RITURI ŞI MITURI

Majoritatea comportamentelor (exterioare) cotidiene ale oamenilor sunt repetări,

stereotipii, asemănătoare cu clişeele lingvistice, fiind necesare ca liante şi teren în care

gestează şi din care se reliefează noutăţile, mai mari sau mai mici. Astfel un rit poate fi definit

ca o suită de gesturi raspunzând unor nevoi esenţiale, gesturi ce trebuie s fie executate potrivit

cu o anumită euritmie. Etimologia sanscrită a acest cuvânt desemnează ceea ce este conform

cu rânduiala (rta). Originea lui se pierde în negura vremurilor si ramâne necunoscută chiar

pentru cei ce-l practica, deşi i-au pastrat o memorie ereditară.

Ritul poate fi, de asemenea, considerat activitate legată de o superstiţie sau credinţă,

iniţiat pentru a preveni sau anula efectul malefic sau a provoca efectul benefic. Este un act de

credinţă prin care se invocă puteri supranaturale, iar ritualul este o dramatizare a ritului, un

înveliş al lui considerat a fi substanţă de ordin spiritual. Ritul poate fi esoteric sau exoteric.

Unele dintre ele activizează un mit, un simbol, o alegorie. După criteriul scopului, sunt rituri

de purificare, de fecunditate, de fertilitate, de creştere, de iniţiere, de apărare, de trecere de la

o vârstă la alta, de victorie, etc.

În zorii timpurilor arhaice nu era nici o diferenţa între un gest profan şi un rit sacru.

Orice funcţie, într-o civilizatie tradiţională, era un sacerdoţiu. Nimic nu era exclus din sacru

si, în consecinţă, nimic nu era impur, noţiunea de impuritate, ca si cea de pseudo-rit "negativ"

nefiind altceva decât o rastalmacire a caracterului întotdeauna "pozitiv" al riturilor autentice şi

o ignorare a ambivalenţei lor esenţiale.

Activitatea rituală se inserează în cursul anului, al lunilor, al zilelor, supunându-se

ritmurilor fundamentale ce dirijează viaţa - ritmul cardiac şi respirator. Ritmul bătut în pamînt

cu piciorul a dat naştere dansului, însoţit de cânt şi de muzică, un gest primitiv şi primordial,

pe care-1 înfăţisau în China si la negrii din Africa dansurile ursului sau, la amerindieni, cele

ale bizonului, ale vulturului, ale condorului şi ale şarpelui. India ofera stadiul cel mai elaborat

al acestei pulsaţii vitale, prin imaginea lui Siva, zeul activităţii şi al bucuriei cosmice a cărui

reprezentare populară este cea de Rege al Dansului. El manifesta energia vieţii sub forma

înfruntării neîncetate a două forte opuse: mâna dreapta a zeului mânuieste o mică tobă care îi

bate ritmul dansului, iar mâna stânga are în palmă o limbă de foc. Zeul dansează peste trupul

strivit al unui pitic, înfaşisând omul cufundat în ignoranţă. Aureola de flacari de care e

înconjurat reprezintă vitalitatea nesecată a naturii şi, în acelasi timp, lumina cunoaşterii.

Dansurile sacre permit pătrunderea în culisele teatrului grec, în care domnea de

asemenea choreia, ritmica, unind poezia, muzica şi dansul si având în viaţa elenilor o

importanţă mai mare decît artele plastice. Misterele orfice şi dionysiace cuprindeau dansuri,

ca şi misterele din Evul Mediu.

În Japonia în teatrul nd actorii îşi însotesc atitudinile hieratice cu un text psalmodiat. Se

reprezinta de obicei cinci nd, pe sedinţă. Pe scena se vede un pelerin sau un călător sosind

într-un ţinut renumit printr-o antică legendă, povestită, ca introducere, de catre un ţăran din

partea locului. Personajele dramei apar apoi în chip de spirite sau de fantome, jucate de

locuitorii satului. Unii dintre actori poartă măţti şi toţi se deplasează cu o încetineala rituală.

La stânga, zece figuranţi alcatuiesc corul şi la dreapta un flaut, două tamburine şi o toba

constituie orchestra. Tot Japonia este recunoscută şi pentru ceremonia ceaiului ce s-a nascut

dintr-un ritual instituit de călugarii adepţi ai Zenului care aveau obiceiul să-şi bea ceaiul într-

un bol în faţa imaginii întemeietorului lor, Bodhidharma.

Repetabilitatea este o însuşire definitorie a ceremoniilor ritualizate; scenariul fiind

cunoscutde toţi participanţii – actori şi spectatori – nimeni nu se duce acolo pentru a afla ceva,

ci pentrua fi prin prezen ţă solidar cu ceea ce se petrece. Kierkegaard valorifică, drept una

dintre temele sale centrale, repetarea. „Repetarea şi reamintirea sunt una şi aceea şi mişcare,

doar că în direcţii opuse; fiindcă ceea ce ne amintim a fost şi se repetă îndărăt; în timp ce

veritabila repetare ne-o amintim către înainte. De aceea repetarea, dacă e posibilă, îl face pe

om fericit, în timp ce reamintirea îl face nefericit”.1 Sub aspect temporal, repetiţiile săvârşite

în vederea unei premiere spectaculare nu reamintesc nimic, ci asemenea ritualurilor magice cu

scop pragmatic repetă de mai multe ori nu o existenţă în trecut, ci un model mental pe care îl

aproximează continuu până când actul coincide cu acel model intenţional sau când forma

formantă se domoleşte în forma formată .

Dar nu tot ce se petrece în virtutea unei scheme exersate este ritual. Ritualizarea unor

acţiuni repetitive este dependentă întotdeauna de conotaţii spirituale (religioase, politice,

pedagogice, ştiinţifice, estetice, militare, familiale, alimentare, etc.).

Îmbrăcatul sau dezbrăcatul, închiderea şi deschiderea aceloraşi uşi parcurgerea aceluiaşi

drum nu sunt ritualuri ci numai reflexe, automatisme, goale de conţinut, necesare pentru

adaptarea la structurile cotidianului. Masa însă, în familia tradiţională, avea caracter ritualic,

accentuat şi prin rostirea unei rugăciuni de către „capul” familiei. În perioada postmodernă a

1 Kierkegaard, Søren (2004), Repetarea, Editura Amarcord, Timişoara;

destructurării şi ştergerii graniţelor, atitudine opusă eterogeniei, actul creaţiei se

desacralizează şi cel al receptării se deceremonializează.

Cel mai importnat rit este scrierea, simbol al limbii vorbite, ea însăși simbolică. Omul

vorbește de când există, dar scrie doar de 30 000 de ani, de-a lungul carora scrierea a străbătut

etapele succesive ale pictogramelor preistorice, ale ideogramelor egiptene și chinezești ce

transmiteau numai ideea, până la alfabetele ale fenicienilor care transmit cuvântul și sunetul.

Ideogramele, un limbaj sintetic si mut, pur vizual, care pot fi întelese de toate popoarele, deși

nu sunt denumite cu aceleași cuvinte, pot constitui scrierea absolută, de vreme ce sunt

independente de limba vorbită.

Practicată la origine de preoți, de secretarii vechilor suverani, scrierea a fost mult timp

un depozit sacru. Forma literelor era ea însăși hieratica, de vreme ce era menită să vehiculeze

o idee a carei transcendență originară era cea a lumii. Aceasta lume era privită ca o carte ce

dezvaluia mesajul divin, iar scrierile tradiționale nu erau decât traduceri ale acestuia într-o

limbă vizibilă. Știinta literelor însemna cunoasterea tuturor lucrurilor, iar caligrafia, ce

reproducea procesul cosmogonic, era un rit prealabil inițierii scribilor, clerici cu toșii la

origine.

În viziune creştină, ritualul are un sens de liturghisire a tainei Întrupării lui Dumnezeu în

creaţie şi de părtăşie a creaţiei prin omul unit cu Hristos la cele dumnezeieşti. Iar în acest sens

oamenii nu sunt priviţi ca natură evoluat ă ci ca preoţi ai creaţiei. Asemănările structurale se

datorează faptului că lumea a fost creată unitar, cu raţiunile cuprinse în taina omului creat

după chipul lui Dumnezeu întrupat, oamenii fiind „chemaţi să transfigureze aspectul sensibil

al creaţiunii cosmice, făcând să se vadă tot mai clar Dumnezeu prin acest aspect, ca Cel în

care toţi şi toate au să se unească. Acţiunea sau mişcarea aceasta a fiinţelor umane trebuie s ă

vină în întâmpinarea forţelor sădite în natură şi să actualizeze toate posibilităţile lor într-o

armonie între ele şi cu trebuinţele armonizate ale fiinţ elor umane. Dumnezeu ne-a dat toate

aceste forţe ca daruri imprimate de raţiuni complementare ce se lasă organizate spre folosul

nostru, sau descoperite în raţionalitatea şi în frumuseţea lor variată şi totuşi unitară”2. Ritualul

este, în sens creştin, o formă de reactualizare a memorialurilor iconice şi răspuns de creştere

în sensul incarnaţional-liturgic dat de iconomia divină.

Riturile sunt fenomene reiterative care pun în scenă un eveniment petrecut cândva şi

considerat fondator; în asemenea cazuri, evenimentul respectiv nu se rememorează , nici nu se

reface, ci este el însuşi cel autentic prin care se iese din timpul profan şi din teroarea istoriei şi

se trece în cel sacru, fără margini.

2 Stăniloae, Dumitru (2004), Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti;

Orice spectacol, dar mai cu seamă ritualul liturgic şi ceremonialul artistic au menirea şi

puterea de a-l suspenda sau scoate pe spectator din cronologia şi spaţialitatea fizică şi a-l

proiecta într-o altă realitate plină de taine, ieşire ce este totodată intrare sau ridicare pe o altă

treaptă ontologică. Făcând disocierea între profan şi sacru, corespunzătoare celei dintre laic şi

religios, Mircea Eliade arată că orice act religios presupune ieşirea din zona profană, din

devenire şi intrare într-o oază sacră, templul sau altarul, considerate „centrul lumii”.3

Riturile au făcut obiectul mai multor intervenţii. Acolo unde reperele se fărâmiţează,

unde normele se atenuează, riturile sunt o modalitate de refacere a legăturilor sociale, de

raportare la valori vechi, dar reînnoite, ce dovedesc o reîntoarcere la sacru. Ritul are o viaţă

proprie, cu posibile dezordini sau improvizaţii, el poate să se transforme sau să dispară ,

înfuncţie de forţa creativităţii ansamblului social. Ritul este multidimensional, un fenomen

bogat, complex, cu faţete diversificate, chiar contradictorii. Ritul este mereu actual, Mary

Douglas (1967): „Animal social, omul este un animal ritual. Suprimaţi o anumit ă formă a

ritului şi el va, reapărea sub o alta, cu atît mai multă vigoare cu cât interacţiunea socială e mai

intensă. Fără scrisori de condoleanţe sau de felicitare, fără cărţi poştale ocazionale, prietenia

cu cineva de departe nu are realitate socială . Nu există prietenie fără rituri de prietenie.

Riturile sociale creeaz ă o realitate care fără ele n-ar însemna nimic. Se poate spune fără

exagerare că ritul este mai important pentru societate decât cuvintele pentru gîndire, deoarece

întotdeauna putem şti ceva şi să nu găsim decât după aceea cuvintele pentru a exprima ceea ce

ştim. Raporturi sociale, însă, nu există fără acte simbolice."4

Riturile lasă să se reafirme modelele legate de identitate şi provoacă un efect de

recunoaştere şi de control până în străfundurile intime ale fiinţei şi uşurează reproducerea

apartenenţei şi asentimentul de apartenenţă. Dacă integrarea în grup e constant reafirmată,

dacă unitatea este întărită, derapajele sunt corectate sau integrate rapid.

De asemenea, se impune aprecierea faptului că un acelaşi rit poate lua forme diferite şi

poate fi trăit în mod divers de către grupurile sociale prezente care îi dau o semnificaţie

distinctă. Marie-France Doray, referitor la riturile de început de an şcolar pune în scenă

întîlnirea dintre două instituţii, Familia şi Şcoala, şi ia în calcul, referitor la ritualul începutului

de an şcolar, slujindu-se de relatările părinţilor, medii sociale diferenţiate; astfel,

demonstrează că acelaşi rit poate fi trăit şi însuşit în mod divers şi să reveleze, prin

reprezentările instituţiei şcolare, valori şi simboluri ascunse a căror semnificaţie nu e identică

de la un grup social la altul. Prima zi de şcoală declanşează din partea familiei pregătiri

3 Eliade, Mircea (1991), Drumul spre centru, Editura Univers, Bucureşti;4 apud Segré, Monique (coord.) (2000), Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană, Editura AMARCORD, Timişoara;

privind copilul şi trimite într-un anume fel la sacralitatea Şcolii şi la respectul pe care ea îl

suscită; la fel, modul de a-1 îmbrăca pe copil sau de a veghea la curăţenia corpului său sunt

organizate ca un „mecanism".

Ritualul trimite la repetiţie, la codificare, la elemente ce se reproduc şi, aparent, sunt

prea puţin înscrise în transformări, în ideea unei mutaţii. De două sau trei secole, societatea

noastră funcţionează pe ideea că ea este în evoluţie, că se află într-o dinamică ce o opune

societăţilor tradiţionale. Acestea din urmă ritualizează, repetă, existând un sens. Ne aflăm într-

o situaţie nouă de abandonare morală a sensului global şi de reapariţie sau de perpetuare a

unui anumit număr de practici şi de valori care, înainte, nu reţineau atenţia cercetătorilor.

În acest context se poate vorbi și despre mit, ca naraţiune fondatoare, povestire ce se

vrea veridică, relatează originea lumii şi pune în scenă faptele eroice ale personajelor sacre,

ele constituind modele exemplare.

În universul existențial al umanității, multitudinea și complexitatea fenomenelor actuale

a determinat dezvoltarea ideii de supranatural, de sacru, de Dumnezeu. Prin magia mitului

omul se supune forţelor naturii, dar prin intermediul energiei spirituale le poate adapta şi

controla. Rezultat al ideilor primordiale trecute prin prisma rațiunii omului recent care îl

caracterul de fenomen complex, mitul poate fi definit ca „relatarea unei întâmplări sacre,

adică un eveniment primordial care s-a petrecut la începuturile timpului, ab initio”5, definiţie

care distinge cele două elemente ce compun mitul și anume istoria și ritul. Relatarea unei

întâmplări presupune o acțiune, o practică pe care sacralitatea acesteia o transformă într-un rit.

Datorită faptului că aceste întâmplări sacre se petrec ab initio, la începutul timpului, ele se

încadrează în istorie şi, mai precis, în istoria primordială, pură a omenirii, aspect care le

conferă un contur real și veridic.

Ritul şi mitul se pot afla în relaţie temporală de precedenţă, concomitenţă sau

succesiune. Mitul, ritul şi ritualul conlucrează într-o direcţie dezirabilă.

Miturile, de orice formă ar fi ele, prin desfășurarea lor în istorie produc un substitut al

timpului. Prin mitizarea unor fapte, timpul în care acestea se petrec se sacralizează, se

decalează de cel profan, devine independent și indivizibil cu acesta. „Eterogenitatea timpului,

repartizarea lui în sacru și profan nu implică doar tăieturi periodice făcute în durata profană

pentru a se insera în ele timpul sacru ci implică, în plus, faptul că aceste inserțiuni ale timpului

sacru sunt solitare, am putea spune chiar continue.”6

5 Eliade, Mircea (1999), Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;6 Eliade, Mircea (2007), Sacrul și profanul, Editura Humanitas, Bucureşti;

Într-o abordare diferită, Lucian Boia conceptualizează mitul ca „o construcție imaginară

(ceea ce nu înseamnă nici „reală”, nici „ireală”, ci dispusă potrivit logicii imaginarului)

destinată să pună în evidență esența fenomenelor cosmice și sociale, în strâns raport cu

valorile fundamentale ale comunității și în scopul de a asigura coeziunea acesteia.”7 Este

astfel introdus „imaginarul”, care nu transformă mitul în basm, în fantezie, mitul rămânând un

fenomen necesar și prezent, ci transpune realitatea profană în sacralitatea zeilor, mitul

înfățișând „izbucnirile diverse și adesea dramatice ale sacrului în lume.”8 Din acest motiv

miturile nu pot fi transpuse oricum și oricând, ci numai într-un anumit timp și printr-un

anumit ritual.

Asumarea unui mit, și implicit a riturilor și istoriei care îl însoțesc, depinde de gradul de

religiozitate al individului și în special al comunități. Chiar dacă mitul, în esența lui este

relatarea unui eveniment petrecut ab initio, ancorarea lui în realitatea necesităților umane ale

unei societăți îl fac actual. Motivația unui mit, în special finalitatea oglindită de acesta,

transformă ocupațiile firești ale omului în momente solemne, în momente de transcendență în

timpul și esența divinului. Astfel într-o societate în care Pământul este văzut ca o mamă, ca un

element sacru, munca agricolă nu va mai fi o activitate istovitoare, ci datorită încărcăturii

sacre, se va transforma într-un rit de adorare, de jertfă, necesar și dorit.

Mitul poate fi racordat direct unor locuri stabile ale spiritului uman și unanim reperabil

în istorie și în geografie, având funcții arhetipale incontrolabile și, adesea, inconștiente și se

numenște mit arhetipal: gândirea noastră despre lume, reflecția despre noi înșine sau chiar

imaginea despre propriul destin sunt structurate în funcție de astfel de mituri interioare.

Paradisul inițial, fertilitatea, căderea, fructul interzis, androginia sau eterna reîntoarcere sunt

astfel de structuri libere de istorie, deși prezente în ea, determinate exclusiv de scheme

interioare incontrolabile. Structuri antropologice ale inconștientului, aceste mituri au funcții

metafizice și gnoseologice, formând orbita de gravitație continuă în jurul lor a imaginii

noastre despre existență. Nivelul de explicitare istorică a mitului arhetipal e minim: direct

legat de vis, mitul arhetipal rămâne nediscursivizat, dacă nu chiar inconștient, datorită

conținerii lui în structura inaccesibilă a arhetipului.

Mitul arhaic este mitul racordat direct unor locuri variabile ale gândirii de sine a unei

comunități, având scheme de funcționare unanim valabile, dar ipostazieri particulare în

funcție de comunitățile cărora le aparține: imaginea de sine a unei comunități și complexul de

legitimări sau răspunsuri ce explicitează memoria comunității sunt structurate în funcție de

7 Boia, Lucian, (2006), Istorie şi mit în conştiinţa românească; Editura Humanitas, Bucureşti,8 Ibidem

astfel de mituri; vârsta de aur, eroul salvator/unificator, cetatea asediată sau continuitatea sunt

astfel de structuri cu scheme general valabile, dar cu ipostazieri particulare, determinate de

comunitățile de origine. Structuri antropologice ale imaginarului, aceste mituri au funcții

explicative, legitimatoare, securizante, catalizatoare și conservatoare, propunând un adevăr

certificat atât de sacralitatea revendicată a mitului, cât și de existența obiectivă a realității pe

care o explică, și înaintându-se ca element centripet al comunității. Nivelul de explicitare

istorică a mitului arhaic e unul mediu: aura evenimentului imemorial pe care îl figurează

poate fi doar evocată, nu și recuperată, dar structura de explicitare e una narativă; mitul arhaic

nu rămâne definitiv închis într-o structură arhetipală, ci permite, ca narațiune, o pătrundere în

spațialitatea și temporalitatea discursului ei și, prin urmare, ale celor care îl emit sau

receptează.

Mitul istoric este mitul racordat direct unor locuri instabile ale discursului de sine a unei

comunități, având scheme de generare și de funcționare împrumutate din mitul arhetipal sau

arhaic, având atât funcții incontrolabile, cât și controlabile, și fiind (în general) involuntar

generat, dar voluntar structurat și manipulat: imagini fragmentare ale propriei identități și o

serie de legitimări cu valabilitate restrânsă, ce explicitează și legitimează anumite evenimente,

idei sau procese circumstanțiale, sunt structurate în funcție de astfel de mituri; mitul Mihai

Viteazul, mitul Eminescu, mitul mareșalul Antonescu sau mitul Revoluției sunt astfel de

structuri cu scheme arhetipale sau mitice, dar cu necesități, profil, uzaj și manipulări istorice.

Structuri antropologice ale inconștientului, ale imaginarului sau ale intelectului, aceste mituri

au funcțiile mitului arhaic, căruia îi adaugă, după caz, funcții compensatorii, manipulatorii,

mobilizatoare și perturbatoare. Nivelul de explicitare istorică a mitului istoric este maxim:

ceea ce nu înseamnă că mitizarea e transparentă, dar că retorica ei este cât se poate de activă,

iar componentele mitului prezente concret în cetate; structura de explicitare fiind constructul

mitic, gradul ei de autenticitate e, firește, scăzut. În momentul în care susținerea structurii

dispare, constructul devine tot mai vulnerabil, căzând adeseori pradă timpului istoric din care

s-a născut.

Astăzi se conturează tot mai mult noi mituri moderne, bazate pe descoperiri științifice și

dovezi palpabile, lăsând la o parte credința. Mitul astăzi trebuie să fie unul „practic” însă nu

necesar pentru toți. Societatea contemporana preferă să fie doar un spectator, un observator al

riturilor și ritualurilor de materializare a acelorași mituri existențiale primare. Domeniul care

mai păstrează sau încercă să păstreze tradițiile și miturile strămoșilor nealterate este folclorul.

Folclorul nu a dispărut, fiind creat şi răspândit în societăţile contemporane. Acesta este

constituit din poveşti ce au primit titulatura ‘urbane’ pentru a face diferenţa faţă de folclorul

tradiţional din epoca preindustrială. Miturile şi legendele urbane transpun de cele mai multe

ori temerile şi îngrijorările contemporane în forma unor poveşti pe care oamenii le folosesc

pentru a confirma corectitudinea imaginii noastre despre lume, reprezentând singura formă

actuală de materializare a folclorului.

Există multe diferenţe între folclorul contemporan şi cel tradiţional, producându-se

modificări substanţiale la nivel structural. În primul rând legendele şi miturile actuale au un

caracter simplist al naraţiunii, poate chiar un simplu episod; în general, personajele fabuloase

au fost înlocuite cu oameni simpli ajunşi în împrejurări de care nu sunt răspunzători, într-o

situaţie ieșită din comun, conflictele care motivau acţiunile eroilor au dispărut. Apoi,

legendele urbane se comportă diferit faţă de cele tradiţionale. Se răspândesc mult mai ușor,

profitând de mijloacele de comunicare actuale. În cazul miturilor urbane, transmiţătorii sunt în

general tineri, fiind şi cei mai afectaţi de ele pentru că ştiu prea puţine lucruri despre acest

fenomen social modern. Maturitatea se pare că atrage după sine abandonarea genului.

Ceea ce le lipsește astăzi acestor legende, numite impropriu mituri, este tocmai

principiul fundamental al existenței mitului și anume raportarea omului la arhetip, la divin.

Relația om-Dumnezeu nu mai este necesară, în majoritatea societăților de tip occidental, fapt

care a dus la desacralizarea mitului, transformarea lui în legendă și basm. În acest decor care

devine cu totul profan totul capătă valențe sinistre cu care omul nu este acordat. Timpul trece

mai repede, spațiul se închide și se prăbușește peste existența noastră. Totul este sub zodia

haosului. Soluția nu ar fi decât aceea de a ne întoarce din nou la sacralitate și la condiția

firească a omului.

Bibliografie:

Boia, Lucian, (2006), Istorie şi mit în conştiinţa românească; Editura Humanitas, Bucureşti;

Coman Mihai (2008), Introducere în antropologia culturală (Mitul şi ritul), Editura Polirom, Iaşi;

Eliade, Mircea (2007), Sacrul și profanul, Editura Humanitas, Bucureşti;

Eliade, Mircea (1999), Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

Eliade, Mircea (1991), Drumul spre centru, Editura Univers, Bucureşti;Segré, Monique (coord.) (2000), Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană,

Editura AMARCORD, Timişoara;Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (2004), Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia

Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti;Kierkegaard, Søren (2004), Repetarea, Editura Amarcord, Timişoara.