Scurt istoric al psihiatriei Cuvântul psihiatrie îşi are originea de la grecescul psyche (suflet) şi iatreea (vindecare).Deşi psihiatria este o ramură a medicinei,statutul ei nu poate fi identic cu acela al altor specialităţi medicale.Încă din cele mai vechi timpuri numeroase ştiinţe,şi în primul rând filozofia,au arătat un interes deosebit faţă de viaţa psihică,atât în condiţii de normalitatea cât şi în condiţii patologice.Dar fenomenul s-a putut manifesta şi invers, deoarece numeroase idei filozofice,cuceriri din alte domenii de activitate au exercitat o influenţă deosebită asupra problemelor psihiatriei.

De 3000 de ani,adică de atunci de când am putut avea documente scrise,există dovada că "înţelepţii au gândit bine încă de atunci asupra sensului propriei lor conştiinţe” (Brânzei) şi pentru mulţi dintre contemporanii lor ei erau de neînţeles şi nu rareori consideraţi "smintiţi",rupţi de realitatea credinţelor strămoşeşti.

Astfel,subliniază tot Brânzei,onirismul apare în istoria umanităţii ca primul izvor primordial al conceptului arahaic despre natura psihicului omenesc (visul apărând ca o manifestare a psihicului),căruia apoi i s-a atribuit "o naivă amplasare în corpul pe care îl anima,de preferinţă în creier sau în inimă".

Pentru vechii chinezi existau 3 suflete localizate în cap,abdomen,picioare.Gândirea era localizată în splină,curajul în vezica biliară,frica în rinichi.

La indienii antici,sufletul circula în tot corpul printr-un sistem de canale,iar pentru egiptenii antici sufletul circula prin vasele sanghine.

Afirmarea legăturii dintre psihic şi creier s-a făcut şi ea tot din perioada antichităţii. Alcmenon din Crotona (sec.VI î.e.n.),pe baza unor disecţii,afirma că sensorialitatea îşi are originea în scoarţa cerebrală iar Hipocrate afirma în mod clar originea cerebrală a bolilor psihice.Totuşi Aristotel socotea creierul drept un loc de tranzit,inima rămânând sediul psihicului.După Galenus (sec.II e.n.) care adopta poziţii similare,abia în epoca renaşterii vom asistea la apariţia unor cercetări şi dovezi incontestabile privind baza cerebrală a vieţii psihice,pentru ca în 1863 Secenov să fie acela care afirmă principiul muncii reflexe a creierului.Problema va fi continuată apoi de către Pavlov şi şcoala sa. Aceste scurte consideraţii ne dovedesc faptul că psihiatria are o istorie a ei,legată de aceste concepţii (medicale sau filozofice) şi că drumul până la actuala psihiatrie ştiinţifică poate fi caracteriyat prin 4 mari perioade,perioade care se scucced dar se şi intrică. Perioada empirico-filozofico-religioasă este greu de delimitat în timp,unele aspecte ale perioadei se mai pot manifesta chiar şi astăzi sub forma superstiţiilor sau a unor concepte retrograde privind boala şi bolnacul psihic.Încă din antichitate s-a afirmat origina divină nu numai a psihicului,dar şi a bolilor psihice.Grecii antici considerau o serie de manifestări psihiatrice drept oracole,manifestări a unor forţe supranaturale.În evul mediu concepţia mistico-demonologică a dominat gândirea vremii privind bolile psihice,bolnavii supuşi din aceste motive unor procedee inumane,inclusiv de a fi arşi pe rug ca eretici. Concepţiile animiste şi magice,în viaţa societăţilor primitive,reprezentau în viziunea lui Freud drept o teorie a reprezentărilor privind sufletul în sens

larg,animismul devenind astfel o doctrină a însufleţirii naturii.Lumea şi natura erau considerate a fi dominate de fiinţe spirituale,bune sau rele.Aceste fenomene spirituale erau considerate ca independente de corp şi,în mare parte,spiritualizate şi dematerializate.Animismul ne apare ca o concepţie despre lume,ca o teorie psihologică care adesea se poate regăsi în epoca contemporană sub forma superstiţiilor. Întreaga epocă mistico-religioasă este dominată de modelul religios de boală,bazat pe teoriile demonologice ale evului de mijloc şi care culpabilizau bolnavul (a avut de ales între bine şi rău dar el a ales în mod deliberat răul).Din acest motiv,corpul a fost "cedat" acestor forţe malefice,şi care se remarcă prin schimbarea comportamentului pacienţilor bolnavi psihici.Remediul îl constituia diferite practici de “izgonire a spiritelor",practici religioase sau magice.În alte cazuri pacientul era supus unor pedepse,până la arderea pe rug.

În această perioadă nu putem vorbi de o asistenţă psihiatrică propriuzisă sau de existenţa unei reale psihiatrii,ca ramură de medicină.Chiar în poerioada renaşterii,situaţia sistenţei bolnavilor psihici a rămas proastă,bolnavii fiind închişi în închisori,mânăstiri, iar puţinele instituţii spitaliceşti erau într-o situaţie foarte gravă,asemănătoare unor instituţii carcerale.Supraaglomeraţia,brutalitatea personalului,violenţa,tratamentele cele mai aspre (duşuri reci,sângerări etc) constituiau “remediul” oferit acestor bolnavi.

Descriind situaţia bolnavilor psihici din vremea sa Régis arăta că "aceşti bolnavi sunt prost hrăniţi,acoperiţi cu zdrenţe,copleşiţi de lanţuri şi inele de fier,izolaţi în celule destinate altădată criminalilor,culcaţi pe paie putrede,respirând un aer infect ei duceau o viaţă mizerabilă".Frecvent,pe baza biletelor de intrare plătite,bolnavii puteau fi priviţi de curioşi,ca într-o adevărată menajerie.

Secolul XVIII-lea a însemnat pentru istoria psihiatriei o adevărată întorsătură.Esquirol şi apoi Pinel au introdus în cadrul concepţiilor privind boala psihică o concepţie empirico-ştiinţifică,de numele lui Pinel legându-se legendara eliberare a bolnavilor mintali şi astfel primele elemenete ale tratamentului moral al bolilor psihice. 2.Epoca explicaţiilor organo-mecaniciste privind boala psihică şi care este dominată,aşa cum vom prezenta ulterior de către modelul medical.Acest lucru va duce ca bolnavul religios din evul mediu să devină în secolul XIX şi începutul secolului XX bolnavi fizici sau somatici.În cadrul acestui model nu se face deosebire între boala somatică şi cea psihică,ambele având la bază o leziune anatomică.Astfel Bayle a putut demonstra pentru prima oară că o bolă psihică,frecventă în acele timpuri,cum era PGP (paralizia generală progresivă),se caracteriza prin prezenţa unui agent etiologic specific, precum şi prin leziuni anatomice specifice meningo-encefalitice.Acest lucru,aşa cum vom vedea,va generaliza viziunea,bolile psihice fiind considerate boli organice.Gall pune bazele teoriei localizărilor cerebrale,descriind chiar o hartă a creierului în care fiecare porţiune a organismului era subordonată unei regiuni cerebrale.

Aceste teorii neuropatologice s-au desvoltat în secolul al XIX-lea cu aceiaşi frenezie şi fanatism ca şi modelul religios în evul mediu.Speranţa de a găsi noi boli similare cu PGP s-au epizat,iar tratamentul somatic pus în mişcare,s-a

dovedit pur simptomatic.În schimb s-au desvoltat stabilimente mamut pentru spitalizare (azilele psihiatrice) situate în locuri izolate şi cu regim carceral,în care menţinerea disciplinei era pe primul plan.Această epocă organopată a fost dominată de geniul lui Kraepelin,care va folosi elementele pozitive ale modelului medical pentru a alcătui o sistematică psihiatrică,ale cărei principii nici azi nu au putut fi depăşite,deşi pornea de la iluzia falsă a organicităţii bolilor psihice.Din aceste motive,epoca biologică a fost pentru epoca respectivă,un real progres pentru medicină,bolnvul psihic căpătând un statut medical. 3.Perioada explicaţiilor psihologice şi mai ales al explicaţiilor psihanalitice debutează odată cu apariţia studiilor lui Freud (1856-1939).Modelul psihologic de boală psihică,asupra căruia vom reveni,apare ca o primă reacţie serioasă împotriva concepţiei organiciste.Freud făcuse cercetări în domeniul nevrozelor,remarcându-se prin descoperiri epocale (sunconştient,o nouă structură a personalităţii,teoria relaţiilor medic-pacient). Freudismul şi psihanaliza vor deveni în Occident,în prima jumăte a acestui secol concepţii dominante atât pentru psihopatologie cât şi pentru psihopatologie.Din acest moment bolnavul somatic devine un bolnav psihologic iar psihoterapia devine armă terapeutică patogenetică sau etiologică.Situaţia bolnavilor din spitale se va schimba,ele se vor organiza ca medii terapeutice,se vor introduce metode psihologice în terapia bolnavilor psihici şi psihosomatici.Prin amploarea descoperirilor,epoca psihologică vine şi se adaugă descoperirilor biologice,pe care nu le neagă,decât doar în aroganţa lor de a pretinde că deţin adevărul absolul.Permiabilittea gândirii psihiatrice creşte şi etapa va pregăti deja epoca psihiatriei sociale.4 Epoca psihiatriei sociale este o etapă în formare şi se desvoltă alături de viziunea biologică şi psihologică,ducând spre la o viziune integralistă bio-psiho-socială.

Denumirea de psihiatrie socială,dată acestei forme integraliste de psihiatrie poate este o exagerare,dar ea vine să sublinieze mai pregnant ultimul element care lipsea din viziunea unei psihiatrii moderne.Viziunea sociologică va schimba conceptul psihiatric asupra bolii şi bolnavului şi mai ales,aşa cum vom vedea,va provoca o adevărată revoluţie în domeniul reformării instituţiei de tratament şi a trerapeuticii,în general.

Scurt istoric al asistenţei bolnavilor psihici în România.Îmcă din cele mai vechi timpuri a existat şi în ţara noastră preocupări faţă de suferinţa bolnavilor psihici.Ca la mai toate popoarele,şi la noi,în epocile mai îndepărtate găsim o serie de practici cum ar fi:descântecele,practcile religioase,o serie de asemenea practici fiind deduse din textele acestor descântece sau din aspectul unor dansuri cum ar fi:caloianul,căluşarii etc.

În evul mediu asistenţa psihiatrică la noi ia aspectul “asistenţei mânăstireşti”.Primele reglementări socio-juridice ale statutului bolnavului psihic apar în

timpul domniei lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi vizau mai ales siguranţa contra bolnavilor mintali.Aceştia erau consideraţi ca iresponsabili şi ca urmare nu erau pedepsiţi pentru faptele lor,ci internaţi la mânăstiri şi supraveghiaţi.Tratamentul consta în practici religioase.Unii călugări învăţaţi deveniseră specializaţi în problematicile acestor bolnavi,se cunoaşte,de asemenea reputaţia şi faima unor icoane făcătoare de minuni,care atrag pacienţii

psihici la mânăstiri,unde beneficiază de linişte,climă plăcută,psihoterapie.Aceste locaşuri erau o modalitate remarcabilă de asistenţă psihiatrică blândă şi cu profund spirit umanitar,în comparaţie cu ceea ce se întâmpla în alte ţări europene.

Dintre mânăstirile care în secolele 16-19 au primit bolnavi psihici cităm:Mânăstirea Nemţului,Văratec,Adam,Golia,Agapia,Vorona,în Moldova, Malamuci,Sărindar,Mărcuţa,Căldăruşani,Snagov,cernica,Curtea de Argeş etc în Muntenia,Madona Dudu,Jitianu în Oltenia iar în transilvania funcţionau astfel de spitale pe lângă ordinele călugăreşti catolice din Sibiu,Oradea,Bistriţa.

Din secolul al 19-lea asistăm la etapa instituţionalizării asistenţei psihiatrice.Bolnavii sunt scoşi de sub jurisdicţia mânăstirilor şi asistenţa lor trece pe seama administraţiei spitaliceşti a Eforiilor şi Epitropiilor,acest lucru coincizând şi cu evenimentele de la 1848 şi constituind un adevărat act revoluţionar pe plan social.Apar pentru prima oară medicii pentru asistenţă în cadrul mânăstirilor cât şi în noile unităţi sanitare.Apar astfel de spitale la Malamuci,Mărcuţa unde dr.Pratici iniţiază ateliere de ergoterapie.Prof.Şuţu timp de 30 de ani,benevol s-a ocupat de formarea noilor cadre şi a avut poreocupări ştiinţifice deosebite.Activitatea lui Şuţu este continuată de Obregia,care a construit actualul spital,car sub comunişti a purtat numele de “Gh.Marinescu”,în prezent revenind la denumirea sa îndreptăţită de “spitalul Al Obregia”(comuniştii au pus numele după originile sociale ale savanţilor:Gh.Marinescu era fiu de spălătoreasă,şi deşi un reputat savant,el nu stătuse în acest spital decât 2 săptămâni,activitatea lui desfăşurându-se la spitalul Colentina iar Obregia,care construise spitalul fusese moşier).

În Moldova,primii medici apar la mânăstirea Neamţului,care în perioada 1863-1905 devine aşezământ oficial.Mânăstirea Golia primeşte primii medici din 1850 şi îşi încetează activitatea odată cu construirea spitalului Socola.Apar şi alte spitale laice ca:ospiciile de la Galata şi de la Bariera Salhanalei sau cel a comunităţii istraelite din Iaşi şi a comunităţii greceşti din Galaţi.

Înfiinţarea spitalului Socola în 1918 se datoreşte eforturilor susţinute ale prof.Alexandru Brăescu.Un alt serviciu de psihiatrie este înfiinţat în 1886 la Cernăuţi,în cadrul spitalului central de 6o de paturi.

În Oltenia asistenţa psihiatrică este acordată din 1921 de ospiciul Madona Dudu.

În Transilvania se deschide la Sibiu,în 1863 un spital cu activitate psihiatrică iar la Oradea în 1903 “Spitalul de neuro-psihiatrie”.

În Maramureş bolnavii psihici erau îngrijiţi la Borşa iar din 1905 şi la Sighet şi târnăveni.Spitale psihiatrice au mai existat de asemenea la Jimbolia,Lugoj.