Scânteia As - NPCR · 2011. 4. 4. · Partidului Socialist din România (Congresul I al P.C.R.), care votează transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (iniţial

ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE,

EGALITATE ȘI PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 7 aprilie 2010

© C O P Y R I G H T A S . S C Â N T E I A - W W W . S C A N T E I A A S O C I A T I E . R O

CUPRINS

A.

0.a. 1 Mai 2010 în România………………………………….. 3

0.b. 89 ani de la creerea Partidului Comunist Român Scurt

istoric...........................................................................................

4

0.c. Sunt românii mai oi decât alte neamuri?.......................... 7

1. 1Mai una din cele mai sfinte zile pentru muncitorii lumii

întregi ………………………………………………………….

9

2. Actualitatea lui Vladimir Ilici Lenin la 140 ani de la

nastere ………………………………………………………..

11

3. Lenin este unul dintre cele mai importante figuri din

istoria umanităţii şi caracterul cel mai important al

secolului al XX...........................................................................

13

4. Gheorghe Apostol la 97 ani ………………………………. 16

5. Monopolurile pentru a rezista au nevoie de a

ingenunchea popoarele ………………………………………

16

6. Constitutia Republicii Populare Romane 1948 ……... 18

7. “Angelina Jolie” și Lenin ………………………………… 24

8. Rușii în majoritate îl consideră pe I V Stalin un mare

conducător dar nu ar dori un nou Stalin astăzi.....................

25

9. Moldova este un stat independent........................................ 26

10. Un american a cerut azil politic în Coreea de Nord........ 26

11. Succesul revoluției bolivariene necesită măsuri

adecvate......................................................................................

27

12. Cuba anului 2009 văzută de un liceean român................. 28

13. Împărat şi proletar............................................................. 28

14. Scrisori de la cititori............................................................ 30

B. Stânga Internațională

a)Cuba

1) Declaraţia Adunării Naţionale a Puterii Populare.............................. 33

2) Reflectiile lui Fidel Castro ………………………………………... 33

b) Turcia

1) Iesiti in strada pe 1 Mai …………………………………………… 36

c) Filipine

1) Omagiu eroilor filipinezi Tanya Domingo Hugo ………………… 37

ASOCIAȚIA

MILITANȚILOR

PENTRU PACE,

EGALITATE ȘI

PROGRES

SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 7 aprilie 2010

© copyright As. Scânteia

www.scanteiaascociatie.ro

Scânteia As –Nr.7 aprilie 2010 ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE, EGALITATE ȘI

PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

| © copyright As. Scânteia - www.scanteiaasociatie.ro 3

0.a. 1 Mai 2010 în România

Petre Ignatencu

Ziua de 1 Mai, ziua internaţională de luptă şi solidaritate

a celor ce muncesc împotriva capitalismului , a fost

sărbătorită anul acesta în diverse moduri.

În anul când s-au împlinit 124 de ani de la lupta şi

sacrificiul muncitorilor de la Chicago s-au găsit mulţi care

au socotit nimerit să denatureze semnificaţia acestei zile în

diferite moduri.

Două doua partide “oficiale”, PSD și UNPR, s-au luat parcă

la întrecere în a ascunde muncitorilor- şi nu numai

muncitorilor, ci tuturor oamenilor săraci în general, în a le

ascunde această semnificaţie.

Şi nu numai partidele acestea “oficiale” ci şi toate marile

posturi de televiziune, care cu multe zile înainte

declanşaseră o adevărată campanie de “ieşire la iarbă verde,

la mici si bere” sau de luare cu asalt a litoralului. Ziua de 1

Mai, zi în care au luptat şi au murit oameni pentru un ideal

măreţ, pentru ziua de lucru de 8 ore, a devenit prilej pentru

capitalişti de a face “un ban în plus”, de a mai adăuga ceva

la profiturile deja exorbitante pe care le storc de pe urma

angajaţilor, precum şi pentru partidele acestor capitalişti de

a mai smulge ceva capital electoral de pe urma

muncitorilor.

Să ne gândim de pildă la PSD. partidul “oficial” al stângii,

partid care, de ochiii lumii, se revendică de la idealurile

clasei muncitoare, dar care, în treacăt fie spus, a efectuat

cele mai mari privatizări din istoria României. Ce are

Partidul Social-Democrat de-a face cu ziua de 1 Mai? A

făcut el ceva pentru a ridica muncitorilor conştiinţa de

clasă? Au făcut oare cei ce se revendică de la Partidul

Social-Democrat al Muncitorilor, înfiinţat în 1893, au făcut

ei ceva pentru a le aminti muncitorilor, măcar în treacăt,

despre tradiţiile lor de luptă? Cei care sunt acuzaţi tot

timpul de mass-media de dreapta că ar fi “comunişti” sau

“criptocomunişti” au făcut oare ceva pentru a mobiliza

clasa muncitoare împotriva exploatării capitaliste? Au rostit

ei măcar o singură lozincă anti-capitalistă la mitingul

electoral organizat în Piaţa Victoriei?

Ce au făcut ei pentru muncitori atunci când au condus țara

asta? Au încurajat înmulțirea de sindicate, pentru a rupe

unitatea muncitorească relizată de acestea, odata cu

vânzarea intreprinderilor construite de ei și înaintașii lor

când erau membri ai PCR și acesta se afla la conducerea

Statului român, iar acum când s-au dat cu capitalismul,

mulți din ei devenind chiar capitaliști, cică apără muncitorii

promovând lozinca ”Jos PDL-ul” la acest miting, sub

faldurile steagului roșu al muncitorimii de pretutindeni și cu

participanți momiți cu câte un card cu care sa cumpere

niscaiva alimente. În ce hal a ajuns social-democrația

românească!! De douăzeci de ani nu a făcut altceva decât să

se străduie să confirme aprecierile marilor ideologi ai

marxismului, Marx, Engels și Lenin,despre ei- ”social-

democrații sunt trădătorii clasei muncitoare”

Cât despre UNPR acesta nu s-a distins decât prin

”chermezele” organizate, ”în roșu”, pentru a-și promova

partidul abia înființat de ”fugiții” , parlamentari, din PSD și

PNL, creat cu scopul de a sprijini guvernul de dreapta PDL-

ist, PDL-ul fiind și el, nu cu mult timp înainte, tot social-

democrat.

O mai mare batjocorire a zilei de 1 Mai nici că se putea!

Părăsind partidele “oficiale”, ajungem la cei ce se declară

comunişti. Dintre acestea, Uniunea “tovarăşului Dediu”, ce

s-a distins în ultimii ani mai mult prin atacuri la adresa mea

și acțiunilor mele de reconstruire a PCR decât prin acţiuni

concrete în sprijinul luptelor muncitoreşti, deci a mult-

hulitei “lupte de clasă aducătoare de bulversare în rândul

românilor”, această Uniune pare că s-a molipsit nu numai

de la ideile legionare cu care ne-a obişnuit de ceva vreme,

dar chiar şi de la cele PSD-iste. Pomeni electorale în loc de

lozinci revoluţionare, mici şi bere în loc de educarea

oamenilor în spiritul luptei de clasă şi internaţionalismului

proletar.

Partidul Alianţa Socialistă, deşi partid destul de

semnificativ, nu a organizat nici el vreo actiune în spiritul

vechilor tradiţii muncitoreşti.

Singurul partid ce a organizat o acţiune de popularizare a

adevăratei semnificaţii a zilei de 1 Mai a fost Partidul

Comunist Român- Comitetul de reorganizare, partid ce şi-a

asumat dificila dar necesara sarcină de a lupta cu

denaturările şi minciunile grosolane ale capitaliştilor

exprimate prin partidele şi prin mass-media lor. Partidul

nostru şi-a dovedit încă o dată consecvenţa faţă de

idealurile comuniste şi faţă de măreaţa cauză a clasei

muncitoare şi va continua şi pe viitor să educe masele în

spiritul adevăratelor tradiţii ale clasei lor. Noi trebuie să-i

învăţăm pe oameni să-şi cunoască istoria şi de asemenea să-

şi iubească clasa socială din care fac parte. Acesta este

scopul principal al educaţiei comuniste în momentul de

faţă. Trebuie să contracarăm propaganda capitalistă şi să

învăţăm oamenii să se ridice desupra individualismului

îngust pe care îl promovează capitaliştii, să înveţe că numai

în unire şi luptă rezidă forţa clasei muncitoare, forţă pe care

a demonstrat-o de atâtea ori în cursul istoriei şi pe care

trebuie să o demonstreze şi în continuare.

Trăiască 1 Mai, zi internaţională a luptei împotriva

capitalismului!




0.b. 89 ani de la creerea Partidului Comunist Român Scurt istoric

R. Toma

Pentru a înţelege corect locul şi rolul Partidului Comunist

Român în istoria ţării noastre, trebuie să privim, mai întâi,

la originile mişcării muncitoreşti şi ale răspândirii

marxismului în România.

În perioada de început a mişcării muncitoreşti, acţiunile de

luptă ale muncitorimii au fost spontane şi izolate. Ele erau

îndreptate împotriva scăderii salariilor, împotriva

amenzilor, a condiţiilor neomeneşti de muncă, împotriva

abuzurilor şi silniciilor patronilor. Formele cele mai

frecvente de protest erau: distrugerea uneltelor de muncă,

răfuielile cu patronii etc. Cu timpul, însă, s-a trecut şi la

greve spontane, cum au fost în 1869, 1872, 1873, 1875 etc.,

în diverse ramuri industriale (construcţii de căi ferate,

tipografie etc.)

Era încă perioada „copilăriei mişcării proletariatului” (K.

Marx), în care clasa muncitoare nu era conştientă de rolul

său istoric, fiind, deocamdată, o clasă „în sine”.

Cu timpul, însă, solidaritatea muncitorilor a crescut şi,

odată cu răspândirea ideilor marxiste, s-a trecut la crearea

primelor organizaţii, cum ar fi „Casa de prevedere a

lucrătorilor tipografi” (1858, Bucureşti).

După Comuna din Paris (1871), clasele exploatatoare au

generat pe scară internaţională o teroare între muncitori,

trecând la dizolvarea asociaţiilor muncitoreşti, la arestarea

conducătorilor acestora.

Totuşi, lupta nu a încetat, deoarece se forma conştiinţa de

clasă a proletariatului, care va fi devenit o clasă „pentru

sine”, trecând de la lupta împotriva unuia sau altuia dintre

patroni, la lupta împotriva burgheziei ca clasă socială.

Lucrări ale lui Marx şi Engels, precum: „Capitalul”,

„Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului”,

„Manifestul partidului comunist” etc., au început să fie

răspândite în ţara noastră, un rol deosebit revenind lui

Constantin Dobrogeanu-Gherea.

În 1886, se înfiinţează primele cercuri socialiste şi

muncitoreşti, care, chiar dacă au avut şi lipsuri ideologice,

au jucat un rol important, ce s-a concretizat, în anul 1893,

în crearea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din

România – primul partid al clasei noastre muncitoare.

Mişcarea muncitorească a fost influenţată de diverse

evenimente, precum: răscoala ţărănească din 1907, prima

revoluţie burghezo-democratică din Rusia (1905-1907), dar

mai ales Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (1917).

În 1910, are loc Congresul de refacere a Partidului Social-

Democrat din România şi al sindicatelor care adoptă

programul (vot universal, drept la grevă, drepturi egale

pentru femei, ziua de muncă de opt ore, contract colectiv de

muncă etc.)

În 1919, se constituie, sub conducerea lui V. I. Lenin,

Internaţionala a III-a (comunistă), care a existat până în

1943.

În 1920, are loc o grevă generală a proletariatului român, la

care participă circa 400.000 salariaţi din toate ramurile

industriei şi transporturilor. Urmare a acestei greve,

majoritatea membrilor Consiliului general al Partidului

Socialist şi Sindicatelor sunt arestaţi.

În 8-12 mai 1921, are loc la Bucureşti Congresul general al

Partidului Socialist din România (Congresul I al P.C.R.),

care votează transformarea acestuia în Partidul Comunist

din România (iniţial numit Partidul Socialist-Comunist), pe

baze marxiste, ca detaşament de avangardă al clasei

muncitoare, şi afilierea acestuia la Internaţionala III-a. Toţi

cei ce au votat această afiliere au fost arestaţi de către

autorităţi.

Anul 1921 rămâne un an de referinţă în istoria mişcării

muncitoreşti şi revoluţionare din ţara noastră.

În 1922, la Congresul II, s-a adoptat statutul partidului şi a

fost ales primul Comitet Central, în frunte cu Gh. Cristescu

(secretar general).

Cadrul legal de desfăşurare a activităţii partidului nu a durat

însă mult. După ce, din 1922, a fost o semilegalitate, în

septembrie 1924, partidul este scos în afara legii de către

guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu, aceasta după ce,

Constituţia adoptată în 1923, prevedea o serie de libertăţi

cetăţeneşti, fără a da totuşi şi soluţii la punerea lor în

practică. Au fost trecute în ilegalitate şi alte organizaţii,

printre care U.T.C. Sediile lor au fost închise, arhivele

confiscate, iar conducătorii lor – urmăriţi şi arestaţi.

Motivul oficial al ilegalizării partidului a fost acela că ar fi

fost un partid „antinaţional”, fiind un partid în spiritul

internaţionalismului proletar. S-a invocat, de asemenea,

solidaritatea partidului cu răsculaţii de la Tatarbunar (sept.

1924), prin care s-ar fi împotrivit unirii Basarabiei cu

România. Desigur, au fost şi unele greşeli de atitudine

săvârşite la indicaţia Cominternului. Totuşi, cauza reală a

scoaterii în afara legii a fost, în esenţă, alta: aceea că nu

convenea stăpânirii burgheze să existe un partid care să

apere interesele celor exploataţi. Acesta a fost motivul real

al ilegalizării! Şi ostilitatea partidelor burghezo-moşiereşti

(naţional-liberal şi naţional-ţărănesc) s-a dovedit în

nenumărate rânduri: la Lupeni (1929), la Griviţa (1933) şi

în alte situaţii, când au tras în muncitorii care nu mai

suportau regimul de viaţă mizer!

Anii ilegalităţii au fost ani grei, în care comuniştii au trebuit

să îndure condiţii deosebit de grele, inclusiv teroarea

închisorilor, între care se remarcă tenebroasa Doftana,

celebră tocmai prin faptul că era rezervată deţinuţilor




politici. Dar nimic nu a putut stăvili dragostea fierbinte a

acestor oameni pentru eliberarea clasei muncitoare, a

întregului popor, de sub regimul burghezo-moşieresc şi

făurirea unei societăţi socialiste, libere de exploatare.

În perioada 1924-1945, toate congresele partidului s-au

ţinut în străinătate (al III-lea, în 1924, la Viena; al IV-lea,

în1928, la Harkov; al V-lea, în 1931, la Gorikovo). De

asemeni, ziarul central Scânteia apărea în condiţiile

deosebit de grele ale conspirativităţii, dar el a avut un rol

excepţional în călirea conştiinţei de clasă a muncitorilor,

conduşi de partid.

Începând cu anul 1934, pericolul fascizării ţării era tot mai

mare şi el se va fi concretizat în 1940, când România va fi

fost invadată de trupele hitleriste şi se va fi instaurat

dictatura militaro-fascistă antonesciană, Mişcarea legionară

fiind în plină ascensiune, ca agentură a fascismului german

(deşi se declara „naţională” şi „profund patriotică”).

Partidul comunist a trebuit să facă faţă acestor evenimente

dureroase din istoria ţării şi, cu sprijinul Cominternului (la

care era afiliat), să contrabalanseze situaţia creată, mai ales

după intrarea României (împotriva voinţei poporului) în

războiul antisovietic imperialist, alături de Germania

nazistă (1941).

La 6 sept. 1941, P.C.R. adresează partidelor, grupărilor şi

personalităţilor politice nefasciste platforma-program

intitulată Lupta poporului român pentru libertate şi

independenţă naţională, care preconiza unirea tuturor

forţelor naţionale pentru răsturnarea dictaturii militaro-

fasciste, ieşirea din războiul hitlerist şi alungarea din ţară a

trupelor germane, formarea unui guvern al independenţei

naţionale cu participarea tuturor forţelor patriotice,

eliberarea părţii de nord a Transilvaniei (ce fusese cedată

Ungariei horthyste, prin „arbitrajul” germano-italian de la

30 aug. 1940, cunoscut ca Diktatul de la Viena) etc.

Totuşi, războiul antisovietic a continuat până la 23 august

1944, când au fost întoarse armele împotriva Germaniei

naziste.

În aprilie 1944, se creează, pe baza unei platforme

antifasciste şi de revendicări muncitoreşti, Frontul Unic

Muncitoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul

Social-Democrat din România, prin care s-a realizat

unitatea de acţiune între cele două partide muncitoreşti, fapt

care a contribuit la sporirea capacităţii de luptă a clasei

muncitoare, la impulsionarea desăvârşirii alianţelor pe linia

Frontului Naţional Antihitlerist.

În iunie 1944, se creează, pe baza unei platforme

antifasciste general-democratice, Blocul Naţional-Democrat

(B.N.D.), alcătuit din partidele: comunist, social-democrat,

naţional-ţărănesc şi naţional-liberal. Platforma cuprindea,

ca obiective, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite,

ieşirea României din războiul hitlerist, eliberarea ţării de

sub ocupaţia germană, înlăturarea regimului de dictatură cu

unul democratic etc.

La 23 august 1944, începe, la Bucureşti, insurecţia armată

antifascistă şi antiimperialistă, prin arestarea mareşalului

Ion Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei

naziste. A fost un moment de cotitură în istoria ţării, care a

deschis calea spre democraţia populară. P.C.R. a reintrat în

legalitate.

Armata sovietică a intrat în România şi, chiar dacă astăzi,

este privit cu ostilitate acest fapt, populaţia a primit atunci

cu căldură pe ostaşii sovietici, care ne-au ajutat să ne

eliberăm teritoriul de hoardele naziste. Au fost, desigur, şi

abuzuri din partea sovieticilor, dar fără ajutorul Armatei

Roşii, eliberarea ţării nu ar fi fost posibilă. Oricum, în 1957,

trupele sovietice se vor fi retras de pe teritoriul ţării.

La 6 martie 1945, se constituie primul guvern democrat-

popular, condus de dr. Petru Groza, în care F.N.D. a deţinut

poziţii preponderente, clasa muncitoare având rolul

conducător. P.C.R. deţinea 4 mandate, P.S.D. – 3, iar

Frontul Plugarilor – 3 (pentru a aminti doar formaţiunile

politice cele mai progresiste). Regele Mihai a acceptat acest

guvern, chiar dacă ulterior va fi intrat în „greva regală” (din

care va fi fost constrâns să iasă!)

În martie 1945, se înfăptuieşte Reforma agrară, ceea ce

constituie un nou prilej de consolidare a puterii democrat-

populare, ţărănimea fiind aliatul de bază al clasei

muncitoare.

În oct. 1945, se desfăşoară la Bucureşti lucrările Conferinţei

naţionale a P.C.R. (prima, în legalitate), când, în fruntea

partidului, a fost ales Gh. Gheorghiu-Dej. Atunci, s-a

manifestat voinţa ca P.C.R. şi P.S.D. să se unească într-un

singur partid muncitoresc. De asemenea, s-au avut în

vedere proiecte pentru industrializarea ţării (în special

industria grea), dar şi pentru trecerea de la producţia

industriei de război la cea de pace, apoi proiecte pentru

dezvoltarea cooperativelor de aprovizionare a populaţiei,

introducerea controlului statului asupra operaţiunilor

bancare, reforma fiscală etc.

Au urmat alte evenimente importante în istoria partidului

nostru şi a ţării pe care cu cinste a slujit-o:

- În mai 1946, se dă publicităţii Platforma-program a

Blocului Partidelor Democrate (din care făceau parte

P.C.R., P.S.D., P.N.L.-Tătărăscu, P.N.Ţ.-Alexandrescu,

Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular), care să

candideze pe liste comune la alegerile parlamentare.

- La 19 noiembrie 1946, au avut loc primele alegeri

parlamentare postbelice, în care forţele democratice (în

frunte cu P.C.R.) au obţinut o victorie remarcabilă (378 din

cele 414 mandate). Astăzi se vorbeşte că acele alegeri ar fi

fost falsificate de comunişti, dar nimeni nu a putut aduce

vreun argument real. În schimb, sunt cunoscute practicile

ţărăniştilor, care, la alegerile din anii ‟30, săreau cu bâtele

la cei care nu îi votau (urmărind de sus şi violând astfel

caracterul secret al votului). Şi sunt cunoscute şi practicile

„democratice” ale liberalilor, care puneau botniţă la gura

celor ce culegeau strugurii, ca nu cumva să guste şi ei ceva




din rodul viilor chiaburilor... Aşadar, cine i-ar mai fi votat

pe aceştia în 1946?... Nu era oare sătul poporul de ei?...

- Regele Mihai a deschis, la 1 dec. 1946, lucrările

Parlamentului unicameral constituit în urma alegerilor din

noiembrie, legalizând, astfel, acest parlament. Opoziţia a

refuzat să participe la acest eveniment.

- La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I abdică de la tronul

României, pentru el şi urmaşii săi, punând capăt instituţiei

monarhice, care nu mai corespundea noilor realităţi ale

ţării. Se proclamă, astfel, Republica Populară Română – stat

al celor ce muncesc cu braţele şi mintea.

- În februarie 1948, are loc la Bucureşti Congresul de

unificare a P.C.R. şi P.S.D., şi de creare, pe bazele

marxism-leninismului, a Partidului Muncitoresc Român

(P.M.R.) – partidul unic al clasei muncitoare. Celelalte

partide au dispărut de pe arena politică, deoarece au rămas

izolate de masele populare.

Aşa se face că partidul nostru comunist a devenit partid

unic de guvernământ – forţa politică conducătoare a întregii

naţiuni (cum va fi fost stipulat în Constituţia din 1965). Se

deschidea, astfel, calea pentru o adevărată epopee în istoria

patriei noastre – cea mai impresionantă perioadă sub

raportul dezvoltării economice şi sociale, în care principalul

beneficiar a fost poporul muncitor.

Este adevărat că, la începutul perioadei, dominaţia sovietică

a fost evidentă, mai ales până la moartea lui Stalin (1953),

dar aceasta se va fi diminuat progresiv, odată cu lichidarea

„facţiunii moscovite” în frunte cu Ana Pauker şi Vasile

Luca (1952), apoi cu retragerea trupelor sovietice (1957) şi

cu opoziţia pe care Gh. Gheorghiu-Dej a avut-o, în 1963,

faţă de propunerile sovieticilor de „diviziune internaţională

socialistă a muncii”. După 1965, s-a evidenţiat tot mai mult

scăderea influenţei sovietice şi promovarea unui socialism

bazat pe relaţii de egalitate între partidele comuniste, şi nu

de subordonare faţă de P.C.U.S.

Se vorbeşte în prezent de „dictatura comunistă”, în opoziţie

cu „democraţia” dinainte şi de după perioada socialistă.

Vom demonstra în continuare că tocmai în acea perioadă,

atât de blamată azi, s-au înfăptuit reforme cu caracter

profund democratic, deoarece au slujit maselor de oameni

ai muncii, şi nu unei pături restrânse a populaţiei.

Electrificarea ţării, prin construirea de hidrocentrale şi

termocentrale, a dus lumina până şi în satele cele mai

îndepărtate. Partidul a fost conştient de justeţea ideii

leniniste potrivit căreia fără electrificare, nu se poate

construi socialismul, deoarece nu se poate asigura o

dezvoltare industrială puternică.

Industrializarea a însemnat depăşirea statutului de „ţară

eminamente agrară”, pe care partidele reacţionare îl

rezervaseră României. Dezvoltarea în special a industriei

grele (metalurgia feroasă şi neferoasă, construcţiile de

maşini) şi a industriei chimice (mai ales petrochimice) a

asigurat progresul general al economiei, cu efecte evidente

în ridicarea bunăstării oamenilor muncii.

Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie

1948) a fost un act democratic și popular, deoarece

întreprinderile industriale, miniere, bancare, de asigurări şi

de transport au fost puse la dispoziţia oamenilor muncii,

desfiinţându-se exploatarea capitalistă.

Cooperativizarea agriculturii (desfăşurată în anii 1949-

1962), paralel cu exproprierea pământurilor chiabureşti şi

transformarea lor în I.A.S.-uri, a fost un act revoluţionar,

care a permis mecanizarea şi chimizarea agriculturii,

construirea sistemelor de irigaţii (în mare parte distruse

după 1989), dezvoltarea marilor ferme zootehnice, astfel că

România era în anii ‟60-‟70 o ţară cu o agricultură

apropiată celor mai dezvoltate ţări. Desigur, au existat şi

abuzuri în desfăşurarea cooperativizării, încălcându-se

uneori liberul consimţământ, dar aceasta nu poate justifica

blamarea procesului în sine, fără de care nu s-ar fi putut

moderniza agricultura. Dovada: şi astăzi sunt ţărani care

regretă desfiinţarea C.A.P.-urilor, conştientizând că

agricultura cooperativizată este mult mai eficientă decât cea

individuală.

Dezvoltarea transporturilor şi căilor de comunicaţie a scos

din izolare regiuni întregi. Se remarcă magistralele realizări

ca Transfăgărăşanul, calea ferată Bumbeşti-Livezeni, noul

sistem feroviar şi rutier Feteşti-Cernavodă, canalul Dunăre-

Marea Neagră, metroul bucureştean etc., realizate cu atâtea

sacrificii.

âDezvoltarea turismului, prin construirea de staţiuni

balneoclimaterice şi modernizarea celor existente, a fost un

obiectiv important al partidului, pentru ca toţi oamenii

muncii să îşi poată petrece concediile de odihnă în condiţii

din cele mai bune, la tarife accesibile oricui. Pe vremea

burgheziei, nici nu se concepea ca un muncitor sau un ţăran

să plece în concediu... Doar în anii socialismului a fost

posibil acest lucru. Se remarcă aici edificarea, în anii ‟60-

‟70, a litoralului turistic românesc – una din cele mai

fascinante realizări arhitectonice, apreciate şi peste hotare.

Dovada: miile de turişti străini care veneau în acei ani,

alături de turiştii români.

Dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii a fost o altă

prioritate a partidului, întrucât numai un popor educat poate

să îşi formeze o conştiinţă revoluţionară. Gratuitatea

învăţământului de toate gradele, iar din 1962 şi a

manualelor şcolare, a permis maselor largi populare să aibă

acees la învăţătură. Cartea – ieftină – putea fi cumpărată de

oricine. Înfiinţarea bibliotecilor până şi la sate a stimulat

culturalizarea chiar a ţăranilor, în rândul cărora, sub

regimul burghezo-moşieresc, domnea analfabetismul.

Lichidarea analfabetismului a fost făcută tot sub conducerea

partidului nostru comunist! Reforma învăţământului sin

1948 a avut caracter profund democratic-popular, chiar

dacă este blamată în prezent de duşmanii socialismului.

Construcţia de locuinţe a fost o altă realitate a acelui timp.

Milioanele de aprtamente construite servesc şi azi

locuitorilor ţării. Să nu uităm că, în acei ani, chiria era

simbolică, iar posibilitatea de a cumpăra un apartament era

mult mai mare decât în prezent.




De asemeni, un act profund democratic era faptul că la

terminarea facultăţii sau a liceului, absolvenţii primeau un

loc de muncă. Nu se poate uita mirarea pe care preşedintele

Franţei, Charles de Gaulle, a avut-o în timpul vizitei în ţara

noastră (1968), când a aflat acest lucru şi că în România nu

există şomeri. Nici cele mai dezvoltate ţări capitaliste nu

puteau asigura locuri de muncă pentru toţi cetăţenii!

O analiză pertinentă privitoare la dezvoltarea economică

postbelică, sub conducerea P.C.R., pune în evidenţă

consecvenţa statului socialist care a ştiut să cointereseze şi

să antreneze întreaga suflare umană pentru a participa la

înfăptuirea planurilor cincinale. Oamenii erau conştienţi că

aceasta era o misiune de onoare, întrucât munca era

considerată o virtute. Ei ştiau ce fac, ce produc, fiind

interesaţi deopotrivă de evoluţia preţurilor de producţie şi

de livrare, de tarifele pentru servicii, practicate în ţările cu

care România conlucra activ, mai ales cele din C.A.E.R.

Un moment important în istoria partidului este anul 1965,

când a avut loc Congresul IV al P.M.R., devenit Congresul

IX al P.C.R., reluându-se denumirea de „Partidul Comunist

Român”, în locul aceleia de „Partidul Muncitoresc Român”.

Atunci a fost învestit în fruntea partidului, ca prim-secretar

al C.C.al P.C.R. (apoi secretar general al partidului),

Nicolae Ceauşescu. De fapt, acesta preluase funcţia imediat

după moartea, la 19 mar. 1965, a lui Gh. Gheorghiu-Dej.

Un rol deosebit în această alegere a revenit lui I. Gh.

Maurer (preşedintele Consiliului de Miniştri).

S-a elaborat o nouă constituţie, prin care România devenea

„Republică socialistă”, iar P.C.R. avea rolul de forță

politică conducătoare.

În august 1968, are loc şedinţa comună a C.C. al P.C.R.,

Consiliului de Stat şi Guvernului, prin care se condamnă

intervenţia în Cehoslovacia a trupelor unor ţări membre ale

Tratatului de la Varşovia. S-au interzis atunci manevrele

militare ale altor state pe teritoriul României, dar şi cele ale

României pe teritoriul altor state. De asemenea, nici un

organ al puterii de stat nu putea să aprobe înstrăinarea

vreunei părţi din teritoriul naţional.

Perioada de după Congresul IX al P.C.R. a fost cea mai

fertilă din întreaga istorie a patriei. Abia în anii ‟80 vor fi

apărut unele semne de criză, pe fondul necesităţii achitării

datoriei externe.

În 1974, s-a elaborat Programul Partidului Comunist

Român de făurire a societăţii socialiste multilateral

dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism,

considerat charta fundamentală a întregii naţiuni.

Dacă s-a ajuns la o „societate socialistă multilateral

dezvoltată”, este discutabil. Cert este, însă, un lucru: că, la

jumătatea anilor ‟80, România era o ţară mediu dezvoltată,

cu o industrie putenică, cu o agricultură modernă, iar

veniturile populaţiei (din salarii şi pensii) puteau asigura

oricărui cetăţean un nivel de trai decent.

În noiembrie 1989, se desfăşoară lucrările Congresului XIV

al P.C.R. – ultimul. Trebuia să fie „Congresul marilor

victorii socialiste în România”. La acest congres, pentru

prima dată în istoria partidului, fuseseră aleşi în Comitetul

central şi muncitori direct din producţie.

Totuşi, hotărârile acestui congres nu au mai putut fi puse în

practică, deoarece au venit evenimentele din decembrie

1989, prin care partidul a fost înlăturat de la putere, iar

organele puterii de stat au fost dizolvate. Secretarul general

al partidului, ales la congres, a fost asasinat, împreună cu

soţia sa, la 25 dec. 1989, în urma unei mascarade judiciare.

Partidul si-a încetat activitatea implicit, în sensul că cei

aproape 4 milioane membri fie nu au mai continuat

activitatea politică, fie s-au răspândit pe la alte partide

(inclusiv partide reacţionare, precum ţărănist sau liberal,

zise „istorice”). O desfiinţare oficială a P.C.R. nu a existat

şi nici măcar o autodizolvare explicită, care ar fi presupus

întrunirea unui Congres extraordinar care să hotărască

autodizolvarea.

După 1989, s-a încercat reorganizarea partidului, de către

ing. Virgil Zbăganu, care, însă, a murit într-un accident de

cale ferată, neelucidat nici astăzi.

Legat de caracterul „istoric” al unor partide ce se declară

aşa, trebuie să facem o precizare: partidul nostru comunist

este cel mai „istoric” dintre toate partidele, întrucât îşi are

rădăcinile în mişcarea muncitorească din România, care a

început pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

De asemenea, este singurul partid consecvent revoluţionar,

care a realizat o epopee fascinantă în istoria patriei noastre.

Desigur, au fost şi unele greşeli, dar acestea nu pot suprima

caracterul de ansamblu revoluţionar, dovedit prin tot ce s-a

construit în România, cât timp a fost condusă de acest

partid autentic de stânga.

Partidul Comunist Român rămâne partidul drag al tuturor

celor exploataţi, al celor fără proprietate. De aceea,

necesitatea reorganizării lui apare ca o realitate a societăţii

româneşti contemporane.

0.c. Sunt românii mai oi decât alte neamuri?

Prof.univ. Gh Zbăganu

Vicepresedinte al PCR Comitetul de reorganizare

În revista „Formula As”, nr 896 din 2009 a apărut un

interviul luat de Ion Longin Popescu academicianului

Florin Constantiniu (vezi http://www.formula-

http://www.formula-as.ro/2009/896/spectator-38/acad-florin-constantiniu-clasa-politica-postdecembrista-este-cea-mai-incompetenta-cea-mai-lacoma-si-cea-mai-aroganta-din-istoria-romaniei-11878




as.ro/2009/896/spectator-38/acad-florin-constantiniu-clasa-

politica-postdecembrista-este-cea-mai-incompetenta-cea-

mai-lacoma-si-cea-mai-aroganta-din-istoria-romaniei-

11878), articol care a stârnit oarece dezbateri pe forumuri și

bloguri. Teza academicianului este că această „clasă

politică” este cea mai rapace din istoria modernă a

României și că, perioada de 20 de ani 1989 – 2009 pălește

prin comparație cu alte două perioade de dezvoltare

“firească” a României: 1859 – 1879 și 1919 – 1939.

Explicația istoricului ar fi că “perioadele de progres sunt

asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice si

intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect

national, mobilizator si stimulator“ . Astfel, “generatia

pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu), cea mai

creatoare generatie a istoriei romanesti, s-a aflat la unison

cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si

independenta. In 1918, generatia Marii Uniri (Ion I. C.

Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison

cu societatea care voia "Romania Mare" si afirmarea ei pe

plan european.” pe când “din 1989, societatea romaneasca

a fost profund divizata (vezi "Piata Universitatii"), lipsita

de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze

resursele pentru a valorifica sansele ce i se ofereau: in

primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania . Pe

scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au

fost in masura sa asigure inauguralului din decembrie 1989

justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea

comunismului”.

Și cine este vinovat pentru dezastrul social la care s-a

ajuns? Academicianul Constantiniu spune“Cred ca

principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul

roman! El ilustreaza perfect observatia ca "un popor de oi

naste un guvern de lupi". Spiritul de demisie, pasivitatea,

resemnarea romanilor, au permis clasei politice sa-si bata

joc, nepedepsita, de tara. Lipsit de spirit civic, poporul

roman nu a fost capabil, in acesti 20 de ani, sa traga la

raspundere clasa politica sau sa "tempereze" setea ei de

inavutire.”

Suntem de accord, firește, cu simptomele pe care Florin

Constantiniu le vede în societatea română “ astăzi industria

este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate

in colaps, invatamantul in criza, individualitatea Romaniei

pe plan international disparuta. Criza economica nu a facut

decat sa agraveze relele care au precedat-o ”, numai că noi

vedem altfel cauza lor.

Mai întîi, ne îndoim că aceste simptome sunt caracteristice

României. Ele se întîlnesc la toate statele fost socialiste.

Socialismul Europei de Est – așa cum a fost el, de cazarmă,

de stat, autoritar, a creat societăți ale bunăstării tuturor

(welfare states) în măsura posibilităților. Este adevărat că se

putea mai mult, este adevărat că sistemul trebuia și putea fi

îmbunătățit. Acum industria este mai mult sau mai puțin

lichidată în toate statele ex-socialiste. Unele o duc mai rău

ca noi. Capitalismul nu poate fi democratic acolo unde este

sărăcie. Statele din Asia Centrală Kazahstan, Uzbekistan,

Turkmenistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan) sau din Caucaz

(Gruzia, Azerbaidjan) nu beneficiază nici măcar de

democrația burgheză din Europa – acolo sunt dictaturi

fățișe în slujba capitalului iar suveranitatea și independența

lor sunt și mai fragile decît la noi. Peste tot agricultura,

economia, sănătatea sunt la pământ. Or, aceia nu sunt

români.

Totuși, cauza dezastrului social și a demoralizării în care se

zbat societățile ex-socialiste este aproape evidentă, credem

noi: este resurecția capitalismului. Lovitura de moarte dată

societăților noastre a fost privatizarea. Unii spun că

privatizarea ar fi fost o idée bună, dar prost aplicată.

Dacă se dorea demonstrarea faptului că proprietatea privată

este superioară (ca eficiență) proprietății socialiste, ar fi

trebuit să se privatizeze industriile nerentabile. Or, peste

tot s-a privatizat exact ce a fost rentabil (mai țineți minte?

S-a început cu fabricile de bere, de țigări, apoi s-a căutat

orice era rentabil și s-a privatizat. Ceea ce nu era rentabil s-

a închis). Așa a fost peste tot, nu numai în România.

Poporul roman nu este mai vinovat de dezastru decît cel

polonez, ucrainean, ceh sau rus etc.

Rămâne însă deschisă întrebarea dureroasă: și totuși, cum

de în societățile noastre nu s-au găsit forțe care să se opună

distrugerilor economice și sociale generate de privatizare?

Cum de au acceptat salariații să li se “privatizeze” locul de

unde își cîștigau pîinea cea de toate zilele? Nu am auzit de

mari mișcări de masă în anii ‟90 împotriva economiei de

piață, împotriva privatizărilor.

Românii - și nu numai au fost în primul rând trădați de

clasa lor conducătoare. Fosta clasă conducătoare –

nomenclatura – a socotit în 1989 că a venit momentul să se

transforme dintr-o clasă dominantă de facto într-una

dominantă și de jure. Înainte de 1989 accesul lor la resurse

(financiare, economice) nu era sigur: lipsea statul de drept

care să le garanteze proprietatea privată. Să ne amintim că

nicăieri partidele comuniste nu au fost înlăturate de la

putere prin revoluții populare, ci peste tot – inclusiv în

România – ele au părăsit puterea prin trădarea liderilor, prin

trădarea nomenclaturii care a considerat că a sosit

momentul îmbogățirii. Oare nu Gorbaciov a lansat

campania de demolare a economiei socialiste prin

perestroika lui catastrofală? Oare nu peste tot capitaliștii s-

au format în principal din foștii nomenclaturiști – aliați cu

tot felul de bișnițari și interlopi, a căror coloratură depinde

de specificul național?

Așadar o explicație a căderii socialismului avem: dorința de

înavuțire a „burgheziei roșii”. O alta a fost interesul

burgheziei adevărate din statele capitaliste dezvoltate de a

pune mîna pe bogațiile statelor ex-socialiste, clădite în

decenii de muncă și sacrificii.

Dar cum de societatea nu a găsit resurse de a se apăra?

Societatea a rămas fără apărător. A devenit o societate de

oi, care behăie și așteaptă lupul să vină să le salveze. Lupii

erau “investitorii”. Precum unele triburi subdezvoltate din








Polinezia așteptau să vină cargoul cu bogății (așa numitele

cargo cult) să îi scoată din sărăcie, tot așa și popoarele din

statele ex-socialiste, rămase fără busolă, așteptau să vină

investitorii să îi scoată din ceea ce ele considerau sărăcie.

Erau gata să își dea pe gratis întreprinderile acestor

salvatori. Mai țineți minte privatizările pe 1 dolar?

Bun, dar ăsta e numai un simptom. Cum de societatea nu s-

a apărat?

Aici este – cred eu - de vină sistemul politic monopartid

care a fost asociat cu socialismul de stat. Oamenii își

pierduseră orice încredere în propaganda oficială. Fostele

partide comuniste pierduseră războiul informațional. Era

suficientă eticheta “asta e o idée communistă” ca să fie

respinsă. Exemple de formulari “Să nu desființăm CAP-

urile dacă merg bine? - Nu e așa, CAP-ul a fost o idée

comunistă, deci rea” sau “Să nu privatizăm fabrica de unde

mîncăm o bucată de pine!..- Hăhăhă, uite-l și pe comunistul

ăsta cu “să nu ne vindem țara” sau “ Să nu dăm altora

petrolul, gazul și curentul? - Ce ticălos, vrea comunism, nu

s-a săturat” si altele.

Pe lîngă factori obiectivi (rapacitatea capitalului

internațional și a semiburgheziei noastrte) au acționat însă –

uneori chiar mai eficare – cei subiectivi. Aici avem de a

face cu miopia și (îmi aleg cu grijă cuvintele) trădarea

intelectualilor. Unii voiau capitalism și știau ce voiau – să

se îmbogățească pe spinarea celorlalți iar alții (diverși

publiciști, oameni de cultură, lideri de opinie) îl voiau fără

să știe de ce – îl confundau cu democrația.

Cum au putut românii și nu numai – să înghită sintagma

democrație și economie de piață? Cei care au inventat-o, se

pot mîndri cu succesul ei. Pentru orice om care judecă, este

evident că democrația fără capitalism se poate foarte bine

dar și capitalismul fără democrație iar se poate. Ni se

spunea că -asta vrea Vestul de la noi.

Și aici trebuie să îi amintesc domnului Constantiniu că în

anii ‟90 “clasa politică” (ghilimele înseamnă că nu îmi

place termenul, cum adică politicienii ar fi o clasă dar

muncitorii nu?) avea un proiect național: integrarea în

structurile Vestului. În NATO și UE. A se observa cum

conjucția și este la fel de nelegitimă atît în sintagma

“democrație și economie de piață” cît și în cea “NATO ș;i

UE”. Adică de ce ar trebui să acceptăm NATO (care și-a

dat arama pe față în 1999, odată cu crima comisă împotriva

Iugoslaviei) dacă vrem să aderăm la UE? De ce Europa nu

ar avea dreptul la o armată proprie? De ce adică UE nu ar fi

putut practica ceea ce face China de 10 ani : “O țară, două

sisteme”?

După intrarea în UE, sunt de acord cu dl Constantiniu, că

statele intrate au rămas fără un proiect național – nu numai

România. Noi facem o excepție fericită, totuși: mai avem

proiectul de a aduce și Republica Moldova în UE. Nu văd

când ar fi avut România șansa de a se uni cu republica

Moldova. Am fi putut intra cu armata în Moldova, ca în

1918? Istoria nu prea se repetă. Simpla bănuială că așa ceva

ar fi fost posibil a dus deja la secesiunea Transnistriei. Sau

greșesc?

Dar, vorbind de proiect național, dl Constantiniu putea găsi

o altă perioadă de 20 de ani cu care să ne comparăm :

perioada “1949 - 1969”. Da, atunci aveam un proiect

național, cel puțin la fel de frumos ca al pașoptiștilor:

aducerea maselor la putere, eradicarea sărăciei,

analfabetismului și, mai ales, construirea societății fără

clase – societatea socialistă multilateral dezvoltată. Ce era

greșit aici?

Nu a selectat această perioadă deoarece dînsul crede că „la

22 decembrie 1989, se inchide "paranteza" comunistă,

deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, și se reintră pe

făgașul dezvoltării firești a societătii românesti”. Dar dacă

ce s-a întîmplat după 1989 reprezintă dezvoltarea firească,

nu cumva înseamnă că și dezastrul economic, social, moral,

demografic de după 1989 este la fel de firesc și atunci

lamentările și invectivele la adresa “clasei politice” nu își

mai au rostul

Eu sunt sigur că în viitor copiii vor învăța la istorie „la zz.ll

20xx, se inchide "paranteza" capitalistă, deschisă în 1989

de greșelile primei etape socialiste, și se reintră pe făgașul

dezvoltării firești a societătii românesti”

Dixi et salvavi.

1. 1 Mai una din cele mai sfinte zile pentru muncitorii lumii întregi

Ziua de 1 Mai este una din cele mai importante, una din

cele mai sfinte zile pentru muncitorii lumii întregi.

Semnificaţia ei trebuie ştiută de toţi cei care muncesc şi

sunt exploataţi, de toţi cei care luptă pentru progres social,

pentru o lume mai bună şi mai dreaptă.

Acum 124 de ani, în Statele Unite ale Americii, muncitorii

au ieşit în stradă pentru a susţine o lozincă măreaţă, o

lozincă nobilă: ziua de lucru de 8 ore. Pentru ziua de lucru

de 8 ore muncitorii americani au luptat cu forţele de

represiune ale burgheziei şi mulţi dintre ei au căzut în luptă.

Lupta şi sacrificial lor au inspirit însă pe alţi muncitori, nu

numai din America ci şi din întreaga lume, care au luptat şi

continuă să lupte pentru drepturile lor, ameninţate de

lăcomia fără margini a capitaliştilor.

Iată, pe scurt, ce s-a întâmplat atunci:

În a doua jumătate a secolului XIX, în special după victoria

Nordului în războiul de secesiune (1865), Statele Unite au

cunoscut o dezvoltare economică fără precedent,

transformându-se în prima putere industrială a lumii. Dacă

în 1860, deci cu puţin timp înainte de războiul civil, Statele

Unite erau a patra putere industrială a lumii, în 1894




producţia industriala a Statelor Unite întrecea de aproape

două ori şi jumătate pe cea a Marii Britanii şi de aproape

trei ori pe cea a Germaniei. Au apărut şi ambiţiile

imperiale, în anul 1898, în urma războiului cu Spania,

Statele Unite au pus mâna pe Guam, Puerto Rico şi

Filipine. În anii ce vor urma imperialismul american va

deveni stăpânul absolut al Americii Latine, transformând

ţări ca Mexicul, Cuba, Haiti, Guatemala, Venezuela în

semi-colonii, conduse de companiile americane după bunul

plac, prin intermediul unor dictatori-marionetă.

Dar, în timp ce bogăţia Americii creştea tot mai mult, în

vreme ce industriaşi şi finanţişti fără scrupule ca

Rockefeller, Carnegie, Vanderbilt, Morgan adunau bogăţii

fabuloase, masele muncitoare trăiau într-o sărăcie cumplită,

care aproape că nu avea egal în lume. Bogaţii Americii

deveniseră cei mai bogaţi din lume, în schimb săracii ei

erau printre cei mai săraci din lume.

Aceste lucruri se pot vedea din lucrările marilor scriitori ai

epocii, precum şi din documentele oficiale ale burgheziei

înseşi. Astfel, dintr-un raport oficial alcătuit la Chicago în

1883-1884 aflăm de “starea mizerabilă a locuinţelor

muncitoreşti, în care locuiau îngrămădiţi mii de muncitori,

de multe ori fără canalizare, apă curentă, lumină, ventilaţie

şi protecţie în caz de incendiu sau de alte dezastre,

nesocotirea tuturor regulilor igienei, starea oribilă a

canalizărilor şi a latrinelor, camerele murdare şi

întunecoase în care stau înghesuiţi muncitorii, hrana lor

nesănătoasă, precum şi marea murdărie a străzilor, aleilor

şi curţilor interioare, pline de gunoaie în putrefacţie şi de

bălţi stătute”. Însă situaţia la Chicago, unde reveneau în

medie ceva mai mult de 8 persoane la o locuinţă

muncitorească putea fi considerată fericită în comparaţie cu

cea de la New York. Aici se distingea în mod special

cartierul Tenth Ward, locuit în special de imigranţi evrei,

cartier despre care se spunea că este cel mai aglomerat din

lume. Aici, spre exemplu, o investigaţie efectuată în 1885 a

dezvăluit faptul că o treime din personae locuia în camere

neaerisite, lipsite de ferestre.

Acestea fiind spuse, nu e de mirare că în anul 1890 a făcut

senzaţie lucrarea unui jurnalist pe nume Riis, intitulată

“Cum trăieşte cealaltă jumătate”. Ea s-a vândut ca pâinea

caldă, întrucât vorbea despre lucruri foarte reale, lucruri cu

care locuitorii New-York-ului şi ai altor mari oraşe se

confruntau zi de zi.

Se adaugă condiţiile inumane de lucru ale muncitorilor,

zilele de lucru de 12-14 ore sau mai mult, exploatarea pe

scară largă a muncii copiilor, care în Europa intrase în

declin, în America era în floare, şi avem un tablou foarte

clar al nemulţumirii profunde ce cuprinsese muncitorimea

americană în anii ‟80 ai secolului XIX.

În anul 1884 a avut loc la Chicago o convenţie a

reprezentanţilor clasei muncitoare din toată ţara, unde s-a

hotărât ca de la 1 mai 1886 să intre în vigoare ziua de lucru

de opt ore. Până la acea dată urmau să se desfăşoare pe tot

cuprinsul Statelor Unite ample manifestaţii ale muncitorilor

în sprijinul satisfacerii acestei revendicări.

Aşa cum spune Philip S. Foner în cartea sa “Istoria mişcării

muncitoreşti americane”- “Niciodată până atunci o lozincă

populară nu mai cuprinsese atât de mult inimile

muncitorilor americani ca cea despre ziua de lucru de 8

ore”. La mijlocul lui aprilie 1886 un ziar american scria că

“Agitaţia pentru 8 ore este peste tot”. În ciuda protestelor

violente ale ziarelor burgheziei, care ţipau în gura mare

despre “Primejdia roşie”, muncitorii umpleau străzile cu

miile. Pentru ziua de lucru de 8 ore manifestau cot la cot

femei şi bărbaţi, muncitori calificaţi şi muncitori

necalificaţi, muncitori albi şi muncitori negri, muncitori

autohtoni şi muncitori imigranţi, sfidând toate prejudecăţile

vremii, prejudecăţi întreţinute de burghezie pentru

dezbinarea muncitorilor. Erau la modă “tutunul pentru opt

ore”, “pantofii pentru opt ore” şi “cântecul pentru opt ore”,

cântec ce suna astfel:

“Vrem să îndreptăm lucrurile;

Ne-am săturat să mai muncim pentru nimic,

Vrem să ne bucurăm de razele Soarelui,

Vrem să mirosim florile;

Suntem siguri că Dumnezeu a vrut-o,

Şi vrem să lucrăm opt ore

Ne-am adunat din fabrici, prăvălii şi docuri:

Opt ore de lucru, opt ore de odihnă,

Opt ore pentru ce vrem noi”

Când ziua de 1 mai 1886 a sosit, au intrat în grevă circa 350

000 de muncitori din întreaga ţară, aparţinând la 11 562 de

întreprinderi. Numai la Chicago au intrat în grevă 40 000 de

muncitori, paralizând efectiv oraşul. La Detroit au ieşit în

stradă 11 000 de muncitori, iar la New York 25 000 ce au

mărşăluit pe Broadway. Se estimează că în zilele care au

urmat 185 000 de muncitori din întreaga ţară au obţinut

ziua de lucru de opt ore, iar alţi 200 000 au obţinut

reducerea ei de la 12 ore, sau mai mult, la 10 sau la 9.

Însă la Chicago burghezia nu dorea să-şi cedeze poziţiile.

Pe 3 mai 1886 patronii de la o fabrică au recurs la vechea

armă a spărgătorilor de grevă, aducând 300 de astfel de

oameni pentru a-i înlocui pe cei 1400 aflaţi în grevă pentru

ziua de lucru de opt ore şi pentru mărirea salariului la 2

dolari pe zi. Greviştii au început să demonstreze împotriva

spărgătgorilor de grevă, iar poliţia a deschis focul fără

avertisment, omorând cel puţin 4 muncitori neînarmaţi.

Muncitorii din întreg oraşul au fost cuprinşi de o mare

indignare şi pe 4 mai 1886 3000 de oameni, bărbaţi, femei

şi copii s-au adunat în piaţa Haymarket. Au luat cuvântul

lideri ai muncitorilor, care au condamnat violenţa poliţiei,

au îndemnat la calm şi la continuarea protestelor pentru

ziua de lucru de 8 ore. Faptul că demonstranţii au fost

paşnici a fost confirmat de însuşi primarul oraşului, care a

asistat la miting.




După ce primarul a plecat au venit 180 de poliţişti, care au

ordonat mulţimii să se împrăştie. În acel moment o bombă a

fost aruncată în mijlocul poliţiştilor, omorând pe unul dintre

ei şi rănind grav încă cinci. Atunci poliţia a deschis focul în

plin, omorând un număr necunoscut de muncitori şi rănind

cel puţin 200. Acesta a fost semnalul pentru un val masiv

de arestări în tot oraşul. Sute de muncitori au fost arestaţi şi

bătuţi ca să-şi recunoască acuzaţiile, alţii au fost mituiţi ca

să sprijine acuzarea la procesul intentat la 8 lideri ai

muncitorilor: Albert Parsons, August Spies, Samuel

Fielden, Eugene Scwab, Adolph Fischer, George Engel,

Louis Lingg şi Oscar Neebe. Pe 20 august ei au fost găsiţi

vinovaţi şi 7 din ei au fost condamnaţi la moarte prin

spânzurare, al 8-lea, Oscar Neebe, fiind condamnat la

închisoare pentru 15 ani.

Înainte de pronunţarea sentinţei, August Spies a ţinut un

discurs memorabil, pe care istoricul Philip S Foner l-a

numit “o operă clasică a literaturii proletare”.

“Adresându-mă acestei curţi-spunea Spies- eu vorbesc în

calitate de reprezentant al unei clase către reprezentanţii

altei clase… Dacă Dumneavoastră credeţi că spânzurându-

ne veţi reuşi să puneţi capăt mişcării muncitoreşti, mişcării

de la care milioanele ce trudesc în lipsuri şi mizerie îşi

aşteaptă salvarea- dacă Dumneavoastră credeţi asta,

atunci foarte bine, spânzuraţi-ne! Veţi înăbuşi o scânteie,

dar mai sunt multe altele, în faţa voastră şi în spatele

vostru, peste tot. Acesta este un foc subteran şi nu veţi

putea să-l stingeţi!”

În ciuda unei intense campanii internaţionale de apărare a

celor acuzaţi şi condamnaţi, campanie ce a cuprins ţări ca

Anglia, Franţa, Olanda, Rusia, Spania, Italia, pe 11

noiembrie 1887 patru din liderii muncitorilor, anume

Parsons, Spies, Engel şi Fischer au fost executaţi prin

spânzurare. Lui Fielden şi Schwabb li s-a comutat sentinţa

la închisoare pe viaţă, în timp ce Louis Lingg s-a sinucis-

sau poate a fost omorât de gardieni.

La şapte ani după proces, în 1893, noul guvernator al

statului Illinois a graţiat post-mortem pe cei executaţi,

afirmând că nu s-a putut dovedi vina lor şi că au fost

victimele unei înscenări a burgheziei. Astăzi se ştie cu

certitudine că bomba aruncată la Haymarket pe 4 mai 1886

şi pentru care cei patru lideri ai muncitorilor au fost trimişi

la moarte a fost de fapt o provocare a burgheziei.

Pe 25 iunie 1893 a fost dezvelit un monument în cinstea

celor patru eroi şi martiri ai clasei muncitoare de la

Chicago. Dar cel mai important monument pentru ei a fost

decizia Internaţionalei a II-a - partidul internaţional al

muncitorilor creat în 1889 sub conducerea lui Friedrich

Engels - de a declara ziua de 1 mai zi internaţională de

luptă şi solidaritate a celor ce muncesc. La noi, in Romania,

prima manifestaţie de 1 mai a avut loc în 1890, la

Bucureşti.

Amintirea luptelor de la Chicago a inspirit nu doar pe

muncitorii din America ci şi din întreaga lume. În anii care

au urmat muncitorii din multe ţări au obţinut numeroase

reforme, au smuls burgheziei concesii preţioase, care le-au

permis să-şi adune forţele în vederea unor noi lupte. În

numeroase ţări - printre care şi ţara noastră - muncitorii au

ajuns chiar la putere. Dar nu trebuie să se uite că lupta de

clasă, lupta contra burgheziei, este o luptă grea, care va

dura foarte mult timp şi în care victoriile alternează cu

înfrângerile. În multe ţări, printre care şi România,

muncitorii au pierdut puterea, socialismul a fost răsturnat şi

s-a revenit la capitalism, Urmarea se poate vedea foarte

clar- muncitorii şi masele largi ale ţărănimii o duc mai rău

ca niciodată. În multe alte ţări burghezia, mai ales în ultimii

30 de ani, a luat înapoi concesiile smulse prin lupta

muncitorilor şi se pregăteşte să reinstaureze capitalismul

sălbatic al secolului XIX- adică muncă mai multă, dar pe

bani mai puţini, pentru ca cei bogaţi să devină şi mai bogaţi.

Pentru a putea merge mai departe clasa muncitoare trebuie

să înveţe din trecut, trebuie să înveţe nu numai din succese,

dar şi din înfrângeri. Ea trebuie să înveţe nu de la acei lideri

care au trădat pe muncitori şi i-au vândut capitaliştilor, ci

trebuie să înveţe de la lideri asemenea celor 4 martiri de la

Chicago, care pentru binele celor asupriţi n-au ezitat să-şi

sacrifice chiar viaţa. Sacrificiul lor, exemplul lor trebuie să

lumineze pe muncitorii de azi, la fel ca învăţătura marilor

dascăli ai clasei muncitoare, Marx, Engels, Lenin şi alţii.

Lupta continua.

Trăiască lupta clasei muncitoare împotriva asupritorilor

capitalişti!

Muncitori din toate ţările şi naţiunile, uniţi-va!

Membri PCR participă pe 1 mai 2010 la manifestatia

organizata de Asociația Scânteia în Piața Scânteii lângă

soclul fostei statui a lui V I Lenin sub deviza ”Muncitori,

treziți-vă!”

Secția ideologică și de propagandă a PCR

2. Actualitatea lui Vladimir Ilici Lenin la 140 ani de la naștere

Prof. Radu Florin

Se împlinesc peste câteva zile 140 de ani de la nașterea

marelui Vladimir Ilici Lenin, conducător al muncitorimii

ruse și al statului sovietic, genial continuator al lui Karl

Marx si Friedrich Engels, unul din clasicii necontestați ai

marxismului.

Despre Lenin s-au spus și s-au scris multe. Doresc în cele

ce urmează să vorbesc despre actualitatea, despre relevanța




lui Lenin în ziua de azi. Voi încerca să arăt că Lenin a fost

relevant nu numai la vremea lui dar că poate fi socotit așa și

în ziua de azi.

Lenin a activat într-o epocă în care, ca si acum, se punea

problema luptei împotriva oportunismului. Oportunism

inseamnă negarea principiilor în numele unor avantaje

materiale. Putem observa că de această boală suferă nu

numai partidele in general, dar si mișcarea comunistă

internațională - a se vedea cazul comuniștilor italieni din

Rifondazione Comunista, care în schimbul unor posturi

confortabile în guvernul Prodi, și-au calcat principiile și au

susținut acest guvern care numai de stânga nu era, un

guvern al "restructurărilor" sociale și al războiului din

Afghanistan.

Și tot de această boală a suferit mișcarea marxistă

revoluționară și acum 100 de ani. Pentru a fi plăcuți

burgheziei liberale o bună parte a marxiștilor ruși -

menșevicii, au susținut rolul conducător al burgheziei în

revoluția burghezo-democrată îndreptată împotriva

absolutismului țarist de la 1905-1907, au susținut că

mișcarea muncitorească trebuie să accepte să se

subordoneze burgheziei, să fie vioara a doua într-o luptă în

care, însă, să ducă greul, să se sacrifice ea pentru a înlocui o

dictatură cu alta. Dar această mișcare muncitorească

înspăimânta nu numai țarismul ci și burghezia, și pe măsură

ce ea lua avânt burghezia devenea tot mai înclinată spre

compromisuri, spre înțelegeri cu țarismul. Este meritul lui

Lenin de a fi sesizat acest lucru și de a fi venit cu o noua

lozincă, ce corespundea mai bine interesului revoluției -

anume aceea a hegemoniei proletariatului în revoluția

burghezo-democrată - muncitorii își păstrează independența

strictă față de liberali și luptă de-a dreptul pentru preluarea

puterii, împreună cu alte clase revoluționare, cum ar fi

țărănimea. O dată ajuns la putere proletariatul desăvârșește

revoluția burghezo-democrată, apoi, pe măsură ce condițiile

obiective permit acest lucru, luptă pentru transformarea ei

într-o revoluție socialistă. Această formulă, expusă cel mai

bine în lucrarea "Doua tactici ale social-democrației în

revoluția democratică", arată nu doar principialitatea lui

Lenin dar și gândirea sa creatoare, capabilă să iasă din

tipare, în cazul de față din litera lui Marx și Engels. Marx si

Engels spuseseră într-adevăr că muncitorii nu pot prelua

puterea decât în urma burgheziei, iar menșevicii priveau

aceste spuse în mod dogmatic, religios, drept ceva bun o

dată pentru totdeauna. Lenin însă, analizând condițiile

concrete ale țării și vremii sale, a ieșit din litera lui Marx

tocmai pentru a rămâne în spiritul lui Marx, adică în spiritul

revoluției. Lenin a arătat că marxiștii nu trebuie să fie

oportuniști dar nici conformiști, iar acest lucru este cât se

poate de relevant în ziua de azi, când vedem cum mai țoti

oamenii politici se tem să vină cu idei proprii, citând în

schimb din ideile altora.

Lenin este actual nu numai în ce privește lupta cu

oporunismul și cu conformismul ci și în ce privește o altă

luptă, aceea cu sectarismul. De acest virus numit sectarism

este afectată, din păcate, în mare măsură mișcarea

comunistă internațională, și îndeosebi cea troțkistă, există

astfel nu mai puțin de câteva zeci de Internaționale troțkiste

care se acuză fiecare că ar fi în slujba dușmanului, așa că

prin urmare nici vorbă nu poate fi de o colaborare între ele.

Sectarii refuză să vadă ceea ce îi apropie de alții ca ei, ei

văd numai ceea ce îi desparte, de aceea ei nu fac decât să

dezbine mișcarea în loc să o unească mai ales în condițiile

zilelor noastre, când este nevoie de unitate mai mult ca

oricând. Lenin însă a sesizat la timp pericolul acestui virus

și a luat măsuri pentru combaterea sa. Una din acestea a

fost lucrarea "Stângismul, boala copilariei comunismului",

apărută in anul 1920, și în care avertiza pe comuniștii din

toată lumea că

există și situații când este nevoie de compromisuri. O alta a

fost noua tactică impusă Cominternului în anul 1921, și

anume aceea a Frontului Unit între comuniști și social-

democratii de stânga. Comuniștilor din toată lumea li s-a

spus să renunțe la exclusivism și să fie deschiși colaborării

cu cei de care ii apropie mult mai multe lucruri decât îi

desparte. Bineânțeles, nu s-a pus problema unei fuziuni,

Lenin nu putea să cadă în extrema cealaltă după ce îi

combătuse pe social-democrați atâtia ani, ci doar a unei

alianțe. Comuniștii trebuie să își mențină independența față

de partenerii lor, dar să fie deschiși unei colaborări cu

aceștia, inclusiv la nivel electoral.

Din păcate, comuniștii nu și-au însușit întotdeauna această

lecție, și una din urmări a fost poate cea mai mare tragedie

din istoria mișcării muncitorești de atunci, victoria

nazismului în Germania în anul 1933, datorată în mare

măsură nu forței naziștilor ci dezbinării care exista între

comuniști și social-democrați. Cu siguranță că dacă astăzi s-

ar da ascultare indicațiilor lui Lenin și am avea un Front

Unit, nu între comuniști și social-democrați, pentru că

social-democrații au devenit mult mai de dreapta decât erau

atunci, ci între comuniști și comuniști, între staliniști și

troțkiști, între staliniști și staliniști sau între troțkiști și

troțkiști, mișcarea muncitorească ar putea face față mult

mai bine primejdiei fasciste, manifestate de pildă prin

ascensiunea unor partide ca Partidul National Britanic în

Marea Britanie.

În fine, nu trebuie uitată nici o altă latură a activității lui

Lenin, de la care avem extrem de multe de învățat în ziua

de azi - anume aceea a luptei cu războaiele imperialiste.

Acum, ca și atunci, vedem că se pune problema luptei

împotriva acestor războaie profund nedrepte care sunt

războaiele imperialiste. În unele țări mișcarea împotriva

războiului este mai dezvoltată, în altele mai puțin

dezvoltată. Toți cei care luptă azi împotriva acestui tip de

războaie nu trebuie să uite exemplul lui Lenin, care din

momentul izbucnirii primului razboi mondial imperialist, în

anul 1914, s-a situat fără nici un fel de rezerve în tabăra

antimilitaristă, mergând până la a-si schimba radical

atitudinea față de unii revoluționari de care il legau anumite

simpatii - de exemplu față de Plehanov. Lenin a a știut să

lupte atât de bine împotriva războiului imperialist tocmai

pentru că a știut să vadă inamicul numărul unu al maselor,

anume burghezia imperialistă PROPRIE. Fără să vadă acest

lucru el ar fi ajuns să sprijine războiul și Marea Revoluție

Socialistă din Octombrie 1917, care a învins în PLIN război




imperialist, și nu după terminarea lui, nu ar fi avut niciodată

loc.

Pentru a se ajunge la revoluție este nevoie să declari razboi

războiului spunea Lenin, și fără îndoială că istoria i-a dat

dreptate - întocmai cum prevestise el așa s-a și întămplat.

Antimilitariștii de azi trebuie să aibă bine în minte exemplul

lui Lenin, să nu se lase îmbătați de lozincile nu patriotice ci

FALS patriotice ale burgheziei dominante și să nu uite că,

în condițiile marilor puteri, singurul război cu adevarat

drept este războiul de clasă. Marxiștii marilor puteri trebuie

să știe să învețe de la acest adevarat titan al luptei cu

militarismul, care a fost Lenin, dacă vor să aibă succes în

lupta lor proprie.

Fie ca spiritul marelui Lenin să ne lumineze pe toți cei care

luptăm pentru libertate și dreptate, la 140 de ani de la

nașterea sa!

3. Lenin este unul dintre cele mai importante figuri din istoria umanităţii şi caracterul cel mai important al secolului al XX-lea

– declară Alexander Zinoviev - om de știință- cunoscut

dizident rus de dinainte de anul 1989, într-un interviu dat în

2004 și publicat în ziarul rus Pravda

Reproducem pentru reîmprospătarea memoriei acest

interviu

Victor KOZHEMIAKO. Anul acesta se împlinesc 80 ani de

la moartea lui Vladimir Ilici Lenin ... În trecut, omagierea

lui Lenin se făcea într-un alt tip de stat. Acum, că statul

acela nu mai există, atitudinea oficială faţă de Lenin a

devenit ostilă. Ce părere aveţi despre această situaţie?

Alexander Zinoviev. Nu vorbesc aici ca un adept al ideilor

de marxism-leninism, ci ca un om de știință, călăuzit de un

principiu: Adevărul şi numai adevărul cu orice preţ.

Opinia mea aşa, cum am menţionat de mai multe ori este

aceasta: el este unul dintre cele mai importante figuri din

istoria umanităţii şi caracterul cel mai important al

secolului al XX-lea. Când mi s-a cerut să numesc

personalitati majore ale secolului trecut, mereu am spus:

Lenin si Stalin. Secolul XX este încă creat de Lenin şi

Stalin. Deşi de tînăr am fost antistalinist, am fost arestat şi

am fost închis în Lubianka şi aşa mai departe. Concluzia

mea de astăzi este tocmai asta. Şi dacă fac această

declaraţie este pentru că am motive serioase ca un om de

ştiinţă.

V.K. Aici, Alexander Alexandrovici, se pune întrebarea: un

om mare poate fi pus cu semnul plus sau minus. Poate că

au fost genii cu semnul minus.

A.Z. Nu i-aş numi pe Lenin si pe Stalin cele mai mari

personalități ale secolului XX dacă acestea ar fi fost cu

semnul minus. În ciuda tuturor defectelor, rolul jucat de

Lenin, în istorie, fără îndoială a fost mai mult decât pozitiv.

Mă îndoiesc că puteţi găsi multe personaje din istorie cu

care se poate compara. În secolul XIX ar putea fi comparat

cu Marx.

Secolul al nouăsprezecelea, a trecut în istorie ca secolul

care a dat naştere celei mai influente ideologii din istoria

omenirii, ideologia marxistă. Deja în secolul său, a jucat un

rol colosal, devenind unul dintre factorii cei mai decisivă

pentru evoluţia lumii. Marele merit istoric al lui Lenin este

că el a dezvoltat ideologia marxistă, cu schimbările care au

avut loc la începutul secolului XX, creînd o doctrină, care

poate fi numit leninism, doctrină care a fost un pas

considerabil înainte față de marxism .

Apoi, folosind această doctrină, Lenin a creat Partidul

Bolşevic, un partid revoluţionar, care a avut ca scop să

ofere o răsturnare revoluţionară a regimului țarist, aşa cum

au dictat împrejurările istorice. Nu știu de nici un caz în

istorie de o asemenea importanță, atunci când contribuția

unei singure persoan a fost atât de semnificativă. Dacă nu ar

fi fost Lenin, Revoluţia din Octombrie şi mai târziu,

Uniunea Sovietică nu ar fi apărut în istorie, fapt acceptat și

de către lumea occidentală capitalistă. Acest fapt a exercitat

o influenţă enormă asupra dezvoltării ulterioare a omenirii.

Din această perspectivă, Lenin este, fără îndoială mare.

V.K. Dar azi, ne punem întrebarea: a fost revoluţia

necesară, ţinând seama de toate tulburările sociale asociate

cu ea? Si o a doua întrebare: văzând că ne întoarcem, după

o pauză de 75 de ani înapoi la sistemul de proprietate

privată , la ce a fost bună puterea sovietică? Nu a fost totul

în zadar?

A.Z. Întrebări fără sens. Nu fac decît să arate sărăcia

intelectuală şi ura viscerală pentru tot ceea ce este marxism,

leninism, comunism. De ce este absurd? Revoluţia nu au

apărut din nimic. Ea a fost rezultatul logic al unui proces de

secole, rod al luptei dintre cei ce au și cei ce nu au.

V.K. Ce te face sa crezi asta?

A.Z. Ca un sociolog analizez evoluţia umanităţii, a

revoluţiilor şi erelor post-revoluţionare. Şi eu pot să vă

asigur: în absenţa revoluţiei din octombrie, în absența

mişcării comuniste, omenirea ar fi fost în continuare pe cale

de degradare şi acum ar fi fost teribil de nefericită. Vă

mulţumim pentru revoluţia comunistă . Prin ea, omenirea a

fost salvată de la abis, de la un eşec teribil. Deci lovitura

primită de către Uniunea Sovietică şi distrugerea sa,

distrugerea comunismului sovietic a însemnat o imensa

pierdere pentru umanitate. Ca urmare, a existat un regres

evolutiv. Omenirea a intrat într-o fază mai înceată de

evoluţie.




Analizând ceea ce se întâmplă acum în Rusia, ceea ce

vedem este că anti-lovitura de stat a marcat începutul unui

pogrom împotriva tuturor marilor realizări din perioada

sovietică. Se creează sentimentul că tot ceea ce s-a creat în

epoca sovietică a fost inutil. Cu toate acestea, realizările

comunismului sovietic, iniţiat de Lenin, au lăsat o urmă

profundă în istoria omenirii. Influenţa revoluţiei noastre, ce

s-a făcut în ţara noastră a fost mai importantă pentru

omenire decît cea a Vestului. Chiar și Vestul a urmat calea

noastră. Multe realizări pe care le putem vedea în Occident

nu ar fi fost posibile fără existența Uniunii Sovietice, fără

concurenţa dintre cele două sisteme. Analizând lumea

occidentală, nu pot arăta cât de mult am fost copiați de

Vest, precum şi toate care s-au făcut acolo sub influenţa

succeselor mişcării comuniste în secolul al XX-lea.

V.K. Din punct de vedere social, la asta vă referiți?

A.Z. La nivel social şi în orice fel. Progresul tehnico -

științific şi mult mai mult. Ca un sociolog, pot să spun că

această izbucnire bruscă a tendinţei de privatizare este deja

pe moarte. Nu e ceva care a venit să rămână pentru

totdeauna, este ceva care nu poate dura mult timp ...

Omenirea nu ar putea exista în cazul în care ar persista în

această prostie. Ce avem acum? O capitularea fără luptă, ca

să spunem aşa. Desigur, luând în considerare factorul de

trădare a liderilor de top.

V.K. Şi valul de propagandă anticomunistă de proporții

incredibile care a şocat pe oameni.

A.Z. Fireşte. Acest lucru a fost întotdeauna o parte din

propaganda anticomunistă. Anticomunismul a fost cel mai

important element al ideologiei de Vest. Denigrarea

liderilor comuniști constituie o componentă esenţială a anti-

comunismului.

V.K. În primul rând denigrarea lui Stalin, apoi a lui Lenin.

A.Z. De fapt ambii au fost discreditați în acelaşi timp,

punîndu-se accentul mai mult pe primul. Se vorbește de ei

cu dispreț, ei sunt șacali, prădatori, barbari preistorici.

Repet că acțiunile lor au fost dictate de împrejurările din

timpul lor.

V.K. Problema personalităţii lui Lenin. Care ar fi calităţile

umane ale lui Lenin?

A.Z. Esenin a avut dreptate când a spus: "Lucrul cel mai

mare este mult mai bun." Putem lua orice om mare.

Napoleon a suferit de la stomac, a fost scund şi burtos. Dar,

Napoleon, de asemenea, continuă să fie Napoleon. Totusi,

el a fost cel care a reuşit să câştige toate aceste bătălii şi să

dea o lovitură cumplită feudalismului, aşa cum nimeni nu a

făcut-o.

Mi-aduc aminte că acum cativa ani am văzut la televizor

intervievarea cuiva de la Institutul de cercetare a creierului:

"Ei spun că Lenin a fost un geniu, si ne-am uitat la creierul

lui şi nu am găsit nimic deosebit". Această persoană este

un escroc. Ce se întâmplă dacă cineva a analizat creierul lui

Kant, despre care se știe că a avut un cap mic? Dar el a fost

un geniu! Prin urmare, Lenin, merită admiraţia noastră cu

toate greșelile lui pur umane.

V.K. Recent, am citit declaraţii despre cruzimea revoluţiei,

în care se evorbea despre o cruzime patologică la Lenin –

aceasta ar fi fost una din trăsăturile personalităţii sale. Şi se

pare că mulţi cred asta acum.

A.Z. Ce prostii. A fost cu adevărat o revoluţie mare.

Inamicii revoluției erau miei nevinovați, în timp ce monştrii

de Lenin si Stalin îi sacrificau? Nu, a fost o luptă. O lupta

colosală. Sau vor pretinde acum că albii şi ocupanţii străini

nu au tras? În tinereţea mea, datorită ignoranţei mele, i-am

criticat și eu. Apoi, de-a lungul anilor vine și înțelepciunea,

și am început să mă întreb: OK, Zinoviev, nu sunt de acord

cu acţiunile lui Lenin şi Stalin. Dar ce aș fi putut eu face în

loc? Şi concluzia ar putea fi una: nu aș fi putut acţiona

altfel. Speculaţii se pota face, desigur, multe, post-factum

despre cruzime, represiune, şi aşa mai departe. Dar

istoricește, nu se putea face altfel. Ce s-a făcut, s-a făcut

prin forța împrejurărilor.

Voi spune mai multe. Daunele pe care politicienii de azi le

fac țării noastre nu se pot compara cu erorile lui Lenin sau

Stalin, sunt de sute de ori mai mari.

Pentru prima dată în istoria noastră mortalitatea a depășit

natalitatea şi numărul ruşilor a început să scadă într-un ritm

rapid. Suntem amenințați cu distrugerea, în întregul sens al

cuvântului. Şi pe acest fond se aruncă anatema asupra lui

Lenin si Stalin, ca oamenii să uite unde am ajuns și spre ce

ne îndreptăm.

V.K. Într-adevăr, noile generaţii nu mai ştiu ce a fost

educația gratuită și universală, accesul aproape gratuit la

locuință și sănătate, lucruri la care ele nici măcar nu pot

visa astăzi.

A.Z. Aşa cum am spus de mai multe ori: perioada sovietică

a fost punctul culminant al istoriei ruse. Am mai spus că în

caz de distrugere a sistemului sovietic, cel care a venit să-l

înlocuiască ar reprezenta un pas înapoi enorm. Ceva care

poate duce la moartea ruşilor ca popor. Din nefericire,

suntem în această situație

V.K. Ați mai spus că Lenin a fost o scuză utilă pentru

rusofobia Vestului...

A.Z. Și azi spun la fel. Dar ce se întâmplă acum pe planetă,

nu poate fi redusă doar la lupta dintre sistemelor sociale.

Pentru Occident, care continuă să menţină un război

împotriva ţării noastre, comunismul a fost cumva doar o

scuza. În absenţa Revoluţiei din Octombrie, Occidentul ar fi

devastat și cucerit aceasta regiune de mai multă vreme. Pot

afirma în mod categoric că sistemul sovietic a apărut ca un

mijloc de supraviețuire a popoarelor din imperiului ţarist şi

în primul rînd al poporului rus. În situaţia de atunci, fără

revoluția lui Lenin, Rusia ar fi devenit o colonie zdrobită în

bucăţi. Şi acum, după distrugerea sistemului sovietic,




această tendinţă continuă.

Aş dori să subliniez încă o dată: progresele noastre sociale

au fost imitate de către Occident. Eu am scris "am impresia

că Occidentul se simte jignit văzînd modul în care ruşii au

avansat în anii „50".

Ei i-au zdrobit pe ruşi și acum vor să anihileze progresele

înregistrate în ţara noastră. Ei vor îl şteargă din istorie pe

Lenin nu că Lenin ar fi fost un ticălos ci, dimpotrivă, pentru

ceea ce el a făcut bine. Cu Lenin şi Stalin şterși din istorie,

regișori gen Gorbaciov sau Eltîn şi adepţii săi pot să își facă

altare. Îmi amintesc de jurământul lui Elțîn ” Jur în fața

biroului meu, în fața CC şi personal în fața lui Leonid Ilici

Briejnev ...” Mă aștept să se modifice jurământul în ceva de

tipul : Jur în fața Congresului SUA că nu vom permite

renaşterea monstrului comunist”

Ce fel de oameni sunt ăștia? Gorbaciov însuşi merge acum

prin lume și spune că el de la început a avut c a obiectiv

distrugerea sistemului sovietic. Poți să-ți imaginezi acest tip

de om, care și-a propus să își distrugă patria?. Oare nu se

vede ce lucru teribil se petrece ca urmare a distrugerii

sistemului social creat în ţara noastră prin eforturile acestor

titani ai umanității, cum ar fi Lenin si Stalin? Nu se vede că

Rusia a pierdut capacitatea de a supravieţui cu demnitate în

condiţiile actuale? Distrugerea Rusiei a fost o aspiraţie

dintotdeauna a Occidentului. Încă din primele zile ale

sistemului sovietic au încercat să ne sugrume. Nu,

socialismul nu a fost o crimă împotriva celor mai buni

oameni din Rusia, așa cum crede Soljenițîn. Adevărata

crimă se petrece astăzi, în lupta pentru putere suntem trădați

de așa zisele elite intelectuale şi culturale.

V.K. Am putea spune că este o regie bine pusă la punct.

A.Z. Asistăm la o adevărată orgie a proprietății private, a

contrarevoluţiei. Aceasta este o involuție nu numai faţă de

perioada sovietică, dar faţă de tot ce s-a întâmplat în lume

de la Renaştere încoace. Ne întoarcem la întunericul din

Evul Mediu. Peste tot există violenţă. Şi faptul cel mai

îngrozitor este că imperiul american impune legile sale pe

lume. Uniunea Sovietică a fost singura contrapondere. De

ea se ținea seama. Acum, ei pot face ce vor. Dar despre

astea am tot vorbit. Aş adăuga doar un singur lucru. În

perioada sovietică, incepînd de la Lenin şi continuînd apoi

cu mai multă forţă cu Stalin în viaţa ţării noastre a existat

aspiraţia de a crea un viitor mai bun. Acum nu mai există.

Simțeam că participăm la ceva important.

V.K. La o misiune istorică.

A.Z. La Ceva epic. Acum, totul a fost distrus. Acest

sentiment de ataşament faţă de istorie a fost sistat.

Arașamentul acesta a fost un factor important de coeziune

şi de mobilizare, care a determinat viaţa ţării, de la cel mai

înalt nivel, chiar şi în cele mai mici celule ale societăţii.

Toate acestea au dispărut. Ce avem? O degradare completă

ideologică şi morală ale societăţii. Ce degradare! Dacă te

uiţi cum au trăit și cum trăiesc acum cei mai multi oameni,

sentimentul nu poate fi unul de confort. Credeţi în viitorul

ţării? Se pare că oamenii ar fi fost eliberaţi de această grijă.

Și cu ce s-au ales în schimb? A scăzut foarte mult nivelul

de productivitate al populaţiei. (Am depus odată un dosar în

care explicam conceptul de utilitate socială, sau de

productivitate). În perioada sovietică cel puțin 80% din

populație era social-utilă: muncitori, fermieri, ingineri,

mecanici, tehnicieni, doctori, profesori, oameni de ştiinţă,

ofiţeri şi aşa mai departe. 80%! Restul de 20% erau paraziţi,

dar nefolositori social: bătrîni, bolnavi, copilași. Acum ce

avem? Invers. Birocraţia s-a dublat în comparaţie cu ce

exista pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice!

Da, a crescut de mai multe ori numărul de restaurante,

magazine de toate tipurile, cazinouri şi alte centre de

divertisment. Se consideră că acesta este un lucru bun. Dar

în această afacere este ocupată cea mai infloritoare parte a

tineretului nostru. Nivelul său moral şi intelectual este

aproape de zero. Şi cât de mulţi oameni să devină parte din

bande criminale?

Toxicomania şi alcoolismul au ajuns la nişte cifre şocante.

Asta e ceea ce s-a întâmplat.

V.K. Şi capacitatea de producţie este în mare parte distrusă.

A.Z. De producţie, de ştiinţă, de cultură ... Ca rezultat, un

profesor universitar, cu zeci de descoperiri şi sute de

publicaţii ştiinţifice, pensionar, cîștigă mai puţin decât un

bodyguard al unei mari companii private. Ce s-a întâmplat

este o aberaţie totală, o răsturnare a scării de valori.

V.K. Păi cam așa ne trebuie dacă am distrus ţara de Lenin.

A.Z. În mod evident, o societate care este în această stare,

nu mai are nevoie de un Lenin. Ceea ce avem astăzi sunt

politicienii care determină creşterea mass-media ca bulele

de săpun. De dimineata pînă seara, ne uităm pe ecranele

televizoarelor, care ne dau aparența că se întîmplă totuși

ceva în țară. Am introdus termenul de "nivelul de imitaţie

de viaţă". Toate aceste televiziuni sunt gunoi, un kitsch. În

perioada sovietică am criticat kitsch-ul... acum este de o

mie de ori mai rău. Iresponsabilitatea civilă şi socială care

caracterizeaza liderii noștri străbate toate nivelurile

societăţii. Nu e de mirare că se scuipă pe memoria marilor

oameni ai trecutului nostru sovietic. Lenin e primul pe care

se scuipă.

V.K. Figura lui Lenin este permanent ridiculizată. Se dau

multe citate din el, trunchiate și scoase din context. De

exemplu, în timpul programului de televiziune "vorbind cu

oamenii", Putin nu a ratat ocazia de a cita neglijent,

rezultînd că Lenin a considerat că ruşii sunt muncitorii

bolnavi și leneși. De fapt era vorba despre măsuri necesare

în organizarea muncii.

A.Z. Un motiv de a se bucura și ei de ridicol. Lenin este un

Titan, şi ei nişte pigmei. Tot ce fac este de a distruge. Există

două opţiuni: ori fă ceva mai bine decât predecesorii, ori

dă-te la o parte. În cazul în care predecesorii noştri au făcut

ceva rău, făceți voi bine. Dar eu nu pot ocoli istoria.

Contribuţia enormă a lui Lenin, personalitatea lui şi toate

meritele nu pot fi șterse de calomnie




4. Gheorghe Apostol la 97 de ani

Cine este Gheorghe Apostol?

Întrebare firească pe care o poate pune orice tînăr căruia

şcoala de astăzi nu-l învaţă despre istoria reală, obiectivă, a

perioadei socialiste a României, 1948-1989, cînd forţa

politică era exercitată de comunişti, prin Partidul

Muncitoresc Român-PMR(1948-1965) şi Partidul Comunist

Român-PCR (1965-1989).

S-a născut în comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Galaţi la

16 mai 1913. La 16 ani, ucenic fiind la o turnătorie din

Galaţi, îl cunoaşte pe electricianul Gheorghe Gheorghiu -

activist sindical(viitorul conducător al Partidului Comunist

şi al Statului român Gheorghe Gherghiu-Dej), ocazie cu

care intră în mişcarea sindicală. Se remarcă pentru întîia

oară, ca militant activ, în timpul mişcărilor greviste din anii

1930-1933, cînd se apropie sufleteşte de Gheorghiu-Dej şi

alături de care a militat toată viaţa.

Este judecat şi condamnat pentru activitate politică

antifascistă şi comunistă în anul 1937. Îşi ispăşeşte

pedeapsa în închisoarea politică de la Doftana, unde îl

reîntălneşte pe prietenul său Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este

eliberat în anul 1940, ca urmare a expirării condamnării de

3 ani dar după scurt timp este arestat, şi fără să fie judecat

este trimis, alături de mulţi alţi militanţi de

stînga,,periculoşi” pentru regimul antonescian angrenat în

războiul împotriva URSS, în diferite lagăre politice:

Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu.

Participă la reorganizarea mişcării sindicale de după război,

ajungînd preşedinte al Confederaţiei Generale a

Muncii(1945-1952), apoi preşedinte al Consiliului General

al Uniunii Sindicatelor din România(UGSR)1955-1961,

1967-1969).

Între aprilie 1954 şi octombrie 1955 îndeplineşte funcţia de

Prim-secretar al Comitetului Central al PMR, înlocuindu-l

temporar la conducerea partidului comunist pe Gheorghe

Gheorghiu-Dej, întrucît atunci funcţiona regula ca, cele mai

înalte functii în Stat şi Partid să nu fie îndeplinite de aceeaşi

persoană.

A fost prim-vicepreşedinte al Consiliului de

Miniştri(Guvern) între anii:1952-1954 şi 1961-1967.

Intrat în conflict cu tendinţele de autoritarism ale lui

Nicolae Ceauşescu, a fost îndepărtat din Comitetul Central

al PCR în anul 1969 şi trecut ca director la Rezervele de

Stat( pînă în 1975).

Din 1977 activează în diplomaţie. Ambasador în: Argentina

(1977-1983);Uruguay (1978-1983) şi Brazilia(1983-1988).

Este iniţiatorul „ Scrisorii celor şase”, oameni politici

comunişti români, în primăvara anului 1989, prin care era

criticată sever politica economică a ţării. Ca urmare a

acestui fapt, este învinuit de „înaltă trădare”, arestat la

domiciliu şi anchetat. Evenimentele din decembrie 1989 îi

aduc salvarea. Astăzi, evacuat din apartamentul în care

locuia împreună cu soţia sa, apreciata solistă a Teatrului de

Operetă din Bucureşti de peste trei decenii, Adriana

Codreanu, priveşte consternat cum ţara sa pentru care a trăit

şi luptat s-a autodistrus printr-un climat de indecizie şi haos

politic şi social, întrebîndu-se, „este oare România de azi

ţara pentru care a luptat şi visat?

Recent, pe 27 martie, la adunarea de constituire a

Comitetului de reorganizare a Partidului Comunist Român a

fost propus, iar dumnealui a acceptat, să fie Președinte de

onoare a acestuia.

Cu prilejul împlinirii a vârstei de 97 de ani, membrii

Asociației Scanteia îi urează un sincer LA MULȚI ANI!

Petre Ignatencu Președinte

5. Monopolurile pentru a rezista au nevoie de a ingenunchea popoarele

O scrisoare din Grecia despre criza care macina această țară

Papandreu- socialistul - a venit la putere in octombrie trecut

dupa ce dreapta ( Noua Democratie a lui Karamalis) a

guvernat –dezastruos as spune, 6 ani. Clasa de mijloc a fost

și incă este la un nivel economic relativ ridicat. Firește asta

nu place diverșilor “democrați” care vor să impună diverse

linii politice - conform ordinelor celor care conduc din

culise destinele omenirii trăgând sforile după cum convine

acestei minorități. Acum cițiva ani, pe vremea în care tot

“socialiștii” erau la putere a fost o primă încercare de

jefuire a clasei de mijloc prin intermediul bursei. Aceasta a

crescut continuu timp de doi ani ajungând la 6500 unitati.

Toata lumea – inclusiv gospodinele- cumparau actiuni,

acestea crescând de la o zi la alta. Delirul era colectiv și în

ciuda avertizărilor stângii și în special a Partidului

Comunist unii chiar se împrumutau pentru a cumpăra

acțiuni și a avea un câștig rapid. Evident a urmat o cădere

bruscă a bursei –generată de retragerea masivă a unor

pachete de acțiuni deținute de unele centre din afara

Greciei. Lumea și-a pierdut 80% din banii puși deoparte...și

acești bani au dispărut în afara țării. Investigațiile legale

pentru a depista vinovatul speculațiilor n-au dus la nici un

rezultat. Firește aceleași centre economice care aveau

nevoie de desființarea granițelor, chipurile pentru libera

circulație a capitalului erau vinovate de masiva sărăcire a

populației furându-i economiile prin intermediul bursei.

Când criza a cuprins toată lumea, țări mici precum Grecia

sunt la cheremul diverșilor “cămătari” care te împrumută la

un spread de peste 300% (cer camăta cu 3% peste camăta




ceruta Germaniei cind e împrumutată...). Cind ești țintă, te

bagă într-un carusel financiar și devii cobai , și poate în

final instrument de subminare a euro.

Papandreu – copărtaș la criza creată în proporție de 80% de

incapacitatea dreptei clasice (condusă până mai ieri de

Karamalis) a încercat să explice lui Sarkozi-Merkel că

atacul nu era la adresa Greciei ci a monedei euro, dar

respectivii au intârziat să înțeleagă..

Între noi fie spus, si Papandreu “socialistul” si Karamalis

dreapta-înainte de alegeri, se duceau în USA pentru a-și

declara intențiile și a lua aprobarea “Portii “. Amindoi au

studiat la aceeasi facultate in ”State”... pregatiți fiind să

preia alternativ funcția de prim-ministru.

Deseori acesti “viitori conducatori” sunt ținuți sub control

cu diverse “vicii” mai mult sau mai puțin ascunse – pârghii

în mâna celui care trage sforile (vezi cazul Noriega din

Panama , care atunci cind a încercat sa îasă din linia trasata

– a făcut SUA să-l acuze de trafic de stupefiante - lucru

stiut de foarte mult timp dar – ciudat – trecut cu vederea).

Amândoi viciații deci sunt “administratori”, puterea și

deciziile luându-se în afara Greciei. Pentru a aplica ordinele

de sus ai nevoie de un popor slab care confruntat cu

probleme de existenta, să nu se opună diverselor “măsuri”

salvatoare.

Măsurile dictate de guvernanții din umbră nu știu cum se

face că vizează clasa muncitoare. Cuceriri de zeci de ani

sint anulate –pentru că așa se impune pentru “salvarea”

națională și evitarea falimentului...Societățile anonime

puteau concedia doar 2% din salariați pe lună. Acum se

încearcă “liberalizarea” concedierilor. Salariatii primeau 14

salarii anual. Acum se reduc la 13, 12 si chiar reduceri de

salarii (cu “acordul” salariaților!) care pot merge până la

30%. Am mai spus acum câțiva ani: orarul de opt ore

cucerit de muncitorime de mai bine de un secol se va

desființa și se va trece la programe “noi” în care pe un loc

de muncă să munceasca 2 sau mai mulți salariați. Când oare

își vor face anii de pensii acești noi sclavi?

Cu o clasa de mijloc sărăcită și împovărată de probleme

economice, e foarte ușor să-ți pierzi total suveranitatea

(deja pierdută...) și să nu te mai poți opune împărțirii Mării

Egee, rezolvării ad-hoc a problemei cipriote (cu legalizarea

agresorului) și vei fi obligat să aprobi toate “măsurile”

salvatoare impuse de interesele geostrategice a

monopolurilor americane și vest-europene în Balcani și

oriunde. Nu ne vom mai putea opune independenței

“statului” Kosovo, vom recunoaște pe skopieni cu numele

Macedonia - dinamitând viitorul regiunii balcanice

(echilibru realizat în sute de ani trecuți..).

Vom accepta ca unele state, vezi Germania etc să aibe

dreptul la partea leului în viitor... Vom accepta polarizarea

societății și dreptul legal al plutokrației de a dicta-sărăcimii.

Sub pretextul “pericolului national” poporul e chemat sa

stea liniștit și să nu provoace pe cei care “se străduie” să-l

salveze...Mereu cei mari generează criza și cei mici sunt

chemați să ajute la ieșirea din ea...!

Partidul Comunist susține că sarcina socială și patriotică a

poporului e să se opună și să respingă această furtună

antipopulară, să sfarme lanțul imperialist. Această uniune

europeană care chipurile acum ne impune condiții să ne

“salveze” nu a făcut nimic de zeci de ani în care Grecia e

obligată să cheltuiasca mai bine de 6% din PNB pentru

înarmare (cind restul țărilor au un procent de 1%). Dezbină

si domneste. Nu vor să decreteze granițele Greciei ca

granițe ale UE pentru a păstra tensiunea în zonă și a-și

vinde armele. Germania vinde 13% din exporturile de arme

in Grecia. 6 submarine (clas 214), 6 Fregate, 40 de avioane

Eurofighter, rachete si diverse sisteme de apărare au înghițit

90% din împrumuturile pe ultimii ani.... Turcia (cu 70

milioane populatie) se înarmează masiv contribuind la

virtejul inarmărilor în folosul USA și altor puteri

imperialiste. USA are nevoie de Cipru si Creta-portavioane

nescufundabile pentru a-si promova interesele în Orientul

Apropiat și...depărtat.

Urmeaza atacul impotriva Iranului și nu-si pot permite

ca o țară mică precum Grecia să le stea în cale. Inca nu ne

cunosc bine....Monopolurile pentru a rezista au nevoie de a

ingenunchia popoarele!

Crizele ciclice ale capitalismului nu au incetat prin căderea

blocului răsăritean....

Monopolurile n-au nevoie de țări independente financiar și

suverane. Cum se face că toate țările –chiar mari - sunt

datoare? Cui sunt datoare, e clar? Ce lumi obscure

acționează din umbră folosind mecanisme incerte legal?

Chiar nimeni nu se mai opune? Toți conducătorii țărilor au

devenit marionete? Încep să cred că toți care ne conduc sunt

acești viciați, controlați cu pârghii solide de actorul din

scenă...

Vom trăi si vom vedea..sau - necropsia va arata?

Nu sunt economist dar aici tot omul de rând vede cine-i de

vină pentru generarea crizei. Nu va fi ușor să pună botnița

întregului popor, întregii clase muncitoare.

Cu drag Panaiotis




6. Constitutia Republicii Populare Romane 1948

TITLUL I

Republica Populara Romana

Art. 1. Republica Populara Romana este un Stat popular, unitar,

independent si suveran.

Art. 2. Republica Populara Romana a luat fiinta prin lupta dusa de

popor, in frunte cu clasa muncitoare, impotriva fascismului,

reactiunii si imperialismului.

Art. 3. In Republica Populara Romana intreaga putere de stat

emana de la popor si apartine poporului.

Poporul isi exercita puterea prin organe reprezentative,

alese prin vot universal, egal, direct si secret.

Art. 4. Reprezentantii poporului in toate organele puterii de Stat

sunt raspunzatori in fata poporului si pot fi revocati prin

vointa alegatorilor, in conditiile stabilite de lege.

TITLUL II

Structura social-economica

Art. 5. In Republica Populara Romana, mijloacele de productie

apartin sau Statului, ca bunuri ale intregului popor, sau

organizatiilor cooperative, sau particularilor, persoane

fizice sau juridice.

Art. 6. Bogatiile de orice natura ale subsolului, zacamintele

miniere, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, caile

de comunicatie ferate, rutiere, pe apa si in aer, posta,

telegraful, telefonul si radio-ul apartin Statului, ca bunuri

comune ale poporului.

Prin lege se vor stabili modalitatile de trecere in

proprietatea Statului, a bunurilor enumerate in alineatul

precedent, care, la data intrarii in vigoare a prezentei

Constitutii, se aflau in maini particulare.

Art. 7. Bunurile comune ale poporului constituiesc temelia

materiala a propasirii economice si a independentei

nationale a Republicii Populare Romane.

Apararea si dezvoltarea bunurilor comune ale poporului

sunt o indatorire a fiecarui cetatean.

Art. 8. Proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt

recunoscute si garantate prin lege.

Proprietatea particulara, agonisita prin munca si

economisire, se bucura de o protectie speciala.

Art. 9. Pamantul apartine celor ce-l muncesc.

Statul protejeaza proprietatea de munca taraneasca. Statul

incurajeaza si sprijina cooperatia sateasca.

Pentru a stimula ridicarea agriculturii, statul poate crea

intreprinderi agricole, proprietatea statului.

Art. 10. Pot fi facute exproprieri pentru cauza de utilitate publica pe

baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de

justitie.

Art. 11. Cand interesul general cere, mijloacele de productie,

bancile si societatile de asigurare, care sunt proprietate

particulara a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni

proprietatea Statului, adica bun al poporului, in conditiunile

prevazute de lege.

Art. 12. Munca este factorul de baza al vietii economice a Statului.

Ea este o datorie a fiecarui cetatean. Statul acorda sprijin

tuturor celor ce muncesc, pentru a-i apara impotriva

exploatarii si a ridica nivelul lor de trai.

Art. 13. Statul acorda protectie initiativei particulare puse in slujba

intereselor generale.

Art. 14. Comertul intern si extern este reglementat si controlat de

stat si se exercita de intreprinderi comerciale de stat,

particulare si cooperative.

Art. 15. Statul indrumeaza si planifica economia nationala in

vederea dezvoltarii puterii economice a tarii, asigurarii

bunei stari a poporului si garantarii independentei nationale.

TITLUL III

Drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor

Art. 16. Toti cetatenii Republicii Populare Romane, fara deosebire

de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura, sunt

egali in fata legii.

Art. 17. Orice propovaduire sau manifestare a urei de rasa sau de

nationalitate se pedepseste de lege.

Art. 18. Toti cetatenii, fara deosebire de sex, nationalitate, rasa,

religie, grad de cultura, profesiune, inclusiv militarii,

magistratii si functionarii publici, au dreptul sa aleaga si sa

fie alesi in toate organele Statului.

Dreptul de a alege il au toti cetatenii care au implinit varsta

de 18 ani, iar dreptul de a fi alesi, cei care au implinit varsta

de 23 ani.

Nu se bucura de dreptul de vot persoanele interzise, lipsite




de drepturi civile si politice si nedemne, declarate ca atare

de organele in drept, conform legii.

Art. 19. Cetatenii au drept la munca. Statul asigura treptat acest

drept prin organizarea si dezvoltarea planificata a

economiei nationale.

Art. 20. Cetatenii au drept la odihna. Dreptul la odihna este asigurat

prin reglementarea orelor de munca, prin concedii platite, in

conformitate cu legea, prin organizarea de case de odihna,

sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri de sport si asezaminte

special amenajate.

Art. 21. Femeia are drepturi egale cu barbatul in toate domeniile

vietii de Stat, economic, social, cultural politic si de drept

privat.

La munca egala femeia are drept de salarizare egala cu

barbatul.

Art. 22. In Republica Populara Romana, toti cetatenii au drept la

invatatura.

Statul asigura indeplinirea acestui drept prin organizarea si

dezvoltarea invatamantului primar obligatoriu si gratuit,

prin burse de Stat acordate elevilor si studentilor meritosi si

prin organizarea si dezvoltarea invatamantului profesional

si tehnic.

Art. 23. Statul incurajeaza si sprijina dezvoltarea stiintei si a artei si

organizeaza institute de cercetari, biblioteci, edituri, teatre,

muzee, conservatoare.

Art. 24. In Republica Populara Romana se asigura nationalitatilor

conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne si

organizarea invatamantului de toate gradele in limba

materna. Administratia si justitia, in circumscriptiile locuite

si de populatii de alta nationalitate decat cea romana, vor

folosi oral si scris si limba nationalitatii respective si vor

face numiri de functionari din sanul nationalitatii respective

sau din alta nationalitate, care cunosc limba populatiei

locale. Predarea limbii si literaturii romane este obligatorie

in scolile de orice grad.

Art. 25. Statul poarta grija de sanatatea publica prin infiintarea si

dezvoltarea de servicii sanitare si prin incurajarea si

sprijinirea educatiei fizice.

Statul asigura ocrotire sociala si asistenta medicala pentru

boala, accidente si invaliditate, rezultate din munca, in

timpul muncii sau in serviciul de aparare a patriei, precum

si pentru batranete, atat salariatilor sai cat si acelora ai

intreprinderilor particulare, a caror contributie si drepturi se

fixeaza prin lege.

Art. 26.

Casatoria si familia se bucura de protectia Statului.

Mama, precum si copiii pana la varsta de 18 ani, se bucura

de protectie deosebita, stabilita prin lege.

Parintii au aceleasi indatoriri fata de copiii nascuti in afara

casatoriei, ca si pentru cei nascuti in casatorie.

Sunt valabile numai actele de stare civila, incheiate de

organele Statului.

Art. 27. Libertatea constiintei si libertatea religioasa sunt garantate

de Stat.

Cultele religioase sunt libere sa se organizeze si pot

functiona liber daca ritualul si practica lor nu sunt contrarii

Constitutiei, securitatii publice sau bunelor moravuri.

Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu

poate deschide sau intretine institutii de invatamant general,

ci numai scoli speciale pentru pregatirea personalului

cultului sub controlul Statului.

Biserica ortodoxa-romana este autocefala si unitara in

organizarea sa.

Modul de organizare si functionare a cultelor religioase va

fi reglementat prin lege.

Art. 28. Libertatea individuala a cetatenilor este garantata.

Nimeni nu poate fi arestat si detinut mai mult de 48 ore,

fara un mandat al parchetului, al organelor de instructie,

stabilite de lege, sau autorizarea instantelor judecatoresti,

conform prevederilor legii.

Art. 29. Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate intra in

domiciliul sau resedinta cetatenilor fara invoirea acestora,

decat in prezenta lor si in baza unui ordin scris al autoritatii

competente sau in caz de flagrant delict.

Art. 30. Nimeni nu poate fi condamnat si tinut a executa o pedeapsa

decat in baza hotararii judecatoresti, pronuntate in

conformitate cu legea.

Art. 31. Libertatea presei, a cuvantului, a intrunirilor, meetingurilor,

cortegiilor si manifestatiilor este garantata.

Exercitarea acestor drepturi este asigurata prin faptul ca

mijloacele de tiparire, hartia si locurile de intrunire sunt

puse la dispozitia celor ce muncesc.

Art. 32. Cetatenii au dreptul de a se asocia si organiza, daca scopul

urmarit nu este indreptat in contra ordinei democratice

stabilita prin Constitutie.

Orice asociatie cu caracter fascist sau antidemocratic este

interzisa si pedepsita de lege.

Art. 33. Secretul corespondentei este garantat. Numai in caz de

instructie penala, sub stare de asediu, sau in caz de

mobilizare, corespondenta poate fi controlata.




Art. 34. Orice cetatean are dreptul de petitionare, precum si dreptul

de a cere organelor prevazute de legi trimiterea in judecata

a oricarui functionar public, pentru infractiunile savarsite in

timpul exercitarii serviciului.

Art. 35. Republica Populara Romana acorda drept de refugiu tuturor

strainilor urmariti pentru activitatea lor democratica, pentru

lupta de eliberare nationala, pentru activitate stiintifica sau

culturala.

Art. 36. Apararea patriei este o datorie de onoare a tuturor

cetatenilor.

Serviciul militar este obligatoriu pentru toti cetatenii, in

conformitate cu legea.

Tradarea de patrie, - calcarea juramantului, trecerea in

slujba dusmanului, aducerea de prejudicii puterii militare a

Statului, - constituie crima cea mai grava fata de popor si se

pedepseste cu toata asprimea legii.

TITLUL IV

Organul suprem al puterii de Stat

Art. 37. Organul suprem al puterii de Stat a Republicii Populare

Romane este Marea Adunare Nationala a R. P. R.

Art. 38. Marea Adunare Nationala a R. P. R. este unicul organ

legislativ al Republicii Populare Romane.

Art. 39. Marea Adunare Nationala a Republicii Populare Romane

are in competinta sa directa:

1) Alegerea Prezidiului Marii Adunari Nationale a

Republicii Populare Romane;

2) Formarea Guvernului R. P. R.;

3) Modificarea Constitutiei;

4) Stabilirea numarului, atributiunilor si denumirii

ministerelor si desfiintarea, contopirea sau noua denumire a

celor existente;

5) Votarea bugetului Statului, a incheierii exercitiilor

bugetare, fixarea impozitelor si a modului lor de percepere;

6) Chestiunile razboiului si ale pacii;

7) Sa decida consultarea poporului prin referendum;

8) Acordarea amnistiei.

Art. 40. Marea Adunare Nationala a Republicii Populare Romane

alege din sanul sau Prezidiul Marii Adunari Nationale a

Republicii Populare Romane.

Prezidiul se alege cu jumatate plus unul din numarul total al

deputatilor.

Art. 41. Prezidiul Marii Adunari Nationale a Republicii Populare

Romane se compune dintr-un presedinte, trei vice-

presedinti, un secretar si din 14 membri alesi direct de

Marea Adunare Nationala a R. P. R.

Art. 42. Prezidiul Marii Adunari Nationale al R. P. R., in totalitatea

lui, sau oricare din membrii sai, sunt revocabili oricand de

Marea Adunare Nationala a Republicii Populare Romane cu

majoritatea prevazuta de Art. 40.


Romane este raspunzator de intreaga sa activitate fata de

Marea Adunare Nationala a Republicii Populare Romane.


Romane are urmatoarele atributiuni:

1. Convoaca Marea Adunare Nationala a Republicii

Populare Romane in sesiuni ordinare si extraordinare;

2. Emite decrete;

3. Interpreteaza legile votate de Marea Adunare Nationala a

Republicii Populare Romane;

4. Exercita dreptul de gratiere si comuta pedepsele;

5. Confera decoratiile si medaliile Republicii Populare

Romane;

6. Reprezinta Republica Populara Romana in relatiile

internationale;

7. Acrediteaza si recheama, la propunerea guvernului, pe

reprezentantii diplomatici ai Republicii Populare Romane;

8. Primeste scrisorile de acreditare si rechemare ale

reprezentantilor diplomatici ai Statelor straine, acreditati pe

langa ei;

9. In intervalul dintre sesiunile Marii Adunari Nationale a

Republicii Populare Romane, numeste si revoca pe ministri,

la propunerea Presedintelui Consiliului de Ministri;

10. Stabileste gradele militare, rangurile diplomatice si

titlurile onorifice, la propunerea guvernului;

11. Face numiri si confirmari in functiunile publice, la

propunerea ministrilor de resort sau a guvernului, conform

legii;

12. In intervalul dintre sesiunile Marii Adunari Nationale a

Republicii Populare Romane, la propunerea guvernului,

declara starea de razboi si mobilizarea partiala sau generala,

in caz de agresiune impotriva Republicii Populare Romane,

sau impotriva unui alt Stat, fata de care are obligatii de

aparare mutuala ce decurg din tratatele internationale;

13. Ratifica sau denunta tratatele internationale, la

propunerea guvernului;

14. Rezolva orice chestiune cu care este insarcinat de catre

Marea Adunare Nationala a Republicii Populare Romane si

exercita orice atributie ce i se da prin lege.


Romane ia hotariri valabile cu majoritatea simpla a

membrilor sai.

Decretele vor fi semnate de catre presedintele si secretarul

Prezidiului Marii Adunari Nationale a R. P. R.

In caz de impiedicare a acestora, presedintele va fi inlocuit

de unul dintre vicepresedinti, iar secretarul, de unul dintre

membrii desemnati de Prezidiu, din sanul sau.




Art. 46. Dupa expirarea mandatului Marii Adunari Nationale a R. P.

R., sau in caz de dizolvare inainte de termen, Prezidiul

Marii Adunari Nationale a R. P. R. isi continua functiunile

sale pana la alegerea noului Prezidiu.

Art. 47. Marea Adunare Nationala a R. P. R. se alege pe timp de 4

ani. Ea 7 se compune din reprezentantii poporului

(deputati), alesi potrivit normelor ce se stabilesc prin legea

electorala.

Art. 48. Sesiunile ordinare ale Marii Adunari Nationale a R. P. R. au

loc cel putin de doua ori pe an si dureaza pana la terminarea

lucrarilor.

Convocarea Marii Adunari Nationale a R. P. R., se face

prin decret, de catre Prezidiul Marii Adunari Nationale a R.

P. R.

Art. 49. Marea Adunare Nationala a R. P. R. poate fi convocata in

sesiuni extraordinare printr-un decret al Prezidiului, la

cererea cel putin a unei treimi din numarul deputatilor.

Art. 50. Dupa validarea deputatilor, Marea Adunare Nationala a R.

P. R. isi alege un birou pentru conducerea dezbaterilor,

compus dintr-un presedinte, 3 vice-presedinti si secretari.

Biroul Marii Adunari Nationale a R. P. R., se alege pentru

fiecare sesiune a Marii Adunari Nationale a R. P. R.

Dezbaterile Marii Adunari Nationale a R. P. R. vor fi

prezidate de presedinte, sau de unul din vicepresedintii

biroului, conform regulamentului elaborat de Marea

Adunare Nationala a R. P. R.

Art. 51. Marea Adunare Nationala a R. P. R. lucreaza valabil cu

jumatate plus unul din numarul total al deputatilor si ia

hotariri valabile cu majoritatea simpla a deputatilor

prezenti, afara de cazul cand Constitutia sau regulamentul

prevede un alt numar.

Art. 52. Votarea se poate face prin vot secret, prin ridicare de maini

sau aclamatii, dupa cum va hotari Marea Adunare Nationala

a R. P. R.

Art. 53. Marea Adunare Nationala a R. P. R. valideaza alegerea

deputatilor. Votul deputatilor este valabil si inainte de

validare.

Art. 54. Deputatii validati depun in fata Marii Adunari Nationale a

R. P. R. urmatorul juramant:

"Jur ca voi servi poporul si Republica Populara Romana cu

tot devotamentul si puterea mea de munca, ca voi pazi si

respecta Constitutia si legile tarii;

Ca voi pastra secretele de Stat si voi apara interesele

poporului si ale Statului, libertatile democratice si

independenta patriei". Acelasi juramant va fi depus de

membrii Prezidiului Marii Adunari Nationale a R. P. R. si

de catre membrii guvernului la intrarea in functie.

Art. 55. Initiativa legislativa apartine guvernului. De asemenea,

deputatii, in numar de cel putin o cincime din numarul total,

pot lua initiativa oricarei legi.

Art. 56. Dupa votarea legilor de catre Marea Adunare Nationala a

R. P. R., ele se semneaza de catre presedintele si secretarul

Prezidiului si se publica in Monitorul Oficial. Legea intra in

vigoare la termenul aratat in cuprinsul ei sau a treia zi dupa

publicarea in Monitorul Oficial.

Art. 57. Sedintele Marii Adunari Nationale a R. P. R. sunt publice,

afara de cazul cand Marea Adunare Nationala a R. P. R.

decide sedinta secreta.

Art. 58. Marea Adunare Nationala a R. P. R. are dreptul a face

anchete si cercetari in orice domeniu, prin comisiile ce vor

fi alese din sanul sau.

Toate autoritatile si organele de Stat, precum si persoanele

particulare, sunt obligate a da orice informatii si a pune la

dispozitie orice acte cerute de catre comisiile de ancheta.

Art. 59. Nici un deputat nu poate fi retinut, arestat sau urmarit, fara

autorizarea Marii Adunari Nationale a R. P. R., in timpul

sesiunilor, sau a Prezidiului Marii Adunari Nationale a R.

P. R., intre sesiuni, pentru orice fapte penale, afara de

cazurile de flagrant delict, cand se va cere de indata

aprobarea Marii Adunari Nationale a R. P. R. sau a

Prezidiului Marii Adunari Nationale a R.P.R.

Art. 60. Marea Adunare Nationala a R. P. R. se considera dizolvata

la expirarea mandatului pentru care a fost aleasa. Marea

Adunare Nationala a R. P. R. se poate dizolva singura

inainte de aceasta data.

Art. 61. In caz de razboi sau in alte imprejurari exceptionale, Marea

Adunare Nationala a R. P. R. poate sa-si prelungeasca

mandatul pentru timpul cat va dura starea exceptionala.*)

*) Marea Adunare Nationala isi poate prelungi mandatul cu

inca sase luni, cand interesele economiei nationale o cer.

Art. 62. In cazul cand razboiul ar izbucni sau o alta imprejurare

exceptionala s'ar produce in timpul cat Marea Adunare

Nationala a R.P.R. este disolvata, Prezidiul Marii Adunari

Nationale disolvate o va convoca din nou si Marea Adunare

Nationala a R.P.R., astfel convocata, isi poate prelungi

mandatul, conform Art. 61.




Art. 63. Cel mai tarziu in 3 luni dela disolvarea Marii Adunari

Nationale a R.P.R., se fac alegeri pentru o noua Mare

Adunare Nationala a R.P.R.

Art. 64. Deputatii primesc o indemnizatie ce se fixeaza de Marea

Adunare Nationala a R.P.R.

Art. 65. Orice deputat are dreptul a pune intrebari sau a interpela

guvernul sau pe ministri in parte. Primul ministru sau

ministrul intrebat si interpelat este obligat a raspunde, in

aceeasi sedinta sau in alta sedinta, ce se va fixa de catre

Marea Adunare Nationala a R.P.R.

TITLUL V

Organele administratiei de stat: Consiliul de Ministri si

ministerele

Art. 66. Organul suprem executiv si administrativ al R.P.R. este

guvernul. Guvernul se compune din: Presedintele

Consiliului de Ministri (Primul ministru), din unul sau mai

multi vicepresedinti si din ministri, care impreuna alcatuesc

Consiliul de Ministri.

Art. 67. Ministerele si atributiile lor se stabilesc de Marea Adunare

Nationala a R.P.R., conform Art. 39, al. 4.

Art. 68. Prezidiul Marii Adunari Nationale a R.P.R., poate numi, la

propunerea Consiliului de Ministri, ministri adjuncti la

orice ministere.

Art. 69. Guvernul este responsabil de activitatea sa si da seama de

ea in fata Marii Adunari Nationale a R.P.R., iar in intervalul

dintre sesiuni, in fata prezidiului Marii Adunari Nationale a

R.P.R.

Art. 70. Membrii guvernului depun juramantul in fata Prezidiului

Marii Adunari Nationale a R.P.R.

Art. 71. Ministrii vor fi desemnati dintre deputati sau dintre

persoane nefacand parte din Marea Adunare Nationala a

R.P.R. Ministrii care nu fac parte din Marea Adunare

Nationala a R.P.R. pot participa, la orice deliberare a Marii

Adunari Nationale a R.P.R., dar fara drept de vot.

Art. 72. Guvernul are in sarcina sa conducerea administrativa a

Statului.

El coordoneaza si da directive generale ministerelor de

resort, dirijeaza si planifica economia nationala, realizeaza

bugetul Statului, asigura ordinea publica si securitatea

Statului.

Guvernul conduce politica generala a Statului in domeniul

relatiilor internationale.

El organizeaza si inzestreaza fortele armate.

Pentru anumite domenii da activitate, guvernul poate

organiza si conduce servicii speciale de orice fel, care vor

depinde direct de Consiliul de Ministri.

Consiliul de Ministri poate anula deciziile ministeriale

neconforme cu Constitutia sau cu legile.

Prezidiul Marii Adunari Nationale a R.P.R. poate anula

deciziile Consiliului de Ministri, neconforme cu Constitutia

sau cu legile. Deciziunile Consiliului de Ministri sunt

obligatorii pe intreg teritoriul R.P.R.

Art. 73. Ministrii sunt raspunzatori de faptele lor penale savarsite in

exercitiul functiunii.

O lege speciala va statornici modul de urmarire si judecare

a ministrilor.

Art. 74. Ministrii conduc departamentele respective pe baza

directivelor generale, date de Consiliul de Ministri. Ei dau,

in conformitate cu legea, decizii obligatorii pentru toti

cetatenii.

TITLUL VI

Organele locale ale puterii de Stat

Art. 75. Teritoriul Republicii Populare Romane se imparte din punct

de vedere administrativ, in: comune, plasi, judete si regiuni.

Prin lege se pot aduce modificari acestor impartiri.

Art. 76. Organele locale ale puterii de Stat sunt consiliile populare

locale.

Art. 77. Consiliile populare locale sunt organe reprezentative, alese

pe 4 ani, prin vot universal, direct, egal si secret.

Art. 78. Consiliile populare locale indrumeaza si conduc activitatea

economica, sociala si culturala locala, potrivit legilor si

dispozitiunilor organelor administrative superioare.

Ele elaboreaza si executa, planul economic si bugetul local,

tinand seama de planul general national si de bugetul

general al Statului, se ingrijesc de buna administrare a

bunurilor si intreprinderilor locale, de pastrarea ordinei

publice, de apararea drepturilor locuitorilor, de respectul si

aplicarea legilor, precum si de luarea masurilor necesare

bunului mers al gospodariei locale.

Art. 79. In executarea atributiilor lor, consiliile populare se sprijina

pe initiativa si larga participare a maselor populare.

Art. 80. Consiliile populare locale fac dari de seama in fata

poporului.




Art. 81. Consiliile populare locale se intrunesc in sesiuni ordinare si

extraordinare de lucru.

Art. 82. Organele de directie si executie ale consiliilor populare

locale sunt comitetele executive.

Ele se aleg din sanul consiliilor populare locale respective

si se alcatuesc si functioneaza in modul stabilit prin lege.

Art. 83. Comitetele executive sunt raspunzatoare in fata consiliilor

populare locale respective.

Art. 84. Consiliile populare si comitetele executive locale isi

desfasoara activitatea in conformitate cu legile si sunt

subordonate consiliilor populare si comitetelor executive

superioare, precum si organelor administrative centrale de

Stat.

Art. 85. Se pot infiinta sectiuni ale consiliilor populare pe ramuri de

activitate, acestea fiind subordonate in activitatea lor de

orice fel consiliilor populare si comitetelor executive, pe

langa care functioneaza, iar in ce priveste indrumarea

tehnica de specialitate, sectiunilor corespunzatoare de pe

langa consiliile populare superioare, precum si organelor

administrative centrale de Stat competente.

TITLUL VII

Organele judecatoresti si parchetul

Art. 86. Instantele judecatoresti sunt: Curtea Suprema, una pentru

intreaga tara, Curtile, tribunalele si judecatoriile populare.

Art. 87. Se pot infiinta prin lege, instante speciale pentru anumite

ramuri de activitate.

Art. 88. La toate instantele, cu exceptia Curtii Supreme, judecarea

are loc cu asesori populari, afara de cazurile cand legea

dispune altfel.

Art. 89. Primul presedinte, presedintii si membrii Curtii Supreme

sunt numiti de Prezidiul Marii Adunari Nationale a R.P.R.,

la propunerea guvernului.

Art. 90. Curtea Suprema supravegheaza activitatea judiciara a

instantelor si organelor judiciare, in conditiile legii.

Art. 91. La toate instantele de judecata desbaterile sunt publice,

afara de cazurile si conditiunile prevazute de lege.

Art. 92. Dreptul de aparare in fata tuturor instantelor este garantat.

Art. 93. Judecatorii de orice grad se supun in exercitarea atributiilor

lor numai legii si aplica legile egal fata de toti cetatenii.

Art. 94. O lege va determina organizarea si modul de functionare a

instantelor judecatoresti, precum si modul de numire si

indepartare a judecatorilor de orice grad.

Art. 95. In Republica Populara Romana, parchetul supravegheaza

respectarea legilor penale, atat de catre functionarii publici

cat si de catre ceilalti cetateni.

Art. 96. Parchetul vegheaza indeosebi la urmarirea si pedepsirea

crimelor impotriva ordinei si libertatii democratice, a

intereselor economice, a independentei nationale si a

suveranitatii Statului Roman.

Art. 97. Parchetul se compune dintr'un procuror general al

Republicii Populare Romane si mai multi procurori. Prin

lege se vor determina modul de organizare, atributiile si

functionarea parchetului.

Art. 98. Procurorul general al Republicii Populare Romane se

numeste de Prezidiul Marii Adunari Nationale a R.P.R., la

propunerea guvernului.

TITLUL VIII

Stema, Sigiliul, Drapelul si Capitala

Art. 99. Stema Republicii Populare Romane, reprezinta muntii

impaduriti, deasupra carora se ridica soarele. In mijloc se

afla o sonda, iar in jurul stemei o coroana de spice de grau.

Art. 100. Pe sigiliul Statului este reprezentata stema tarii.

Art. 101. Drapelul Republicii Populare Romane se compune din

culorile: albastru, galben si rosu, asezate vertical.

In mijloc este asezata stema tarii.

Art. 102. Capitala Republicii Populare Romane este orasul Bucuresti.

TITLUL IX

Modificarea Constitutiei

Art. 103. Constitutia Republicii Populare Romane poate fi

modificata, in parte sau in total, la propunerea guvernului

sau a unei treimi din membrii Marii Adunari Nationale a

R.P.R.

Art. 104. Proiectul de lege asupra modificarii Constitutiei se

considera adoptat daca a fost votat de doua treimi din




numarul total al membrilor Marii Adunari Nationale a

R.P.R.

TITLUL X

Dispozitiuni transitorii

Art. 105. Se vor revizui toate codicele si legile existente spre a le

pune de acord cu Constitutia.

Dela data intrarii in vigoare a Constitutiei, prin publicarea

ei in Monitorul Oficial, se desfiinteaza toate dispozitiile din

legi, decrete, regulamente si orice alte dispozitiuni contrare

prevederilor Constitutiei.

Aceasta Constitutie s'a votat de Marea Adunare Nationala,

in sedinta dela 13 Aprilie 1948, si s'a aprobat cu

unanimitate de 401 voturi.

NOTA:

Prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru

constituirea Statului Roman in Republica Populara

Romana, promulgata prin Decretul nr. 2299 din 30

decembrie 1947 si publicata in "Monitorul Oficial" nr. 300

bis din 30 decembrie 1947, Constitutia din 1923, repusa

partial in vigoare in septembrie 1944 si modificata prin

acte ulterioare, a fost expres abrogata, Adunarea

Deputatilor stabilind ca urmeaza a fi aleasa, la o data ce o

va hotari ulterior, o Adunare Constituanta care va hotari

asupra noii Constitutii a Republicii Populare Romane.

Adunarea Deputatilor, aleasa in noiembrie 1946 pe baza

Decretului nr. 2218/1946 si a Legii nr. 560/1946,

hotaraste, prin Legea nr. 32/1948 pentru dizolvarea

Adunarii Deputatilor, reglementarea convocarii Marii

Adunari Nationale si trecerea puterii legislative asupra

Guvernului, promulgata prin Decretul nr. 372 din 25

februarie 1948 si publicata in "Monitorul Oficial" nr. 46

din 25 februarie 1948, sa se autodizolve pe data publicarii

legii. Prin acelasi act normativ se stabilesc alegerile pentru

Marea Adunare Nationala la 28 martie 1948, desfasurate

pe baza Legii nr. 560/1946, se convoaca Marea Adunare

Nationala la 6 aprilie 1948 si se stabileste ca aceasta va

elabora Constitutia Republicii Populare Romane si apoi va

exercita atributiile Adunarii Legislative Ordinare.

In sedinta din 13 aprilie 1948, Marea Adunare Nationala

voteaza Constitutia Republicii Populare Romane (Legea nr.

114/1948), cu unanimitate de 401 voturi.

Constitutia a fost promulgata prin Decretul nr. 729 din 13

aprilie 1948 al Prezidiumului Provizoriu al Republicii

Populare Romane, semnat de Presedintele Prezidiumului

Provizoriu, C. I. Parhon, si de Secretarul Prezidiumului

Provizoriu, G. C. Stere, contrasemnat de Presedintele

Consiliului de Ministri, dr. Petru Groza, si de ministrul

justitiei, Avram Bunaciu. Ea a fost publicata in "Monitorul

Oficial", partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948 si a intrat

in vigoare la aceeasi data.

Constitutia Republicii Populare Romane era compusa din

105 articole, grupate in 10 titluri.

Constitutia din 1948 a fost amendata prin Legea nr. 3/1952

privitoare la modificarea Art. 61 din Constitutia Republicii

Populare Romane, publicata in "Buletinul Oficial" nr. 16

din 29 martie 1952.

Constitutia Republicii Populare Romane din 1948 a fost

abrogata implicit la data de 24 septembrie 1952, prin

intrarea in vigoare a Constitutiei din 1952.

Textul Constitutiei din 1948 este reprodus dupa "Monitorul

Oficial", partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.

7. “Angelina Jolie” și Lenin

Petre Ignat

Presa anunță marți 6 aprilie 2010, moartea studentei

Gabriela Gioacăși.

S-a sinucis, din dragoste, se mai spune, nu a suportat

despărțirea de prietenul ei cu câteva zile înainte.

S-a făcut remarcată opiniei publice din România atunci

când a fost prezentată la postul tv. Antena 1 în ziua de 1

aprilie 2006 drept ”Angelina Jolie vizitează România” cu

care semăna foarte mult. Era o farsă oferită de postul tv.

respectiv telespectatorilor săi cu ocazia ”zilei păcălelilor”.

În seara aceleiași zile, după emisiunea de știri, cunoscuta

ziaristă Gabriela Vrânceanu Firea o prezintă

telespectatorilor pe cea care a întruchipat-o pe celebra

actriță americană, Gabriela Gioacăși, elevă de liceu.

Dintre întrebările la care a fost solicitată să răspundă a fost

și: ” aveti un idol, o personalitate care să reprezinte pentru

ea un model?”.

- Da, răspunde Gabriela Gioacăși, am!

Și parcă stânjenită o întreabă la rândul ei, cu sfială, pe

ziarista Gabriela Vrânceanu Firea

- Am voie să spun?

- Da, o încurajează ziarista.

- Lenin, răspunde ea cu hotărâre în glas

Surprinsă parcă de răspuns, ziarista o întreabă

- Dar de ce tocmai pe Lenin?

- Pentru că a fost în stare să schimbe lumea!

Acest răspuns a surprins și telespectatorii nu numai pe

Gabriela Vrânceanu Firea, ziaristă experimentată, având în

vedere că ziarele și telviziunile au fost invadate de

anticomunism, iar tineretul a avut la dispoziție doar

informații care zugrăveau în culori întunecate comunismul

și regimurile care promovau și promovează această

ideologie. Iată că o tănără a fost în stare să se detașeze de

anticomunismul de lângă ea și a ”îndrăznit” să-l aleagă ca

model pe unul dintre cei mai proeminenți exponenți ai

comunismului, Vladimir Ilici Lenin.




După această apariție tv ea a acordat mai multe interviuri și

presei scrise. O interesantă sinteză, cuprinsă într-o singură

frază, a acestor interviuri este făcuta de Nicolae Pera în

cartea sa ”O scrisoare din România” editată de Editura APP

în anul 2007.

”Sunt de acord cu ideea de egalitate. Comuniștii chiar se

străduiau să aducă bunăstare oamenilor, în comparație

cu vorbăria de azi.”

Iată declarația unei tinere născută cu puțin înainte de anul

așa-zisei ”Revoluții” din 1989, spune autorul cărții, sosia de

origine română a Angelinei Jolie, care vrea să devină

politician și să revigoreze comunismul în România.... Iată o

fetiță care ... a ajuns la concluzia că trebuie să lupte, și ea,

pentru aplicarea principiului potrivit căruia tuturor

oamenilor și tuturor statelor sau națiunilor trebuie să li se

recunoască aceleași drepturi și să li se impună aceleași

îndatoriri, prevăzută de regula de drept. Și-a format de

asemenea convingerea că în socialism comuniștii se

străduiau pentru bunăstarea oamenilor. Detestă vorbăria de

azi, ca orice om cinstit și obiectiv... Sunt convins, mai

spune autorul cărții Nicolae Pera, că așa gândesc

majoritatea tinerilor, de vârstă apropiată ei, vârstă la care

totul este frumos și curat, când omul crede cu putere în sine

și în ceilalți, când visele nu au îngrădiri, dăruirea este fără

economie, iar speranțele fără semne de întrebare. Este

vârsta la care mintea scapără mii de idei iar sufletul se

înalță ca un vultur. Vârsta la care totul se trăiește la

incandescență maximă și se dureză pe viață: dragostea,

meseria, demnitatea, prieteniile.

După terminarea liceului Gabriela Gioacăși s-a înscris la

Facultatea de Științe Politice și Administrative dar și la

Facultatea de Limbi străine secția rusă, ceeace arată că ce a

spus în 2006 a pornit să și realizeze.

Dar, în această zi fatidică de marți 6 aprilie, cu două

săptămâni înainte de a împlini vârsta de 22 de ani și când

idolului ei, Lenin, i se împlinesc 140 de ani de la naștere,

drumul ei în viață se oprește brusc, și asta datorită propriei

voințe. Nu a rezistat eșecului în dragoste, eșec peste care

multi tineri trec cu ușurință, ea însă, se pare, că NU. A

crezut că iubirea este unică iar când a constatat că preferat

să plece spre stele.

Veșnică să-i fie amintirea.

8. I V Stalin - 57 ani de la moarte

Pe 5 martie s-au împlinit 57 de ani de la moartea lui Iosif

Visarionovici Stalin fost conducător, peste 30 de ani, al

URSS ( Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste- Uniunea

Sovietică) și Secretar General al Partidului Comunist al

Uniunii Sovietice(1922–1953), personalitate proeminentă a

politicii mondiale a secolului XX și controversată în același

timp.

S-a născut pe 21 decembrie 1878( pe stil vechi (6)9

decembrie 1878) sub numele de Ioseb Djugaşvili în oraşul

Gori, actuala Republica Georgia, în familia cizmarului

Vissarion Ivanovici Djugaşvili. mama sa fiind Ekaterina

Geladze și provenea dintr-o familie de iobagi.

Stalin a fost preocupat în permanență de întărirea autorității

Partidului Comunist și implicit a Statului sovietic, folosind

orice mijloace, inclusiv represiunea, asupra tuturor

oponenților, inclusiv din propriul partid.

Sub Stalin s-a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) din

primii ani de după Marea revoluție Socialistă din

Octombrie condusă de V I Lenin cu planurile cincinale,

(introduse în 1928) şi agricultura individuală cu agricultura

cooperatistă. Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o

societate ţărănească într-o mare putere industrială mondială

la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu a sec XX.

Agricultura sovietică, care a fost exploatată pentru

finanţarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată

pe toată durata acestui deceniu. Colectivizarea a trebuit sa

facă faţă opoziţiei generalizate a culacilor (chiaburi), având

ca rezultat o luptă înverşunată a multor ţărani împotriva

autorităţilor.

În acest timp, Stalin a acționat ferm împotriva diferitelor

curente din Partidului Comunist, denumite fracțiuni,

argumentând că tolerarera fracţionismului în partidul aflat

la putere ar putea slăbi Uniunea Sovietică în faţa inamicilor

externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a

eliminat opoziţia politică prin intermediul sistemului foarte

dur al exilului intern (vezi Gulag) şi chiar prin execuţii, iar

prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale

populaţiei, a câştigat sprijinul sau cooperarea lor cu politica

sa.

Un mare prestigiu în conștiința popoarelor sovietice si a

lumii întregi a fost obținută prin rolul său major în victora

cucerită cu greu în Marele Război pentru Apărarea Patriei,

1941–1945,(al II-lea Război Mondial) (care a fost posibilă

cel puţin parţial datorită capacităţilor de producţie ridicate

în timpul industrializării forţate). El a pus temelia pentru

formarea Pactului de la Varşovia ca o contrapondere la

înființarea NATO( organizație a statelor capitaliste

occidentale dezvoltate, industrial, în frunte cu SUA) şi a

consfinţit poziţia URSS drept una dintre cele două

superputeri mondiale dominante, poziţie care s-a menţinut

pentru aproape patru decenii după moartea lui Stalin (în

1953) dar se menține și astăzi în condițiile apariției și altor

superputeri, cum este China.

Cu toate aceste realizări, generaţiile de conducători care au

urmat au criticat stalinismul ca metodă de conducere

politică. Primul care a făcut-o a fost chiar succesorul său la

conducerea statului sovietic și a Partidului Comunist, Nikita

Hruşciov, care a denunţat folosirea represiunii în masă şi

cultul personalităţii.

Cu toate greșelile lui, Stalin este receptat și astăzi ca unul

dintre cei mai mari conducători din istoria Rusiei. Astfel un




studiu recent realizat de un institut de cercetare a opiniei

publice a constatat că 37 la sută din cetăţenii intervievaţi

din Rusia au dat o apreciere pozitivă în comentariile lor

despre Stalin, circa 26 la sută și-au exprimat respectul

pentru personalitatea liderului sovietic, 8 la sută și-au

exprimat simpatia lor şi trei la sută chiar admiraţia faţă de

Stalin, 24 la sută din intervievaţi au exprimat atitudinea lor

negativă.

Ca regulă, persoanele în vârstă au opinii pozitive despre

Stalin( tocmai cei care au cunoscut epoca și suferințele?!).

Tinerii sunt fie indiferenţi sau negativi.

Cei mai mulți dintre intervievaţi îl apreciază pe Stalin ca

lider al naţiunii. 35 la sută sunt totuși de acord ca Stalin a

fost găsit vinovat de exterminarea a milioane de oameni.

Acelaşi procent de oameni a spus că el a jucat rolul

principal în realizarea Victoriei în timpul Marelui Război

pentru apararea patriei. 15 la sută au spus că numai cineva

ca Stalin, un lider dur şi un dictator, ar putea ridica

naţiunea, în condiţiile luptei de clasă. 20 la sută din

chestionati au spus că oamenii nu ştiu tot adevărul despre

Stalin, încă. Numărul ruşilor care îl consideră pe Stalin un

lider înţelept, a fost în continuă creştere în ultimii 10 ani, la

fel ca și numărul celor care îl consideră un tiran brutal.

Aproape 58 la sută din intervievaţi au afirmat că nu este

nevoie de un astfel de om politic dur astăzi.

Duritatea politicii lui Stalin a fost direct proporțională cu

duritatea epocii în care a condus destinele poporului

sovietic, învingător în marile încercări la care a fost supus,

iar acest lucru nu poate fi ignorat sau bagatelizat de istorie

și istorici. Trebuie doar trase învățămintele corespunzătore

cu maximă obiectivitate.

Petre Ignat

9. Moldova este un stat independent!

Aceasta este poziiția Partidului Comunist Român față de

acuzele așa-zisului partid comunist în devenire Partidul

Uniunea Comuniștilor Români-UCR în problema

”Basarabiei”, denumire improprie dată de Imperiul țarist

rus teritoriului Moldovei istorice dintre Prut și Nistru și de

care poporul moldovenesc a hotărât printr-un referendum

istoric, dupa destrămarea URSS, referendum ce a avut loc

în anul 1994, să se debaraseze de ea optând în proporție de

peste 75% pentru denumirea de Republica Moldova stat

independent și suveran.

Din punct de vedere istoric și etnic este un teritoriu pe care

s-a dezvoltat o populație daco-romană ce și-a zis de-a

lungul istoriei milenare dacii liberi, volochi, valahi,

moldoveni( după crearea statului Moldova, mijlocul sec.

XIV-lea).

Cât despre dezideratul unirii invocat cu obstinație de

naționaliștii români, inclusiv de așa-zișii ”comuniști

naționaliști”!! din Partidul Uniunea Comuniștilor Români-

UCR(partid uniune?!) poziția PCR estă că, aceasta,

UNIREA cu România, va fi posibilă doar dacă poporul

moldovean dorește acest lucru, dorință ce o va exprima

printr-un referendum, expresie a democrației autentice de

care se face atât de mult caz astăzi.

Nu se poate pune problema ridicării unor pretenții

teritoriale dacă populația Republicii Moldova nu dorește

acest lucru. Asemenea pretenții nu au nimic de a face cu un

partid autointitulat comunist. Nu numai că sunt

contraproductive și nedemocratice, dar frizează chiar un

comportament fascist. Iugoslavia nu a ridicat niciodată

asemenea pretenții față de sârbii din Croația și Bosnia, cei

de acolo au cerut unirea cu Serbia și totuși, Serbia a fost

supusă unui embargou nemilos și bombardată crunt.

Nu ne este clară poziția UCR: dorește să anexeze Moldova

și părți din Ucraina? Cum crede că s-ar putea face acest

lucru? Contează oare și dorința cetățenilor Moldovei? Va

declara război Ucrainei?

Considerăm că asemenea poziții sunt iresponsabile și

nedemne de un partid care se autonumește comunist.

Da, PCR se deosebește de dumnealor!

Birol de presa al PCR

Poziția UCR o puteți citi accesand

http://romaniamuncitoare.no.comunidades.net/index.php?pa

gina=1379388818

10. Un american a cerut azil politic în Coreea de Nord

Un bărbat în vârstă de 28 de ani, a ajuns în Coreea de Nord

trecând îlegal granița, se pare din China. Bineânțeles că

autoritățile nord-coreene l-au arestat și îl consideră

prizonier, mai ales că s-a constatat că este cetățean

american.

La anchetă acesta a declarat: "Am venit aici pentru că nu

mai vreau să fiu carne de tun pentru o armată capitalistă.

Vreau să servesc în armata nord-coreeană", declarație citată

de organele de presă din această țară, informație reluată de

și de ziarul sud-coreean Dong-A Ilbo .

”Un american prizonier la Phenian a cerut azil în Coreea de

Nord”, scrie publicaţia sud coreeană, informaţie, preluată

de Le Figaro, fiind prezentată ca o mare ciudăţenie.

http://romaniamuncitoare.no.comunidades.net/index.php?pagina=1379388818

http://romaniamuncitoare.no.comunidades.net/index.php?pagina=1379388818




Capitaliștii un pot admite ideea că sunt omameni care

doresc să evadeze din ”paradisul capitalist” și să meargă în

statele socialista. Își dau seama că toată propaganda

anticomunistă dusă de ei un mai dă roade iar tot mai mulți

occidentali incep să-și pună tot mai mult întrebarea – dacă

este atât de rău în aceste țări cum de rezistă de atâta timp?

Minciuna cu ”dictatura” nu mai este credibilă.

Trbuie spus că au mai fost cazuri și în trecut cînd cetățeni

ocidentali doreau să se stabilească în țări cu democrație

socialistă dar presa occidentală nu le-a mediatizat din

motive propagandistice.

A consemnat Petre I.

11. Succesul revoluției bolivariene necesită măsuri adecvate

Radu M. Florian

Recenta suspendare de către preşedintele venezuelean Hugo

Chavez a şase din cele mai importante televiziuni ale ţării,

controlate de opoziţia de dreapta nu trebuie privită altfel

decât un nou pas pe drumul consolidării Revoluţiei

Bolivariene, revoluţia de tip socialist pe care Chavez o

conduce de ani buni în ţara sa. Ca şi naţionalizarea reţelei

străine, franco-columbiene de supermarketuri Exit, pe

motivul încălcării legislaţiei venezuelane pentru controlul

preţurilor, această restricţionare a “libertăţii presei”, pe

motivul că televiziunile respective au omis să difuzeze

discursul preşedintelui, reprezintă o victorie în plus pentru

forţele revoluţionare şi o înfrângere suplimentară pentru

oligarhia contrarevoluţionară camuflată propagandistic în

“opoziţie democratică”. Ea este totodată şi un semn că

preşedintele Venezuelei începe să înţeleagă un adevăr

elementar al oricărei lupte revoluţionare- anume acela că în

lupta cu reacţiunea nu ajunge să te limitezi la exproprierea

exploatatorilor, deci la măsuri economice de luptă cu ei, ci

trebuiesc luate şi măsuri politice, vizând restricţionarea cât

mai severă a dreptului acestora la organizare, şi asta în

pofida protestelor iscate de aici, proteste soldate până acum

cu doi morţi. De ce spunem acest lucru?

Burghezia nu poate fi expropriată peste noapte, tranziţia la

socialism este un proces care cere timp, este, se poate

spune, un război îndelungat. Şi, ca în orice război, se face

uz de toate armele, iar mass-media reprezintă o armă

extrem de preţioasă în mâinile contrarevoluţionarilor,

nimeni nu poate nega acest lucru. “A tolera ziarele

burgheze înseamnă a nu mai fi socialist- spunea Lenin în

1917-. Când faci revoluţie nu poţi sta pe loc: ori mergi

înainte, ori dai înapoi.” Revoluţia Bolivariană a fost până

acum deosebit de tolerantă cu presa burgheză şi cu

drepturile politice ale burgheziei în general- în Venezuela

Bolivariană oligarhii puteau să influenţeze opinia publică,

puteau să-şi facă propagandă în mod deschis, să ţină

mitinguri, să vină cu candidaţi la alegeri. Chavez s-a bizuit

pe marea sa popularitate în rândul maselor, care l-a ajutat să

învingă la alegeri şi să meargă înainte cu măsurile de

naţionalizare. Popularitatea sa a fost atât de mare încât a

reuşit să meargă înainte doar pe baza principiului

democratic al supunerii minorităţii faţă de majoritate. Cu

toţii ştim însă că America Latină nu are o tradiţie prea

bogată în ceea ce priveşte supunerea democratică a

minorităţii faţă de majoritate… În acest continent prin

excelenţă al loviturilor de stat a conta prea multă vreme

doar pe acest principiu înseamnă a-ţi asuma un risc major.

Allende în Chile, Goulart în Brazilia şi, mai recent, Zelaya

în Honduras au crezut cu tărie că burghezia

contrarevoluţionară va respecta regulile jocului, nu s-au

asigurat în nici un fel, iar rezultatele s-au văzut.

Istoria Americii Latine arată clar că Lenin avea dreptate

atunci când spunea că lupta între revoluţie şi

contrarevoluţie trebuie să presupună şi altceva decât

încrederea absolută în principiul democratic “etern” al

supunerii minorităţii înfrânte faţă de majoritatea

învingătoare. Ea arată că Lenin avea dreptate când spunea

că lupta revoluţionară este o luptă dură, în care se folosesc

toate armele disponibile, nu doar cea a votului. Ce te faci

dacă burghezia refuză să joace cinstit, aşa cum a făcut-o de

atâtea ori până acum? Ce te faci dacă burghezia, în loc să se

supună “democratic” voinţei majorităţii, îşi foloseşte

avantajele pe care încă le mai are pentru a pregăti nici mai

mult nici mai puţin decât o lovitură de stat? Nu eşti oare

obligat să îţi iei măsuri preventive, să te abaţi de la “regulile

democraţiei”, ale democraţiei “pure”, existente pe hârtie dar

niciodată în practică, pentru a te asigura că inamicul nu se

va abate el însuşi de la ele atunci când îţi e lumea mai

dragă? Nu eşti oare obligat să trişezi într-un fel sau altul ca

să te asiguri că burghezia nu va trişa faţă de tine, să excluzi

într-un fel burghezia de la democraţie (libertatea de

exprimare etc.) înainte să te excludă ea pe tine de la ea,

după modelul urmat de atâtea ori în istorie regiunii, inclusiv

a Venezuelei? Nu eşti oare obligat să “restricţionezi” ca sa

nu fii tu însuţi, la rândul tău, restricţionat? Conform lui

Lenin eşti, eşti obligat să restricţionezi pentru a nu fi

restricţionat, să suspenzi pentru a nu fi suspendat, să încalci

libertatea “pură” a presei pentru ca burghezia, folosindu-se

de ea, să nu calce în picioate libertatea poporului. Şi,

privind la istoria regiunii, inclusiv la cea recentă a

Venezuelei înseşi, nu poţi decât să-i dai dreptate.

Lecţiile lui Lenin sunt lecţiile istoriei, acest lucru trebuie

înţeles iar Chavez arată că începe să-l înţeleagă, lovind

burghezia internă şi externă nu doar în proprietăţi ci şi în

“eternele” şi “sacrosanctele” drepturi, în pofida protestelor

care au fost incitate de această lovire, proteste la care

trebuie să se răspundă cu mobilizări ale maselor largi ce nu

au cunoscut demnitatea umană decât o dată cu Chavez. Fie

ca aceste televiziuni suspendate să fie urmate şi de altele

care vor mai încerca să agite spiritele împotriva Revoluţiei,

fie ca apelul la mase să demonstreze lumii adevărata




popularitate a lui Chavez, nu cea dată de sondaje de opinie

mai mult sau mai puţin comandate dinspre dreapta.

Perioada Revoluţiei Bolivariene a fost singura din istorie

când poporul venezuelan a fost liber cu adevărat. Să sperăm

că Hugo Chavez va şti ce măsuri să ia şi pe viitor pentru a

salvgarda această libertate.

12. Cuba anului 2009 văzută de un licean român

Cuba, tara celor 50 de ani de embargou!

Poate pentru mulți Cuba este doar o insulă din vestitele

”Caraibe”, dar pentru mine este o adevarată comoară de

bogatii și resurse!

Fie că preferi romul sau trabucele, trestia de zahăr, nuca de

cocos sau Lime-le, Cuba este destinația ideală de a-ti

petrece vacanța! Chiar dacă biletul de avion este scump,

ceea ce vezi după ce te dai jos din avion este fabulos!

Mașini de epocă, oameni care fumează din trabuce care mai

de care mai mari, poți vedea o țară originală, se observa că

n-a fost atinsă de americani sau evrei.

Varadero, o peninsulă plină de hoteluri, cluburi de golf și

parcuri, te atrage și nu-ți mai dă drumul! Dar dacă vrei să

vezi Cuba, trbuie să îti închiriezi o mașină de epocă și să

pornești la drum spre capitala țării, Havana.

Havana este un oraș splendid unde te vindeci de orice boală

cu ajutorul medicilor cubanezi, locul unde vezi fabrici de

tutun și colibele în care stă cubanezul de rînd CARE NU

MOARE DE FOAME CUM SE ZICE PE LA

TELEVIZOR, orașul unde cumperi ce vrei la un preț mic și

unde Fidel Castro își ținea odinioară discursurile!

Deasemenea poți vedea și consulatul Americii păzit non-

stop de armată și de vehicule blindate, înconjurat de

pancarte și anunțuri publicitare împotriva terorismului și

împotriva regimului care guvernează America!

Poti constata că orice locuitor al Cubei știe cel putin 3 limbi

străine, tineretul ocupand locul 2 la coeficientul IQ din

lume!

Tot în Cuba găsești lîngă hotelul ”Havana Libre” vestitul

bulevard "La Rampa", plin de cluburi de jazz cu cîntăreți

unii mai celebri ca alții.

Restul provinciei Cubaneze este ocupat de țărani cinstiți și

drepți care îti pot explica totul despre acel loc.

Turismul este foarte bine dezvoltat și pus la punct, cu

hoteluri pentru toate gusturile, cu restaurante specifice și cu

parcuri cu plante adunate din toata lumea.

Daca gasiți o oferta buna de plecat în Cuba, să nu o ocoliți,

nu o să vă pară rău.

B. Teodor elev din Sibiu

13. Împărat şi proletar

Mihai Eminescu

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,

Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,

Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,

Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,

Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină

Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?

Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,

Murdară este raza-i ca globul cel de tină,

Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră

Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,

Trec zilele voioase şi orele surâd.

În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,

Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -

Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă

V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,

A statelor greoaie care trebuie-mpinse

Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,

Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase

Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,

Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia - o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/eminescu.php




Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...

Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -

Cel ce în astă lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,

Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?

De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?

Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.

Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,

Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere

Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,

Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;

Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase

De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?

Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,

Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,

Copilelor pătate mizeria-n ruşine...

Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară

Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,

Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară

Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,

Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,

Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;

Ele stârnesc în suflet ideea neferice

A perfecţiei umane şi ele fac să pice

În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,

Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,

Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,

Să spele de pe pietre până şi urma sclavă

Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,

O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,

De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -

Să fie un vis numai, să fie o părere,

Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide

Ca un memento mori pe al istoriei plan;

Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide

Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde

Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.

O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi

Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';

Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,

Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,

Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,

Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,

Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,

Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite

Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,

Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,

Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă

Pentru acel de care norocul avu grijă;

Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească

Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;

Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,

Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,

Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe malurile Senei, în faeton de gală,

Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;

Al undelor greu vuiet, vuirea în granit

A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;

Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,

Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,

Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,

Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.

Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară

Lipsită de iubire, cum că principiul rău,

Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;

Istoria umană în veci se desfăşoară,

Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -

Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.

De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă

De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,

Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.




Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,

Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,

Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,

Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,

La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,

Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -

Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,

Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,

Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.

Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,

Suiţi pe baricade de bulgări de granit,

Se mişc batalioane a plebei proletare,

Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,

Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,

Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,

Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară

Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare

În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.

O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,

Eroic este astăzi copilul cel pierdut!

Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate

Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;

Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Scânteie marea lină, şi placele ei sure

Se mişc una pe alta ca pături de cristal

Prin lunce prăvălite; din tainica pădure

Apare luna mare câmpiilor azure,

Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îşi mişcă legănate

Corăbii învechite scheletele de lemn;

Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate

În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,

Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării

Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat

Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii

În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării

A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,

Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,

Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată

Cununa cea de paie îi atârna uscată -

Moşneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,

Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,

I se deschide-n minte tot sensul din tablouri

A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri

Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îşi face încercarea,

Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

În orice minte lumea îşi pune întrebarea

Din nou: de unde vine şi unde merge floarea

Dorinţelor obscure sădite în noian?

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,

În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,

Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire

În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,

Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,

Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,

Acoperind cu noime sărmana lui viaţă

Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -

Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,

Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -

În multe forme-apare a vieţii crudă taină,

Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,

Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,

Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte

Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."

14. Scrisori de la cititori

01. De ce luptă politicienii să intre în administrația UE

G Valcoreanu

Aţi observat că politicienii nostri se lupta ca nebunii să intre

în administratia UE

Şi de ce?

Pensionarea la 50 de ani, cu 9000 de euro pe lună pentru

funcţionarii din UE a fost aprobata! "

În acest an, 340 de functionari UE se vor pensiona la 50 de

ani cu o pensie de 9000 de euro pe lună.

Da, ati citit corect!

Pentru a sprijini integrarea personalului nou de la noile state




membre ale UE (Polonia, Malta, Europa de Est ...),

funcţionarii din ţările membre (ca Belgia, Franţa, Germania

..) vor primi din partea Europei, aceasta oferta (= cadou

pretios, putem spune de aur ) doar ca să se pensioneze.

De ce şi Cine plăteşte ?

Tu si cu mine!

Ei voteaza legi, fără control şi-si atribuie,,parasute de aur"

cu impozitele noastre.

Acestea trebuie să fie dezvăluite cu ajutorul acestui mesaj

tuturor europenilor din jurul vostru

Tehnocraţii europeni beneficiaza de pensii de nababi....

Chiar şi parlamentarii, care cu toate acestea, beneficiaza de

regimuri speciale, nu primesc o treime din ceea ce ating

acesti domni ...

Adica,

Giovanni Buttarelli, care ocupa postul de Asistent

Supervizor de protecţia datelor ", va primi numai dupa 1 an

si 11 luni de serviciu (noiembrie 2010), o pensie de 1 515 €

/ luna. Echivalentul a ceea ce se ,,ofera" , în medie, unui

angajat francez din sectorul privat, după o carieră completă

(40 ani).

Colegul său, Peter Hustinx, si-a văzut contractul reinnoit cu

inca 5 ani . Acesta va avea dreptul la aproape 9 000 € de

pensie pe lună.

E simplu, nimeni nu s-a decis sa-i ia la intrebari, deci e

firesc ca profita.

E ca şi cum pentru pensionarea lor, ei ar fi primit un cec în

alb.

Multi alte tehnocraţise bucura de acest privilegiu:

1. Roger Grass, grefier al Curţii de Justiţie, va primi € 12

500 de pensie pe luna.

2. Pernilla Lindh, judecător la Tribunalul de Primă Instanţă,

12 900 € / luna.

3. Dámaso Ruiz-Jarabo Colomer, avocat general, 14 000 € /

luna.

Listă de verificare, fa click pe adresa de mai jos:

http://www.kdo-

mailing.com/redirect.asp?numlien=1276&numnews=13

56&numabonne=62286

Pentru ei, este jack-pot-ul mult visat. Fiind in funcţie de la

mijlocul anilor 1990, sunt sigur de a ,,avea o carieră

completă" şi, prin urmare, a obţine maxim de 70% din

ultimul salariul. Nu numai ca pensiile lor ,,sparg plafoanele

de pensionare" dar pe deasupra pentru dansii e suficient de

a lucra doar 15 ani şi jumătate(intr-o viata de om) pentru a

valida o cariera completa, în timp ce tu, ca si mine, trebuie

sa te omori la servici 40 de ani, în curând 41 ani si doresc sa

o mai lungeasca nitelus.....

Confruntandu-se cu prăbuşirea sistemelor de pensii,

tehnocraţii recomanda cariere mai lungi: de la 37,5 ani, 40

de ani, 41 ani (în 2012), 42 (2020), etc.

Dar pentru ei nu e nici o problemă, e suficient doar 15.5 ani

...

Iniţial, aceste pensii de nababi au fost rezervate doar

membrilor Comisiei Europene dar de-a lungul anilor,

acestea au fost acordate si altor angajaţi.

Acum, ei sunt o armată care se bucura : judecători,

magistraţi, grefieri, controlori, mediatori, etc.

Dar, mai nasol, în acest caz, este că acestia nu contribuie

nici cu o centime de euro la super- pensiile lor.

Totul se plăteşte de catre contribuabili...

Noi, cotizam toata viata şi la cea mai mică întârziere de

plată ni se reaminteşte, urmeaza amenzi, penalităţi de

întârziere de plată, etc. ...fara nici o mila

Ei sunt scutiti de toate acestea .

Va puteti imagina? chiar şi judecătorii Curţii de Conturi,

care, cu toate acestea, se presupune că "/ verifica dacă

cheltuielile Uniunii Europene sunt legale, ptr.scopul pentru

care sunt destinate ... / "beneficiaza de acest sistemu şi nu

plătesc nici o cotizatie.

In schimb nu uita ca trebuie sa joace rolul de ,, jandarmi " la

Bruxelles" şi continuă să dea lecţii de ortodoxie bugetara,

atunci când ei au ambele mâini pana dincolo de coate în

oala cu gem?

La ora în care viitorul pensiilor noastre este serios

compromisă de violenţa crizei economice şi brutalitatea şoc

demografic, oficialii europeni au, pe cheltuiala noastră,

pensie de 12 500 - 14 000 € / lună după doar 15 de ani de

carieră, fără măcar a contribui cu ceva ptr ea ...

Acest lucru este pura provocare!

Scopul acestor randuri este de a alerta toti cetăţenii statelor

membre ale Uniunii Europene.

Împreună putem crea o maree.

Nu există nici o îndoială că tehnocraţii din Europa continuă

să se bucure pe cheltuiala noastră şi fara griji sau frica, de

astfel de pensii. Sa incercam sa punem piciorul in prag.

S-a efectuat un studiu precis şi documentat, si se

demonstreaza prin "A + B" amploarea scandalului. Aceste

studii au fost deja preluate de către mass-media.

2. În numele adevărului

Sălbatica campanie anticomunistă declanşată în Ianuarie

1990, continuă să vehiculeze ideea că: TOT CE A FOST

ŞI ESTE RĂU ÎN VIAŢA NOASTRĂ a aparţinut numai

şi numai Regimului totalitar.

Din păcate, nu acesta este ADEVĂRUL ADEVĂRAT.

Perioada anilor 1947-1989 nu înseamnă numai “Închisorile

http://www.kdo-mailing.com/redirect.asp?numlien=1276&numnews=1356&numabonne=62286






comuniste”, nelegiuiri, grave abuzuri, demagogie, mizerie,

“Dictatura Odiosului” şi foame.

Perioada anilor 1947-1989 mai înseamnă şi alfaberizare,

învăţământ general gratuit, electrificare, milioane de

locuinţe şi locuri de muncă, un uriaş efort comun de

înflorire a patriei.

Nu va trebui să uităm în ce mizerie şi sărăcie era România

la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial. Niciodată în

istoria acestei ţări nu au existat condiţii mai bune pentru

valorificarea capacităţii creatoare a celor ce muncesc fizic,

dar şi intellectual, iar între anii 1947-1989 România s-a

transformat radical, într-un stat cu o economie modernă şi

avansată, cu condiţii de viaţă decente ale cetăţenilor.

Realizările înfăptuită cu trudă şi numeroasele sacrificii în

acei ani eroici, le întâlnim pe întreg cuprinsul acestei ţări.

Nimeni nu poate nega acest adevăr, cu orice argumente ar

încerca.

Nu este o “nostalgie” ci pură realitate

Din păcate, toate aceste impresionante realizări sunt hulite,

denigrate, demolate şi cenzurate cu totul nejustificat, doar

ca sunt,,comuniste”!!

Munca intensă, eforturile eroice ale unui întreg popor, sunt

batjocorite şi distruse. Nedrept şi nedemocratic!

În numele ADEVĂRULUI CURAT, oamenii cinstiţi şi

muncitori din România ar trebui sa ceara cu hotărâre, dar

cine sa-I organizeze?, ca la toate nivelurile societăţii

româneşti, în presă, la radio, televiziune, în organele puterii

centrale: parlament, guvern, preşedinţie, partide politice,

asociaţii organizaţii şi instituţii, într-un consens general: în

măsura în care au fost demascate toate nelegiuirile

regimului totalitar, să fie recunoscute şi toate marile

realizări ale poporului nostru între anii 1947-1989, sub

conducerea P.M.R. şi P.C.R. Istoria nu poate fi falsificată

după bunul plac al unora.

Şi să nu uităm niciodată: Perioada anilor de “dictatură-

totalitară”, cu minusurile dar şi cu plusurile acesteia, a fost

un IMPORTANT PAS ÎNAINTE în istoria patriei noastre-

România.

Să iubim şi să respectăm Adevărul Curat!

D. Ghe Bucuresti

Scânteia As – Nr. 7 aprilie 2010

B. Stânga internațională


B. Stânga Internaționlă a) Cuba

B.a.1. DECLARAȚIA ADUNĂRII NAȚIONALE A PUTERII POPULARE 11 martie 2010

După o campanie concertată de puternicele companii

mediatice, în special din Europa, care au atacat cu ferocitate

Cuba, Parlamentul European a aprobat, după o dezbatere

murdară, o rezoluție de condamnare a țării noastre, prin care

sunt manipulate sentimente, se falsifică fapte, se spun

minciuni și se ascund realități.

Pretextul folosit a fost moartea unui deținut, sancționat mai

întîi pentru delicte de drept comun și apoi manipulat de

interesele americane și contrarevoluția internă, care din

voință proprie a refuzat să se alimenteze în pofida

avertizărilor și a intervențiilor medicilor specialiști

cubanezi.

Acest fapt lamentabil nu poate fi folosit pentru a condamna

Cuba motivțnd că ar fi putut evita o moarte. Dacă într-un

domeniu țara noastră nu trebuie să se apere în cuvinte,

pentru că realitatea este incontestabilă, acesta este lupta

pentru viața oamenilor, fie că s-au născut în Cuba sau în alte

țări. Numai un singur exemplu este prezența medicilor

cubanezi în Haiti, cu 11 ani înainte de a se fi întîmplat

cutremurul din ianuarie, trecută sub tăcere de presa

hegemonistă.

În spatele acestei condamnări se află cu profund cinism.

Cîte vieți de copii au pierdut țările sărace prin deciziile

țărilor bogate, reprezentate în Parlamentul european, pentru

că nu și-au onorat angajamentele de a ajuta la dezvoltarea

lor. Toți știu că era o sentință de condamnare la moarte

masivă, dar au optat pentru a-și păstra nivelul de risipă și

ostentație al unui consumism de sinucidere pe termen lung.

Îi ofensează pe cubanezi și această intenție de a ne da lecții,

în momente în care în Europa sunt reprimați imigranții și

șomerii, în timp ce la noi poporul, în mod liber, în adunări

de locatari își propune candidații la alegerile municipale, în

mod liber și fără intermediari.

Nu au morală cei care participă sau permit contrabanda

aeriană de deținuți, închisorile ilegale și practicare torturii,

pentru a-i da lecții de morală unui popor atacat și blocat cu

brutalitate.

Coondamnarea atît de discriminatorie și selectivă, o poate

explica numai eșecul unei politici incapabile să

îngenunchieze un popor eroic. Nici Legea Helms Burton,

nici Poziția Comună europeană, apărute în același an, în

aceleași circumstanțe și cu aceleași scopuri, ambele

lezîndu-ne suveranitatea și demnitatea națională, nu au nici

cel mai mic viitor pentru că noi cubanezii respingem

impunerile, intoleranța și presiunea, aceasta fiind norma

noastră în relațiile internaționale.

ADUNAREA NAȚIONALĂ A PUTERII POPULARE A

CUBEI

B.a.2. Reflectiile lui Fidel Castro

01. FRATERNITATEA DINTRE REPUBLICA

BOLIVARIANĂ ȘI CUBA

Am avut privilegiul să stau de vorbă timp de trei ore, joia

trecută, 15 aprilie, cu Președintele Republicii Bolivariene a

Venezuelei, Hugo Chavez, care a avut amabilitatea să

viziteze din nou țara noastră, venind de data aceasta din

Nicaragua.

De puține ori în viață, poate niciodată, am cunoscut o

persoană care a fost capabilă să conducă o Revoluție

adevărată și profundă timp de peste 10 ani, fără nici o

singură zi de răgaz, pe un teritoriu de mai puțin de un

milion de kmp, în această regiune a lumii colonizată de

peninsula Iberică, care timp de 300 de ani a dominat pe o

suprafață de 20 de ori mai mare, cu imense bogății, unde și-

au impus credința, limba și cultura. Nu s-ar putea scrie azi

istoria speciei noastre pe planetă ignorînd cele întîmplate în

această emisferă.

Bolivar, la rîndul lui, nu a luptat numai pentru Venezuela.

Apele și pămînturile erau pe atunci mai curate, speciile

variate și abundente; energia din gaze și petrol,

necunoscute. Acum două sute de ani, începînd lupta pentru

independență în Venezuela, nu se făcea numai pentru

independența acestei țări, se făcea pentru toate popoarele

continentului colonizate încă.

Bolivar a visat să creeze cea mai mare Republică care a

existat și a cărei capitală să fie istmul Panama.

În măreția lui fără pereche, El Libertador, cu un adevărat

geniu revoluționar, a fost capabil să prevadă că Statele

Unite – limitate la început la teritoriul celor 13 colonii

engleze – păreau destinate să semene mizerie în America în

numele libertății.

Un factor care a contribuit la lupta Americii Latine pentru

independență a fost invadarea Spaniei de către Napoleon,

care, cu ambițiile sale nemăsurate a contribuit la crearea

condițiilor propice pentru inițierea luptelor pentru

independența continentului nostru. Istoria omenirii este

sinuoasă și plină de contradicții; la rîndul ei devine din ce

în ce mai complexă și dificilă.

Țara noastră vorbește cu autoritatea morală a unei națiuni

mici care a rezistat peste jumătate de secol unor brutale

represalii din partea acestui imperiu prevestit de Bolivar, cel

mai puternic care a existat vreodată. Imensa ipocrizie a

politicii lui și disprețul pentru celelalte popoare l-au împins

în situații foarte grave și periculoase. Printre alte consecințe




sunt dovezile zilnice de lașitate și cinism, devenite practici

cotidiene ale politicii internaționale, pentru că imensa

majoritate a oamenilor onești de pe Terra nu au nici o

posibilitate să-și facă cunoscute opiniile, nici să primească

informații demne de încredere.

Politica de principii și cinste cu care întotdeauna

Revoluția Cubaneză a expus adevărurile și erorile - și în

mod deosebit determinate de norme de conduită niciodată

încălcate de-a lungul a pestse 50 de ani, ca aceea de a nu

tortura niciodată vreun cetățean – nu cunoaște vreo

excepție. În același fel, nu a cedat niciodată și nici nu va

ceda în fața șantajului și a terorii mediatice. Sunt fapte

istorice demonstrate cu prisosință. Este o temă despre care

aș putea să aduc argumente cu prisosință; astăzi o semnalăm

pur și simplu pentru a explica de unde vine prietenia noastră

și admirația noastră pentru președintele bolivarian Hugo

Chavez, o temă în care aș putea să mă extind considerabil.

Este de-ajuns să citez cu această ocazie cîteva elemente

pentru a explica de ce am afirmat că este un privilegiu să

stau de vorbă cîteva ore cu el.

Nu se născuse încă atunci cînd a avut loc asaltul cazărmii

Moncada, la 26 iulie 1953. Avea mai puțin de cinci ani cînd

a triumfat Revoluția la 1 Ianuarie 1959. L-am cunoscut în

1994, 35 de ani mai tîrziu, cînd deja împlinise 40 de ani.

Am putut observa de atunci dezvoltarea lui revoluționară

timp de aproape 16 ani. Dotat cu un talent excepțional, și

cititor însetat, pot depune mărturie de capacitatea lui de a

dezvolta și adînci ideile revoluționare. Ca în orice ființă

umană, hazardul și împrejurările au avut un rol decisiv în

progresul ideilor sale. Este notabilă capacitatea lui de a-și

aminti orice concept și de a-l repeta cu o incredibilă precizie

mult timp după aceea. Este un adevărat maestru în

dezvoltarea și răspîndirea ideilor revoluționare. Le

stăpînește ca și arta de a le transmite cu o uimitoare

elocvență. Este absolut cinstit și sensibil cu oamenii,

extrem de generos prin caracter. Nu are nevoie de laude și

obișnuiește în schimb să laude cu generozitate. Cînd nu

sunt de acord cu vreunul din punctele lui de vedere sau cu o

decizie de-a lui, pur și simplu i-o spun cu sinceritate, la

momentul potrivit și cu respectul cuvenit în prietenia

noastră. Cînd o fac, țin seama în primul rînd că el este

astăzi persoana care preocupă cel mai mult imperiul, pentru

capacitatea lui de a influența masele și pentru imensele

resurse naturale ale unei țări pe care imperiul a jefuit-o fără

milă, și persoana pe care o lovește cu toată rigoarea și

încearcă să-i știrbească autoritatea. Atît imperiul cît și

mercenarii în serviciul lui, intoxicați de minciuni și

consumism, riscă cel mai mult să-l subestimeze pe el și

eroicul lui popor, dar nu am nici cea mai mică îndoială că

vor primi încă o lecție de neuitat. Peste jumătate de secol

de luptă îmi arată acest lucru cu toată claritatea.

Chavez poartă dialectica în sine însuși. Niciodată, în nici o

epocă, nici un guvern nu a făcut pentru poporul propriu atît

de mult în atît de scurt timp. Îmi face plăcere în mod

deosebit să transmit poporului său o călduroasă felicitare cu

ocazia celei de-a 200-a Aniversări a începutului luptei de

independență a Venezuelei și Americii Latine. A vrut

hazardul ca la 19 aprilie să se celebreze și victoria

Revoluției contra imperialismului la Giron, acum exact 49

de ani. Vrem să împărtășim această victorie cu Patria lui

Bolivar.

Am plăcerea să-i salut pe toți frații din ALBA.

FIDEL CASTRO RUZ

18 aprilie 2010

Ora 7:24 pm

02. NEBUNIILE EPOCII NOASTRE

Nu ne rămîne altceva de făcut decît să spunem lucrurilor pe

nume. Cei care au au un minim bun simț pot observa fără

mare efort cît de puțin realism a mai rămas în lumea

actuală.

Cînd Președintele Statelor Unite, Barack Obama, a primit

Premiul Nobel pentru Pace, Michael Moore a exclamat:

”acum să-l și cîștige”. Ingeniosul comentariu a plăcut

multor persoane pentru ascuțimea acestei fraze, deși mulți

n-au văzut altceva în decizia Comitetului norvegian decît

demagogie și exaltarea față de aparent inofensivul

politicianism al noului Președinte al Statelor Unite, un

cetățean afro-american, bun orator, și om politic inteligent

în fruntea unui imperiu puternic cuprns de o profundă criză

economică.

Reuniunea mondială de la copenhaga era pe punctul de a

avea loc și Obama a deșteptat speranța într-un acord la care

Statele Unite să adere la un consens mondial pentru a se

evita catastrofa ecologică care amenință specia umană.

Ceea ce s-a petrecut acolo a decepționat, opinia publică a

fost victima unei înșelătorii dureroase.

La recenta Conferință Mondială a Popoarelor pentru

combaterea Schimbării Climatice și pentru Drepturile

Mamei Terra, care a avut loc în Bolivia, s-au auzit

răspunsuri pline de înțelepciune ale anticelor nații indigene,

invadate și virtual distruse de conchistadorii europeni care,

în goana după aur și bogății ușor de obținut, au impus timp

de secole culturile lor egoiste și incompatibile cu interesele

cele mai sacre ale umanității.

Două știri sosite ieri exprimă filozofia imperiului vrînd să

ne facă să credem în caracterul lui ”democratic”, ”pașnic”,

”dezinteresat” și ”onest”.

Este suficient s citești aceste știri care vin din capitala

Statelor Unite.

”Washington, 23 aprilie 2010 – Președintele Statelor Unite,

Barack Obama, analizează posibilitatea de a desfășura un

arsenal de rachete convenționale, ne nucleare dar capabile

să atingă ținte în orice loc din lume în circa o oră și cu o

capacitate explozivă foarte puternică.

”Chiar dacă noua super bombă montată pe rachete tipul

Minuteman, nu va avea focoase atomice, capacitatea ei




distructivă va fi echivalentă, așa cum o confirmă faptul că la

desfășurarea lor este prevăzută în recent semnatul acord

START 2 cu Rusia.

”Autoritățile de la Moscova au cerut, și au reușit să

introducă în acord, ca pentru fiecare din aceste rachete,

Statele Unite să elimine una dintre rachetele cu focoase

nucleare.”

”Conform rapoartelor de la New York Ttimes și de la

canalul TV CBS, noua bombă, botezată PGS (Prompt

Global Strike), va trebui să fie capabilă să-l omoare pe

liderul Al-Qaeda, Osama Bin Laden, într-o peșteră din

Afganistan, să distrugă o rachetă nord-coreeană în toiul

pregătirii sau să atace un obiectiv nuclear iranian, ”toate

acestea fără să treacă pragul atomic”.

”Avantajul de a dispune ca opțiune militară de o armă ne

nucleară care să aibă aceleași efecte de impact ale unei

bombe atomice este considerată interesantă de guvernul lui

Obama”.

”Proiectul fusese inițial lansat de predecesorul lui Obama,

republicanul George W. Bush, dar a fost blocat de protestele

Moscovei. Luînd în considerație că Minuteman transportă

și focoase nucleare, au spus autoritățile de la Moscova, era

imposibil să știi dacă nu cumva lansarea unei PGS nu este

începutul unui atac atomic”.

”Dar guvernul lui Obama consideră că poate da Rusiei sau

chinei garanțiile necesare pentru a evita neînțelegerile.

Silozurile de rachewte cu noua armă vor fi instalate în

locuri îndepărtate de depozitele de focoase nucleare și vor

putea fi inspectate periodic de experți de la Moscova sau

Beijiing”.

”Super bomba va putea fi lansată cu o rachetă Minuteman

capabilă să zboare prin atmosferă cu viteza sunetului și cu

o încărcătură de 500 de kg de explozibili. Echipamente

ultrasofisticate îi vor permite rachetei să decupleze bomba

și s-o lanseze cu precizie extremă asupra țintelor alese”.

”Răspunderea pentru proiectul PGS – care se estimează că

va costa 250 de milioane de dolari numai în primul an de

experimentare – a fost încredințat generalului Kevin

Chilton, la comanda arsenalului nuclear american. Chilton a

explicat că PGS va acoperi golul în gama de opțiuni de care

dispune acum Pentagonul”.

”În acest moment putem lovi cu arme ne nucleare orice loc

de pe pămînt, dar într-un interval nu mai scurt de patru ore”,

a spus generalul. Pentru o acțiune mai rapidă – a

recunoscut el - avem numai opțiuni nucleare.”

”În viitor, cu noua bombă, Statele Unite vor putea să

acționeze rapid și cu mijloace convenționale, atît împotriva

unei lovituri teroriste cît și contra unei țări inamice, într-o

perioadă de timp mult mai scurtă și fără să trezească ura

internațională la folosirea armelor nucleare”.

”Se prevede ca primele teste să înceapă în 2014 și pentru

2017 să fie disponibilă în arsenalul american. Obama deja

nu va mai fi la putere, dar super bomba poate fi moștenirea

ne nucleară a acestui președinte, care a cîștigat deja

premiul Nobel pentru Pace.”

”Washington, 22 aprilie 2010. – O navă spațială fără echipaj

a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite a decolat joi din

Florida, învăluită în secret fiind misunea sa militară. Nava

spațială robotizată, sau X-37B, a fost lansată de la Cap

Canaveral cu o rachetă Atlas v LA ORA 19:52, ORA

LOCALĂ, (23:52 gmt), CONFORM UNUI FILM

DISTRIBUIT PRIN ARMATĂ.

”Lansarea este iminentă, a spus pentru AFP maiorul în

Forțele Aeriene, Angie Blair”.

”Asemănător cu un transbordor spațial în miniatură, avionul

are 8,9 m lungime și 4,5 m anvergură. Fabricarea

vehicolului spațial reutilizabil a luat ani de lucru și armata a

oferit explicații vagi despre obiectivul sau rolul ei în

arsenalul militar. Vehicolul este proiectat pentru a ”oferi

mediul ambiant al unui ”laborator pe orbită” cu scopul de a

testa noi tehnologii și componente înainte ca aceste

tehnologii să fie incluse în programele de sateliți în

funcțiune”, au spus forțele aeriene într-un comunicat recent.

”Funcționari au informat că X-37B va ateriza la baza

Forțelor Aeriene Vandenberg din California, dar nu au spus

cît timp va dura misiunea inaugurală”.

”Ca să fim cinstiți, nu știm cînd se va întoarce”, a spus

săptămîna aceasta ziariștilor Gary Payton, al doilea sub-

secretar de stat pentru programe spațiale al Forțelor

Aeriene.

”Payton a semnalat că nava va putea rămîne în spațiu pînă

la nouă luni. Avionul, fabricat de Boeing, a început ca un

proiect al agenției spațiale americane (NASA) în 1999 și

apoi a fost transferat Forțelor Aeriene, care plănuiesc să

lanseze un al doilea X-37B în anul 2011.”

Mai este nevoie de altceva?

Astăzi se confruntă cu un obstacol colosal: schimbarea

climatică deja de neoprit. Este menționată inevitabila

creștere a căldurii cu peste 2 grade. Consecințele vor fi

catastrofale. Populația mondială în numai 40 de ani va

crește cu două miliarde de locuitori, și va atinge cifra de

nouă miliarde de persoane, în acest scurt timp: docuri,

hoteluri, stațiuni, căi de comunicație, industrii și instalații

din apropierea porturilor vor fi sub apă într-un timp mai

scurt decît timpul de care este nevoie ca să se bucure de

existență generația unei țări dezvoltate și bogate, care azi, în

mod egoist refuză să facă cel mai mic sacrificiu pentru a

salva supraviețuirea speciei umane. Terenurile agricole și

apa potabilă vor scădea considerabil. Mările se vor polua;

multe specii marine nu vor mai fi comestibile și altele vor

dispărea. Nu o afirmă logica, ci cercetările științifice.

Omul a reușit să mărească, prin genetica naturală și

transferul de specii de pe un continent pe altul, producția la

hectar de alimente și alte produse utile omului, care au




alinat un timp penuria de alimente ca porumbul, cartoful,

grîul, fibrele și alte produse necesare. Mai tîrziu,

manipularea genetică și folosirea îngrășămintelor chimice

au contribuit la soluționarea nevoilor vitale, dar au atins

deja limitele posibilităților de a produce alimente sănătoase

și apte pentru consum. În numai două secole se epuizează,

pe de altă parte, resursele de hidocarburi pe care natura le-a

creat în 400 de milioane de ani. În același fel, resursele

minerale vitale ne-recuperabile de care are nevoie economia

mondială, se epuizează. La rîndul ei, știința a creat

capacitatea de autodistrugere a planetei de cîteva ori în

chestiune de ore. Cea mai mare contradicție din epoca

noastră este, în mod precis, capacitatea speciei de a se

autodistruge și incapacitatea ei de a se guverna.

Omul a reușit să crească posibilitățile de viață pînă la limite

care depășesc propria capacitate de supraviețuire. În

această bătălie sunt consumate în mod accelerat materiile

prime la îndemînă. Știința a făcut posibilă transformarea

materiei în energie, cum s-a întîmplat cu reacția nucleară,

cu enorme investiții, dar nu se întrevede nici măcar de

departe posibilitatea convertirii energiei în materie. Costul

infinit al investițiilor în cercetările pertinente, demonstrează

imposibilitatea de a se reuși în cîteva decenii ceea ce

universul a creat în zeci de miliarde de ani. Va fi necesar

ca fiul risipitor Barack Obama să ne explice? Știința a

crescut extraordinar, dar ignoranța și sărăcia au crescut la

fel. Oare poate cineva să demonstreze contrariul?

FIDEL CASTRO RUZ

25 aprilie 2010

Ora 6:30 pm

b) Turcia

B.b.1. Iesiti in strada pe 1 Mai, pentru libertate, egalitate si pace! Mesajul adresat oamenilor muncii de

Partidul Comunist Marxist-Leninist din Turcia

Muncitori, oameni ai muncii, tineri, femei, revolutionari,

tovarasi!

Glorie zilei de 1 Mai, zi de unitate, solidaritate si lupta a

clasei muncitoare internationale! 1 Mai este o zi de revolta

impotriva exploatarii si asupririi! Este o chemare la

intensificarea luptei pentru revolutie si socialism. Clasa

muncitoare si toti oamenii asupriti din lume se vor

confrunta in aceasta zi inca o data cu fortele imperialismului

si reactiunii. Bineinteles ca asa va fi!

Capitalismul traverseaza una din cele mai dificile perioade

din istoria sa. Criza economica mondiala a distrus

minciunile burgheziei despre sfarsitul istoriei si vesnicia

capitalismului. Politicile neoliberale au esuat complet.

Falimentul globalizarii imperialiste si al ideologiei burgheze

a devenit tot mai evident. Servindu-se de criza ca de un

pretext, burghezia isi continua actiunea de eliminare a cat

mai multor drepturi castigate de clasa muncitoare prin mari

sacrificii. Totusi, axa luptei proletariatului international si a

tuturor celor asupriti se intareste si ea. Aspiratiile pentru o

noua ordine, pentru socialism, sunt in crestere. Clasa

muncitoare internationala si omenirea progresista isi intorc

fata spre Marx si spre socialism. Lozinca "Jos cu

capitalismul, traiasca socialismul!" se va auzi in lume cu o

voce si mai puternica de acest 1 Mai!

Frati si surori!

Impasul in care se gaseste regimul fascist colonialist in

Turcia si Kurdistanul de Nord se adanceste si el. El isi

continua politica de negare a identitatii kurde si razboiul

murdar impotriva kurzilor. Somajul, saracia, lipsa de

adapost, nedreptatile si incalcarea drepturilor omului au

ajuns la nivele extreme. Regimul fascist colonialist nu

gaseste alta solutie decat razboiul murdar si foloseste criza

economica drept pretext pentru a ataca clasa muncitoare si

masele largi. Regimul fascist si colonialist nu au nici o

solutie reala si se invartesc in cerc. Ele ajung sa

raspandeasca moartea.

Catre muncitori, oamenii muncii si toti cei asupriti ai

natiunilor turca si kurda precum si altor minoritati nationale;

In regiunea noastra 1 Mai a fost de asemenea celebrat in

spiritul revoltei revolutionare, al rebeliunii. Sa aratam

dictaturii fascist-colonialiste si sistemului capitalist puterea

noastra prin acapararea strazilor in aceasta zi. Sa

intensificam focul revolutionar al zilei de 1 Mai prin actiuni

masive si militante. Sute de mii de oameni sa se indrepte

spre Piata Taksim de 1 Mai si sa ridicam steagul luptei

noastre inca o data, in amintirea martirilor de la Taksim din

1 Mai 1977. Taksim este un avanpost revolutionar deja

cucerit. Sa nu recunoastem nici o forta care incearca sa ne

impiedice accesul la el. Sa intensificam semnificatia

revolutionara a zilei de 1 Mai cu chemari la accesul la locuri

de munca, pace, fraternitate, egalitate, libertate si socialism.

Muncitori si oameni ai muncii din sectorul public!

Sa demonstram in strada impotriva somajului, saraciei,

privatizarii, contractelor "flexibile", incalcarii drepturilor

noastre, atacurilor impotriva organizatiilor noastre si tuturor

nedreptatilor. Sa intensificam valul actiunilor muncitoresti

initiat de rezistenta muncitorilor de la TEKEL si sa

celebram 1 Mai plini de entuziasmul acestor actiuni. Sa

sarbatorim nu doar de pe pozitii defensive si sa cerem

socoteala. Sa strigam cu voce tare libertate si socialism. Sa

intarim unitatea muncitoreasca si fratia popoarelor. Sa

manifestam pentru o pace demna, impotriva razboiului

murdar.

Kurzi!

Sa demonstram pentru pace de 1 Mai in spiritul

serhildanelor cu accentuarea revendicarilor noastre




nationale precum si a altor revendicari democratice

impotriva colonialismului care neaga existenta poporului

kurd si impotriva domniei capitalului. Sa transformam 1

Mai in inceputul unui proces de intarire a frontului

democratic pentru o pace demna prin unirea miscarii kurde

cu cea muncitoreasca, impotriva planurilor de lichidare al

colonialismului.

Femei muncitoare!

Sa transformam 1 Mai intr-un puternic pas inainte pentru

eliberarea femeilor din sclavia capitalismului si

patriarhalismului. Sa combinam entuziasmul revolutionar al

zilei de 8 Martie cu spiritul de rebeliune al zilei de 1 Mai

Tineri!

Sa transformam 1 Mai intr-o zi in care tinerii, care nu vad in

jurul lor nimic altceva decat distrugere si lipsa de viitor si se

confrunta cu incalcarea drepturilor si represiune sistematica,

sa-si demonstreze furia revolutionara impotriva sistemului.

Sa intensificam de 1 Mai chemarea noastra la "Greva

generala, rezistenta generala", care a primit un suflu nou

prin rezistenta muncitorilor de la TEKEL. Sa intarim baza

care poate uni aspiratiile si revendicarile muncitgorilor,

oamenilor muncii, kurzilor. Sa faurim frontul pentru locuri

de munca, pace si libertate. Pentru a cere socoteala dictaturii

fasciste colonialiste si sistemului capitalist, pentru libertate,

egalitate, dreptate, pace si socialism, sa iesim in strada de 1

Mai.

Traiasca 1 Mai! Traiasca socialismul!

c) Filipine

B.c.1. Omagiu eroilor filipinezi Tanya Domingo, Ian Dorado, Kemberly Jul Luna si Ian Mderazo

Frontul National Democratic al Filipinelor (NDFP) aduce

cel mai pios omagiu tinerilor săi martiri si eroi ai

poporului: Tanya Domingo, Ian Dorado, Kemberly Jul Luna

si Ian Maderazo. și transmite cele mai sincere condoleante

familiilor, organizatiilor lor, prietenilor si colegilor de clasă.

Tanya Domingo si Ian Dorado, studenti la Arte Frumoase si

activiști culturali de la Universitatea din Filipine au fost

ucisi de soldati ai regimului fascist Arroyo pe 14 ianuarie

2010 la Bulacan, in Luzonul Central. Ian Maderazo, de la

Universitatea Filipinelor- Los Banos, invatat si lider al

studentillor, a fost ucis pe 9 ianuarie la Macalelon, Quezon

in Tagalogul de Sud. Kemberly "Kimay" Jul Luna, lider

studentesc la Universitatea de stat Mindanao- Institutul de

Tehnologie Iligan- a fost ucisa pe 15 decembrie 2009 in

Valencia City, Bukidnon, Mindanao.

Ei s-au identificat puternic cu lupta maselor asuprite, s-au

alăturat cu pasiune mișcării de masă. Revoluționare

susținînd revendicarile ei, și-au folosit talentul și energia

pentru a servi poporul și au luat decizia de a deveni luptători

pentru libertate in revoluția înarmată a poporului.

În lunga tradiție revoluționară a tineretului, din vremea lui

Emilio Jacinto din Katipunan pînă la tinerii din First

Quarter Storm, tinerii noștri martiri au netezit drumul pentru

lupta de eliberare națională și socială a poporului filipinez.

Adîncul lor angajament și inflacarata lor pasiune de a lupta

pentru libertate inspiră tineretul și întregul popor pentru a

ridica tot mai sus nivelul luptei revolutionare.

Fie ca devotamentul lor total in slujba poporului si a

revoluției să fie ca un far care să inspire tineretul din

Filipine și din întreaga lume!

LUIS G. JALANDONI

Membru al Comitetului Executiv national al NDFP

Documents

Scânteia As - NPCR · 2011. 4. 4. · Partidului Socialist din România (Congresul I al P.C.R.), care votează transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (iniţial