca urmare a dispunerii începerii ur-mă ririi penale. Lipsa raportului de prepușenie între pro-curor și instituţia în cadrul căreia funcţionează. Ine xis-tenţa faptei ilicite « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 4428 din 10 octombrie 2013 ______________________________ 4

Notifi care formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Înce-ta rea activităţii persoanei juridice notifi cate ulterior de-pu nerii cererii. Consecinţe « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 1625 din 22 martie 2013 __________________________ 6

Expropriere. Contestarea cuantumului despăgubirilor acordate de expropriator « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 112 din 21 ianuarie 2013 _________________________ 8

Composesorat. Contract de concesiune. Încheierea lui de către președintele consiliului de administraţie. Lega-litate « Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, decizia nr. 3400 din 6 septembrie 2013 ______________________________ 9

DREPT PROCESUAL CIVILCerere de revizuire formulată împotriva unei hotărâri arbitrale. Inadmisibilitate « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 2592 din 27 iunie 2013 ____________________11

Contestaţie la titlu. Încălcarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram reglementat de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. Consecinţe « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3151 din 9 octombrie 2013 ________13

3

ÎÎndreptarea hotărârii .....................................13

MMăsuri reparatorii ........................................... 6

NNotifi care .......................................................... 6Nulitate absolută ...........................................15

OObiectul contractului .....................................15

PPersoană juridică ..............................................6Prejudiciu de imagine .......................................4Privilegiul constructorului ............................ 17Procuror ............................................................4Proprietate ........................................................8Putere de lucru judecat ................................. 13

RRaport de prepușenie .......................................4Răspundere civilă delictuală ............................4Revizuire ........................................................ 11

SSalariu ............................................................ 23

UUnitate adminitrativ-teritorială ................... 23

Cuprins (continuare)

DREPT COMERCIALContract de credit. Cesiunea creanţei. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a cesiunii. Condiţii de admisibilitate « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3911 din 13 noiembrie 2013 _____________________________15

Cerere de instituire a privilegiului constructorului. Condiţii de admisibilitate « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3099 din 8 octombrie 2013 _________________17

Insolvenţă. Interesul excluderii asociatului « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 105 din 17 ianuarie 2013 ____18

DREPTUL ASIGURĂRILORInterpretarea clauzelor din contractul de asigurare. Clauzele abuzive « Andreia DOBRESCU _______________20

DREPTUL MUNCII Solicitare de drepturi salariale. Calitatea procesuală pasivă a unităţilor administrativ-teritoriale « Curtea de Apel Ploiești, secţia I civilă, decizia nr. 2395 din 25 sep-tembrie 2013 ____________________________________23

DREPT PENAL Contrabandă. Constituirea unui grup infracţional organizat. Concurs de infracţiuni « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1349 din 18 aprilie 2013 ___________________24

4 Săptămâna Juridică nr. 6/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Răspundere civilă

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 4428 din 10 octombrie 2013

(cuvinte cheie: răspundere civilă delictuală, daune morale, procuror, raport de prepuşenie, faptă

ilicită, prejudiciu de imagine, eroare judiciară)

Daune morale solicitate pentru preju-di ciul de imagine pretins a fi suferit ca urmare a dispunerii începerii urmăririi pe nale. Lipsa raportului de prepuşenie între procuror şi instituţia în cadrul că reia funcţionează. Inexistenţa faptei ilicite

C. civ. din 1865, art. 98, art. 999, art. 1000 alin.(3)

Legea nr. 304/2004, art. 64, art. 68

Măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procuro-rul fi ind liber să aprecieze asupra oportunităţii măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specia-litate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcţionează. Ca atare, nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, respectiv de prepușenie între procuror și parchet, întrucât sub aspectul îndeplinirii acestor atribuţii, procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Speţa: Prin cererea formulată la data de 08.06.2011 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, re-clamanţii V.A.F. și V.F.D. au chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinţi, Ș.C. și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fi e obligaţi pârâ-ţii la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale, ce reprezintă repararea prejudiciului moral cauzat prin fapta ilicită a prepusului acestora și respectiv, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie.

Prin rezoluţia nr. 25 din 23.03.2011 s-a început urmărirea penală împotriva reclamanţilor pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute de art. 264 C.pen. Prin rechizitoriul întocmit în dosarul respectiv s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor și a numitului M.C.G.

Reclamanţii au susţinut că prin această faptă magistratul a comis un abuz, un fapt ilicit care le-a adus un prejudiciu, fapt ilicit care nu poate fi catalogat altfel decât o eroare judiciară conform susţinerilor reclamanţilor, eroare care le-ar fi produs un prejudiciu.

În cauză reclamanţii au solicitat acordarea de daune pentru prejudiciile aduse imaginii reclamantei care, conform susţine-rilor acesteia, a avut de suferit în libertatea de a-și exercita profesia de avocat.

Întrucât acţiunea nu se încadrează în dispoziţiile art. 504 C.proc.pen., a fost respinsă ca neîntemeiată.Prin decizia civilă nr. 78 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă a respins ca nefondat, apelul decla-

rat de reclamanţi.Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.Recursul nu este fondat.

În speţă, recurenţii reclamanţi sunt cei care au stabi-lit fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată susţinând, atât la fond și în apel, dar și în recurs, că au formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală având ca temei de drept dispoziţiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ. și nu dispoziţiile art. 504 C.proc.pen.

Având în vedere hotărârea dată de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competenţă (rămasă invocabilă prin nerecurare), instanţa de apel a reţinut, sub aspectul modalităţii de aplicare, că în speţă nu sunt incidente dis-poziţiile art. 504 alin. (1) și (2) C.proc.pen.

În acest sens s-a reţinut corect, în expunerea de moti-ve a hotărârilor anterioare, că asupra recurenţilor recla-manţi nu a fost luată nici o măsură procesuală preven-tivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul artico-lului 136 C.proc.pen., motiv pentru care, atât instanţa de fond cât și instanţa de apel au stabilit că nu sunt in-cidente în speţă dispoziţiile art. 504 și urm. C.proc.pen.

De asemenea, s-a reţinut corect că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C.civ., privind răspunderea civilă delictuală.

5Săptămâna Juridică nr. 6/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

În analiza recursului pendinte, Înalta Curte consta-tă că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 998 - 999 C.civ. este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor legale și anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui ra-port de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; exis-tenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspun-derii civile delictuale, aceasta este defi nită ca fi ind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiec-tiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţi-nând unei persoane.

Deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinţei și voinţei autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul la-turii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăţie, sub toate aspectele sale, reţinute în art. 998 - 999 C.civ.

Prin urmare, este necesar ca această faptă să fi e impu-tabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acţionând deci cu vinovăţie. Or, în ca-zul de speţă, începerea urmăririi penale dispusă împo-triva recurenţilor reclamanţi nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz, o abatere de la normele procedu-ral penale săvârșită cu vinovăţie în una din formele sale.

În acest sens, are relevanţă și că recurenţii reclamanţi nu au formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului de caz, care a dispus începerea urmăririi penale, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancţionarea disciplinară ori răspunderea penală a aces-tuia, de natura neglijenţei sau imprudenţei cu care ar fi acţionat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Faţă de aceste considerente, respectiv faţă de faptul că nu au fost evidenţiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, în speţă, nu poate fi re-ţinută comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite, ca-uzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări împotriva procurorului de caz constituind implicit o recunoaștere tacită a faptului că în cauza penală, procurorul a acţionat cu respectarea și în limitele normelor procedural pena-le, nefi ind vorba despre săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăţie.

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau ero-rile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C.proc.pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o apli-care a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, ar avea o răspunde-re nelimitată și necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifi ca din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. ar fi general aplicabile.

De asemenea, s-a statuat în jurisprudenţa constantă că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul benefi ciind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a și con-cretizat prin rechizitoriul întocmit, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru fapta în legătu-ră cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Pentru identitate de raţiune, nu poate fi reţinută nici existenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ.

În speţă, s-a statuat în mod corect că nu se poate reţi-ne existenţa unui raport de subordonare, de prepușenie, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire pe-nală procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, așa după cum rezultă în mod expres din preve-derile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii”, precum și din dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor ju-decătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale”.

Rezultă, așadar, că măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile le-gale, procurorul fi ind liber să aprecieze asupra oportu-nităţii măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcţionează.

În atare situaţie, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între pârâtul Ș.C. și D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinţi, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a co-mitentului pentru fapta prepusului, nefi ind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.


Drept civil

DREPT CIVIL

Imobile preluate în mod abuziv

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 1625 din 22 martie 2013

(cuvinte cheie: imobile preluate în mod abuziv, notifi care, măsuri reparatorii, capacitate de

folosinţă, calitate procesuală pasivă, persoană juridică)

Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Încetarea activităţii persoa-nei juridice notificate ulterior depu-nerii cererii. Consecinţe

Legea nr. 10, art. 21, art. 26Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. IV

În situaţia radierii persoanei juridice învestite cu soluţionarea notifi cării, intervenită după intrarea în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă, astfel cum este prevăzu-tă pentru situaţia încetării activităţii persoanei juridice anterior intrării în vigoare a legii reparatorii (art. IV alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005).

Drept urmare, nimic nu se opune ca și în cazul în care momentul încetării activităţii persoanei juridice prevăzute de art. 21 alin. (1) [fost art. 20 alin. (1)] se plasează după intrarea în vigoare a legii și, mai mult decât atât, după învestirea sa cu soluţionarea unei notifi cări formulate cu respectarea dispoziţiilor legale, soluţionarea notifi cării să revină și în acest caz aceleiași entităţi ca cea indicată prin norma sus citată – respectiv, cea care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva societate comercială -, deoarece altfel, subiectul pasiv al raportului de restituire nu ar putea fi identifi cat, ceea ce este inacceptabil din perspectiva art. 3 Cod civil 1865.

Prin cererea formulată la 4.07.2008, în aplicarea efectelor Deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, intimaţii reclamanţi au solicitat instanţei de judecată soluţiona-rea pe fond a pretenţiilor ce fac obiectul notifi cării din 8.11.2001 adresate unităţii deţinătoare SC C. SA în ter-menul legal prevăzut de Legii nr. 10/2001, (acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 24.671 mp și a conacului și celorlalte construcţii – demolate, potrivit precizării cererii), întrucât entitatea notifi cată a refuzat în mod nejustifi cat emiterea deciziei motivate de soluţionare a notifi cării, deși anterior acţiunii de faţă s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 770/2007 de Tribunalul Dâmboviţa prin care s-a dispus obligarea sa în acest sens.

Din punct de vedere al cadrului procesual pasiv, Înalta Curte constată că intimaţii reclamanţi, prin cererea de-pusă la prima instanţă, au precizat și completat cererea iniţială; astfel, în ce privește pârâta chemată în judecată – SC C. SA au învederat că denumirea corectă a acesteia este SC C.C. SA, arătând, totodată, că alături de pârâta iniţială înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâţi și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fără ca însă reclamanţii să motiveze în vreun fel calitatea procesuală pasivă a acestora, iar instanţa a dispus intro-ducerea în cauză a entităţilor chemate în judecată în ca-litate de pârâţi.

Prin soluţia pronunţată de prima instanţă, între alte-le, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive

a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit considerentelor arătate.

În ce privește prezenţa procesuală a recurentului pâ-rât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, în faţa instanţei de apel, în primul ciclu procesual, acest pârât a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în susţinerea căreia s-a prevalat de dispoziţiile art. II din Legea 302/2009 prin care au fost modifi cate dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că a invo-cat că în cauză operează o transmitere legală de calitatea procesuală pasivă în favoarea AVAS care îl va substitui în proces.

La termenul din 24.10.2010, instanţa de apel a dispus scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice și introducerea în cauză a Autorităţii pentru Valorifi carea Activelor Statului.

Recursul formulat de AVAS a fost admis prin decizia civilă nr. 7147 din 14 octombrie 2011a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia I civilă, care a statuat că dis-poziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în speţă, situaţie în care s-a apreciat că în mod nelegal Ministerul Finanţelor Publice a fost scos din cau-ză și ca atare, nelegal s-a constatat preluarea calităţii sale procesuale pasive de către AVAS care a fost citată în ca-uză în calitate de intimată pârâtă; drept urmare, s-a ca-sat decizia instanţei de apel întrucât calea de atac a fost soluţionată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.


Drept civil

Prin aceeași decizie de casare, instanţa de recurs a mai stabilit că pentru soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii, în cauză sunt incidente dispo-ziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată fi ind împrejurarea că la momentul formulării notifi cării către SC C.C. SA, aceasta era o societate cu capital majoritar de stat, structura capitalului social fi ind aceeași și la 1.04.2003, astfel cum s-a reţinut că rezultă din întâmpi-narea formulată de aceasta la prima instanţă.

Totodată, instanţa de casare a stabilit că la momentul rejudecării apelului se vor administra probe pentru do-vedirea existenţei celor trei contracte de vânzare-cum-părare prin care SC C.C. SA ar fi vândut terenul în litigiu, urmând a se avea în vedere împrejurarea că din înscri-surile cauzei a rezultat că unitatea căreia i-a fost adre-sată notifi carea - SC C.C. SA - se afl a în procedura fali-mentului, începută la data de 15.04.2004 și fi nalizată la 11.12.2008.

În rejudecare, instanţa de apel, în ședinţa publică din data de 23 februarie 2012 a dispus citarea în cauză în ca-litate de intimat-pârât a Ministerului Finanţelor Publice București; de asemenea, s-au solicitat relaţii de la Ofi ciul Naţional al Registrului Comerţului, din care reieșit că intimata-pârâtă SC C.C. SA este radiată din 30.01.2009, procedura insolvenţei fi ind, într-adevăr, fi nalizată.

Drept urmare, la termenul din 3.05.2012 curtea de apel a invocat din ofi ciu excepţia lipsei capacităţii pro-cesuale de folosinţă (și de exerciţiu) a intimatei pârâte, excepţie care a fost admisă la același termen.

După adoptarea acestei măsuri, entitatea notifi cată a fost eliminată din cadrul procesual al cauzei și, astfel, Ministerul Finanţelor Publice a devenit singurul pârât al pricinii.

De asemenea, instanţa de rejudecare a dispus depu-nerea la dosar și a contractelor de vânzare-cumpărare menţionate în raportul de expertiză topo efectuat în cauză, fi ind astfel depuse în copie trei contracte: con-tractul autentifi cat sub nr. 3xx/2001 de BNP F.E.G., sub nr. 5xx/2000 și sub nr. 8xx/2000 de BNP G.D., dovedin-du-se astfel că întreaga suprafaţă de teren (24.671 mp ce face obiectul pricinii) era înstrăinată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, construcţiile fi ind demolate.

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care entitatea deţinătoare nu și-ar fi pierdut capacitatea procesuală de folosinţă pe parcursul soluţionării pricinii ca urmare a radierii ei după închiderea procedurii insolvenţei, calita-tea procesuală pasivă în cauză îi revenea, conform legii, așa cum deja s-a statuat în decizia de casare.

Calitatea de entitate competentă să emită dispoziţia motivată de soluţionare a notifi cării decurge din dispo-ziţiile art. 21 alin. (1) din Legea 10/2001, chiar în condi-ţiile în care terenurile solicitate prin notifi care erau deja

înstrăinate, date fi ind prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care dispun: „(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate de per-soanele juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4).”

Pe de altă parte, cererea de faţă fi ind formulată în apli-carea efectelor Deciziei nr. XX/2007, raportul juridic de-dus judecăţii purta între entitatea notifi cată (SA C.C. SA) și titularii notifi cării ce se pretind persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii (intimaţii reclamanţi), notifi carea fi ind adresată acesteia și fără a fi fost înaintată unei alte entităţi până la momentul radierii și a dispariţiei sale ca subiect de drept.

Pentru o astfel de ipoteză a radierii persoanei juridi-ce învestite cu soluţionarea notifi cării produsă după in-trarea în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă, însă, se constată că pentru situaţia încetării activităţii persoanei juridice anterior intrării în vigoare a legii reparatorii, la art. IV alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005 se prevede în următorul sens:

„(1) În cazul în care, la data intrării în vigoare a pre-zentei legi, societatea comercială prevăzută la art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioa-da 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modifi cările aduse prin prezentul titlu, și-a încetat acti-vitatea ca persoană juridică, competenţa de soluţionare a cererii de restituire revine entităţii care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva soci-etate comercială.”

Drept urmare, ubi eadem est ratio, eadem lex esse de-bet, Înalta Curte constată că nimic nu se opune ca și în cazul în care momentul încetării activităţii persoa-nei juridice prevăzute de art. 21 alin. (1 ) [fost art. 20 alin. (1)] se plasează după intrarea în vigoare a legii și, mai mult decât atât, după învestirea sa cu soluţionarea unei notifi cări formulate cu respectarea dispoziţiilor le-gale, soluţionarea notifi cării să revină și în acest caz ace-leiași entităţi ca cea indicată prin norma citată, deoarece altfel, subiectul pasiv al raportului de restituire nu ar pu-tea fi identifi cat, ceea ce este inacceptabil din perspectiva art. 3 Cod civil 1865. Ca atare, prin analogia legii, Înalta Curte apreciază că, în cauză, competenţa soluţionării notifi cării intimaţilor reclamanţi revine acţionarului în numele statului la fosta societate SC C.C. SA, anume, Agenţia Domeniilor Statului care a avut calitatea de ac-ţionar majoritar cu o cotă de participaţie de 98,4135%, astfel cum reiese din adresa emisă de Ofi ciul Naţional al Registrului Comerţului.

Totodată, același tip de raţionament [analogia legii - cu dispoziţiile art. 27 alin. (1)- (4) din Legea nr. 10/2001, republicată], indică soluţia potrivit căreia de la data pro-nunţării prezentei decizii (ca moment al identifi cării


Drept civil

persoanei juridice cu competenţă în soluţionarea noti-fi cării și al luării la cunoștinţă de către intimaţii recla-manţi despre aceasta) aceștia au un nou termen cu cel prevăzut de art. 22 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, re-publicată pentru a adresa notifi carea către Administraţia Domeniilor Statului, entitate desemnată prin dispoziţii-le legii în vederea soluţionării notifi cării.

În consecinţă, faţă de cele arătate, reiese că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurent este întemeiată, întrucât nici la data atragerii sale în proces de către reclamanţi prin cererea completatoare din 17.09.2008 (fără o justifi care și motivare în temeiul dispoziţiilor legii speciale) nu avea vreo competenţă în legătură cu soluţionarea notifi cării și nici ulterior după radierea persoanei juridice notifi cate.

În plus, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, invocate de intimaţii reclamanţi (pentru a legitima chemarea în proces a Ministerului Finanţelor Publice) nu sunt incidente, deoarece aceștia

nu se afl au în situaţia de a nu fi cunoscut unitatea deţi-nătoare și de a se fi adresat, în termenii acestei norme, cu o solicitare în acest sens primăriei în a cărei rază te-ritorială se afl ă terenul; dimpotrivă, reclamanţii au avut cunoștinţă de unitatea deţinătoare ca fi ind SC C.C. SA (ceea ce a fost confi rmat și prin probele cauzei de faţă) au formulat în termen legal notifi carea pe care au adresat-o acesteia, însă entitatea legal învestită nu a soluţionat-o până la momentul încetării sale ca subiect de drept.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, a admis recursul pârâtului, a modifi cat în tot de-cizia recurată în sensul că s-a admis excepţia lipsei cali-tăţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, fi ind schimbată în parte sentinţa; drept urmare, cererea formulată împotriva pârâtului Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă pe calea acestei excepţii; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

DREPT CIVIL

Proprietate

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 112 din 21 ianuarie 2013

(cuvinte cheie: proprietate, expropriere, despăgubiri)

Expropriere. Contestarea cuantumului des păgubirilor acordate de expropria-tor

Legea nr. 33/1994, art. 26 alin. (2)

Critica recurentei cu privire la momentul stabilirii despăgubirii, respectiv cel al efectuării raportului de ex-pertiză în faza procesuală a apelului, este de asemenea nefondată și nu poate fi primită.

Astfel, afi rmaţiile recurentei conform cărora momen-tul de la care ar fi trebuit calculată acordarea despăgubi-rii este cel al deposedării, nu au susţinere în dispoziţiile legale aplicabile în cauză, urmând a fi înlăturate, întru-cât acest moment este stabilit în mod imperativ de lege, sens în care art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 dis-pune: „La calcularea despăgubirilor, experţii, precum și instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administra-tiv teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.

Acest text de lege, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, nu permite inter-pretului să stabilească un alt moment în raport cu care să se calculeze valoarea despăgubirilor pentru terenurile expropriate.

Așa fi ind, cum reclamanta a înţeles să-și asume deme-rsul judiciar prin intermediul căruia a înţeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceas-ta trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment, sub motivul existenţei unor fl uctuaţii ale preţurilor de tranzacţionare a terenurilor similare ce-lui expropriat pe piaţa imobiliară.


Drept civil

DREPT CIVIL

Contracte

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, decizia nr. 3400 din 6 septembrie 2013

(cuvinte cheie: composesorat, contract de concesiune, consiliu de administraţie, act de

dispoziţie, consimţământ)

Composesorat. Contract de concesiune. În che ierea lui de către preşedintele con si liului de administraţie. Legalitate

În statutul composesoratului sunt enumerate în mod neechivoc și limitativ actele prin care se tinde la mărirea sau micșorarea patrimoniului composesoratului, acte care pot fi realizate în mod exclusiv de către adunarea generală a composesoratului, respectiv acte de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de aso-ciere cu proprietari de terenuri persoane fi zice sau juridice sau cu alte composesorate.

Cum contractul denumit „contract de concesiune” nu se încadrează printre actele enumerate expres și limitativ de statut, nu mai are relevanţă dacă acel act este sau nu un act de dispoziţie relativ la conţinut sau durată, pentru că actul trebuie să întrunească cumulativ ambele condiţii, anume să fi e un act prin are să se mărească sau să se micșoreze patrimoniul și să fi e un act de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de asociere cu proprietari de teren persoane fi zice sau juridice sau cu alte composesorate, or actul în discuţie este un contract nenumit, intitulat de părţi „contract de concesiune”.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 131/07.02.2012 a Judecătoriei Huedin, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul composesoratul H., în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SRL, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune nr. 5/01.12.2008.

Prin decizia civilă nr. 231/30.04.2013 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul Composesoratul H. în contra sentinţei civile nr. 131/07.02.2012.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că starea de fapt existenţă în speţă a fost reţinută în mod corect de către prima instanţă în sensul că la data de 1.12.2008 între consiliul de administraţie al composesoratul H., judeţul Cluj, reprezentat prin președinte L.S. și pârâtul SC R.C. SRL s-a încheiat, pe o perioadă de 49 ani, un contract denumit de către părţi „contract de concesiune”.

De asemenea, potrivit clauzelor contractuale, obiectul contractului îl constituie „preluarea în concesiune” a unui teren în suprafaţă de 0,25 hectare din totalul de 56 de hectare afl at în posesia membrilor composesoratului în vederea exploatării de piatră și a desfășurării altor activităţi necesare acestui scop, în schimbul plăţii unui preţ de 30.300 euro/an, contractul fi ind semnat de către președintele consiliului de administraţie, L.S. din partea composesoratului H., în calitate de concedent și de către dl B.T. din partea SC R.C. SRL.

În mod evident, prin ipoteza de faţă suntem în prezenţa valorifi cării productelor care, în esenţă, așa cum s-a statuat în doctrină, sunt bunuri care rezultă dintr-un alt bun.

Spre deosebire de fructe, productele se caracterizează prin aceea că, pentru a fi obţinute, trebuie consumată, treptat sau dintr-o dată, substanţa bunului din care rezultă, însemnând că obţinerea productelor implică exerciţiul atributului de dispo-ziţie materială asupra acestui bun.

În pofi da acestor statuări, Tribunalul a conchis că elementul esenţial în dezlegarea prezentei pricini îl reprezintă dispoziţi-ile inserate în cuprinsul Statutului composesoratului H.

Astfel, la art. 14.1 lit. f) sunt enumerate în mod neechivoc și limitativ actele prin care se tinde la mărirea sau micșorarea patrimoniului composesoratului, acte care pot fi realizate în mod exclusiv de către Adunarea Generală a composesoratului, respectiv acte de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de asociere cu proprietari de teren persoane fi zice sau juridice sau cu alte composesorate.

Raportat la aceste dispoziţii statutare, Tribunalul a constatat că încheierea contactelor de concesiune nu se regăsește prin-tre actele juridice care conduc la mărirea sau micșorarea patrimoniului composesoratului și a căror perfectare este atributul exclusiv al Adunării Generale a composesoratului. De asemenea, în mod corect s-a statuat de către judecătorul fondului faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 24 lit. a) din Statut, consiliul de administraţie are nu numai atribuţia, ci și obligaţia de a admi-nistra în mod corespunzător patrimoniul composesoratului, iar potrivit dispoziţiilor art. 27.1 lit. a) din Statut, președintele composesoratului reprezintă composesoratul în relaţiile cu terţii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Composesoratul H. Recursul nu este fondat.


Drept civil

Tribunalul a reţinut corect că la art. 14.1 lit. f) din Statutul composesoratului H. sunt enumerate în mod neechivoc și limitativ actele prin care se tinde la mărirea sau micșorarea patrimoniului composesoratului, acte care pot fi realizate în mod exclusiv de către Adunarea Generală a composesoratului, respectiv acte de vân-zare-cumpărare, de donaţie sau de asociere cu propri-etari de teren persoane fi zice sau juridice sau cu alte composesorate.

Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că textul art. 14.1 lit. f) din Statutul composesoratului H. preve-de două condiţii imperative cumulative pentru ipoteza în care doar Adunarea Generală poate exprima acordul: prima este aceea ca actul să privească mărirea sau mic-șorarea patrimoniului composesoratului, iar a doua este aceea ca această mărire sau micșorare să se facă prin unul dintre actele enumerate tot acolo, anume acte de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de asociere cu pro-prietari de teren persoane fi zice sau juridice sau cu alte composesorate.

Cum contractul denumit „contractul de concesiune nr. 5/01.12.2009” nu se încadrează printre actele enu-merate expres și limitativ mai sus, nu mai are relevanţă discuţia dacă acel act este un act de dispoziţie sau nu re-lativ la conţinut sau durată, pentru că actul trebuie să întrunească cumulativ ambele condiţii, anume să fi e un act prin are să se mărească sau să se micșoreze patrimo-niul și să fi e un act de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de asociere cu proprietari de teren persoane fi zice sau juridice sau cu alte composesorate, iar actul în discu-ţie este un contract nenumit, intitulat de părţi „contract de concesiune”.

Mai trebuie arătat că, de principiu, este destul de di-fi cilă o enumerare a tuturor actelor care pot fi încheiate de o persoană fi zică sau juridică, iar acesta este moti-vul pentru care se recurge la această tehnică a redactării unui statut, cum este și cel în discuţie, în sensul că se menţionează expres și limitativ anumite acte mai im-portante cu privire la care se dorește să se atragă atenţia prin prisma consecinţelor pe care le pot avea și care sunt în sarcina unui organ al persoanei juridice, dar, pe de altă parte, pentru a da libertate persoanei juridice să încheie orice act juridic, se prevede pentru alt organ că acesta va putea încheia orice alte acte.

Este și situaţia de faţă când la art. 24 lit. a) din Statut se prevede că consiliul de administraţie are nu numai atribuţia, ci și obligaţia de a administra în mod cores-punzător patrimoniul composesoratului, iar potrivit dispoziţiilor art. 27.1 lit. a) din Statut, președintele composesoratului reprezintă composesoratul în relaţii-

le cu terţii. De asemenea, la art. 27.1 lit. k) din Statut se prevede că președintele composesoratului semnează contractele de exploatat balast și altele asemenea. Prin formularea „altele asemenea” se admite că președintele composesoratului poate semna și alte contracte care nu sunt expres enumerate, dar care sunt de aceeași natură cu cele indicate.

Prin urmare, raportat la cele expuse anterior, consim-ţământul la încheierea contractului a fost valabil expri-mat, astfel că nu au fost încălcate prevederile art. 948 pct. 2 C.civ.

Faţă de această interpretare nu pot fi primite nici sus-ţinerile privind incidenţa art. 24 din O.G. nr. 26/2000, deoarece aceste dispoziţii sunt incidente ca norme gene-rale în lipsa unor dispoziţii statutare. Or, în cauză, statu-tul recurentei are dispoziţii exprese pentru speţa dedusă judecăţii, așa cum am arătat mai sus.

Faţă de tehnica redactării statutelor arătată mai sus nu se poate reţine nici incidenţa art. 28 din Legea nr. 1/2000, pentru că, chiar dacă pentru un organ se prevăd atribuţii limitate, există dispoziţii care permit pentru un alt organ preluarea tuturor celorlalte atribuţii, mai ales că nu există nicio dispoziţie legală care să impună o altă modalitate de redactare sau de împărţire a atribuţiilor.

Consimţământul composesoratului în calitate de așa-zis concesionar la încheierea contractului nenumit de „concesiune” a fost prin urmare valabil exprimat, întrucât pentru realizarea unui act juridic de dispoziţie nenumit nu este necesară exprimarea voinţei Adunării Generale a composesoratului.

Pentru exprimarea unui consimţământ valabil la în-cheierea contractului de concesiune nr. 5/01.12.2009 nu trebuia să preexiste o hotărâre a Adunării Generale a composesoratului prin care să fi e aprobată încheierea acestui contract, iar consiliul de administraţie reprezen-tat prin președintele său putea să semneze contractul în mod valabil, deoarece pentru un astfel de contract nu era necesară o hotărâre a Adunării Generale, cât timp nu era unul dintre actele limitativ enumerate în Statut la art. 14.

Nu se poate reţine că dispoziţiile Statutului care au fost reţinute de către instanţa de apel au fost privite în mod izolat, pentru că a procedat la coroborarea lor cu celelalte dispoziţii ale Statutului din care rezultă clar împărţirea atribuţiilor între Adunarea Generală, pe de o parte, și consiliul de administraţie și președintele com-posesoratului, pe de altă parte, așa cum reiese din anali-za și indicarea art. 14, 24 și 27 din Statut.


Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Căi de atac

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 2592 din 27 iunie 2013

(cuvinte cheie: acţiune în anulare, revizuire, arbitraj, excepţia inadmisibilităţii)

Cerere de revizuire formulată îm po-tri va unei hotărâri arbitrale. Inad mi si-bilitate

C. proc. civ. din 1865, art. 322 alin. (1), art. 364

Este inadmisibilă cererea de revizuire formulată împotriva unei hotărâri arbitrale întrucât dispoziţiile art. 364 C. proc. civ. consacră unicitatea mijlocului prin care se poate obţine desfi inţarea hotărârii arbi-trale, prin statuarea acestor dispoziţii speciale aplicabile unei proceduri speciale legiuitorul excluzând posibilitatea atacării hotărârii arbitrale nu doar prin căile ordinare de atac, ci și prin cele extraordinare.

Speţa: Prin sentinţa nr. 253/F-COM, Curtea de Apel Pitești, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fi scal, a admis acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC 90’S C.I. SRL Brașov - prin lichidator SC C.C. IPURL în contra-dictoriu cu pârâta SC S. SA; a anulat hotărârea arbitrală nr. 4/26 iulie 2007 pronunţată de Curtea de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerţ, Industrie și Agricultură Sibiu și a respins cererea de revizuire a hotărârii arbitrale nr. 2/10 aprilie 2003 ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:Prin Hotărârea nr. 2/10 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial din cadrul Camerei de Comerţ, Industrie

și Agricultură Sibiu a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC 90’S C.I. SRL Brașov și a fost obligată pârâta SC S. SA Copșa Mică să plătească reclamantei suma de 17.981.668.332 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a can-tităţii de 661.753 kg zinc, precum și cheltuieli de judecată de 121.812.600 lei.

La data de 8 noiembrie 2006, pârâta SC S. SA Copșa Mică a formulat cerere de revizuire a Hotărârii arbitrale nr. 2/10 aprilie 2003, invocând dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., și solicitând schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii formulate de reclamanta SC 90’S C.I. SRL Brașov, întrucât tribunalul arbitral a avut în mod greșit în vedere contractul de vânzare – cumpărare nr. 5445/8 mai 1998, în condiţiile în care a examinat raportul comercial născut prin contractul de vân-zare-cumpărare nr. 5446/8 mai 1998.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 4/26 iulie 2007, Curtea de Arbitraj Comercial a decis, cu majoritate, admiterea cererii de revizuire formulate de pârâta SC S. SA Copșa Mică și retractarea hotărârii arbitrale nr. 2/2003.

Rejudecând cauza, a dispus respingerea cererii arbitrale formulate de reclamanta SC 90’S C.I. SRL Brașov împotriva pârâ-tei SC S. SA Copșa Mică.

În motivarea hotărârii, sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., tribunalul arbitral a reţinut că revizuirea este o cale de atac ce poate fi promovată împotriva unei hotărâri defi nitive care evocă fondul pricinii și că, în speţă, fondul litigiului a fost invocat doar de către instanţa arbitrală.

Raportat la sentinţa civilă nr. 1207/2004 a Tribunalului Sibiu, ce constituie un înscris nou, s-a mai reţinut că este aplica-bilă în speţă teza a II-a a art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care permite revizuirea în cazul în care s-au descoperit înscrisuri dovedi-toare ce nu au putut fi înfăţișate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Pe fond și în rejudecarea acţiunii arbitrale s-a reţinut, în esenţă, că sentinţa revizuită se întemeiază pe contractul nr. 5445/1998, iar nu pe contractul nr. 5446/1998, deși Tribunalul Sibiu, prin sentinţa nr. 1207/C/9 aprilie 2004, defi nitivă prin decizia Curţii de Apel Alba Iulia nr. 265/A/2004, a tranșat în mod defi nitiv că între contractul nr. 5446/1998 și proce-sul-verbal de custodie din 21 septembrie 1998 nu există nicio legătură, fi ind acte distincte.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale a formulat acţiune în anulare intimata-reclamantă SC 90’S C.I. SRL Brașov - prin lichidator SC C.C. SRL înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia.

Prin sentinţa comercială nr. 2/F/6 iunie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială, a admis acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC 90´S C.I. SRL Brașov și a dispus anularea hotărârii arbitrale nr. 4/26 iulie 2007. Procedând la rejudecarea cererii de revizuire a hotărârii arbitrale nr. 2/10 aprilie 2003, a dispus respingerea acesteia ca inadmisibilă, cu obligarea revizuientei SC S. SA la plata către intimată a sumei de 4 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta SC S. SA, iar prin decizia nr. 1216/14 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia comercială, a admis recursul și a casat sentinţa nr. 2/F/6 iunie 2008 cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă.



Ulterior, prin încheierea nr. 4145/25 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie s-a dispus strămu-tarea pricinii la Curtea de Apel Pitești, cu păstrarea actelor îndeplinite.

Curtea de Apel Pitești a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 364 C. proc. civ. „Hotărârea arbitrală poate fi desfi inţată nu-mai prin acţiune în anulare”.

Voinţa legiuitorului, exprimată până la momentul formulării cererii de revizuire din speţă și valabilă și în prezent, este ca hotărârea arbitrală să fi e desfi inţată numai prin acţiune în anulare, care nu este o cale de atac similară celor consacrate de Codul de procedură civilă, ci este o acţiune în justiţie de sine stătătoare.

În aceste condiţii în care legea stabilește fără echivoc faptul că nu există altă „cale de atac” ce poate fi exercitată împotriva hotărârii arbitrale, precum și în condiţiile în care nu face nicio trimitere la reglementarea legală a revizuirii, revizuirea unei hotărâri arbitrale este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal SC S. SA.Recursul nu este fondat.

Curtea de apel a respins în mod corect solicitarea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu în-trebarea preliminară, reţinând că o astfel de hotărâre nu este necesară soluţionării prezentului litigiu.

Cu privire la solicitarea de a suspenda judecata cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 144 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este de reţinut că această dispoziţie legală nu este imperativă, ci facultativă, fi ind lăsată la aprecierea instanţei.

Așa fi ind, în mod corect a fost respinsă cererea de suspendare.

Înalta Curte a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 364 C. proc. civ., „Hotărârea arbitrală poate fi desfi inţată nu-mai prin acţiune în anulare”.

Hotărârea arbitrală poate fi desfi inţată numai pentru unul din motivele prevăzute la art. 364 lit. a)-i), contro-lul efectuat de instanţă asupra hotărârii arbitrale este în esenţă un control de legalitate, și nu de temeinicie.

Art. 364 C. proc. civ. consacră, prin modul neechivoc în care este formulat, unicitatea mijlocului prin care se poate obţine desfi inţarea hotărârii arbitrale.

Prin statuarea unor dispoziţii speciale aplicabile unei proceduri speciale, legiuitorul a exclus posibilitatea ata-cării acestei hotărâri arbitrale nu doar prin căile ordinare de atac, ci și prin cele extraordinare.

Curtea de Apel Pitești a reţinut în mod corect fap-tul că până la modifi carea intervenită prin Legea nr. 59/1993, Codul de procedură civilă prevedea posi-bilitatea atacării hotărârii arbitrale și cu contestaţie în anulare și revizuire.

Prin Legea nr. 59/1993, legiuitorul a stabilit ca pro-cesul arbitral și hotărârea arbitrală să fi e tratate în mod distinct.

A fost exclusă dispoziţia privind posibilitatea atacării hotărârii arbitrale cu contestaţie în anulare și revizuire și a introdus, ca unică soluţie, acţiunea în anulare, ca unic procedeu de desfi inţare a respectivei hotărâri.

Motivele acţiunii în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

Neexistând reglementată o altă cale de atac, Curtea de apel a reţinut în mod corect că hotărârea arbitrală nu poate fi supusă revizuirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere revizuirea hotărârilor rămase defi nitive în in-stanţa de apel sau prin neapelare, precum și a hotărârilor date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

Aceste cerinţe ale legii nu sunt întrunite în cauză.Sentinţa civilă nr. 1207/2004 a Tribunalului Sibiu cu

titlu de act nou nu a existat la momentul pronunţării ho-tărârii arbitrale a cărei revizuire se cere.

Așadar, nu sunt întrunite în cauză cerinţele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv descoperirea de înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţișate dintr-o împrejurare mai presus de vo-inţa părţilor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire a hotărârii arbitrale și astfel nu există motive de nelegalitate care să impună modifi carea sau casarea hotărârii recurate.

Așa fi ind, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.



DREPT PROCESUAL CIVIL

Executare silită

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3151 din 9 octombrie 2013

(cuvinte cheie: executare silită, contestaţie la titlu, îndreptarea hotărârii, putere de lucru judecat)

Contestaţie la titlu. Încălcarea prin ci-piului electa una via, non datur recur-sus ad alteram reglementat de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. Consecinţe

C. proc. civ. din 1865, art. 2811, art. 399 alin. (1)

În cazul în care legea prevede două căi procedurale diferite, cu aceeași fi nalitate, opţiunea părţilor im-plicate în proces pentru prima posibilitate împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală, caracterul exclusiv al opţiunii pentru una din cele doi căi fi ind determinat de împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii în una și aceeași problemă. Prin urmare, dacă părţile au apelat la procedura de îndreptare instituită în art. 2811 C. proc. civ. nu mai pot uza de contestaţia la titlu reglementată în art. 399 alin. (1) și urm. C. proc. civ., raţiunea legiuitorului fi ind determinată de identitatea scopului urmărit, a fi nalităţii celor două reglementări, respectiv: lămurirea întinderii, înţelesului și aplicării dispozitivului unei hotă-râri judecătorești.

Speţa: Prin contestaţia la titlu înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, formulată de contestatorii Municipiul C. prin primar și Primarul Municipiului C. au solicitat lămurirea înţelesului, întinderii și aplicării titlului reprezentat de decizia nr. 190/23 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. xx324/63/2008.

Prin sentinţa nr. 10361/2 iulie 2012, Judecătoria Craiova a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 25/2 aprilie 2013, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, a admis contestaţia la titlu și a lămurit titlul executoriu, respectiv, decizia nr. 190/23 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. xx324/63/2008 în sensul că exprimarea „contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii trei ani reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă pe cei trei ani anterioară pronunţării deciziei, respectiv, datei de 23 noiembrie 2011”, iar sintagma „și în continuare la plata sumei de 3.519 lei/lunar până la data efectivă a desfi inţării lucrărilor situate pe teren”, înseamnă obligarea la plata sumei de 3.519 lei/lunar, repre-zentând contravaloare lipsă de folosinţă teren, obligaţie care curge de la data de 23 noiembrie 2011 și până la desfi inţarea parcării de pe terenul din Craiova, str. N. nr.11 A.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a art. 399 – 401 C. proc. civ., apreciind că, întrucât instanţa care a soluţionat apelul a luat în considerare parcarea, și raportat la momentul la care aceasta a fost edifi cată, perioada la care s-a referit instanţa de apel privind contravaloarea lipsei de folosinţă a fost cea de trei ani anteriori pronunţării deciziei, respectiv, pe cei trei ani anteriori datei de 23 noiembrie 2011. Un argument în reţinerea acestei concluzii a fost apreciat de instanţa de apel ca fi ind faptul că prin încheierea din 2 mai 2012, rămasă defi nitivă și irevocabilă, Curtea de apel a respins cererea formulată de petenţii M.M. și M.D.L. întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., prin care solicitau ca instanţa să specifi ce perioada de trei ani ca fi ind delimitată între 29 noiembrie 2005 – 28 noiembrie 2008 – data introdu-cerii în cauză a pârâtului Municipiul C. prin primar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs intimaţii M.M. și M.D.L.

Recursul este fondat.

Codul de procedură civilă vechi reglementează în două articole posibilitatea părţilor implicate într-un proces fi -nalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătorești de a solicita lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea și apli-carea dispozitivului hotărârii date, respectiv: art. 2811 C. proc. civ. și art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. În primul caz este reglementată posibilitatea părţilor de a solicita instanţei care a pronunţat hotărârea vizată, da-rea unei încheieri de lămurire, îndreptare sau completare

a dispozitivului în Camera de Consiliu, în termenul pre-văzut pentru declararea căilor de atac împotriva acelor hotărâri, așadar la scurt timp după pronunţarea aceste-ia. Art. 399 teza a II-a alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestaţia la titlu care are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată și care poate fi folosită în faza de executare silită a hotărârii judecătorești, pentru ipoteza în care sunt necesare atare lămuriri în vederea punerii în executare silită a acestei hotărâri judecătorești.



O particularitate a reglementării naţionale în materie de lămurire a înţelesului, întinderii și aplicării dispoziti-vului unei hotărâri judecătorești este exprimată în chiar conţinutul art. 399 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că părţile au deschisă calea contestaţiei la titlu „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ.”. Ca atare, contestaţia la titlu este reglementată cu carac-ter subsidiar, pentru ipoteza în care, din varii motive, părţile nu au uzat de procedura de îndreptare a hotărârii judecătorești prevăzută de art. 2811 C. proc. civ. Din re-glementarea art. 399 alin. (1) C. proc. civ. se desprinde concluzia că nu importă natura acestor motive pentru care partea nu a uzat de procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., așadar pot fi și motive subiective, care ţin de voinţa părţii interesate, însă, ceea ce este expres dispus de legiuitor este faptul că, dacă părţile au apelat la pro-cedura de îndreptare instituită în art. 2811 C. proc. civ. nu mai pot uza de contestaţia la titlu reglementată în art. 399 alin. (1) și urm. C. proc. civ., raţiunea legiuito-rului fi ind determinată de identitatea scopului urmărit, a fi nalităţii celor două reglementări, respectiv: lămurirea întinderii, înţelesului și aplicării dispozitivului unei ho-tărâri judecătorești.

Ca atare, deși nu poate fi reţinută excepţia puterii lucrului judecat, invocată de recurenţi în dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât puterea lucrului jude-cat poate fi dedusă doar dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în urma unor dezbateri contradictorii cu ca-racter contencios, caracteristici ce nu se aplică încheierii de lămurire a dispozitivului reglementată de art. 2811 C. proc. civ., Înalta Curte reţine ca întemeiată critica re-curenţilor privitoare la faptul că dezlegarea dată prin în-cheierea din 2 mai 2012 a uneia și aceleiași chestiuni de fapt nu mai putea fi reluată prin judecata de faţă. O ata-re concluzie este impusă de conţinutul art. 399 alin. (1) C. proc. civ., text de lege reţinut ca aplicabil în speţa de faţă, de către instanţa de fond, care reglementează prin-cipiul electa una via, non datur recursus ad alteram. În alţi termeni, în cazul în care legea prevede două căi proce-durale diferite, cu aceeași fi nalitate, opţiunea părţilor implicate în proces pentru prima posibilitate – în speţă, procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., care este

supusă unor termene imperative, împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală, respectiv, contestaţia la titlu reglementată de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. pen-tru lămurirea aceleiași chestiuni de fapt.

Raţiunea pentru care este prevăzut caracterul exclu-siv al opţiunii pentru una dintre cele două căi procedu-rale este tocmai împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii în una și aceeași problemă sesizată in-stanţei. Și din acest unghi de vedere, recursul declarat de recurenţi este fondat, întrucât, dacă prin încheierea din 2 mai 2012, instanţa de apel a apreciat că hotărâ-rea a cărei îndreptare se solicită cuprinde sufi ciente ar-gumente pentru stabilirea intervalului de timp pentru care se datorează contravaloarea lipsei de folosinţă, prin decizia atacată pronunţată în contestaţia la titlu, aceeași instanţă de apel a reţinut că se impun clarifi cări cu pri-vire la stabilirea intervalului de timp pentru care se da-torează despăgubirile în cauză, înfrângând astfel scopul pentru care a fost instituită reglementarea exprimată în art. 399 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că și ultimul motiv de recurs relativ la contradictorialitatea și nelegalitatea hotărârii atacate este întemeiat, întrucât prin lămurirea dată, in-stanţa de apel a procedat la modifi carea deciziei supusă contestaţiei la titlu, făcând o nouă interpretare a pro-belor și înscrisurilor afl ate la dosarul de fond. Or, prin însăși natura ei juridică, contestaţia la titlu nu poate mo-difi ca sau desfi inţa hotărârea pronunţată iar motivele in-vocate nu pot privi probleme de fond care să determine o reinterpretare și reapreciere a probelor administrate, o atare posibilitate fi ind deschisă părţilor în proces doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, astfel cum a și reţinut instanţa de apel în motivarea soluţiei de respingere a cererii de îndreptare a hotărârii de fond, întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct.7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat, a mo-difi cat decizia atacată și a respins contestaţia la titlu ca nefondată.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3911 din 13 noiembrie 2013

(cuvinte cheie: contract de credit, nulitate absolută, cesiune de creanţă, obiectul contractului, creanţă

certă, clauză abuzivă)

Contract de credit. Cesiunea creanţei. Ac ţiune în constatarea nulităţii abso-lute a cesiunii. Condiţii de admisibilitate

C. civ. din 1865, art. 948, art. 1391 - art. 1393 Legea nr.193/2000, art. 4

Declararea prematură și ilegală a scadenţei anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa obiectului contractului de cesiune de creanţă încheiat de bancă, ca și motiv de nulitate absolută a acestuia, dreptul de creanţă al băncii și dreptul de cesiune al acestei creanţe către un terţ fi ind convenite de părţile contractului de credit bancar, conform art. 969 C. civ. Astfel, este nelegală hotărârea prin care instanţa constată că actul de cesiune încheiat de bancă este lovit de nulitate datorită lipsei obiectului acestuia, deoarece lipsa obiectului cesiunii echivalează doar cu lipsa creanţei, or, dreptul de creanţă al băncii există chiar de la data încheierii contractului de credit bancar.

Speţa: Prin sentinţa nr. 131/COM din 16 octombrie 2012, Tribunalul Alba, a admis acţiunea reclamantului C.M.B. și a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de credit bancar nr. 855/PF/29 iunie 2007, încheiat între reclamant și pârâta B.C.R. și pârâta C.T., în ceea ce privește clauza în temeiul căreia pârâta B.C.R. poate cesiona drepturile și obligaţiile sale din contract – art. 10 din condiţiile generale de creditare. Totodată, tribunalul a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă nr. J 962/27 octombrie 2010, încheiat între pârâta B.C.R. și pârâta SC S.C. SRL, cu privire la creanţa rezultată din contractul de credit bancar nr. 855/PF/29 iunie 2007.

Tribunalul a reţinut că art. 10 din contractul de credit bancar este o clauză abuzivă, conform legislaţiei naţionale și comu-nitare, întrucât nu a fost negociată direct cu consumatorul, este contrară bunei-credinţe și creează un dezechilibru semnifi -cativ între drepturile și obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Tribunalul a apreciat că pârâta B.C.R. nu a făcut dovada că a negociat clauza respectivă, conform art. 1169 C. civ., însăși existenţa celor două categorii de Condiţii - speciale și generale - dovedind că nu toate clauzele contractului se negociază, ci, odată agreate Condiţiile speciale, consumatorii, aderă, practic, la Condiţiile generale. De altfel, noţiunile de negociere și de aderare se exclud reciproc.

Caracterul abuziv al clauzei 10 din contractul de credit bancar este relevat și de dezechilibrul creat între drepturile și obligaţiile părţilor, întrucât, deși nu a notifi cat declararea scadenţei anticipate a creditului, banca a procedat la cesionarea creanţei. Prin urmare, tribunalul a reţinut că art. 10 din contractul de credit este o clauză abuzivă și, pe cale de consecinţă, sancţiunea este nulitatea acesteia.

Tribunalul a apreciat că și al doilea capăt de cerere, relativ la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesi-une din 27 octombrie 2010, cu privire la creanţa rezultată din contractul nr. 855/PF/2007 este întemeiat.

Sub acest aspect, prima instanţă a apreciat că al doilea contract este fondat pe cauză ilicită. Tribunalul a apreciat că cesiu-nea are o cauză imorală, întrucât în contractul de credit bancar exista un coplătitor, iar pârâta B.C.R. nu a încercat în niciun fel să-și îndestuleze creanţa prin urmărirea acestui coplătitor sau a garanţiei imobiliare.

Prin decizia nr.16 din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul B.C.R. și a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a acţiunii de fond, respectiv cu privire la capătul al doilea de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă, încheiat între pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL. Curtea de apel a respins ca nefondat primul capăt de cerere din acţiunea introductivă relativ la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de credit bancar nr. 855/PF/2007.

Totodată, instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâta B.C.R. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 și apelul SC S.C. SRL împotriva sentinţei nr. 131/2012.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în mod greșit a apreciat tribunalul că în speţă sunt apli-cabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză nu poate fi constatată abuzivă, întrucât dezechilibrul contractual nu rezultă în mod obiectiv din stipularea unei astfel de clauze care-i conferă băncii posibilitatea de a proceda la cesiune.


Drept comercial

Cu privire la cesiunea de creanţă, încheiată de pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL, instanţa de apel a reţinut că această cesiune i-a fost notifi cată debitorului, care, de altfel, a depus-o odată cu acţiunea introductivă și, a apreciat instanţa de apel, respectă toate dispoziţiile art. 1393 C. civ., întrucât nu se impunea transmiterea notifi cării prin intermediul executorului judecătoresc și nici acordul debitorului, cum în mod nelegal susţine reclamantul.

Analizând, însă, condiţiile generale pentru încheierea unui contract, prevăzute de art. 948 C. civ., instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui obiect valabil, nefi ind cesionată o creanţă certă, lichidă și exigibilă, concluzie ce rezultă din considerarea declarării premature a creditului scadent, în măsura în care nu au fost parcurse etapele acestei proceduri, prevăzute de clauzele contractului de credit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B.C.R.

Recursul este fondat.

Înalta Curte reţine că primul capăt de cerere relativ la constatarea caracterului abuziv al art. 10 din contractul de credit bancar, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 192/2000 și, pe cale de consecinţă, constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a cesiona creanţa către un terţ și, implicit nulitatea contractului de cesiune în-cheiat între pârâte pentru aceste motive, a intrat în pu-terea lucrului judecat prin nerecurarea soluţiei instanţei de apel, de către intimatul-reclamant. În speţă, s-a sta-tuat, astfel, în mod irevocabil că art. 10 din contractul de credit care instituie dreptul pârâtei B.C.R. de a cesiona creanţa nu este o clauză abuzivă din perspectiva art. 4 prevăzut de Legea nr. 193/2000 și, implicit, a fost irevo-cabil soluţionată, prin nerecurare, și cererea de constata-re a nulităţii contractului de cesiune, ca urmare a inexis-tenţei dreptului recurentei de a cesiona creanţa, aspect ce ar eluda dispoziţiile speciale din Legea nr. 193/2000 și legislaţia bancară.

Înalta Curte reţine ca fondat primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., relativ la depășirea limite-lor învestirii de către instanţa de apel, întrucât curtea de apel a analizat condiţia existenţei obiectului contractului de cesiune de creanţă prin raportare la absenţa caracte-rului cert, lichid și exigibil al creanţei cesionate. Or, un atare aspect nu a fost invocat de reclamant nici prin cere-rea introductivă de instanţă, nici prin precizarea acţiunii făcută în termenul legal, astfel încât, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii pe aspectul limitelor învestirii instanţei de judecată, iar în ipoteza în care in-stanţele de fond apreciau că un atare aspect transpare din cererea introductivă de instanţă erau obligate să cali-fi ce acţiunea în justiţie, conform art. 94 C. proc. civ., și să pună în discuţia părţilor această califi care pentru respec-tarea dreptului la apărare al tuturor părţilor în proces. Prin urmare, prin raportare la cele reţinute de prima in-

stanţă de fond și în lipsa unei solicitări a reclamantului, făcută în faţa primei instanţe, o atare motivare schimbă cauza actului juridic dedus judecăţii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, sub aspect de drept substanţial, o atare interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile art. 1391-1393 C. civ. nu impun condiţia existenţei caracterului cert, lichid și exigibil al creanţei ce face obiectul contractului de cesiune de creanţă. Mai mult, instanţa de apel a reţinut lipsa ca-racterului lichid, cert și exigibil al creanţei cesionate, ca urmare a nerespectării clauzelor contractului de credit bancar, privind procedura notifi cării scadenţei anticipa-te a creditului acordat. Or, dincolo de faptul că nici acest aspect nu a fost invocat de reclamant, în susţinerea acţi-unii de fond, declararea prematură și ilegală a scadenţei anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa obiectului contractului de cesiune de creanţă, ca și motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune în-cheiat de cele două pârâte, dreptul de creanţă al băncii și dreptul de cesiune al acestei creanţe către un terţ, fi ind convenite de părţile contractului de credit bancar.

Ca atare, Înalta Curte reţine că și al doilea motiv de recurs este întemeiat, instanţa de apel făcând o greșită interpretare a dispoziţiilor art. 1391-1393 C. civ. relative la condiţiile de valabilitate ale contractului de cesiune de creanţă și a art. 948 C. civ., privind condiţia existenţei obiectului unui contract, ca și condiţie de valabilitate a acestuia.

Înalta Curte a admis recursul declarat de recuren-ta-pârâtă și a modifi cat decizia atacată, în sensul admite-rii apelului declarat de apelanta-pârâtă B.C.R. și schim-bării în tot a sentinţei atacate, iar, pe fond, a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3099 din 8 octombrie 2013

(cuvinte cheie: privilegiul constructorului, expertiză imobiliară)

Cerere de instituire a privilegiului cons-truc torului. Condiţii de admisibilitate

C. civ. din 1865, art. 1737 pct. 4

Nu sunt întrunite condiţiile pentru instituirea privilegiului constructorului în cazul în care suma men-ţionată pentru instituirea acestuia nu este atestată de o expertiză imobiliară sau de vreun alt titlu, recu-noașterea creanţei de către debitoare nefi ind sufi cientă pentru constituirea lui, având în vedere dispozi-ţiile art. 1737 pct. 4 C. civ. care impun efectuarea unei expertize de către un expert numit de instanţă în termen de 6 luni de la terminarea lucrărilor.

Speţa: Prin sentinţa nr. 65 din 13 martie 2012 Tribunalul Brăila, a respins cererea având ca obiect instituire privilegiu constructor și înscrierea acestuia în cartea funciară formulată de reclamanta SC B.I.R. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC R.P.T. SRL București.

Prima instanţă a reţinut că părţile în litigiu au încheiat două contracte, unul de proiectare și unul de gestionare proiect, privind construirea unui centru comercial „Armonia” și că, potrivit art. 1737 pct. 4 C. civ. se pot înscrie privilegii imobiliare, ce constituie garanţii care acordă creditorului un drept de preferinţă pentru încasarea creanţei faţă de toţi ceilalţi creditori chiar și ipotecari, dar s-a reţinut că suma pretinsă de reclamantă pentru instituirea acestui privilegiu nu este atestată de o expertiză imobiliară, nici de vreun alt titlu.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia civilă nr. 84/2012 din 12 octombrie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de re-clamanta B.I. SRL București, reţinându-se că recunoașterea creanţei de către debitoare nu este sufi cientă pentru constituirea privilegiului constructorului, având în vedere dispoziţiile art. 1737 pct. 4 C. civ., care impun efectuarea unei expertize de către un expert numit de instanţă în termen de 6 luni de la terminarea lucrărilor.

S-a mai reţinut faptul că, deși pârâta se afl ă în insolvenţă nu este un motiv determinant al respingerii acţiunii reclamantei, dar este evident că o eventuală soluţie de admitere a cererii reclamantului care nu ar respecta cerinţele legii, ar fi de natură să lezeze drepturile celorlalţi creditori înscriși la masa credală.

Împotriva acestei decizii, reclamanta B.I. SRL București a declarat recurs.Recursul nu este fondat.

Reclamanta B.I. SRL București consideră că instanţa de apel a interpretat și aplicat greșit dispoziţiile cuprinse în art. 1737 pct. 4 C. civ., având în vedere că nu mai era necesară îndeplinirea cerinţei privind efectuarea unei expertize judiciare, întrucât creanţa sa a fost dovedită printr-o hotărâre judecătorească.

Această critică este nefondată, având în vedere că in-stanţa de apel a interpretat și aplicat corect dispoziţiile cuprinse în art. 1737 pct. 4 C. civ., în ceea ce privește privilegiul constructorului, care prevăd că au calitatea de creditorii privilegiaţi asupra imobilelor arhitecţii, antre-prenorii, pietrarii și alţi lucrători întrebuinţaţi pentru a zidi, a reconstrui sau a repara edifi cii, canaluri sau alte opere, cu condiţia însă ca prealabilmente să se fi încheiat un proces-verbal de către un expert numit de judecătoria în a cărei rază teritorială sunt situate edifi ciile, constata-tor stării și felului lucrărilor ce proprietarul va declara că are de gând a face și numai în cazul când acele lucrări ar fi fost primite cel mult în curs de șase luni, după termi-narea lor, de către expert asemenea numit de judecăto-rie. Dar privilegiul acesta nu poate trece niciodată peste

valorile constatate prin al doilea proces-verbal, ci se va reduce la adaosul de valoare ce va fi existând la epoca alienării imobilului, ca rezultat al lucrărilor executate.

În acest context, se reţine că, privilegiul constructo-rului este o garanţie ce acordă creditorului un drept de preferinţă pentru încasarea creanţei faţă de toţi ceilalţi creditori chiar și ipotecari, însă în speţa de faţă, suma menţionată pentru instituirea acestui privilegiu nu este atestată de o expertiză imobiliară sau de vreun alt ti-tlu, astfel că, în mod corect s-a apreciat de către instan-ţa de apel că nu sunt întrunite condiţiile instituite de art. 1737 pct. 4 C. civ.

Critica recurentei potrivit căreia respingerea cererii s-a întemeiat pe faptul că pârâta este în insolvenţă, deși aceasta deţine o creanţă certă, iar administratorul pârâ-tei a recunoscut la data de 26.03.2009 această datorie, cu mult înainte de data deschiderii procedurii, se con-stată că este nefondată, având în vedere că recunoaște-rea creanţei de către debitoare nu este sufi cientă pentru constituirea privilegiului constructorului, astfel cum im-pun dispoziţiile art. 1737 pct. 4 C. civ.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Funcţionarea societăţilor comerciale

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 105 din 17 ianuarie 2013

(cuvinte cheie: insolvenţă, excluderea asociatului)

Insolvenţă. Interesul excluderii asocia-tului

Legea nr. 31/1990, art. 222, 224, 227

În condiţiile în care societatea se afl ă în lichidare judiciară este inadmisibilă formularea unei acţiuni prin care să se solicite excluderea asociatului întrucât în această etapă nu se mai pune problema continu-ării activităţii societăţii ci a lichidării bunurilor din patrimoniul acesteia până la acoperirea creanţelor creditorilor.

Tribunalul București, prin sentinţa comercială nr. 16867 din 28 iunie 2011, a admis excepţia inadmisi-bilităţii și în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanta SC I.O.C.L., ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, po-trivit art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată asociatul administrator care comi-te fraudă în dauna societăţii sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

S-a reţinut că interesul excluderii asociatului este ca societatea să continue să existe, condiţiile impuse de tex-tul de lege menţionat fi ind acelea de a exista o societate de persoane sau o societate cu răspundere limitată, să fi e vorba despre un asociat care îndeplinește și funcţia de administrator pe perioada în care a săvârșit frauda socie-tăţii, pârâtul să fi e săvârșit o fraudă în dauna societăţii.

Tribunalul a apreciat că în cauză, astfel cum s-a re-ţinut prin Decizia comercială nr. 936/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, pârâtul are calitate procesuală pasivă.

S-a constatat că, potrivit extrasului Ofi ciului Naţional al Registrului Comerţului pârâta S.C. I.E. S.R.L. este sub incidenţa Legii nr. 85/2006, fi ind numit lichidator judi-ciar R.I. SPRL Or, în condiţiile în care societatea se afl ă în lichidare judiciară este inadmisibilă formularea unei ac-ţiuni prin care să se solicite excluderea asociatului întru-cât în această etapă nu se mai pune problema continuării activităţii societăţii ci a lichidării bunurilor din patrimo-niul acesteia până la acoperirea creanţelor creditorilor.

Apelul formulat de reclamanta SC I.O.C.L. împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 39/2012 din 26 ia-nuarie 2012.

În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut că acţiunea formulată de reclamanta I.O.C.L. la 23 martie 2006, având ca obiect angajarea răspunderii

pârâtului T.D.F. în dezdăunarea societăţii SC I.E. SRL (4.291.400 RON) a fost modifi cată prin cererea înre-gistrată la 18 aprilie 2006 precizându-se în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. obiectul acţiunii ca fi ind acţiune în excluderea pârâtului T.D.F. din societatea I.E. SRL, în temeiul art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Instanţa de apel a apreciat că sentinţa instanţei de fond este legală și temeinică, câtă vreme la data de 6 aprilie 2009 s-a dispus intrarea în faliment în baza art. 107 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 a debitorului SC I.E. SRL și dizolvarea societăţii, iar interesul pentru exclude-rea unui asociat, respectiv pentru funcţionarea societăţii există numai până la dizolvarea acesteia.

S-a apreciat că în acest context, alegaţiile apelantei privind aplicarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, condiţiile prevăzute de lege pentru închiderea procedurii sau fi nalitatea procedurii falimentului, nu sunt de natu-ră să sprijine reformarea hotărârii.

După dizolvare, persoana juridică își păstrează fi inţa juridică, adică și capacitatea civilă, pe toata durata lichi-dării (a falimentului).

S-a reţinut, totodată, că în ce privește capacitatea de folosinţă principiul specialităţii capacităţii de folosinţă aplicabil și pe durata lichidării (falimentului) suferă o reducere a limitelor sale, adică pe durata lichidării, per-soana juridică prin lichidatorul judiciar este titulara ap-titudinii de a avea drepturile și obligaţiile civile necesare realizării activului și plăţii pasivului.

Referitor la capacitatea de exerciţiu pe durata lichidă-rii, s-a reţinut că aceasta se realizează prin lichidator și nu depășește conţinutul capacităţii de folosinţă la care ne-am referit mai sus.

Instanţa de apel a constatat că obiectul cauzei deduse judecăţii este excludere asociat și nu acţiune în stabilirea răspunderii asociatului, caz în care dispoziţiile prevăzute de art. 224 și art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu sunt incidente în cauză.


Drept comercial

De asemenea, s-a precizat că problema dedusă judecă-ţii nu o reprezintă modalitatea prin care se recuperează prejudiciul de către creditorii înscriși la masa credală, ci justifi carea interesului (legitim, actual, personal, direct) adică al folosului practic în promovarea acţiunii de ex-cludere a unui asociat în timpul desfășurării procedurii falimentului, raportat la scopul excluderii, și anume, ace-la al înlăturării unui factor perturbator în bunul mers al activităţii societăţii.

S-a apreciat că este lipsită de interes o cerere de exclu-dere asociat câtă vreme societatea nu mai funcţionează ori nu mai desfășoară activitatea potrivit obiectului cu care s-a înregistrat în registrul comerţului, ci desfășoară acte de lichidare (specifi ce procedurii falimentului).

În concluzie, instanţa de apel a apreciat că în condi-ţiile în care societatea este în procedura falimentului (lichidare judiciară) cererea prin care se solicită exclude-rea asociatului în condiţiile în care nu se pune problema funcţionarii societăţii apare ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta I.O.C.L. a de-clarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs indicat, recurenta a arătat, în esenţă, că acţiunea având ca obiect stabilirea răspunderii asociatului administrator pentru daune pro-duse societăţii, prin natura juridică și efecte, nu este ex-clusiv legată de existenţa societăţii atâta timp cât chiar în urma unei dizolvări a societăţii care poate fi realizată și în condiţiile art. 227 alin. (1) lit. d), e) sau g) din Legea nr. 31/1990, asociatul sau asociaţii rămași pot valorifi ca dreptul la despăgubire.

Recurenta susţine că acţiunea în daune întemeiată pe dispoziţiile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1991 este complementară acţiunii având ca obiect angajarea răs-punderii membrilor organelor de conducere sau supra-veghere ori a altor persoane reglementate de dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, recurgerea la una dintre aceste căi de recuperare a daunelor produse societăţii sau a celorlalţi asociaţi neexcluzând, de plano, și în raport de momentul procedural în care se afl a fi ecare dintre aces-tea, valorifi carea dreptului pe calea acţiunii alternative, aspect asupra căruia considerentele deciziei recurate nu prezintă nici o analiză.

Recurenta apreciază că decizia recurată este nelegală și a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1991 și chiar a prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. care erau incidente pricinii, considerând că acţiunea având ca obiect exclu-derea asociatului administrator T.D.F. este inadmisibilă.

Recursul nu este fondat.

Recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

De menţionat că, astfel cum corect a reţinut și instan-ţa de apel, acţiunea formulată de reclamanta I.O.C.L. la 23 martie 2006, a avut ca obiect angajarea răspunderii pârâtului T.D.F. în dezdăunarea societăţii SC I.E. SRL (4.291.400 RON) acţiune ce a fost modifi cată prin cere-rea înregistrată la 18 aprilie 2006 (fi la 22 dosar fond), precizându-se în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. obiectul acţiunii ca fi ind acţiune în excluderea pârâtului T.D.F. din societatea I.E. SRL, în temeiul art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Se constată că recurenta prin invocarea încălcării dis-poziţiilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1991 este în eroare întrucât obiectul acţiunii astfel cum a fost pre-cizată, este excludere asociat și nu acţiune în stabilirea răspunderii asociatului pentru a fi incidente dispoziţiile art. 224 din Legea nr. 31/1990.

Referirile privind încălcarea dispoziţiilor art. 224 din Legea nr. 31/1990 nu justifi că critica privind respinge-rea acţiunii ca fi ind inadmisibilă, întrucât s-a analizat ce-rerea de excludere în conformitate cu precizarea făcută și s-a stabilit în raport de probele administrate că cererea de excludere asociat este lipsită de interes atâta timp cât societatea nu mai funcţionează ori nu mai desfășoară ac-tivitate potrivit obiectului cu care s-a înregistrat în regis-trul comerţului, ci desfășoară acte de lichidare (specifi ce procedurii falimentului).

Nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu poate face obiect de analiză întrucât nu a fost argumentat și nici nu a fost invocat până în această etapă procesuală.

Întreaga alegaţie a recurentei privind fi nalitatea pro-cedurii insolvenţei, recuperarea prejudiciului creditori-lor și angajarea răspunderii administratorului nu va fi reţinută spre analiză nefi ind de natură a sprijini refor-marea hotărârii recurate.

Așa fi ind, cum motivele de recurs invocate în cau-ză nu sunt întemeiate și hotărârea recurată este legală și temeinică, urmează în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.O.C.L.


Dreptul asigurărilor

DREPTUL ASIGURĂRILOR

Interpretarea clauzelor din contractul de asigurare. Clauzele abuzive

Asist. univ. dr. Andreia DOBRESCU

1. Interpretarea clauzelor contractului de asigurare în dreptul românesc

Interpretarea, ca instituţie juridică reprezintă „acea operaţiune logico-raţională care stabileşte înţelesului exact al clauzelor contractuale. Ea prezintă o deosebită importanţă, deoarece constituie o operaţiune indispensabilă în procesul executării obligaţiilor contractuale, cât şi în cazul ivirii unui litigiu”. [1]

Interpretarea cuprinde un ansamblu de reguli necesare pentru determinarea voinţei reale a legi-uitorului. [2]

În cazul asigurărilor, principiul care se aplică este acela al interpretării stricte a condiţiilor contrac-tuale. Înţelesul oricărui termen din poliţă se va interpreta în sensul lui de bază, fi resc, natural, folosit de persoane cu inteligenţă normală.

Natura contractului de asigurare obligă la o interpretare strictă a clauzelor. Riscul trebuie să fi e bine defi nit, deoarece trebuie evitate confuziile sau neînţelegerile ulterioare determinate de o posibilă interpretare diferită sau chiar eronată a părţilor. În cazul clauzelor ambigue, neclare, se aplică dispoziţiile prevăzute de Codul civil care prevăd că, atunci când există îndoială, în caz de incer-titudine, sau ca urmare a unei posibile întrebuinţări necorespunzătoare a unui termen sau exprimări neclare a unei clauze, interpretarea se va face în favoarea celui care se obligă. [3]

Interpretarea unui contract înseamnă însăşi clarifi carea ansamblului documentelor care consti-tuie poliţa, pentru a determina adevăratul înţeles al clauzelor obscure, prin utilizarea de tehnici, redând astfel intenţia comună a părţilor.

Contractul de asigurare, fi ind un contract de adeziune, prezintă reguli specifi ce pentru inter-pretarea clauzelor prestabilite. În caz de neconcordanţă între o clauza stabilită expres între părţi (manuscrisă) şi una prestabilită, prevalează cea dintâi.

Cu privire la această regulă, în doctrină s-a considerat că, uneori, clauza prestabilită poate avea numai rolul unui model, ţinând seama că părţile pot să-şi exprime voinţa reală printr-o clauză manuscrisă expresă care derogă într-o oarecare măsură de la modelul clauzei prestabilite. [4] Clauzele prestabilite a căror inserare în cadrul contractului de asigurare este excepţională, se impun a fi ac-ceptate în mod expres de către asigurat. Caracterul excepţional al acestor clauze poate fi dat de faptul că ele stabilesc drepturi speciale pentru asigurător, ori obligaţii extrem de oneroase pentru asigurat, drepturi şi obligaţii care în mod normal nu se regăsesc în conţinutul contractului de asigurare. [5]

Indiferent de tipul contractului de asigurare, în caz de ambiguitate a clauzelor prestabilite, acestea sunt interpretate în defavoarea asigurătorului.

Conform art. 1268 alin. (3) C. civ., clauzele îndoielnice se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce efecte. Această regulă se aplică şi în cazul contractelor de asigurare.

Pentru clauzele cu două înţelesuri, se aplică tot dispoziţiile dreptului comun, interpretându-se în sensul producerii de efecte și nu în acela de a nu produce nici unul. Dacă ambele sensuri ale clauzei duc

[1] C. Iliescu, op. cit., p. 73.

[2] I. Sferdian, op. cit., p. 73; C. Iliescu, op. cit., p. 73.

[3] Idem

[4] A. Pușcă, op. cit., p. 91.

[5] C. Iliescu, op. cit., p. 75..



la efi cacitatea actului, dar consecinţele sunt diferite, interpretarea se face în sensul în care se potrivește cel mai bine cu natura contractului de asigurare. [1]

Dacă unele categorii de riscuri sunt excluse potrivit clauzelor generale, prin clauzele manuscrise ele pot fi aco-perite, acestea fi ind menite să completeze sau să deroge de la cele generale. [2]

În concluzie, aşa cum se arată şi în literatura noastră juridică, dacă după aplicarea regulilor de interpretare, con-tractul rămâne neclar, contractul se va interpreta, în temeiul art. 1269 alin. (1) C. civ., în favoarea celui care se obligă.

Prin excepţie, în cazul contractului de adeziune, atunci când clauzele tipărite sunt obscure sau ambigue, contractul se va interpreta pe baza art. 1269 alin. (2) C. civ , împotriva celui care le-a propus deoarece el este cel care a formulat şi dictat condiţiile tipizate şi, în consecinţă, lui îi sunt imputate greşelile sau neclarităţile, iar nu asiguratului care le-a acceptat pur şi simplu. [3] În astfel de cazuri, judecătorii vor recurge la prevederile art. 1269 C.civ, doar ca ultimum subsidium, când celelalte mijloace de interpretare nu vor putea conduce la soluţionarea cauzei. [4]

2. Interpretarea clauzelor contractelor de asigurare în dreptul unor state europene

În doctrina franceză s-a stabilit că dacă obscuritatea, ambiguitatea sau orice alt viciu de exprimare este un efect al relei-credinţe ori a greşelii celui care este dator să-şi arate intenţiile, interpretarea se face împotriva lui. [5] Astfel în cadrul poliţelor preredactate, cel care redactează contractul (asigurătorul) este cel care stipulează iar cel care aderă la contract (asiguratul) este cel care contractează obligaţia. [6] De cele mai multe ori asigurătorul, iniţiator al contractu-lui, trebuie să depună toate diligenţele pentru ca asiguratul să fi e în măsură să perceapă înţelesul limitelor dreptului şi obligaţiile sale care reprezintă termenii contactului şi de asemenea, să verifi ce nivelul de înţelegere şi de asimilare a clauzelor contractului.

În ceea ce priveşte Codul civil belgian, acesta limitează regulile de interpretare de o modalitate similară cu Codul civil francez. Marea majoritate a sistemelor de drept europene, principiile referitoare la interpretarea contractelor se aplică şi contractelor de asigurare.

În cadrul legislaţiei elveţiene trebuie analizată intenţia comună a părţilor şi să determine condiţiile care au deter-minat încheierea contractului. În Elveţia, Germania şi Italia, condiţiile generale obscure se interpretează împotriva asigurătorului, care ar fi trebuit să le redacteze mai clar şi sub rezerva bunei-credinţe a asiguratului. Codul Civil italian prevede că, condiţiile particulare prevalează asupra condiţiilor generale.

În dreptul englez, contractul echivoc trebuie interpretat într-un sens care îi oferă efi cacitate, iar termenii contrac-tuali trebuie să dobândească o semnifi caţie în concordanţă cu obiectul acestuia. Contractele de adeziune încheiate între părţi cu o forţă economică inegală sunt de regulă interpretate împotriva celui care le-a redactat.

3. Clauzele abuzive în contractul de asigurare

Profesioniştii ca asigurători au nevoie să-şi elaboreze propriilor lor condiţii de asigurare, condiţii pe care le vom întâlni în clauzele contractelor de asigurare.

De multe ori, asigurătorii, pentru a primi profi turi mai mari, pot insera în cadrul contractului de asigurare anumite clauze abuzive. [7]

Aceste clauze abuzive constituie obiect de reglementare a Legii nr. 193/2000, [8] privind clauzele abuzive încheiate comercianţi şi consumatori.

Conform cu prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între profesionişti ca şi asigurători şi consumatori ca şi asiguraţi, va cuprinde clauze contractule clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

[1] I. Sferdian, op. cit., p. 76.

[2] A. Pușcă, op. cit., p. 76.

[3] E.M. Maria, op. cit., p. 92.

[4] C. Hamangiu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, București, 1929, p. 424; I. Sferdian, op. cit., p. 99.

[5] E.M. Maria, op. cit., p. 166

[6] Ibidem, p. 166

[7] Pentru o analiză mai detaliată a clauzelor abuzive în contractul de asigurare, a se vedea R.N. Catană, op. cit., p. 182-187.

[8] M. Of nr. 560 din 10 noiembrie 2000, republicată în M. Of. nr. 1014 din 20 decembrie 2006, ulterior în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008.



În practica Curţii de Casaţie şi Justiţie, clauzele neclare sau ambigue într-un contract de asigurare se interpretează contra celui care le-a stipulat, respectiv, în sarcina asigurătorului. [1]

Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 prevede că profesionistul are obligaţia să remită o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul (asiguratul); ea va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului, asiguratului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnifi cativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, o clauză contractuală va fi considerată ca fi ind negociată direct cu consumatorul (asiguratul) dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să infl uenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard prefor-mulate.

Următoarele dispoziţii prevăzute în contract, [2] pot fi considerate clauze abuzive:a) obligă consumatorul să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale chiar şi în situaţiile în care profesionistul nu şi

le-a îndeplinit pe ale sale;b) dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pe o perioadă determinată, prin

acordul tacit al consumatorului;c) dau dreptul profesionistului de a modifi ca, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specifi -

cat în contract şi acceptat de asigurat prin semnarea acestuia;d) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia

cunoştinţă la data semnării contractului;e) dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale;f) obligă consumatorul să plătească nişte sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contrac-

tuale de către acesta în comparaţie cu pagubele suferite;g) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral;h) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul.

Introducerea unei clauze abuzive în contract ne rată încălcarea obligaţiei de bună –credinţă ce trebuie să reprezinte comportamentul părţilor atât în momentul încheierii contractului cât şi pe parcursul executării acestuia. [3]

Cu privire la efectele clauzelor abuzive cuprinse în contractul de asigurare şi constate fi e personal, fi e prin interme-diul organelor abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continu-are, după înlăturarea acestora. [4]

În situaţia în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea acestora, consumatorul poate cere rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune interese. [5]

BIBLIOGRAFIE:1. E.M. Minea, Încheierea și interpretarea contractelor de asigurare, Ed. C. H. Beck, București, 2006;2. Cosmin Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, București, 1999;3. Irina Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, București, 2004;4. Andy Pușcă, Contractul de asigurare, Ed. Academia Română;5. Radu N. Catană, Dreptul Asigurărilor, Ed. Sfera juridică, 2007;6. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între asigurători și consumatori, Anexa. Lista cuprinzând

clauzele considerate ca fi ind abuzive;7. Anexa 3 a Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor (M. Of. nr. 148 din 10

aprilie 2000) modifi cată și completată în mai multe rânduri, ultima dată prin O.U.G nr. 201/2005;8. I. Sferdian, Privire specială asupra contractului de asigurare din perspectiva Codului Civil, Ed. C.H. Beck, Bucu-

rești, 2013.

[1] I.C.C.J, secția comercială, decizia nr. 535 din 2 februarie 2000, republicată în M. Of. nr. 1014 din 20 decembrie 2006, ulterior în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008.

[2] Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între asigurători și consumatori, Anexa. Lista cuprinzand clauzele considerate ca fi ind abuzive.

[3] I. Sferdian, Privire specială asupra contractului de asigurare din perspectiva Codului Civil, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 113.

[4] Art. 6 din Legea nr. 193/2000.

[5] Art. 7 din Legea nr. 193/2000.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Drepturi salariale

Curtea de Apel Ploiești, secţia I civilă, decizia nr. 2395 din 25 septembrie 2013

(cuvinte cheie: salariu, calitate procesuală pasivă, unitate administrativ-teritorială)

Solicitare de drepturi salariale. Cali ta-tea procesuală pasivă a unităţilor ad-mi nis trativ-teritoriale

Legea nr. 84/1995, art. 167Legea nr. 1/2011, art. 104

Conform art. 167 din Legea învăţământului nr. 84/1995, cu modifi cările și completările ulterioare, fi nanţarea unităţilor din învăţământul preuniversitar de stat este asigurată prin bugetele locale ale uni-tăţilor administrativ-teritoriale.

Prevederile mai sus menţionate au fost reluate și în art. 104 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Având în vedere interpretarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, rezultă că, în speţă, unitatea ad-ministrativ-teritorială justifi că calitatea procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 2395/25.09.2013, Curtea de Apel Ploiești a respins recursul declarat de pârâta unitatea administrativ-teritorială comuna. D prin primar, pentru următoarele considerente:

Nemulţumirea recurentei exprimată în cuprinsul moti-velor formulate vizează împrejurarea că aceasta nu justifi -că, în speţă, calitatea procesuală pasivă, iar în atare situa-ţie nu se impunea admiterea acţiunii în ceea ce o privește.

Conform art. 167 din Legea învăţământului nr. 84/1995, cu modifi cările și completările ulterioare, articol care este invocat de către recurentă (actualmente art. 104 din noua reglementare, respectiv Legea educa-ţiei naţionale nr. 1/2011), fi nanţarea unităţilor din învă-ţământul preuniversitar de stat este asigurată prin buge-tele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.

În același sens art. XIII din O.U.G. nr. 32/2001 privind reglementarea unor probleme fi nanciare statua că înce-pând cu anul 2001 fi nanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar se asigură din bugetele locale ale unită-ţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază acestea își desfășoară activitatea.

Prin art. 1 din Normele metodologice privind fi nan-ţarea învăţământului preuniversitar de stat aprobate prin H.G. nr. 538/2001 se prevedea că „începând cu anul 2001 cheltuielile privind fi nanţarea instituţiilor de în-văţământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază acestea își desfășoară activitatea, cu excepţia chel-tuielilor suportate de la bugetul de stat”.

Pe de altă parte, potrivit art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c) - atri-buţii referitoare la bugetul local - primarul localităţii în-deplinește funcţia de ordonator principal de credite, tot

el fi ind cel care, conform art. 21 din același act normativ, reprezintă în justiţie unitatea administrativ-teritorială.

Prevederile mai sus menţionate au fost reluate și în art. 104 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 care menţionează că fi nanţarea de bază asigură desfășurarea în condiţii normale a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naţionale și ea se realizează din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, pentru cheltuielile cu salariile, spo-rurile, indemnizaţiile și alte drepturi salariale în bani, sta-bilite prin lege, precum și contribuţiile aferente acestora.

În condiţiile în care prin sentinţa atacată s-a dispus obligarea pârâtei unitatea administrativ-teritorială la plata drepturilor salariale neacordate, reprezentând di-ferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite conform Legii nr. 330/2009, ca urmare a apli-cării Legii nr. 221/2008, începând cu 1.01.2010 până la 31.12.2010, conform perioadei lucrate de fi ecare re-clamant, sume actualizate cu indicele de infl aţie de la scadenţă până la plata efectivă și să asigure fi nanţarea sumelor de bani sus-menţionate, având în vedere inter-pretarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, rezultă că, în speţă, aceasta justifi că calitatea procesuală pasivă, așa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Pe de altă parte susţinerile recurentei în sensul că nu are calitatea de angajator al intimatei apar ca lipsite de relevan-ţă câtă vreme legea stabilește în sarcina sa fi nanţarea unită-ţii de învăţământ în cadrul căreia își desfășoară activitatea persoana care a pus în mișcare mecanismul judiciar.

În raport de considerentele expuse anterior, Curtea apreciază ca fi ind nefondate criticile formulate de unita-tea administrativ-teritorială, motiv pentru care, a respins recursul declarat, menţinând ca legală sentinţa atacată.


Drept penal

DREPT PENAL

Infracţiuni prevăzute în legi speciale

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1349 din 18 aprilie 2013

(cuvinte cheie: contrabandă, grup infracţional organizat, concurs de infracţiuni)

Contrabandă. Constituirea unui grup in frac ţional organizat. Concurs de in-frac ţiuni

Legea nr. 86/2006, art. 270, art. 274Legea nr. 39/2003, art. 7 alin. (1)

Dacă trei persoane care au constituit un grup infracţional organizat săvârșesc, împreună, infracţi-unea de contrabandă, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cât și elementele constitutive ale infracţiunii de contrabandă prevăzută în art. 270 raportat la dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 86/2006 - teza privitoare la comiterea infracţiunii de contrabandă de două sau mai multe persoane împreună -, în concurs real de infracţiuni, reţinerea dis-poziţiilor art. 274 din Legea nr. 86/2006 neexcluzând reţinerea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

În sarcina inculpaţilor D.C., M.G. și S.E. s-a reţinut faptul că aceștia s-au constituit într-un grup infracţional organizat, în scopul achiziţionării unor mari cantităţi de ţigări mărcile F.L. și F. de la magazinele Duty Free, si-tuate în portul Veliko Gradiste din Republica Serbia, pe care Ie ascundeau la bordul navei și le introduceau în ţară prin Portul Drobeta-Turnu Severin, vânzându-le unor persoane necunoscute.

Astfel, anterior datei de 4 decembrie 2009, inculpa-ţii M.A. - căpitan, M.G. - mecanic și S.E. - marinar s-au îmbarcat pe nava T. aparţinând societăţii B., în portul Drobeta-Turnu Severin cu destinaţia Republica Serbia. Nava T. face parte din categoria Tanc Petrolier, care efec-tua transport de produse petroliere din România cu des-tinaţia Republica Serbia.

În portul Veliko Gradiste, inculpaţii au cumpărat din magazinele Duty Free 10 baxuri - 5.000 pachete ţigări marca F.L. - 500 cartușe, preţul de vânzare fi ind 2,10 euro/cartuș. În seara zilei de 6 decembrie 2009, în jurul orei 17,00, nava T., pe care se afl au îmbarcaţi cei trei in-culpaţi, a acostat la dana societăţii T., cu cele 10 baxuri ascunse. Cu toate că între orele 16,30 - 17,00 s-a efectuat controlul vamal, nu au fost descoperite cele 10 baxuri, însă după efectuarea acestui controlul, ţigările au fost scoase de pe navă de inculpaţii M.G. și S.E. și preluate de către inculpatul D.C.

La data de 14 decembrie 2009, nava T., pe care se afl au îmbarcaţi cei trei inculpaţi, a sosit în același loc - societa-tea T. -, efectuându-i-se controlul de frontieră între orele 22,30 - 23,00. A doua zi, în data de 15 decembrie 2009, în jurul orei 11,00, în același loc, s-a prezentat inculpa-

tul D.C., care a preluat ţigările cumpărate ce cei trei de la magazinele Duty Free din portul Veliko Gradiste din Republica Serbia.

În condiţii similare, inculpaţii au introdus 10 baxuri ţigări - 500 cartușe marca F., în scopul revânzării.

La data de 28 ianuarie 2010, ora 02,20, nava T., cu același echipaj la bord, a acostat în portul Drobeta-Turnu Severin, la pontonul D., aparţinând societăţii G., locul de muncă al inculpatului D.C.

După efectuarea controlului pentru intrarea în ţară, orele 02,20 - 02,50, până la ora 03,20, inculpaţii M.G. și S.E. au descărcat cele 8 baxuri de ţigări - 400 cartușe, achiziţionate în aceleași condiţii, pe care le-au depozitat pe pontonul respectiv, la indicaţia inculpatului D.C. A doua zi, după intrarea în posesia ţigărilor, ţigări ce fuse-seră ascunse în locul indicat de inculpatul D.C., acesta a fost sunat de martorul G.L. și întrebat dacă a făcut rost de ţigări pentru a veni să le ia, stabilind telefonic și pre-ţul, 2,6 lei/pachet pentru F.L. și 3 lei/pachet pentru F.

La data de 29 ianuarie 2010, martorul G.L. a venit în Drobeta-Turnu Severin, a preluat ţigările de la domici-liul inculpatului D.C., iar la întoarcere, în localitatea S., acesta a fost oprit de organele de poliţie și controlat, în mașina acestuia fi ind identifi cate, ridicate și indisponibi-lizate un număr de 3.500 pachete ţigări marca F.L. și 500 pachete ţigări marca F.

Din coroborarea probelor administrate rezultă cu cer-titudine faptul că inculpaţii M.G. și S.E. au introdus în ţară, fără autorizaţie, un număr de 3.500 pachete ţigări marca F.L., 500 pachete ţigări marca F., ţigări care s-au


Drept penal

regăsit întocmai în autoturismul martorului G.L. și care au fost indisponibilizate.

De altfel, din declaraţia martorului G.L., rezultă că acesta a cumpărat de la inculpatul D.C. 3.500 pachete ţigări marca F.L. și 500 pachete ţigări marca F. contra su-mei de 10.000 lei.

La data de 13 februarie 2010, ora 19,50, nava T. a acostat la dana societăţii T., efectuându-i-se controlul vamal între orele 21,00 - 21,30; după control, inculpatul M.G. l-a sunat pe inculpatul D.C. și l-a chemat pentru a-i preda cele 4 baxuri de ţigări marca F.L. achiziţionate din magazinele Duty Free - Portul Veliko Gradiste din Republica Serbia.

La data de 19 martie 2010, inculpaţii M.G. și S.E. au acostat cu nava T. la terminalul petrolier T., la orele 05,00 și prin agentul navei, B.V., au solicitat controlul navei pentru orele 06,00. În acest interval de timp, cei doi inculpaţi au scos de pe navă, pe chei, 4.000 pachete ţigări marca F.L., iar la orele 05,10, pe poarta de acces a societăţii a intrat autovehiculul condus de inculpatul D.C., care a luat de pe chei ţigările descărcate de cei doi inculpaţi. În momentul în care acesta a încercat să pără-sească locul faptei, a fost oprit de către organele de poli-ţie în timp ce conducea autovehiculul.

La controlul efectuat de organele de poliţie, în auto-vehiculul condus de inculpatul D.C. au fost identifi cate și indisponibilizate 4.000 pachete ţigări marca F.L. de provenienţă sârbească.

În condiţiile arătate, fapta inculpaţilor D.C., M.G. și S.E. de a se constitui într-un grup infracţional organizat, care a acţionat într-un mod coordonat pe o perioadă de 6 luni în scopul săvârșirii mai multor infracţiuni, obţinând în mod direct benefi cii materiale, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 din aceeași lege.

Atât instanţa de fond, cât și instanţa de apel au reţi-nut în mod corect că în cauză s-a demonstrat că inculpa-ţii au luat hotărârea de a se organiza, în scopul introdu-cerii ilegale în ţară a unor cantităţi de ţigări achiziţionate din Serbia, pentru ca ulterior să le comercializeze pe pia-ţa neagră, fi ecare având un rol prestabilit, în baza căruia au acţionat, în mod coordonat, din data de 6 decembrie 2009 până în luna martie 2010, perioadă în care aceștia au achiziţionat ţigări de la magazinele Duty Free situate în portul Veliko Gradiste din Republica Serbia, pe care le ascundeau pe nava T., pe care lucrau inculpaţii M.G. și S.E., iar aceștia le scoteau de pe navă, după efectuarea controlului vamal ori prin sustragere de la acest control, și le duceau la malul românesc unde erau așteptaţi de in-culpatul D.C.

Pentru considerentele arătate, instanţa de recurs nu poate primi criticile inculpaţilor privind achitarea lor pentru săvârșirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și nici cererea acestora, de schimbare a înca-drării juridice din această infracţiune în cea prevăzută în art. 274 din Legea nr. 86/2006.

Prin grup infracţional organizat se înţelege, în confor-mitate cu dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, grupul structurat, format din trei sau mai multe persoa-ne, care există pentru o perioadă și acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor in-fracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un benefi ciul fi nanciar sau alt benefi ciu material.

În accepţiunea textelor indicate, există un grup in-fracţional organizat, a cărui iniţiere sau constituire se încadrează în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă inculpaţii au acţionat coordonat, fi ecare dintre aceștia îndeplinind roluri determinate, în scopul comiterii in-fracţiunii de contrabandă pentru a obţine un benefi ciu fi nanciar sau alt benefi ciu material.

În cauză, inculpaţii M.G., D.C. și S.E. au acţionat în mod coordonat, pentru o perioadă de timp, în scopul co-miterii infracţiunii de contrabandă, obţinând benefi cii materiale ca urmare a revânzării ţigărilor pe teritoriul României, ţigări pe care le-au introdus în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal.

Dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 86/2006 defi nesc varianta agravată a infracţiunii de contrabandă prevăzu-tă în art. 270 din Legea nr. 86/2006, care se caracterizea-ză prin săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună sau de una sau mai multe persoane înarmate.

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., in-stanţa de fond și implicit cea de apel au reţinut în mod corect, alături de infracţiunea prevăzută în art. 270 din Legea nr. 86/2006, aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Legea nr. 86/2006, întrucât introducerea în ţară a ţigă-rilor marca F. și F.L., achiziţionate din Republica Serbia, prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul va-mal și înlesnirea introducerii în ţară a unor astfel de bunuri s-a realizat de cei trei inculpaţi printr-o acţiune coordonată.

Reţinerea dispoziţiilor art. 274 din Legea nr. 86/2006 nu exclude reţinerea distinctă a infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și, totodată, nu se poate realiza o schimbare a încadrării juridice din infrac-ţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, în art. 274 din Legea nr. 86/2006, acest articol neconstitu-ind prin sine însuși o infracţiune, ci reprezentând vari-


Drept penal

anta agravată a infracţiunii de contrabandă prevăzută în art. 270 din Codul vamal.

În ceea ce privește infracţiunea prevăzută în art. 302 C. pen., reţinută de prima instanţă prin hotărârea pro-nunţată referitor la actele materiale de introducere în ţară a baxurilor de ţigări la datele de 6 decembrie 2009, 14 decembrie 2009, 28 ianuarie 2010 și 13 februarie 2010, instanţa de recurs constată că acestea reprezin-tă acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii de contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (1) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, așa cum, de altfel, a re-ţinut instanţa de prim control judiciar și cum în mod corect a procedat la schimbarea încadrării juridice, admi-ţând cererea formulată în acest sens de inculpatul M.G. în cuprinsul motivelor scrise.

Este cunoscut că în doctrina de specialitate s-a pus problema dacă infracţiunea de contrabandă poate fi re-ţinută în concurs ideal sau independent de infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind operaţii de import sau export prevăzută în art. 302 C. pen.

În cauza pendinte nu se poate reţine decât infracţiu-nea de contrabandă, motivat de faptul că, și în circum-stanţele în care se realizează o încălcare a prevederilor legale cu caracter mai general referitoare la importul și exportul de mărfuri, incidenţa acestor din urmă preve-deri ar trebui înlăturată în temeiului principiului specia-lităţii, motivare pe care instanţa de recurs și-o însușește.

Argumentele instanţei de apel în sensul că în mod gre-șit s-a apreciat de către instanţa de fond că, la datele de 6 decembrie 2009, 14 decembrie 2009, 28 ianuarie 2010 și 13 februarie 2010, inculpaţii au introdus în ţară pa-chetele de ţigări marca F.L. și F. prin locuri stabilite pen-tru controlul vamal, apreciindu-se astfel că aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevă-zute în art. 302 C. pen. și nu cele ale infracţiunii de con-trabandă, sunt convingătoare, întrucât sunt în concor-danţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă că, după achiziţionarea ţigărilor de către inculpaţii M.G. și S.E. de pe teritoriul sârbesc, acestea erau introduse în ţară cu nava T., ascunse pe aceasta și descărcate fi e în dana societăţii T., fi e în portul Drobeta-Turnu Severin la pontonul D., unde erau ascunse la indicaţia inculpatu-lui D.C., acesta preluându-le și vânzându-le ulterior altor persoane pentru comercializare la negru.

Probatoriul administrat nu relevă faptul că pachete-le de ţigări au fost introduse în ţară prin locuri stabilite pentru controlul vamal, chiar dacă pentru faptele reţinu-te la 6 decembrie 2009, 14 decembrie 2009, 28 ianuarie 2010 și 13 februarie 2010 s-a realizat controlul vamal al navei fi e în dana societăţii T., fi e în portul Drobeta-Turnu Severin de biroul vamal Drobeta-Turnu Severin, excepţie făcând data de 19 martie 2010, când descărca-

rea ţigărilor a avut loc înainte de efectuarea controlului vamal al navei de către autorităţile române.

Art. 1 din H. G. nr. 710/1996 (în vigoare la data să-vârșirii faptelor) prevede că intrarea, ieșirea și tranzitul mărfurilor purtătoare de accize (inclusiv ţigări) sunt permise numai prin vămile autorizate în acest scop; or, în cauză, în niciuna din situaţiile menţionate nu a avut loc un control vamal realizat de către un punct de vamă autorizat conform dispoziţiilor legale în vigoare la data săvârșirii faptelor pentru realizarea controlului vamal la produse accizabile.

Din conţinutul dispoziţiilor legale, respectiv H. G. nr. 710/1996 completată prin H. G. nr. 533/2005, rezul-tă că, pentru graniţa de Sud și Sud - Vest a ţării, au fost autorizate doar Vama Calafat și Porţile de Fier I, inclusiv pentru transportul fl uvial al produselor accizabile, ceea ce înseamnă că toate mărfurile purtătoare de accize nu puteau fi supuse controlului vamal și introduse în ţară decât prin aceste puncte vamale, stabilite prin actul nor-mativ în vigoare la data săvârșirii faptelor.

Conţinutul sintagmei „prin alte locuri decât cele sta-bilite pentru controlul vamal” din conţinutul normei de incriminare prevăzute în art. 270 din Codul Vamal a fost lămurit de practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie prin decizia nr. 1230 din 29 martie 2011.

Așa fi ind, pentru cele cinci acte materiale săvârșite la datele de 6 decembrie 2009, 14 decembrie 2009, 28 ianuarie 2010, 13 februarie 2010 și 19 martie 2010, în mod corect a reţinut instanţa de apel că au fost introdu-se în ţară, în mod ilegal, ţigări achiziţionate de pe terito-riul Republicii Serbia, printr-o vamă neautorizată, ceea ce are semnifi caţia intrării în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal.

Pentru existenţa infracţiunii de contrabandă prevăzu-tă în art. 270 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, cerinţa este doar aceea ca mărfurile, indiferent de natura acestora, să fi e introduse sau scoase din ţară prin orice mijloace și prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul va-mal, în timp ce pentru existenţa modalităţii prevăzute în alin. (2) - în vigoare la data săvârșirii faptelor astfel cum a fost modifi cat prin O. U. G. nr. 33/2009, aprobată prin Legea nr. 291/2009, text de lege în vigoare în peri-oada 4 octombrie 2009 până la 11 iunie 2010 - se cer alte condiţii speciale, respectiv ca mărfurile să fi e introduse sau scoase din ţară prin locuri stabilite pentru controlul vamal și să reprezinte, totodată, mărfuri plasate sub un regim vamal a căror valoare în vamă este mai mare de 20.000 lei.

Aceasta înseamnă că infracţiunea de contrabandă pre-văzută în art. 270 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 rapor-tat la art. 274 din Legea nr. 86/2006 a fost comisă în


Drept penal

speţă la datele de 6 decembrie 2009, 14 decembrie 2009, 28 ianuarie 2010, 13 februarie 2010 și 19 martie 2010, deoarece ţigările au intrat în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal - astfel cum prevăd dispoziţiile H. G. nr. 710/1996, completată, în vigoare la data săvârșirii faptelor, act normativ ce privea intrarea, ieșirea din ţară și tranzitul mărfurilor purtătoare de ac-cize - în modalitatea ascunderii.

Astfel, încadrarea juridică corectă a faptelor reţinu-te în sarcina inculpaţilor este cea prevăzută în art. 270 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, infracţiune ce îmbracă forma conti-nuată, fi ind aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. și care absoarbe în conţinutul ei constitutiv infracţiunea prevăzută în art. 302 C. pen.

Date fi ind modifi cările succesive ale textelor de lege din Codul Vamal privind infracţiunea de contrabandă de la data săvârșirii faptei reţinute în sarcina inculpaţilor, instanţa de apel a apreciat în mod corect că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. privind legea pe-nală mai favorabilă, reţinând astfel aplicarea textelor de lege în vigoare la data săvârșirii faptei de contrabandă de către cei trei inculpaţi.

Astfel, instanţa de apel a constatat în mod corect că, în cauză, se impunea schimbarea încadrării juridice con-form dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., din infracţiu-nea prevăzută în art. 302 C. pen. raportat la art. 2 lit. b) pct. 8 și lit. c) pct. 1, 2, 3 și 4 din Legea nr. 39/2003 și în art. 270 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, într-o infracţiu-ne prevăzută în art. 270 alin. (1) raportat la art. 274 din Legea nr.86/2006, faptele reţinute în sarcina inculpaţi-lor la datele de 6 decembrie 2009, 14 decembrie 2009, 28 ianuarie 2010 și 13 februarie 2010 fi ind cuprinse în conţinutul constitutiv al infracţiunea prevăzute în art. 270 alin. (1) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, infracţiune pentru care nu s-au aplicat dis-poziţiile art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât aceasta ar fi presupus o agravare a situaţiei juridice a acestora în pro-pria cale de atac.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.C., M.G. și S.E. împotriva deciziei nr. 273 din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova.

Litteris e-publishing

Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie și în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

Documents

SJ nr. 6_2014