Scânteia As · 2011-04-04 · intelegere amiabila, si tocmai in acest sens se alesese ziua de 1 Mai Moning – Day (zi de lichidare) in care, potrivit traditiei americane, se reinnoiau

ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE, EGALITATE ȘI PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 2 Aprilie 2009

© C O P Y R I G H T A S . S C Â N T E I A - W W W . S C A N T E I A A S O C I A T I E . R O

CUPRINS A.

1. Mai - zi de luptă împotriva CAPITALISMULUI ……… 3

2. 1 MAI la sfârşit de secol XIX ……………………………. 4

3. La Bârlad primul rulment a fost fabricat in cinstea zilei de 1 Mai 1953…………………………………………………

6

4. 139 ani de la nasterea lui V.I.Lenin ……………………… 7

5. Natura umană şi socialismul ……………………………… 10

6. La 60 de ani de la constituirea primelor detasamente de pionieri din Romania ………………………………………..

13

7. 88 de ani de la crearea P.C.R................................................ 14

8. Karl Marx - 191 de ani de la nastere …………………… 15

9. Capitalismul si democratia ………………………………. 17

B. Stânga Internațională a)Cuba - Reflectiile lui Fidel Castro 1) 29 martie 2009 CHINA, VIITOAREA MARE PUTERE ECONOMICĂ ………………………………………………………..

19

2)30 martie 2009 CHINA ÎN ŞTIRILE INTERNAŢIONALE ……… 19 3) 31 martie 2009 PRELUDIUL…………………………………… 20 4) 1 aprilie 2009 O ALTĂ MARE PROBLEMĂ A LUMII ACTUALE…………………………………………………………….

21

5) 1 aprilie 2009 CEEA CE N-A SPUS NOTIMEX………………….. 23 6) 2 aprilie 2009 ÎNCEPUTUL REUNIUNII LA VÂRF G-20……… 24 7) 6 aprilie 2009 CEI ŞAPTE CONGRESMENI CARE NE VIZITEAZĂ ………………………………………………………….

26

8) 7 aprilie 2009 ÎNTÂLNIREA CU BARBARA LEE ŞI ALŢI MEMBRI AI CAUCUS NEGRO…………………………………….

28

9) 19 aprilie 2009 CONFERINŢA SECRETĂ………………………. 30 10) 20 aprilie 2009 OBAMA ŞI BLOCADA………………………... 35 11) 20 aprilie 2009 VISURI DELIRANTE………………………….. 36 12) 22 aprilie 2009 CONFERINŢA ŞI MINCIUNA…………………. 38 b) Turcia 1.Al 5-lea Forum Mondial al Apei …………………………………… 40 2. Rezultatele alegerilor locale din 29 martie 2009 Turcia …………... 41 c)Republica Moldova 1. Republica Moldova- stat independent şi suveran ………………… 42 d) UE – Partidul Stânga Europeană 1. Refuzăm să plătim factura………………………………………….. 43

ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE, EGALITATE ȘI

PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 2 Aprilie 2009

© copyright As. Scânteia

www.scanteiaascociatie.ro

Scânteia As –Nr. 2 Aprilie 2009 ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE, EGALITATE ȘI


| © copyright As. Scânteia - www.scanteiaasociatie.ro 3

1. 1 Mai - zi de luptă împotriva CAPITALISMULUI

Petre Ignat

Ziua de 1 Mai, ziua internaţională de luptă şi solidaritate a celor ce muncesc, a fost sărbătorită în ultimii ani, postdecembrişti, în diverse moduri. De exemplu în anul când s-au împlinit 122(2008) de ani de la lupta şi sacrificiul muncitorilor de la Chicago s-au găsit mulţi care au socotit nimerit să denatureze semnificaţia acestei zile în modurile cele mai abjecte cu putinţă. Mai précis, toate partidele “oficiale” s-au luat parcă la întrecere în a ascunde muncitorilor- şi nu numai muncitorilor, ci tuturor oamenilor săraci în general, în a le ascunde această semnificaţie. Şi nu numai partidele acestea “oficiale” ci şi toate marile posturi de televiziune, care cu multe zile înainte declanşaseră o adevărată campanie de “ieşire la iarbă verde” sau de luare cu asalt a litoralului. Ziua de 1 Mai, zi în care au luptat şi au murit oameni pentru un ideal măreţ, pentru ziua de lucru de 8 ore, a devenit prilej pentru capitalişti de a face “un ban în plus”, de a mai adăuga ceva la profiturile deja exorbitante pe care le storc de pe urma angajaţilor, precum şi pentru partidele acestor capitalişti de a mai smulge ceva capital electoral de pe urma muncitorilor. Să ne gândim de pildă la PDL. Ce are Partidul Liberal-Democrat de-a face cu ziua de 1 Mai? Au luptat oare părinţii spirituali ai liberal-democraţilor la Chicago acum 122 de ani? S-au jertfit ei pentru drepturile muncitorilor la Chicago acum 122 de ani? I-au susţinut ei oare pe cei care luptau ca muncitorii să se bucure de 8 ore zilnice de lucru? Sau mai degrabă au stat în tabăra patronilor care au dat atunci ordin să se tragă? Să ne gândim bine, oameni buni! Acelaşi lucru e valabil şi pentru PNL, celălalt partid care se revendică oficial de la cei care au tras în muncitori acum 122 de ani (şi nu numai atunci). O mai mare batjocorire a zilei de 1 Mai nici că se putea! Să ne gândim acum şi la PSD, partidul “oficial” al stângii, partid care, de ochiii lumii, se revendică de la idealurile clasei muncitoare, dar care, în treacăt fie spus, a efectuat cele mai mari privatizări din istoria României.

Ce a făcut acest partid de 1 mai? A făcut el ceva pentru a ridica muncitorilor conştiinţa de clasă? Au făcut oare cei ce se revendică de la Partidul Social-Democrat al Muncitorilor, înfiinţat în 1893, au făcut ei ceva pentru a le aminti muncitorilor, măcar în treacăt, despre tradiţiile lor de luptă? Cei care sunt acuzaţi tot timpul de mass-media de dreapta că ar fi “comunişti” sau “criptocomunişti” au făcut oare ceva pentru a mobilize clasa muncitoare împotriva exploatării capitaliste? Au rostit ei măcar o singură lozincă anti-capitalistă la mitingul electoral organizat în Piaţa Izvor? Nu, tot ce au făcut “tovarăşii PSD-işti” a fost să împartă câteva pomeni electorale la nişte oameni amărâţi şi batjocoriţi în fiecare zi de noua elită capitalistă autohtonă şi străină, şi apoi să azvârle câteva săgeţi în direcţia “guvernării de dreapta” (de parcă România ar fi avut vreo guvernare cu adevărat de stânga, pro-muncitorească în ultimii 18 ani). Nici o singură lozincă anticapitalistă nu am întâlnit în Parcul Izvor, nici măcar o singură referire la luptele de la Chicago de acum 123 de ani, sau măcar la cele din România zilelor noastre, de la Piteşti, Mioveni sau Galaţi. Nimic decât promisiuni electorale şi demagogie în cea mai “bună” tradiţie a festivismului electoral din România interbelică şi post-decembristă. Părăsind partidele “oficiale”, ajungem la cei ce se declară comunişti. Dintre acestea, Uniunea “tovarăşului Dediu”, ce s-a distins în ultimii ani mai mult prin atacuri la adresa NPCR decât prin acţiuni concrete în sprijinul luptelor muncitoreşti, deci a mult-hulitei “lupte de clasă aducătoare de bulversare în rândul românilor”, această Uniune pare că s-a molipsit nu numai de la ideile legionare cu care ne-a obişnuit de ceva vreme, dar chiar şi de la cele PSD-iste. Pomeni electorale în loc de lozinci revoluţionare, mici şi bere în loc de educarea oamenilor în spiritul luptei de clasă şi internaţionalismului proletar, acestea le-am putut vedea la d-l Dediu. Partidul Alianţa Socialistă, deşi partid destul de semnificativ, nu a organizat nici el vreo actiune în spiritul vechilor tradiţii muncitoreşti. Singurul partid politic ce a organizat o acţiune de popularizare a adevăratei semnificaţii a zilei de 1 Mai a fost Noul Partid Comunist Român (NPCR), partid ce şi-a asumat dificila dar necesara sarcină de a lupta cu denaturările şi minciunile grosolane ale capitaliştilor exprimate prin partidele şi prin mass-media lor. Partidul nostru şi-a dovedit încă o dată consecvenţa faţă de idealurile comuniste şi faţă de măreaţa cauză a




clasei muncitoare şi va continua şi pe viitor să educe masele în spiritul adevăratelor tradiţii ale clasei lor. Noi trebuie să-i învăţăm pe oameni să-şi cunoască istoria şi de asemenea să-şi iubească clasa socială din care fac parte. Acesta este scopul principal al educaţiei comuniste în momentul de faţă. Trebuie să contracarăm propaganda capitalistă şi să învăţăm oamenii să se ridice desupra individualismului îngust pe care îl promovează capitaliştii, să înveţe că numai în unire şi luptă rezidă forţa clasei muncitoare, forţă pe care a demonstrat-o de atâtea ori în cursul istoriei şi pe care trebuie să o demonstreze şi în continuare. Noi apreciem de aceea acţiunile de protest desfăşurate la Galaţi de către sindicatul “Solidaritatea”. Călcaţi în picioare de giganţii capitalişti de la Arcelor-Mittal, marginalizaţi de ceilalţi lideri sindicali mai mult sau mai puţin influenţaţi de patroni, sindicaliştii de la “Solidaritatea” au arătat unei ţări întregi ce înseamnă demnitatea. Merită felicitaţi pentru aceasta şi trebuie să sperăm că vor continua tot pe această cale, pe calea mult-hulitei “lupte de clasă”. Trăiască 1 Mai, zi internaţională a luptei de clasă! Trăiasca 1 Mai zi de luptă împotriva Capitalismului!

2. 1 MAI la sfârşit de secol XIX

M. IONITA Sub diferite forme, ziua de 1 Mai a fost sarbatorita la diverse popoare din cele mai vechi timpuri. Simbolizand reinvierea naturii, ea s-a pastrat si in folclorul romanesc, sub numele de Arminden. 1 Mai, in adevarata sa acceptie de manifestatie a proletariatului international, are insa o alta semnificatie. Sarbatoarea muncii s-a nascut treptat, din luptele economice ale proletariatului, in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pentru obtinerea zilei de munca de 8 ore. Lupta muncitorimii pentru limitarea zilei de lucru era mai veche. Inceputa in Anglia de miscarea trade-unionista, ea a capatat contururi mai precise in SUA. In Octombrie 1884, la Chicago, a patra conventie tinuta de Federations of Organized Trades and Labor Unions of the United States and Canada (Federatia Comerturilor Organizate si a Uniunilor Sindicale din Statele Unite si Canada) hotaraste ca organizatiile profesionale ale proletariatului din SUA sa depuna eforturi sustinute pentru limitarea zilei de munca la 8 ore, urmand ca pana la 1 Mai 1886 aceasta revendicare sa fie impusa tuturor patronilor. In cazul in care patronatul s-ar fi impotrivit, muncitorimea urma sa declare greva generala. Hotararea constituia o presiune exercitata asupra patronilor cu scopul de a ajunge la o intelegere amiabila, si tocmai in acest sens se alesese ziua de 1 Mai – Moning Day (zi de lichidare) – in care, potrivit traditiei americane, se reinnoiau contractele, locatiunile si aranjamentele de munca. In urma unei viguroase si permanente propagande a organizatiilor profesionale muncitoresti, multi patroni au cedat inainte de 1 Mai 1886. Victoria nu a fost insa deplina. De aceea, in ziua de 1 Mai a acestui an, de la un capat la altul al Statelor Unite muncitorii au suspendat lucrul si au organizat impunatoare manifestatii. Miile de pancarte purtau o singura revendicare, de un fapt imperativ: De azi inainte, nici un lucrator nu trebuie sa munceasca mai mult de 8 ore! Succesul a fost enorm: 200 000 de muncitori au obtinut castig de cauza. Burghezia – care temporar batuse in retragere – nu vedea insa cu ochi buni dobandirea de catre proletariat a acestei importante revendicari, din doua puncte de vedere: subminarea autoritatii ei politice, caci revendicarea fusese impusa prin lupta, si micsorarea profiturilor enorme incasate de patroni. Beneficiind de concursul aparatului represiv, ea recurge la provocari. Este ales, nu intamplator, orasul Chicago, marele centru fiind considerat, pe buna dreptate, in acea perioada ca oras de avangarda a miscarii muncitoresti din SUA, atat prin numarul mare al muncitorilor organizati, cat si prin combativitatea lor. Manifestatiile muncitoresti de 1 Mai 1886 luasera aici proportii deosebite. In urma lor, marea majoritate a patronilor au cedat. Rezista inca directia intreprinderii MacCormick, care a reusit sa aduca din alte localitati un insemnat contingent de spargatori de greva. In ziua de 3 Mai, in timp ce 10 000 de muncitori , care intrasera in greva, potivit consemnului de 1 Mai, manifestau in fata fabricii, au fost atacati de politisti. Incidentul s-a soldat cu morti si raniti. Revoltata, muncitorimea din Chicago organizeaza a doua zi o uriasa demonstratie de strada, cerand pedepsirea




asasinilor tovarasilor lor. Ziarele muncitoresti au publicat de indata apeluri de mobilizare la lupta a fortelor proletare. “Razboiul de clasa a inceput – se arata in manifestul inchinat acestui eveniment. Ieri au fost impuscati lucratorii ce protestau pasnic in fata uzinei MacCormick. Sangele lor cere razbunare […] Daca se impusca muncitorii, sa raspundem in asa fel incat stapanii sa-si aminteasca multa vreme. Stergeti-va plansul, voi care suferiti! De nu aveti inima de sclavi, revoltati-va!” La 4 mai, 15 000 de muncitori ii ascultau la Chicago pe tribunii proletariatului. Un nou atac al fotelor represive, dezlantuit spre seara, avea sa dureze pana noaptea tarziu, inregistrandu-se apogeul masurilor represive dezlantuite atunci. Anul urmator, tribunii muncitorilor – Spies, Parson, Fischer, Engel, Ling, Neebe, Schwab – aveau sa fie judecati si condamnati la moarte prin spanzurare. Era un bilant din cele mai sangeroase pe care-l inregistra miscarea muncitoreasca din America la inceputurile sale. In acelasi timp, era prilej de reflexive pentru clasele dominante, pentru guvernantii asupra fortei muncitorimii, a fermitatii cu care proletariatul isi apara interesele. 1 Mai 1886 si evenimentele sangeroase de la Chicago s-au soldat totusi cu unele succese in favoarea muncitorilor, succese care au reprezentat in acelasi timp un prilej de organizare a proletariatului american. Pe aceasta linie se inscriu constituirea organizatiei American Federation of Labor (Federatia Americana a Muncii) si hotararea luata de aceasta la Conventia de la Saint Louis, din Decembrie 1888, de a intreprinde o noua ofensiva pentru dobandierea, pentru intreaga muncitorime, a zilei de munca de 8 ore. A fost aleasa ziua de 1 Mai 1890, in memoria martirilor cazuti in anul 1886. S-a facut din nou a larga propaganda, prin scris si prin viu grai, s-au strans fonduri de ajutorare. Totusi, miscarea nu depasea inca spiritul trade-unionist: marginirea la interese economice locale si intelegerea amiabila cu patronii. Paralel, in Franta se petrece un fapt asemanator. In octombrie 1886 se intemeiaza Federation Nationale des Sindicates et Groupes Corporatistes Ouvrière de France (Federatia Nationala a Sindicatelor si Grupurilor Corporatiste Muncitoresti din Franta). Cel de-al treilea congres al federatiei, reunite la Bordeaux (28 Octombrie – 4 Noiembrie 1888), voteaza o rezolutie care cerea sindicatelor profesionale din

Franta sa trimita delegatii la prefecturile si primariile din diverse localitati, avand asupra lor o motiune cu doua revendicari mai inseminate: limitarea zilei de munca la 8 ore si fixarea unui minimum de salariu. Manifestatia in favoarea acestei revendicari a avut loc la 10 februarie 1889 intr-un mare numar de orase, muncitorii obtinand succese partiale. La 20 iulie 1889, in sala “Petrelle” din Paris, se desfasurau lucrarile primului Congres al Internationalei a II-a. La ordinea de zise aflau multiple probleme privind organizarea miscarii muncitoresti internationale. Printre acestea, necesitatea luptei hotarate impotriva ofensivei patronale. Problema obtinerii zilei de munca de 8 ore s-a abordat temeinic, eforturile proletariatului din diferite tari in acest sens fiind de mult timp cunoscute delegatilor la congres. Experienta muncitorilor din SUA, succesele sale, succesele partiale obtinute in aceasta directie in Franta dovedeau, la randul lor, ca efortul colectiv si solidaritatea proletariatului organizat sunt de natura sa faciliteze succesul clasei muncitoare in dobandirea acestei importante revendicari. Toate acestea, cat si posibilitatea obtinerii succesului pe scara internationala i-au sugerat delegatului Federatiei sindicatelor franceze – Raymond Lavigne – ideea de a propune spre aprobare congresului o motiune in care se prevedea necesitatea organizarii simultane, in toate tarile, a unor actiuni similare cu cele din SUA si Franta, in vederea stabilirii zilei de munca de 8 ore. Propunerea delegatului francez a fost adoptata. In motiunea votata de congres se arata ca, pentru a se pune de acord initiativa organizatiilor profesionale din SUA cu cea europeana si avandu-se in vedere precedentul din 1886 de la Chicago, se alege ca zi unica pentru aceasta actiune muncitoreasca ziua de 1 Mai 1890. “Muncitorii diferitelor natiuni vor organiza aceasta manifestatie dupa felul cum li se va parea mai potrivit cu imprejurarile din tarile lor”, releva hotararea Internationalei. Lupta pentru cele trei opturi (opt ore de munca, opt ore de odihna si opt ore de instruire), care avea sa fie inscrisa pe stindardele de lupta ale proletariatului din cele mai diferite tari, capata astfel o consacrare internationala. Pregatirea primului 1 Mai de catre proletariatul din lumea intreaga incepea odata cu ivirea primilor ghiocei ai anului 1890 – simbolizand, poate, victoria de perspecitva a cauzei drepte pentru care luptau in acea vreme milioane de dezmosteniti. Marturiile vremii sunt unanime in a recunoaste spaima si deruta pe care ideea actiunilor muncitoresti pregatite




pentru 1 Mai 1890 a produs-o in mijlocul societatii burheze contemporane evenimentului. Ineditul unor asemenea manifestatii la scara internationala, cat si pregatirile de anvergura facute de proletariat in perioada care a urmat Congresului de la Paris, o anumita exagerare, inevitabila in astfel de imprejurari, a facut ca problema sarbatoririi zilei de 1 Mai 1890 sa fie pe larg si in diverse chipuri comentata in opinia publica internationala. Guvernele burgheze cautau sa zadarniceasca manifestatiile proiectate sau sa le stavileasca avantul, parte prin promisiuni de ameliorare rapida a conditiilor de trai ale muncitorilor, parte prin amenintari cat mai inspaimantatoare. Astfel, la inceputul lunii aprilie 1890, Consiliul de Ministri francez se grabea sa faca promisiuni de modificare a legislatiei muncitoresti, pentru pentru ocrotirea proletariatului impotriva accidentelor de munca si pentru ajutorarea lucratorilor din provincie. Concomitent, se anunta insa consemnarea – pentru 1 Mai – a trupelor in diferite puncte considerate strategice, susceptibile a fi alese ca loc de intruniri si manifestatii de catre proletariat. Garnizoana din Paris urma a fi intarita cu opt regimente de cavalerie, cate unul pentru fiecare din orele de munca revendicate de muncitori. La Viena, parlamentul isi exprima speranta ca ziua de 1 Mai va trece fara tulburari. Cu toate acestea, aratau telegramele din capitala Austriei, “guvernul nu considera momentul oportun pentru suprimarea masurilor exceptionale de siguranta”. Presa romaneasca a vremii consemneaza numeroase astfel de informatii venind din Marea Britanie, Germania si alte tari. In lumea muncitoreasca, succesul primului 1 Mai a fost vestit de marea amploare pe care miscarea revendicativa a luat-o in diferite tari.

3. La Bârlad primul rulment a fost fabricat in cinstea zilei de 1 Mai 1953

Leonte Sava Am lucrat destui ani la Fabrica de Rulmenti Barlad, de cand inca nu era decat un santier. Fabrica a fost construita dupa proiecte intocmite de institutul de proiectari GHIPRO-AVTO-TRACTORO-PROM Moscova. Sef de santier a fost inginerul Dragomir Alexei, un deosebit de dotat inginer, care a condus cu deosebita competenta toate lucrarile, incepute in Decembrie 1950 si terminate in Aprilie 1953. Primul rulment a fost fabricat in cinstea zilei de 1 Mai 1953, expus ca trofeu la Comitetul de Partid (PMR) al municipiului Bârlad. Numarul total de muncitori si salariati, in prima perioada a fost de 2.000, ajungând prin 1970, la 4.000. Fabrica proiectata pentru a produce un million de rulmenti pe an a ajuns prin 1960, numai cu dotarea tehnica initiala, sa produca doua milioane rulmenti anual, acest fapt constituind un foarte concret certificat de înalta competenta pentru inginerii sovietici care au proiectat aceasta atat de mare si atat de frumoasa fabrica. Toate utilajele au sosit din Uniunea Sovietica in cursul anului 1951, utilaje care cuprindeau masinile-unelte speciale pentru fabricarea rulmentilor, dar si masinile-unelte pentru atelierul de reparatii mecanice si electrice, pana si polizoarele, cele mai simple masini unelte, dar si aerotermele pentru instalatiile de incalzire. Tot ce a fost necesar pentru producerea rulmentilor, a sosit de la Sovietici. Acest organ de masina care se numeste rulment, este de o inalta tehnicitate, de inalta precizie, masurata in microni, miimi de milimetru. Cum in tara nu se stia nimic despre tehnologia fabricarii rulmentilor, un grup de ingineri si maistri a fost trimis la Moscova la Fabrica de Rulmenti 1-G.P.Z., sa invete aceasta noua tehnologie. Dintre ingineri, retin numele inginerului Rahaianu Oliviu, transferat ulterior la “Rulmentul” Brasov, promovat acolo in functia de Director Tehnic, inginerul Moldoveanu Simion, Constructor Sef si ing. Gheorghiu Vasile, transferati ! se ei la “Rulmentul” Brasov. Dintre maistri, retin doar numele lui Ionescu Iancu, ramas la Barlad, unde a ramas, printre altii si inginerul Margineanu Vladimir, din vechea garda.




In vecinatatea fabricii, s-a construit o Scoala Profesionala, mare, cu camin la etaj, cu cantina la demisol, in care elevi recrutati tot din mediul rural erau pregatiti să fie cadre noi pentru fabrica. In oras, s-au costruit primele blocuri de locuinte, dar si “Blocul Tineretului”, doua etaje, baieti, fete, la parter o splendida sala de mese, cu inalte si impunatoare coloane, sala pe care barladenii au numit-o “Sala Coloanelor”, dupa numele renumitei sali din Kremlin. Aceasta sala, a devenit ulterior locul in care aveau loc petrecerile de nunta ale tinerilor casatoriti din Barlad. Referindu-ma la anul 1970, in aceasta fabrica patru mii de oameni, care in marea lor majoritate parasisera coarnele plugului, produceau rulmenti !, castigand prin munca cinstita o viata indestulata. Multi isi cumparau televizor, unii chiar autoturism. Ingineri romani, maistri romani, invatati sa fabrice rulmenti la Fabrica 1G.P.Z. din Moscova. Proiectul dupa care s-a construit frumoasa Fabrica de Rulmenti din Barlad, realizat de ingineri sovietici in cadrul Institutului de Proiectari GHIPRO-AVTO-TRACTORO-PROM din Moscova. Toate astea le-am primit de la Uniunea Sovietica, la numai cinci, sase ani de la devastatorul al doilea razboi mondial, devastator pentru noi, dar cu foarte mult mai devastator pentru Uniunea Sovietica -devastare la care a contribuit si armata noastra! Cum am platit toate acestea? Un taran de exemplu, era obligat sa dea cota la stat 20 kg. cartofi(!), 1,8 kg. lana(!), cum scrie “documentat” un oarecare G. Dragan in cartulica sa: “...asa se scrie istoria!” Cu astfel de “biruri inrobitoare”, s-a platit Fabrica de Rulmenti din Barlad!!! Astăzi această fabrice ce mai e, şi a cui?

4. 139 ani de la nasterea lui V.I.Lenin

Prof. Radu M. Florian Anul acesta pe 22 aprilie se vor implini 139 de ani de la nasterea lui Vladimir Ilici Lenin, unul din cei mai mari conducatori si dascali ai clasei muncitoare, modele revolutionare pentru comunistii din lumea intreaga, inclusiv de la noi. Lenin s-a nascut la Simbirsk, intr-o familie instarita, tatal sau, Ilia Ulianov, fiind inspector scolar. Cum s-a intamplat adeseori in istorie, ideile revolutionare au gasit la inceput adepti chiar in straturile de sus ale societatii, cu mentiunea ca cei care le-au imbratistat au incetata sa se mai considere membri ai clasei lor dedicandu-se trup si suflet cauzei celor exploatati si umiliti, adica cauzei majoritatii. Asa se face ca fratele mai mare al lui Lenin, Alexandr, a devenit revolutionar, aderand la gruparea radicala a narodnicilor, care si-a propus sa schimbe regimul omorandu-l pe reprezentantul sau principal, adica pe tar. Complotul a fost insa descoperit iar Alexandr a fost executat. Toata viata Lenin ii va pastra o amintire deosebita fratelui sau, apreciindu-l in special pentru curajul deosebit de care a dat dovada cand a refuzat sa accepte gratierea tarului, preferand unui compromis confortabil o moarte de martir. Dar tanarul Lenin a avut puterea de a recunoaste limitele ideologiei narodnice, ideologie ce considera in mod gresit ca rasturnarea tarismului se poate realiza prin teroare individuala, prin uciderea unor reprezentanti ai regimului uitand ca in locul lor se vor ridica in mod inevitabil altii. Chiar inainte ca Alexandr Ulianov sa incerce uciderea tarului Alexandru al III-lea narodnicii il omorasera pe predecesorul acestuia, Alexandru al II-lea, dar nu reusisera sa schimbe decat un talhar incoronat cu altul la fel de rau, sistemul patronat de ei ramanand intact. Lenin a inteles ca pentru a schimba ceva in Rusia trebuie sa rastorni TEMELIILE regimului- ramasitele feudalismului, ale exploatarii iobagiste a taranilor, dominatia Bisericii, monarhia ca forma de guvernamant si, bineinteles, capitalismul, exploatarea muncitorilor de catre fabricanti si bancheri, or aceasta nu se poate realiza decat prin lupta maselor de milioane si zeci de milioane de oameni, nu prin actiunile izolate ale unor "eroi". Asa se face ca Lenin a devenit marxist, iar prima sa lucrare importanta a fost o polemica marxista impotriva narodnicilor aparuta in 1894 ("Ce sunt "Prietenii Poporului" si cum lupta ei impotriva social-democrati-




-lor"). In 1897 Lenin a fost deportat in Siberia pentru activitatea sa revolutionara, ramanand aici pana in 1900, perioada in care scrie lucrarea "Dezvoltarea capitalismului in Rusia", lucrare in care dezvolta ideea necesitatii vitale a aliantei intre muncitori si tarani, sub conducerea clasei muncitoare. In 1902 Lenin publica lucrarea "Ce-i de facut?", unul din cele mai insemnate texte ale marxismului, in care apara marxismul autentic- adica revolutionar- de atacurile celor care, sub conducerea unui revizionist austriac numit Bernstein, incercau sa inlocuiasca teoria luptei de clasa cu cea a "impacarii" cu burghezia afirmand, fara absolut nici un temei (dupa cum istoria viitoare o va arata cu prisosinta) ca socialismul se va instaura pe cale pasnica, prin "reforme". Combatandu-i pe cei ce negau importanta ideologiei marxiste Lenin a afirmat foarte transant: "...Problema se poate pune numai astfel: ideologie burgheza sau ideologie socialista... nu exista cale de mijloc pentru ca omenirea n-a elaborat nici un fel de "a treia" ideologie si, in general, intr-o societate sfasiata de contradictii de clasa nu poate exista niciodata o ideologie in afara claselor sau deasupra claselor. De aceea orice diminuare a ideologiei socialiste, orice indepartare de ea inseamna implicit o intarire a ideologiei burgheze." O alta idee dezvoltata de Lenin in "Ce-i de facut?" este aceea ca muncitorii nu vor putea reusi sa infaptuiasca revolutia socialista fara ajutorul unui detasament de avangarda, unul care sa CONDUCA masele in lupta lor, aratandu-le lucruri pe care

muncitorii simpli, din cauza conditiilor lor grele de munca si viata, nu au cum sa le afle singuri. Muncitorii cei mai inaintati, impreuna cu intelectualii care au trecut de partea poporului, formeaza avangarda revolutionarilor de profesie, a unor oameni devotati trup si suflet cauzei maselor asuprite si exploatate, si o astfel de avangarda va putea birui orice greutati. De aici nu rezulta nicidecum ca Lenin n-ar fi "avut incredere" in mase, ca ar fi fost un elitist rupt de popor care dorea sa vorbeasca in numele lui pentru a se erija intr-un fel de nou tar, asa cum il acuza unii anarhisti. Caci Lenin nu a conceput niciodata avangarda clasei muncitoare ca pe ceva strain, rupt de marea masa, ci ca pe o PARTE INTEGRANTA a maselor, una care trebuie sa se bucure de sprijinul lor, una care nu poate intreprinde revolutii de capul ei ci numai cu conditia mobilizarii maselor largi, una care, mai mult, nu trebuie sa se multumeasca cu a invata pe muncitori si tarani, ci trebuie sa caute ea insasi sa invete de la acestia, una care trebuie, la nevoie, sa inoate contra curentului dar NUMAI pentru a determina masele sa schimbe ele insele directia curentului. Masele nu pot invinge fara avangarda, dar nici avangarda nu poate invinge fara mase, asa judeca Lenin si intreaga istorie a secolului XX si inceputului secolului XXI i-a dat dreptate. In anul 1905 a izbucnit prima revolutie rusa, una burghezo-democratica, ce-si propunea ca sarcina imediata rasturnarea tarismului si ramasitelor inca puternice ale feudalismului. Aceasta revolutie a dat din nou prilejul manifestarii genialitatii lui Lenin, care a dovedit nu numai ca

este fidel pana la capat marxismului in fata revizionistilor dar si ca nu cade deloc in extrema cealalta, devenind dogmatic. Lenin a aratat ca se poate iesi din litera lui Marx si Engels fara a iesi si din SPIRITUL lui Marx si Engels, ba chiar ca, de fapt, uneori TREBUIE sa iesi din litera lor tocmai pentru a putea ramane in spiritul lor. Marxismul nu e o dogma ci o stiinta. Marx si Engels au fost oameni de stiinta care au analizat sistemul capitalist mai bine ca oricine si au elaborat o tactica si o strategie pentru rasturnarea lui ramase neegalate. Dar ei nu puteau sa prevada toate situatiile posibile cu care se poate confrunta un revolutionar si de aceea nici nu s-au ocupat in amanunt de toate. In cazul revolutiei ruse, cei care priveau marxismul in mod mecanic, deci dogmatic- si care de altfel s-au dovedit ulterior, in mod aparent ciudat, si cei mai dispusi sa-l tradeze cu totul, anume aripa mensevica a partidului marxist rus- acestia au ajuns a concluzia ca, din moment ce ea este o revolutie burgheza, trebuie sa semene intrutotul cu celelalte revolutii burgheze de pana atunci, sa fie o revolutie burgheza clasica, una "ca la carte", in care conducerea sa apartina burgheziei liberale (cadetii). Muncitorii, sustineau ei, trebuie sa accepte sa fie "vioara a doua", adica sa lupte pentru ca partidul cadetilor sa ajunga la putere si abia dupa aceea sa porneasca lupta contra burgheziei. Lenin insa, privind nu doar la cele intamplate in istorie ci stiind sa traga si INVATAMINTE din acestea, a sustinut ca burghezia rusa se teme mai mult de masele populare, si in primul rand de proletariat, decat se teme de reactiunea feudala si absolutista si deci, pe masura ce lupta maselor ia amploare, burghezia incepe sa se sperie si cauta sa FRANEZE revolutia, sa-i puna capat cat mai




rapid in schimbul unor concesii obtinute de la monarh. Compromisul cu absolutismul tarist, intelegerea cu acesta pe seama poporului, iata tactica burgheziei ruse de la 1905. Prin urmare burghezia nu va putea duce pana la capat revolutia burgheza, pentru aceasta e nevoie de o revolutie burgheza ATIPICA, una condusa de proletariat si de masele largi ale taranimii, care sa o CONTINUE apoi cu o revolutie socialista. Evenimentele i-au dat dreptate lui Lenin, caci datorita duplicitatii si lasitatii burgheziei revolutia de la 1905 s-a terminat, in esenta, cu o infrangere, tarul si mosierii au ramas la locul lor si a fost nevoie de revolutia bolsevica din 1917 pentru ca "balastul medieval" cum il numea Lenin sa fie curatat cu desavarsire. Istoria tarii noastre ii da si ea dreptate lui Lenin, caci si la noi, dupa alungrea lui Cuza, burghezia s-a inteles cu mosierimea pe seama poporului, fiind nevoie de venirea la putere a comunistilor pentru eliminarea deplina a acestei ramasite medievale numite mosierime. In 1914 omenirea a fost lovita de o mare tragedie: a inceput primul razboi mondial imperialist. Marile puteri capitaliste au aruncat omenirea intr-un macel nemaivazut cu unicul scop de a reimparti lumea in folosul lor. Din pacate oportunistii, care de doua decenii tradau marxismul fie in numele "modernizarii" lui- o modernizare insotita de pierderea esentei, deci una cu totul falsa-, fie in numele interpretarii literale, religioase a lui Marx, au mai savarsit o tradare uriasa, iar aceasta a fost incununarea tutror tradarilor de pana atunci. Ei au uitat de revolutie si au sarit in ajutorul burgheziei imperialiste "proprii" votand creditele de razboi. Uitand de faptul ca toate revolutiile din istorie s-au facut luptand cu exploatatorii DIN INTERIOR ei au

tradat revolutia, au tradat poporul si s-au transformat in niste lachei care sustineau macelarirea reciproca a muncitorilor lumii pentru gloria "propriei" burghezii dominante. Lenin insa, impreuna cu bolsevicii, s-a ridicat de la bun inceput impotriva razboiului criminal si in intregime oligarhic, fiind in aceasta lupta cu teroarea si cu minciuna sprijinit de numai doua factiuni importante ale marxismului rus si international- asa numitii "mensevici internationalisti" condusi de Trotki si "spartachistii" din Germania, condusi de Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg. Propaganda lor anti-razboinica a dat rezultate, si in februarie 1917 a izbucnit in Rusia o noua revolutie. Adusi la disperare de privatiunile nemaivazut de grele la care ii supuneau tarismul si burghezia imperialista muncitorii si taranii s-au ridicat la lupta, iar soldatii, ei insisi in majoritate muncitori si tarani, i-au sprijinit. Poporul rus a rasturnat tarismul si a inceput sa ceara iesirea Rusiei din razboi, dand deci primele semne de trezire din betia nationalista si militarista in care-i aruncasera nu numai tarismul si burghezia dar si mensevicii tradatori. Rusia a devenit republica, iar muncitorii, taranii si soldatii s-au organizat in consilii numite Soviete (primele aparusera la Petersburg in timpul revolutiei din 1905). Din pacate insa puterea a fost preluata de un guvern provizoriu burghez care a intrat rapid in conflict cu masele prin decizia de a continua razboiul criminal, razboi ce devenea pe zi ce trece tot mai impopular. Lenin s-a dat seama ca burghezia duce revolutia pe un drum gresit si a inteles ca acum in fata maselor populare ruse se pune o sarcina

noua- rasturnarea burgheziei. De aceea a lansat lozinca : nici un fel de sustinere pentru guvernul provizoriu!, si apoi pe cea "Toata puterea in mainile Sovietelor!". De data aceasta masele erau pregatite sa-si urmeze avangarda. Tot mai multi oameni ai muncii au inteles ca bolsevicii aveau dreptate si s-au alaturat lor. Din aprilie pana in octombrie 1917 numarul membrilor de partid a crescut de nu mai putin de 50 de ori, ajungand de la 10 000 la circa 50 000, 60% din acestia fiind muncitori industriali. Daca la inceputul lui martie numai 40 din cei 600 de delegati ai Sovietului din Petrograd erau bolsevici, la sfarsitul lui octombrie bolsevicii devenisera majoritari. De asemenea, la sfarsitul lui octombrie bolsevicii erau majoritari in Sovietul din Moscova. Iar al II-lea Congres General al Sovietelor, tinut in noapte de 25-26 octombrie, cu putin inainte de rasturnarea guvernului provizoriu, a avut de asemenea o majoritate bolsevica. Conform celor afirmate de unii "istorici" care n-au nici o treaba cu aceasta nobila meserie revolutia bolsevica nu a fost o "lovitura de stat" a unui "grup izolat" ci o ADEVARATA revolutie, una care s-a bucurat de SPRIJINUL LARG al MAJORITATII oamenilor muncii din marile centre industriale ale Rusia si, cum se va vedea si cu prilejul razboiului civil ce a urmat, si al majoritatii oamenilor de provincie din orasele mici si de la sate. Se pune de obicei pe seama lui Lenin razboiul civil ce a urmat, razboi care a fost insotit de mari distrugeri si atrocitati. Dar numai un om care nu cunoaste deloc istoria poate intelege ca BURGHEZIA SI MOSIERII au fost fortele care au dezlantuit acest




razboi, prin organizarea de rebeliuni impotriva Puterii Sovietice instaurate in mod LEGITIM, nu arbitrar ci prin vointa maselor. Numai un om care nu cunoaste deloc istoria poate sa nu-si dea seama ca nu bolsevicii au ridicat arma impotriva lui Kolceak, Denikin, Iudenici, Vranghel ci ACESTIA, cu sprijinul financiar sau chiar militar al marilor puteri imperialiste- SUA, Franta, Marea Britanie, Japonia au ridicat armele impotriva bolsevicilor, iar teroarea rosie de care anti-comunistii fac atata caz nu a fost decat un RASPUNS la 'teroarea alba", cu mult mai sangeroasa. Bolsevicii nu au facut decat sa se apere, albgardistii sprijiniti de burghezia din toata lumea au fost adevaratii agresori. Spre sfarsitul vietii Lenin va mai duce o ultima mare batalie cu sovinismul rus, renascut si incurajat chiar de vechiul bolsevic Stalin, sovinism manifestat in 1922, cand Stalin a propus absorbirea celorlalte republici sovietice (constituite in Ucraina,

Bielorusia, Transcaucazia) in republica sovietica rusa. Lenin a sustinut in schimb UNIREA acestora cu Rusia Sovietica pe pozitii de DEPLINA EGALITATE, in cadrul a ceea ce se va dovedi primul stat din istoria omenirii bazat pe egalitatea in drepturi dintre natiuni- Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Consecvent internationalismului pe care l-a aparat toata viata Lenin a reusit sa puna bazele unui MODEL nu doar pentru muncitorii si taranii din toata lumea ci si pentru toate natiunile asuprite ale Pamantului, intr-o vreme cand, de pilda in Statele Unite teroarea rasista, segregatia, lipsirea de drepturi a negrilor si linsajul erau inca la ordinea zilei. Nu are rostul sa analizam aici cauzele care au dus la prabusirea, in cele din urma, a Uniunii Sovietice si a celorlalte tari socialiste europene, dar credem ca suntem pe deplin indreptatitit cand afirmam ca in comparatie atat cu ce a fost INAINTE de socialism

cat si in comparatie cu ce a fost DUPA acesta, toate minusurile de care au dat dovada comunistii, adica leninistii, discipolii lui Lenin pur si simplu palesc. Fara a intra in amanunte, vom spune ca orice om care cerceteaza istoria in mod cinstit vede ca regimurile socialiste de inspiratie marxist-leninista au fost SINGURELE din istorie la care bilantul pozitiv il INTRECE cu mult pe cel negativ. Si pentru aceasta perioada fericita din istoria Rusiei si a lumii LENIN este cel care poarta meritul principal. Marx si Engels au fost intemeietorii doctrinei si miscarii, primii care au aprins imaginatia omenirii cu proiectul unei societati infinit mai bune decat cea capitalista, dar Lenin a fost primul care a transformat acest ideal in realitate, si nu oriune, ci tocmai in ceea ce era CEA MAI REPRESIVA tara de pe Glob. Pentru aceasta Lenin merita recunostinta noastra vesnica, recunostinta tuturor oamenilor muncii din lumea intreaga, a tuturor celor care cred in progres si lupta pentru acesta.

5. Natura umană şi socialismul

H.G.P. Avariţie, lăcomie, materialism financiar, egoism, competitivitate, agresivitate, inegalităţi enorme socio-economice, mentalitatea tip „omul lup faţă de om”, „războiul tuturor împotriva tuturor”, invidie, consumerism, risipă, individualism, lipsă de coeziune socială, tensiuni inter-etnice. Nu se poate nega faptul că astfel de caracteristici se aplică din ce în ce mai mult societăţii actuale româneşti şi, în bună măsură tuturor societăţilor capitaliste. În aceste condiţii, nu cumva este o utopie să credem că am putea clădi o societate socialistă, bazată pe moderaţie, egalitate, solidaritate, grija faţă de aproapele şi cooperare în loc de competiţie, din moment ce natura umană pare a fi dominată de instincte şi trăsături opuse acestor valori? Nu cumva socialismul rămâne un frumos ideal în teorie, însă aproape imposibil de pus în practică? Oare n-avea dreptate Edward Wilson, sociobiologul de la Harvard, când spunea despre marxism: „teoria e minunată, specia e nepotrivită”? Voi argumenta mai jos că avem motive excelente de a considera că actualul comportament uman, prevalent în societăţile capitaliste, nu este izvorât dintr-o pretinsă natură umană, ci este, cel mai probabil, rezultatul conjuncturilor socio-politice tipice capitalismului. În realitate, natura umană este înclinată spre egalitarism, moderaţie şi spirit social, pervertite însă de o societate în care banul face legea şi respectul este câştigat de cât de mulţi competitori ai falimentat.




Egalitarismul în primele societăţi umane Timp de milioane de ani, primele societăţi umane, tip vânător-culegător, au avut o structură cu mari tendinţe spre egalitarism, fără urme semnificative de ierarhizare. Bunurile necesare supravieţuirii erau împărţite egal între toţi membri (hrană, adăpost etc.), nu existau surplusuri materiale iar cantitatea de muncă zilnică era mult mai scăzută decât în prezent. Mult mai târziu, odată cu revoluţie agrară de acum circa 12.000 de ani, a apărut surplusul şi, odată cu el, apariţia unei clase avute, care a încercat să convingă că sclavia este „naturală” sau că regii au un drept divin de a-i stăpâni şi conduce pe alţii. De abia în acest moment istoric se pierde inocenţa politică, în termenii lui Engels. Conform Matthew Baker şi Kurtis Swope, de la Academia Navală Americană, „în societăţile vânător-culegător obişnuite, luarea deciziilor este colectivă, dar descentralizată, accesul la resurse este permis tuturor iar bunurile sunt împărţite de obicei prin schimburi echitabile şi prin cadouri, iar puterea decizională este egalitaristă”. Conform enciclopediei Wikipedia, „societăţile vânător-culegător tind să aibă structuri sociale non-ierarhice, egalitariste. (...) Astfel, liderii permanenţi sau birocraţii apar rareori în aceste societăţi”. Cum se mai poate susţine, aşadar, că natura umană nu ar fi compatibilă cu egalitarismul, din moment ce primele societăţi umane, care au existat timp de sute de mii de ani, au fost extrem de apropiate de idealul egalitarist inegalităţile sociale au apărut relativ recent în istoria umanităţii? Inegalităţile socio-economice, contrare bunăstării umane Dacă inegalităţile socio-economice, prezente în societăţile liberale, capitaliste, ar fi în acord cu natura umană, atunci ne-am aştepta ca societăţile astfel concepute să fie mai sănătoase, mai longevive şi mai fericite. Dovezile indică însă exact lucrul opus. De pildă, în lucrarea „Unhealthy Societes: The Afflictions of Inequality”, specialistul de talie internaţională în ştiinţe sociale, Richard Wilkinson, profesor la Universitatea din Nottingham, scrie: „în ţările dezvoltate, cea mai bună sănătate nu o au cei mai bogaţi, ci oamenii din zonele în care diferenţele de venit între cei avuţi şi restul sunt cele mai mici. Inegalităţile şi sărăcia relativă măresc rata mortalităţii. De ce? Cum pot diferenţele minimizate de venit să sporească durata vieţii? Explic acest lucru utilizând exemple din SUA, Marea Britanie, Japonia şi Europa

de Est, şi folosind dovezi din domeniul ştiiţelor medicale şi sociale. În societăţile sănătoase, egalitariste, coeziunea socială este mărită. Acestea au o viaţă comunitară mai bine închegată, iar efectele corozive ale inegalităţilor economice le afectează puţin spre deloc. Inegalităţile erodează legăturile sociale, deteriorează sănătatea şi ridică rata criminalităţii, pe când coeziunea socială este esenţială pentru calitatea vieţii.” Se pot aduce numeroase alte dovezi în sprijinul acestei poziţii. De pildă, ţările cu cei mai fericiţi oameni sunt cele în care veniturile sunt repartizate relativ uniform, precum ţările scandinave. Danemarca este considerată una dintre cele mai egalitariste ţări din lume din punct de vedere al veniturilor. În cadrul SUA, media de vârstă în Dakota de Nord este cu 4 ani mai mare decât în Louisiana, iar singura diferenţă relevantă între cele două este că inegalităţile de venit în Louisiana sunt cu 50% mai mari decât în Dakota. În enciclopedia Wikipedia citim că „s-au realizat peste cincizeci de studii din care reiese că că tendinţele violente sunt mai accentuate în societăţile în care diferenţele de venit sunt mai mari”. Relevant este şi cazul oraşului Roseto, din estul Pennsylvaniei: în prima jumătate a sec. XX, numărul de îmbolnaviri de inimă era zero, criminalitatea zero. Caracteristică societăţii era solidaritatea, iar îmbogăţirea era văzuta cu ochi răi, astfel încât invidia să nu dezbine comunitatea. După anii '70, când tinerii plecaţi la studii au venit cu mentalitatea capitalistă, conducând maşini scumpe, afecţiunile inimii şi mortalitatea s-au apropiat de media americană. Totodată, „efectele inegalităţilor asupra sănătăţii nu se limitează doar la populaţiile umane. David H. Abbott, cercetător la Wisconsin National Primate Research Center, a descoperit că în cazul a numeroase specii de primate, societăţile mai puţin egalitariste sunt corelate cu niveluri mărite de hormoni de stres în rândul indivizilor subordonaţi pe scara socială”. Înţelegem astfel efectul extrem de nociv asupra vieţii sociale a dezagregării sociale din România post-decembristă. Conform raportului „UE 8+2”, realizat de Banca Mondială şi dat publicităţii la sfârşitul anului 2007, jumătate din români nu au încredere în semenii lor, iar mai mult de 20% declară că sunt total neîncrezători în aceştia. În anul 1989, numai 10% dintre români spuneau că nu au deloc încredere în ceilalţi oameni. Reiese, deci, că societăţile egalitariste sunt mai favorabile dezvoltării armonioase umane, pe când cele liberale, capitaliste, ce permit inegalităţi mari de venit




nu sunt propice pentru viaţa umană. Dacă egalitarismul ar fi fost contrar naturii umane, realitatea ar fi trebuit să indice realităţi exact opuse. Materialismul financiar şi bolile mentale Indivizii care prosperă în capitalism, adică cei preocupaţi în mod deosebit de accederea pe scara socială şi acumularea materială, sunt dovediţi ca suferind de boli mentale. Astfel, comportamentul lor provine dintr-o natură viciată, pervertită, bolnavă. Printre numeroasele studii psihologice recente ce dovedesc acest lucru, îl citez pentru început pe cel realizat de Robert Arkin, doctor în psihologie în cadrul Universităţii Ohio. Acesta a arătat că studenţii ce suferă de o scăzută stimă de sine, sunt mult mai predispuşi să considere valabile afirmaţii precum „îmi place să deţin bunuri cu care să îi impresionez pe ceilalţi” sau „lucrurile pe care le deţin arată cât de mult succes am în viaţă”. Un alt studiu realizat de Arkin sugerează că accentuarea scăderii încrederii de sine sporeşte apucăturile materialiste ale subiecţilor. Pe lângă acestea două studii, publicate în 2002 în revista academică Psychology and Marketing, autorii Todd Kashdan si William Breen fac în articolul lor "Materialism and Diminished Well-Being", publicat în Journal of Societal and Clinical Psychology, o scurtă trecere în revistă a cercetărilor şi concluziilor la care specialiştii au ajuns în privinţa vieţii şi fericirii materialiştilor, adică a persoanelor preocupate în măsură mare de dobândirea de averi şi faimă. Cei doi subliniază: "goana după bani, avere şi posesiuni materiale nu este o strategie de maximizare a plăcerii sau de găsire a sensului vieţii. (...) cei mânaţi de valori puternic materialiste prezintă mai multe emoţii negative, sunt mai puţin capabili de a comunica sentimental cu ceilalţi, au o autonomie personală diminuată, sunt mai incapabili şi mai puţin recunoscători”. În articolul lor "Of Wealth and Death", publicat în Psychological Science, cercetătorii Tim Kasser şi Kennon Sheldon argumentează că impulsul materialist este generat de neîmpliniri psihologice, pe care materialiştii încearcă să le compenseze acumulând averi şi statu social. În concluzie, materialismul financiar şi lăcomia de averi, tipice societăţilor de consum, nu provine din natura uamană, ci dintr-o natură umană bolnavă, cu carenţe şi neajunsuri psihologice. Avem egalitarismul în sânge

Un studiu realizat de cinci profesori, printre care James Fowler, constituie un argument puternic în favoarea ideii că egalitarismul ţine de natura umană. Cercetatorii au arătat în articolul „Robin Hoods: Study Determines We Prefer Distributed Wealth Laboratory game shows people will give up some of their own wealth to ensure equality within a group”, că în comportamentul uman există, bine întipărit, aşa-numitul „efect Robin Hood”. Acesta constă în impulsul de a prefera redistribuirea veniturilor într-un grup, o atitudine negativă faţă de cei care câştigă mai mult decat media, precum şi o atitudine generoasă faţă de cei mai săraci. Cercetătorii au dat diferite sume de bani la 120 de studenţi, cu posibilitatea fiecăruia de a lua de la unii şi de a da la alţii. După cum notează echipa de cercetători, „rezultatele experimentului arată că subiecţii reduc sau măresc veniturile celorlalţi, chiar cu preţul de a pierde ei înşişi bani şi fără a avea niciun alt avantaj. Magnitudinea şi frecvenţa schimbărilor de venit sunt puternic influenţate de inegalitate. Atitudinea faţă de cei care au cei mai mulţi bani devine din ce în ce mai negativă, iar cei care au această atitudine cheltuiesc mai mult pentru a reduce averea celor peste media grupului şi de a o spori pe cea inferioară. Experimentul demonstreză că motivaţiile egalitariste sunt un factor important în evoluţia reciprocităţii şi, deci, cooperării între oameni.” Înclinaţi spre altruism Dacă natura umană ar fi îndreptată într-un mod relevant spre egoism, lăcomie, depăşirea competitorilor etc., atunci e dificil de explicat cum de există fapte consistente făcute, dezinteresat, în beneficiul altora, mai ales în ţările capitaliste. De exemplu, în 2005, 65 de milioane de americani s-au oferit voluntari. După dezastrul lăsat în urmă de uraganul Katrina, americanii au donat peste 4 miliarde de dolari, în timp ce corporaţiile de acolo de abia au strâns 400 de milioane. În SUA, Crucea Roşie a strâns într-o singură lună peste un miliard de dolari pentru ajutorarea victimelor tsunami-ului din 2004, peste 85% din bani provenind de la oamenii simpli, nu corporaţii sau afacerişti. Si exemplele pot continua. Conform unui sondaj efectuat de Social Capital Community Benchmark pe un eşantion de 30.000 de familii americane, oamenii care au donat bani în scopuri caritabile în anul 2000 au fost cu 43% mai inclinaţi decât cei mai egoişti să spună că sunt foarte fericiţi. Similar, cei care s-au oferit voluntari au fost cu 42% mai fericiţi decât cei care nu au făcut-o. Un studiu efectuat de Universitatea din Michigan a descoperit că cei care au donat în anul 2001 au fost cu




34% mai puţin probabil să sufere de depresie decât ceilalţi. Totodată, probabilitatea ca donatorii să se simtă lipsiţi de optimism şi speranţă a fost cu 68% mai scăzută decât cea a celor mai egoişti. După cum explică profesorul Louis A. Bantle, de la Universitatea din Syracuse, altruismul generează endorfine în creierul uman care au un efect plăcut şi recomfortant, întărind totodată sistemul imunitar şi scăzând hormonii de stres. Iată, aşadar, că altruismul este puternic imprimat în personalitatea umană şi că practicarea sa are efecte inclusiv fiziologice asupra organismului, îmbunătăţind sănătatea fizică şi mentală. Moderaţia şi psihicul uman Nu puteam încheia această expunere fără a mă referi la trăsătura dominantă a capitalismului, goana după bani. Este, aşadar, îmbogăţirea, favorabilă bunăstării şi fericirii umane? Este motivată ştiinţific, psihologic, această ambiţie sau este ea doar un produs artificial al societăţii capitaliste, care însă e incapabilă să sporească fericirea? Psihologul Stefan Klein, autorul best-sellerului „Formula fericirii”, scrie: „Toate sondajele au ajuns la acelaşi rezultat: banii aduc o stare de mulţumire, dar efectul lor este minim. Diferenţa dintre câteva sute şi chiar câteva mii în plus la salariu nu e mai mare decât diferenţa dintre o şampanie normală şi una dintr-o recoltă bună: cu alte cuvinte, este imperceptibilă. Chiar la cei extraordinar de bogaţi, banii nu au un efect cuantificabil. Averea oricareia dintre cele 50 de persoane aflate în topul celor mai bogaţi americani depăşeşte 100 de milioane de dolari; cu toate acestea, a constatat Diener, care i-a intervievat pe bogătaşi, satisfacţia lor nu e decât cu puţin mai mare decat media.[…] De îndată ce venitul depăşeşte pragul sărăciei, banii nu mai au aproape nimic în comun cu fericirea. […]” Cu alte cuvinte, studiile arată că nevoia de bunuri materiale este scăzută, contând doar până la depăşirea sărăciei lucii. Ceea ce depăşeşte acest prag, nu aduce un surplus de fericire corespunzător. Astfel, o societate care asigură tuturor oamenilor mijloacele de bază pentru supravieţuire, precum acces gratuit la sănătate, educaţie, locuinţe accesibile ca preţ, loc de muncă pentru fiecare, sunt mai potrivite pentru nevoile umane decât una care permite inegalităţi enorme şi nu le asigură tuturor aceste condiţii materiale minime. Concluzie Ceea ce se înţelege din prezentul articol estă că, şi fără a intra în detalii extrem de tehnice şi ştiinţifice,

concepţia conform căreia trăsăturile societăţii actuale, precum materialism financiar, competiţie, egoism, inegalităţi socio-economice etc. ar fi definitorii pentru natura umană este nejustificată. Primele societăţi umane au avut timp de milioane de ani structuri egalitariste, inegalităţile din cadrul actualelor societăţi au efecte negative asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, foamea de bani este generată de o natură umană viciată, bolnavă, banii nu sporesc fericirea odată ce pragul sărăciei este trecut, experimente controlate în condiţii de laborator indică faptul că suntem înclinaţi în mod firesc spre egalitarism iar altruismul are efecte dintre cele mai pozitive asupra omului. Iată, aşadar, că o societate bazată pe egalitarism, cooperare în loc de competiţie şi pe satisfacerea nevoilor materiale de bază ale tuturor, în loc de îmbogăţire, este mult mai în acord cu tendinţele fireşti ale oamenilor decât societatea din prezent, capitalistă.

24 ebruarie 2008

6.La 60 de ani de la constituirea primelor detasamente de pionieri din Romania.

Pe 30 aprilie se implinesc 60 de ani de cand s-au constituit primele detasamente de pionieri din Romania dezvoltata ulterior in Organizatia Nationala a Pionierilor din Romania.

Nu putem trece peste faptul ca majoritatea cetatenilor romani de astazi cu varsta cuprinsa intre 30 si 65 de ani si-au infrumusetat copilaria cu fapte legate direct de calitatea de pionier participant la multitudinea de activitati si evenimente savarsite sub egida acestei adevarate institutii care devenise Organizatia Nationala a Pionierilor din Romania, acte si fapte care astazi reprezinta parte din “arhiva” de amintiri a fiecaruia dintre noi, cei care am fost pionieri.

Chiar daca detractarii si demolatorii acestei institutii. neinlocuita astazi cu alta institutie similara, (Cercetasii? prea putin) in furia lor oarba de a demola tot ce s-a creat in regimul comunist au atribuit un caracter politic exagerat acestei organizatii, realitatea este ca aceasta a avut un rol formativ-educativ




determinant, prin Casele Pionierilor si multitudinea de activitati organizate de acestea si unde generatii si generatii de copii au capatat un plus de cunostinte si experienta practica in domeniile stiintei, culturii, tehnicii, artei, educatiei fizice si sportului.

Nu putem omite adevarul ca generatii si generatii de pionieri au fost educati in sprijinul adevarului, cinstei, a respectului fata de munca, a dragostei fata de tara si istoria acesteia si nu in ultimul rand a respectului fata de parinti si educatori.

Aducem pe aceasta cale calde elogii tuturor generatiilor de pionierii, astazi parinti si bunici, care prin felul cum au muncit si trait pentru tara vor ramane pilda pentru generatile viitoare.

Petre Ignatencu Presedintele Asociatiei SCANTEIA

Pentru completare cititi http://www.adevarul.ro/articole/primii-pionieri-ai-romaniei.html 7. 88 de ani de la crearea P.C.R.

E.Cernea

Aniversam 88 de ani de la crearea la 8 mai 1921 a P.C.R., in conditii internationale complexe.

Congresul de transformare a Partidului Socialist in Partid comunist a avut loc in conditiile unui avant revolutionar intern si international in crestere.

Se intalneau atunci pentru prima data intr-un congres oficial delegati ai organizatiilor socialiste de pe ambii versanti ai Carpatilor. Erau peste 60 de delagati din 36 de orase ale tarii, care reprezentau 45.086 membri. Printre delegati se numarau militanti de seama ai miscarii socialiste: Gheorghe Cristescu, Dumitru Grofu, Constantin Gheorghian, Th. Iordachescu, Dumitru Stoiculescu, Stefan Benedec, Gheorghe Stoica si multi alti.

Acesta a fost un moment crucial, de incununare a unui proces

anevoios, presarat cu numeroase jertfe, in numele idealului afirmat inca de primii revolutionari romani, idealul socialist.

Congresul a fost pregatit indelung, printr-o activitate sustinuta. Un rol deosebit in munca de propaganda comunista l-a avut ziarul “Socialismul”. La 5 martie 1921 a fost publicata ordinea de zi a congresului

Ea cuprindea: 1. Darea de seama; 2. Programul si afilierea la Internationala Comunista; 3. Tactica partidului; 4. Raporturile dintre partid si sindicate; 5. Statutul si organizarea partidului; 6. Cooperativele; 7. Problema agrara; 8. Alegerea organelor conducatoare. O munca deosebita, anterioara Congresului Partidului s-a desafasurat in legatura cu definirea rolului sindicatelor. Congresul general al sindicatelor a fost convocat pentru 12-14 mai 1921 si urma ca acesta sa stabileasca in

mod hotarat ca sindicatul este o uniune a unei ramuri de industrie ce conduce lupta economica a muncitorilor si care participa, intr-o colaborare constanta, cu partidul politic al proletariatului, la lupta clasei muncitoare pentru victoria socialismului. Rezulta clar ca lupta sindicala nu se limita doar la obtinerea de reforme pentru imbunatatirea conditiilor de munca in societatea capitalista.

Au fost combatute totodata, ideile gresite ale unor membri cu influenta in partidul socialist, care cereau intrarea tuturor membrilor de sindicat in partid. S-a aratat cu claritate ca partidul este avangarda clasei muncitoare, pregatita teoretic, capabila sa-si orienteze strategia si tactica in functie de conjuctura politica si nu clasa muncitoare in totalitatea ei.

Miscarea tineretului muncitor a urmat cursul general pe care-l luase miscarea muncitoreasca din Romania. In urma masurilor represive, gazeta “Tineretul Socialist” a fost intrerupta aproape 6 luni de zile. In primavara anului 1921 a reaparut, printre colaboratori sai de frunte fiind

http://www.adevarul.ro/articole/primii-pionieri-ai-romaniei.html�




Lucretiu Patrascanu, Nicolae Popescu – Doreanu si Stefan Teodorescu.

Congresul partidului a dezbatut Raportul asupra afilierii la Internationala a III-a, Comunista, iar partidele credincioase principiului luptei de clasa afiliate la ea sa adopte denumirea de partide comuniste pentru a se distinge de partidele reformiste, care au dus la falimentul Internationalei a II-a.

Esenta revolutionara a programului partidului rezulta din prevederile sale fundamentale si anume: Puterea economica si politica a clasei capitaliste sta in stapanirea mijloacelor de productie. Lupta proletariatului trebuie data in aceasta directie, pentru a obtine mijloacele de productie si schimb si pentru a le preface in proprietate publica.

Telul Partidului Comunist Roman – asa cum rezulta din documentele Congresului- era edificarea celei mai umane societati, fara exploatare si asuprire, cu un inalt nivel de civilizatie a intregului popor, societatea socialista. Se avea in vedere asigurarea locuintelor salubre, dezvoltarea fizica si intelectuala desavarsita, cu precadere a tinerei generatii, gratuitatea asistentei medicale, salubrizarea mediului inconjurator, separarea bisericii de stat, fara exercitarea vreunei constrangeri asupra vreunor culte.

In deschiderea lucrarilor congrasului, Gheorghe Cristescu, secretarul general al partidului, a infierat guvernul Averescu, pentru represiunile sale impotriva clasei muncitoare. Ministrul de Interne, Constantin Argetoianu ordonase ca in jurul localului in care se tinea Congresul sa patruleze trupe ale politiei. Acelasi Argetoianu declarase in adunarea deputatilor: “Fiti siguri ca, atata timp, cat voi fi in fruntea Ministerului de Interne, pericolul bolsevic (adica comunist) in tara romaneasca nu va fi. In lunile premergatoare Congresului fusesera arestati peste 100 de militanti si muncitori revolutionari. Un numar important de activisti de frunte se aflau in inchisoare pentru participarea la greva generala din 1920, intre care Constantin Popovici, Iancu Olteanu, Leonte si Lenuta Filipescu, Pavel Tcacence, Constantin Ivanus si multi altii. In 12 mai, in timp ce se dezbatea problema agrara, in sala Congresului au patruns forte militare si politienesti, care au cerut proces verbal cu numele celor care au semnat afilierea la Internationala a III-a. Acestia au fost arestati sub invinuirea de “complot impotriva sigurantei statului”. Au fost arestati si alti membri si invitati prezenti la Congres si au fost transportati la inchisorile Jilava si Vacaresti. Tot

atunci au fost arestati si implicati si alti militanti din tara in acelasi proces – cunoscut sub numele de procesul din Dealul Spirii – in total 271 de persoane.

Respingand invinuirea de “complot la siguranta statului”, Gh. Cristescu declara la proces cu curaj: “Propaganda desfasurata de militantii revolutionari, scrisa ori orala a fost publicata si in deplina conformitate cu legile tarii”. “Noi nu ne-am afiliat guvernului sovietic de la Moscova, ci Internationalei muncitoresti de la Moscova”, spunea Eugen Razvan, militant de frunte al partidului.

Presa muncitoreasca si cea burghezo-democratica au publicat numeroase articole de protest contra detinerii aproape a unui an in preventie a comunistilor si apoi judecati la curtea martiala, schingiuiti si maltratati. Nicolae Iorga scria: “Tinem sa protestam alaturi de toata lumea constienta si cu dragoste de soarta cetatenilor acestui stat si demnitatea noastra ca popor contra tratamentului barbar ce se aplica la 300 de cetateni ai acestui stat ...”. Astfel, guvernul a fost nevoit sa amnistieze la 4 iunie 1922 si sa puna in libertate 213 militanti revolutionari dintre cei 271 arestati, procesul din Dealu Spirii dovedindu-se un esec al justitiei burgheze. Astfel, se legitima existenta legala a Partidului Comunist Roman.

Dupa 88 de ani, noi, comunisti, trebuie sa ne strangem din nou randurile. Burghezia nu a devenit mai blanda, nici in tara, nici peste hotare. Dimpotriva, ea se alatura celui mai puternic azi. Dar exista si un maine. Acel maine va fi al comunismului. 8. Karl Marx - 191 de ani de la nastere scurta biografie

S-a nascut pe 5 mai 1818 in Germania, in orasul Trier. Tatal sau a fost avocat. Dupa ce a terminat liceul la Trier, Marx a studiat intai la universitatea din Bonn, iar apoi la cea din Berlin. La Berlin Marx s-a alaturat grupului "hegelienilor de stanga" care aveau tendinte revolutionare.

Dupa absolvirea universitati, Marx isi scrie teza de doctorat pe tema: "Deosebirea dintre filosofia naturi la




Democrit si filosofia naturii la Epicur". In aceasta lucrare Marx se situa inca pe pozitii idealiste. Dupa ce si-a sustinut in mod stralucit teza si a primit diploma de doctor la facultatea de filosofie a universitatii din Jena, Marx s-a intors la Bonn, de unde, in octombrie 1842, a plecat in Colonia, unde a devenit redactor-sef al "Gazetei Renane", organ al burgheziei radicale din Renania. Senin caracterizeaza perioada activitatii lui Marx la "Gazeta Renana" ca perioada cand incepe sa se contureze trecerea lui Marx de la idealism la materialism si de la democratismul revolutionar la comunism. La inceputul anului 1943 "Gazeta Renana", care, sub conducerea lui Marx promovase o linie revolutionar democratica si care aparuse tot timpul sub o cenzura foarte severa. A fost suprimata. In iunie 1843, Marx se casatoreste cu prietena sa din copilarie, Jenny von Westphalen.

La sfarsitul lui octombrie 1843 s-a mutat la Paris, unde a inceput sa scoata impreuna cu Arnold Ruge " Analele franco-germane". In aceasta revista au fost publicate articolele "Contributii la critica filosofiei hegeliene a dreptului" si " Cu privire la problema evreiasca", in care Marx trece definitiv de la idealism la materialism si de la democratismul revolutionar la comunism. In septembrie 1844 a avut loc la Paris intalnirea dintre Marx si Engels, care a marcat inceputul luptei pe care au dus-o impreuna pentru cauza clasei muncitoare. Despre prietenia lor cu V.I. Lenin scria - "Proletariatul european poate afirma ca stiinta lui a fost creata de doi savanti si luptatori, ale caror legaturi pot fi asezate alaturi de cele mai miscatoare legende ale anticilor despre prietenie dintre oameni".

In 1845 Marx si Engels au scris cartea "Sfanta familie" care era indreptata impotriva conducatorilor tinerilor hegelieni - Bruno Baner & CO. si a jucat un important rol in aparitia marxismului. In cartea " Ideologia germana" Marx si Engels au expus noua lor teorie, deja inchegata, a comunismului stiintific. La Paris, Marx se ocupa cu studierea economiei politice si a istoriei revolutiei franceze. In 1845, la cererea staruitoare a guvernului Prusiei, el este expulzat din Paris ca revolutionar periculos.

Se muta la Bruxelles. Aici publica in 1847 opera sa "Mizeria filozofiei" indreptata impotriva carti anarhistului si socialistului mic burghez Preudhom "Filosofia Mizeriei". Tot aici, la Bruxelles, Marx adera la o asociatie secretade propaganda "Liga Comunistilor" si pentru care au elaborat programul sub denumirea de "Manifest al Partidului Comunist" in

februarie 1848 cu deviza " Proletari din toate tarile, uniti-va!" fata de care V.I. Lenin scria "Aceasta carte (cu Manifestul) valoreaza cat volume intregi; in spiritul ei traiestesi se misca pana in ziua de azi intregul proletariat organizat si luptator al lumi civilizate." Dupa infrangerea miscarilor revolutionare din 1848 Marx publica lucrarile "Luptele de clasa din Franta" si " 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte" in care a facut bilantul revolutiei din 1848-1851. Dupa aceasta Marx munceste intens la elaborarea principalei sale opere stiintifice "Capitalul". In 1867 apare la Hamburg volumul I al "Capitalului", in care sunt expuse bazele conceptiilor economicesi socialisteale lui Marx, precum si bazele criticii sale la adresa societati existente, a modului de productie capitalist si a urmarilor acestuia.

In 1864 a contribuit la crearea "Asociatiei internationale a muncitorilor" prima Internationala a muncitorilor. El a intocmit manifestul constitutiv al Internationalei si a scris aproape pe toate documentele ei mai importante. Prin crearea "Internationalei I" Marx a pus temelia organizatiei proletare internationale in vederea luptei revolutionare pentru socialism. "Internationala a fost instituita pentru a inlocui sectele socialiste si semisocialiste printr-o adevarata organizatie a clasei muncitoare in vederea luptei" aprecia Marx si Engels. Dupa infrangerea "Comunei din Paris" in 1871 Internationala I s-a autodizolvat. Marx a incetat din viata la 14 martie 1883. Despre aceasta Engels scria: "A murit onorat, iubit, plans de milioanele de tovarasi revolutionari din toata Europa si America, de la minele siberiene pana in California."

Marx a descoperit legile dezvoltarii istoriei omenirii. Impreuna cu Engels a creat materialismul dialectic, conceptia revolutionara despre lume. Extinzand noua conceptie despre lume la stadiul istoriei societatii Marx, a creat - materialismul istoric - stiinta legilor dezvoltarii sociale, legilor luptei de clasa. Studiind sub toate aspectele viata economica si politica a societati burgheze, Marx a dezvaluit procesul aparitiei Capitalismului, legile tendintele dezvoltarii lui, inevitalitatea pieirii lui. Marx a demonstrat caracterul trecator din punct de vedere istoric a oranduirii capitaliste si inevitabilitatea victoriei noi oranduirii - oranduirea socialista si in final comunista. Marx a creat Comunismul stiintific in opozitie cu diverse teorii ale socialismului utopic, care au existat pana la el. Toate laturile invataturii lui Marx sunt legate intre ele in mod organic si indisolubil.




9. Capitalismul si democratia

Violeta Stefan studenta Conceptia socialista dovedeste ca toata istoria de pana acum se desfasoara in antagonisme de clasa si in lupte de clasa.Au existat intotdeauna clase dominante si dominate, clase exploatatoare si clase exploatate si ca marea majoritate a oamenilor a fost intotdeauna osandita la o munca grea si o existenta lipsita de satisfactii. Si de ce asa? Pur si simplu pentru ca pe toate treptele de dezvoltare a omenirii, productia era atat de putin dezvoltata, incat evolutia istorica trebuia sa se desfasoare in aceasta forma antagonista. Astfel, la un moment dat clasa exploatatoare dominanta devenea o piedica pentru dezvoltarea productiei, dupa cum au dovedit-o si o dovedesc crizele comerciale, si astfel trebuia inlocuita cu o noua clasa, tot exploatatoare. Ultimul tip de societate bazata pe exploatarea omunui de catre om a fost, si mai este inca, cea Capitalista, aflata in criza. Modul de productie capitalist presupune existenta a doua clase: pe de-o parte, capitalistii care se afla in posesiunea mijloacelor de productie, iar pe de alta, proletarii care sunt exclusi de la aceasta posesiune si nu au de vanzare decat o singura marfa si anume: forta lor de munca. Dar muncitorului angajat nu ii este platita intreaga valoare a fortei sale de munca (sa zicem de 8 ore), fiindca el munceste 10,12 chiar 14 ore pe zi. Aceasta ''plusvaloare'' (teoria plusvalorii-Marx 1878) a orelor suplimentare si-o insuseste mai intai capitalistul, apoi se repartizeaza dupa legi economice determinate asupra intregii clase

capitaliste, formand rezervorul principal din care izvorasc: renta funciara, profitul, acumularea capitalului, intr-un cuvant, toate bogatiile consumate sau acumulate de clasele care nu muncesc. Prin aceasta se dovedeste ca bogatia acumulata de capitalistii de azi provine tot din insusirea de munca neplatita, intocmai ca si bogatia proprietarilor de sclavi sau a seniorilor feudali, si ca toate aceste forme de exploatare nu se deosebesc decat prin modul diferit de insusire a muncii neplatite. Prin aceasta, intreaga frazeologie fatarnica a claselor dominante despre drepturi si dreptate, despre egalitate in drepturi si obligatii si despre armonia generala a intereselor care ar domni in actuala oranduire sociala, pierd orice temei. COMUNISTII de ieri si de azi sunt partea cea mai hotarata a partidelor muncitoresti din toate tarile, partea care impinge mereu spre''inainte!'' Scopul lor imediat este rasturnarea dominatiei burgheze, cucerirea puterii politice de catre proletariat. Li se imputa mereu faptul ca vor sa desfiinteze proprietatea dobandita personal, prin munca proprie, proprietate ce ar sta la temelia libertatii si activitatii persoanei. Se refera oare la proprietatea micului burghez sau micului producator rural? Nu e nevoie s-o desfiinteze ei, dezvoltarea industriei o desfiinteaza zilnic. Sau...poate la proprietatea privata moderna, ce le confera un loc bun in multmediatizatul top 300???? Munca salariata, munca proletarului ii creaza acestuia oare vreo proprietate? Nicidecum! Ea creaza capitalul, adica proprietatea care exploateaza munca salariata, care nu poate spori decat cu conditia de a produce munca salariata noua pentru ca apoi sa o exploateze iar

si iar. Capitalul nu este o forta personala ci una sociala. Cand capitalul este transformat in proprietate colectiva, apartinand tututror membrilor societatii, nu inseamna transformarea proprietatii personale in proprietate sociala. Numai caracterul social al proprietatii se transforma, pirzandu-si caracterul de clasa. Comunismul nu ia nimanui putinta de a-si insusi produsele sociale, ii ia doar putinta ca prin aceasta insusire sa fie aservita munca altuia. S-a obiectat ca prin desfiintarea proprietatii private (nationalizarea) va inceta orice activitate si o lene generala ne va cuprinde pe toti. Daca ar fi asa, societatea burgheza ar fi trebuit sa piara demult din cauza trandaviei, fiindca in aceasta societate cei care trandavesc, agonisesc iar cei care muncesc nu agonisesc nimic. De asemenea, comunistilor li s-au imputat faptul ca vor sa-si distruga tara si sa desfiinteze natiunile. Fals. proletariatul trebuie mai intai sa cucereasca puterea politica, sa se ridice la rangul de clasa ''nationala'', sa se constituie el insusi ca ' natiune'' in interesul sau si nicidecum in intelesul burghez. Delimitarile nationale si antagonismele dintre popoare dispar odata cu dezvoltarea burgheziei, cu uniformizarea productiei industriale si conditiile de viata ce-i corespund. Domnia proletariatului le va face sa dispara si mai mult. Actiunea unita a proletariatului, cel putin din tarile civilizate este una dintre conditiile primordiale dezrobirii proletariatului mondial. Astazi nu se vorbeste, cel putin in Romania, de capitalism, cuvantul




capitalism fiind inlocuit de cuvantul democratie, pentru inducerea in eroare a poporului. I se inoculeaza acestuia, mai ales tinerilor, ca socialismul nu se opune capitalismului ci democratiei, ceeace este o mare minciuna. Iata ce spunea Lenin despre democratie: ''Democratia inseamna egalitate. Se intelege deci, ce uriasa insemnatate are lupta proletariatului pentru egalitate si lozinca egalitatii, daca aceasta este just inteleasa in sensul desfiintarii claselor. Dar democratia inseamna numai o egalitate formala. Si de indata ce a fost infaptuita egalitatea tuturor membrilor societatii in ceea ce priveste stapanirea mijloacelor de productie, adica egalitatea muncii, egalitatea salariului, se va pune in mod inevitabil in fata omenirii problema de a pasi mai departe, de la egalitatea formala la cea de fapt, adica la infaptuirea principiului lui K.Marx:'' de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi' '' (Lenin 1917)

De aici se demonstreza ca socialism (comunism) inseamna in primul rand egalitate si deci democratie adevarata, pe cand capitalism inseamna in primul rand inegalitate si inechitate, deci o democratie falsa.

Scânteia As –Nr. 2 Aprilie 2009

B. Stânga internațională


B. Stânga Internaționlă a) Cuba

Reflectiile lui Fidel Castro

1. 29 martie 2009 CHINA, VIITOAREA MARE PUTERE ECONOMICĂ

În aceste zile multe ştiri vorbesc despre potenţialul economic al Chinei. Ieri, 28 martie, principala agenţie de ştiri nordamericană a recunoscut că „China este singura economie importantă care continuă să crească cu putere în lume... „În al doilea reproş făcut poziţiei de lider americane într-o săptămână – continuă ştirea, nu foarte amabilă la sfârşitul paragrafului -, guvernatorl băncii centrale chineze, Zhou Xiaochuan, a asigurat că răspunsul rapid al Chinei la faza de contracţie economică mondială – inclusiv un pachet de stimulare echivalent cu 586.000 milioane de dolari – a demonstrat superioritatea sistemului său politic, autoritar şi unipartidist.” Agenţia AP a reprodus imediat textual cuvintele guvernatorului băncii centrale chineze: „Faptele sunt evidente şi demonstrează că în comparaţie cu alte economii importante, guvernul chinez a luat măsuri politice punctuale, ferme şi eficace, demonstrând avantajul sistemului său...”, reproduse din nişte declaraţii ale lui Zhou care, după cum afirmă agenţia respectivă au fost publicate pe site-ul de Internet a Băncii Populare a Chinei. „Când mai sunt două săptămâni până la reuniunea la nivel înalt a Grupului celor 20 de ţări cu cele mai improtante economii (G-20), - adaugă agenţia -, la 2 aprilie, la Londra, Zhou a îndemnat celelalte guverne care vor participa să acorde miniştrilor de finanţe şi băncilor centrale toată autoritatea pentru ca să „poată acţiona cu îndrăzneală şi eficace, fără să trebuiască să treacă printr-un proces lung sau chiar dureros de aprobare.” „China a lămurit apiraţia sa: vrea un dolar american stabil şi chiar a apărat crearea altei monede mondiale

paralele. Beijing se opune protecţionismului – adaugă agenţia – şi pretinde să i se acorde mai multe explicaţii despre cum se reglementează sistemele financiare şi cum se salvează, în timp ce se abţine de a face orice promisiune de salvare sau stimulare pe teritoriul său. În partea finală a ştirii, se spune: „...primul ministru chinez Wen Jiabao a cerut la Washington ca uniunea nordamericană să continue să fie „o ţară credibilă”. „Cu alte cuvinte, Beijing vrea ca Washington-ul să evite stimularea inflaţiei cu o cheltuială excesivă a guvernului în pachete de salvare şi stimulare.” După cum se poate aprecia, influenţa Republicii Populare Chineze la reuniunea de la Londra va fi enormă din punct de vedere economic faţă de criza mondială. Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată până acum pe când puterea Statelor Unite domnea complet în acest domeniu. Pe de altă parte, în emisfera noastră este amuzant să vezi cum se agită măruntaiele imperiului, plin de probleme şi contradicţii de nedepăşit cu popoarele din America Latină, pe care vrea să le domine etern. Cei care vor citi declaraţiile milosului catolic Joe Biden la Vina del Mar, care exclude ridicarea blocadei economice impuse Cubei, suspinând după o tranziţie internă care în ţara noastră ar fi deschis contrarevoluţia, se vor mira. Plângerile lui lacrimogene îţi fac jenă, mai ales că nu mai există nici un guvern latinoamerican şi caraibian care să nu considere această măsură antediluviană o racilă a trecutului. Ce etică mai subzistă în politica Statelor Unite? Ce mai este creştin în gândirea politică a Vicepreşedintelui Biden?

FIDEL CASTRO RUZ 29 martie 2009 Ora 3:43 pm

2. 30 martie 2009 CHINA ÎN ŞTIRILE INTERNAŢIONALE

Din Reflecţia preluată de CubaDebate şi publicată în prsa noastră de luni, 30 martie, intitulată: „China, viitoarea mare putere economică”, majoritatea ştirilor internaţionale au informat numai despre ceea ce se




referea la criticile mele la declaraţiile lui Biden, la Vina del Mar. Numai EFE a dedicat câteva rânduri la sfârşitul relatării, pe tema principală a articolului. A recunoaşte rolul crescând al Chinei în economia mondială, este un hap amar pentru Occident. Marea presă, totuşi, continuă să vorbească despre viguroasa putere economică a Chinei. Ieri, 29, agenţia de ştiri DPA spunea că „China le-a luat pe Statele Unite prin surprindere cu îndrăzneaţa propunere de a înlocui dolarul ca principală deviză internaţională, cu o nouă „super-monedă”. În continuare informează că China luptă contra puterii dominante a Statelor Unite în sistemul financiar mondial, se face ecoul opiniei Băncii Centrale a Chinei, care consideră criza şi consecinţele ei în toată lumea ca o reflectare a fragilităţii interne şi a riscurilor inerente ale sistemului monetar internaţional pe care ţara sa vrea să-l schimbe, cu o nouă monedă de rezervă. Face aluzie, ca argument în favoarea tezei sale, la ceea ce deja faimosul economist britanic John Maynard Leynes a propus în anii 40 – o monedă globală. Semnalează în aceeaşi stire că „China aspiră să obţină un post de Director la FMI, un organism până acum dominat de Statele Unite şi care, după previziunile G-20, trebuie să-şi asume sistemele financiare naţionale.” „Cum este cea mai mare dintre ţările emergente, China pretinde mai multă influenţă pentru Statele sărace, cel mai lovite de criză.” Reiterează în argumentaţie cunoscutul fapt că China, cu o rezervă de 740 de miliarde de dolari în bonuri ale Trezoreriei nordamericane, este principalul creditor al Statelor Unite. Nu trebuie uitat că Germania, sediul biroului central al DPA, este preocupată de rolul ruinător pe care politica economică a Statelor Unite îl exercită asupra Europei. Germania este, în prezent, ţara industrializată care exportă cel mai mare procent din PIB-ul său. Criza economică o afectează mai mult decât pe altele. Opinia publică mondială are datoria şi dreptul de a şti mai multe despre problemele economice ale unei crize care loveşte azi toate popoarele lumii.


3. 31 martie 2009 PRELUDIUL Campionatele de basebal şi fotbal umplu stadioanele şi entuziasmează masele în toată lumea. Desigur că toţi ne considerăm experţi în materie – şi eu printre ceilalţi – şi discutăm înfierbântaţi cu oricine. Totuşi, când este vorba de economie, în care au loc evenimente care sunt decisive pentru lume, se pot număra cu degetele de la mână cei care se interesează de această temă. Am căutat în presă evenimentul şi nu apare nici un cuvânt despre reuniunea G-20 care începe la Londra. Ieri, în buletinele de ştiri de seară ale televiziunii, a fost menţionată ca să sublinieze măsurile spectaculoase de securitate pe care le adoptă autorităţile britanice. Ne-au spus că Obama va veni cu 200 de oameni din serviciile sale secrete, , experţi în protecţie. În treacăt ni se spun lucruri despre sofisticatul Boeing cu patru motoare care-i transportă, cu 80 de canale de televiziune, aproape 100 de linii telefonice şi echipamentul cheie pentru a ordona tragerea cu proiectile nucleare, întotdeauna gata de decolare. De asemenea, am aflat despre elicopterul special proiectat petnru a-l transporta pe calea aerului la sala de reuniuni şi invulnerabilul auto-tanc în care se va deplasa pe sol. Constituie ultimele noutăţi ale ştiinţei şi tehnologiei militare puse la dispoziţia sa. Despre semnificaţia Reuniunii, nici un cuvânt. Nu este vorba de o critică adusă mediilor noastre de informare, este pur şi simplu felul nostru de a ne comporta faţă de tema economică internaţională. În restul ţărilor se întâmplă exact acelaşi lucru. Totuşi, despre acordurile care se vor adopta la această Reuniune a marilor puteri economice va depinde destinul imediat a miliarde de oameni modeşti care trăiesc din munca lor. Făcând uz de informaţiile pe care le oferă agenţiile de presă internaţionale, revistele specializate, discursurile şi întrevederile şefilor de State şi conducători de organisme ale Naţiunilor Unite, voi încerca să urmăresc cursul reuniunii, în care vor fi prezente marile cotnradicţii economice şi ideologice care caracterizează complexa lume de azi, scufundată într-o profundă criză. Într-o declaraţie făcută în programul de la BBCI, Kevin Rudd, Primul ministru al Australiei, din partea Partidului Laburist, a declarat că şefii de stat sau de guverne ai ţărilor G-20 nu vor aproba un plan de stimulare fiscală la Reuniunea la vârf de la Londra. A




semnalat că la Reuniunea anterioară deja s-au aprobat 1,5 milioane de milioane de euro şi că acum îi revine Fondului Monetar Internaţional (FMI) să decidă ce sprijin suplimentar ar necesita economia. Guvernul Regatului Unit a dezminţit conţinutul unei ciorne a comunicatului pe care se presupune că-l vor emite liderii G-20, obţinut de revista germană „Der Spiegel”. Un purtător de cuvânt al lui Gordon Brown a semnalat că documentul era cel vechi de la reuniunea anterioară a G-20. Banca Angliei a declarat că economia britanică nu se află în condiţia de a se îndatora mai mult. Liderii Grupului G-20 se aşteaptă conform altei ştiri, ca sprijinirea sectorului financiar, creşterea cheltuielilor publice şi finanţarea suplimentară a FMI vor scoate economia mondială din recesiune până la finele anului 2010, se arată în ciorna unui comunicat publicat duminică de „Financial Times”. „Suntem dispuşi să dăm asigurări că această criză nu se va repeta.” Preşedintele Dimitri Medvedev a declarat la BBC că, făcând parte dintre ţările puternic orientate spre export, Rusia a suferit destul din cauza crizei financiare actuale. A mai spus că liderii G-20 trebuie să ajungă la un acord la această Reuniune „pentru că viitorul ţărilor noastre şi al popoarelor noastre depinde de acordul nostru, de determinarea noastră de a introduce schimbări fundamentale în arhitectura financiară mondială. Şefii de stat şi de guvern ai celor 20 puteri economice din lume au pregătit o ciornă a declaraţiei pentru Reuniunea unde se angajează să combată protecţionismul şi să completeze negocierile pentru comerţul internaţional. Surse oficiale au declarat pentru Financial Times că textul comunicatului nu va trebui să se schimbe înainte de Reuniune. „O criză globală cere soluţii globale”, se spune în ciornă. Liderii G-20 sunt decişi să asigure că această criză nu se va repeta şi caută „o economie deschisă, pe principiile pieţei, cu control eficace şi instituţii globale puternice.” La rândul său, preşedintele Obama a declarat, ieri, 30 martie, aceluiaşi organ de presă britanic, că a adresat o chemare la unitate a Grupului celor 20. A asigurat că

liderii mondiali ştiu că trebuie să „trimită un mesaj puternic de unitate” pentru binele economiei globale. A scăzut importanţa divizării existente între Statele Unite şi ţările Europei continentale, în particular opoziţia Germaniei şi Franţei de a introduce stimulente fiscale mai mari. A acceptat, totuşi, că i-au întors spatele propriei ţări pentru a creşte cheltuielile ca o măsură pentru a reactiva economia mondială, ceea ce va face dificil să ofere mai multe stimulente economice în acest moment.” „În toate ţările există o tensiune între paşii necesari pentru a reactiva economia şi faptul că unii dintre aceşti paşi costă mulţi bani şi contribuabilii se arată sceptici faţă de a cheltui mai mult.” „Dacă votanţii percep că este o cale într-un singur sens şi că nu facem decât să băgăm mai mulţi bani în instituţii pentru a evita o catastrofă, va fi foarte dificil să-i convingi că trebuie intervenit mai mult.” Peste 180 de ţări din lume nu vor fi prezente la reuniunea de la Londra. Nu în zadar se afirmă că acolo vor fi numai reprezentanţii celor 20 de puteri economice ale lumii. Totuşi, între ele sunt contradicţii profunde, atât în interiorul ţărilor occidentale cât şi între ele şi cele emergente, care poartă bătălia contra crizei financiare în favoarea dreptului lor la dezvoltare. O sinteză nu este o analiză. Este vorba, pur şi simplu, de a transmite compatrioţilor mei esenţa dezbaterilor în G-20 de la Londra, şi mereu cu teama că mă voi extinde prea mult şi voi plictisi.


4. 1 aprilie 2009 O ALTĂ MARE

PROBLEMĂ A LUMII ACTUALE Criza financiară nu este singura problemă, există una şi mai rea care nu are de-a face cu modul de producţie şi distribuţie, ci cu existenţa însăşi. Mă refer la schimbările climatice. Ambele probleme sunt prezente şi vor fi dezbătute simultan. Duminica viitoare, 5 aprilie, se vor relua la Bonn discuţiile statelor ONU despre schimbarea climatică. Circa 190 de ţări încearcă să ajungă la un acord pentru




reducerea gazelor cu efect de seră pentru anii de după 2012, când expiră Protocolul de la Kyoto. Statele Untie nu au ratificat niciodată acest Protocol. Noul Preşedinte, care a moştenit problema de la Bush, a anunţat sâmbătă înfiinţarea unui for „pentru energie şi climă”, care va reuni la Washington în zilele de 27 şi 28 aprilie, 17 importatne economii mondiale, între care, Brazilia, Mexic, China şi Uniunea Europeană. Reuniunea de la Bonn va dura 11 zile şi delegaţia Statelor Unite va fi prezidată de Todd Stern, care are programat să citească un comunicat. Ivo de Boer, cel mai înalt funcţionar al ONU în domeniul climei, a spus: „sper ca Stern să fixeze liniile călăuzitoare care să ghideze Statele Unite”. Există puternice contradicţii legate de cotnribuţia pe care trebuie s-o aducă economiile. Se vor discuta limitele de dioxid de carbon care pot fi emanate în atmosferă de diversele ţări din lume, un gaz care ameninţă să lichideze condiţiile de viaţă pe planetă. Există puternice discrepanţe între ţările industrializate şi cele emergente, cum este China, India şi Brazilia; acestea au spus că vor să vad ă mai întâi cu m se vo r angaja ţările bogate să reducă emisiile de CO2. Între timp, enorme volume de apă care se acumulează în munţii de gheaţă din regiunea Antarctica, se topesc accelerat văzând cu ochii, ca o consecinţă a nefastului gaz emanat azi, şi care va continua să se arunce în atmosferă un număr

indefinit de ani. „Oamenii de ştiinţă exagerează!”, strigă scepticii şi pe asemenea speranţe deşarte, continuă să viseze. Continuă să sosească ştiri despre criza economică mondială de la agenţiile de presă, inclusiv Xinhua şi TASS. De la acestea rezultă că în opinia Băncii Asiatice de Dezvoltare, economia Chinei va creşte cu numai 7% în anul 2009. Pare o ironie dacă se ia în consideraţie faptul că în conformitate cu analizele Băncii Mondiale, economia ţărilor dezvoltate care fac parte din OCDE se va reduce cu 3%; cele din zona euro cu 2,7%, cea a Statelor Unite cu 2,4% şi comerţul mondial se va diminua cu 6,1%. Preşedintele Rusiei, Dimitri Medvedev, într-un articol publicat de „The Washington Post”, propune ca Rusia şi Statele Unite să lucreze împreună la elaborarea măsurilor de luptă contra crizei financiare şi să examineze posibilitatea de a crea o monedă mondială de rezervă. Preşedintele Chinei, Hu Jintao, a cerut întărirea coordonării între diferitele ţări în problema politicilor economice şi să se facă eforturi comune împotriva protecţionismului comercial şi de investiţii, pentru a ajuta redresarea economiei mondiale. „sistemul financiar internaţional trebuie să întreprindă reformele necesare în mod integral, echilibrat, gradual şi eficace, pentru a evita o criză mondială în viitor”, a adăugat el. George Soros, faimosul magnat nordamerican, de origină maghiară, a declarat: „China va ieşi din recesiune mai rapid decât restul lumii”. A semnalat că „China are un sistem care este mai adecvat pentru aceste condiţii de emergenţă”.

Opinii similare elogioase se desprind din ştirile publicate ieri:„Sfidând dificultăţile economice din ţară şi din străinătate, piaţa bursieră chineză a încheiat primul trimestru al acestui an cu o repunctare de 30%, ceea ce face să devină de departe cea mai importantă Bursă cu cea mai bună activitate în tot restul acestui an”, informează Reuters, reproducând părerile analiştilor. În timp ce China, la rândul său, declară că este necesară crearea unei noi monede internaţionale de rezervă, Preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, declară că „Dolarul va continua să fie principala monedă de rezervă...Un sistem bazat pe dolar şi puterea dolarului vor fi cruciale pentru a ieşi din acest puţ...Va fi nevoie de mai mult decât o Reuniune la vârf a Grupului de 20 de ţări industrializate şi în curs de dezvoltare pentru a stabili o nouă monedă de rezervă.” Banca Mondială susţine că economia lumii se confruntă cu un an periculos şi că va putea să se scufunde şi mai mult în recesiune. A admis că China va continua să crească, dar într-un ritm mai lent. Ţările cele mai dezvoltate, este de părere Banca, se află într-o situaţie mai rea, pentru că vor suferi o cotnracţie evidentă. Este probabil, afirmă, ca nevoia financiară externă a ţărilor în curs de dezvoltare să crească la 1,3 milioane de milioane de dolari în 2009. Cu scăderea fluxului de capitaluri, s-ar genera o breşă care ar fluctua între 270 şi 700 de miliarde de dolari. De aceea, după părerea sa, nimeni nu va scăpa de consecinţele crizei economice globale, mai ale cei mai săraci, unde la mulţi se vor face praf toţi anii de progres. Lumea în




dezvoltare este ameninţată de pericolul de a plăti un tribut greu pentru criza provocată de ţările din nord. Directorul Organizaţiei de Comerţ, Pascal Lamy, insistă ca G-20 să se opună protecţionismului şi să evite acţiunile de „mică intensitate”, destinate a le proteja industriile de un eventual colaps. La rândul său, OCDE menţionată anterior pentru criteriile sale legate de scăderea PIB, abordând problema şomajului, semnalează că acesta va creşte puternic şi va depăşi 10%, „aproape se va dubla” faţă de nivelul din 2007, în ţările G-7: Statele Unite, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Canada. Preşedintele Eurogrupului, Jean-Claude Juncker, a cerut „curaj” din partea membrilor europeni care vor participa la Reuniunea G-20 pentru a reclama includerea câtorva state şi teritorii ale Statelor Untie pe lista neagră a paradisurilor fiscale nocive. „Domnul Brown să-i spună lui Obama să pnă capăt paradisurilor fiscale care se află pe teritoriul american”, a declarat la o Comisie de Afaceri Economice şi Monetare a Parlamentului European. Viitoarea regularizare a sistemului financiar internaţional a devenit un punct de fricţiuni între Londra şi Washington, pe de o parte şi Paris pe de alta. Abundă informaţiile şi datele care ilustrează aceste fricţiuni.Din partea sa, Preşedintele Uniunii Europene, Jose Manuel Durao Barroso, mai diplomat, şi-a exprimat convingerea că se va ajunge la un consens, negând că poziţiile Uniunii Europene şi ale Statelor Unite s-ar exclude. Afirmă că „trebuie să repunem etica în sistem”, cerând măsuri contra paradisurilor fiscale. OXFAM, o cunoscută organizaţie Neguvernamentală, declară că cu 8,42 milioane de milioane de dolari bani publici angajaţi de guvernele lumii bogate pentru salvarea sectorului bancar, s-ar putea elimina sărăcia din lume de-a lungul următorilor 50 de ani. De asemenea, abundă în argumente în favoarea sutelor de milioane de săraci din lume care se vor scufunda şi mai mult în sărăcie şi în favoarea femeilor, care sunt cel mai crunt lovite de criză. Sindicatele, prin organismele internaţionale, cer de la G-20 să acorde atenţia cuvenită şomajului care însoţeşte criza şi cer ca în Declaraţia Reuniunii la vârf să se facă referire la munca demnă şi la drepturile laborale.

Mâine va începe Clasicul celor mai mari economii ale lumii, cele mai dezvoltate şi cele care sunt în curs de a deveni dezvoltate. Regulile jocului nu sunt foarte clare. Vom vedea ce se discută şi cum se discută. O fi fost deja elaborată o declaraţie finală? Poate că da, poate că nu. Oricum, va fi foarte interesant de ştiut, în mijlocul atâtei diplomaţii, ce poziţii adoptă fiecare. Într-un fel sau altul, nu va fi posibil să fie ceva ţinut secret. Totul s-a schimbat.

FIDEL CASTRO RUZ 1 aprilie 2009 Ora 4:35 pm.

5. 1 aprilie 2009 CEEA CE N-A SPUS NOTIMEX

Marţi 31 martie, am citit devreme o ştire de la Notimex, datată 30, care spunea textual: „Preşedintele statului Peru, Alan Garcia, a calificat azi ca „prudentă” retragerea ţării din proiectul umanitar „Operaţiunea Miracol”, „patronată de guvernele Venezuelei şi Cubei pentru a trata pacienţii cu afecţiuni oftalmologice. „Evidenţiind eficienţa cu care operează compania de stat Essalud problemele de cataractă, mandatarul peruvian a spus ziariştilor că „deja nu mai este cazul să mai funcţioneze „Operaţiunea” compusă din medici străini. „Şeful statului a informat că prin „Misiunea Miracol” au fost operate 1.500 de persoane în doi ani, în timp ce Essalud a tratat25 000 de pacienţi într-un an în Peru.” Mai departe ştirea continuă punând în gura lui Garcia alte argumente asemănătoare. În primul rând, ignora de ce Notimex amesteca Venezuela în această „Misiune” pe care a iniţiat-o Cuba în iulie 2004 cu ocazia unui puternic cutremur care a devastat regiunea Pisco din Peru. Venezuela este prietenă de nădejde a Cubei şi a dat mari dovezi de solidaritate cu poporul nostru, dar nu are nici o legătură cu acţiunea ţării noastre în Peru, continuând o tradiţie de solidaritate în domeniul prestării de servicii medicale care a început în Algeria în anul 1960, pe când acest popor lupta pentru independenţă contra colonialismului francez. Chavez s-a născut la 28 iulie




1954, nu împlinise încă 6 ani. O acţiune solidară similară cu cea din Peru s-a îndeplinit în 1970, când alt cutremur a costat viaţa a 70 000 de peruvieni şi nu existau nici măcar relaţii diplomatice între ţările noastre. Poporul nostru nobil a furnizat 100 000 de donări de sânge cu acea ocazie. Obişnuit cu informaţiile false despre Cuba şi mirat cu această ciudată ştire, am cerut să i se ceară ambasadorului cubanez la Lima informaţii legate de situaţia medicilor noştri. „Operaţia Miracol a redat sau ameliorat vedera, din anul 2006, la 19 496 de peruvieni, 16 907 la Centrul Oftalmologic al Cubei din Bolivia şi 2 589 la Centrul Oftalmologic al Cubei la Cuzco, acesta începându-şi activitate la 15 decembrie 2008. „În acestea şi nici în alte declaraţii, Şeful statului nu a menţionat Cuba şi nici Clinica noastră de la Cuzco. „În paralel cu aceste declaraţii, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Yehude Simon, vorbind în faţa miniştrilor Sănătăţii din America de Sud, reuniţi la Lima, a făcut declaraţii elogioase la adresa colaborării cubaneze cu Peru în domeniul sănătăţii. Simon a mulţumit din partea guvernului său şi a poporului peruvian Cubei şi a adresat urări de amplificare a acestor legături dintre ţările noastre. „De asemenea, avem informaţii directe că Garcia însuşi a făcut declaraţii în manifestări publice şi în privat, respectuoase faţă de Cuba şi a mulţumit pentru ajutorul decisiv al personalului nostru medical în Peru”. Nu voi încasa nici un cent pentru că am completat ştirea cu ceea ce i-a lipsit agenţiei Notimex. Marea presă din Lima şi alte medii de informare publică s-au făcut ecoul acestor afirmaţii.

FIDEL CASTRO RUZ 1 aprilie 2009 Ora 7:23 pm.

6. 2 aprilie 2009 ÎNCEPUTUL REUNIUNII LA VÂRF G-20

Astăzi a început Reuniunea la vârf G-20. Experţii în teme economice au făcut un efort enorm. Unii cu experienţă în importante funcţii internaţionale, alţii, ca studioşi cercetători. Tema este complexă, limbajul este nou şi cere o familiarizare cu termenii, datele economice, organismele internaţionale şi liderii politici cu greutate în domeniul internaţional. De aceea, dorinţa noastră de a simplifica şi explica în mod inteligibil ceea ce se petrece la Londra, aşa cum văd eu. Nimeni nu se miră că Obama este starul reuniunii de la Londra. Reprezintă ţara cea mai puternică şi bogată din lume. Îl favorizează circumstanţe speciale. Nu este Bush acolo, mincinos, cinic, războinic şi odios. Nici McCain, mediocru şi ignorant, graţie tocmai uimitoarei victorii a lui Obama, negru în ţara discriminării rasiale, unde o majoritate de electori albi a votat pentru McCain, deşi nu suficient pentru a compensa voturile a peste 90% din negrii şi metişii nordamericani, cetăţeni de origină latină, săraci şi afectaţi de criză. A fost ales tocmai când alţi lideri ai G-20 sunt pe punctul de la-şi încheia mandatele şi Obama va fi probabil preşedinte al Statelor Unite timp de opt ani. Nu este de mirare că ştirile de la Londra se învârtesc în jurul lui. Ceea ce interesează omenirea este ce va ieşi de acolo, dacă va fi să iasă ceva. Fiecare dintre cei care asistă are propriile obiective naţionale şi chiar personale, ca lideri politici care vor fi judecaţi de istorie. Obiectivul lui Obama este, în primul rând, să schimbe imaginea ţării sale, principala responsabilă de tragedia pe care o suferă lumea şi pe care opinia internaţională o culpabilizează pe bună dreptate pentru devastatoarea criză economică actuală, în care nu are nici o responsabilitate politică. După cum semnalează cel care a fost ex şeful economic al Fondului Monetar Internaţional şi actual profesor la Institutul Tehnologic din Massachussets, Joseph Stiglitz: „Ar trebui să apuce să spună că el nu are nici o vină şi că încearcă să o rezolve cât de repede poate”. Principalul său aliat european, Primul ministru Gordon Brown, este amfitrionul Reuniunii la vârf şi aspiră în mod exagerat să modifice actuala tendinţă anti-laburistă dezlănţuită de prostiile făcute de predecesorul său, Tony Blair. Lui Obama i se rezervă




onorurile de la Palatul Buckingham, unde a fost primit împreună cu soţia sa Michelle. Preşedintele i-a dăruit veteranei Regine un modern reproducător digital, rod al sofisticatei tehnologii nordamericane, un Ipod cu cântece şi imagini din vizita de Stat a Reginei în Statele Untie în 2007 şi o carte de partituri semnată de Richard Rogers. Cu Majestatea Sa nu avea nevoie să discute nimic despre lumeasca reuniune a G-20. Brown, în schimb, îşi joacă soarta cu criza. Aspiră să schimbe regulile sistemului bancar, să împulsioneze creşterea economică, să amplifice cooperarea şi să termine cu protecţionismul. Recunoaşte că negocierile vor fi dificile. Deviza sa: „este mai bine să priveşti înainte decât înapoi”. Evident că dacă electorii vor privi înapoi ar scoate foarte puţine voturi. Dorinţa ambilor aliaţi în sânul G-20 este să minimalizeze divergenţele cu Franţa şi Germania. Sarkozy nu-şi ascunde supărarea pe politica Statelor Unite. Este exploziv. A ameninţat recent că va părăsi reuniunea. Ieri a declarat canalului Europe 1 că deocamdată nu există un acord satisfăcător asupra Reuniunii, deşi a îmblânzit ameninţările cu ridicarea de la masă dacă nu se avansează spre o mai bună regularizare: „Nu mă voi asocia cu o Reuniune care nu se încheie cu o mai mare reglementare”. Asigură că negociatorii nu au reuşit să ajungă la nici un acord. Ciorna comunicatului Reuniunii, care deja circulă printre ziarişti, vorbeşte despre măsuri pentru

restabilirea creşterii globale, menţinerea deschiderii pieţelor şi încurajarea comerţului global. „Trebuie obţinute rezultate, nu există alegere”, a insistat ieri Sarkozy. Obama a anunţat acum câteva zile că Statele Unite îşi propun să introducă schimbări în sistemul lor de regularizări şi supervizare, cu speranţa că această declaraţie va satisface o parte din pretenţiile europene. Sarkozy a răspuns că voinţa de a termina cu paradisurile fiscale trebuie luată în serios. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, foarte apropiată de poziţiile lui Sarkozy, cere ca în acord să nu se includă nici cerinţa unui plan de stimulare fiscală pentru ţările avansate, nici să nu se deschidă dezbaterea aspura unei noi devize internaţionale cum o cer emergentele de la G-7. „Lumea se află la o răscruce”, a declarat Merkel, „trebuie să facem tot posibilul pentru ca criza să nu se repete.” „Trebuie să meregem dincolo de cele discutate la Washington”, şi a adăugat că tot ce se convine la Londra trebuie să aibă garanţia că va fi aplicat. „Nu trebuie să rămână nici un loc, nici un produs, nici o singură instituţie, fără supervizare şi transparenţă”. Merkel s-a arătat adepta ridicării sumelor pentru Fondul Monetar Internaţional şi pentru creşterea ajutorului pentru ţările în curs de dezvoltare care suferă esenţialmente impactul crizei. Creşterea resurselor Fondului Monetar Internaţional pare deja un fapt real. Preşedintele Mexicului a spus la sosirea sa la Londra că

negociază cu Fondul o linie de creditare pentru 26 miliarde de euro. Ieri, numărul doi al FMI, John Lipsky, a informat la Londra că Fondul îi va facilita Mexicului o linie de creditare pentru 47 miliarde de dolari pentru a garanta disponibilitatea de lichidităţi în cazul în care situaţia se înrăutăţeşte pe pieţe din cauza crizei. Este o cifră mai mare decât cea cerută de Mexic. Cum la FMI Statele Unite posedă majoritatea acţiunilor, fără ajutorul lor nu ar fi posibil asemenea credit, care ţinteşte influenţa lui Obama la Reuniunea de la Londra. Agenţiile de presă anunţă că Obama se va întâlni la Londra cu Dimitri Medvedev şi Hu Jintao, preşedinţii Rusiei şi Chinei, pentru a discuta despre problemele spinoase cu care se confruntă ambele ţări în relaţia cu Statele Unite. În întâlnirile bilaterale ale super-puterii cu celelalte două puteri, sigur se vor aborda problemele economice, sau poate se vor anunţa acorduri negociate cu răbdare şi aprobate prin reprezentanţii diplomatici. Azi, 2 aprilie, am citit o relatare amplă şi detaliată a Agenţiei de ştiri Xinhua, datată 1 aprilie, în care se informează că „preşedintele Chinei, Hu Jintao, şi preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, au convenit azi ca ţările lor să colaboreze pentru construirea unei relaţii pozitive, cooperante şi complete în secolul XXI”. „Preşedinţii au mai decis să stabilească mecanismul bilateral de Dialoguri Strategice şi Economice”. „Noul angajament, asumat de ambii şefi de stat în timpul




reuniunii de la Lodnra, va trasa calea şi va da un impuls puternic dezvoltării susţinute, solide şi stabile relaţiilor dintre cele două naţiuni”. „Relaţia dintre China şi Statele Unite continuă să fie una dintre cele mai importante relaţii bilaterale din lume în secolul XXI, secol în care omenirea se confruntă cu enorme posibilităţi şi provocări. În noua eră, cele două ţări au răspunderi importante legate de pace, stabilitate şi dezvoltare mondială şi împărtăşesc şi ample interese.” „Cele două părţi trebuie să menţină ritmul epocii şi să acţioneze în legăturile bilaterale dintr-o perspectivă strategică şi pe termen lung.” „Trebuie să respecte şi să ia în consideraţie interesele fundamentale ale celeilalte părţi şi să folosească oportunităţile, de asemenea trebuie să lucreze împreună pentru a face faţă provocărilor secolului”. „Stabilirea mecanismului de Dialoguri Strategice şi Economice China-S.U.A. este un pas important pentru a impulsiona şi mai mult relaţiile bilaterale. Cu acesta, dialogul anterior strategic dintre cele două ţări a fost ridicat la un nivel nou.” „Este un moment în care criza financiară internaţională continuă să se extindă, cele două ţări trebuie să se sprijine reciproc şi să lucreze împreună pentru a depăşi furtuna, ceea ce va favoriza interesele priordiale comune ale Chinei şi Statelor Unite.” „China şi Statele Unite nu trebuie numai să-şi îmbunătăţească schimburile reciproce şi coperarea în domeneii ca economia, lupta contra terorismului, a proliferării, a crimei transnaţionale, a schimbărilor climatice, energia şi mediul, ci mai trebuie şi să-şi întărească comunicarea şi coordonarea în teme regionale şi mondiale”. Asemenea acord nu se poate discuta la o reuniune de 60 de minute. Era deja elaborat cu toate detaliile. China, ai cărei aliaţi actuali pe continentul asiatic au invadat-o şi au jefuit-o acum şase decenii, avansează azi spre un punct de vârf al economiei mondiale. Este principalul creditor al Statelor Unite, şi discută cu preşedintele acestei puternice ţări regulile după care se vor conduce relaţiile dintre două ţări într-o lume impregnată de riscuri.

Poate ştirea de la Xinhua transmite una dintre cele mai importante ştiri legate de Reuniunea G-20. Azi a început şi s-a şi terminat pe când scriam aceste rânduri! Ciudat!

FIDEL CASTRO RUZ 2 aprilie 2009 Ora 3:07 p.m.

7. 6 aprilie 2009 CEI ŞAPTE CONGRESMENI CARE NE VIZITEAZĂ

O importantă delegaţie politică din Statele Unite se află printre noi. Este vorba de Caucus Negro Congresional (CBC) care, în practică a funcţionat ca parte din aripa cea mai progresistă a Partidului Democrat.. A fost fondată în ianuarie 1969 de 12 congresmeni afro-americani care făceau parte din Congresul Statelor Unite în acel moment. În primii 50 de ani ai secolului XX numai patru afro-americani au fost aleşi în Congres. În prezent, ca urmare la luptelor duse, CBC numără 43 de membri. Câţiva ditnre reprezentanţii ei şi-au menţinut poziţiile constructive foarte active în teme legate de Cuba. Prima delegaţie a lui Caucus care ne-a vizitat era prezidată de Maxine Waters, în februarie 1999, a doua, în ianuarie 2000. Membri influenţi ai acestui grup de congresmeni şi-au asumat poziţii publice şi au realizat acţiuni pozitive de-a lungul bătăliei pentru întoarcerea copilului Elian în Patrie. În mai 2000 ne-a vizitat altă delegaţie a Caucus prezidată de cel care pe atunci era liderul principal, James Clyburn, din Carolina de Nord, şi compusă din Bennie Thompson de Mississippi şi Gregory Meeks de New York. Aceşti congresmeni au fost primii care au primit din partea mea oferta cu disponibilitatea Cubei de a aloca un număr de burse pentru tinerii cu venituri mici cu propunerea de a studia medicina în ţara noastră, tineri selecţionaţi de Caucus Negro Congresional. Aceeaşi propunere am făcut-o ONG-ului „Pastorii pentru Pace”, prezidată de Reverendul Lucius Walker, care a trimis primii studenţi la Şcoala Latinoamericană de Medicină (ELAM).




Când administraţia Bush a înăsprit presiunile şi acţiunile contra vizitelor şi a prezenţei în Cuba a persoanelor cu cetăţenie nordamericană, legislatorii din Caucus Negro s-au adresat Secretarului de Stat, Colin Powell, şi au reuşit să obţină autorizaţia care să le permită în mod legal tinerilor americani să-şi continue studiile de Medicină în Cuba, studii pe care le începuseră. Poate că Powell, şef militar de mare autoritate şi prestigiu, ar fi fost primul Preşedinte negru al Statelor Unite, dar a renunţat la candidatură din respect pentru familia sa care, din cauza asasinării lui Martin Luther King, se opunea cu tenacitate candidaturii. Delegaţia Caucus Negro care vizitează Cuba în acest moment este condusă de Barbara Lee, reprezentantă din partea Statului California. A vizitat Cuba pentru prima dată însoţită,pe atunci, de congresmenul negru Ronald Dellums, al cărui asistent fusese şi al cărui post l-a ocupat când acesta s-a retras. Cu acel prilej am avut onoarea să-l cunosc şi să-i admir spiritul combativ şi capacitatea de a lupta. Grupul pe care-l conduce este compus din şapte Congresmeni Democraţi; ceilalţi membri ai delegaţiei sunt: Melvin Luther Watt, din Carolina de Nord, Michael Makoto Honda, din California, Laura Richardson, tot din California, Bobby Rush, din Illinois, Marcia L. Fudge, din Ohio, şi Emanuel Cleaver II, din Missouri. Câţiva asistenţi, în frunte cu Patrice Willoughby, Asistent Executiv al Caucus Negro Congresional, cu încă trei funcţionari şi şase militari de la biroul de legătură cu Cognresul, la

ordinele Colonelului Keith Luegel, însoţeau delegaţia. Apreciez gestul grupului legislativ. Îndeplinesc cu rigurozitate programul pe care l-au cerut. Aureola lui Luther King îi însoţeşte. Presa noastră a relatat pe larg prezenţa lor. Sunt martori excepţionali ai respectului cu care sunt primiţi la noi cetăţenii americani care ne vizitează Patria. Este dificil ca o delegaţie să fi văzut vreo faţă de cubanez cu expresie de ură şi poate că vor admira absenţa totală a persoanelor analfabete sau minori lustruind încălţăminte pe străzi. Nu va scăpa nici uni ochi critic şirurile de copii, adolescenţi şi tineri, mergând la şcoală şi la unviersităţi, grădiniţele, căminele de vârstnici, spitalele şi policlinicile cu personal sanitar înalt calificat, care acordă atenţie tuturor cetăţenilor. În toiul crizei economice internaţionale nu există cozi de cetăţeni în căutare de lucru. Oamenii care se mişcă pe străzi, mereu animate şi aproape întotdeauna veseli, nu seamănă cu imaginile stereotipe cu care este prezentată Cuba de multe ori în străinătate. Patria noastră demonstrează că o ţară mică din Lumea a Treia, hărţuită, atacată şi blocată timp de decenii, îşi poate duce cu demnitate sărăcia. Mulţi cetăţeni ai ţării celei mai bogate din lume nu primesc acelaşi tratament, şi mare parte dintre ei nici măcar nu votează; exercitarea acestui drept, totuşi, este exercitat de peste 90% din populaţia noastră, care ştie să scrie şi să citească şi este purtătoarea unui nivel de cultură de nedispreţuit şi de cunoştinţe politice. Printre vizitatori există opinii care sunt colective şi altele reprezintă puncte de vedere personale. În general, se gândesc că 68% din

opinia publică nordamericană este favorabilă unei schimbări politice în Cuba. Unul dintre ei a spus că era necesar să se profite de acest moment istoric care coincide cu prezenţa unui Preşdinte negru la Casa Albă şi un curent de opinie favorabil normalizării relaţiilor. Când Alarcon a spus că este o datorie morală să se suprime includerea arbitrară a Cubei de pe lista ţărilor teroriste, i s-a amintit că atât Nelson Mandela, cât şi Congresul Naţional African au fost calificati drept teroristi de către Congresul Statelor Unite. Alt membru al delegaţiei a mulţumit autorităţilor cubaneze şi preşedinţiei Caucus Negro pentru organizarea vizitei şi susţinerea acestui gen de schimburi. Un alt reprezentant a explicat importanţa lui Obama pentru Statele Unite şi necesitatea de a fi reales. Preşedintele se consideră pe el însuşi ca un lider politic care trebuie să guverneze pentru toate sectoarele sociale ale ţării, a explicat. Totuşi, şi-a manifestat certitudinea că Obama va schimba politica faţă de Cuba, dar şi Cuba trebuie să-l ajute. Al patrulea membru al Caucus a spus că în pofida victoriei lui Obama, societatea nordamericană va continua să fie rasistă. Că Obama reprezintă singura posibilitate pe care o are această ţară de a avansa şi a lăsa în urmă toate tarele acumulate de guvernările anterioare. „Preşedintele nu poate merge dincolo de liberalizarea călătoriilor şi a trimiterilor de bani pentru cubano-americani, pentru că a declara ridicarea blocadei sau normalizarea totală a relaţiilor bilaterale ar însemna imposibilitatea de a fi reales.” A




mai afirmat că dreapta anticubaneză are încă putere suficientă pentru a-l încolţi şi împiedica să fie reales. În fine, alt congresmen a spus la Ministerul Relaţiilor Externe, cu mare francheţe, că Statele Unite nu trebuie să piardă oportunitatea de a recunoaşte că politica lor faţă de Cuba a fost un eşec total. A mai adăugat că guvernul său trebuia să prezinte scuze Cubei pentru toţi aceşti ani de ostilitate şi pentru politica de blocadă, pentru că numai aşa vom fi în condiţia de a avansa împreună spre o soluţionare a diferendului bilateral. A semnalat că de pe poziţia pe care o ocupă va face tot posibilul pentru eliminarea blocadei. În timpul vizitei la Centrul de Inginerie Genetică şi Biotehnologie, unul dintre ei, exprimând sentimentul celorlalţi, a calificat de excelente rezultatele Cubei în biotehnologie şi a spus că în aceste momente atmosfera politică era propice pentru a construi punţi de înţelegere şi comunicare între comunităţile ştiinţifice ale ţărilor noastre. A recomandat să avem grijă să patentăm totul, în conformitate cu normele internaţionale de proprietate intelectuală, pentru a evita să ne fie furate roadele eforturilor făcute într-o atât de minunată operă. Toţi au exprimat impresia puternică pe care le-a produs-o vizita la Centru, unde Ministrul Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului, împreună cu câţiva directori de instituţii ştiinţifice, le-au explicat munca pe care o desfăşoară ţara noastră în acest domeniu. Principala activitate din 4 aprilie, ziua în care se comemorau 41 de ani de la moartea martirului drepturilor omului, a fost vizita la

parcul din capitala Cubei care-i poartă numele, Martin Luther King, unde se află un monolit de marmură verde închis, cu fibre negre, cu efigia în relief de bronz a marelui militant negru asasinat de rasişti. Acolo au vorbit Barbara Lee, Laura Richardsona, Emanuel Cleaver II şi Bobby Rush. Toţi patru au subliniat public impactul pozitiv al vizitei efectuate. Ieri, duminică, la ora 13:20, Barbara Lee a ajuns la biserica Ebenezer din Centrul Martin Luther King, unde a fost primită de Raul Suarez şi de conducerea Consiliului Naţional al Bisericilor din Cuba. Acolo se afla Alarcon şi membri din conducerea Ministerului Relaţiilor Externe. Mai devreme Barbara Lee fusese la alte două biserici din Vedado. A vorbit, a reiterat declaraţiile publice anterioare şi şi-a exprimat intenţia de a face demersuri pe lângă administraţie pentru a favoriza o schimbare a politicii faţă de Cuba şi pentru o reactivare a schimburilor dintre bisericile celor două ţări. Am reflectat cât mai pe scurt posibil schimburile reciproce susţinute. Am fost grijuliu să nu omit numele autorilor declaraţiilor pentru că nu ştiu dacă îi interesează sau nu să le fac publice. Doream pur şi simplu să ofer elemente de judecată pentru ca opinia noastră publică naţională să aibă cea mai mare cantitate de informaţie în acest subiect al relaţiilor dintre Cuba şi Statele Unite sub preşedinţia lui Barack Obama şi vizita Caucus Negro în Cuba.

FIDEL CASTRO RUZ 6 aprilie 2009 Ora 2:03 pm

8. 7 aprilie 2009 ÎNTÂLNIREA CU BARBARA LEE ŞI ALŢI MEMBRI AI CAUCUS NEGRO

Dimineaţa era furtunoasă, umedă, rece. Sufla un vât puternic şi cerul era întunecat. Nu era o zi de primăvară, nici caldă. Barbara dorea să viziteze ELAM, unde 114 tineri nordamericani se dedică studiului medicinei. Avionul oficial care i-a adus în Cuba a devansat călătoria cu 24 de ore; pleca la ora 2 în după-amiaza zilei de marţi, în loc de miercuri. N-am încercat să-i adun pe toţi pentru că nu am spaţiu destul pentru şapte oameni, plus traducătoarea şi ministrul care-i însoţea. I-am spus să mă viziteze împreună cu doi congresmeni, aleşi de grup. Aşa am putut să mă întâlnesc cu ea încă odată. Cu această ocazie împrejurările s-au schimbat mult. Caucus Negro Legislativ reprezintă un sector cu mare pondere în Statele Unite. Îndelungata luptă pentru egalitate şi justiţie s-a iluminat cu viaţa şi exemplul lui Martin Luther King, a cărui gândire şi operă captivează azi milioane de oameni din lume şi a fost ceea ce după judecata mea explică faptul că un cetăţean negru, într-un moment de profundă criză, ajunge la preşedinţia Statelor Unite. Astfel că o nouă întâlnire cu Caucus Negro capătă pentru mine, personal, o importanţă specială. Cunoşteam detaliile şederii lor în Cuba de la tovarăşii care i-au însoţit în timpul vizitei, ideile de bază ale organizaţiei congresionale şi opiniile componenţilor.




Raul mi-a transmis de asemenea impresia minunată pe care i-au făcut-o în timpul întâlnirii cu ei, care s-a prelungit la aproape patru ore în noaptea de ieri, luni. Când Barbara Lee a ajuns la mine, însoţită de Bobby Rush, congresmenul democrat de Illinois şi Laura Richardson, de California, împreună cu Ministrul Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului, Jose Miyar Barrueco, care a fost timp de mulţi ani secretar al Consiliului de Stat, era ora 11:35 dimineaţa; cerul se înseninase şi soarele strălucitor încălzea curtea. M-a bucurat într-adevăr s-o revăd pe Barbara şi să am posibilitatea să-i salut personal pe Bobby şi Laura, ale căror nume îmi erau familiare deja din relatările de la întâlnirile cu Raul, Alarcon, Bruno, Miyar şi familiile celor Cinci Eroi. Întâlnirea cu mine a durat o oră şi 45 de minute, după ceas; în realitate, jumătate de minut, dacă îmi dau seama de viteza cu care a trecut timpul şi din dorinţa de a-i asculta. Am relatat pe scurt experienţele trăite în doi ani şi şapte luni de internat în spital şi activităţile cărora mă dedic acum. Le-am explicat ce am învăţat în acest timp de recluziune obligată, mai ales, interesul mare pentru ceea ce se întâmplă în lume şi în special în Statele Unite, pe măsură ce recapitulam ştiri şi mă concentram asupra studiului. Am amintit că i-am invitat ca să-i ascult şi începeam să uit ce mă interesa mai mult: să le cunosc opiniile. A fost reconfortant interesul şi profunzimea cu care îşi expuneau punctele de vedere, sinceritatea şi calitatea cuvintelor, simple şi profunde. Cei trei reflectau transparenţă, mândrie pentru sarcinile lor, pentru organizaţia lor, lupta şi ţara lor. Este evident că-l cunoşteau pe Obama şi manifestau încredere, siguranţă şi simpatie faţă de el. Barbara era mândră că conduce Caucus Negro, că participă activ la politica ţării sale cu vioiciune şi optimism, mândră de fiul său, care avea să se nască mult după triumful Revoluţiei în Cuba, şi de cei cinci nepoţi. Ea votase solitară contra războiului genocid al lui Bush în Irak. A fost o dovadă de netăgăduit de curaj politic. Merită toate onorurile. Îşi aminteşte în special de Dellums, care a adus-o pentru prima dată în Cuba pe când era asistenta lui şi au venit cu mine pe o insuliţă unde am vorbit multe ore. Acum nu mai este congresmen, îmi spune, dar este primarul oraşului Oklahoma cu o populaţie de 400 000 de locuitori, şi îmi vorbeşte şi de ex congresmenul care a vizitat Cuba împreună cu

Dellu ms, are d eja 9 8 de an i şi mi-a transmis salutări afectuoase. Laura este membră a Congresului pentru California, districtul Long Beach; vorbeşte cu mândrie specială despre portul californian care este, îmi explică, „al treilea din lume”. În realitate nu mi-am putut stăpâni dorinţa de a glumi şi ţinând cont că este o apărătoare activă a mediului i-am spus: „Laura, dacă se topeşte calota polară, al treilea port al tău va fi sub apă.” În atmosfera creată nu s-a supărat deloc, a continuat să spună lucruri interesante. Apoi a vorbit Rush, cel mai în vârstă şi cu mai multă experienţă din delegaţie, luptător radical în primii ani, a cărui viaţă a fost o acumulare neîncetată de cunoştinţe politice şi umane. Este membru al Comitetului pentru Energie şi Comerţ şi al sub-comitetului de Comunicaţii şi Internet. Vreo 15 sau 20 de minute l-am ascultat fără nici o întrerupere. A explicat că în primii ani a citit operele şi scrierile unor importanţi gânditori revoluţionari moderni, care au constituit punctul de plecare pentru ulterioara sa maturitate politică prin observaţie şi meditaţie asupra a ceea ce se petrecea în ţara sa şi în lume. Menţionează numele lui Mandela, Che şi a altor persoane extraordinare care s-au sacrificat pentru ceilalţi. Aşa cum este destul de generalizat printre liderii Caucus Negro, paragrafele din Biblie sunt citate cum o făcea Martin Luther King, pentru a-şi susţine punctele de vedere: „Cuvântul justiţie în Biblie este menţionat de două mii de ori, aproape tot de atâtea ori cât cuvântul iubire”, îmi spune el. A vorbit de sănătatea lui, de bătăliile pe care le-a dat pentru a şi-o păstra şi pentru a supravieţui unei boli cancerigene. Îl cunoaşte personal pe Obama pentru că a avut relaţii apropiate timp de ani, în anumite ocazii chiar ca adversar, exprimându-şi o părere elevată şi sinceră despre el; îl califică drept o persoană onestă şi bună care vrea să ajute poporul nordamerican. A exprimat admiraţie pentru serviciile de sănătate care se acordă în Cuba populaţiei şi centrele de cercetări dedicate luptei contra bolilor. Aş fi p utu t să-l ascult ore întregi ca un izvor inepuizabil de cunoştinţe şi maturitate. I-am pus o întrebare despre sensul afirmaţiei sale: „Obama poate îmbunătăţi relaţiile cu Cuba, dar Cuba trebuie să-l ajute pe Obama.” Noi nu suntem agresori şi nici nu ameninţăm Statele Unite. Cuba nu dispune de alternativa care să-i permită să ia iniţiativa. Plecam




de la certitudinea că vorbele lui sunt sincere şi o afirmasem public înainte şi după alegerea sa. În acelaşi timp exprimam părerea că realităţile obiective erau, în Statele Unite, mai puternice decât intenţiile sincere ale lui Obama. În fine l-am întrebat care dintre operele publicate în engleză despre Martin Luther King erau cele mai bune în Statele Unite şi dacă au fost traduse în spaniolă. Mi-au vorbit toţi trei de trilogia lui Taylor Brecht ca una dintre cele mai interesante, între ele, „Scrisori din închisoare”. Nu erau siguri dacă s-au tradus în spaniolă şi au promis că-mi vor trimite materialele pertinente. A fost o întâlnire minunată.

FIDEL CASTRO RUZ

7 aprilie 2009 Ora 6:31 pm

9. 19 aprilie 2009 CONFERINŢA SECRETĂ În situatia de nereprezentaţi si excomunicaţi la Conferinţa la vârf de la Puerto España, nu am putut afla până azi ceea ce s-a discutat acolo. Ne-au lăsat să sperăm că reuniunea nu va fi secretă, dar stăpânii spectacolului ne-au privat de un atât de interesant exerciţiu intelectual. Vom cunoaşte esenţa, dar nu şi tonul vocii, nici privirile, nici feţele care reflectă atât de mult ideile, etica şi caracterul persoanelor. O conferinţă Secretă este mai rea decât filmul mut. Timp de câteva minute scurte televiziunea a luat câteva imagini. La stânga lui Obama era un domn pe care nu l-am putut identifica bine, pe când punea mâna pe spatele lui Obama, ca un elev de opt ani pe cel al unui coleg din rândul întâi. Lângă el, în picioare, un altul din anturaj îl interupea pentru a dialoga cu preşedintele Statelor Unite; am văzut la cei care-l inoportunau înfăţişarea unei oligarhii care n-a cunoscut niciodată foamea şi în puternica ţară a lui Obama speră să aibă scutul care să le apere sistemul de temutele schimbări sociale. La Conferinţă a prevalat, până în acel moment, o atmosferă ciudată.Spectacolul artistic al amfitrionului a strălucit realmente. De puţine ori, poate niciodată, n-am văzut ceva asemănător. Un bun crainic, după cum se pare trinitar, spusese cu mândrie că era ceva unic. A fost o adevărată risipă de cultură şi în acelaşi timp de lux. Am meditat puţin. Am calculat cât ar costa totul şi deodată mi-am dat seama că nici o altă ţară din Caraibe nu putea să-şi permită luxul de a prezenta un spectacol asemănător, că sediul Conferinţei este imens de bogat, un fel de Statele Unite înconjurate de mici ţări sarace. Ar putea haitienii cu atât de bogata lor cultură sau Jamaica, Granada, Dominica, Guyana, Belize sau alta, să fie sediul unei conferinţe atât de luxoase? Plaja lor poate fi minunată, dar n-ar fi înconjurată de turnuri care caracterizează peisajul trinitar şi acumulează cu această materie primă , nerenovabilă, resurse substanţiale care azi constituie bogăţiile acestei ţări. Aproape toate celelalte insule care compun comunitatea din Caraibe, situate mai la nord, sunt direct în bătaia uraganelor cu intensitate crescândă care în fiecare an pustiesc insulele surori din Caraibe. O fi amintit cineva la această Conferinţă de faptul că Obama a promis să investească oricât va fi nevoie pentru ca Statele Unite să se autoaprovizioneze cu combustibil? Asemenea politică ar afecta direct multe state reunite acolo care nu vor putea dispune de tehnologiile şi enormele investiţii necesare pentru un efort în aceasta sau altă direcţie. Ceva într-adevăr m-a impactat în etapa Cofnerinţei parcurse până azi, sâmbătă 18 aprilie, ora 11:47, la care scriu aceste rânduri: discursul lui Daniel Ortega. Mi-am promis mie însumi să nu public nimic până luni, 20 aprilie, pentru a observa ce se întâmplă la faimoasa conferinţă la vârf. Nu a vorbit economistul, savantul, intelectualul sau poetul. Daniel nu şi-a ales cuvintele pentru a-i impresiona pe ascultătorii săi. A vorbit Preşedintele uneia dintre cele cinci ţări cele mai sărace din emisferă, combatantul revoluţionar, în numele unui grup de ţări centroamericane şi al Republicii Dominicane care este asociată la SICA. Ar fi de-ajuns să fii unul din sutele de mii de nicaraguaieni care au învăţat să cietească şi să scrie în prima etapă a Revoluţiei Sandiniste, în care indicele




analfabetismului s-a redus de la 60% la 12%, sau când Daniel a ajuns din nou la putere în 2007, şi analfabetismul crescuse iar la 35%. Discursul său a durat aproximativ 50 de minute, cu voce calmă şi răspicată, dar dacă îl reproduc în întregime ar fi prea lungă această reflecţie. Voi sintetiza declaraţiile lui deosebite folosind propriile sale cuvinte la fiecare idee fundamentală pe care a transmis-o. Nu voi folosi puncte de suspensie şi o voi face cu ghilimele numai când Daniel se referă la cuvintele altei persoane sau instituţii: Nicaragua a apelat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga: a intentat proces contra politicii de război, a politicii teroriste duse de preşedintele Ronald Reagan în numele Statelor Unite. Delictul nostru: că ne-am eliberat de tirania lui Anastasio Somoza, impusă de intervenţia trupelor yanchee în Nicaragua. America Centrală s-a văzut zguduită încă din secolul trecut de politicile expansioniste, politicile de război care ne-au determinat să ne unim, noi centroamericanii, pentru a o învinge. Apoi au fost intervenţiile care s-au prelungit din anul 1912 până în anul 1932 şi au lăsat ca rezultat impunerea tiraniei celor ca Somoza, înarmate, finanţate şi apărate de guvernanţii nordamericani. Am avut prilejul să mă întâlnesc cu preşedintele Reagan în plin război, ne-am dat mâna şi i-am cerut să înceteze războiul contra Nicaragua. Am avut prilejul de a mă întâlni cu preşedintele Carter şi când mi-a spus că „acum că a plecat tirania lui Somoza, poporului nicaraguayan i-a venit momentul să schimbe Nicaragua”. I-am spus: Nu, Nicaragua nu trebuie să se schimbe, cei care trebuie să se schimbe sunteţi dv. Nicaragua n-a invadat niciodată Statele Unite; Nicaragua nu a minat niciodată porturile Statelor Unite; Nicaragua nu a aruncat nici o piatră contra ţării nordamericane; Nicaragua nu a impus nici un guvern în Statele Unite; dv. sunteţi cei care trebuie să se schimbe, nu nicaraguayenii. În plin război încă, am avut posibilitatea să mă întâlnesc cu cel care pe atunci tocmai îşi asumase preşedinţia Statelor Unite, George Bush, tatăl. La o reuniune în Costa Rica din anul 1989, când ne-am aşezat am nimerit faţă în faţă cu preşedintele Bush şi

el a comentat: „Aici a venit presa pentru că vrea să vadă cum se bat Preşedintele Statelor Unite şi Preşedintele Nicaragua şi am făcut efortul să nu-i facem presei pe plac”, a spus Bush. Nicaragua continua să fie supusă războiului impus de Statele Unite; la cererea pe care a făcut-o Nicaragua la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, Curtea a decis şi a dat sentinţa, a spus cu toată claritatea că „statele Unite trebuiau să oprească orice acţiune militară, minarea porturilor, finanţarea războiului; că trebuiau să indice în ce locuri au pus minele şi ei nu voiau să dea aceste informaţii”, de asemenea prin sentinţă Statele Unite trebuiau să plătească despăgubiri Nicaraguăi şi pentru blocada economico-comercială pe care o impuseseră. Luptele pe care le ducem în Nicaragua, în America Centrală şi Latină pentru a elibera popoarele noastre de analfabetism, sunt lupte pe care le purtăm cu solidaritatea necondiţionată, generoasă, a poporului frate al Cubei, a lui Fidel, care a fost cel care a promovat aceste programe solidare de alfabetizare, şi preşedintele ei Raul Castro, care le-a dat continuitate acestor programe, deschise pentru toate popoarele latinoamericane şi caraibiene. Apoi s-a alăturat cu un spirit generos poporul bolivarian, poporul Venzuelei, cu preşdintele ei Hugo Chavez Frias. Aici suntem prezenţi o mare majoritate a Preşedinţilor şi Şefilor de guverne din America Latină şi Caraibe; participă Preşedintele Statelor Unite, Primul ministru al Canadei; dar aici sunt două mari absenţe: una, Cuba, al cărei delict este acela de a fi luptat pentru independenţă, pentru suveranitatea popoarelor, pentru a fi acordat solidaritate, fără să pună condiţii, popoarelor noastre, şi de aceea este sancţionată, de aceea este pedepsită, de aceea este exclusă. De aceea nu mă simt comod la această Reuniune, nu mă pot simţi bine la această Reuniune, mă simt ruşinat că particip la această Reuniune în absenţa Cubei. Şi alt popor nu este prezent aici, pentru că, spre deosebire de Cuba, o ţară independentă, solidară, acesta este supus încă politicilor colonialiste: mă refer la poporul frate din Puerto Rico. Lucrăm pentru a construi o mare alianţă, o mare unitate a popoarelor latinoamericane şi caraibiene. Va sosi ziua în care şi aici, în această mare alianţă, va fi şi poporul din Puerto Rico.




În anii 50 discriminarea rasială era instituţionalizată, făcea parte din modul de viaţă nordamerican, era parte a democraţiei nordamericane: negrii nu puteau să intre într-un restaurant pentru albi, nici în barurile pentru albi; copiii, fii din familii de negri, nu puteau să meargă la şcolile unde învăţaru copii albi. Pentru a sparge zidul discriminării rasiale a fost nevoie să existe – şi acest lucru îl cunoaşte mai bine decât noi chiar preşeditnele Obama – Martin Luther King, care spunea: „Eu am un vis”. Visul a devenit realitate şi zidul discriminării rasiale s-a năruit în Statele Untie ale Americii, graţie luptei acestui popor. Această Reuniune la vârf, această întâlnire începe tocmai în ziua în care a început invazia din Cuba în anul 1961. Vorbind cu preşedintele Cubei, Raul Castro, acesta mi-a dat unele date. Raul: „Daniel, preşedintele Obama s-a născut pe 4 august 1961, avea trei luni şi jumătate când am reuşit victoria de la Playa Giron la 19 aprilie acelaşi an; evident, nu are nici o responsabilitate pentru acest fapt istoric. La 15 aprilie, bombardierele; la 16 se proclamă socialismul, de către Fidel, la funeraliile victimelor; pe 17 începe invazia; pe 18 continuă luptele şi pe 19, victoria, în mai puţin de 72 de ore. Raul.” (Mi-a relatat Raul, la întoarcerea de la Cumana, că scriindu-i o notă lui Daniel, a făcut un calcul rapid şi a comis o eroare afirmând că invazia de la Playa Giron s-ar fi produs pe când Obama avea trei luni şi jumătate, fiindcă trebuia să spună că acesta s-a năascut trei luni şi jumătate mai târziu; că el era singurul vinovat pentru greşală.) Aceasta este istorie. În anul 2002, şi tot în luna aprilie, la 11 aprilie, s-a produs o lovitură de stat cu intenţia de a-l asasina pe un preşedinte ales al Republicii Bolivariene Venezuela; preşedintele Hugo Chavez a fost capturat, şi exista ordinul de a fi asasinat. Când a apărut guvernul marionetă, guvernul nordamerican, prin purtătorul său de cuvânt, îi recunoaşte pe autorii loviturii şi le dă dreptate. Avem motiv să spunem că asta nu este istorie; abia acum şapte ani s-au produs aceste fapte violente contra instituţiilor unui popor, ale unei ţări progresiste, solidare, revoluţionare. Cred că timpul pe care mi l-am acordat este mult mai scurt decât cel pe care a trebuit să-l petrec, trei ore, aşteptând pe aeroport în avion. Libertatea de expresie trebuie să fie pentru cel mare şi pentru cel mic: Belize, Costa Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama, El Salvador şi Republica Dominicană ca asociat. Aria teritorială este de 568 988 kmp. Populaţia însumează ceva mai mult de 41,7 milioane de locuitori.

Am propus să li se acorde TPS (Statut de Protecţie Temporară) tuturor imigranţilor care se află în Statele Unite, dar cauzele emigrării se află în subdezvoltare, în sărăcia în care trăiesc popoarele centroamericane. Singurul mod de a opri acest aflux de imigranţi spre Statele Unite nu este ridicând ziduri, nu este sporind paza militară la frontiere. Statele Untie au nevoie de mână de lucru centroamericană, aşa cum au nevoie de munca mexicană; când această mână de lucru depăşeşte nevoile economiei nordamericane, atunci vin politicile represive, sunt alocate fonduri fără condiţii politice, fără condiţionările Fondului Moentar Internaţional. Avem sarcina ingrată de a ne îngriji de frontierele Statelor Unite în faţa consumului de droguri. Numai în Nicaragua, anul trecut, poliţia naţională a sechestrat peste 360 de tone de coca. Aceasta, la preţul pieţei din Statele Unite, în mod sigur depăşeşte 1 000 de milioane de dolari. Cât plătesc Statele Unite statului Nicaragua pentru paza frontierelor? Un milion 200 de mii de dolari. Nu este just, nu este echitabil, nu este etic, nu este mo ral să fie G-20 cel care să continue să ia marile decizii; a venit ceasul să fie G-192, adică toţi, la Naţiunile Unite. Cei care au avut negocieri cu Fondul (FMI) ştiu perfect ce înseamnă fondul, cum au sacrificat programe sociale, programe agricole, programe productive, pentru a scoate bani ca să plătească datoria, datoria impusă prin norme stabilite de capitalismul global. Nu a fost decât un instrument pentru a stabili şi dezvolta, din metropole, politici colonialiste, neocolonialiste şi imperialiste. Mahatma Gandhi în acea luptă eroică pe care a purtat-o pentru independenţa Indiei în faţa Angliei, spunea: „Anglia a folosit un sfert din resursele planetei pentru a atinge stadiul ei actual de dezvoltare. De câte resurse va avea nevoie India pentru a ajunge la aceeaşi dezvoltare?” Deja în secolul XXI şi de la sfârşitul secolului XX, nu mai era numai Anglia, ci toate ţările capitaliste dezvoltate îşi clădesc hegemonia pe seama distrugerii planetei şi a speciei umane, impunând valorile consumiste ale modelului propriu.




Singura modalitate de a salva planeta, şi cu cu aceasta dezvoltarea durabilă a omenirii, va fi punerea bazelor unei noi ordini economice internaţionale, a unui nou model economic, social, politic, care să fie într-adevăr just, solidar şi democratic. În proiectul care se cunoaşte ca Petrocaribe şi ALBA – în Petrocaribe sunt aproape toate ţările din Caraibe; dar şi câteva ţări centroamericane. Sunt ţări din SICA care suntem în Petrocaribe: Belize, Guatemala, Honduras, Republica Dominicană, Nicaragua, Panama. „Şefii de state şi de Guverne din Bolivia, Cuba, Dominica, Honduras, Nicaragua şi Venezuela, ţări membre ale ALBA, considerăm că proiectul de Declaraţie al celei de-a V-a Conferinţe la nivel înalt a Americilor este insuficient şi inacceptabil pentru următoarele motive: (Citeşte imediat declaraţia ALBA despre documentul propus pentru sumitul Americilor.) „Nu dă răspuns la tema Criza Economică Global, deşi aceasta constituie cea mai mare provocare cu care omenirea s-a confruntat vreodată. „Exclude nejustificat Cuba, fără să facă vreo menţiune la consensul general care există în regiune pentru a condamna blocada şi încercările de izolare la care poporul său şi guvernul au fost neîncetat obiectul în mod criminal. „Ceea ce trăim acum este o criză economică globală cu caracter sistemic şi structural şi nu o criză ciclică obişnuită. „Capitalismul a provocat criza ecologică pentru că a subordonat condiţiile necesare pentru viaţa pe planetă predominării pieţei şi câştigurilor.” Pentru a evita acest deznodământ este necesar să fie dezvoltat un model alternativ la sistemul capitalist. Un sistem de armonie cu mama noastră Terra şi nu de jefuire a resurselor naturale, un sistem de diversitate culturală şi nu de înnăbuşire a culturilor şi de impunere a valorilor culturale şi a stilului de viaţă străin de realităţile ţărilor noastre; un sistem de pace bazat pe justiţie socială şi nu pe politici şi războaie imperialiste; un sistem care să nu le reducşa condiţia de simpli consumatori sau de marfă. Referitor la blocada Statelor Unite impusă Cubei şi excluderea acestei ţări de la Conferinţa Americilor, ţările din Alternativa Bolivariană pentru Popoarele Americii Noastre reiterăm Declaraţia pe care toate

ţările Americii Latine şi Caraibelor au adoptat-o la 16 decembrie 2008 pentru nevoia de a se pune capăt blocadei economice, comerciale şi financiare impuse de guvernul Statelor Unite ale Americii contra Cubei, inclusiv aplicarea aşa numitei Legi Helms-Burton, pe larg cunoscute de toată lumea. În ţara mea, Nicaragua, guvernele care m-au precedat au aplicat cu precizie politica neoliberală. Din anul 1990, când Frontul Sandinist părăseşte guvernarea, până la 10 ianuarie 2007, când Frontul Sandinist revine la guvernare; politica neoliberală a fost aplicată timp de 16 ani. Când a triumfat revoluţia în Nicaragua în 1979, tiraniile şi guvernele care fuseseră impuse şi susţinute de guernanţii nordamericani în Nicaragua, democraţii care se autodenumeau democraţi au lăsat Nicaragua cu un procent de 60% de analfabeţi. Prima noastră mare bătălie a fost să eradicăm analfabetismul, şi am mers să luptăm şi am reuşit să reducem analfabetismul la 11,5%, 12%. N-am putut să mergem mai departe pentru că ni s-a impus o politică de război din partea administraţiei Reagan. Am părăsit guvernarea în 1990 cu 12,5% analfabetism în ţară şi am primit ţara, în luna inauarie 2007, cu 35% analfabeţi. Acestea nu sunt date pe care le inventează guvernul, sunt date prelucrate de organismele specializate în domeniul educaţiei şi culturii. Acesta este rezultatul neoliberalismului care a fost aplicat în Nicaragua, a privatizărilor care s-au aplicat în Nicaragua, pentru că s-a privatizat Sănătatea, s-a privatizat Educaţia, au fost excluşi săracii; pentru alţii a fost bine pentru că s-au îmbogăţit, modelul s-a demonstrat că este foarte de succes pentru a acumula bogăţii, de succes pentru a răspândi sărăcia. Este puternic concentrator de bogăţii şi mare multiplicator de mizerie şi sărăcie. Este o problemă de ordin etic, o problemă de ordin moral de care depinde viitorul, nu numai al ţărilor celor mai sărace, cum sunt cele cinci ţări pe care le-am menţionat aici din America Latină şi Caraibe, care nu avem de pierdut decât lanţurile, dacă nu există o schimbare de etică, dacă nu există o schimbare de morală, dacă nu există o schimbare de valori, care să ne permită să fim într-adevăr susţinuţi. De-acum nu mai este o problemă de ideologie, nu este o treabă politică; este o problemă de supravieţuire. Şi




toţi cuntem în aceeaşi situaţie, de la G-20 până la G-5, pentru că suntem cei mai sărăciţi din America Latină şi Caraibe. Gândesc că această criză care afectează azi lumea şi care duce la discuţii, dezbateri, în căutarea de soluţii, trebuie s-o asumăm luând în consideraţie că de-acum nu mai este posibil, nu mai este de susţinut modelul actual de dezvoltare. Singura formă de a ne salva toţi este să schimbăm modelul. Vă mulţumesc. Frazele lui Daniel la inaugurarea Conferinţei păreau bătăile de clopot vestind moartea unei politici de ssecole, care până acum câteva luni s-a aplicat popoarelor Americii Latine şi Caraibelor. Este ora 19:58. Tocmai am ascultat cuvintele preşedintelui Hugo Chavez. Canalul Venezolana de Televisiţon, se pare, a introdus o cameră la „Conferinţa Ssecretă” şi a transmis câteva cuvinte de-ale sale. Ieri l-am văzut întorcându-i cu amabilitate festului lui Obama când a trecut pe lângă el şi l-a salutat, un gest al Preşedintelui Statelor Unite fără îndoială inteligent. De data aceasta, Chavez s-a ridicat de pe scaun, s-a dus până la locul lui Obama în capătul unui salon rectangular împreună cu Michelle Bachelet şi i-a înmânat cunoscuta carte a lui Galeano, „Venele deshise ale Americii Latine”, actualizată sistematic de autor. Nu ştiu în ce moment al zilei s-a întâmplat. Am menţionat pur şi simplu ora la care am ascultat ştirea. Se anunţă că Reuniunea la vârf se va încheia mâine la amiază. Preşedintele Statelor Unite a fost foarte activ. Conform ştirilor s-a întrunit nu numai cu plenul Reuniunii, ci şi cu toate sub-grupurile regionale. Predecesorul său se culca devreme şi dormea multe ore. Se pare că Obama munceşte mult şi doarme puţin. Astăzi, 19 aprilie, la ora 11:57, nu văd nimic nou. Canalul CNN este fără ştiri proaspete. Ascult cele 12 bătăi ale ceasului, în acest moment a ocupat tribuna Conferinţei Primul ministru al Trinidad-Tobago. Îl ascult şi percep câteva lucruri ciudate. Figura lui Manning este încordată. După un moment vorbeşte Obama şi apoi răspunde la întrebările presei; îl văd mai degrabă aspru deşi calm. Ceea ce mi-a atras mai mult atenţia a fost că s-a organizat o conferinţă de presă a câtorva lideri, conferinţă la care niciunul n-a vorbit despre discrepanţele documentului.

Mnning spusese mai înainte că el însuşi s-a pregătit de acum doi ani când nu exista o profundă criză economică şi deci problemele actuale nu erau abordate cu toată claritatea. Neîndoielnic, m-am gândit, lipsea McCain. Cu siguranţă OSA, Leonel şi Republica Dominicană îşi aduc aminte de numele şefului militar al invadatorilor din 1965 şi de cei 50 000 de soldaţi care au ocupat-o pentru a împiedica întoarcerea lui Juan Bosch, care nu era un marxist-leninist. Cei de la conferinţă erau Primul ministru al Canadei, om deschis de dreapta şi singurul care a fost grosolan faţă de Cuba; preşedintele Mexicului, Felipe Calderon; Martin Torrijos din Panama, şi cum era logic, Patrick Manning. Caraibianul şi cei doi latinoamericani au fost respectuoşi faţă de Cuba. Niciunul nu a atacat-o şi şi-au exprimat opoziţia faţă de blocadă. Obama a vorbit despre puterea militară a Statelor Unite cu care ar putea ajuta lupta cotnra crimei organizate şi despre improtanţa pieţei nordamericane. A recunoscut şi faptul că programele pe care le derulează guvernul Cubei, ca trimiterea de contingente de medici în ţările Americii Latine şi Caraibelor, ar putea fi mai eficiente decât puterea militară a Washington-ului pentru a câştiga influenţă în regiune. Noi cubanezii nu o facem ca să câştigăm influenţă; este o tradiţie care a început în Algeria în 1963, pe când aceasta lupta contra colonialismului francez, şi am făcut-o în zeci de ţări din Lumea a Treia. A fost aspru şi evaziv în legătură cu blocada în interviul cu presa; dar deja s-a născut şi va împlini 48 de ani la 4 august. În aceeaşi lună, nouă zile mai târziu, eu voi împlini 83 de ani, aproape dublul vârstei lui, dar acum dispun de mult mai mult timp pentru a gândi. Vreau să amintesc un principiu etic elementar legat de Cuba: orice nedreptate, orice crimă, în orice epocă s-ar produce, nu are nici o scuză pentru a dura; blocada plină de cruzime contra poporului cubanez costă vieţi, costă suferinţe; de asemenea afectează economia care susţine o naţiune şi-i îngrădeşte posibilităţile de a coopera cu servicii de sănătate, edicaţie, sport, economisire a energiei şi protecţia mediului cu multe ţări sărace ale lumii.





10. 20 aprilie 2009 OBAMA ŞI BLOCADA

Ieri mă refeream la unghiul comic al „Declaraţiei de Angajare de la Puerto España”. Astăzi am putea să ne referim la unghiul dramatic. Sper ca prietenii noştri să nu se supere. Între documentul care ne-a parvenit ca proiect pentru a fi supus de amfitrioni Conferinţei şi cel care în definitiv s-a publicat sunt diferenţe. În graba din ultimul moment, n-a mai fost timp pentru nimic. Unele puncte s-au discutat în lungi şedinţe în săptămânile premergătoare evenimentului. În ultimul minut, propuneri ca cea pe care a prezentat-o delegaţia Boliviei au complicat şi mai mult tabloul. A fost inclusă ca o notă în document, spunea aşa: „Bolivia consideră că dezvoltarea politicilor şi schemelor de cooperare care au ca obiectiv extinderea bio-combustibililor în Emisfera Occidentală pot afecta şi decide asupra disponibilului de alimente şi ridicarea preţurilor, creşterea defrişărilor, deplasarea populaţiei în căutare de pământ agricol, şi prin urmare ar repercuta în creşterea crizei alimentare, afectând direct persoanele cu venituri mici, economiile cele mai sărace din ţările în curs de dezvoltare. Guvernul bolivian recunoscând necesitatea căutării şi folosirii de surse alternative de energie care să fie prietenoase cu natura, cum sunt energia geo-termală, solară, eoliană, şi micile şi marile hidrocentrale, propune o viziune alternativă bazată pe a trăi bine şi în armonie cu natura, pentru a dezvolta politici publice care să ţintească promovarea energiilor alternative care să garanteze protecţia planetei, mama noastră Terra.”

Trebuie avut în vedere, analizând această notă a Boliviei, că Statele Unite şi Brazilia sunt cele două mari producătoare de bio-combustibili din lume, cărora li se opune un număr în creştere de persoane de pe planetă, a căror rezistenţă a crescut din zilele întunecate ale lui George W. Bush. Sfătuitorii lui Obama au publicat pe Internet, în engleză, versiunea lui a interviului preşedintelui Statelor Unite cu ziariştii din Puerto Espana. La un moment dat afirmă: „Ceva mi s-a părut interesant – şi acest lucru îl cunoşteam într-un mod mai abstract dar era interesant în termeni specifici – a fost să-i ascult pe aceşti lideri care când au vorbit despre Cuba o făceau în mod foarte deosebit despre miile de medici din Cuba care lucrează în toată regiunea, şi de care aceste ţări sunt foarte dependente. Şi acest lucru este o atenţionare pentru noi în Statele Unite şi anume că dacă singura noastră interacţiune cu multe din aceste ţări este lupta contra drogurilor, dacă singura noastră interacţiune este militară, atunci este posibil să nu dezvoltăm legăturile care cu timpul pot creşte influenţa noastră şi care să aibă un efect binefăcător atunci când vom avea nevoie să facem să avanseze politicile intereselor noastre în regiune”.... „Mă gândesc că de aceea este atât de important ca pentru interacţionarea noastră nu numai aici în emisferă, ci în toată lumea, să recunoaştem că puterea noastră militară este numai o parte din puterea noastră, şi că trebuie să folosim diplomaţia noastră şi ajutorul pentru a dezvolta într-un mod mai inteligent, încât popoarele să poată vedea îmbunătăţiri concrete şi practice în viaţa oamenilor simpli plecând de la politica externă a Statelor Unite.”

Ziaristul Jake: „Vă mulţumesc, domnule Preşedinte. Dv. aţi ascultat aici pe mulţi lideri din America Latină care doresc ca Statele Unite să ridice blocada impusă Cubei. Dv. aţi spus că este o influenţă improtantă care nu trebuie eliminată. Dar în 2004, Dv. aţi sprijinit ridicarea embargoului. Dv. aţi spus că nu a reuşit să ridice nivelul de trai, că i-a oprimat pe nevinovaţi şi că era momentul să recunoaştem că această politică în special a eşuat. Mă întreb ce v-a făcut să vă schimbaţi părerea referitor la embargou.” Preşedintele: „Ei bine, 2004 mi se pare că este la mii de ani în urmă. Ce făceam eu în 2004?” Ziaristul Jake: „Eraţi candidat pentru Senat.” Preşedintele: „...Faptul că Raul Castro a spus că este dispus ca Guvernul său să aibă convorbiri cu al nostru nu numai despre ridicarea blocadei, ci şi despre alte teme ca drepturile omului, deţinuţii politici, acesta este un semnal de progres”.......„...sunt unele lucruri pe care Guvernul cubanez le-ar putea face. Ar putea pune în libertate deţinuţii politici; ar putea să reducă comisionul la trimiterile de ajutoare în bani ca răspuns la politicile pe care le-am aplicat de a permite familiilor de cubano-americani să trimită bani, pentru că rezultă că Cuba pune un impozit enorm, ei scot un câştig enorm. Acesta ar fi un exemplu de cooperare în care ambele guverne ar conlucra pentru a ajuta familia cubaneză şi a-i ridica nivelul de trai în Cuba.” Fără îndoială că Preşedintele a interpretat prost declaraţia lui Raul. Afirmând că Preşedintele Cubei este dispus să discute orice temă cu Preşedintele Statelor Unite, vrea să spună că nu-i este




teamă să abordeze orice gen de problemă. Este o dovadă de curaj şi încredere în principiile Revoluţiei. Nimeni nu trebuie să se mire că vorbeşte de graţierea celor sancţionaţi în martie 2003 şi trimiterea lor în Statele Unite, dacă această ţară ar fi dispusă să-i elibereze pe Cei cinci Eroi antiterorişti cubanezi. Aceştia, aşa cum deja s-a întâmplat cu mercenarii de la Giron, sunt în serviciul unei puteri străine care ameninţă şi blochează Patria noastră. Pe de altă parte, formulând că Cuba impune un „enorm impozit” şi „obţine enorme câştiguri”, este o încercare a consilierilor lui de a semăna zâzanie şi a-i dezbina pe cubanezi. Toate ţările percep anumite comisioane petnru transferurile în devize. Dacă sunt dolari, cu atât mai mult trebuie s-o facem, pentru că este moneda statului care ne blochează. Nu toţi cubanezii au rude în străinătate care să le trimită bani. A redistribui o parte relativ mică în beneficiul celor mai nevoiaşi în alimente, medicamente şi alte bunuri este absolut just. Patria noastră nu posedă privilegiul de a converti în devize biletele care ies de la Imprimeria Statului, bilete pe care chinezii de multe ori le-au denumit „monedă fier vechi”, cum am spus în alte ocazii şi a fost una din cauzele actualei crize economice. Cu ce bani Statele Untie îşi salvează băncile şi multinaţionalele îndatorând la rândul lor viitoarele generaţii de americani? Ar fi Obama dispus să discute aceste teme? Daniel Ortega a spus foarte clar când a amintit prima sa convorbire cu Carter, pe care o repet azi: „Am avut ocazia să mă întâlnesc cu preşedintele Carter şi când mi-a spus că acum că am ieşit din

tirania lui Somoza, că poporul nicaraguaian a doborât tirania Somoza, era momentul ca „Nicaragua să se schimbe”. I-am spus: „Nu, Nicaragua nu trebuie să se schimbe, cei care trebuie să se schimbe sunteţi voi; Nicaragua n-a invadat niciodată Statele Unite; Nicaragua nu a minat niciodată porturile Statelor Unite; Nicaragua nu a aruncat nici o piatră împotriva naţiunii nordamericane; Nicaragua nu a impus guverne în Statele Unite, Dv. sunteţi cei care trebuie să se schimbe, nu nicaraguaienii”. În conferinţa de presă şi în reuniunile finale ale Conferinţei, Obama a dat dovezi de autosuficienţă. N-au fost străini de această atitudine a Preşedintelui american nici poziţiile abjecte ale unor lideri latinoamericani. Am spus acum câteva zile că tot ce spune fiecare sau face la Conferinţă se va cunoaşte. Când a vorbit, răspunzându-i lui Jake, că din 2004 până azi parcă ar fi trecut mii de ani, a fost superficial. Trebuie să aşteptăm atâţia ani ca să suspende blocada? N-a inventat-o, dar şi-a asumat-o la fel ca alţi zece preşedinţi ai Statelor Unite. I se poate prevesti pe acest drum un eşec sigur ca al tuturor predecesorilor săi. Nu acesta a fost visul lui Martin Luther King, al cărui rol în lupta pentru drepturile omului va ilumina tot mai mult drumul poporului american. Trăim timpuri noi. Schimbările sunt inevitabile. Liderii trec, popoarele rămân. Nu va trebui să aşteptăm mii de ani, numai opt vor fi de-ajuns, pentru ca într-o maşină blindată, într-un elicopter mai modern şi un avion mai sofisticat, un alt Preşedinte al Statelor Unite, fără îndoială mai puţin inteligent, promiţător şi admirat în lume

decât Barack Obama, să ocupe acest post lipsit de glorie. Mâine vom avea mai multe ştiri de la Conferinţă.


11. 20 aprilie 2009 VISURI DELIRANTE

Nu-mi explican cauza euforiei unora dintre participanţii la Conferinţa de la Puerto Espana. Am făcut un mare efort şi am citit faimoasa Declaraţie-Angajament, aprobată la această „Conferinţă a Americilor”. Ascultasem conferinţa de presă prezidată de Primul ministru al Trinidad-Tobago, Patrick Manning, şi la care au luat parte ilustrul Stephen Harper, Primul ministru al Canadei şi preşedinţii Mexicului şi Panama, Felipe Calderon şi Martin Torrijos. A fost, după părerea lor, cea mai extraordinară Conferinţă care a avut loc vreodată. Trebuie să se fi produs vreun miracol, m-am gândit eu. Piatra filozofală a fost descoperită. De ce să ne mai îngrijorăm vreo clipă? Să nu se gândească nimeni că a fost opera întâmplării. Este că nu ştim să citim şi să scriem? OSA este cea care ne salvează pe toţi. Asta constă în 13 din cele 97 de paragrafe de pe cele 67 de pagini ale declaraţiei finale. Voi folosi şase pagini din cele opt ale aceste reflecţii pentru a recunoaşte şi gloriile câştigate de OSA:




„Reafirmăm principiile şi valorile cuprinse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Carta Organizaţiei Statelor Americane (OSA), Carta Democratică Interamericană, Consensul de la Monterrey de Finanţare pentru Dezvoltare şi Declaraţia Mileniului; şi suntem hotărâţi să ne intensificăm lupta contra sărăciei, foametei, excluderii sociale, a discriminării şi inegalităţii, precum şi pentru promovarea includerii şi coeziunii sociale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale popoarelor noastre şi atingerea dezvoltării şi justiţiei sociale. „Reafirmăm importanţa promovării cooperării ditnre Statele noastre în mod solidar în diferite domenii ale relaţiilor interamericane, în conformitate cu principiile şi obiectivele esenţiale ale Cartei OSA, recunoscând diversitatea noastră socială, politică şi economică.” „Îi vom instrui pe miniştrii noştri, în special pe cei responsabili cu finanţele, planificarea şi dezvoltarea socială, să iniţieze sau să întărească programele naţionale de protecţie socială, includere şi eradicare a sărăciei...Vom adresa o chemare către OSA, Banca Interamericană pentru Dezvoltare (BID) şi alte instituţii regionale şi sub-regionale de finanţare şi dezvoltare pertinente, să sprijine aceste eforturi în cadrul mantatului lor.” „Îi îndemnăm pe Miniştrii Muncii ca, în contextul Conferinţei Interamericane a Miniştrilor Muncii ai OSA (CIMT) în colaborare cu organele consultative ale lucrătorilor şi angajatorilor şi cu sprijinul OIM, să sprijine un program de muncă pentru a atinge aceste obiective la a XXVI CIMT care va avea loc în anul 2009.” „...Vom adresa o chemare Miniştrilor Educaţiei, cu sprijinul OSA, al instituţiilor regionale şi internaţionale specializate şi organizaţiile societăţii civile, să dezvolte strategii pentru a face accesibilă educaţia gimnazială de calitate în toate ţările noastre şi pentru toţi tinerii până cel târziu 2015, mai ales pentru grupurile mai vulnerabile şi acelea cu nevoi educative speciale”. „Ne vom intensifica eforturile pentru a preveni şi combate toate aspectele problemei mondiale a drogurilor şi delictelor conexe, prin întărirea cooperării internaţionale şi o abordare integrală şi echilibrată, bazată pe principiul responsabilităţii comune, în conformitate cu principiile conţinute în Carta Naţiunilor Unite şi a OSA, dreptul internaţional şi cadrul nostru legal aplicabil.

„Vom solicita ca Secretariatul General al OSA să prezinte în faţa următoarei Conferinţe la vârf a Americilor un raport despre progresele realizate în îndeplinirea angajamentelor asumate la Reuniunile Miniştrilor în materie de Siguranţă Publică a Americilor (MISPA) şi la Reuniunile Miniştrilor de Justiţie sau alţi Miniştri, Procurori sau Procurori Generali ai Americilor (REMJA)... Vom promova o mai mare cooperare la aceste reuniuni, precum şi activitatea OSA în sprijin ul MISPA şi REMJA. Ne exprimăm mulţumirile noastre pentru sprijinul permanent tehnic pe care îl acordă OSA în problemele care se tratează la aceste reuniuni.” „...Vom încuraja activităţile OSA în elaborarea unei strategii integrale şi emisferice pentru promovarea cooperării interamericane în tratarea bandelor de delincvenţi.” „...Ne reînnoim angajamentul de a combate sărăcia, inegalitatea, foametea şi excluderea socială cu scopul de a ridica condiţiile de viaţă ale popoarelor noastre şi întărirea guvernabilităţii democratice în Americi, şi vom respecta principiile Cartei Democratice Interamericane şi le vom aplica pe deplin.” „Ne reiterăm sprijinul pentru atingerea obiectivelor cuprinse în Carta Socială a Americilor şi Planul de Acţiune, care caută să ofere tuturor cetăţenilor noştri mai multe oportunităţi pentru a beneeficia de dezvoltarea durabilă cu echitate şi includere socială. Îndemnăm OSA să încheie pregătirile acestor instrumente şi vom acţiona pentru a încheia negocierile şi pentru adoptarea acestor documente înainte de finele anului 2009.” „Recunoaştem importanţa rolului pe care-l desfăşoară OSA în soluţionarea paşnică a diferendelor noastre, participarea ei la promovarea unei culturi democratice, de pace, dialog şi non violenţă în regiune, precum şi rolul ei în implementarea Cartei Democratice Interamericane.” „Ţările noasstre vor încerca să continue prezentarea de rapoarte naţionale anuale în faţa OSA despre acţiunile şi progresele realizate în atingerea obiectivelor specifice fixate la Conferinţele la vârf ale Americilor”. De ce să ne mirăm că, cu ajutorul şi inspiraţia unei atât de binefăcătoare instituţii în paragraful final, la pagina 67 a declaraţiei, se afirmă: „Noi Şefele şi Şefii de Stat şi de Guvern ai Americilor, convenim că acest document trebuie dat publicităţii ca „Declaraţia




Angajament de la Puerto Espana”, şi aşa îl aprobăm la data de 19 aprilie anul 2009?” Oare OSA este garanţia suveranităţii şi integrităţii popoarelor Americii Latine? Întotdeauna! A intervenit vreodată în treburile interne ale unei ţări din emisferă? Niciodată! Este adevărat că constituie întotdeauna un instrument docil al Statelor Unite? Niciodată! A murit vreun latinoamerican sau caraibian din vina sa? Nici unul! Sunt calomnii ale Castro-Comunismului emanat din Cuba, ţară expulzată din OSA, pentru că guvernul ei a proclamat marxism-leninismul, o ţară unde niciodată n-au avut loc alegeri, nimeni nu votează şi nici nu este ales, acolo domneşte o tiranie care a avut neobrăzarea să înfrunte o ţară atât de slabă, fără apărare şi săracă aşa cum este Statele Unite timp de jumătate de secol. Dacă nu se cuminţeşte, Guvernul dezinteresat şi nobil al acestei ţări nu-i va vinde Cubei nici o aspirină. OSA este garanţia pentru poporul cubanez în suferinţă a drepturilor lui democratice.


12. 22 aprilie 2009 CONFERINŢA ŞI MINCIUNA Unele lucruri pe care mi le-a spus Daniel Ortega ar fi greu de crezut dacă n-ar fi fost el cel care le spune şi dacă n-ar fi fost o Conferinţă a Americilor în care s-au petrecut. Neobişnuit este că nu a existat un asemenea consens asupra documentului final. Grupul ALBA nu l-a semnat; aşa a lăsat consemnat în ultimele convorbiri cu Obama în prezenţa lui Manning şi a celorlalţi lideri în dimineaţa zilei de 19 aprilie. La acea reuniune au vorbit Chavez, Evo şi Daniel pe tema respectivă cu absolută claritate. Mi s-a părut că Daniel a exprimat o plângere amară când, în ziua inaugurării Conferinţei la vârf, a spus în discursul lui: „...Mă gândesc că timpul pe care mi l-am acordat este mult mai scurt decât cel de care am avut nevoie, trei ore, să aştept la aeroport în avion.” L-am întrebat despre acest lucru şi mi-a spus că şase lideri de nivel înalt au trebuit să aştepte pe pistă: Lula, al Braziliei, Harper, al Canadei, Bachelet, a statului Chile, Evo, al Boliviei, Calderon, al Mexicului şi el, care era al şaselea. Motivul? Organizatorii, dintr-un zel de adulaţie, au decis astfel pentru a-l primi pe Preşedintele Statelor Unite. Daniel a aşteptat cele 3 ore în avionul încins al LACSA, acesta fiind reţinut la sol sub soarele arzător de la Tropic. Mi-a explicat comportamentul principalilor lideri prezenţi la Conferinţă, problemele esenţiale şi specifice ale fiecărei ţări din America Latină şi Caraibe. Nu l-am simţit ranchiunos. Era sigur pe el, liniştit şi înţelegător. Am amintit timpurile războiului murdar al lui Reagan, miile de arme aruncate de acesta contra statului Nicaragua, zecile de mii de morţi, minarea porturilor, folosirea drogurilor de către guvernul Statelor Unite pentru a-şi bate joc de dispoziţiile Congresului care interzisese fondurile pentru finanţarea acelui război cinic. Nu trecem cu vederea invazia criminală din Panama ordonată de Bush tatăl, oribila omorâre a lui El Chorrillo, miile de panamezi morţi, invazia micii Granada cu complicitatea altor guverne din regiune, fapte destul de recente în tragica istorie din emisfera noastră. În ficare dintre crime era mâna păroasă a OSA, principalul complice la acţiunile brutale ale marii puteri militare şi economice contra popoarelor noastre sărăcite. Mi-a relataat cât rău a făcut traficul de droguri şi crima organizată în ţările din America Centrală, traficul de arme nordamericane, imensa piaţă care impulsionează această activitate atât de nocivă pentru ţările din America Latină şi Caraibe. Mi-a vorbit despre posibilităţile economice ale Americii Centrale ca o resursă naturală de mare valoare. El consideeră că Nicaragua, pe această cale, ar putea atinge o capacitate de generare de energie echivalentă cu 2 milioane de kw/h. Astăzi capacitatea totală de generare electrică, incluzând




diversele surse de energie, abia dacă atinge 700 000 kw/h şi sunt frecvente întreruperile. Mi-a vorbit despre capacitatea statului Nicaragua de a produce alimente, de preţul laptelui care se distribuie la un preţ de o treime cât costă în Statele Unite, deşi salariile din SUA sunt de zeci de ori mai mari. În jurul acesteia şi a altor teme practice s-a derulat convorbirea noastră. În nici o clipă nu l-am văzut ranchiunos şi cu tât mai puţin sugerând măsuri extremiste în problema economică. Este bine informat şi analizează cu mare realism ce se poate şi ce trebuie făcut. I-am explicat că multe persoane din ţara noastră nu au putut asculta discursul lui din cauza orarului şi din lipsa de informaţie la momentul oportun de la Conferinţă, că de aceea îi ceream să accepte să explice într-o emisiune de televiziune, subiectele cele mai interesante legate de Conferinţa Americilor, la o masă rotundă cu trei ziarişti tineri, lucru care sigur că va interesa pe mulţi latinoamericani, caraibieni, nordamericani şi canadieni. Daniel cunoaşte multe posibilităţi concrete pentru a îmbunătăţi viaţa poporului din Nicaragua, una dintre cele cinci ţări cele mai sărace din emisferă, ca urmare a intervenţiilor şi jafului practicat de Statele Unite. I-a făcut plăcere victoria lui Obama şi l-a observat bine în timpul Conferinţei. Nu i-a plăcut comportamentul lui la reuniune. „Se mişca de colo colo – mi-a spus - în căutarea de persoane pe care să le influenţeze, sugestionându-le cu puterea lui şi cu linguşeala.” Desigur că pentru un observator de la distanţă, se percepea o strategie concertată pentru a exalta poziţiile cele mai convenabile pentru interesele Statelor Unite şi mai opuse politicilor de schimbări sociale, de unitate şi suveranitate a popoarelor noastre. Cel mai rău a fost, după judecata mea, manevra de a prezenta o declaraţie presupus sprijinită de toţi. Blocada Cubei nici măcar nu este menţionată în Declaraţia Finală şi Preşeditnele Statelor Unite a folosit-o pentru a-şi justifica acţiunile şi a acoperi presupusele concesii făcute de Administraţia lui Cubei. Noi am înţelege mai bine limitele reale pe care noul Preşedinte al Statelor Unite le are în a introduce schimbări în politica ţării sale faţă de patria noastră, decât folosirea minciunii pentru a-şi justifica acţiunile.

Oare trebuie să aplaudăm agresarea spaţiului nostru tv şi radio, folosirea tehnologiei sofisticate pentru a invada acest spaţiu de la mare înălţime şi aplicarea aceleiaşi politici a lui Bush contra Cubei? Trebuie să acceptăm dreptul Statelor Unite de a menţine blocada pe o perioadă geologică până va aduce democraţia capitalistă în Cuba? Obama mărturiseşte că liderii ţărilor latinoamericane şi caraibiene îi vorbesc peste tot despre serviciile prestate de medicii cubanezi, şi totuşi zice că: „...Asta este o atenţionare pentru noi în Statele Unite că dacă singura noastră relaţie cu multe ţări este lupta contra drogurilor, dacă singura noastră relaţie este militară, atunci este posibil să nu dezvoltăm legăturile care cu timpul ar putea să crească influenţa noastră şi să aibă un efect benefic atunci când vom avea nevoie să avanseze politicile în interesul nostru în regiune.” În subconştient, Obama înţelege că Cuba se bucură de prestigiu pentru serviciile prestate de medicii ei în regiune şi le dă chiar mai mare importanţă decât le dăm noi înşine. Poate nici măcar nu l-au informat că Cuba a trimis medici nu numai în America Latină şi Caraibe, ci şi în numeroase ţări din Africa, Asia, în situaţii de catastrofe, pe mici insule din Oceania ca Timor Leste şi Seychelles, ameninţate cu scufundarea dacă clima se schimbă şi chiar s-a oferit să trimită, în chestiune de ore, o brigadă completă de medici pentru a veni în ajutorul victimelor uraganului Katrina când mare parte din New Orleans rămăsese sub apă şi ar fi putut salva multe vieţi. Mii de tineri selecţionaţi din alte ţări au fost formaţi ca medici în Cuba, încă zeci de mii se pregătesc în prezent. Dar nu numai în domeniul sănătăţii am cooperat, ci şi în cel al educaţiei, al sportului, ştiinţei, culturii, economisirii energiei, reîmpăduririlor, în protecţia mediului şi alte domenii. Organele Naţiunilor Unite ar putea da mărturii despre aceste lucruri. Încă ceva: sângele patrioţilor cubanezi s-a vărsat în lupta contra ultimelor bastioane ale colonialismului în Africa şi eliminarea Apartheidului, aliat al Statelor Unite. Lucrul cel mai important l-a spus deja Daniel la Conferinţă, şi anume absenţa totală a condiţiilor în cooperarea Cubei, mica Insulă pe care Statele Unite o blochează. Nu o facem în căutare de influenţă şi sprijin. Au fost principiile acelea care ne susţin lupta şi rezistenţa.




Indicele mortalităţii infantile în Cuba este mai mic decât cel din Statele Unite; de mult timp nu mai există analfabeţi; copiii albi, negri sau metişi merg zilnic la şcoală, dispun de aceleaşi posibilităţi de a învăţa, inclusiv cei care au nevoie de educaţie specială. Am atins nu justiţia absolută, dar nivelul maxim de justiţie posibil. Toţi membrii Adunării Naţionale sunt propuşi şi aleşi de popor, votează peste 90% din populaţia cu drept de vot. Nu am cerut să avem democraţia capitalistă în care v-aţi format Dv. şi în care sincer şi având tot dreptul sa credeţi. Nu vrem să exportăm sistemul nostru politic în Statele Unite.


b)Turcia

1. Al 5-lea Forum Mondial al Apei

La Istanbul s-a tinut pe 16-21 martie al 5-lea Forum Mondial al Apei. Acest forum, al carui scop declarat este acela de a "nu lasa lumea sa ramana fara apa" si de a "gasi solutii la prezenta criza globala a apei" este in realitate organizat de monopoluri, adica de aceleasi forte responsabile de penuria de apa cu care se confrunta masele largi de oameni ai muncii, datorita jefuirii si comercializarii apei in interes propriu. Daca in anii '70 ONU definea apa ca un "drept", in anii '90, momentul culminant al politicilor neo-liberale, ea a inceput sa o defineasca doar ca pe o "nevoie". Problema apei a inceput sa fie privita ca o chestiune de afaceri si s-au promovat politici de privatizare a apei. Conferinta ONU Asupra Apei si Mediului tinuta la Dublin in 1992 a definit apa drept o "posesiune economica". Banca Mondiala a inceput sa conditioneze acordarea de credite pentru infrastructura de comercializarea si privatizarea distributiei de apa, la fel si FMI. Aceste politici imperialiste promovate de organizatii precum ONU, Banca Mondiala, FMI, Organizatia Mondiala a Comertului au fost impulsionate de crearea in 1996 a Consiliului Mondial al Apei, consiliu care a inceput sa organizeze, impreuna cu companii energetice si de apa, forumuri mondiale la fiecare 3 ani. Din 1997 au fost tinute 5 asemenea forumuri, in Maroc, in Olanda, Japonia, Mexic si ultimul in Turcia, la Istanbul.

Principala "concluzie" la care Consiliul Mondial al Apelor a ajuns in urma acestor forumuri a fost ca penuria de apa se datoreaza faptului ca pretul apei este mai mic decat costurile de productie ale sale, precum si politicilor populiste ale autoritatilor, astfel ca s-ar impune cooptarea sectorului privat in productia si distributia apei. Guvernatorul Consiliului, Loic Fauchon, afirma astfel ca "Nu va fi nici o problema daca oamenii vor accepta sa plateasca pentru apa asa cum platesc pentru telefonia mobila sau pentru bnezina." Solutia in viziunea Consiliului este privatizarea si cresterea preturilor. Dar se cuvine sa mentionam ca in cazul Turciei si al Kurdistanului de Nord de exemplu consumul urban de apa nu reprezinta decat 16% din totalul national, de unde concluzia ca nu locuitorii simpli ai oraselor ci monopolurile si statul sunt cele care folosesc apa in mod nechibzuit, incercand apoi sa previna accesul oamenilor la ea. Desi numai 5% din rezervele mondiale de apa au fost privatizate se estimeaza ca profitul anual de pe urma lor este de 1 trilion de dolari. Acesta este motivul pentru care Forumul de la Istanbul a sustinut continuarea procesului de privatizare. Ca un avertisment pentru masele margi se cuvine sa amintim ca pretul apei in toate tarile ce au gazduit pana acum forumul a crescut de 5-6 ori in urma sa. Turcia nu are rezerve prea mari de apa, dar are destule, astfel ca monopolurile internationale sunt atrase sprea ea, cu complicitatea guvernului turc. 13% din participantii la forum au fost turci. Printre ei s-au numarat si cele 2 principale companii de apa ale tarii, ISKI (Admininstratia Istnabul pentru Apa si Canalizare) si DSI (Regia de Apa a Statului). Deja in ultimii ani am asistat la privatizarea apei in diferite




consilii locale. Astfel, irigatiile agricole au fost luate din competenta DSI si Institutiei Serviciilor Rurale si incredintata companiilor capitaliste, la insistenta FMI si a Bancii Mondiale. La acest al 5-lea Forum Mondial al Apei au luat parte 20 000 de oameni.. Printre acestia- presedinti si ministri din 180 de tari, presedintele turc Abdullag Gul jucand rolul gazdei. Guvernatorul Consiliului Mondial al Apei Fauchon a delcarat "Trebuie sa intelegem ca vremea accesului usor la apa s-a incheiat, si toate tarile trebuie sa-si indeplineasca indatoririle in acest sens" Ministrul turc al Mediului si Padurilor Veysel Eroglu a negat ca scopul forumului ar fi privatizarea apei, dar adjunctul sau subsecretarul Hasan Z Sarikaya l-a contrazis, afirmand ca primii pasi in acest sens s-au facut deja. Trebuie spus ca acest al 5-lea Forum Mondial a avut loc sub presiunea luptei maselor pentru dreptul lor la apa. Platforma "Nu Comercializarii Apei", fondata de sindicalisti, organizatii de protectie a mediului si partide si organizatii politice progresiste si revolutionare au organizat numeroase actiuni de protest in fata sediilor ISKI, DSI si consiliilor, actiuni la care s-au facut auzite lozincile "Apa apartine poporului si nu poate fi vanduta" si "Nu Forumului Mondial al Apei". Pe 15 martie a fost organizat un miting in Piata Kadikoy din Istanbul, la care platforma a afisat un banner pe care lozinca "Apa apartine poporului si nu poate fi vanduta" era scrisa in 13 limbi. Discursurile rostite la acest miting au subliniat faptul ca platforma respinge in totalitate planurile Forumului de a transforma apa in "posesiune economica" si ca va cauta sa traga la raspundere pe toti cei responsabili de vanzarea catre capitalisti a surselor si distribuirii apelor din Turcia. Pe 16 martie Platforma a organizat un mars catre Centrul Cultural Sutluce unde se desfasura Forumul. Participantii au fost atacati de politie cu gaze lacrimogene si jeturi de apa si 26 dintre ei au fost arestati. In aceeasi zi activistele "Raurilor Internationale" Ann Kathrin Schneider si Payal Parekh au fost arestate si deportate peste granite dupa ce la ceremonia de deschidere a forumului au afisat o pancarta pe care scria doar atat "Nu indiguirilor riscante". Pe langa multe actiuni de protest Platforma a organizat si un Forum Alternativ al Apei, desfasurat intre 19-20 martie. In declaratia sa finala s-a arata ca Forumul Mondial al Apei si-a pierdut orice legitimitate, s-a condamnat conditionarea de privatizarea apei a

incheierii acordurilor comerciale, s-a revendicat acceptarea apei ca un bun PUBLIC, pentru a asigura accesul la ea al tuturor oamenilor si tutror fiintelor vii. In timp ce lupta imperialistilor pentru controlul apei s-a intensificat iar rivalitatile in randul lor s-au accentuat, protestele populare pentru dreptul la apa desfasurate de la precedentul forum din Mexic din 2006 pana la cel din Istanbul au aratat ca lupta maselor pentru dreptul la apa se intensifica si ea. Traducere din International Bulletin 80 din 1 aprilie 2009 http://www.mlkp.info/index.php?icerik_id=7998

2. Rezultatele alegerilor locale din 29 martie 2009 Turcia

48.265.644 persoane au avut drept de vot in alegerile locale care au avut loc pe 29 martie 2009 in Turcia si Kurdistanul de Nord, pentru desemnarea primarilor, membrilor consiliilor provinciale, primarilor de districte si muhtar-ilor (liderii cartierelor). AKP(Partidul Justitiei si Dezvoltarii) se situeaza in continuare pe primul loc, cu toate acestea este pentru prima oara dupa venirea sa la putere in 2002 cand pierde voturi. Cu 38,8% din consiliile provinciale din intreaga tara, se afla cu 3 procente mai jos comparativ cu alegerile locale din 2004 si cu 8 mai jos comparativ cu alegerile parlamentare din 2007. AKP a pierdut totodata si 12 posturi de primar. Celelalte partide burgheze au profitat de pe urma pierderii de voturi de catre AKP. CHP(Partidul Republican al Poporului), cu 23,1% din voturi, a devenit al 2-lea partid al tarii, castigand 13 provincii, in vreme ce partidul de tip fascist MHP(Partidul Miscarii Nationale) a obtinut 16%, castigand 9 provincii. Miscarea nationala kurda si-a marit si ea numarul posturilor obtinute. DTP(Partidul Societatii Democrate) a devenit al patrulea partid al tarii, cu scorul de 5,6%, marindu-si numarul provinciilor controlate de la 5 la 8 si castigand in total 99 de autoritati locale (inainte avea doar 36). Aceasta in conditiile in care AKP a folosit toate mijloacele, de la violenta bruta la distribuirea de masini de spalat si frigidere pana la deschiderea unui canal TV in limba

http://www.mlkp.info/index.php?icerik_id=7998�




kurda, pentru a obtine succese in Kurdistan, mai ales la Amed si Dersin. DTP si-a batut insa toate recordurile- primarul sau din Amed, Osman Baydemir, a fost reales cu 65,3%, obtinand mai mult de doua ori voturile candidatului AKP, la Dersin DTP a obtinut de asemenea o victorie clara iar la Hakkari si Yuksekova voturile pentru DTP au ajuns la 79% si 90%. Trebuie spus ca DTP a fost si partidul cu cei mai multi candidati femei, si in toal 14 femei au fost alese in functii de primari si primari provinciali. La Istanbul, candidatul AKP Kadir Topbas a invins dupa o lupta stransa cu candidatul CHP, o situatie similara inregistrandu-se la Ankara. Canidatul platformei unite "Impreuna vom reusi", formate din 23 de organizatii si partide democratice si revolutionare, intre care si ESP(Platforma Socialista a celor Asupriti) si DTP, a obtinut la Istanbul locul cinci, cu 4,6% din voturi. In districtul Esenyurt candidatul acestei platforme Tuncer Bakirhan a obtinut 14,7%, iar in districtul Bahcelievler Ayse Yumli Yeter, presedinta a sindicatului Tekstil-Sen(sindicat al muncitorilor textilisti), candidand tot pentru platforma amintita, a obtinut 17670 voturi, iesind pe locul 3, cu 5,75%. In aceste alegeri s-au inregistrat si cazuri de violenta electorala. La Mardin, din Nusaybin, de exemplu, activisti ai AKP au atacat membri ai DTP, ajungandu-se la ranirea a 6 oameni. La Bahcelievler, Istanbul, sustinatori ai Aysei Yumli Yeter au fost atacati si raniti de fascistii din MHP. In total 7 persoane a fost ucise si 97 ranite in aceste conflicte, in diverse zone ale tarii. In plus, 915 oameni au fost retinuti de politie in timp ce incercau sa voteze, printre care si Yagiz Onel, de la SGD(Asociatia Tineretului Socialist) din Ankara.

c) Republica Moldova

Republica Moldova- stat independent şi suveran Petre Ignat Alegerile parlamentare din Republica Moldova desfăşurate pe 5 aprilie şi evenimentele ulterioare au demonstrat că Statul moldovean este un Stat în adevăratul sens al cuvântului şi că ştie să-şi apere această statalitate. De la începutul accederii Partidului Comuniştilor la putere, 2001, acesta şi-a propus ca principal obiectiv consolidarea statalităţii Republicii Moldova iar evenimentele dure de după alegeri demonstrează că au făcut o treabă bună. Despre complexitatea relaţiilor, tensionate, dintre România şi Republica Moldova, nu doresc sa mă pronunţ dar cred că originea lor trebuie căutată şi în atitudinea autorităţilor româneşti, reprezentate în primul rând de preşedintele României, nu numai în reacţiile autorităţilor moldoveneşti. Atitudinea autorităţilor româneşti este prezentată convingător de marele ziarist Ion Cristoiu in articolul,,Traian Băsescu se visează Licuriciul cel Mare „ publicat în cotidianul Jurnalul Naţional din 15 aprilie 2009.Iată articolul: ,,În ambiţia lui de a fi Licuriciul cel Mare pentru liderii de la Chişinău, Traian Băsescu uită că aceştia au la dispoziţie un Licurici şi mai mare.” La finele declaraţiei de presă despre întâlnirea cu sindicatele din educaţie, profitând de o întrebare pusă de o reporteriţă de la Antena 3, Traian Băsescu a găsit de cuviinţă să ne ofere un soi de antreu la Mesajul adresat Parlamentului. Referindu-se la acţiunile lui Vladimir Voronin după evenimentele de la Chişinău, şeful statului a declarat:"Vom avea un comportament european, un comportament responsabil, nu faţă de preşedintele Voronin, ci faţă de cei 4 milioane de români care trăiesc în Moldova, 4 milioane de români, cetăţeni ai Republicii Moldova, parte a acestui popor.?” Definitoriu pentru stilul lui Traian Băsescu de a face politică îl constituie seninătatea cu care violează logica fără să clipească. În cazul afirmaţiei de mai sus, şeful statului reuşeşte să unească într-o singură frază două aserţiuni absolut contradictorii. E vorba de cea privind comportamentul european şi cea privind numărul de 4 milioane de români, cetăţeni ai Republicii Moldova, parte a acestui popor. Cea de-a doua aserţiune aparţine concepţiei potrivit căreia peste Prut trăiesc români. Români faţă de care el, Traian Băsescu îşi asumă responsabilitatea de a-i proteja. Desigur, în Republica Moldova marea majoritatea a populaţiei e de origine română. Trecând peste faptul că nu toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt români, responsabilitatea faţă de românii de peste Prut o are şeful statului moldovean, indiferent că acesta e Vladimir Voronin, Marian Lupu sau Dorin Chirtoacă. A susţine că de ei răspunde Conducătorul Traian Băsescu înseamnă a intra în contradicţie cu comportamentul european, dat fiind că Uniunea Europeană pleacă de la premisa existenţei statului independent




Republica Moldova. Dar nu numai atât. Prin aserţiunea sa, Traian Băsescu ne dovedeşte încă o dată că n-are nici o legătură cu minima responsabilitate faţă de românii de dincoace de Prut. Pentru că a te erija în protector al românilor dintr-o ţară vecină înseamnă a da apă la moară pretenţiilor Budapestei de a fi responsabilă de soarta maghiarilor din România. Poziţia lui Traian Băsescu faţă de Republica Moldova nu e nouă. În numărul de ieri, Jurnalul Naţional a realizat o retrospectivă a declaraţiilor prezidenţiale în ce priveşte Republica Moldova. Aproape toate îmbrăţişează teza potrivit căreia Moldova e parte integrantă a României Mari. O teză care sună rău în urechile marilor puteri europene, extrem de pe-riculoasă, deoarece ea nu diferă cu nimic de teza iredentiştilor maghiari potrivit căreia Ardealul aparţine Ungariei Mari. Ca să nu mai spunem că ea confirmă acuzaţiile aduse de Vladimir Voronin României potrivit căreia aceasta a fost implicată în evenimentele de la Chişinău prin sprijinirea partidelor unioniste. Prin această teză, Traian Băsescu purcede la o despărţire de politica preşedinţilor postdecembrişti care, deşi conştienţi că Basarabia e pământ românesc, au ezitat s-o afirme deschis ştiind că în actualul context geopolitic ar fi o gravă imprudenţă. De ce o face Traian Băsescu? Din două motive: E în stare de orice iresponsabilitate pentru a obţine voturi. Are complexul Licuriciului cel Mare. La un moment dat, domnia sa a mărturisit că şi-a ales drept Stăpân America, definită plastic drept Licuriciul cel Mare. Umblând de-a buşilea prin grajdurile Americii, dar şi ale marilor puteri europene, Traian Băsescu şi-a dorit cu ardoare să fie şi el un Licurici Mare pentru cineva. Şi i-a găsit pe liderii celor trei partide de Opoziţie din Republica Moldova, pe care i-a sprijinit prin intermediul serviciilor secrete româneşti. Visul său a fost ca liderii celor trei partide, ajunşi la putere după scrutinul de la 5 aprilie 2009, să vină în genunchi la Bucureşti aşa cum el se duce la Washington sau la Berlin. Prost informaţi de presa din România, puţini români ştiu că eşecul partidelor de Opoziţie la alegerile din aprilie 2009 îşi are cauza (alături de programele lor politice - sunt trei partide liberale! - de lipsa de unitate) în sloganele pro româneşti din campanie. Electoratului acestor partide, electoratului tânăr îndeosebi i s-a inoculat credinţa că victoria celor trei partide ar fi dus la intrarea Moldovei în UE, ba chiar şi la unirea cu România. Datele reci ale realităţii arată că la ora actuală admiterea Moldovei în UE e o himeră. Nu numai pentru că marile puteri occidentale nu vor să treacă deocamdată dincolo de linia roşie a sferei de influenţă ruseşti, dar şi pentru că Uniunea

Europeană nu mai are chef să se extindă, câtă vreme admiterea României şi Bulgariei i-a dat atâtea bătăi de cap. Toată lumea din România vede în Vladimir Voronin un rusofil din naştere. Nici vorbă de aşa ceva. La un moment dat, Vladimir Voronin a cochetat cu integrarea Moldovei în UE. S-a izbit, deodată, de două situaţii: 1) Reticenţa marilor puteri occidentale faţă de proiect. 2) Reacţia dură a Rusiei (tăierea gazului, sistarea importului de vin din Moldova). El s-a văzut obligat atunci să se îndrepte către Licuriciul cel Mare de la Moscova. Putea face altfel în actualul context geopolitic? După opinia noastră, nu. Admiţând că partidele de Opoziţiei ar fi câştigat alegerile, crede cineva că ele ar fi reuşit să integreze Moldova în UE ducând o politică ostilă faţă de Moscova?! În ambiţia lui de a fi Licuriciul cel Mare pentru liderii de la Chişinău, Traian Băsescu uită că aceştia au la dispoziţie un Licurici şi mai mare. Sfârşitul articolului Am urmăritt si alte luări de poziţie faţă de aceste evenimente, multe din ele obiective şi interesante. Una dintre acestea este şi cea a Mirelei Predan are titlul: ,,Drama din Republica Moldova - subiect de campanie electorală ieftină în România. Români, chiar nu vă e ruşine?” şi este publicată pe site-ul http://opiniicetatenesti.com/article.php?story=20090415144902336 Ultimele evenimente în relaţiile româno-moldoveneşti (respingerea de către autorităţile Republicii Moldova a lui Mihnea Gheorghiu ca ambasador al României la Chişinău) arată clar că această ţară(soră) îşi respectă statutul de ţară suverană în contrast cu autorităţile române care nu ştiu cum să facă pe plac oricărui ,,Licurici”. d) UE – Partidul Stânga Europeană

Refuzăm să plătim factura Propunerile Stângii europene privind criza financiară Stânga Europeană cere acum când are loc sfârșitul paradisurilor fiscale, o impozitare (taxare) asupra

http://opiniicetatenesti.com/article.php?story=20090415144902336�

http://opiniicetatenesti.com/article.php?story=20090415144902336�




tranzacțiilor de capital și o mai bună distrubuție a veniturilor între capital și muncă. Tsunami-ul (furtuna, uragan) financiar, venit din Statele Unite, a răvășit lumea întreagă și riscă să se transforme în cea mai gravă criză a acestui secol. Mai rău încă, criza nu se va limita probabil la domeniul economic și financiar, ci în mod egal va afecta ”statul de drept” în general, în special, orientarea ideologică și morală a societăților din țările industrializate, punând în pericol coexisten ța pașnică a popoarelor și a statelor. Criza se va întinde în sectorul energetic, după care va urma criza agro-alimentară și a consumului în general. Criza actuală este o consecință directă a unui ”capitalism de casino” care are la bază o legătură strânsă între piața muncii și piața financiară. După 30 de ani, piața financiară mondială, izolată și pusă la adăpost față de orice control politic, ceea ce a dus la numeroase crize, ultima și cea mai importantă criză asiatică din anii 1997-1998. Noi constatăm astăzi că ideea neoliberală după care se puteau limita deficitele mondializării maximalizând (mărind) profiturile ale marilor actori financiari pe o pia ță financiară mondială a eșuat fără un ajutor (o intervenție) din partea statului și un control democratic al societății. Pentru a depăși criza actuală, se impune o distribuție a bogăției mai justă (dreaptă) și mai egalitară, o reconstrucție a economiei în favoarea unei dezvoltări ecologice și sociale durabile. În acest scop, cel puțin două schimbări trebuie aduse liberei circulații a capitalurilor:

1) Circulația capitalurilor trebuie impozitată (taxată) după caracteristicile fiecăreia dintre ele;

2) Trebuie lichidate odată pentru totdeauna practica așa-ziselor ”paradisuri fiscale”.

Stânga Europeană invită toate mișcările politice și sociale care împărtășesc aceste obiective (sunt de acord cu aceste directive) să mobilizeze populația și să multiplice (înmulțească) inițiativele, mai ales în vederea întâlnirii la nivel înalt G20 din aprilie 2009. Hegemonia dolarului american trebuie să ia sfârșit. Dolarul trebuie înlocuit cu un nou instrument monetar comun, caracterizat de drepturi de tragere speciale. Europa și țările interesate trebuie să colaboreze în acestă privință.

Stânga Europeană este convinsă că dimensiunea specific europeană a acestei crize cere un răspuns specific european, dar diferit de cel propus de conducătorii europeni actuali. Nu va fi suficient doar de a injecta cât mai mult capital pe pia ța interbancară, de a garanta anumite împrumuturi sau de a proceda la naționalizări, fără a avea cea mai mică garanție, unor beneficii directe, pentru cetățeni și fără să se țină cont de investițiile deja prevăzute de țările membre. De altfel, politica de austeritate orchestrată printre al ții de Banca Europeană a eșuat complet. Același lucru s-a întâmplat cu tentativa de a adapta modelul social european la noile condiții ale mondializării. Ajutorul pe care Statul în oferă băncilor trebuie să fie condiționat de crearea de locuri de muncă, de creșterea salariilor și o luptă veritabilă contra sărăciei. Stânga Europeană reafirmă concluzia că politicile neoliberale sunt cauza principală a lipsei masive de locuri de muncă, că ele au condus la scăderea salariilor și că ele mimează (sapă, sabotează) în acest fel sistemul internațional al finanțelor și al creditelor. Acest proces repune în discuție fundamentele actuale ale mondializării, în special privatizarea și dereglările pe care FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului le impun în vița economică. În acest context al crizei, noi punem accent pe răspunederea care revine guvernelor și instituțiilor Uniunii Europene care au urmat politicile americane și cedat presiunilor de la Londra și Paris. Toate acordurile care stipulează principiile unei economii de piață deschise și care se caracterizează printr-o liberă concurență trebuie să ia în considerare nevoia unui control al piețelor financiare. Stânga Europeană cere o Europă democrată și socială. Principiile care decurg din tratatele de la Maastricht și Amsterdam, bazate pe viziunea (concepția) neoliberală a unei piețe interioare libere și a liberei circulații a capitalurilor au eșuat. Acest proces s-a arătat neliniar și nearmonios, în același fel în care centralizarea capitalului a divizat continentul european în regiuni strategice și periferice. Structura de bază a europei trebuie readaptată și principalii parametrii trebuie să decurgă din domeniul social în loc să fie de natură, în principal, monetară. Din această cauză pactul de stabilitate și de creștere trebuie să fie transformat în Pact de Solidaritate, punând accent pe locuri de muncă și pe criterile sociale și ecologice. Singurul mod de a depăși, în condiții cât mai bune, criza actuală, constă în a elabora un model nou-fondat pe cererea internă, un control al sectorului financiar și importanța capitală care trebuie acordată învățământului și calificării




profesionale și de a elabora noi principii care să permită crearea de noi locuri de muncă și punerea în practică a unui sistem social și ecologic puternic și rezistent. O asemenea inițiativă implică, pe de o parte, măsuri politice imediate la nivel european și pe de altă parte, un plan pe termen mediu și lung care să repună în funcțiune normală sistemul economic. Stânga Europeană cere:

1) O creștere a salariilor, a asistenței sociale și a pensiilor în toate țările europene, concomitent ci crearea de noi locuri de muncă. Este singura cale de a întări cererea internă și de a stimula relansarea economică reală.

2) O garanție că întreg ajutorul public alocat băncilor implică un control public al politicilor de creditare și datorii bancare în așa fel ca acesta să ducă la scăderea dobânzilor. Politica de credite trebuie să favorizeze un model social bazat pe dezvoltarea durabilă și protejarea economiilor.

3) O adaptare a rolului Băncii Central Europene la criteriile de creștere și formare de locuri de muncă prin scăderea selectivă a dobânzilor. Banca Central Europeană trebuie să facă obiectul unui control public și democratic. Regulamentele după care se conduce trebuie schimbate.

4) Abolirea pactului de stabilitate. ”Pactul de Stabilitate” trebuie înlocuit cu un nou act care favorizează creșterea economică, folosirea

totală a forței de muncă (locuri de muncă pentru toți) în același timp cu protecția socială și a mediului înconjurător.

5) Un control public și social care să ducă la transparența tuturor operațiunilor financiare. Acesta implică abolirea (renunțarea) secretului bancar și a paradisurilor fiscale în Europa. Europa trebuie să impoziteze (taxeze) tranzacțiile financiare și veniturile (profiturile). În altă ordine de idei, Stânga Europeană cere să se pună capăt hegemoniei dolarului american și susține ideea creări unui nou instrument monetar, care să dispună de drepturi de tragere speciale. Europa și țările interesate (de exemplu țările sud-americane) trebuie să colaboreze asupra acestui punct.

6) Reevaluarea perspectivelor financiare și bugetare pentru 2007-2013. Uniunea Europeană trebuie să întărească de o manieră substanțială finanțarea programelor de investiții care favorizează crearea de noi locuri de muncă, sau sunt direcționate în sectoarele sociale și mediul înconjurător. Europa are nevoie de un buget de cel puțin 3% din PIB începând din 2013. Tranziția trebuie să înceapă în 2009.

Berlin, 29 noiembrie 2008 Sursa: European Left , 2 aprilie 2009. Traducere de Jonea Mircea http://www.european-left.org/english/elections_2009/financial_crisis/crise_financiere/

http://www.european-left.org/english/elections_2009/financial_crisis/crise_financiere/�



Documents

Scânteia As · 2011-04-04 · intelegere amiabila, si tocmai in acest sens se alesese ziua de 1 Mai Moning – Day (zi de lichidare) in care, potrivit traditiei americane, se reinnoiau