Vintilă Mihăilescu, 1942

UNITATEA PĂMÂNTULUI ŞI POPORULUI ROMÂNESC1 ... Edificiul carpatic românesc – amfiteatru dispus concentric în jurul cetăţii transilvane – impune apelor, vegetaţiei, populaţiei şi bunurilor trei direcţii de circulaţie şi răspândire radiară: spre vest, către Europa Centrală; spre Sud către lumea balcanică şi Mediterana estică; spre Răsărit către întinsele orizonturi ale Europei continentale. Dar dacă apele curgătoare nu se mai întorc la obârşiile lor din munţi sau din dealuri, văile în care ele s-au adâncit şi culmile dintre ele reprezintă legăturile cele mai vechi şi cele mai durabile între unităţile care alcătuiesc întregul; înseamnă drumurile ascendente şi descendente pentru vegetaţia care acoperă sub mantia unificatoare a pădurilor amestecate munţii, dealurile şi parte din câmpii până în Tisa, până dincolo de Nistru , până dincolo de Dunăre şi până la ţărmul Mării Negre; înseamnă direcţiile de cucerire preistorică a cetăţii carpatice de către populaţiile neolitice – poate chiar paleolitice – iar, în timpurile istorice, sensurile de revărsare spre câmpiile mărginaşe în timpuri de linişte, şi de adunare spre cetatea pădurilor de pe dealuri, de pe munţi şi de peste munţi, din Transilvania în timpurile de năvăliri şi războaie de durată în stepele pericarpatice. Pădurea mai mult decât munţii a avut – şi aici în ţara rotundă a Carpaţilor – funcţiune de unificare, de legare laolaltă nu numai a unităţilor de relief complementar (munţi, dealuri şi câmpii) dar şi a locuitorilor care au trăit de mii de ani aici în umbra şi la adăpostul codrilor aşa cum arată, între altele, unele elemente de civilizaţie din neolitic până astăzi. Unitatea de construcţie originară a pământului carpatic românesc a impus adică: - o unitate climatică complexă: alcătuită, ca şi relieful, din zone concentrice complementare: seceta câmpiilor periferice este compensată de abundenţa ploilor în zonele muntoase şi de umiditatea permanentă a luncilor ce coboară radiar lărgindu-se, în câmpii; - o unitate hidrografică complexă: apele cu izvoare în munţi formează o reţea generală între ale cărei ochiuri rărite dinspre periferie, se intercalează lumea râurilor supuse secării şi iazurile; - o unitate biogeografică complexă: păşunile alpine formează cu păşunile din stepă un sistem sezonal pe care s-a sprijinit, mai ales în trecut, transhumanţa carpatică, iar pădurea cu lemnul, cu produsele, cu adăposturile şi, după lăzuire, cu solurile ei, a fost şi este încă un domeniu complementar faţă de păioasele şi solurile negre din stepa Tisei şi din cea Pontică sau nord-moldovenească; - o unitate etnică remarcabilă prin întinderea ei peste întreg teritoriul carpatic, prin aceeaşi limbă vorbită şi înţeleasă fără dificultate din Tisa până dincolo de Nistru şi din Maramureş până dincolo de Dunăre, prin fondul aceleiaşi civilizaţii materiale şi spirituale dovedind o străveche adaptare la mediul carpatic, prin conştiinţa originii şi intereselor comune; - o unitate economică nu mai puţin complexă şi completă datorită îmbinării armonice a mediilor de munte (păstorie tradiţională, lemne, minereuri şi ape minerale) cu cele de dealuri (culturi agricole şi pomicole, petrol, gaze naturale, sare, cărbuni), din câmpiile stepice (plugărie extensivă) şi din regiunea bălţilor şi mării litorale: peşti, păsări de baltă, papură, posibilităţi de cultură intensivă în luncile inundabile; - o unitate geopolitică determinantă de funcţiunea europeană a răspântiei carpatice, răspântie care se apără de către un singur popor – poporul locului – şi se apără la Nistru sau dincolo de el, la Siretul de jos, în defileul Dunării, în pasurile Carpaţilor şi, la urmă, în cetatea naturală a Transilvaniei cel mai înaintat bastion al Europei Centrale. Mai ales astăzi, nu i se poate contesta neamului românesc din Carpaţi hotărârea de a lupta pentru pământul său oriunde i se cere aceasta.

1 Studiu publicat în Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii Regele Ferdinand I, din Cluj la Timişoara, VII, 1942, Bucureşti, pp. 3-9 şi republicat în republicat în Geopolitica, Ed. Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 79-86.

Unitate geografică ideală nu înseamnă monotonie, ci asociere de forme şi fenomene geografice variate între ele prin origine şi structură, prin drumuri trasate de natură şi perfecţionate sau completate de om. Orientarea multiplă a regiunilor geografice complexe, orientare datorată structurii dar mai ales poziţiei, este şi ea condiţie de funcţionare normală şi deplină. Astfel de unităţi sau ţări geografice lăsate să funcţioneze în relativă libertate – ceea ce s-a şi petrecut în vremurile nu prea depărtate în care lupta pentru spaţiu nu era atât de îndârjită ca azi – produc, în chip firesc popoare unitare prin limbă, civilizaţie, tendinţe; aşa că suprapunerea spaţiului etnic peste spaţiul geografic, aşa cum este cazul ţării şi poporului carpatic românesc, este semn neîndoielnic de legătură genetică între pământ şi popor. Este de neînchipuit – şi, de altfel, se trădează uşor – improvizaţia unor astfel de coincidenţe. Iată de ce poporul român priveşte senin chestiunea raporturilor originare dintre el şi spaţiul carpatic. El se consideră – instinctiv – un produs geografic al ţării carpatice în felul climei, apelor sau vegetaţiei. El ştie că 16 milioane români – cât trăiesc azi în Carpaţii şi regiunile anexe până în Tisa sau în apropierea ei, - nu puteau să se transplanteze de aiurea nici chiar în decurs de mai multe veacuri, ci trebuia – pentru a fi relevaţi dintr-o dată peste toată aria lui actuală de răspândire – să fi fost de aici născuţi şi legaţi de acest pământ ca apele, ca plantele, ca sălbăticiunile codrilor şi stepelor. Poporul român este un popor unitar într-o ţară unitară, atât cât este poporul unitar în ţară unitară poporul italian, poporul german, poporul francez...