i. Câteva remarci asupra stadiului descoperirilor funerare

Prin preocupările arheologilor, comportamentul mortuar a devenit încetul cu încetul un domeniu al arheologiei, în. primul rând preistorice. Prin creşterea continuă a documentării, prin problematica oarecum aparte pe care o abordează şi prin constituirea unor procedee metodologice proprii, pare să aibă tendinţa de a deveni o disciplină arheologică de sine stătătoare. Examinarea atentă a obiceiurilor funerare, evidenţierea structurii lor, pot să releve date mai ales de ordin social, eventual şi religios, în completarea preocupărilor de ordin strict cronologic ce precumpănesc în prezent în literatura de specialitate.

Descoperirile cu resturi osteologice umane, începând din cele mai vechi timpuri şi până spre epoca modernă sunt numeroase. Importanţa lor pentru dezvoltarea arheologiei abia dacă mai trebuie subliniată. Majoritate sunt indiscutabil înmormântări. Există însă şi un număr relativ mare de descoperiri al căror caracter este, măcar la prima vedere, mai mult sau mai puţin incert.

Deţinem puţine date în ce priveşte debutul comportamentului funerar. Se consideră că într-o primă etapă, corespunzând în linii mari paleoliticului inferior, este vorba de o manipulare a osemintelor umane. Cel mai adesea selectat, craniul (întreg sau parţial) se bucura de o atenţie specială. I-a urmat, în special în paleoliticul mijlociu, practica depunerii osemintelor, fie doar a unor părţi din schelet, craniu cu părţi din schelet sau doar cranii singulare. La majoritatea acestor depuneri contextul nu este clar. Există însă şi unele descoperiri care par a indica o anume regularitate, exprimând un ritual incipient, care va fi urmat, în special în paleoliticul superior, de înmormântări propriu-zise.

Semnificativă ni se pare în acest sens şi vechimea considerabilă a primelor incinerări, ca şi a înmormântărilor colective care vin să confirme pentru acea vreme constituirea comportamentului funerar propriu-zis.

Pe măsură ce se înaintează în timp, concomitent cu creşterea numărului descoperirilor funerare, sporeşte şi variabilitatea lor spaţială. A devenit astfel necesară o definire cât mai potrivită a caracterului funerar pentru deosebirea descoperirilor funerare certe faţă de alte situaţii/complexe arheologice ce conţin resturi osteologice umane, având un cu totul alt caracter. Nu orice descoperire cu resturi osteologice umane trebuie interpretată ca fiind obligatoriu un mormânt. Abandonarea cadavrelor, bunăoară, poate face parte dmtr-un comportament funerar gândit ca atare. Locul unde a fost părăsit, uneori la întâmplare, defunctul cu greu poate fi socotit un mormânt. Există descoperiri de resturi umane în aşezări, fără un context anume alcătuit sau în locuri speciale (peşteri de pildă), atipice într-un moment sau zonă în care se cunosc cimitire constituite. Aceste situaţii pot indica un comportament cu un caracter special poate nu totdeauna nemijlocit legat de ceremonia funerară.

Această temă amplă, care cunoaşte abordări mai vechi, depind de modul de înţelegere al motivaţiei înmormântărilor, comportament socotit eminamente uman. La începuturile arheologiei abordarea practicilor funerare lua în considerare mai cu seamă latura psihologică , mai exact emoţia grupului social faţă de moarte, precum şi sistemul credinţelor de ordin religios, ambele socotite ca determinând în cursul evoluţiei lor comportamentul funerar. Ulterior s-a trecut la o abordare sociologică, mai ales după apariţia cunoscutei lucrări a lui Van Gennep (Riturile de trecere), încercându-se şi reconstituiri cultural-istorice legate de difuziunea presupusă a modelor de înmormântare. Demersul sociologic în cadrul studiului practicilor funerare are însă la bază mai puţin documentarea arheologică şi mai multe date de ordin etnografic ce cuprind ceremonialul funerar în întregime. Această modalitate de analiză

2

*

nu de puţine oii conduce la teoretizări, la construcţii plasate dincolo de domeniul arheologiei propriu-zise. In acelaşi timp trebuie să ne întrebăm oare câte elemente concrete mai poate surprinde, dar mai ales înţelege, un arheolog în cazul, cu totul aparte, al înmormântărilor de copii decedaţi sub vârsta de 8 zile la unele comunităţi din Africa. In această ordine de idei, ar putea i menţionată şi situaţia, excepţională, dar semnificativă, a cunoscutului mausoleu de la Moscova. Cum ar trebui oare interpretată situaţia celor două înhumări din această costisitoare şi impresionantă construcţie, plasată în centrul de greutate al activităţilor politice din capitala unui stat supra centralizat? Să nu uităm replica chineză de la Beijing sau ce nord-coreeană de la Pyonjang, care la modelul sovietic adaugă elemente regionale.

Reamintim faptul, bine cunoscut, că înregistrările etnografice îşi găsesc cu dificultate paralele în descoperirile arheologice, atât din punctul de vedere al metodei de lucru, cât şi a distanţei în timp, comparaţiile lipsite de subtilitate ducând la rezultate necorespunzătoare. Desigur, nu trebuie abandonată paralela etnografică şi demersul sociologic. Pentru arheologie însă, anterior construirii ipotezelor, esenţială este ordonarea documentelor din teren, pe baza definirii exacte şi a analizei lor descriptive.

Comportamentul grupului social faţă de un membru al său defunct s-a constituit în timp prin acumularea anumitor uzanţe, devenite cu timpul reguli, mai mult sau mai puţin stricte, constituind în întregime comportamentul funerar a cărui durată şi complexitate arheologia nu poate şi nici nu-şi propune să o reconstituie. Obiectul arheologiei funerare este reprezentat de unele materiale aparţinând ultimului act al ceremoniei mortuare, care este, înmormântarea. De regulă, prin înmormântare se înţelege depunerea unui individ defunct, cel mai adesea în pământ, într-un cadru riguros, marcat cu pietate , ceea ce presupune un loc anume, chiar dacă astăzi urmele exterioare au dispărut. Descoperirea şi analiza acestor urme materiale sunt susceptibile să pună în evidenţă intenţionalitatea depunerii cadavrelor, în cadrul unei ceremonii. O ceremonie este funerară doar în măsura în care defunctul „joacă" rolul principal, acestuia fiindu-i consacrate toatele episoadele ceremoniale. In cazul în care defunctul ocupă un loc secundar în cadrul unui ceremonial, destinat altui scop, ne aflăm în faţa unei alte practici, tot de cult, dar lipsită de caracter funerar. Uneori, în cadrul ceremonialului funerar pot exista situaţii speciale în care pentru defunct este vorba de o înmormântare propriu-zisă, în vreme ce pentru altul, care par a-1 însoţi, are o cu totul altă semnificaţie, nu funerară. Că aşa stau lucrurile, ne aminteşte exemplul cunoscut al funeraliilor lui Patrocle, unde resturile celor 12 tineri troieni ucişi de Ahile, personaje secundare în cadrul unui fastuos ceremonial, reprezintă jertfe şi nu înmormântări. Dacă exemplul homeric ni se pare discutabil, pentru epoca bronzului la nord de Dunăre cercetările arheologice pun la dispoziţie câteva cazuri cu caracter aparte. Aş aminti complexul de cult de la Poiana Scoruşului, interpretat drept „rug de incineraţie", utilizat în mai multe rânduri".

In faţa morţii unuia dintre membrii săi, grupul social este obligat să recunoască radicala schimbare de statut a defunctului, schimbare care afectează în mod diferit multe din activităţile grupului sau pe unii şi uneori pe toţi indivizii care îl alcătuiesc. Fenomen biologic inevitabil moartea devine prin aceasta o exigenţă socială căreia grupul uman îi răspunde prin crearea unei instituţii/obiceiuri cu o structură bine determinată. Răspunsul solidar şi complex

1 In literatura de specialitate românească avem la dispoziţie următoarele definiţii pentru mormânt: „Construcţie funerară (de la groapa simplă până la mausoleu), conţinând pe lângă cadavrul sau resturile lui arse şi inventarul funerar (totalitatea obiectelor aparţinând celui decedat sau depuse ca ofrandă)" (AL Vulpe şi D.M. Pippidi în Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976, p. 415). Pentru înmormântare: „Ceremonie funebră. Ritualul aşezării în mormânt sau al incinerării corpului celui decedat".

2 Nestor et al. 1963, p. 68-69; Zaliana 1955, p. 497-514); 1987 p. 25); 1990, p 25).

3

al comunităţii umane îl reprezintă ceremonialul funerar, în fapt întreaga articulaţie a riturilor de pasaj, destinată rezolvării acestei probleme.

S-a arătat că „moartea aşa cum este ea observată în viaţa socială reprezintă obiectiv o înşiruire de gesturi şi de ritmuri care merg de la agonie la mormânt şi dincolo de acesta". Din această perspectivă ceremonia mortuară ne apare ca un punct culminant al străduinţelor colective de reafirmare a identităţii sale într-un moment de încercare. Debutând o dată cu constatarea morţii fizice a unui individ, ceremonialul funerar are o durată, deseori remarcabilă, cuprinzând mai multe episoade, fiecare reprezentând anumite categorii de rituri de trecere (rituri de prag, de separare, de reintegrare).

Dintre aceste episoade, înmormântarea propriu-zisă, prin recuzita şi procedeele sale, lasă cele mai consistente urme materiale. Din numeroase observaţii directe se cunoaşte, ca şi din surse scrise, că succesiunea episoadelor ceremonialului funerar, în ciuda unor variabilităţii adesea remarcabile, se desfăşoară conform unui scenariu, a unor reguli precise respectate cu atenţie. Regularitate care se aplică şi în ce priveşte locul destinat amplasării defunctului. In afara cimitirelor, mai mult sau mai puţin întinse, există şi înmormântări izolate. Pentru multe din aceste descoperiri, caracterul funerar nu poate fi pus la îndoială, neobişnuit fiind în aceste cazuri locul ales, în situaţia în care grupurile umane cunoşteau şi foloseau în acelaşi timp şi cimitirele^.

Mai dificilă de studiat este structura spaţiului funerar, noţiune prin care se înţelege cimitirul. Sunt puţine cazurile care au putut fi cercetate exhaustiv. Motiv pentru care determinarea structurii necropolelor putea fi făcută doar cu precauţie. Tendinţa de a interpreta orice suprapunere sau întretăiere de morminte ca exprimând succesiunea în timp a înmormântărilor din cimitir este excesivă. Nu putem lăsa la o parte posibilitatea organizării spaţiului funerar după anumite criterii, astfel că întretăierile de morminte ar putea să exprime mai degrabă ordinea deceselor în cadrul unui segment social (clan, familie). Există destule cazuri în care se poate demonstra o fragmentare a spaţiului funerar a cimitirului, precum şi situaţii în care spaţiul funerar suprapune pe cel cotidian. Relaţia dintre ele avea o dinamică proprie.

Structura mormântului, chiar şi cea mai simplă, raportul faţă de aşezarea celor vii sau faţă de alte morminte, sunt prestabilite conform unor cutume, ca parte integrantă al întregului ansamblu de obiceiuri funerare specifice unei regiuni la un moment dat. Trebuie remarcat, în aceeaşi ordine de idei, că la unele societăţi antice, pentru personajele cu un înalt statut social, construcţia mormintelor funerare cu dimensiuni monumentale şi o structură complexă, necesitând eforturi deosebite, este începută cu mult înaintea decesului celor cărora le erau destinate. Apare în aceste cazuri ideea că moartea prezumată a acestor personaje estre manipulată în sensul acumulării şi afirmării prestigiului social. Cel mai adesea acesta avea caracterul unei competiţii ce se prelungeşte, prin ceea ce numim „cultul morţilor" şi dincolo de decesul acestor personaje, suferind uneori modificări interesante4.

Din punct de vedere arheologic, aşa numitele Grabfmde ar trebui considerate acele descoperiri de resturi umane sau/şi de animale (schelete întregi sau parţiale) găsite în amenajări distincte, din ale căror elemente constitutive se poate deduce depunerea

* Un exemplu îl găsim în mediul culturii Monteoru la Năeni-Zănoaga, unde, la periferia unei staţiuni, întinse şi cu mai multe straturi de locuire, s-a descoperit un mormânt de înliumaţie colectiv. Cercetările au evidenţiat faptul că era vorba de o înmormântare izolată (Chicideaiiu/Şandor-Chieidenu 1997 , p. 19-43).

4 „Pelerinajul" individual la morminte prin repetare subliniază identitatea genealogică; cel colectiv, la date comemorative, are La bază o motivaţie de ordin social asemănătoare. In ambele cazuri este vorba de adevărate ritualuri bazate pe manipularea socială a morţii).

4

intenţionată a resturilor arheologice ca scop principal şi caracterul special al amenajărilor, conform unor reguli, toate putând fi interpretate ca o replică socială dată morţii. Practic acest fapt nu este totdeauna simplu de constatat, dată fiind diversitatea mare a cazurilor descoperite arheologic, ca şi a celor cunoscute din textele scrise sau cunoscute. Mai rar, din reprezentări iconografice.

Unul dintre elementele principale ale definirii descoperirilor mortuare se conturează a fi intenţionalitatea depunerii corpurilor defuncţilor. Această condiţie funcţionează şi în cadrul altor genuri de descoperiri, cum ar fi sacrificiile, fapt ce sporeşte dificultatea interpretării. Cunoaştem numeroase cazuri în care interpretarea diferenţiată mormânt/sacrificiu din punctul de vedere al dispoziţiei resturilor osteologice, este dificil de realizat datorită fie situaţiei din teren, lipsind unele elemente materiale, fie singularităţii cazurilor, fie, mai des, datorită unor interpretări subiective. Acest fapt este valabil şi în ceea ce priveşte amplasamentul resturilor osteologice, aflate în afara cimitirelor constituite, sesizabile3.

O categorie specială în ce priveşte locaţia postumă pentru personajele de rang înalt o constituie construcţiile speciale ridicate special pentru acest scop sau/şi înmormântările efectuate în interiorul edificiilor religioase ale evului mediu. Poziţia socială înaltă a unor personaje ale timpului le asigura acestora un spaţiu funerar care le sublinia, încă o dată, prestigiul, fapt care a determinat în bună parte şi programul arhitectonic al acestor construcţii.

O atenţie aparte în ce priveşte amplasarea înmormântărilor, fie că este vorba de descoperiri funerare izolate sau de înmormântări în cimitire, trebuie acordată relaţiei faţă de aşezarea corespunzătoare, ca şi de elementele mediului înconjurător. Sunt deja constate o serie de cazuri ce presupun existenţa unor norme sau reguli care stabilesc raportul dintre cele aşezarea celor vii şi „aşezarea" celor dispăruţi.

Variază de asemenea tipul şi structura mormântului propriu-zis, fiind întâlnite amenajări funerare exterioare, ca şi interioare din cele mai diverse.

Modul de tratare al cadavrelor cuprinde pregătirile făcute anterior înmormântării propriu-zise, multe cunoscute din însemnări etnografice, dar puţin susceptibile de a lăsa urme materiale ce pot fi înregistrate arheologic. Apoi ritualul propriu zis, care poate fi înhumarea sau incinerarea, ambele practici putând fi surprinse în teren, precum şi alte obiceiuri mai puţin expresive arheologic. Atât în cazul incinerării, cât şi mai cu seamă al înhumării, obiceiurile de depunere a ceea ce a rămas din cadavru prezintă importanţă sub aspect arheologic, atât prin faptul că lasă urme materiale, cât mai ales prin variabilitatea lor. Cunoaştem că modalităţile diferite de depunere a cadavrului (poziţia, orientarea defunctului şi, indirect, a privirii) sunt în strânsă legătură cu grupa de sex căruia îi aparţine defunctul, adesea cu afilierea acestuia în cadrul grupului social, cauza sau locul decesului, tipul ansamblului tehnicilor de subzistenţă al comunităţii. Cutumele care fixează aceste obiceiuri sunt la rândul lor variabile şi în funcţie de structura grupului sau de scurgerea timpului ce poate aduce uneori schimbări în practicile funerare. Pentru preistorie putem spune că defunctul a constituit „terenul" pe care comunitatea şi-a construit expresia materială a mentalităţii sale.

O atenţie trebuie acordată şi stării de conservare a scheletelor descoperite. Excluzând cazurile destul de frecvente ale deranjărilor ulterioare sau cele în care se presupune că aciditatea sau alcalmitatea solurilor au putut determina „topirea" unor părţi

5 Alai sunt cunoscute depuneri de resturi osteologice umane în locuri aparte, precum peşterile, fisuri din stâncă, scorburi de copaci, înălţimi etc.

osoase mai puţin rezistente lipsa conexiunii anatomice a unora din părţile componente a scheletelor poate fi expresia unei serii de practici dintre care amintim înhumarea secundară ori terţiară sau ciopârţirea cadavrului în chiar cadrul unor cutume funerare a unei comunităţi. Modalităţilor de tratare a cadavrului li se mai poate adăuga, în cadrul unei categorii aparte, aşezarea în sicrie, sarcofage, vase sau învelitori din diferite materiale, adăugarea unor anumite substanţe colorante, dintre care ce mai bine cunoscută este ocrul roşu.

Adesea în cadrul mormintelor de incineraţie urna funerară şi vasul capac sunt considerate ca aparţinând inventarului funerar. In realitate funcţia lor este identică cu cea a unui sicriu. Tot în cadrul incinerării nu poate fi exclusă folosirea la arderea pe rug a unor substanţe speciale, analizele scoţând în evidenţă folosirea lor Va arderea pe rug. De asemenea cantitatea şi calitatea combustibilului folosit, utilizarea pe rug a unor substanţe inflamabile.

Mormintele aşa numite „simbolice" sau cenotafuri constituie o categorie relativ numeroasă în cadrul descoperirilor funerare. Noţiunea are la bază date din epoci târzii, în speţă din surse scrise. Extinderea ei şi pentru preistorie pare oarecum excesivă. Practic orice groapă fără oseminte descoperită într-un cimitir este considerată drept cenotaf. Unele dintre ele au adesea inventare, de obicei sărăcăcioase, constituite dintr-un vas sau doar câteva cioburi. Acest fapt nu ni se pare suficient pentru interpretarea lor fără rezerve drept morminte simbolice. Este greu de ştiut dacă aceste complexe au fost construite/săpate pentru înmormântarea cuiva dispărut pe alte meleaguri sau dacă este vorba de o practică rituală adiacentă din imediata lor proximitate.

Legată de unele particularităţi ale amenajărilor funerare, uneori şi în relaţie cu „bogăţia" inventarelor, a fost creată o terminologie complexă, nu totdeauna potrivită, cuprinzând noţiuni cum sunt Wagengrab, Schijfisgrab, Furstengrab, Kammetgrab etc. Este cunoscut faptul că termeni privind tipurile de gropi şi amenajări funerare de sub tumulii din stepele nord pontice au fost folosiţi pentru a desemna „culturi" arheologice cum sunt Jamnaia/Pitgrave/Grubengrab, Katakombnaia sau Srubnaja/Balkengrab. Putem aminti şi cunoscutul termen de Ocketgrabkulturf'Cultura înmormântărilor cu roşu, mult folosit până de curând.

Nu poate fi despărţită de problema modalităţilor de tratare a defuncţilor practica destul de cunoscută a jefuirii mormintelor. Lăsând la o parte eventualele jefuiri din considerente meschine, mai apropiate de mentalitatea modernă, jefuirea are în numeroase cazuri un caracter ritual, legat de obiceiurile mortuare. Aprecierea unei asemenea situaţii presupune atente observaţii de teren, consemnate corect şi studiate ulterior comparativ prin procedee statistice.

In cadrul unei culturi materiale al unei comunităţi chiar, ne putem aştepta la distingerea, măcar în linii mari, a unui anumit standard (ansamblu concret şi coerent al elementelor de ceremonial funerar al unei comunităţi destinat să exprime identitatea socială a defuncţilor) al obiceiurilor funerare, a unor reguli generale. Dintre elementele de ritual (amenajări interioare şi exterioare, tratarea cadavrului şi modul de depunere) unele au o importanţă de prim ordin fiind nelipsite.

6 Canibalismul sau existenţa antropofagiei, totdeauna simbolic, chiar dacă este real. Există unele mărturii pentru unele comunităţi din Noua Guinee unde femeile mănâncă carnea defuncţilor. Antropofagia ar putea fi identificată după unele criterii cum ar fi extragerea creierului. Mutilări ale oaselor faciale, urme de ardere a oaselor, dezmembrarea, moduri repetate de lipsă a unor oase, spargerea oaselor lungi pentru măduvă, urme de tăiere, spargere sau abraziuni de la ciocănire, lipsa repetată a vertebrelor. lipseşte însă proba definitivă a canibalismului care ar fi prezenţa resturilor de ţesuturi umane în coprolitele omeneşti, analiză încă neîntreprinsă.

6

Faţă de aceste standarde mai mult sau mai puţin conturate, deseori se întâlnesc descoperiri cu caracter prezumat funerar, care prin structura lor sau prin unele elemente principale se deosebesc uneori flagrant. Este vorba de aşa numitele „înmormântări speciale". Categorie de descoperiri mult discutată şi diferit interpretată, adesea includerea în aceasta grupă a unor descoperiri funerare fiind datorată fie unei cercetări incomplete, fie neluării în considerare a variabilităţii comportamentelor funerare chiar în interiorul unui standard propriu unei culturi.

Inventarul funerar, depunerile care însoţesc defunctul, este constituit din mai multe categorii de materiale. Dintre cele mai importante sunt accesoriile strict vestimentare şi, legate de acestea, armele şi instrumentele, apoi materialul ceramic, sacrificiile, ofrandele alimentare sau mai exact resturile acestora în măsura în care pot fi surprinse arheologic. Prezenta sau absenta unora din categoriile menţionate, cantitate prezentă în cadrul mormântului, calitatea materialelor, ca şi dispunerea faţă de resturile osteologice, toate sunt elemente ce diferă în funcţie de aceeaşi factori. Deseori se interpretează cantitatea pieselor ce constituie inventarul funerar al unui mormânt ca un semn de prosperitate economică, ceea ce nu întotdeauna este corect.

O caracteristică intrinsecă a practicilor funerare o constituie exprimarea simbolică. Existenţa unor anumite coduri, greu de descifrat în absenţa unor mărturii scrise, cum este cazul înmormântărilor preistorice, dar a căror existenţă nu poate fi pusă la îndoială. Absenţa inventarului funerar poate exprima uneori o anumită sobrietate ce poate constitui apanajul special al unui grup social.

Descoperirile funerare au fost utilizate cel mai adesea pentru definirea grupelor culturale, alături de alte trăsături ale acestora, pentru stabilirea raporturilor de ordin cronologic, dar nu de puţine ori şi de argumentare a unor fenomene de o amplitudine mai largă, cum ar fi deplasările masive de populaţii, migraţiile în masă, invazii, catastrofe, schimbări profunde de ordin economic şi social sau religios. Aceste demersuri puneau accentul pe caracterul conservator al obiceiurilor mortuare, trecând uneori cu vederea variabilitatea practicilor funerare uneori în cadrul aceleiaşi comunităţi. Fapt explicabil prin concepţia iniţială de lucru şi de aici printr-o metodologie uneori limitată, susceptibilă să producă confuzii, fie prin lipsa unei documentaţii suficiente. Tratarea înmormântărilor din perspectivă sociologică, a cărei condiţie metodologică o constituie luarea în considerare a variabilităţii, studiul de structură şi prin procedee statistice, este de natură să aducă precizările şi corecturile necesare atât în ce priveşte definirea grupurilor culturale, a structurii şi dinamicii lor interne.

Potenţialul descoperirilor cu caracter funerar pentru studiul intern al grupurilor umane a fost intuit de timpuriu. S-au utilizat diferite căi de cercetare, în special etnologică, legătura dintre structura socială a comunităţilor umane şi practicile lor funerare. Ansamblul ceremonialului funerar, aşa cum poate fi el surprins prin cercetarea arheologică, apare adesea caracteristic unor grupuri umane, mai mult sau mai puţin numeroase, circumstanţiate cronologic. Elementele care îl alcătuiesc pot fi însă întâlnite separat sau variat grupate şi în alte arii, la diferite alte comunităţi ce nu au legături între ele. Deosebirile sunt date de structura în care sunt îmbinate aceste elemente, de accentul pus pe o anumită latură a ceremonialului, pe modul cantitativ şi calitativ de expresie, toate ducând la o diversitate de manifestări funerare. In acelaşi timp, s-a observat că există anumite raporturi între formele de expresie funerară şi elementele de bază ale sistemului social şi ale modului său de organizare. De aceea menirea studiului practicilor funerare este de a pune în lumină existenţa unor asemenea reguli, ca şi a dinamicii lor de-a lungul timpului, adică variabilitatea obiceiurilor funerare.

7

De bun augur în acest sens s-a dovedit a fi introducerea în studiul practicilor funerare a termenului de persoană socială pentru definirea poziţiei ocupate în interiorul grupului uman de către un defunct. Acest termen cuprinde apartenenţa grupa de sex, la grupa de vârstă, rangul, poziţiile sociale diferite ocupate în cursul vieţii de către defunct în cadrul grupului social, gradul de afiliere şi de apartenenţă la diferite segmente ale grupului, poziţia ocupată în cadrul sistemului de relaţii intercomunitare. Fiecare din aceste elemente, ca şi modul propriu de articulare specific fiecărui individ, sunt exprimate simbolic în cadrul ceremonialului funerar, putând fi mai mult sau mai puţin surprinse arheologic.

O dificultate aparte este dată este dată de caracterul simbolic al exprimării în cadrul ceremonialului funerar. Laturile de ordin social, individual sau colectiv, sunt exprimate în timpul înmormântărilor cu ajutorul unor coduri, ansambluri de simboluri a căror desluşire completă nu este posibilă. De cele mai multe ori semnificaţia acestora este doar presupusă.

Un studiu al comportamentului funerar cu greu se poate lipsi de diagnoza antropologică. Uneori rămân anumite întrebări deoarece sunt cazuri în care determinarea antropologică intră în contradicţie cu observaţia arheologică. Este cazul mormântului 10 de la Mokrin determinat antropologic ca bărbat, dar arheologic cu dispoziţie specific feminină .

2, D E Z V E L I R E A RĂMĂŞIŢELOR U M A N E

Atunci când ne aventurăm să deranjăm morţii, arheologia necesită atât săpături meticuloase şi consemnări, cât şi manevrarea cu delicateţe şi tratament demn pentru respectarea sentimentelor celor vii. Arheologii şi alţi cercetători au dezvoltat multe tehnici şi abordări pentru recuperarea diverselor tipuri de informaţii din studierea rămăşiţelor pământeşti umane şi a structurilor particulare, ca şi a mediului în care acestea s-au păstrat peste secole şi milenii. Există acum un volum uriaş de literatură despre tehnicile de efectuare a săpăturilor şi a înregistrărilor şi standarde, organizarea şi managementul proiectelor arheologice, cerinţe legale şi tehnici analitice ştiinţifice. Vom prezenta un sumar al tehnicilor de executare a săpăturilor pentru a oferi o idee asupra procedurilor folosite.

2.1. Pre-excavare Toate lucrările dm teren trebuie să aibă un proiect care să includă obiectivele

cercetării, metodologia, graficul de timp, costurile şi prevederile pentru analizele post-excavare şi redactare. Toţi lucrătorii din şantier trebuie să fie în întregime informaţi şi familiarizaţi cu metodele de înregistrare şi executare a săpăturilor şi identificarea diferitelor materiale arheologice, inclusiv a oaselor umane. Nu există nici o scuză pentru necunoaşterea legislaţiei relevante şi neasigurarea obţinerii autorizaţiilor necesare, a acordurilor şi permisiilor de la autoritatea locală, proprietarul terenului, ocupanţii terenului şi arheolog. întotdeauna merită să ne asigurăm că toate aceste părţi care ar avea un interes potenţial faţă de lucrare sunt informate înainte de începerea săpăturilor. Aici sunt incluşi consiliul parohial, poliţia, publicul local şi, acolo unde este cazul, clerul local. Nimănui nu îi place să se simtă lăsat în întuneric şi adeseori dificultăţile şi neînţelegerile p o t fi înăbuşite în faţă printr-o consultare prealabilă adecvată.

Trebuie făcute aranjamente pentru asigurarea specialiştilor şi a echipamentului de specialitate în şantier; dacă urmează să fie prelevate probe de A D N din osemintele umane, se recomandă folosirea costumelor şi a mănuşilor sterile, cu toate că acestea nu sunt o garanţie a

7 Ai Giric, Mokrin II, p. 43-44, pi. 5/1-9.

8

asigurării condiţiilor sterile. înainte de dezgropare trebuie făcute aranjamentele pentru depunerea finală a oaselor şi a altor obiecte descoperite.

2,2. Dezvelirea înhumaţilor Când se dezgroapă mormintele din cimitire, săpăturile trebuie să se desfăşoare într-o

atmosferă de respect şi demnitate. Relicvele umane vechi sunt fragile. Pentru dezgroparea unui schelet se folosesc

unelte delicate cum sunt folie de tencuitor, spatule din plastic, pensule şi scobitori din lemn pentru îndepărtarea cu fineţe a pământului fără a disloca oasele. Pământul din jurul mâinilor şi labelor picioarelor, abdomenului şi pieptului şi din jurul capului este apoi cernut printr-o sită de 2 mm (se va efectua întotdeauna o cernere udă) pentru recuperarea oaselor mici ale mâinilor şi labelor, a oricăror pietre provenite din fiere, rinichi sau vezica urinară, a oaselor fetale din zona pelviană, a cartilagiilor osificate ale laringelui, dinţi şi oasele minuscule ale urechii interne şi osul hioid din gât. Solul din jurul şi de sub scheletele de copii trebuie de asemenea cernut. Scheletul uman adult are 206 oase. Cât timp mai este în pământ, scheletul poate prezenta semne vizibile ale unor anormalităţi cu ar fi deformarea coloanei vertebrale sau o articulaţie dislocată, care mai târziu s-ar putea să nu mai fie vizibile, şi care p o t fi recunoscute in situ de specialistul osteolog.

Bunurile funerare extrem de fragile, cum sunt colierele sau feroneria cutiilor, trebuie lăsate in situ după înregistrare şi apoi extrase împreună cu blocul de pământ pentru investigaţii detaliate în laborator. Extragerea în bloc a rămăşiţelor umane se va efectua numai în circumstanţe deosebite; cadavrele din mlaştină şi trupurile congelate sunt exemple de acest

g e l 1 ' In solurile necalcaroase trupurile p o t fi reduse la pete şi siluete sau pot să nu lase nici

o urmă. In terenurile nisipoase acide aceste pete p o t fi identificate fie prin dezgroparea unei secvenţe de p r o b e de nisip şi înregistrarea fiecărui nivel, sau prin încercarea de îndepărtare a nisipului curat din jurul petei. In asemenea cazuri alte pete p o t fi explicabile ca provenind de la obiectele care însoţeau cadavrul, cum ar fi scândurile sicriului, piei de animale şi bucăţi de bunuri funerare organice. Nisipul pătat trebuie stropit cu o substanţă chimică consolidantă de îndată ce devine expus la intemperii.

2.2.1. Prelevarea de eşantioane Eşantioanele de sol trebuie prelevate după sfaturile unui specialist în mediu, în mod

normal pentru testarea pH-ului (pentru aprecierea modului în care aciditatea solului ar fi putut afecta conservarea oaselor şi diageneza), pentru a obţine probe pentru analizarea oligoelementelor (fie pentru a controla, fie pentru a confirma prezenţa unui cadavru dacă urmele fizice ale acestuia au dispărut), pentru recuperarea polenului din flori (dacă solul este suficient de acid sau saturat cu apă), pentru recuperarea rămăşiţelor de insecte (dacă solul a rămas saturat cu apă sau dacă amprentele acestora s-au păstrat în lut în jurul cadavrului) şi pentru recuperarea melcilor (dacă solul este suficient de alcalin). Cei din urmă p o t oferi dovezi despre tratamentul îndelungat post mortem înainte de înmormântare. Chiar şi în solurile în care polenul nu se păstrează în mod normal, se p o t preleva probe de polen din solul pătat cu cupru din jurul bunurilor funerare confecţionate din aliaje de cupru.

Progresele recente înregistrate în recuperarea ADN-ului străvechi indică faptul că se p o t afla multe din prelevarea de probe din înhumări. Cu toate acestea, părerea şi sfatul unui specialist sunt întotdeauna necesare. Se recomandă folosirea costumelor şi mănuşilor sterile pentru minimizarea nivelului de contaminare a ADN-ului care este răspândit continuu de către cel care efectuează săpătura. ADN-ul este cel mai bine conservat în condiţii de uscare severă sau frig extrem. Ocazional, va mai „supravieţui" şi în oasele bine conservate, cele mai

9

bune probe fiind oferite de canini sau molari la care smalţul nu este uzat (cariat). Acest fel de analize se justifică să fie efectuate pentru grupuri mari, fiind posibil ca pentru indivizi singulari sau pentru populaţii mici să nu se obţină rezultate semnificative.

Eşantioanele pentru analiza cu metoda carbonului radioactiv trebuie colectate în şantier, prin selectarea oaselor — cum sunt coastele superioare — care prezintă cea mai mare probabilitate de a conţine suficient colagen, şi împachetarea imediată a acestora în folie şi apoi în pungi de plastic etanşe. Oasele umane din regiunile de coastă, unde oamenii au consumat hrană din mare, ar putea fi afectate de efectul rezervorului marin, care conduce la determinarea prin carbon radioactiv a unei vârste mai mari decât vârsta adevărată, din cauza impregnării cu carbon marin străvechi, cu toate că aceasta pare să se aplice numai în cazurile extreme în care hrana din mare era o dietă de bază. Trebuie prelevate eşantioane pentru analizarea cu această metodă şi din cozile din lemn ale suliţelor şi din alte bunuri funerare sau reziduuri din interiorul recipientelor ceramice sau metalice, dacă s-au păstrat.

2.2.2. Problemele de stratigrafie şi de metodă de cercetare şi excavare In cimitirele bisericilor medievale şi de mai târziu, supraaglomerate, sunt de aşteptat

probleme stratigrafice. Ocazional vor apărea urme de mortar şi suprafeţe care vor arăta unde au fost săpate mormintele, cu toate că acestea p o t să fie şi semne ale acoperirii altui mormânt anterior. Acestea şi alte dovezi ale scheletelor tăiate de alte morminte ulterioare p o t fi recuperate numai prin relaţiile stratigrafice recuperabile pentru cimitirele bisericilor. Urmele de mortar p o t fi databile prin stabilirea unei legături între acestea şi o anumită construcţie a bisericii, şi prin datarea acelei clădiri prin stilul arhitectural folosit. Fiecare mormânt ar trebui, pe cât posibil, dezgropat în decursul unei singure zile. Relicvele nu trebuie lăsate expuse peste noapte din cauza fragilităţii şi a posibilităţii vandalizării.

Scheletele preistorice şi materialul de umplutură din morminte prezintă uneori deteriorări post-mortem şi intruziuni care p o t rămâne neobservate dacă nu se efectuează o secţiune prin groapă. La înaintarea săpăturii în jos spre schelet, stratul de umplutură trebuie îndepărtat de pe porţiuni mici, începând cu partea în care este probabil să se afle capul astfel încât craniul să fie descoperit primul, înainte de a ajunge la oasele mai mici.

Rămăşiţele umane din paleolitic pot ridica propriile probleme în timpul săpăturilor. Majoritatea sunt descoperite în sedimentele din peşteri, care necesită tehnici de săpare modificate. Oasele umane fosile sunt adeseori încastrate într-o matrice dură care trebuie cu grijă îndepărtată cu dalta, în mod normal după extragere din şantier şi mutare în laborator.

2.2.3. Păstrarea ţesuturilor moi In anumite condiţii de sol mlăştinos cadavrele se p o t conserva în straturile de turbă,

aşa încât pielea este conservată chiar dacă majoritatea sau chiar toate oasele s-au dizolvat. Stomacul şi intestinele p o t conţine o mina de informaţii despre ultima masă luată de acel individ, paraziţii intestinali şi mediul înconjurător. Tăierea părului — de pe cap, faţă şi corp — şi inciziile de pe piele, fie tatuate, cicatrizate, perforate sau vopsite, ne p o t spune poveşti întregi despre concepţiile din trecut despre aspectul personal şi identitate. Mâinile, labele picioarelor, pielea şi unghiile pot chiar deţine secrete despre ocupaţia şi statutul decedatului.

Cadavrele congelate sau uscate la frig, cu toate că nu provin întotdeauna dintr-un context funerar, cum este cazul Omului Gheţurilor din Alpi, p o t oferi imagini şi mai spectaculoase din culturile din trecut. Situaţii similare p o t fi întâlnite în mediile uscate unde condiţiile extraordinare de conservare au avut ca rezultat mumificarea naturală sau artificială. Se pare că aceste condiţii de congelare sau uscare asigură cele mai bune circumstanţe pentru posibila conservare a materialului biomolecular cum este ADN-ui.

10

2.3. Dezvelirea mormintelor de incineratie Oase incinerate pot apărea într-o varietate largă de contexte (fragmente singulare,

împrăştiate în materialul de umplutură al unui şanţ sau pe suprafaţa unui rug) însă cel mai frecvent sunt întâlnite sub formă de depozite în gropi mici, cu sau fără vase ceramice sau recipiente organice. Oasele arse sunt extrem de fragile şi trebuie cât mai puţin posibil deranjate în timpul săpăturilor. Depozitele de incinerare care nu sunt plasate într-un vas ceramic sfărâmat trebuie dezgropate cu grijă similară ca şi la dezgroparea înhumărilor. Depozitele de incinerare neatinse trebuie dezgropate în fâşii de 20 mm pentru a putea reconstitui secvenţa de depunere a oaselor şi a bunurilor funerare. întregul volum de material de umplutură din groapă trebuie spălat, materialele uşoare urmând să plutească la suprafaţă, trecut în stare udă printr-o sită de 2 mm pentru recuperarea rămăşiţelor carbonizate de plante şi lemn, precum şi a bucăţilor mici de os. Acelaşi procedeu se aplică şi depozitelor fostelor ruguri, dacă acestea pot fi localizate prin utilizarea sensibilităţii magnetice şi a magnetometriei după decopertarea iniţială a şantierului. Resturile de incinerare depozitate în urne ceramice sau în alte containere trebuie înfăşurate în material de protecţie şi extrase pentru studiere în laborator.

Oasele arse nu prezintă un potenţial prea promiţător pentru analize A D N sau alte analize moleculare, analize chimice sau datare cu carbon radioactiv din cauza efectului diagenetic al focului în timpul incinerării, însă vârsta aproximativă şi adeseori sexul decedatului p o t fi apreciate cu o anume precizie. Mărimea fragmentelor de oase, greutatea şi numărul acestora, resturile obiectelor arse pe rugul funerar şi prezenţa mangalului îi p o t permite arheologului să identifice multe aspecte ale tehnologiei şi ritualului rugului funerar, cum sunt căldura focului, mărimea şi eficacitatea acestuia, combustibilul şi lemnul folosite, bunurile funerare şi ofrandele animale, şi procesul de selectare a oaselor şi a altor obiecte din resturile rămase după ardere.

2.3.1. înregistrarea descoperirilor Scheletele sunt tratate ca şi contexte individuale, fiind înregistrate pe o foaie de date

specială pentru schelet, în care se consemnează detalii despre prezentarea oaselor, referiri la alte documente cum sunt planuri, secţiuni, numere de eşantioane şi fotografii, şi detalii despre orientarea şi poziţia corpului. De exemplu, cadavrul poate să fie culcat pe spate, culcat pe faţă sau pe partea stângă sau dreaptă, în poziţie extinsă (întins), flexată (cu genunchii îndoiri), ghemuită (cu genunchii la piept) sau contractată (cu genunchii la bărbie). Orice aspecte sau bunuri funerare neobişnuite sunt fotografiate şi înregistrate în detaliu. Groapa funerară şi materialul de umplere a gropii vor avea propriile foi de date contextuale.

Scheletele sunt înregistrate în plan la scala 1:10 cu ajutorul fotografiilor verticale alb-negm şi color, pe lângă cadre detaliate oblice pentru înregistrarea trăsăturilor patologice speciale sau a bunurilor funerare deosebite. Modul de săpare a mormântului şi alte caracteristici dezgropate vor fi în mod normal reprezentate în plan la scara 1:20.

Mormintele de incinerare sunt înregistrate pe foi contextuale şi sunt reprezentate prin desene în plan şi secţiune (la scara 1:10) şi fotografiate. Bunurile funerare şi resturile rugului funerar asociate, împreună cu cantităţile de oase şi dimensiunea maximă a fragmentelor de os sunt consemnate pe această fişă contextuală. In timpul dezvelirii trebuie acordată atenţie oricăror urme de ardere sau carbonizare cauzate de cenuşă fierbinte şi resturile rugului.

2.3.1.1. Extragerea şi depozitarea temporară Nu întotdeauna este adecvată extragerea înhumărilor, existând circumstanţe în care

este mai bine ca acestea să rămână in situ după înregistrarea iniţială şi analiza osteologică pentru determinarea vârstei, sexului şi a dovezilor patologice. Acesta poate fi cazul

I I

dezgropărilor în scopul salvării, când doar un număr mic de morminte sunt întâlnite şi unde rămăşiţele pământeşti pot rămâne neperturbate de proiectul de dezvoltare propus. Dacă se decide că scheletele trebuie mutate, oasele trebuie ridicate cu grijă. S-a crezut că oasele fragile trebuie consolidate cu un adeziv ca acetatul de polivinil (PVA). Un asemenea tratament însă va afecta analizele chimice sau moleculare ulterioare. Acesta poate fi aplicat numai dacă oasele sunt pasibile de rupere în fragmente minuscule. Oasele se curăţă cel mai bine prin uscare şi periere înceată şi delicată. Oasele mai puţin fragile pot fi spălate cu apă călduţă. Apoi, oasele trebuie marcate şi etichetate adecvat, cu consemnarea şantierului, contextului şi a numărului scheletului, înainte de ambalarea în pungi şi apoi, în cutii de carton, înconjurate de ţesătură din hârtie.

Obiectivele analizelor care se execută după dezvelire trebuie să includă: stabilirea vârstei şi a sexului; consemnarea caracteristicilor metrice şi non-metrice; paleopatologia; paleodemografia grupului din cimitir; şi analiza ale pielii, părului, creierului sau a oricăror ţesuturi moi care s-au păstrat. Tehnici adiţionale care ar putea fi aplicabile sunt: analiza chimică a oaselor (oligoelemente şi izotopi stabili) şi analiza moleculară (ADN şi grupa sanguină). Strategia pentru rămăşiţele dezarticulate este diferită. Ea include calculul numărului minim, şi poate reprezentări ale părţilor de schelet şi analize spaţiale ale ansamblului.

Aceleaşi măsuri pentru mormintele de incinerare includ: determinarea vârstei şi a sexului; paleopatologia (unde este recuperabilă); studierea oricăror ţesuturi vii arse conservate; analiza mangalului, a resturilor de plante carbonizate şi a cenuşii din rug; orice studiu al tehnologiei de incinerare.

Selectarea probelor de cărbune radioactiv pentru datarea siturilor preistorice trebuie să ia în considerare oasele umane, oasele animale articulate, elementele organice sau bunurile funerare şi alte materiale cum este mangalul. Trebuie avute în vedere posibilele surse de contaminare şi probabilitatea încorporării carbonului mai vechi în probă.

Va ti necesară studierea artefactelor din punct de vedere stilistic şi tehnologic pentru multe tipuri de bunuri funerare. Analiza de mediu pentru probele prelevate în timpul săpăturilor ar putea fi cerută pentru o gamă largă de materiale: polen, gândaci, melci, sensibilitate magnetică, pH, micromorfologia solului, lemn, mangal şi resturi de plante.

Raportul structural al şantierului, fie că acesta este un cimitir, un mormânt monumental sau un tumul funerar, împreună cu reconstituirea practicilor funerare şi sinteza rapoartelor specialiştilor sunt de asemenea cerute. Costurile post-excavare pentru şantierele din cimitire pot ajunge până la de patru ori costurile săpăturilor propriu-zise. De asemenea, activităţile post-excavare pot dura mulţi ani datorită costurilor şi timpului îndelungat pentru conservarea artefactelor din metal şi a altor artefacte instabile, datorită marilor ansambluri de rămăşiţe umane de studiat şi proceduri analitice complexe care pot consuma foarte mult timp. .-,..>

3. ÎNVĂŢÂND DE LA CEI DISPĂRUŢI

Undeva pe malul râului Volga, în Rusia, există o movilă mare de pământ (tumul) sub care se află îngropate rămăşiţele arse ale unei incinerări funerare care a avut loc acum mai bine de o mie de ani. Cu toate că această movilă nu a fost identificată, ştim despre existenţa acesteia mulţumită unei uimitoare relatări despre felul în care s-a ajuns la ridicarea ei. Pornind de la aceste materiale, prea puţin promiţătoare, vom încerca să regăsim vieţile pierdute ale celor din trecutul îndepărtat.

12

între anii 921 şi 922, Ibn Fadlan a ocupat postul de secretar al unei ambasade din partea Califului din Bagdad pentru popoarele de pe Volga mijlocie1. In punctul de schimburi comerciale a întâlnit oameni cunoscuţi ca fiind negustori ruso—scandinavi şi a scris o relatare remarcabilă a funeraliilor unuia dintre „oamenii de vază" din rândul acestora.

Cei care s-au ocupat de funeralii au depus corpul decedatului într-o încăpere din lemn pentru zece zile, timp în care i-au croit şi cusut veştminte. Averea decedatului a fost împărţită în trei: o parte pentru fiicele şi soţiile acestuia; o parte pentru veştmintele cu care urma să fie îmbrăcat defunctul şi a treia parte pentru producerea unei băuturi alcoolice, nabid, pe care jelitorii o consumau pe parcursul celor zece zile într-o orgie de beţii şi activitate sexuală. Fetele care îi fuseseră sclave au fost întrebate dacă doresc să moară împreună cu stăpânul lor. Una dintre ele s-a oferit să fie arsă împreună cu el. „In aceste %ece %ile [ea] bea şi se dedă plăcerilor; îşi împodobeşte părul şi trupul cu tot felul de podoabe şi rochii frumoase şi as fel gătită se dăruieşte bărbaţilor."

In ziua incinerării, Ibd Fadlan a coborât la râu şi a văzut că barca defunctului a fost adusă pe mal şi amplasată pe un eşafod susţinut de patru stâlpi din lemn. In mijlocul bărcii era aşezat un baldachin din lemn acoperit cu stofe. In barcă, o femeie în vârstă numită îngerul Morţii, acoperea patul cu o saltea din brocart grecesc. „Ea este cea cate s-a îngrijit de croirea veştmintelor şi aranjarea tuturor lucrurilor; şi ea este cea care o ucide pe sclavă. Am vă^ut că era o bătrână voinică, grasă şi ameninţătoare". Cadavrul defunctului scos din mormântul provizoriu a fost îmbrăcat cu hainele special confecţionate (pantaloni, ciorapi, cizme, o tunică, un caftan din brocard cu nasturi din aur şi o pălărie din brocard şi blană). Apoi a fost aşezat pe saltea şi sprijinit în poziţia şezând cu perne; în jurul lui ai pus nabid, fructe şi plante aromate, iar în faţă i-au aşezat pâine, carne şi ceapă.

O mulţime de oameni s-au adunat împrejur, cântând la instrumente muzicale. Rudele si familia defunctului au ridicat corturi la o oarecare distantă fată de vas. Sclava a mers la 3 - > >

aceste corturi pentru a avea relaţii sexuale cu fiecare dintre rude, care anunţau cu voce tare „Spune-i stăpânului tău că mi-am adus omagiul de dragoste şi prietenie". Animale au fost sacrificate şi depuse în barcă: un câine a fost tăiat în două, doi cai au fost ciopârţiţi în bucăţi cu o sabie, două vaci au fost tăiate în acelaşi mod, şi un cocoş şi o găină au fost de asemenea omorâţi şi aruncaţi în barcă. Capul şi trupul cocoşului decapitat au fost aruncate în partea dreaptă respectiv stângă a vasului. Armele defunctului au fost plasate lângă acesta.

La sfârşitul după-amiezii sclava a fost condusă spre o structură ce semăna cu un cadru de uşă. Stând pe palmele bărbaţilor, ea a fost ridicată de trei ori pentru a privi peste ramă. Ibd Fadlan 1-a întrebat pe traductor ce spunea fata în timp ce privea peste ramă. Prima dată ea a spus „Iată, îmi văd tatăl şi mamei'; a doua oară „văd. aşezate toate rudele mele moarte"; a treia oară „// văd pe stăpânul meu stând în Paradis şi Paradisul este verde, cu el sunt servitori bărbaţi şi băieţi. Mă cheamă. Duceţi-mă la el." A fost adusă o găină şi fata i-a tăiat capul, pe care la aruncat, iar corpul 1-a pus în barcă. Fata a fost dusă la barcă, unde şi-a scos cele două brăţări şi i le-a dat îngerului Morţii, şi-a scos de pe degete cele două mele pe care le-a dat celor două fiice ale îngerului Morţii care au aşteptat-o în ultimele zece zile.

,^4-poi au venit bărbaţii cu scuturi şi bâte. I s-a dat o cupă de nabid; sclava a cântat în timp ce a luat cupa şi a băut. In acest fel fata îşi lua rămas bun de la toate însoţitoarele ei. Apoi i s-a dat încă o cupă; ea a luat cupa şi a cântat îndelung în timp ce bătrâna o incita să bea şi să intre în pavilionul unde se afla stăpânul ei ... Bătrâna a prins-o de cap şi afăcut-o să intre în pavilion şi a intrat cu ea. Imediat după aceasta bărbaţii au început să lovească cu bâtele în scuturi pentru ca ţipetele fetei să nu se poată au^i, pentru ca sclavele celelalte să nu fie înspăimântate şi să caute să scape de moartea împreună cu stăpânii lor. Apoi şase bărbaţi au intrat în pavilion şi au avut relaţii sexuale cu fata. Apoi au întins-o lângă stăpânul ei; doi îi

13

Uneau picioarele şi doi mâinile; bătrâna căreia i se spunea îngerul Motpi a intrat din nou şi i-a înfăşurat o funie în jurul gâtului şi a dat capetele funiei celorlalţi doi bărbaţi ca să tragă de ele. Apoi s-a apropiat de fată cu un pumnal cu lamă lată, pe care i l-a înfipt între coaste de mai multe ori, iar bărbaţii o strangulau cu

frânghia până când a murit." Cea mai apropiată rudă a mortului a luat apoi o bucată de lemn, a aprins-o şi,

dezbrăcat complet, a mers cu spatele înspre barcă, cu faţa la mulţime, ţinând băţul într-o mână şi folosind cealaltă mână ca să îşi acopere anusul. Oamenii au luat fiecare o bucată de iască sau lemn pentru foc pentru ca el să o aprindă şi apoi să o pună în rugul din lemne de sub barcă. Flăcările au crescut şi au înghiţit rugul şi vasul.

„Nu s-a scurs o oră până când, vasul, lemnele, fata şi stăpânul ei nu erau mai mult decât scrum şi-cenuşă. Apoi au construit în locul în care fusese barca pe care o scoseseră din râu ceva asemenea unui deal mic rotund, în mijlocul cămia au ridicat un stâlp mare din lemn de mesteacăn, pe care au scris numek mortului şi numele regelui tus, şi apoi au plecat."

Intr-o zi s-ar putea să găsim această movilă şi să îi comparăm conţinutul cu relatarea lui Ibn Fadlan. Sub aspect arheologic este păcat că barca a fost arsă. Dacă vasul ar fi fost îngropat sub movilă, am fi avut un tezaur de informaţii care ne-ar fi putut spune multe. Am putea studia construcţia bărcii, istoriile vieţilor şi posibil originile genetice ale bărbatului şi sclavei, întreaga gamă, caracterul şi originea bunurilor ne-perisabile din mormânt, mediul local al funeraliilor şi calitatea animalelor sacrificate. Chiar şi în cazul rămăşiţelor incinerate, se p o t afla unele lucruri de la oasele arse şi din artefactele care au supravieţuit, cum ar fi vârsta şi sexul decedatului, utilizarea unei bărci şi aprovizionarea acestei bărci cu anumite lucruri cum ar fi armele bărbatului. Sunt unele aspecte ale rolului şi activităţilor pe care rămăşiţele arheologice nu vor putea niciodată să Ie aducă la lumină, cum ar fi rolul jucat de îngerul Morţii sau extinderea şi durata ceremoniilor funerare.

3.2. Rămăşiţele umane: arheologia morţii sau arheologia vieţii? Este un paradox ciudat faptul că rămăşiţele fizice ale morţilor — oasele şi ţesuturile

conservate, păr, piele şi aşa mai departe — mai degrabă dezvăluie informaţii asupra vieţii unui individ şi nu asupra morţii acestuia. Oasele şi ţesuturile oferă un testament al trecutului persoanei: cât de mult a trăit, ce sex a avut, care sunt bolile şi afecţiunile de care a suferit, cât de înaltă a crescut, ce origine genetică a avut, ce fel de hrană a consumat, ce răniri a suferit, cât de „bine făcută" a fost şi dacă a fost în mod deliberat deformată, contorsionată, tatuată, pictată sau scarificată. Dacă bărbatul şi sclava ar fi fost îngropaţi în loc să fie incineraţi, arheologii ar fi putut sa afle mai multe despre vieţile lor decât a ştiut însuşi Ibn Fadlan, informaţii cum ar fi vârsta, rănile, starea de sănătate înainte de moarte, creşterea în copilărie şi dacă sclava a avut sau nu copii vreodată.

Acest curs nu urmăreşte analiza scheletelor umane pentru a afla date referitoare la demografia, dieta, sănătatea şi modificările intrinseci ale corpului, şi nici la procesele fizice care afectează rămăşiţele umane. Mai degrabă prezintă studierea arheologică a practicilor funerare pe care cei vii le îndeplineau pentru cei morţi. Nu se preocupă atât de cei dispăruţi cât de cei vii care i-au îngropat. Morţii nu se îngroapă singuri ci sunt pregătiţi şi depuşi de către cei vii. Arheologii nu încearcă doar să documenteze ritualuri antice prin descoperirea dovezilor practicilor funerare din trecut, ci încearcă să le înţeleagă în contextul istoric în care au avut loc şi să explice de ce au fost îndeplinite. Ca arheologi, unul dintre principalele moduri în care interpretăm societăţile din trecut este prin recuperarea urmelor materiale ale acelor practici asociate cu rămăşiţele celor morţi.

3.3. Omul gheţurilor

14

Un exemplu pentru ilustrarea a ceea ce nu abordează acest curs este cadavrul vechi de 5000 de ani cunoscut sub numele de „Otzi" („Omul gheţurilor"), care a fost descoperit întâmplător în Alpii Otzaler din Tirolul de Sud. Toate dovezile indică faptul că acest om a murit în timp ce traversa o trecătoare alpină înaltă, fiind o victimă a capriciilor vremii. Este posibil să fi avut loc ritualuri funerare pentru cadavrul absent în comunitatea din care venea. Insă nu există nimic în legătură cu Omul gheţurilor, cu echipamentul sau circumstanţele acestuia care să aibă legătură cu practicile funerare din acea perioadă. Echipamentul şi îmbrăcămintea pe care le purta, împreună cu tatuajele de pe corp, fac parte dintr-o capsulă de timp din care încercăm să înţelegem cum era viaţa acestui individ.

Totuşi, „Otzi" împreună cu artefactele aflate asupra lui ne pot oferi unele dovezi indirecte care ne-ar putea ajuta să înţelegem practicile funerare care se aplicau în acel timp. Ii putem compara rămăşiţele aflate în munţi, cu cele din cimitirele din regiunea în care probabil a trăit în jurul anilor 3300-2900 î.Chr. Această abordare contextuală permite arheologului să descopere ce a fost selectat pentru sau omis la funeralii, considerând că Omul gheţurilor ne ajută să cunoaştem câte ceva despre felul cum se îmbrăcau şi se echipau cei vii. Morminte datând din această perioadă au fost descoperite la Remedello, lângă Brescia, în nordul Italiei, la aproximativ 150 km distanţă.

Artefactele neperisabile dintr-unul din mormintele de la Remedello (M 102) constau dintr-un topor din cupru, un pumnal din cremene şi patru vârfuri de săgeată din cremene, asemănătoare cu o parte din echipamentul Omului gheţurilor. Totuşi, asupra acestuia s-au găsit şi alte obiecte durabile, care nu au apărut şi în mormântul -amintit: mărgelele din marmură albă perforate, o răzuitoare/lamă multifuncţională din cremene, o lamă mică din cremene, o unealtă din cremene pentru perforat, o sulă din os, un cui lung din corn de cerb, vârful din corn de cerb al unei unelte pentru răzuit prin presare şi un mănunchi de patru fragmente din corn de cerb. In schimb, Omul gheţurilor nu avea asupra lui vasele care s-au descoperit în multe dintre mormintele de la Remedello, reprezentând ofrande sau bunuri care îl însoţeau pe decedat. Mai mult, pumnalul Omului gheţurilor este mai mic decât pumnalele din cremene din cimitirul Remedello. Pumnalul şi vârfurile de săgeată aparţinând Omului gheţurilor sunt rupte, pe când cele din Mormântul 102 nu sunt uzate, putând fi confecţionate special pentru funeralii.

Specialiştii care l-au analizat pe „Otzi" consideră că acesta era îmbrăcat ca pentru o incursiune în munţi, purtând haine şi obiecte pe care nu le-ar fi purtat la altitudini mai mici. De asemenea, se speculează că fracturarea coastelor şi echipamentul distrus, inclusiv tolba pentru douăsprezece cozi de săgeată fără vârf şi două săgeţi cu vârful distrus, ar putea constitui dovezi ale faptului că Omul gheţurilor încerca să se retragă de la scena unui conflict violent. Indiferent dacă aceste supoziţii sunt corecte, reconstituirea propusă pentru ultimele zile sau ore ale Omului gheţurilor ne ajută să înţelegem că ansamblurile funerare descoperite în cimitire ne oferă reprezentări fixe ale aspectului şi identităţii unui individ.

Exemplul Omului gheţurilor ne deschide calea spre două genuri de reprezentări. Ştim cum arăta şi în ce postură se prezenta, însă nu putem face o comparaţie cu înfăţişarea celorlalţi — părinţii, grupul de rude şi oamenii din cealaltă vale, de exemplu. Dacă ar fi fost înmormântat, reprezentarea lui funerară ne-ar fi indicat felul în care ceilalţi l-au privit după ce a decedat.

Practicile funerare servesc la crearea unei reprezentări idealizate, o „re-prezentare" a individului realizată de alţii. Oricum, am putea argumenta că modul în care Omul gheţurilor se vedea pe el însuşi — ceea ce dorea să îmbrace, tatuajele, armele şi alte obiecte — reprezintă o versiune a realităţii, pe când tratamentul funerar este mai curând o altă versiune ale aceleiaşi realităţi, decât o reprezentare distorsionată, idealizată şi ritualizată. Ambele reprezentări -

15

modul în care se îmbrăca în timpul vieţii şi modul în care cadavrul, dacă ar fi fost recuperat, ar fi fost îmbrăcat şi echipat pentru înmormântare — sunt înrădăcinate în propriile realităţi, doar contextul diferă.

3.4. înhumarea Termenul de „înmormântare" este sinonim cu actul de a te descotorosi de un

cadavru în societatea occidentală. înmormântarea („înhumarea" sau „îngroparea") este doar una din multele metode prin care cei morţi sunt îndepărtaţi din domeniul celor vii sau pus şi simplu sunt demarcaţi ca fiind morţi. De fapt arheologii p o t să localizeze numai un procent mic din populaţia totală care este posibil să fi trăit în trecut, pornind de la cifrele care p o t fi calculate din densitatea aşezărilor şi alţi indicatori ai prezenţei umane. In două studii notabile, numărul total de indivizi ale căror oase au fost descoperite în mormintele comune din neolitic şi în tumuli din Marea Britanie datând din epoca bronzului, a fost calculat ca derivând dintr-o populaţie prea puţin numeroasă pentru a fi demografic viabilă, demonstrând astfel faptul că acest gen de monumente conţin numai o mică parte din rămăşiţele celor morţi în neolitic şi în epoca bronzului. Majoritatea riturilor funerare par să fie invizibile din punct de vedere arheologic, nelăsând urme materiale directe.

Actul înmormântării oferă arheologilor o largă varietate de potenţiale informaţii asupra practicilor funerare din trecut şi asupra contextului social al acestora. Asigurarea unui ultim loc de odihnă pentru rămăşiţele pământeşti ale cuiva este în general o procedură gândită cu grijă în amănunţime, a cărei planificare şi executare ar fi putut lua zile, luni sau chiar ani. înmormântarea devine astfel un act cu semnificaţii adânci impregnat cu înţelesuri. Ea reprezintă unul dintre cele mai formale şi cu grijă pregătite depozite pe care arheologii le p o t întâlni, cu toate că ceremonia în sine ar fi putut fi la acea vreme zgomotoase, haotică şi controversată — nu ar trebui să aşteptăm de la culturile din trecut, să îşi fi îngropat dmtotdeauna morţii cu gravitatea sumbră care este atât de caracteristică în majoritatea funeraliilor actuale. Beţiile, sexul ocazional, cântatul şi lovirea scuturilor cu beţele ca în cazul funeraliilor ruseşti nu sunt unice; un asemenea comportament nu ar fi considerat deplasat în multe dintre riturile funerare practicate de multe culturi din lumea de azi.

3.4.1. Mormântul Forma şi adâncimea unui mormânt p o t fi legate de starea socială sau de sexul

persoanei înmormântate. De asemenea, poate reflecta gradul de ceremonie (formalitate) al ritului funerar. Groapa ar putea servi nu numai drept cavou pentru cadavru, ci forma şi dimensiunile ei ar putea fi construite astfel încât să rezoneze cu alte contexte. Există multe exemple etnografice de morminte care imită case sau gropi pentru depozitare. Mormintele Batammaliba din Togo şi Benin au fost clădite ca nişte case miniaturale subterane pentru cei morţi. Mormintele conţinând capetele ocupanţilor casei sunt închise cu o piatră plată rotundă, numită kubotan, care în timpul vieţii este folosită pentru a izola deschiderea care leagă parterul de primul nivel al unei case. Riturile funerare şi cele legate de naştere se desfăşoară sub această deschidere tabote, care întruchipează forţa vitală a casei şi continuitatea între naştere, moarte şi renaştere. De aceea, arheologia nu trebuie să studieze practicile funerare izolate, ci ca pe un set de activităţi înlănţuite cu alte practici sociale cum ar fi construirea locuinţelor şi traiul în aceste locuinţe.

In loc ca să se fi săpat un mormânt special pentru cadavru, este posibil ca acesta să fi fost depus într-o cavernă, cavitate, un şanţ sau o groapă săpate pentru alte scopuri, sau într-o formaţiune naturală cum ar fi o peşteră, o fisură sau un adăpost în stâncă. Scheletele umane întregi sau părţile de schelete descoperite în aşezările britanice din Epoca Bronzului sunt în general înmormântate în gropi pentru depozitarea cerealelor abandonate sau în şanţuri

16

sedimentate. In fortificaţia de pe dealul din Daneburry din Marea Britame există multe asemenea morminte în foste gropi pentru cereale, însă numărul acestora trebuie că reprezintă doar o mică parte din populaţie. S-a interpretat că aceste cadavre sunt ale celor sacrificaţi odată cu animalele şi alte ofrande descoperite în aceste gropi."

3.4.1.1. Orientarea mormântului Orientarea gropii, a defunctului (defuncţilor) în cadrul acesteia şi structurile

mormântului construite deasupra gropii ar putea avea semnificaţia lor. Orientarea gropii este un aspect important pentru acele religii din lume în care înmormântarea este principalul rit. Mormintele musulmane sunt aliniate astfel încât corpul este aşezat cu faţa spre Mecca şi Quibla. In perioada medievală şi modernă timpurie, mormintele evreieşti erau aranjate fie pe direcţia sud-nord, cu capul înspre sud, fie pe direcţia vest-est. Ca o alternativă, capul poate fi amplasat înspre ieşirea din cimitir. Mormintele creştine sunt orientate pe direcţia vest-est, cu capul înspre vest, astfel încât să se poată ridica în Ziua Judecăţii pentru a sta cu faţa la Dumnezeu spre răsărit. .

3.4.1.2. Aranjarea corpului Un cadavru poate fi înmormântat în una din multiple poziţii diferite: înclinat pe

spate, culcat pe o parte, culcat cu faţa în jos sau chiar în picioare sau şezând. Corpurile pot ti depuse cu picioarele flexate sau chiar legate strâns, poate legate astfel încât genunchii să atingă bărbia. Descoperirea scheletelor în posturi dramatice poate sugera faptul că moartea a survenit cu puţin înainte ca decedatul să fie aruncat în groapă, sau chiar să fi fost îngropat de viu.

Ca în majoritatea aspectelor arheologiei, cu cât sunt mai multe probe, cu atât domeniul de comparare este mai mare. Nu putem spune prea multe despre un cadavru independent, însă putem deduce foarte multe atunci când îl comparăm cu sute de alte cadavre. Prin metoda statistică, şi mai puţin prin empatie şi intuiţie, am aflat informaţii despre natura practicilor funerare din trecut. Din punct de vedere arheologic descrierea lui Ibn Fadlan este foarte limitată, deoarece prezintă numai o ceremonie funerară. Arheologii şi-ar don să afle ce se întâmpla cu alţi morţi ai ruşilor, şi dacă în zona respectivă mai există movile comparabile, şi modul în care conţinutul acestora diferă cronologic şi social.

3.4.2. Incinerarea Incinerarea sau arderea unui cadavru pe un rug, lasă în general urme arheologice

numai atunci când rămân fragmente de oase arse după ce rugul este acoperit cu pământ. Depozitele de acest tip sunt denumite morminte de incinerare. Incinerările pot fi o chestiune exagerat de extravagantă, însă în urma lor rămân foarte puţine sau chiar nici o urmă arheologică. Foarte rar, ocazional, poate fi găsit locul unde a fost un asemenea rug funerar, însă acest lucru se întâmplă atunci când resturile rugului au fost protejate sub straturi depuse ulterior. Şiruri ale rugurilor sunt descoperite uneori sub grămezi de pietre sau sub movile ridicate pentru a acoperi mormântul.

Pentru a îngropa oasele arse rămase în urma unei incinerări, cineva trebuie să adune oasele din rugul stins. Materialele pentru înmormântare, alese de la suprafaţa rugului stins, constituie în mod normal numai o parte din ceea ce a rămas după ardere, probabil în jur de 40 — 60 % din scheletul original. Jacqui McKinley a observat că depozitele de oase incinerate descoperite în mormintele primare de sub tumulii din epoca bronzului în Anglia sunt în general mai consistente decât cele din cimitirele deschide datând din epoca bronzului, datorită recuperării cu mai mare grijă a oaselor pentru înmormântare sub o movilă. Cercetătoarea britanică sugerează că aceste diferenţe s-ar fi putut datora statutului sau popularităţii celui decedat.

17

Ocazional p o t fi găsite oase incinerate împrăştiate, încorporate ulterior în şanţuri sau gropi. Identificarea acestor oase arse ca fiind de provenienţă umană ar putea fi dificilă. In cazurile în care rămăşiţele incinerate sunt îngropate sub pământ, oasele colectate sunt adeseori îngropate într-un sau sub un vas sau un recipient organic. Depozitul poate conţine nu numai oasele arse, ci şi materiale provenite din rug cum ar fi cărbuni, cenuşă şi scrum, resturi de plante carbonizate şi reziduuri arse ale diverselor bunuri de pe rug, sau chiar alte obiecte nearse care să fi fost adăugate la această colecţie. In plus, oasele p o t proveni de la mai mulţi indivizi, situaţie întâlnită în aproximativ 5 procente din cazurile preistorice britanice. P o t fi găsite şi rămăşiţe ale unor animale;"1 de exemplu, descoperirea ghearelor de urs în mai multe morminte de incinerare din epoca fierului din spaţiul scandinavo-german (400 — 600 d.Chr.) poate avea legătură cu acoperirea rugului funerar cu o blană de urs. Este posibil ca oasele incinerate să fi fost păstrate mulţi ani înainte de a fi îngropate, poate în aşteptarea amestecării cu oasele celor încă în viaţa.

In general, din oasele incinerate se vor recolta mai puţine informaţii decât din oasele nearse în ceea ce priveşte vârsta, înălţimea, sexul, sănătatea, rănile, trăsăturile faciale şi patologia. O parte pozitivă a incinerării este faptul că oasele incinerate rezistă adeseori în soluri care sunt prea acide pentru conservarea oaselor nearse.

3.4.3. Inventarul funerar Bunurile din morminte p o t include obiecte care au aparţinut decedatului, sau p o t fi

daruri ale participanţilor la funeralii pentru defunct. Aceste obiecte puteau servi la înzestrarea mortului pentru viaţa de apoi sau pentru a-1 împiedica să se întoarcă şi să îi bântuie cei vii. Obiectele din morminte p o t fi selectate astfel încât să reprezinte o amintire a faptelor sau a caracterului persoanei. Bunurile care se găsesc în majoritatea mormintelor sunt articole de îmbrăcăminte cu accesorii, recipiente şi resturi de mâncare şi băutură.

3.4.3.1. împodobirea defunctului Cu toate că cei dispăruţi nu mai simt frigul şi nu au accese de modestie, adeseori

dorim să îi îmbrăcăm pe cei morţi. Se poate ca defunctul să fie îmbrăcat în haine pe care nu le-a purtat niciodată în timpul vieţii. Poate fi îmbrăcat în cele mai bune haine din garderobă sau cu acele veşminte ale căror lipsă se va resimţi cel mai puţin. Poate fi îmbrăcat în veşminte confecţionate special pentru înmormântare, categorie care include giulgiurile şi pânzele înfăşurarea. Poate fi eviscerat şi îmbălsămat astfel încât să nu se descompună sau poate fi lăsat să putrezească timp de săptămâni întregi. Toate aceste pregătiri elaborate se fac pentru scurtele momente în care cadavrul este expus în faţa celor vii înainte de a dispărea pentru totdeauna. In aceste momente finale se încrustează în memoria celor vii amintirea persoanei decedate.

La fel ca şi în cazul altor forme de cultură materială, este uşor să să ne înşelăm în propriile reprezentări folosind îmbrăcămintea, pentru a prelua o personalitate şi un statut diferite de cel care în mod normal ne reprezintă. îmbrăcămintea şi podoabele sunt reprezentări strategice prin care ne proiectăm personalitatea şi valorile. Insă în cazul înmormântării, alegerea a ceea ce va purta la marele eveniment nu mai aparţine decedatului. Chiar şi decizia de a lăsa cadavrul în hainele în pe care persoana le-a purtat în. timpul vieţii este luată de cei vii. întotdeauna cei vii sunt cei care îmbracă persoana decedată. In consecinţă, costumaţia mortului constituie interpretarea sau reprezentarea de către cei în viaţă a auto-reprezentării persoanei defuncte prin modul de a se îmbrăca. Decedatul poate fi înzestrat cu o întreagă garderobă incluzând îmbrăcăminte, mobilier şi chiar haine pentru uzul zilnic în existenţa ulterioară.

In categoria articolelor şi acţiunilor pentru împodobire p o t fi incluse veşmintele, modificări ale corpului (tatuare, vopsire, scarificare, perforare), podoabe (ace pentru buze.

18

cercei), aranjarea părului (inclusiv a părului de pe corp) şi chiar articole portabile. O suliţă sau un vas aşezate pe sau chiar lângă cadavru constituie încorporarea acestora în mulţimea complexă de simboluri reprezentată de împodobirea şi aspectul unui individ.

Ca arheologi, trebuie să fim foarte atenţi la separarea culturii materiale de pe coip (veşmintele) de cultura materială a coipului (postura şi modificările corpului) şi a culturii materiale extetioare cotpuhu (arme, mobilier şi alte obiecte). Foarte uşor putem impune propriile categorisiri descoperirilor din trecut, împărţind în „îmbrăcăminte", „mobilier", „arme" şi „podoabe" ansambluri care relaţionează cu întreaga reprezentare a înfăţişării şi împodobirii decedatului. Veşmintele morţilor constituie astfel o adevărată sală a oglinzilor, fiind reprezentări, astfel că s-ar putea ca lucrurile să nu fie în întregime cea ce par la prima vedere.

Cu siguranţă că oamenii din trecut nu şi-au pregătit morţii doar ca să ne ofere nouă subiecte de meditaţie. Mai degrabă le-au asigurat acele obiecte, postură şi înfăţişare care erau considerate ca fiind adecvate contextului morţii, participanţilor la funeralii şi individului decedat.

3.4.3.2. Mâncarea şi băutura Articolele obişnuite care însoţesc morţii din culturile din trecut includ oase de

animale (schelete întregi sau fragmente), recipiente (oale, boluri, tăvi şi veselă). De obicei arheologii obişnuiesc să interpreteze aceste articole drept simple obiecte însoţitoare pentru hrănirea mortului pe cealaltă lume, în loc să vadă simbolurile complexe care exprimă o gamă largă de valori, năzuinţe şi atitudini ale celor care au organizat funeraliile, raportate la cel dispărut. Plasarea hranei şi a băuturii într-un mormânt este numai o parte şi nu neapărat cea mai importantă, dintr-o secvenţă de ospeţe, posturi sau ofrande de hrană care este declanşată de un deces.

Hrana marchează diferenţa dintre statutul de decedat şi cea de persoană în viaţă. In insula Tikopia din Pacific, participanţii la funeralii mănâncă mâncare gătită, simbol al vieţii sociale şi casnice întrerupte de moarte, iar mâncarea crudă este plasată pe mormânt ca simbol al produsului muncii prestate de cel decedat.

Hrana indică identitatea, statutul social. Insularii din Dobu (Papua-Noua Guinee) cred că yam (cartofi dulci) sunt oamenii metamorfozaţi, var cultivare-a acestor plante este percepută ca o reprezentare metaforică a sistemului de înrudire. In incinta circulară pavată cu piatră din centrul fiecărui sat din Dobu sunt înmormântate femeile din linia matriarhală a satului şi fraţii acestora, strămoşi care conferă dreptul de proprietate asupra pământului şi a moştenirii în acelaşi mod în care seminţele de yam produc yam pentru recoltare.

Vasele amplasate lângă defunct pot conţine lichide sau alimente. Totuşi vasele funerare nu au conţinut în mod necesar alimente pentru hrana în viaţa de apoi: ar fi putut fi plasate pur şi simplu ca participare simbolică a mortului la ospăţ. In unele cazuri asocierea metaforică a vaselor în cadrul funeraliilor nu este ca recipiente pentru mâncare ci recipiente pentru suflete. In secolul al nouăsprezecelea afro-americanii din sudul Statelor Unite ale Americii puneau vase sparte pe morminte pentru a împiedica morţii să se întoarcă printre cei vii. Mai târziu, vasele au fost înlocuire cu ceasuri oprite la ora decesului sau la ora douăsprezece, pentru a trezi pe cel mort în Ziua Judecăţii.

Arheologii specializaţi în oase animale, palinologie (analiza polenului), resturi de hrană şi resturi de plante pot, având asigurate condiţiile corespunzătoare, identifica hrana şi băutura plasate lângă mort.

3.4.3.3. Artefacte ale despărţirii şi tranziţiei Bunurile din morminte pot avea menirea de a pregăti mortul pentru lumea cealaltă,

dar în egală măsură pot servi pentru a îl împiedica pe acesta să rămână în lumea celor vii, sau

19

doar să asigure o demonstraţie a bunelor intenţii de însoţire pe ultimul drum. In cultura modernă florile tăiate sunt o trăsătură majoră a funeraliilor, tradiţie care îşi are poate originile în ierburile, florile şi plantele veşnic verzi din Anglia secolelor şaisprezece — şaptesprezece, dar care s~a dezvoltat în Britania începând cu prima parte a secolului optsprezece. Cu toate că există şi tradiţia plantării florilor vii pe morminte, simbolismul vieţii scurte a florilor tăiate este o trăsătură semnificativă a funeraliilor contemporane.

Amplasarea în sau lângă mormânt a bunurilor care au aparţinut unei persoane poate reprezenta desprinderea mortului de cei vii. La populaţia Iban din Borneo în mormânt se pune un cuţit, care simbolizează tocmai tăierea acestor legături. In celălalt sens, sacrificarea posesiunilor, vii sau neînsufleţite, poate asigura comunicarea cu cealaltă lume. Acestea p o t fi privite ca daruri, tributuri sau chiar taxe care trebuie plătite supranaturalului ca expresie a relaţiei reciproce, mai degrabă decât ca schimb material. Asemenea daruri nu impun în mod necesar o răsplată din partea supranaturalului, ci fac legătura celor vii cu acea sferă. Sacrificarea animalelor (cai şi câini) şi sacrificiile umane - sclavi, soţii sau chiar întregul anturaj, au constituit alegeri obişnuite pentru a „ţine companie" celui decedat. Totodată, se sacrificau animale pentru ospăţ — vite, oi, porci şi păsări - pentru cel mort însă în general erau destinate îndoliaţilor în aceeaşi măsură ca şi decedatului şi adeseori numai o parte din animal era pusă în mormânt, sau deloc.

Arheologii trebuie să fie conştienţi că bunurile din morminte sunt selectate cu grijă şi p o t avea multe semnificaţii diferite. Ar putea fi obiecte obişnuite sau ar putea fi special confecţionate cu ocazia înmormântării. Ar putea fi consumate sau distruse în timpul funeraliilor sau plasate voit în mormânt. De asemenea, obiecte destinate mortului p o t fi lăsate pe mormânt (deasupra) sau chiar atârnate de ramurile unui copac învecinat, fiind astfel condamnate aproape la invizibilitate pentru ochii arheologului. Studierea diferenţelor între bunurile din diverse morminte este astfel un puzzle foarte dificil cu multe piese lipsă.

3.5. ORGANIZAREA CIMITIRELOR

Arheologii au fost interesaţi, încă de la începuturile acestei ştiinţe, de modul de amplasare a mormintelor în cimitire, pentru că aceste schiţe p o t aduce lumină în datarea relativă a mormintelor şi a bunurilor pe care le conţin. Conform principiilor stratigrafiei orizontale, dacă un cimitir se extinde în una sau mai multe direcţii, mormintele dintr-o parte a cimitirului vor data din altă perioadă faţă de mormintele din altă parte. Primii savanţi, cum au fost Montelius şi Dechelette au reuşit să dezvolte tipologii ale stilurilor de artefacte în continuă schimbare, cum sunt tipurile de fibule din cimitirele aparţinând epocii fierului europene, pentru a schiţa profiluri cronologice.

Sunt uşor de recunoscut modelele lineare, ierarhic/concentrice şi segmentate. Cimitirele lineare, care produc stratigrafia orizontală descrisă mai sus, se dezvoltă de cele mai multe ori dintr-un punct focal cum ar fi mormântul fondatorului sau o barieră fizică de genul unui canal sau şanţ. Cimitirul de incinerare din epoca fierului de la Arupgârd (Danemarca) constituie un bun exemplu: se extinde spre sud pornind din jurul unui tumul din epoca bronzului mijlociu. Modelele concentrice sau ierarhice se dezvoltă pornind de la şi în jurul unui mormânt central. In movila funerară mare descoperită la Magdalenenburg în Elveţia, datând din secolul VI I.C. din Epoca de Fier Timpurie, încăperea centrală este înconjurata de un cimitir de înhumare amplasat concentric în jurul acestui mormânt focal.

Cimitirele segmentate sunt împărţite în secţiuni sau grupuri de morminte distincte, şi uneori există spaţii deschise între fiecare grup de morminte. Fiecare segment poate fi configurat fie ca grup nestructurat, fie într-o structură de tip şir. Un exemplu de structură în

20

şir (cap la picioare) este cimitirul din epoca bronzului de la Mokrin (Serbia). în cimitirele în care grupurile de morminte nu sunt separate distinct, poate fi posibilă o identificare spaţială a modului de grupare în baza poziţionării corpului sau alte tratamente specifice aplicate.

3.5.1. Diferenţele sociale şi organizarea cimitirelor Cimitirele ne dezvăluie mult mai multe decât doar informaţii despre diversificarea

bunurilor din morminte şi cronologie; ele pot oferi dovezi despre legăturile de rudenie, sex şi alţi indicatori ai statutului social. O analiză detaliată a acestor subiecte necesită aplicarea metodelor statistice pe eşantioane mari, uneori de ordinul sutelor de morminte. Identificarea grupurilor unitare de morminte din interiorul unui cimitir implică adeseori utilizarea tehnicilor statistice cum sunt analizarea grupurilor, analiza coordonării principale şi a componentei principale, şi testarea însemnătăţii. In unele cazuri, grupurile pot fi separate pe criteriul apartenenţei de sex, cum sunt cimitirele de incinerare datând din primul secol I î.Chr-I d-Chr. din nordul Germaniei şi sudul Yutlandei unde au fost descoperite broşe, ace şi cuţite curbate în sectorul mormintelor femeieşti, în timp ce în zona corpurilor de bărbaţi incinerate s-au descoperit săbii, suliţe, scuturi şi cuţite lungi. In unele cimitire medievale şi în cimitirele evreieşti târzii din Europa exista tradiţia îngropării bărbaţilor, respectiv a femeilor în zone separate.

Modelele ierarhice sunt întâlnite adeseori în cimitirele de lângă bisericile din Europa; codurile ecleziaste specificau planificarea organizării cimitirului în funcţie de statutul social. Bisericile post-medievale din Anglia şi cimitirele au menţinut un set puternic de separatisme în funcţie de statut în stabilirea unei geografii a sfinţeniei şi a incluziunii. 6 Seniorul local al moşiei şi familia sa erau în mod normal înmormântaţi în interiorul bisericii. Cei înstăriţi erau înmormântaţi în partea însorită din sudul cimitirului, concurând pentru spaţiu în prestigioasa zonă din imediata vecinătate a uşii dinspre sud, unde pietrele funerare ar fi fost văzute de toţi cei care frecventau biserica. Cei săraci erau îngropaţi în partea mai întunecată a cimitirului, spre nord, o zonă asociată în folclor cu răul şi cu diavolul.

In aceste cimitire medievale sau mai târzii, schema cimitirului era organizată nu numai după criteriul statutului, ci şi pe grupuri familiale bazate pe descendenţă şi rezidenţa post-maritală. Loturile familiale pot fi identificate clar prin pietrele funerare datând din secolele şaptesprezece — douăzeci din orice cimitir. Pentru arheologi ar fi imposibil să distingă grupurile familiale din cimitirele de lângă biserici fără ajutorul pietrelor funerare, datorită aglomerării şi între-pătrunderii mormintelor.

De asemenea, sunt de aşteptat exprimări în spaţiu ale departajării indivizilor normali de cei consideraţi devianţi. începând cu sfârşitul secolului al cincisprezecelea a apărut în Anglia tradiţia ca sinucigaşii să fie îngropaţi la răscruci, iar femeile care mureau la naşterea unui copil trebuiau îngropate în exteriorul zidului care înconjura terenul consacrat pentru cimitir.

Unul dintre cele mai timpurii cimitire din Europa, cimitirul din mezoliticul târziu de le Vedbaek (Danemarca), a fost considerat ca fiind un cimitir al „devianţilor". Se sugerează că profilul de vârstă şi sex nu corespunde celui definitoriu pentru o populaţie normală — există un număr surprinzător de indivizi de vârstă mijlocie, inclusiv persoane decedate în timpul naşterii, şi prea puţini copii sau adulţi maturi. Probabil că majoritatea indivizilor din această comunitatea au fost înmormântaţi în alt loc.

3.5.2. Modificări de-a lungul timpului Un aspect important al dinamicii cimitirelor este cel al descoperirii şi abandonării.

Arheologii funerari se concentrează asupra perioadei în care cimitirul era folosit, însă se gândesc mai puţin la motivele pentru care a fost înfiinţat sau abandonat. Este probabil ca

21

majoritatea cimitirelor din trecut să fi fost înfiinţate sau abandonate din alte motive decât cel al „prea-plinului". Chiar şi în cazurile în care o comunitate se mută dintr-o anumită zonă, oamenii pot reveni în continuare timp de mulţi ani pentru a-şi îngropa morţii în acelaşi cimitir. întreruperea tradiţiei, marcată prin întemeiere sau abandonare poate fi un eveniment de importanţă majoră. Mormântul fondatorului poate marca despărţirea unei linii de descendenţi atunci când un grup familial se desprinde dintr-un grup mai mare de rudenii. Poate fi situaţia unei expansiuni pe un nou teritoriu, cu luarea deciziei de a nu mai duce morţii înapoi la locul obişnuit de înmormântare. însăşi actul înmormântării serveşte de asemenea la „plantarea" fizică a mortului în pământ, făcând din rămăşiţele acestuia o parte de nestrămutat şi inalienabilă a acelui pământ.

Momentul abandonării poate fi cu greu observat, fiind marcat de ultimul dintre mormintele, probabil al unui membru mai puţin notabil al comunităţii, dacă un cimitir nou sau rituri noi au fost adoptate de majoritate. Studiul regional al secvenţelor de fondare şi abandonare poate aduce informaţii despre schimbărilor sociale semnificative şi momente de cumpănă. De exemplu, în perioada 600 Î.Chr.-600 d.Chr. majoritatea cimitirelor din sudul Yutlandei au fost întemeiate sau abandonate la anumite intervale de timp scurte, mai ales în jurul anilor 50 Î.Chr. şi 200 d.Chr., coincizând cu modificările majore în definirea sexului, a organizării domestice şi a autorităţii politice.

3.6. SACRIFICIILE U M A N E

Uciderea sclavei de pe Volga pentru a-şi putea însoţi stăpânul în moarte reprezintă un exemplu clasic de sacrificiu uman. Alte morminte din secolul zece, care probabil sunt sacrificii umane sunt cunoscute peste tot în lumea vikingilor. „Regina" vikingă înmormântată în corabia excepţional de bine conservată din Oseberg, Norvegia, era însoţită de trupul unei femei mai în vârstă, probabil sclava ei personală. In Danemarca cimitirul de la Stengade conţine mormântul unui bărbat cu o suliţă încrustată cu argint într-o incintă funerară din lemn, peste care zace corpul decapitat al unui bărbat cu cătuşe de fier la mâini. In cimitirul de la Lejre un bărbat decapitat dintr-unul dintre morminte pare să fi avut mâinile legate, iar resturile unei femei din alt mormânt par să fi fost însoţite de cele ale unui bărbat.

Sacrificiul uman poate fi considerat ca fiind gestul suprem în schimbul reciproc dintre cei vii şi supranatural, darul sau tributul cel mai preţios pe care oamenii îl p o t dărui zeilor — însăşi viaţa umană. S-a considerat chiar că reprezintă un criteriu primar de departajare a omului faţă de animale. Totuşi un concept atât de puternic ar putea fi surprinzător de greu de definit, mai ales că linia de demarcare între sacrificiul ritual şi executarea prizonierilor de război sau a criminalilor, sau auto-sacrificiile altruiste, este foarte delicată.

In general se consideră că sacrificiile umane sunt închinate entităţilor supranaturale şi au loc sub auspiciile unor specialişti în ritual. Adeseori moartea este întâmpinată cu bucurie sau fiind chiar cauzată de însăşi victima care poate fi considerată ca un ţap ispăşitor pentru suferinţele şi nenorocirile societăţii. Astfel, în conturul larg al sacrificiile umane se p o t include cazul sclavei rusului şi alte victime sacrificate pentru funeralii, piloţi kamika^e din Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial care se sacrificau pentru împăratul divin, uciderea a mii de prizonieri de război de către Atzeci pentru a se asigura că soarele va continua să răsară, practica suttee din Asia de sud în care văduva este arsă de vie pe rugul soţului decedat, moartea omului-dumnezeu Isus Cnstos care s-a sacrificat pentru păcatele altora, auto-

22

*

sacrificiul membrilor cultelor religioase cum a fost cazul adepţilor lui Jim Jones din Jonestown (Guyana).

Aşa CUITI amintea G o r d o n Ghilde în 1945, sacrificiile umane pe scară largă au reprezentat o caracteristică a funeraliilor conducătorilor autocraţi ai statelor nou formate în ascensiune, după cum se poate vedea în mormintele primei dinastii egiptene de la Abydos, c. 3100-2890 Î.Chr., mormintele regale de la Ur din Mesopotamia din jurul 2500 î.Chr. şi mormintele dinastiei Shang din a doua jumătate a mileniului II Î.Chr. de la Anyang, China. Alte asemenea descoperiri constituie exemple de acest gen. La Sipăn în Peru, mormântul unui nobil Moche din secolul III d.Chr., „Lordul din Sipăn", cuprindea un paznic al mormântului şi trupurile altor doi bărbaţi şi trei femei; un mormânt similar, cel al „Bătrânului Lord din Sipăn", conţine rămăşiţele unor bărbaţi şi femei.56 La Palenque în Mexic, mormântul conducătorului Maya Pacal din secolul VII d.Chr. este ascuns în piramida cunoscută sub numele de „Templul Inscripţiilor", însoţit de scheletele unui grup de adulţi tineri găsite deasupra plăcii care acoperea sarcofagul lui Pacal.

O a doua categorie de victime ale sacrificiilor o reprezintă indivizii ucişi ca ofrandă pentru supranatural în locaţii sacre speciale, altele decât cimitirele. Un caz spectaculos de sacrificiu în masă este indicat de mormintele a peste o sută de „războinici" aflate sub templul lui Quetzakoatl de la Teotihuacân (Mexic), aproximativ 150 d.Chr., posibili păzitori supranaturali ai templului.5 9 In exemplele bine conservate, cum este cazul corpurilor din Neolitic şi Epoca de Fier găsite în mlaştinile din nord-vestul Europei (care va fi explicat în detaliu în Capitolul 3) şi a sacrificării copiilor de pe vârful muntelui din perioada Inka (1468-1532) din Peru şi Chile, pielea şi ţesuturile conservate permit adeseori ca prin analiza medicilor legişti să se determine natura şi cauza morţii.

Dovezile din perioada Inca din America de Sud sunt indiscutabile. Corpuri de copii şi adulţi tineri spectaculos de bine conservate au fost descoperite „îngheţate-uscate" pe vârfurile munţilor la altitudini extraordinare. Printre descoperirile uimitoare se numără şi bărbatul de 22 ani, aproape dezbrăcat, de pe creasta Cerro del Toro din Argentina, care pare să fi fost drogat şi lăsat să moară îngheţat, o femeie în vârstă de 18 ani, complet dezbrăcată, descoperită în apropierea vârfului Pichi Pichu din Peru, aparent ucisă cu o lovitură în creştet. Aceştia şi mulţi alţii au fost oferiţi de incaşi ca sacrificii capacocha zeului soare, conferind astfel un prestigiu considerabil părinţilor copilului şi comunităţii locale. Prin moartea lor, aceste victime devin spirite păzitoare legate direct de conducătorul Inca, a cărui putere provenea din uciderea rituală a acestor copii.

In 1622, la mult timp după ce spaniolii au cucerit imperiul incaşilor, în timp ce distrugeau cultul strămoşesc Inca, Hernândez Principe a consemnat un incident capacocha anterior, în care un oficial local din Ocros, pe nume Caque Poma, a fost răsplătit de autorităţile Inca pentru construirea unui canal de irigaţii, acordându-i-se permisiunea de a-şi sacrifica propria fiică zeului soarelui. Tatăl şi fiica au mers la Cuzco pentr-u a-şi prezenta omagiile conducătorilor Inca şi zeilor şi strămoşilor acestora, după care s-au întors acasă pentru sacrificare. Fata a mers la moarte de bună voie, şi a fost zidită de vie într-un mormânt vertical din vârful munţilor, unde erau amplasate magaziile pentru recoltele de pe câmpurile nou irigate. Ea a devenit astfel o importantă zeitate locală, întruchipând fertilitatea, producţia de porumb şi sănătatea, iar Caque Poma a devenit un om de succes şi în consecinţă, un strămoş important. comune se p o t găsi. Nu v o m căuta ceea ce obişnuiam să numim „paralelisme etnografice" — nici o societate nu a fost vreodată identică ,

23

4. D i n prezent spre trecut: etnoarheologie

începând cu ultima parte a anilor '60 a apărut un interes crescând pentru folosirea relatărilor etnografice ale practicilor mortuare. Peter Ucko a creionat o larga varietate de studii ale societăţilor ne-occidentale pentru a demonstra că pre-concepţiile susţinute în mod obişnuit de istoricii preistoriei p o t fi contestate. Prezenţa obiectelor din morminte nu implică în m o d necesar credinţa în viaţa de apoi; incinerarea nu implică neapărat vreo credinţă în existenţa sufletului după moarte; mormintele dinastice nu indică regalitatea. Atât de extinsă este diversitatea culturală în abordarea morţii, încât orice generalizare se va împotmoli în mod sigur deoarece cel puţin cunoscută de antropologia socială va rupe regulile. P. Ucko a concluzionat dacă vrem să facem o paralelă între o practică specifică din prezent şi una descoperită arheologic, avem nevoie de cât mai multe posibil şi variate analogii pentru compararea cu conţinutul şi contextul materialului arheologic.

4.1. A N T R O P O L O G I A SOCIALĂ A MORŢII Relatările lui P. Ucko despre folosirea paralelismelor etnografice au fost publicate

într-un m o m e n t în care studiile de caz detaliate ale practicilor funerare erau în creştere dramatică în antropologia socială. Multe dintre aceste texte au folosit ca punct de plecare şi ca temă anumite idei clasice, dezvoltate de Arnold van Gennep şi Robert Hertz, despre liminalitate şi tranziţie, transformare şi importanţa riturilor funerare în organizarea societăţii celor vii.

4.1.1. Ritualuri are trecerii Teoria universalistă a lui Van Gennep rites de passage stabileşte un proces tripartit a

tranziţiei dintr-o stare socială în alta. Aceste momente de tranziţie includ evenimente ca sarcina, naşterea copiilor, iniţierea, căsătorie şi moartea. Trecerea este realizată prin ritualuri preliminate (ritualuri de separare faţă de lumea existentă), liminale sau ritualuri de prag (ritualuri în timpul fazei de transformare), şi ritualuri postliminale (ceremonii de încorporare în noua lume). In societăţile pe care Ie-a studiat van G e n n e p ritualurile de separare din ceremoniile funerare erau foarte simple şi slab reprezentate în contrast cu ritualurile liminale şi în special cu ritualurile de incorporare a celui decedat în lumea morţilor.

Munca lui Hertz a acoperit în mod similar mai multe culturi, derivate în special din Borneo (cu toate că nu a efectuat niciodată vreo muncă de teren) şi de asemenea concentrată asupra transformăriîor paralele prin care trec cei îndoliaţi, cadavrul şi sufletul. încercând să explice temerea că morţii reprezintă un pericol, Hertz a analizat procesul înmormântărilor duble: în Borneo, la fel ca în multe alte societăţi din prezent sau din trecut, corpul celui mort este supus mai multor ritualuri în perioada liminală. El a observat că moartea distruge viaţa socială şi loveşte societatea „chiar în principiul vieţii acesteia, în încrederea pe care o are în ea însăşi."8 „Noţiunea de moarte este legată de cea de înviere; excluderea este întotdeauna urmată de o nouă integrare".9 Călătoria sufletului pe tărâmul morţilor este făcută vizibilă pentru cei vii prin transformarea corpului în putrefacţie în oase curate şi reajustarea şi redefinirea îndoliaţilor din comunitate.

4.1.2. Funcţionalismul şi teoriile ulterioare In prima jumătate a secolului douăzeci, în ciuda ideilor de pionierat ale lui van

Genneă şi Hertz, antropologii şi arheologii au avut adeseori tendinţa de a folosi explicaţii funcţionaliste pentru societatea şi comportamentul uman. Funcţionalismul pune accent pe pre­eminenţa întregului social asupra părţilor sale individuale, subiecţii umani. Folosind o metaforă biologică, societăţile umane sunt văzute ca organisme sociale închegate, cu necesităţi şi care funcţionează ca sisteme. Societăţile se adaptează la mediul în care evoluează

24

în moduri (şi cu consecinţele acestora) de care membrii acestora să nu fie conştienţi. Interpretările funcţionaliste ale riturilor funerare au văzut în acestea o afirmare a existenţei legăturilor sociale dintre îndoliaţi şi o consolidare a puterii politice în faţa temerii, fascinaţiei şi repulsiei cauzate de prezenţa unui cadavru. Acest gen de teme au ocupat un loc important în munca influenţilor antropologi Malinowski, Radcliffe-Brown şi Evans-Pntchard.

Studiile antropologice mai recente s-au distanţat în mod explicit de această atitudine funcţionalistă şi au dezvoltat noţiuni mai sofisticate ale relaţiilor între ritualurile funerare şi structura socială, în care arena ritualurilor funerare forma un punct de conflict şi luptă pentru putere. In legătură cu transferul proprietăţii şi realocarea drepturilor şi îndatoririlor la populaţia Lo Dagga din Africa de vest, Goody nota: „In timpul ceremoniei funerare ies adeseori la iveală cel mai clar aceste tensiuni (între cei ce au şi cei ce nu au), pentru că nu pot decât să pună în scenă conflictele care există în aceste relaţii intime." Modalităţile de înmormântare a defuncţior variază nu numai odată cu diferenţele de statut ci şi cu felul în care persoana decedată s-a comportat în limitele tiparului unui rol dat. In analiza relaţiilor dintre cadavru şi suflet la populaţia Berewan din Borneo, Metcalf a observat discrepanţe ocazionale între tratamentul mortuar şi rangul social. Mausoleele Berewan sunt structuri impresionante din lemn, cu înălţimi de peste 10 m; ele sunt expresia unui statut înalt şi construirea lor oferă unui nou lider oportunitatea de a-şi consolida poziţia. Deoarece un mormânt nu poate fi construit pentru o persoană în viaţă, aceste mausolee pot conţine rămăşiţele unor persoane care nu au fost conducători, ci s-au dovedit a fi persoane fără importanţă, rude neînsemnate a căror moarte a oferit unui lider oportunitatea de a se înnobila prin construirea unui mausoleu grandios.

Studiul lui Bloch asupra relaţiilor între grupurile organizate pe bază de rudenie şi ritualurile funerare ale populaţiei Merina din zona muntoasă a Madagascarului au evidenţiat anumite tendinţe contradictorii între noţiunile de structură socială vie şi idealizată. Persoanele îngropate împreună în mormintele din piatră comune, probabil că nu au trăit niciodată împreună, pentru că realitatea sistemului de rudenie cu descendenţă bilaterală lucrează împotriva unui sistem idealizat de grupări segmentare exprimat mfamadibana (ceremonia celei de-a doua înmormântări), în soliditatea şi permanenţa mormântului colectiv, şi în construirea acestor morminte pe pământurile strămoşeşti ale Imerina.

Valoarea acestor studii este dată de faptul că ele oferă explorări contextuale detaliate ale simbolismului din practicile funerare, pe care le luăm în calcul. Funeraliile pot constitui evenimente politice în care statutul nu este doar reflectat sau reprezentat, ci este constituit activ, fiind introdus în noţiunea de practici funerare ca reprezentare idealizată a structurii sociale. Se poate observa şi aplicarea altor concepte: pângărire şi puritate, separarea celor vii de cei morţi, fertilitate şi regenerare, rituri ale reversibilităţii, şi conceptul strămoşilor morţi care influenţează lumea celor vii. Aceste „mentalităţi" sunt prezente peste tot, în toate epocile. Ele trebuie recunoscute ca logici culturale specifice şi trebuie decodificate din resturile materiale şi din alte dovezi.

4.1.3. Pângărire şi puritate Acest concept binar a fost elaborat de Mary Douglas. Moartea crează situaţia în care

cei vii sunt confruntaţi cu pericolul sfâşierii pânzei sociale şi a contaminării fizice în contact cu un corp în descompunere. Pângărirea (necurăţenia) simbolică a celor îndoliaţi, a cadavrului şi a bunurilor materiale îi copleşesc pe cei vii şi, în timpul fazei liminale a ritualurilor de trecere a celui mort, trebuie oprite prin ritualuri de purificare şi prin acte de transferare care să ataşeze această pângărire la anumiţi oameni sau anumite obiecte.

La începutul anilor '80, analiza făcută de Judith Okeley asupra conceptelor ţiganilor britanici legate de puritate şi legături, a reprezentat unul dintre studiile antropologice cu

25

valoare. Autoarea britanică a descris noţiunile ţiganilor despre graniţe simbolice care trebuie păstrate cu rigurozitate pentru a preveni pângărirea. Ea a descoperit o serie de omologii care făceau legătura între în trup/în afara trupului, în interior/în exteriorul căminului (caravana sau căruţa), animale curate/necurate, şi relaţiile dintre ţigani (Gypsies) şi Gorgios (non-Gypsies). J. Okely presupune că un cadavru este considerat pângăritor pentru că aceste graniţe au fost încălcate; interiorul a ieşit în exterior. întoarcerea pe dos a hainelor purtate de cel mort este o expresie a acestui lucru. Viaţa nomadă a ţiganilor este în opoziţie cu multe din obiceiurile celor de altă etnie (Gorgio). Persoanele aflate pe moarte sunt duse la spitalele Gorgio, iar după deces cadavrele sunt înmormântate într-un cimitir Gorgio. Odată mort, un ţigan devine Gorgio prin această încălcare a graniţei dintre Gypsy şi Gorgio. Actul de amenajare a mormântului reprezintă o identificare inversată cu accentul pus de cei ce nu aparţin etniei rromilor pe aparenţele exterioare. Giulgiurile scumpe şi funeraliile elaborate sunt menite să liniştească sufletul celui mort, ale cărui cămin şi bunuri personale sunt pângărite şi trebuie distruse sau, în vremurile mai recente, date acestora. Aşa cum exemplifică acest exemplu din societatea Gypsy, ne-curăţenia care înconjoară mortul se extinde în sfere mai largi, cuprinzând interacţiuni sociale şi graniţe.

4.1.4. Separarea celor dispăruţi de cei vii Teama de cei morţi este o trăsătură obişnuită a perioadei Iiminale, înainte de

ritualurile de încorporare. Fie că îl plângem pe cei morţi pentru că ne temem de ei, fie că ne temem de ei pentru că îi plângem, morţii reprezintă o sursă universală de teamă, în special în timpul putrezirii cadavrului. Cu trecerea timpului, decedatul poate ajunge să fie venerat, şi teama şi veneraţia pot să meargă mână în mână. Locurile ocupate de cei morţi, cum sunt cavourile sau cimitirele pot de asemenea constitui locaţii materiale pentru apariţia sentimentelor de spaimă sau groază. Separarea cadavrului de cei vii este un mijloc de a controla frica faţă de morţi. Multe studii etnografice fac aluzie la strategii gândite să taie legăturile cu defunctul, fie prin dezorientarea sicriului pe drumul înspre locul de înmormântare, astfel încât cel mort să nu mai găsească drumul de întoarcere, prin îngroparea dincolo de o apă curgătoare, prin plasarea unor cuţite printre obiectele funerare astfel încât mortul să îşi poată tăia legăturile cu cei vii, fie prin tăierea unui fir care leagă îndoliaţii de mormânt. Orientarea deliberată a unui mormânt astfel încât să nu corespundă cu orientarea locuinţelor este o practică larg răspândită.

4.1.5. Fertilitate şi regenerare Temele regenerării şi creşterii, exprimate prin simboluri ale fertilităţii umane şi

agricole, au fost remarcate în mod regulat începând cu analiza de către vann Gennep a simbolismului renaşterii zeului Osiris în funeraliile Egiptului antic. Conceptul de liminalitate elaborat de Victor Turner demonstrează în mod similar semnificaţia regenerării regăsită în ritualurile funerare Ndembu, subiect adus în discuţie şi în interpretarea lui Hodder a înmormântărilor Nuba din Sudan, unde mormintele tăiate în piatră sub forma unor gropi pentru depozitarea grânelor au fundul acoperit cu grăunţe împrăştiate. Bloch şi Parry au realizat un grup de eseuri dedicate acestei teme a morţii şi regenerării, din care merită să îl cităm pe Bloch: „îmbinarea naşterii şi a morţii în ceremoniile funerare este ceea ce creează o imagine a fertilităţii care transcende biologia simplei morţi sordide şi a naşterii. Ritualurile funerare simbolizează, drept urmare, nu numai victoria asupra morţii ci şi victoria asupra naturii umane fizice şi biologice ca întreg. Naşterea şi moartea şi adeseori sexualitatea sunt declarate a fi o iluzie vulgară, localizată în lumea femeilor, pe când adevărata viaţă, fertilitate sunt drept urmare altundeva. De aceea ritualurile funerare sunt o ocazie pentru fertilitate."

4.1.6. Ritualurile inversării şi „uciderii"

26

Reconstituirea unor acţiuni în ordine inversă, precum şi întoarcerea pe dos sau inversarea lucrurilor, reprezintă elemente ritualice comune în practicile funerare. De exemplu, cazul ceremonialului funerar Zulu, în timpul căruia cei care poartă sicriul merg cu spatele. Apoi, se foloseşte o gaură în peretele casei în loc de uşă, iar afirmaţia „da" este folosită cu înţelesul de „ n u " şi invers. întoarcerea pe dos a veşmintelor cadavrului este un obicei comun multor societăţi (la populaţia Lo Daaga cămaşa în care sunt îmbrăcaţi morţii era întoarsă pe dos). Inversarea fortifică normalitatea şi latura naturală a activităţilor de zi cu zi, prin definirea opusului acestora în timpul ritualului. In acelaşi timp serveşte şi la separarea morţilor şi a reînsufleţirii acestora de lumea celor vii. „Uciderea" artefactelor asociate cu defunctul poate fi corelată cu teama de pângărire şi cu metodele prin care bunurile din posesia decedatului devin „moarte", astfel încât să poată călători împreună cu spiritul pe aceleaşi canale supranaturale.

4.1.7. Puterea strămoşilor In anii '60 în Madagascar s-au alocat subvenţii pentru îmbunătăţirea agriculturii,

distribuite în multe zone din ţinuturile muntoase. Spre surpriza şi îngrijorarea consultanţilor agncoli, multe comunităţi au folosit banii pentru a cumpăra ciment, fie pentru a repara vechile morminte, fie pentru a construi altele noi. Astfel îngrijiţi şi protejaţi, strămoşii îşi vor arăta gratitudinea faţă de cei vii. Binefacerea strămoşilor va duce la sporirea fertilităţii câmpurilor de orez şi la creşterea producţiei de orez. Rolul strămoşilor apare foarte marcant la grupările etnice din Madagascar, acest fenomen fiind prezent în multe alte societăţi.

Ceremoniile de venerare a strămoşilor reprezintă o caracteristică a multor societăţi din Asia de est. In alte părţi, strămoşii nu sunt veneraţi şi trataţi cu respectul datorat celor vârstnici. In toate culturile există o credinţă universală în imortalitatea celor morţi, iar venerarea strămoşilor este un aspect universal al tuturor religiilor. In conceptul de strămoşi sunt incluşi uneori duhuri, spirite şi totemuri ancestrale.

Anumite studii de specialitate subliniază puterea tradiţiei în societăţile bazate pe legăturile de rudenie, în care „calea strămoşească" oferă autoritate şi validitate incontestabile.

Nu trebuie totuşi să ignorăm acele societăţi care, în mod deliberat, îşi şterg morţii din memorie atât de temeinic încât indivizii nu îşi p o t aminti numele acestora mai departe de cele ale bunicilor. Un asemenea exemplu ni-1 oferă populaţia Achuar din pădurea tropicală ecuadoriană, la care ritualurile funerare sunt concepute pentru a împiedica spiritele celor morţi să stimuleze amintirile celor vii., Ritualul conduce spre o amnezie colectivă care şterge din memorie generaţiile anterioare. Ruptura dintre viaţă şi moarte este totală, fără nici o punte ele şi fără nici un destin ca strămoş sau întemeietor al unei seminţii.

Perceperea strămoşilor ca parte activă în activităţile celor vii are implicaţii majore pentru specialiştii care studiază modul în care sunt trataţi morţii. Aceasta deoarece ritualurile funerare servesc adeseori la transformarea celui decedat de curând dintr-o entitate periculoasă şi contaminantă într-un spirit ancestral benign. La unele comunităţi organizarea unui „mare ospăţ" impune invocarea morţilor sacri ancestrali pentru a participa la sărbătoare, prezenţa lor fiind benefică, însă în acelaşi timp periculoasă. In timpul acestei sărbători pericolul este îndepărtat. Astfel cei dispăruţi constituie o entitate spirituală care poate fi furioasă sau binevoitoare, invocată pentru a asigura lucruri bune şi împăcată cu ofrande şi sacrificii pentru a asigura dispariţia nenorocului.

5. PRACTICI F U N E R A R E

27

Mulţi antropologi în ultimii ani au scos în evidenţă faptul că funeraliile sunt evenimente politice în cadrul cărora statutul decedatului precum şi cel al îndoliaţilor este în mod activ negociat şi reevaluat.

Noua Arheologie a anilor '70 are tendinţa de a vedea practicile funerare şi rolul persoanei sociale a decedatului ca reflecţii ale comportamentului, oferind informaţii asupra rangului şi statutului. Arheologii aparţinând şcolii post-procesuak de astăzi mai probabil pun la îndoială claritatea acelei imagini reflectate - funeraliile sunt evenimente animate, controversate, în timpul cărora rolurile sociale sunt manipulate, dobândite şi înlăturate. Persoana decedată şi ceea ce era ea în timpul vieţii poate fi total greşit reprezentată în moarte. Cei vii contribuie şi se implică mai mult decât să îşi exprime durerea.

Astfel, cultura materială recuperată de arheologi reprezentând rămăşiţele ritualurilor funerare nu este o „statistică" pasivă rezultată din „dinamici" comportamentale active, ci este ea însăşi parte a manipulării active a percepţiilor, convingerilor şi credinţelor oamenilor.

Ca domeniu specific al activităţii umane, ritualurile funerare sunt încorporări şi revelaţii ale lumilor şi entităţilor adeseori foarte diferite de cele invocate în alte circumstanţe. In multe cazuri ele implică roluri idealizate, spirite, comunităţi şi relaţii care s-ar putea referi mai mult la trecutul imaginat decât Ia prezentul trăit. Aşa cum am văzut, identificarea de către Bloch în comunitatea Merina a unei separări între reprezentările sociale portretizate prin funeralii şi morminte şi realităţile economice de zi cu zi, este un asemenea caz. „Prezenţa trecutului în prezent este ... una dintre componentele celuilalt sistem cognitiv care este caracteristică comunicării rituale, o altă lume care, spre deosebire de cea manifestată în sistemul cognitiv al comunicaţiilor cotidiene, nu este legată direct de experienţe empirice. Este aşadar o lume populată cu entităţi invizibile. Pe de-o parte rolurile şi grupurile organizate ... şi pe cealaltă parte zeii şi strămoşii, ambele tipuri de manifestări fuzionând una în cealaltă".

Ar trebui să privim experienţa umană ca o dezvoltare într-o mulţime de reprezentări, fie că acestea semnifică legăturile cu sexul şi statutul în cadrul activităţilor casnice, fie rolurile reconstituite în ritualul funerar. Ritualurile funerare nu sunt doar simple „măşti" ale realităţii cotidiene, ci o arenă pentru reprezentaţii printre multe altele. In plus, experienţa umană nu este compartimentată între ritual şi cotidian, ci trage învăţăminte din fiecare pentru interpretare şi mod de acţionare în lume.

5.2. Etnoarhelogia şi practicile funerare

Htnoarheologia, un cuvânt care a întrat \n uzul general la sfârşitul anilor '60, descrie folosirea observaţiilor din teren din prezentul etnografic, adunate de arheologii în căutarea răspunsurilor la întrebările particulare ridicate de datele arheologice. Mare parte a etnoarheologiei, s-a dezvoltat ca efect al apelului lansat de Noua Arheologie pentru dezvoltarea teoriei domeniului mijlociu. Scopul Noii Arheologii era de a aduna date etnografice şi să formuleze întrebări prin prisma raţionamentelor ipotetico-deductive ale unei filozofii pozitiviste a ştiinţei.

Etnoarheologia a constituit şi metoda centrală a şcolii cognitive a lui Ian Hodder, între anii 1979 şi 1985, în fazele incipiente ale curentului care mai târziu a devenit cunoscut ca arheologie postprocesuală. Aici, scopul era înţelegerea acţiunii contextuale a simbolismului culturii materiale în interiorul societăţilor particulare, pentru a înţelege modul în care această cultură materială s-ar încadra sau ar putea fi folosită pentru a constitui strategii ideologice ale puterii şi dominaţiei/rezistenţei.

5.2.1. Forme ale analogiei etnografice

28 i

* Etnoarheologia se bazează pe folosirea analogia, adică echivalenţa sau corespondenţa unui lucru cu un altul. Exemplele de practici funerare citate, aparţinând diverselor societăţi, pot fi utile ca analogii pentru arheologii care studiază vechile culturi. Asemenea analogii etnografice trebuie aplicate cu precauţie. Sunt definite, după Yellen, patru tipuri de analogii: a) Analogiile generale se limitează la câteva premise de bază cum ar fi observaţia că toate societăţile umane folosesc simbolismul; b) Analogiile grosiere („buckshot") sunt ipoteze specifice, testate, care ar putea fi dezvoltate pornind de la un context etnografic specific şi apoi aplicate în manieră aleatoare la oricare context arheologic particular care s-ar putea potrivi acelor circumstanţe specifice; c) Analogiile distrugător („spoiler") sunt acele împrejurări specifice în care am putea folosi un caz etnografic pentru a desfiinţa o generalizare arheologică sau interpretare arheologică neadecvată; d) In sfârşit, analogiile de laborator derivă din arheologia experimentală şi nu necesită interpretarea etnografică.

Hodder a re-formulat analogiile ca fiind: formale, probabilistice şi relaţionale. mtxAnalogia fotmală sau fracţbnată, constă în module tipizate de interpretări arheologice de bază; ', prin interpretarea iniţială ajungem să identificăm „o gaură cu un schelet în ea" ca fiind „un

mormânt" în baza asemănărilor de formă sau aspect. Totuşi, analogia formală este sever limitată când trecem dincolo de identificare. Ia interpretări complexe şi înţelegere.

.9iofcft<l Analogiile probabilistice se fac prin aplicarea generalizărilor inter-culturale cvasi-universale. O problemă a analogiilor probabilistice este aceea că motivele pentru care este menţinută o legătură nu sunt în mod necesar explicate. Ceea ce contează este că regula stă în picioare, nu faptul că legăturile acesteia ar necesita explicaţii sau ar trebui înţelese.

1*9- srtq«i Analogie relaţională este o analogie indirectă între un context etnografic şi un studiu de caz arheologic, bazată pe structurarea relaţiilor sociale. Putem considera relaţională o analogie care face conexiunea între diferite manifestări printr-un principiu comun de structurare. aimofrtî

<«b abf, Este indicat să presupunem că principiile de structurare nu sunt universale şi să lucrăm pornind de la premiza că avem nevoie de un anumit nivel de analize inter-contextuale pentru a stabili dacă acestea sunt relevante pentru scopul analogiei. Un exemplu recent de analogie relaţională interpretează Stonehenge şi alte monumente din piatră din neoliticul britanic ca locuri construite pentru strămoşi, prin comparare cu semnificaţiile pietrelor din Madagascar. Forţa analogiei nu stă în argumentarea logică a punţilor, ca în cazul analogiei probabilistice, ci în gradul de coroborare şi concordanţă cu dovezile arheologice ale studiului şi de dezvăluire a noi semnificaţii ale dovezilor care anterior nu au fost înţelese. I

'jîi:?slq 5.2.2. Etnoarheologia morţii 1 ti; u:t no<]fi ni nnm -s, un . Prin anii v80 era clar că arheologii vor trebui să adune ei însuşi datele etnografice »": specifice care îi interesează, în loc să continue să abordeze studiile de caz ale antropologilor

în speranţa descoperirii câtorva elemente cu interpretare relevantă. Mai mult, consemnările antropologului erau neadecvate. Etnoarheologia necesită şi ea un context regional în care spaţialul şi temporalul să poată fi combinate, în contrast cu abordarea antropologică standard

,.. de a locui în mijlocul unei comunităţi săteşti. ah f»t7< Etnoarheologii funerari şi-au concentrat cercetările asupra practicilor britanice şi

americane. Un rezumat al acestei munci este prezentat mai jos. iv;v; Un studiu de caz al practicilor funerare la populaţia Tandroy din sudul

Madagascarului demonstrează cât de dinamice pot fi ritualul şi arhitectura funerare şi cum .</ .corelaţiile între statutul social şi cheltuielile necesitate de funeralii au variat în ultimele două

sute de ani. Prin concentrarea asupra dezvoltării monumentalităţii în construirea cavourilor, studiul demonstrează că dimensiunea temporală pe termen lung este esenţială pentru

. cercetarea etnoarheologică, în contrast cu reprezentările etnografice statice utilizate în

29

Kjrr-analizele inter-culturale sau secvenţele istorice scurte la care se face referire în cercetarea .îjfil-antropologică socială. ;R .-mato tma^tv- u iigokfit, 5.2.2.1. Practicile funerare şi evoluţia monumentalităţii :iigoî''"-' Androy, „ţinutul spinilor", este o regiune din sudul semiarid ala Madagascarului unde 9ÎJJ:< păstoritul este forma de subzistenţă dominantă, în contrast cu cultivarea orezului practicată 3X3 în cea mai mare parte din restul insulei. Morţii sunt îngropaţi individual în pământ, iar if J deasupra lor sunt ridicate construcţii funerare sub forma unor incinte cu pereţi din piatră, K3îi umplute cu bolovani, astfel încât morţii să nu mai fie deranjaţi niciodată. Aceste morminte «•'«•••sacre se găsesc răspândite în regiunea locuită de populaţiile Tandroy si Mahafaly.

Construcţiile sunt adeseori uriaşe (suprafaţa — 12 m~, înălţime - 1,2 m), cu pietre mari aşezate •jlj în poziţie verticală, la ambele capete şi un monument central în mijloc.

Populaţia Tandroy a apărut ca entitate politică şi etnică în secolul al XVI-lea, .3Σiorganizată în clanuri conduse de \ideri()vandria), angajate în războaie endemice şi prelungite. ;A\îi Una dintre seminţii, Zafimanara, s-a impus asupra celorlalte, menţindu-sed la putere până rtu„spre sfârşitul secolului XIX. Conducătorii lor (roandrid) erau, în mod tradiţional, depuşi -••••••pentru odihna veşnică în peşteri. Acest stil deosebit de înmormântare se distinge prin

plasarea decedatului deasupra pământului. In prima parte a secolului al optsprezecelea -RK'ritualul funerar standard implica înmormântarea în incinte din lemn, ascunse în pădure. 31 ^.Această practică se continuă şi în zilele noastre şi are conotaţii de sărăcie şi statut inferior, rit s-contrastând cu construcţiile funerare din piatră.

Folosirea pietrelor pentru morminte rectangulare datează din ultima parte a secolului aî XVffl-lea, începând cu perechea de pietre plasate în poziţie verticală la capetele dinspre est

o ;.şi vest şi cu pietrele de bordură din jurul mormântului care formau mici movile. •-!? Construirea monumentelor funerare din piatră în poziţii proeminente în peisaj

înlocuieşte pe scară largă cimitirele din pădure, în care mormintele sunt împrejmuite cu palisade rectangulare din lemm?g <>b Astăzi, diferenţa dintre mormintele cu palisade din pădure şi înmormântarea într-un monument funerar mare, din piatră, amplasat într-un loc cu mare vizibilitate, este privită ca o diferenţiere socială dintre cei bogaţi şi cei săraci. In

• ţinuturile nisipoase din Androy, piatra este transportată fie cu căruţa de la mulţi kilometri distanţă, fie se construieşte mormântul dintr-un amestec de piatră (celor două „man stones" şi o mică movilă din piatră deasupra mormântului) şi lemn care sugerează mormintele din

•. piatră-Există unele convenţii sociale care guvernează amplasarea mormintelor şi

monumentelor funerare unul în raport cu altul. Mormintele vârstnicilor sunt plasate întotdeauna în partea de sud faţă de cele ale juniorilor, pe când mormintele femeilor (care nu sunt înzestrate cu „man stones") sunt la vest faţă de cele ale bărbaţilor. Astfel aceste principii sunt aplicate în ordonarea spaţială complexă a înmormântărilor succesive una faţă de cealaltă, fie dacă monumentele sunt individuale sau conţin mai multe morminte. u<j» rahu.

o u , 5.2.2.2. Monumente funerare, vite şi case Monumentele funerare de astăzi sunt modelate după ţarcurile pentru vite,

rectangulare cu împrejmuiri din lemn, care se construiesc în mod tradiţiona] în partea de nord-est a satului. Aceste ţarcuri, construite din ţăruşi în poziţie verticală şi încrucişaţi, au intrarea în partea de sud-vest, în timp ce la locuinţe, intrarea dinspre sud-vest este prin tradiţie rezervată sclavilor şi femeilor.

hiob afo Vitele reprezintă forţa motrice economică şi simbolică în societatea Tandroy. Sacrificarea vitelor la o înmormântare, scurgerea sângelui în pământ înainte de actul înmormântării şi marcarea cu sânge a marginilor mormântului sunt aspecte centrale ale ritualului funerar. Schimbul de vite ca obligaţie în relaţia dintre grupul care dăruieşte

v 30

'"• fcy,£

soţia şi grupul care primeşte soţia la funeralii este un indicator în plus al semnificaţiei ideologice a acestora. Vitele, prin tradiţie, nu sunt sacrificate cu alte ocazii în afara

• funeraliilor. Animalele alese pentru sacrificare trebuie să fie castrate, deoarece potenţa unui taur ar putea contesta sacralitatea inerentă locului funerar. Consumul cărnii provenite de la animalele sacrificate la mormânt este permis numai străinilor si participanţilor la funeralii care nu au legături de rudenie cu decedatul, precum şi preotului care a oficiat funeraliile şi care domoleşte contaminarea morţii.

Laptele de vacă are la rândul lui conotaţii sacre. Băieţii şi bărbaţii sunt cei care mulg vacile. Femeilor le este interzisă această activitate, cu toate că se spune că ele au dreptul să bea lapte direct de la uger. Laptele trebuie adunat într-un vas [calabash — coaja unui fruct tropical mare), vită cu vită, şi dus spre casă şi introdus în locuinţă numai prin intrarea dinspre sud-vest. Numai după aceea tot laptele poate fi turnat într-un bol din lemn). Vasele din lemn sunt unicele recipiente folosite în ceremoniile oficiate de specialişti în acele ritualuri.

s i r Ţarcul pentru vite este centrul pentru ceremonii specifice, legate de protejare şi fertilitate. La intrare trebuie scoasă încălţămintea, la fel cum este impus la monumentele funerare, la locurile de adunare a clanului, la intrarea în locuinţă şi la ceremoniile din alte locaţii. Pare astfel probabil ca legătura între ţarcurile pentru vite şi monumentele funerare este una recentă. Nu ştim dacă aceste morminte vechi au avut plasate deasupra bucranii de vită, deoarece acestea nu se păstrează mai multe de treizeci de ani. De asemenea, „pietrele

ui!, bărbat" postate la capetele dinspre est, respectiv vest, ale mormântului aduc aminte de pilonii T:rtpentru acoperiş din capetele de nord şi sud ale locuinţei. Posibil ca monumentele funerare

din piatră timpurii să fi urmat modelul unei case prăbuşite, cu pereţii inferiori şi pilonii încă în picioare. Casa celui decedat este lăsată să se prăbuşească şi aceasta este starea în care ajunge aceasta înainte de arderea rituală, odată ce decedatul este instalat în mormânt.

5.2.3. Etnoarheologia britanică şi americană şi practicile funerare bnâbfi :. In Britania rămăşiţele pământeşti ale defunctului, fie arse fie înhumate, sunt

marginalizate şi făcute să dispară, îngropate în cimitire subterane sau împrăştiată în grădini ale amintirilor. După cum spune Nigel Barley, „noi nu doar îi depunem de cei morţi, ci ne descotorosim de ei şi nu mai continuăm nici o relaţie". El notează că aducerea florilor tăiate şi redarea cenuşii înapoi în natură sunt unicele expresii ale unei legături în declin cu creşterea, în timp ce există o tensiune în nevoia de ritual şi, în acelaşi timp, o neîncredere adâncă în acesta.

'v • Arheologii şi-ai întors atenţia asupra ritualurilor funerare britanice şi americane contemporane de la începutul anilor '80, adăugându-se unei literaturi în creştere scrisă pe această temă de sociologi şi istorici. Contribuţia etnoarheologilor lîn acest domeniu poate fi rezumată ca o focalizare pe cultura materială a morţii, explorarea tendinţelor în modurile în care aceasta este aplicată pentru separarea celor morţi de cei vii, pentru definirea identităţilor şi stării. Aşa cu afirmă Finch, „monumentele funerare pot fi privite ca fiind active, operând

.-iiiîn mai multe contexte simultane". >ii ••- * *J;K; 5.3.2.1, Dezvoltarea incinerării ~* rtfrt»<v*if> Astăzi în Marea Britanie incinerarea este ritualul normal, fiind destinaţia a 72 % din

populaţie, ajungând la o limită superioară după un secol de acceptare rapidă.2 Incinerarea a fost legalizată în 1884 după o campanie de aproape două decenii. Oponenţii acestei practici au acuzat-o ca fiind ne-religioasă, păgână şi un obstacol major în învierea corpului în Ziua Judecăţii. Beneficiile au inclus precauţii igienice şi sanitare sporite împotriva bolilor, costuri mai mici pentru funeralii, protejarea rămăşiţelor pământeşti împotriva vandalismului, servicii

t....;: funerare oficiate în interior şi prevenirea înmormântării premature. Campania pentru

31

i

reij, incinerare a avut loc într-o perioadă în care schimbarea atitudinii faţă de igienă, care a ORÎ influenţat perceperea cadavrelor ca fiind răspânditoare de „miasme" şi boli. In plus, gusturile

în materie de pompă şi ostentaţie funerară începeau deja să se transforme în direcţia A. moderaţiei şi simplităţii. Justificări ale incinerării mai recente includ prevenirea transformării iilm terenurilor într-o aglomerare inutila de morminte, simplitatea şi lipsa ostentaţiei, şi oferirea iş 'junei posibilităţi de alegere a modalităţii de depunere a rămăşiţelor pământeşti. In spatele

acestor preocupări „pragmatice" se ascund modificări complexe în atitudinea faţă de ,; .. cadavru, faţă de semnificaţie celui decedat şi faţă de credinţele religioase. f- * Faptul că incinerarea a câştigat teren - cum evidenţiază Sarah Tarlow - a semnalat nu

numai o schimbarea radicală de la tradiţia conservării corpului la distrugerea acestuia, rj ,q operaţiun prin are şi identitatea individuală a decedatului era distrusă. Uniformitatea urnelor, ••••nişelor şi a plăcilor funerare, împrăştierea cenuşii în grădinile anonime ale pomenirii,

comemorarea printr-un monument colectiv, toate acestea au contribuit la anonimatul celui decedat. Incinerarea a adus cu ea şi o conştientizare crescândă a intimităţii doliului, în care

oi-,; rudele apropiate şi prietenii nu trebuie deranjaţi în mâhnirea lor. 3tk Preferinţa pentru incinerare sau înhumare ar putea fi determinată de trei elemente: sr?c- credinţele religioase, circumstanţele morţii şi contextul social. In primul rând, alegerea

funeraliilor tinde să fie mai elaborată, implicând înmormântarea şi comemorarea, atunci când îndoliaţii şi/sau decedatul erau activi religios în modul tradiţional. In al doilea rând, decesele survenite în circumstanţe anormale (în masă, subită sau prematură) sunt percepute ca fiind

9iiv;„fără sens" şi impresionante, în mod similar, vor mobiliza proceduri de înmormântare g-jf!elaborate. nnri'.t\m nf'iTXj yj /rtişwJKiq "JSK'J nruu luioii"m tsnruj ri fi? mur j flaij

Poziţia economică şi de clasă a cefei mai apropiate rude în viaţă este de asemenea un factor semnificativ. Observaţia că incinerarea s-a răspândit pe scară largă ca un fenomen asociat clasei sociale este susţinută de diferenţa dintre locuitorii zonelor rurale şi populaţiile urbane/suburbane şi nou veniţii de la sate. Clasa muncitoare rurală cu rădăcini locale adânci în timp şi relaţii de familie strânse optează de cele mai multe ori pentru înhumarei. Pentru anumite grupuri sociale şi/sau regionale (din lumea circului şi a spectacolelor ambulante, ţiganii nomazi, imigranţii catolici şi multe comunităţi rurale), incinerare este încă

^ ^inacceptabilă şi probabil va rămâne aşa în viitor. msz irumn ai toquru uşurm RSifioan iş tu ibi--'- 5.3.2.2. Statut şi cheltuieli

Prin costurile mai scăzute pe care le presupune, ritualul incinerării este un aspect important al măsurii în care familiile britanice aleg să îşi exprime statutul prin scara şi elaborarea practicilor funerare. Stilul Victorian de abordare a morţii este bine cunoscut pentru etalarea în mod risipitor a cheltuirii averii şi raportul direct între cheltuieli şi poziţia socială.

loIitfeFtt/ Această orientare a grupurilor sociale cu statut mai înalt spre simplitate era parte a unui proces ciclic cu manifestarea pe termen lung, în care cei înstăriţi iniţiază o tradiţie a funeraliilor modeste, considerate „de bun gust", în contrast cu funeraliile elaborate existente.

Ciclul este iniţiat de o primă fază a cheltuielilor ridicate pentru ritualurile funerare orchestrate de cei înstăriţi. Ulterior, pe măsură ce alte grupuri sau clase adoptă manifestări funerare similare în generozitate, elita adoptă funeralii modeste pentru a marca diferenţierea faţă de toţi ceilalţi. In acelaşi timp, grupurile sociale inferioare continuă să imite modelul acum demodat şi ostentativ la modul vulgar, folosit odată de elită. Gradat, această nouă practică a „limitării expresive" se răspândeşte în jos pe scara socială. .rbmtf .iijibabul

iiji < XJH . 5.3.2.3. Diferenţe religioase şi identitatea comunităţii • • : - • O comunitate rurală din Marea Britanie pentru care înhumarea este încă universală

este aceea a vorbitorilor de limba Gaelic din Hebridele Exterioare din Insulele de vest ale

I 32

if

Scoţiei. Insulele sudice din acest grup sunt predominant catolice, pe când cele din nord sunt presbiteriene. Practicile funerare sunt în mare similare în ambele comunităţi, în contrast cu restul Scoţiei şi a Marii Britanii.

Cimitirul este amplasat la depărtare de biserică şi de aşezare, adeseori aproape de mare. Prin tradiţie sicriul este cărat de la biserică împreună de toţi îndoliaţii bărbaţi. Pe insula predominant catolică Barra, drumul lung al procesiunii funerare între cele două locuri, cu sicriul la mijloc, bărbaţii în faţă şi femeile în spatele cortegiului, servea la evidenţierea separării celor morţi de cei vii, segregarea lumii bărbaţilor de cea a femeilor, şi interdependenţa din comunitatea masculină. „Cu fiecare pas persoana decedată este dusă mai departe de această lume", astfel încât decedatul ajunge să primească un statut ritual, „nu ca actor", ci ca „obiect"." Faţă de tradiţia din alte părţi ale Scoţiei, unde femeile nu parcurg drumul până la mormânt, aici au participat toate şi „a fost un belşug de came şi băutură adusă la locul înmormântării".

Aşa cu am remarcat Cannadine, „istoria morţii este cel puţin la fel de complicată ca şi istoria vieţii". Simpla echivalare a practicii cu credinţa, şi existenţa regularităţilor inter-culturale sau a ritualurilor stabile şi conservatoare şi a tradiţiilor nu pot fi folosite pentru confruntare. Ca urmare, sarcina arheologilor este mult mai dificilă. Extrapolările şi interpretările trebuie deduse, cât mai mult posibil, din studiul contextual, şi nu din regularităţile presupuse prin compararea observaţiilor cu imaginaţia. Şi totuşi, cultura materială nu reprezintă o simplă reflectare a rezultatului comportamentului uman, aşa cum s-a considerat mult timp. Ea poate fi văzută ca un conglomerat de credinţe, ideologii şi practici. Astfel, rolul etnoarheologiei nu este acela de a completa golurile din trecutul antic şi preistoric cu posibilităţile deduse din prezentul altor oameni, ci acela de a deschide calea imaginaţiei spre sfera extraordinară a abordării vieţii şi morţii.

33