I. SCURT ISTORIC AL TERAPIEI OCUPAŢIONALE

Istoria acestei discipline începe cu mii de ani în urma şi se confundă cu

istoria diverselor forme de ocupaţii cu valenţe terapeutice din cadrul dezvoltării

istorice a omenirii.

Astfel, munca, jocul si exerciţiul, preponderent fizic, au fost folosite cu

câteva mii de ani în urma pentru calitaţile lor curative pentru persoanele care le

practicau.

Încă din anul 2600 î.e.n.scrierile chinezesti aduc primele referiri la un

sistem de posturi si mişcări cu scop terapeutic. Ei utilizau anumite exerciţii fizice

de gimnastica numită CUNG-FU, considerate ca asigurând prelungirea vietii şi

determinând, în acelasi timp, nemurirea sufletului.

Jocul, o activitate voluntara importanta, reprezinta o altă parte a vieţii

popoarelor primitive, fapt dovedit de desenele si sculpturile provenite de la

babilonieni , chinezi, egipteni etc. De exemplu ,inscripţiile in piatra infăţiseaza

scene de dansuri si jocuri practicate de copii si adulti, în cadrul sarbatorilor si

festivitaţilor.

Tot de la egipteni si greci, in perioada de dinaintea erei noaste descriau

petrecerea timpului liber cit si jocul prin tratarea afectiunilor.

Greciei Antice ii revine insa meritul de a fi considerata „patria mama” a

exercitiului fizic, al gimnasticii profilactice si terapeutice.

Calitatile exercitiului fizic au fost exemplificate convingator datorita

contributiilor lui Socrate si Platon. Acesti intelepti ai antichitatii au pus in evidenta

relatia strinsa dintre starea fizica si sanatatea mintala.

Herodicus – medic grec in lucrarea sa „Ars Gymnastica” prezinta un

sistem complicat de exercitii si metode terapeutice, aducind dovada cea mai

elocventa ca ele functionau , aplicindusi-le lui insusiti, vindecindu-se de o boala

1

incurabila si care necesitau : „ cunostinte temeinice de geometrie” , dupa cum se

relateaza in scrierile istorice ale vremii.

Hipocrate , continua dezvoltarea ideilor si practicarea gimnasticii ca forma

de mentinere a sanatatii si de vindecare a bolilor. El este primul care prezinta

relatiile care au loc intre miscare –muschi, imobilizare – atrofie musculara,

precum si insemnatatea exercitiului fizic pentru refacerea foretelor musculare.

El considera ca exercitiul fizic (kinetoterapia de azi) este cel mai bun „leac” si

pentru bolile mintale, fiind considerat primul medic care a intuit si aplicat notiunea

de recuperare functionala.

Lui Aristotel (384 – 322 i.H.) ii revine meritul de a fi considerat fondatorul

kinesiologiei. El abordeaza miscarea umana ca pe o interactiune intre muschi si

fortele externe ale mediului. Ideile sale devenind mai tirziu baza pentru

legile”actiei si reactiei”.

La Roma, Aesclepiade (120 – 40 i.H.) este parintele gimnasticii

terapeutice, pe care o recomanda in cazurile ascitei cit si in insomnii. Cornelius

Celsus scrie despre rolul important pe care il joaca exercitiul fizic si mersul pe

jos in refacerea bolnavilor hemiplegici, cit si in cazul altor paralizii.

Galen, in cartea sa „Despre igiena” , acorda o mare atentie masajului si

exercitiilor terapeutice dozate cu grija, in functie de starea pacientului.

Caelius Aurelianus descrie pe larg in cartea sa „Despre bolile

cronice” , tehnicile exercitiilor terapeutice recomandate in paralizii, reumatism ,

postoperator, etc. , tehnici valabile si in zilele noastre. El introdeuce o notiune

noua – „analepsia”, care se traduce prin „ actiunea de restabilire”, adica de

recuperare. El intuieste exact ritmul exercitiilor,si momentul introducerii

repausului, ordinea exercitiilor pasive si active etc. El recomanda un program

variat de recuperare pentru covalescenti care includea plimbari, lectura,

2

aruncarea discului, practicarea actoriei, mergind chiar pina la participarea in

calatorii pe mare, toate ajutind si grabind , in final, vindecarea.

Putem observa ca savantul respectiv a prevestit cu mult timp în urma,

domeniile de actiune si totodata ramurile de baza ale acestei stiinte, si anume

artterapia, ergoterapia si loisirul.

În Evul Mediu jocul a fost interzis de catre biserica , care-i reprosa un

anumit caracter demonic, pentru ca ,mai târziu, în perioada Renasterii, valentele

sale curative sa fie reconsiderate.

In secolul al XV-lea apare o enciclopedie intitulata „ Florica Corona

„ scrisa de Antonius Gazius din Padova – o culegere in care se reflectau cele

mai stralucite concepte a le lui Hipocrat si Galen.

Tot acum gasim scrieri apartinind lui Sympharien Champier, medicul

regilor francezi Carol al VIII-lea si Ludovic al XII-lea intitulate „ Rosa Gallica”.

In secolul al XVI-lea apare cartea lui Leonard Fuchs din Tubigen,

intitulata „Institutiones Medical”, care are un capitol intreg despre exercitiul fizic

(„Despre miscare si repaus”). Aceasta carte este prima publicatie in care

apare ideea terapiei ocupationale. El considera ca exista doua tipuri de exercitii:

a) exercitiul simplu – gimnastica de astazi.

b) exercitiul de munca – terapia ocupationala.

In acest secol incep sa apara carti de specialitate si in limbile nationale nu

numai in latina.

Cartea lui Hieronymus Mercurialis „ De Arte Gymnastica” , profesor la

Padova aduce o revolutie in conceptele despre exercitiul fizic si folosirea lor

terapeutica, concepte care au influentat tot ce s-a scris in urmatoarele decenii.

Cartea a fost reedetitată si in secolul urmator de sapte ori si continea urmatorele

idei:

3

1. orice individ sanatos trebuie sa execute in mod regulat exercitii fizice

(ideea de profilaxie).

2. exercitiile alese pentru bolnavi trebuie sa ajute nu sa agraveze

boala( selectionarea exercitiilor).

3. in perioada covalescentei din diferite boli, exercitiul fizic este deosebit

de util (recuperare functionala ).

4. pentru fiecare individ in parte se vor prescrie exercitii personificate

(individualizarea tratamentului fizic).

5. pentru sedentari , exercitiile sunt obligatorii (ideea profilaxiei ).

6. exercitiile trebuie facute pentru fiecare parte a corupului (ideea unitatii

de miscare a organismului ).

In secolele XVIII- XIX, Dr. Philippe Pinel a inaugurat tratamentul prin

munca (care se va numi mai târziu ergoterapie),in lucrarea sa „Tratat privind

Tratamentul Moral al Dementei” publicata in 1791 ca prima aplicatie practica a

terapiei ocupationale.

Metoda sa, a fost introdusa în azilul pentru bolnavi psihici Bicetre, a fost

mai târziu descrisa într-o carte din 1809 „Tratat Medico-Filozofic Asupra

Alienarii Mintale”, ca fiind o combinatie de "exercitii fizice si prescriptii

manuale”

În aceeasi lucrare savantul francez, considera ca reîntoarcerea pacientilor

sai la profesiile avute anterior bolii reprezinta proba cea mai buna a recuperarii

lor.

În Germania, Christian Reil, recomanda si el tratamentul prin munca al

bolnavilor psihici, combinat cu participarea acestora la creatia artistica.

4

În secolul urmator, Samuel Tuke, În Anglia, în cadrul azilului de bolnavi

psihici din York, a continuat activitatea predecesorilor sai Pinel si Reil, acordând

ergoterapiei un rol esential în tratarea bolnavilor psihici recuperabili.

În 1840 apare cartea lui F. Leuret, intitulata "Despre tratamentul moral

al bolilor psihice", în care exalta virtutile terapiei ocupationale sub toate

aspectele sale, considerând ca "exercitiul, drama, muzica si lectura sunt surori

ale muncii manuale", ale caror efecte se cumuleaza la pacient.

În S.U.A., Thomas Story Kirkbride, a dezvoltat, la spitalul din

Pennsylvania, un program de tratarea pacientilor pe baza unor procedee

specifice terapiei ocupationale, în care erau folosite mestesuguri, activitati de

autogospodarirea spitalului, pâna la activitati distractive.

În general, secolele XVIII-XIX, medicii, cu predilectie cei cu preocupari în

domeniul psihiatriei, au fost specialisti care au aplicate în activitatea lor metode si

procedee specifice terapiei ocupationale, destinate tratarii diverselor categorii de

bolnavi psihici.

Foarte putini autori s-au dedicat studierii si tratarii persoanelor

handicapate cu metode specifice acestei discipline.

Începând cu secolul nostru, terapia ocupationala se dezvolta spectaculos

gratie progreselor substantiale ale cunoasterii umane si se constituie, în final,

într-o stiinta, clar delimitata, cu teorii obiective, metode si procedee specifice.

Contributia substantiala la procesul de transformare a terapiei

ocupationale în stiinta au adus-o în mod deosebit, specialistii din S.U.A. si din

tarile Europei de Vest.

În S.U.A., fondatorii acestei stiintei sunt considerati A. Mayer,

E.Tracy, H.J. Hall, W.R. Dunton, E.C. Slagle si G.E. Barton.

5

A. Mayer afirma ca "petrecerea timpului în mod corespunzator, prin

activitati utile si care determina recompensarea pacientului, pare a fi un

aspect fundamental al tratamentului pacientului neuropsihiatric". (Willard

and Spackman`s - Occupatinal Therapy - J.P.Lippincott Company,

Philadelphia, 1983).

S.E. Tracy, în manualul sau "Studiu asupra ocupatiilor indivizilor",

descrie metode de învatarea unor activitati speciale spre ameliorarea unor

maladii diverse, practicabile într-o varietate de situatii de desfasurare a

procesului terapeutic (acasa, ateliere, spitale etc.)

H.J. Hall, în lucrarea sa "Lucrul cu propriile noastre mâini", scrie ca

"îmbinarea preocuparilor mentale cu activitatea manuala reprezinta un

factor puternic în mentinerea sanatatii fizice, mentale si morale, atât pentru

individ, cât si pentru comunitate." El diviza ocupatiile în doua categorii:

a) ocupatii pentru amuzament sau distractii;

b) ocupatii de remediere, cu valoare terapeutica si economica.

W.R. Dunton, nuanteaza si aprofundeaza conceptul de activitate practica

în cadrul terapiei ocupationale.

Scopul principal al acesteia fiind "de a devia atentia pacientilor de la

subiecte neplacute, de a pastra gândirea pacientului pe coordonate

sanatoase, de a controla atentia, de a asigura odihna, de a educa procese

mentale, prin educarea mâinilor, ochilor, muschilor, de a oferi o posibila

noua vocatie."

E.C. Slagle organizeaza în Chicago un curs de terapie ocupationala

pentru personalul din spitale unde participantii erau învatati diverse jocuri,

mestesuguri si modalitati de cultivare a aptitudinilor pacientilor cu care lucrau.

Acestea reprezentau adevarate "metode pentru a învata pacientii asa cum

6

profesorii îi învata pe copii din scoala sa-si foloseasca împreuna mâinile si

mintea."

G.E. Barton renunta la terminologia diversa sub care era prezentata

activitatea practica de care predecesorii si introduce, pentru prima data, în 1914

conceptul de terapie ocupationala. El defineste terapia ocupationala ca fiind

"stiinta instruirii si încurajarii omului bolnav de a practica anumite

activitati, ce sunt destinate implicarii acelor energii ce produc efecte

terapeutice benefice."

Momentul transformarii terapiei ocupationale într-o profesie este legat de

perioada de sfârsit a primului razboi mondial.

Atunci s-a constatat ca, ranitii internati în spitalele americane, care

solicitau sa presteze diferite activitati, erau recuperati mult mai rapid comparativ

cu cei care ramâneau inactivi. S-a demonstrat, în final, prin rezultatele eficiente

obtinute în numeroase cazuri ca activitatea grabeste refacerea fizica si psihica a

organismului uman traumatizat.

Necesitatea organizarii multitudinii de specialisti interesati în a oferi, ca

tratament, activitati practice tot mai diversificate, a determinat construirea, în

1917, a "Societatii Nationale pentru promovarea terapiei ocupationale"

Obiectivele specificate în statutul organizatiei vizau, în primul rând:

a) dezvoltarea activitatii practice ca masura terapeutica;

b) studierea efectelor activitatii practice asupra fiintei umane,

c) popularizarea cunostintelor stiintifice asupra acestui subiect.

În 1923 organizatia s-a transformat în ASOCIAŢIA AMERICANĂ DE

TERAPIE OCUPAŢIONALĂ, nume pe care îl poarta si în prezent.

7

Organizatia nou creata a elaborat un set nou de reguli si principii, precum

si o definitie generala a terapiei ocupationale.

Conform definitiei adoptate terapia ocupationala este "acea metoda de

tratament prin mijloace de instruire si angajare a pacientilor în activitatile

productive." Aceasta definitie este folosita si în prezent de majoritatea

organizatiilor profesionale de terapie ocupationala din lume.

Dupa primul razboi mondial, o contributie importanta la clasificarea

metodologiei si a principiilor terapiei ocupationale a adus-o Bird Baldowin.

Specialistul american a aratat ca, cel mai eficient tip de terapie

ocupationala este acela care, necesita o serie de miscari voluntare, specifice,

implicate în practicarea unor meserii obisnuite în pregatirea fizica, joc sau

activitatile vietii cotidiene.

Tot pe linia clasificarilor teoretice determinate, în special, de progresele

medicinii dintre cele doua razboaie, trebuie amintite si contributiile stiintifice,

deosebit de valoroase, ale lui Clare S. Spackman. Acesta arata, într-o lucrare cu

privire la functia de baza a terapiei ocupationale ca, aceasta consta în tratarea

pacientului în situatii stimulate de viata la domiciliu sau de munca.

Un alt moment important în dezvoltarea acestei stiinte, în plan mondial, a

avut loc în 1952. Atunci s-a constituit FEDERAŢIA MONDIALĂ DE TERAPIE

OCUPAŢIONALĂ,(„International Federation of Occupational Therapy „) ai

carei membrii fondatori au fost, la început, specialisti din 10 tari:S.U.A., Canada,

Marea Britanie, Africa de sud, Suedia, Australia, Noua Zeelanda si India.

Întâlnirea de constituire a federatiei a avut loc la Liverpool si cu aceasta ocazie a

fost elaborat si statutul organizatiei.

Primul congres al federatiei a avut loc în 1954, la Edinburgh. La aceasta

întâlnire au participat 400 de reprezentanti din cele 10 tari fondatoare.

8

Acest eveniment stiintific deosebit a dat un nou impuls dezvoltarii acestei

discipline, printr-o strânsa cooperare internationala între specialistii ce activau în

domeniu. În 1959 federatia a fost afiliata la OMS.

În anii din urma terapia ocupationala, gratie progreselor medicinii, s-a

transformat tot mai mult în stiinta exacta.

Serviciile oferite de terapia ocupationala, în spitale, s-au diversificat si au

luat o amploare deosebita. Ele au început sa se adreseze nu numai

handicapatilor fizici, ci si altor categorii de handicapati sau cu afectiuni medicale.

Pentru acesti subiecti s-a pus accentul pe recuperarea lor profesionala si sociala

si pe gasirea unor modalitati adecvate de petrecere a timpului liber.

În zilele noastre profesia de terapeut ocupational a evoluat datorita

tehnicilor din ce în ce mai sofisticate si echipamentelor moderne folosite.

În prezent a luat o amploare deosebita activitatea de cercetare cu privire

la descoperirea si aplicarea unor noi metode si procedee de tratament.

Aceste aspecte au impus noi standarde în pregatirea sistematica a

specialistilor, tinând seama de spectrul larg al adresabilitatii subiectilor, de la

copii la vârstnici si la locul de desfasurarea al activitatilor preconizate, de la

spitale, scoli, centre de zi pâna la camine de batrâni.

În majoritatea tarilor lumii au fost organizate, în zilele noastre, colegii de

trei ani pentru pregatirea în domeniul terapiei ocupationale, în unele dintre ele

organizându-se chiar si cursuri universitare, la nivel de studii aprofundate si

doctorat în acest domeniu de activitate.

În tara noastra, dezvoltarea terapiei ocupationale se afla înca într-o faza

incipienta. S-au obtinut totusi anumite progrese, gratie activitatii unor medici

psihiatri sau specialisti în recuperarea fizica, ce-si duc activitate în diverse spitale

sau centre de tratarea pacientilor cu afectiuni loco-motorii.

9

Profesorul dr. doc .P. Brinzei in cartea „ Psihoterapia integratoare” Iasi

1976 stabileste trei tipuri de activităţi:

a) recreative si educativ- formative;

b) terapie ocupationala propriu-zisa (activitati cu semnificatie productiva in

devenire );

c) ergoterapie = munca + renumeratie.

Unii autori considera ca termenii de terapie ocupationala si ergoterapie nu

desemneaza acelasi lucru si nu au aceeasi serie de cuprinderi.

Dr. Alexandru Popescu, in lucrarea „Terapia ocupationala si

Ergoterapia” arata ca „deosebirea intre terapia ocupationala si ergoterapie

consta in diversitatea formelor, in largimea sferei de aplicabilitate si de

adresabilitate a celor 2 metode in care ingrijirea medicala ajuta bolnavul sa se

realizeze ca element folositor societatii”.

Autorul arata ca in terapia ocupationala, ocuparea timpului liber are

menirea sa trezeasca interesul bolnavului pentru activitati oarecare, in timp ce

ergoterapia are la baza semnificatia muncii , unde bolnavul participa la activitati

ca: tesutul, activitati agro-zootehnice, cultura plantelor, confectionarea unor

obiecte.

Tudor Sbenghe, „Kinetoterapia profilactica terapeutica si de

recuperare” arata ca „ergoterapia se ocupa de integrarea familiala, sociala si

profesionala a persoanelor cu handicap, este o metoda speciala a

kinetoterapiei”.

La analiza mai atenta a acestor pareri urmarind obiectivele si scopurile

stabilite se constata de fapt acestea nu difera, ca finalitatea este aceeasi si ca

aria larga de tehnici aplicative care pot fi folosite, este greu de impartit.

10

De asemenea, terapia ocupationala figureaza printre activitatile de

învatamânt ele educatorilor din învatamântul special. Cu toate aceste succese

obtinute în domeniul terapiei ocupationale, în institutiile scolare, se resimte lipsa

unor specialisti anume calificati pentru aceasta activitate.

În concluzie, evolutia conceptelor legate de terapia ocupationala si

ergoterapia au suferit schimbari importante pe parcursul dezvoltarii istorice a

societatii. În ciuda modificarilor intervenite, putem deosebi totusi, patru elemente

comune care si-au pastrat actualitatea permanenta, implicit sau explicit în

majoritatea teoriilor de care ne ocupam.

Acestea sunt (dupa Willard si Spackman):

1. utilizarea ocupatiei sau a activitatii voluntare poate influenta starea de

sanatate a individului;

2. indivizii au capacitarea lor de adaptare si functionare normala si trebuie

priviti în relatie cu mediul în care traiesc, iar actiunea terapeutica ce li se

adreseaza trebuie sa ia în considerare factorii sociali, psihologici si fizici;

3. relatiile interpersonale reprezinta un factor important al procesului de

terapie ocupationala;

4. activitatea de terapie ocupationala constituie un sprijin pentru alte tipuri

de actiuni recuperatorii si trebuie desfasurata în cooperare cu alte categorii

de specialisti, în echipe interdisciplinare, pentru a se putea asigura efectul

maxim al unui program complex de terapie.

Pledind pe îmbunatatirea calitativa a existentei persoanei înca din cele

mai vechi timpuri, terapia ocupationala a ramas, pâna în prezent, o "stiinta" si

o "arta" fundamental implicata în recuperarea si adaptarea persoanelor, aflate în

dificultate, la societatea în care traiesc.

11

II. DEFINIŢII ALE TERAPIEI OCUPAŢIONALE

Terapia ocupationala si ergoterapia sunt metode de tratament

nemedicamentoase care au rol important in reabilitarea si reinsertia soci –

profesionala a bolnavilor cu dizabilitati functionale.

Intelesul sintagmei de terapie ocupationala deriva din cuvintele care o

compun:

- ocupatia reprezinta ideea de activitate in care te implici , te angajezi si

participi efectiv si motivat;

- terapia insemnind tratamentul unei boli, al unei dizabilitati sau a unui

handicap.

Terapia ocupationala este arta si stiinta directionarii individului bolnav

spre participarea la anumite activitati pemtru a-si reface, intari sau imbunatatii

performantele, spre a facilita insusirea acelor abilitati si functii care sunt necesare

pentru adaptare, productivitate, diminuarea sau corectarea patologiei, pentru

mentinerea starii de sanatate.

TERAPIA OCUPATIONALA definitie oficiala data de AOTA – Asociatia

Americana de Terapie Ocupationala este:

forma de tratament care foloseste activitati si metode specifice,

pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfasura

activitatile necesare vietii individului, de a compensa disfunctii si de

a diminua deficiente fizice.

arta practica de a promova independenta functionala prin utilizarea

activitatilor zilnice si/sau modificind echipamentul sau mediul, cind este

necesar pentru acelasi scop.

terapia care ajuta o persoana sa se adapteze mediului sau adapteaza

mediulpentru nevoile unei persoane astfel incit aceasta sa devina capabila

sa-si desfasoare viata cu demnitate si autorespect.

o profesie care ajuta o persoana cu incapacitate sa-si cistige pontentialul

maxim pentru independenta si productivitate in propria viata.

12

III. PRINCIPIILE TERAPIEI OCUPAŢIONALE

Termenul de ‘’ ocupatie ‘’ nu trebuie inteles ca referindu-se strict la munca

propriu-zisa, la serviciul  pe care il are un individ.

‘’Ocupatie’’ ca apelativ al acestei terapii se referala ‘’ o suma de activitati din

cele mai variate domenii pe care individul le realizeaza in cursul zilei si care dau

inteles vietii lui’’, printre care amintim aici:

autoingrijirea zilnica( igiena personala, hrana , imbracatul,mobilizarea

transportul etc.)

munca, ca angajat, sau munca organizata de el;

activitatile educationale (scolarizare);

activitati de divertisment in timpul liber (jocuri, sport , excursii etc.)

hobby-uri diverse.

Serviciile de terapie ocupationala trebuie sa ofere :

1. Evaluari clare ale capacitatii functionale ale individului, ale performantelor

lui

2. Evaluari ale mediului de viata, acasa si la locul de munca.

3. Programe de asistenta terapeutica /sau recuperatorie cu metode si

metodologie specifica, dar si metode ajutatoare.

4. Recomandarile si antrenarea pacientilor in utilizarea unor echipamente

adaptative care inlocuiesc sau ajuta functiile pierdute.

5. Educatia familiei si ingrijitorilor asupra modului de ajutor pe care trebuie

sa-l dea pacientilor.

6. Sprijinul si asistarea efectelor e,otionale, sociale, cognitive, determinate

de boli si traumatisme.

De metodele terapiei ocupationale beneficiaza foarte multe categorii de

bolnavi : bolnavi cu afectiuni neurologice,cu afectiuni articulare degenerative,

sechelari postraumatici, bolnavi cardiopulmonari, bonavi cu afectiuni

reumatologice,geriatrice,pediatrice,bolnavi cu probleme de sanatate mintala si de

comportament, bolnavi cu afectiuni senzoriale, amputatii, cu arsuri, persoane cu

probleme speciale (alcoolici, drodati, abuzuri alimentare sau anorexici).

13

IV . METODELE TERAPIEI OCUPAŢIONALE

Exista trei tipuri de metode utilizate in terpia ocupationala moderna.

1. Metode esentiale (semnificative).

Au fost introduse si teoretizate de Dunton in anul 1918 care spunea ca

ceea ce conteaza este scopul final al activitatii si nu activitatea motorie care

realizeaza acest scop caci prin urmarirea scopului activitatii scopului activitatii se

obtin rezultate in recuperarea fizica si mintala , mai rapid si mai complet.

Activitatile semnificative trebuie obligatoriu sa aiba un scop final, care trebuie un

produs concret, util, eventual vandabil.

Ocupatiile folosite in cadrul metodei esentiale sunt cele din tehnicile de

baza, din tehnicile complementare,in cele de exprimare si in unele tehnici de

readaptare .

2. Metode neesentiale (nesemnificative).

Din aceasta categorie activitatile nu au un produs final intr-un context lucrativ

de munca, desi au un scop ,un obiectiv bine precizat de realizat.

Aceste metode urmaresc angrenarea fizica si mentala a pacientului. Scopurile

acestei metode sunt :

a) a crea scheme practice de miscare.

b) a antrena abilitati senzoriomotorii.

c) a dezvolta capacitati perceptuale si cognitive.

Aici sunt cuprinese gestualitat de pregatire initiala ; gestualitati sportive ;

gestualitati din ADL-uri de o enorma variatie care au un scop final dar nu si un

produs final.

3. Metode ajutatoare.

a) Exercitiile teraputice : - cresterea fortei si andurantei

- cresterea flexibilitatii (amplitudinii de miscare)

- cresterea coordonarii si echilibrului.

b) Fizioterapia :

- caldura

- crioterapia

14

- electroterapia

- hidroterapia

c) Ortezarea.

Orteza este un dispozitiv care se utilizeaza pentru a sustine, pozitiona, a

imobiliza, a corecta deformatii, a asista forta musculara, a modifica tonusul

muscular sau a promova miscarea unor segmente ale corpului omenesc.

15

V. TEHNICILE TERAPIEI OCUPAŢIONALE

Activitatile utilizate in terapia ocupationala sunt denumite ‘’ tehnici ‘’(dupa

scoala franceza), adica parti gestuale extrase din ocupatiile practice umane.

Ele se clasifica astfel :

1. TEHNICI DE BAZA – care sunt gesturi extrase din urmatoarele meserii :

- olarit

- prelucrarea lemnului- timplarie ,dogarie etc.

- impletit nuiele, rafie, paura etc.

- prelucrarea fierului – feronerie.

Trebuie precizat ca nu este vorba de intreg procesul de executie a meseriei

respective ci de ‘’parti’’- ‘’tehnici’’ din aceasta meserie.

Olaritul inseamna : - faramitarea si cernerea lutului ;

- amestecarea cu apa si framintarea ;

- intinderea lutului si baterea ;

- montajul lutului pe discul rotator ;

- modelarea cu degetele, cu palmele ;

- gravarea vasului ;

- arderea ;

- decorarea artistica.

2. TEHNICI COMPLEMENTARE – care insumeaza toate celelealte activitati

lucrative utilizate de terapia ocupationala :

- marochinarie, cartonaj,tipografie, dactilografie, ambalaj, bucatarie, cofetarie.

3. TEHNICI DE READAPTARE - importante si des utilizate , reprezentate

de activitatile vietii zilnice (AOL si J- ADL ).

4. TEHNICI DE EXPRIMARE - care cuprind toate preocuparile cu carracter

artistic, ca si cele cu rol de comunicare. Exemplificam : desenul, pictura,

sculptura, gravura,muzica,scrisul,comunicarea, gestica expresiva.

16

5. TEHNICI RECREATIVE – utilizate in pauzele dintre celelalte tehnici.

Ele sunt jocuri distractive :table, tintar, sah,jocul de carti, jocuri de societate.

Jocurile pot fi adaptate pentru fiecare pacient in parte.

6. TEHNICI SPORTIVE – cu caracter recreativ dar si o particularitate anume.

Este vorba fie de jocuri sportive : tenis de cimp, tenis de masa,golf popice,

inot ciclism tir cu arcul etc.

Sau doar parti gestuale ale axcestor jocuri : aruncatul lacos, sarituri etc.

17

BIBLIOGRAFIE

1. BĂLTEANU,V. “ Metode Kinetologice- Terapia ocupationala si

ergoterapia”. ,Iasi, Ed.Altius Academy ,2002

2. POPESCU, AL. “Terapia ocupationala si ergoterapia – de la eficacitate

terapeutica la eficienta economica”, Bucuresti, Ed. Medicala, 1986

3.Sbenghe T. “Kinetologia profilactica,terapeutica si de recuperare”,

Bucuresti, Editura Medicala,1987

4. Sbenghe T. “Kinesiologia – Stiinta Miscarii” , Bucuresti,

Ed.Medicala,2002

18