39

Răspunderea penală obiectivă în dreptul penal italian

Lector univ. drd. Laura Maria Stănilă

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Universitatea de Vest din Timişoara,

Abstract: This article is a continuation of a scientific research initiative begun in the

previous issue of Annals of West University of Timisoara. In previous studies we have taken

care of presenting the institution of strict criminal liability in German and French criminal

law. In this study we propose to address the issue of strict criminal liability in Italian criminal

law, presenting all the features and controversies raised by the italian doctrine.

Italian Penal Code explicitly recognizes the strict criminal liability institution and the

Italian doctrine extends the scope of such a legal provision to other situations traditionally

regarded as strict criminal liability assumptions.

Key-terms: criminal liability, strict liability, absolute liability, guilt, recklesness,

negligence

1.Aspecte generale

În doctrina italiană, asemenea celorlalte doctrine continentale, expresia răspundere

obiectivǎ se referǎ la toate acele cazuri în care evenimentul este imputat subiectului pe baza

simplei legǎturi de cauzalitate; adicǎ subiectul este chemat sǎ rǎspundǎ pentru producerea

unui eveniment pentru simplul fapt cǎ l-a cauzat în mod concret, neavând nici o relevanţă

atitudinea sa psihologicǎ în legătură cu acel eveniment şi indiferent dacă dexteritatea

făptuitorului ar putea suferi vreo dimunuare1. Se încadreazǎ în domeniu nu doar cazurile în

care, prin raportare la rezultatul produs, lipsesc dolul sau culpa agentului, dar şi acelea în care,

deşi acestea există, nu ies în evidenţă, nefiind necesară analizarea elementului psihologic.

Printre altele sunt incluse, de asemenea, şi acele cazuri în care nivelul de vinovăţie este

numai aparent, deoarece, în special în practică, existǎ tendinţa să se prezume dolul sau culpa

pentru simpla încălcare a normelor Pentru simplul motiv că subiectul acţionează împotriva

1 Coord. Rossana Petrucci, Diritto penale. Parte generale, XV Edizione, Edizioni Juridice Simone, Napoli,

2004, p. 227.

40

legii, acestuia îi sunt atribuite toate evenimentele care oricum sunt în mod etiologic datorate

conduitei sale, fără existenţa unui raport între rezultatul produs şi elementului psihologic.

Este evident mai ales în anumite cazuri de culpǎ specificǎ în care simpla încălcare a

normei prezumă culpa agentului în legătură cu evenimentul: astfel, în materia circulaţiei pe

drumurile publice, nerespectarea limitei de viteză este suficientă pentru a considera o

persoana vinovată de producerea unui accident. Cu privire la aceste cazuri doctrina italiană

vorbeşte despre o răspundere obiectivǎ ocultǎ2.

Categoria vinovăţiei – colpevolezza – era cu totul necunoscută în codul penal italian

din 1930 – Il codice Rocco3. Doctrina italiană este cea care s-a preocupat de explicarea

noţiunii şi lărgirea ariei teoretice a acesteia în dreptul penal italian.4 Ipotezele de răspundere

penală obiectivă erau multiple, legiuitorul italian de la 1930 fiind inspirat în activitatea de

redactare a codului de principiul versari in re ilicita versatur respondit etaim pro casu. Aspru

criticată de doctrină mai ales în condiţiile reevaluării normelor constituţionale, categoria

răspunderii penale obiective începe să se clatine, sub loviturile constante ale Curţii

Constituţionale italiene şi ale reformei legislative din anul 19885 sub coordonarea Comisiei

ministeriale pentru reformarea codului penal sub preşedinţia lui Carlo Federico Grosso6.

Aşa cum am arătat, categoria răspunderii obiective în dreptul penal italian nu

constituie doar o construcţie doctrinară, ea având o caonsacrare expresă în legislaţia italiană.

Astfel, art. 42 cod penal italian, indicând în alineatul 2 criteriile de imputare ale dolului,

culpei şi praeterintenţiei, stabileşte că „legea determină cazurile în care evenimentul este pus

altminteri în sarcina agentului, ca şi consecinţă a acţiunii sau omisiunii sale”. Este cert că

adverbul „altminteri” se referă la o modalitate de imputare, diferitǎ decât cele prevăzute în

alineatul precedent7.

Introducerea acestui text în codul penal italian a provocat la momentul respectiv un val

de proteste şi critici, afirmându-se despre acest articol că ar fi „contrar prevederilor dreptului

2 Mantovani, Fiandaca, Musco, citaţi de Rossana Petrucci, op.cit., p. 227.

3 După numele Ministrului italian de justiţie Alfredo Rocco, care a semnat în anul 1930 decretul de promulgare

alături de Regele Italiei Vittorio Emanuelle III şi de Şeful Guvernului italian, Benito Mussolini 4 Emilio Dolcini, Principio di colpevolezza e responsabilita oggetiva, sintezi, disponibil on line la

http://appinter.csm.it/incontri/relaz/5293.pdf. 5 Emilio Dolcini, op.cit., p. 2-3

6 Avocat penalist italian, profesor de drept penal la Universitatea din Torino, autor al unor lucrări de mare

valoare precum L'errore sulle scriminanti (1961), Difesa legittima e stato di necessità (1964), L'interesse privato

in atti di ufficio"(1966), La responsabilità per i reati commessi col mezzo della stampa"(1970), Responsabilità e

processo penale nei reati tributari (1992), La riforma del codice penale (2002), Responsabilità penale delle

persone giuridiche (2003), Principio di colpevolezza e responsabilità penale personale (2006). 7 Il codice penale italiano:

Art. 42. Responsabilità per dolo o per colpa o per delitto preterintenzionale. Responsabilità obiettiva.

Nessuno può essere punito per un'azione od omissione preveduta dalla legge come reato, se non l'ha commessa

con coscienza e volontà.

Nessuno può essere punito per un fatto preveduto dalla legge come delitto, se non l'ha commesso con dolo, salvi

i casi di delitto preterintenzionale o colposo espressamente preveduti dalla legge.

La legge determina i casi nei quali l'evento è posto altrimenti a carico dell'agente, come conseguenza della sua

azione od omissione.

Nelle contravvenzioni ciascuno risponde della propria azione od omissione cosciente e volontaria sia essa dolosa

o colposa.

41

penal modern şi civilizat”8.S-a recunoscut totuşi că şi în ipoteza reglementată de art. 42 al. 2

Cod penal italian, trebuie să existe o conduită voluntară şi conştientă; de aceea agentul ar

putea invoca constrângerea fizică sau demenţa. Ar fi absurd să se suţină că ar putea exista o

răspundere obiectivă în raport cu o acţiune pe care subiectul nu a voit-o.9

Cu privire la fundamentul răspunderii obiective, doctrina italiană a abordat iniţial

teoria retributivă a pedepsei şi a concluzionat că subiectul care încalcă preceptul normei,

trebuie să fie totuşi răspunzător de toate consecinţele care se produc în urma acţiunii/inacţiunii

sale, chiar şi pentru cele mai imprevizibile; singura limită a răspunderii penale poate consta

deci în imperfecţiunea legăturii de cauzalitate.10

Cu toate acestea, chiar şi în vremuri mai recente, s-a încercat să se justifice

permanenţa şi longevitatea răspunderii obiective prin prisma teoriei prevenţiunii generale. S-a

afirmat de fapt, că previziunea punibilităţii penale bazată exclusiv pe legătura de cauzalitate

materială, obligă destinatarii normei penale să-şi ridice standardul de diligenţă în scopul de a

evita să răspundă chiar şi pentru faptele neprevăzute.

Teza este totuşi criticatǎ întrucât ameninţarea unei pedepse nu poate avea un asemenea

efect, mai ales pentru un fapt care pentru subiectul de drept penal este de nestǎpânit,

imprevizibil, inevitabil11

. Se recunoaşte însă că, la nivel procedural, răspunderea obiectivă are

avantajele sale, putând fi utilizatǎ pentru a eluda problemele conexe constatǎrii şi dovedirii

dolului şi culpei.

2. Răspunderea obiectivă în conformitate cu valorile Constituţiei Italiene

Fondatǎ pe vechiul principiu al imputǎrii - qui in re illicita versatur tenetur etiam pro

casu - această formă a răspunderii penale ridică numeroase îndoieli privind respectarea

normelor Constituţiei italiene şi, în special, a principiului personalităţii ilicitului penal

sancţionat în temeiul articolului 2712

din legea fundamentală italiană. În baza acestui articol

nu se poate angaja rǎspunderea penalǎ când producerea evenimentului nu poate fi imputată în

mod psihologic agentului. Mai mult, valorificarea principiului răspunderii penale a fost

întărită de decizia nr. 364/24 martie 198813

a Curţii Constituţionale italiene prin care a fost

8 Giuseppe Bettiol, Diritto penale, parte generale, Ottava edizione, Padova, CEDAM 1973, p. 446, apud.

G.Antoniu, op.cit., p. 200. 9 Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, seconda edizione, Padova, CEDAM 1988, p. 367-368,

apud. G.Antoniu, op.cit., p. 200. 10

Rossana Petrucci, op.cit., p. 228. 11

Fiandaca, Musco citaţi de Rossana Petrucci, op.cit., p. 228. 12

Constituzione de la Republica Italiana:

Art. 27.

La responsabilità penale è personale.

L’imputato non è considerato colpevole sino alla condanna definitiva.

Le pene non possono consistere in trattamenti contrari al senso di umanità e devono tendere alla

rieducazione del condannato .

Non è ammessa la pena di morte, se non nei casi previsti dalle leggi militari di guerra. 13

textul deciziei, în limba italiană, disponibil on line la

http://it.wikisource.org/wiki/sentenza_corte_costituzionale_n.364/1988.

42

declarat parţial neconstituţional art. 5 din Codul penal italian14

. Considerând neconstituţională

acea parte din articolul menţionat, judecătorii curţii constituţionale italiene motivează: „faptul

imputat, pentru a fi legitim pedepsit, trebuie să includă în mod necesar, cel puţin culpa

agentului în raport cu cele mai semnificative elemenete ale normei de incriminare”. S-a arătat

că o atare motivare, menită să justifice admisibilitatea erorii de drept inevitabile (rămânând ca

numai eroarea de drept evitabilă să nu influenţeze răspunderea penală), are implicaţii şi asupra

răspunderii obiective.15

Implicaţiile acestei decizii sunt apreciate în mod diferit de către

doctrina italiană. După unii autori, decizia citată s-ar opune oricărei forme de răspundere

penală obiectivă, în vreme ce alţii apreciază că aceasta s-a opune numai unei răspunderi

obiective în legătură cu elementele cele mai semnificative ale conţinutului incriminării,

ipoteză în care ar urma să se clarifice conceptul de „elemente semnificative”.16

Printre altele răspunderea obiectivǎ este, de asemenea, în opinia unor autori italieni, în

mod evident în contradicţie cu scopul reabilitării al pedepsei: nu-l poate considera demn de

reabilitare pe autorul care a comis fapta prejudiciantă din imprudenţă, neglijenţă,

incompetenţă sau încălcarea normelor; pe autorul care a demonstrat rebeliune faţă de

comandamentul normei sau care nu a manifestat consideraţie faţâă de interesele protejate prin

lege. Aceasta explică tendinţa doctrinei italiene de a reconfirma, prin mijloace de interpretare,

diferitele ipoteze calificate în trecut ca exemple de răspundere penală obiectivă, în cadrul

răspunderii penale subiective.

Chiar şi legislaţia italiană a evoluat în această direcţie. Un exemplu elocvent îl

constituie reforma legislativă aplicată în materia criteriilor de imputare a circumstanţelor

agravante care acum necesită, în scopul reţinerii lor, cunoaşterea sau ignoranţa culpabilă a

autorului asupra lor17

. În plus, indicaţiile provenite de la Curtea Constituţională nu lasă loc

pentru supravieţuirea ipotezelor reziduale ale răspunderii penale obiective neconvertibile, prin

mijloace interpretative, în ipoteze de răspundere penală subiectivă. Curtea Constituţională

italiană a afirmat cǎ, datoritǎ faptului că arti. 27 alineatul 1 din Constituţia italiană consacră pe

deplin principiul răspunderii personale iar rǎspunderea penalǎ este în mod autentic personalǎ,

este indispensabil ca fiecare dintre elementele subiective care caracterizează latura psihică

14

art. 5. cod penal italian - ignoranza della legge penale (necunoaşterea legii penale): Nessuno può invocare a

propria scusa l'ignoranza della legge penale (Nimeni nu poate invoca în apărarea sa scuza necunoaşterii legii

penale).

Noul text alt art. 5 din codul penal italian în urma declarării neconstituţionalităţii parţiale a acestuia prin dec. nr.

364/24 mar. 1988 a Curţii Constituţionale Italiene are următoarea formulare: "L'ignoranza della legge penale

non scusa tranne che si tratti d'ignoranza inevitabile" (Necunoaşterea legii penale nu constituie o scuză cu

excepţia cazului când are un caracter inevitabil). 15

G.Antoniu, Vinovăţia penală, Ed, Academiei Române, ediţia a doua, Bucureşti 2002, p.199. 16

Coord. Alfonso M.Stile, Responsabilita oggettiva e giudizio di colpevolezza, Napoli, Jovane Editore, 1989 17

Prin art. 1 din Legge 7 febbraio 1990, n. 19 (gu n. 036 del 13/02/1990)a fost modificat textul art. 59 din Codul

penal Italian. Înainte de modificare, al. 1 al acestui articol avea următorul conţinut:”salvo che la legge disponga

altrimenti le circostanze che aggravano ovvero attenuano o escludono la pena sono valutate rispettivamente, a

carico o a favore dell'agente, anche se da lui non conosciute, o da lui per errore ritenute inesistenti”. După

modificare al.1al art. 59 cod penal italian fost înlocuit cu alineatele 1 şi 2 având următorul conţinut:

(1)Le circostanze che attenuano o escludono la pena sono valutate a favore dell'agente, anche se da lui non

conosciute, da lui per errore ritenute inesistenti.

(2)Le circostanze che aggravano la pena sono valutate a carico dell'agente soltanto se da lui conosciute ovvero

ignorate per colpa o ritenute inesistenti per errore determinato da colpa.

43

(fie ele specifice intenţie sau culpei), să fie reunite de cătreacelaşi făptuitor.18

Rezultă că

excepţiile de la principiul răspunderii penale subiective trebuie sǎ fie considerate

neconstituţionale.

3.Cazuri de răspundere penală obiectivă în dreptul penal italian

Sunt reconfirmate în mod tradiţional următoarele forme de răspundere obiectivă:

a) Aberratio delicti.

Reprezintă o ipoteză de executare defectuoasă a acţiunii, caracterizată de producerea

unui alt rezultat decât cel aflat în reprezentarea agentului, rezultat care îndeplineşte cerinţele

unei alte norme de incriminare decât cea operantă în raport cu rezultatul dorit, fiind lezată

deci o valoare socială de altă natură decât cea vizată de autor19

. Legea penală italiană

reglementează explicit această ipoteză în cuprinsul art. 83¹ C.pen. italian care prevede că se va

reţine doar infracţiunea nonvoită de agent, ce va fi pedepsită întotdeauna, dacă legea o

incriminează când este comisă din culpă.20

Chestiunea răspunderii obiective în această situaţie

se referă la interpretarea expresiei „cu titlu de culpǎ”. De fapt, agentul ar fi nevoit sǎ rǎspundǎ

de evenimentul diferit doar pe baza legǎturii de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezltatul

nonvoit, dar produs prin aceasta. Chiar dacă există opinii care neagă existenţa unei răspunderi

penale obiective în această situaţie, nu trebuie neglijat faptul cǎ teza care identificǎ culpa

specificǎ în simpla încǎlcare a dreptului penal în esenţǎ ascunde o ipotezǎ a răspunderii penale

obiective oculte21

. De exemplu, când subiectul aruncă, la miezul nopţii, cu piatra în vitrina

vecinului său pe care nu o loveşte, în schimb loveşte un trecător care a apărut pe neaşteptate.22

b) Răspunderea participantului pentru fapta diferitǎ decât cea voitǎ - art. 116

Cod Penal italian23

.

Configuratǎ în mod original de către legiuitorul ca ipoteză de răspundere obiectivă,

deoarece evenimentul diferit este pus în sarcina agentului pe baza legǎturii etiologice, ipoteza

a fost reconfirmatǎ, chiar dacǎ nu în mod complet, pe cale interpretativǎ de către Curtea

Constituţionalǎ italiană în ambientul imputǎrii vinovǎţiei24

. Curtea, de fapt, decizie

interpretativă de respingere, a statuat cǎ norma pretinde nu doar raportul de cauzalitate

materialǎ, dar şi un raport de cauzalitate psihologicǎ, în sensul cǎ delictul diferit comis sau cel

18

Corte Cost. 13 dec. 1988, n.1085; textul deciziei disponibil on line la

http://www.giurcost.org/decisioni/1988/1085s-88.html. 19

Florin Streteanu, op.cit., p. 481. 20

G.Antoniu, op.cit., p.327. 21

Rossana Pettrucci, op.cit., p.230. 22

Tullio Padovani, Diritto penale, Milano, Giuffre editore, 1990, p.293-294 apud. G.Antoniu, op.cit., p.327. 23

Art. 116. Reato diverso da quello voluto da taluno dei concorrenti.

Qualora il reato commesso sia diverso da quello voluto da taluno dei concorrenti, anche questi ne risponde, se

l'evento è conseguenza della sua azione od omissione.

Se il reato commesso è più grave di quello voluto, la pena è diminuita riguardo a chi volle il reato meno grave. 24

Rossana Petrucci, op.cit., p.230.

44

mai grav comis de participant trebuie sǎ reprezinte psihicul agentului, ca o dezvoltare în mod

logic previzibilǎ de cea voitǎ, devenind astfel necesară prezenţa unui coeficient de vinovăţie25

.

c) Răspunderea lui extraneus pentru participarea la infracţiunea proprie -

art.117 Cod Penal italian26

.

Norma indicată prevede cǎ participantul necalificat poate să fie chemat să răspundă de

delictul lui în lipsa solicitǎrii calificǎrii subiective prezentă însǎ în persoana altui complice.

Dacă participantul extraneus este conştient de poziţia complicelui va rǎspunde de acelaşi

delict imputabil acestuia (exemplu:delapidarea), în conformitate cu principiile răspunderii

penale subiective. Dacǎ cu toate acestea, ignoră calificarea subiectivǎ a celui implicat –

intraneus - va rǎspunde în mod egal ca şi la infracţiunea proprie (eventual cea mai gravǎ:

delapidarea în comparaţie cu deturnarea de fonduri), dar, în acest caz, beneficiazǎ de limitarea

sancţiunii27

.

Alǎturi de aceste ipoteze consacrate expres de dispoziţiile părţii generale a codului

penal italian, există şi alte situaţii cu privire la care doctrina, e adevărat, nu fără discuţii,

atribuie o formă de răspundere penală obiectivă: răspunderea pentru delictele de presǎ,

praeterintenţia, articolul 586 c.p. şi infracţiunile agravate de eveniment.

d) Răspunderea pentru delictele de presǎ

Legiuitorul italian, cu relativa sa disciplinǎ, trebuie sǎ previnǎ comiterea de infracţiuni

cu orice mijloc de publicare care, având în vedere difuzibilitatea sa, prezintǎ un mare potenţial

dăunător.

Soluţia adoptatǎ de cod este condiţionatǎ de anumite garanţii în utilizarea corectǎ a

presei, impunându-le celor implicaţi în activitatea de presă sǎ exercite un control atent asupra

publicaţiilor. Aceştia vor răspunde penal pentru comiterea unor eventuale infracţiuni în cazul

în care nu au exercitat acel control necesar care le este impus prin lege. Această chestiune este

reglementată de art. 57, 57 bis, 58 şi 58 bis cod penal italian, astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 127 din 4 martie 1958, care, de fapt a introdus articolele 57 bis şi 58 bis cod

penal italian28

.

25

Corte Costituzionale 31 maggio 1965, n. 42, fulltext on line la

http://www.cortecostituzionale.it/giurisprudenza. 26

Art. 117. Mutamento del titolo del reato per taluno dei concorrenti.

Se, per le condizioni o le qualità personali del colpevole, o per i rapporti fra il colpevole e l'offeso, muta il titolo

del reato per taluno di coloro che vi sono concorsi anche gli altri rispondono dello stesso reato. Nondimeno, se

questo è più grave il giudice può, rispetto a coloro per i quali non sussistano le condizioni, le qualità o i rapporti

predetti, diminuire la pena. 27

Rossana Pettrucci, op.cit., p.230. 28

Art. 57. Reati commessi col mezzo della stampa periodica

Salva la responsabilità dell'autore della pubblicazione e fuori dei casi di concorso, il direttore o il vice-direttore

responsabile, il quale omette di esercitare sul contenuto del periodico da lui diretto il controllo necessario ad

impedire che col mezzo della pubblicazione siano commessi reati, è punito, a titolo di colpa, se un reato è

commesso, con la pena stabilita per tale reato, diminuita in misura non eccedente un terzo.

Art. 57-bis. Reati commessi col mezzo della stampa non periodica.

45

În textul original articolele 57 şi 58 prevedeau cǎ directorul sau redactorul responsabil

(în cazul tipǎririi periodice), respectiv editorul sau tipograful (pentru tipǎrirea neperiodicǎ)

vor rǎspunde „pentru simplul fapt” de infracţiunile comise cu mijlocul de publicare. A fost o

formă de răspundere, care se fundamenta pe poziţia ocupată de astfel de subiecţi. Pentru

anumiţi autori a fost o formǎ autenticǎ de răspundere pentru fapta altuia; pentru alţii a fost o

formǎ de răspundere pentru fapta proprie omisivǎ; nu în ultimul rând a fost calificată şi ca

formă de răspundere obiectivă, redactorul/editorul/tipograful/etc. având calitatea de garant

răspunzător; pentru alţii a fost răspunderea pentru fapta proprie omisivǎ şi vinovatǎ având în

vedere necesitatea, în scopul aplicǎrii pedepsei, a limitǎrii conduitei subiectului pentru culpǎ.

Acest ultim argument a fost fondat în 1956, de Curtea Constituţionalǎ care a respins aceastǎ

excepţie de neconstituţionalitate, sperând cu toate acestea o reformǎ a materiei care intervine

cu apariţia Legii nr. 127 din 1958. Aceasta din urmă a reformulat textul articolului 57 cod

penal italian şi a introdus art. 57 bis şi 58 bis cod penal italian29

.

Formularea actuală a articolului 57 cod penal italian prevede: „salvează răspunderea

autorului publicaţiei şi exclude cazurile de concurenţă, directorul sau directorul adjunct, care

nu reuşeşte să exercite direct, cu privire la conţinutul periodicului său, controlul necesar

pentru a preveni prin mijloacele de publicare comiterea de delicte, şi care va fi pedepsit, cu

titlu de culpǎ, dacǎ un delict este sǎvârşit, cu pedeapsa stabilită pentru acel delict, redusă cu

până la o treime”. Norma configureazǎ o ipotezǎ a răspunderii pentru fapta proprie omisivǎ.

În primul rând este vorba de o infracţiunea proprie care necesită o calificare

determinatǎ subiectivǎ a vinovatului30

. Apoi este vorba de o infracţiune – reato di evento -

comisă prin mijlocul de publicare: aspectul va fi încadrat în contextul infracţiunilor omisive

improprii sau comisive prin omisiune.

În sensul calificării delictului de presǎ, ca eveniment care declanşează răspunderea în

conformitate cu articolul 57 cod penal italian, s-a exprimat şi Corte di Cassatione la 30.

Aprilie 2003, prin decizia nr. 19827. În opinia instanţei de legitimitate, rezultă că, dacă

Nel caso di stampa non periodica, le disposizioni di cui al precedente articolo si applicano all'editore, se l'autore

della pubblicazione è ignoto o non imputabile, ovvero allo stampatore, se l'editore non è indicato o non è

imputabile.

Art. 58. Stampa clandestina.

Le disposizioni dell'articolo precedente si applicano anche se non sono state osservate le prescrizioni di legge

sulla pubblicazione e diffusione della stampa periodica e non periodica.

Art. 58-bis. Procedibilità per i reati commessi col mezzo della stampa.

Se il reato commesso col mezzo della stampa è punibile a querela, istanza o richiesta, anche per la punibilità dei

reati preveduti dai tre articoli precedenti è necessaria querela, istanza o richiesta.

La querela, l'istanza o la richiesta presentata contro il direttore o vice-direttore responsabile, l'editore o lo

stampatore, ha effetto anche nei confronti dell'autore della pubblicazione per il reato da questo commesso.

Non si può procedere per i reati preveduti nei tre articoli precedenti se è necessaria una autorizzazione di

procedimento per il reato commesso dall'autore della pubblicazione, fino a quando l'autorizzazione non è

concessa.

Questa disposizione non si applica se l'autorizzazione è stabilita per le qualità o condizioni personali dell'autore

della pubblicazione. 29

Rossana Pettrucci, op.cit., p.231. 30

Cass. 10-5-1985, n.4563, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 231-232, nota 5.

46

delictul- eveniment nu este dovedit a se fi consumat în lipsa elementului psihologic, fapta

omisivă culpoasă nu poate fi reţinută în sarcina directorului publicaţiei.

Minoritarǎ este în schimb, teza care considerǎ sǎvârşirea infracţiunii cu mijloacele de

publicare ca o condiţie obiectivǎ de pedepsire a infracţiunii comise de cǎtre director.

Latura obiectivă a infracţiunii constǎ, deci în omisiunea de a efectua controlul necesar, prin

încălcarea normelor care reglementeazǎ activitatea de presă şi care impun, pentru funcţiile pe

care le exercitǎ, supravegherea şi revizuirea materialului care urmează să fie tipărit în scopul

de a preveni comiterea infracţiunilor31

.

Elementul subiectiv este constituit din culpǎ, pentru cǎ sǎvârşirea infracţiunilor cu

mijoacele de publicare (cazul infracţiunii imputate directorului) trebuie să fie neintenţionatǎ,

dar determinatǎ de culpǎ. Existenţa culpei va fi evaluatǎ in concreto, de la caz la caz, pentru

că altfel s-ar ajunge sǎ se repropunǎ o ipoteza de răspundere obiectivă, pe care reforma din

1958, a vrut să o excludă32

. Prin urmare, este necesar ca persoana responsabilǎ, în plus faţǎ de

cei care nu doresc evenimentul (comiterea infractiunii cu mijloacele de publicare), sǎ fi avut

totuşi posibilitatea publicǎrii, adicǎ, nu a împiedicat din cauza neglijenţei, imprudenţei,

incompetenţei sau a încǎlcǎrii regulilor publicarea articolului33

.

Rezultă că în cazul în care controlul a fost omis în mod deliberat, cu intenţia de a nu

împiedica sau pentru a facilita astfel comiterea infracţiunii, directorul va răspunde cu titlu de

participant34

şi fără posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei în conformitate cu

prevederile art. 57 cod penal italian. A contrario, în baza principiului răspunderii subiective

bazate pe vinovăţie, atunci când nicio neglijenţă, nici mǎcar o simplă uşurinţă nu îi poate fi

imputată, directorul va fi liber de pedeapsă.

În cazul publicaţiilor non-periodice sau ilegale, în condiţiile examinate, vor rǎspunde

pentru infracţiunea săvârşită editorul, dacǎ autorul publicaţiei este necunoscut sau imposibil

de învinuit, sau tipograful, în cazul în care editorul nu este menţionat sau nu răspunde penal

(art. 57 bis cod penal italian). În timp ce în cazul publicaţiilor periodice, directorul rǎspunde

împreună cu autorul publicaţiei, în cazurile publicaţiilor neperiodice sau ilegale, răspunderea

editorului sau a tipografului este subsidiară faţǎ de cea a autorului articolului.

e) Praeterintenţia

În conformitate cu art. 4335

cod penal italian, delictul ,,este praeterintenţionat, sau

dincolo de intenţie, când acţiunea sau omisiunea determină un eveniment dăunător sau

periculos mult mai grav decât cel dorit de agent”.

31

Cass. 30-5-1994, n.6338, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 232, nota 6. 32

Cass. 2-4-1983, n.2840, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 232, nota 7. 33

Cass. 30-9-2002, n.32364, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 232, nota 8. 34

Cass. 17-8-1990, n.11494, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 233, nota 9. 35

Art. 43. Elemento psicologico del reato.

Il delitto:

è doloso, o secondo l'intenzione, quando l'evento dannoso o pericoloso, che è il risultato dell'azione od omissione

e da cui la legge fa dipendere l'esistenza del delitto, è dall'agente preveduto e voluto come conseguenza della

propria azione od omissione;

47

Conceput ca un criteriu general de imputabilitate, acest articol avea aplicabilitate numai în

relaţie cu omuciderea praeterintenţionată despre care la art. 58436

cod penal italian se

statuează că ,,oricine, cu acte menite să comită unul din delictele prevăzute de art. 581 şi 582

cauzează decesul unei persoane, este pedepsit cu închisoarea de la zece la optsprezece ani’’.

Legea nr. 194 din 22 mai 1978 a introdus apoi avortul praeterintenţionat cauzat de acţiuni

menite să provoace leziuni femeii.

Elementele structurale ale praeterintenţiei constau în dorinţa evenimentului minor

(vătămările sau leziunile), de lipsa dorinţei evenimentului mai grav (decesul) şi de legătura de

cauzalitate dintre acţiunea directă de a provoca primul eveniment şi rezultatul mai grav care a

avut loc. Acţionând cu praeterintenţie, agentul realizează ceva dincolo de ceea ce a

intenţionat, obţinând un rezultat care depăşeşte ceea ce el a voit.37

Legea italiană defineşte praeterintenţia ca fiind poziţia psihică a agentului care

produce un rezultat mai grav fără să condiţioneze răspunderea agentului de existenţa culpei

pentru rezultatul mai grav.

Analizând structura acestei forme de vinovăţie, trebuie explicitată mai întâi dorinţa de

a realiza fapta mai puţin gravă.

Cu o referire specifică la omuciderea praeterintenţionată, legea italiană solicită

comiterea de acte intenţionate menite să lezeze sau să aducă atingere integrităţii fizice a

persoanei. S-a pus aşadar problema dacă ar fi necesar un dol intenţionat sau dacă elementul

subiectiv al faptei mai puţin grave, care constituie partea afectată, ar putea fi integrat de dolul

eventual. Acestei întrebări i se răspunde în mod negativ deoarece vătămările şi leziunile, care

constituie ipoteza art. 584 cod penal italian, trebuie să fie motivul unui dol direct al agentului

şi nu al unui simplu dol eventual; acestuia îi urmează imposibilitatea de a pune în ipoteză o

afirmare de culpă pentru omucidere praeterintenţionată care se fondează pe o conduită dorită

pentru a obţine rezultate diverse şi în raport cu care rezultatele sunt considerate ipotetice,

chiar şi cele prevăzute ca posibile şi nedorite38

.

Nu este necesar ca voinţa de a vătăma sau de a leza să fi avut rezultatul său material,

fiind suficient ca autorul agresiunii să fi comis acte menite să vătămeze sau să lezeze, inclusiv

tentativa de a realiza astfel de acte. Într-adevăr, uneori chiar este exclus ca actele menite să

vatăme sau să lezeze să trebuiască în mod necesar să se ridice la rangul de tentativă39

fiind

è preterintenzionale, o oltre l'intenzione, quando dall'azione od omissione deriva un evento dannoso o

pericoloso più grave di quello voluto dall'agente;

è colposo, o contro l'intenzione quando l'evento, anche se preveduto, non è voluto dall'agente e si verifica a causa

di negligenza o imprudenza o imperizia, ovvero per inosservanza di leggi, regolamenti, ordini o discipline.

La distinzione tra reato doloso e reato colposo, stabilita da questo articolo per i delitti, si applica altresì alle

contravvenzioni, ogni qualvolta per queste la legge penale faccia dipendere da tale distinzione un qualsiasi

effetto giuridico. 36

Art. 584. Omicidio preterintenzionale.

Chiunque, con atti diretti a commettere uno dei delitti preveduti dagli articoli 581 e 582, cagiona la morte di un

uomo, è punito con la reclusione da dieci a diciotto anni. 37

Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, seconda edizione, Padova, CEDAM 1988, p. 339, apud.

G.Antoniu, op.cit., p. 189. 38

Cass. 7-4-1989, n.4904 citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 234, nota 10. 39

Cass. 20-12-1989, n.17687, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 234, nota 11.

48

suficient să se integreze ca parte dăunătoare din delict chiar şi o atitudine agresivă şi

ameninţătoare40

.

În ceea ce priveşte evenimentul mai grav, trebuie să existe un raport de contradicţie

al acestuia cu voinţa subiectului în sensul că el nu trebuie să fie dorit nici măcar cu titlul de

dol eventual; dacă în schimb, subiectul a avut reprezentarea posibilităţii că din acţiunea sa

directă de a vătăma sau de a leza ar putea deriva decesul agentului şi a acceptat supoziţia,

acesta va răspunde pentru ucidere din culpă şi nu pentru omor praeterintenţionat41

; rezultă de

aici că, dacă agentul, în timpul unei altercaţii cu un alt individ, îl agresează pe acesta din

urmă, şi utilizează un baston mare şi greu cu care îl loveşte în mod repetat în părţile vitale ale

corpului chiar şi dacă acesta este căzut la pământ după primele lovituri, comite o ucidere din

culpă şi nu un omor praeterintenţionat, cel puţin atunci când s-ar putea reprezenta decesul

adversarului drept consecinţă a propriei acţiuni criminale42

.

Evenimentul diferit şi mai grav nedorit trebuie să fie din aceeaşi specie cu cel mai

puţin grav din evenimentul dorit.43

În ceea ce priveşte natura răspunderii penale în cazul praeterintenţiei, punctum dolens

al acestei chestiuni constă în identificarea criteriului de învinuire al agentului în cazul

evenimentul mai grav.

În acest scop, în doctrina italiană au fost elaborate trei teorii:

1) Potrivit primei teorii, evenimentul mai grav este atribuit agentului cu titlul de

răspundere obiectivă, numai pe baza raportului de cauzalitate materială cu

acţiunea sa directă de a vătăma sau de a leza, indiferent de orice analiză a

poziţiei subiective a agentului sau a previzibilităţii evenimentului mai grav.

Acest teorie e dificil de conciliat cu dispoziţiile art. 27 al Constituţiei italiene,

despre care am discutat anterior.

2) Potrivit celei de-a doua teorii, evenimentul cel mai grav este atribuit agentului

cu titlul de culpă, dar acesta este inerent comiterii infracţiunii şi încălcării

normei penale; culpa ar consta acum în lipsa atenţiei în activitatea de

executare, şi analizându-se rezutatul mai grav în raport cu cel voit iniţial,

primul ar putea fi considerat ca previzibil. în conformitate cu acest

raţionament nu se poate distinge în această ipoteză un caz de răspundere

obiectivă deoarece elementul subiectiv (culpa) trebuie identificat în raport cu

ceea ce norma interzice întrucât sunt acte menite să vatăme sau să lezeze. Este

evident că această teorie sfârşeşte în realitate prin a configura un caz de

răspundere obiectivă deoarece caracterizează culpa şi încălcarea normelor de

protecţie în timp ce normele penale nu sunt de această natură44

.

3) Potrivit celei de-a treia teorii, delictul praeterintenţionat este o ipoteză a

vinovăţiei mixte încare se amestecă intenţia şi culpa: presupune intenţia

pentru evenimentul mai puţin grav şi culpa pentru evenimentul mai grav, care

40

Cass. 20-11-1988, n.710, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 234, nota 12. 41

Cass. 21-6-2001, n.25239, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 234, nota 13. 42

Cass. 26-1-1993, n.710, citată de Rossana Petrucci, op.cit., p. 235, nota 14. 43

Rossana Petrucci, op.cit., p. 235. 44

Rossana Petrucci, op.cit., p. 236.

49

însă poate fi atribuită subiectului pe baza unei verificări efective a

previzibilităţii şi evitabilităţii sale in concreto. Codul penal italian diferenţiază

ipotezele delictelor fără intenţie de cele cu răspundere obiectivă consacrându-

le în două paragrafe diferite ale art. 42 cod penal italian. Această ultimă

teorie este singura conformă cu prevederile constituţionale italiene.

f) Decesul sau vătămarea ca şi consecinţă a altui delict

Asemănătoare modelului de omor praeterintenţionat este ipoteza prevăzută de art. 586

cod penal italian care stabileşte că, ,,atunci când un fapt prevăzut de lege ca delict dăunător

produce, fără dorinţa acuzatului, decesul sau lezarea unei persoane, se aplică dispoziţiile art.

83 c.p., dar pedepsele stabilite în articolele 589 şi 590 sunt mărite”45

.

Structura celor două modele este asemănătoare; chiar şi această infracţiune este

caracterizată de voinţa subiectului pentru comiterea unei fapte (care trebuie să fie în mod

necesar diferită de vătămare sau lezare deoarece, în caz contrar se intră din nou în ipotezele

art. 584 cod penal italian), şi de producerea unui eveniment diferit cauzator al decesului sau

al lezării unei persoane, fără intenţia producerii acestui eveniment diferit.

Desigur se pune şi în acest caz problema fundamentului imputării evenimentului

mai grav produs - de deces sau lezare - care trebuie să fie abordat în mod identic cu cel din

cazul delictului praeterintenţionat.

Acesta din urmă are un model de examinare diferit, în ceea ce priveşte fundamentul

dolosiv: este constituit din comiterea unui delict intenţionat diferit de vătămare sau lezare,

care poate fi foarte variat, şi nu trebuie să fie în mod necesar direct legat de o confruntare a

persoanei care cauzează lezarea sau decesul: spre exemplu cazul celui care doreşte să

deterioreze vitrina magazinului concurent dar, aruncând cu putere o piatră în aceasta, loveşte

vânzătoarea provocându-i decesul.

Este vorba deci despre aplicarea tipică a modelului infracţiunii deviate despre care, la

art. 83 cod penal italian., se prevede că subiectul răspunde cu titlul de culpă pentru producerea

evenimentul diferit. Posibila producere a decesului sau a lezării nu trebuie să fie prevăzută şi

acceptată de subiect deoarece, în caz contrar, el va răspunde cu titlul de dol; în ceea ce

priveşte aceleaşi fapte, nu trebuie să existe vinovăţie nici măcar în forma dolului eventual.

O ipoteză care a surescitat foarte tare doctrina şi jurisprudenţa se referă la decesul

toxicodependentului ca urmare a consumului de substanţe stupefiante: de ce infracţiuni, în

afară de vânzare de stupefiante, va răspunde traficantul de droguri?

Cu privire la această situaţie trebuie să se distingă următoarele ipoteze:

1) dacă decesul este cauzat de condiţiile precare de sănătate ale toxicodependentului şi dacă

acestea erau cunoscute de traficant, el va trebui să răspundă pentru ucidere din omor

comis cu dol eventual; la fel şi în cazul drogurilor rău preparate când vinovatul cunoaşte

efectele letale ale acestora; este evident apoi că se va recurge la omor praeterintenţionat

45

Art. 586. Morte o lesioni come conseguenza di altro delitto.

Quando da un fatto preveduto come delitto doloso deriva, quale conseguenza non voluta dal colpevole, la morte

o la lesione di una persona, si applicano le disposizioni dell'articolo 83, ma le pene stabilite negli articoli 589 e

590 sono aumentate.

50

atunci când chiar agentul i-a injectat drogul toxicodependentului integrând această

conduită în infracţiunea de lezare chiar dacă acesta are aprobarea victimei46

;

2) dacă în schimb decesul toxicodependentului nu poate fi împutat nici măcar cu titlul de dol

eventual, traficantul va răspunde, în afară de vânzarea stupefiantelor, de delictul despre

care se vorbeşte în art. 586 cod penal italian47

. În ceea ce priveşte traficul, acesta nu poate

fi calificat ca un act menit să vatăme sau să lezeze.

g) Delictele agravate de eveniment

Sunt agravate de eveniment acele delicte care suportă o mărire de pedeapsă când din

comiterea lor derivă un eveniment ulterior, altul decât cel cerut pentru consumarea lor.48

Această categorie, de elaborare doctrinală, este în mod tradiţional poziţionată în sfera

răspunderii obiective.

În sfera acestei categorii trebuie făcută în mod necesar o distincţie:

a) pe de o parte sunt incluse acele delicte în conţinutul cărora mărirea de pedeapsă se

realizează chiar dacă evenimentul ulterior este dorit sau nu, (ne gândim la cazul

calomniei care este agravată chiar dacă din falsa inculpare derivă condamnări

determinante); aici este cu totul indiferentă atitudinea psihologică a subiectului faţă de

evenimentul ulterior;

b) pe de altă parte, sunt incluse acele delictele în relaţie cu care evenimentul ulterior

trebuie să fie nedorit, nici măcar în forma dolului eventual, deoarece în caz contrar s-

ar referi la o altă ipoteză a infracţiunii: spre exemplu maltratările familiale care sunt

agravate dacă de acolo derivă lezarea sau decesul persoanei atacate; faţă de acest

eveniment, trebuie să existe un raport de contradicţie a voinţei subiectului care nu

trebuie nici măcar să fi acceptat pericolul de a se produce, întrucât în caz contrar va

exista infracţiunea de lezare sau de omor voluntar.

Cât despre natura delictelor agravate de eveniment doctrina italiană mai puţin recentă

le clasa în sfera delictului întâmplător negând autonomia conceptuală a categoriei;

evenimentul agravat nu ar fi altul decât o circumstanţă agravantă49

.

Astăzi teza cu privire la reforma criteriului de imputare a circumstanţelor agravante

introdusă de Legea nr. 19 din 1990, ar putea ajuta la excluderea delictelor agravate de

eveniment din sfera răspunderii obiective şi de a le atrage în cea a vinovăţiei, depăşind astfel

dubiile de constituţionalitate pe care acestea le pun. Cu toate acestea, considerând

evenimentul agravant, trebuie în mod constant admis faptul că acesta ar fi oscilant cu alte

circumstanţe astfel că, chiar şi repetarea împrejurărilor atenuante imprecise ar putea să

determine evenimente foarte grave cum ar fi decesul sau lezarea pornite de la victima

infracţiunii mai puţin grave.50

46

Cass. 12-5-1992, n.5544, citată de Rossana Petrucci, Op.cit., p. 237, nota 19. 47

Cass. 22-11-1991, n.11965, citată de Rossana Petrucci, Op.cit., p. 237-238, nota 20. 48

Rossana Petrucci, Op.cit., p. 238. 49

Pannain citat de Rossana Petrucci, Op.cit., p. 238. 50

Rossana Petrucci, Op.cit., p. 239.

51

După o altă teorie, delictele agravate de eveniment ar putea fi încorporate în categoria

delictelor praeterintenţionate.51

Şi această teorie este de acord cu faptul că trebuie să se

recunoască necesitatea unui coeficient psihologic mai presus decât cea a unui eveniment

agravant dar doar dacă este considerat delictul praeterintenţionat o ipoteză a vinovăţiei

complexe, în care dolul este mixat cu culpa; unde în fapt acesta s-ar considera o ipoteză a

răspunderii obiective, extinderea relevantei categorii s-ar reduce la o simplă denumire.

În final, doctrina prevalentă52

consideră infracţiunile agravate de eveniment ca

modele autonome care constituie o expresie tipică a răspunderii obiective deoarece

evenimentul ulterior este pus în sarcina agentului pe baza raportului de cauzalitate materială.

Este clar că astfel înţelese, aceste delicte apar în contrast cu Constituţia italiană. De

aceea în doctrina italiană s-a propus o interpretare adecvată care cere, la sfârşitul

imputabilităţii evenimentului, evitarea sa53

, sau previzibilitatea sa ca şi consecinţă ulterioară

nedorită în acţiune.

51

Mantovani, citat de Rossana Petrucci, op.cit., p. 239. 52

Antolisei, Vassalli, citaţi de Rossana Petrucci, op.cit., p. 239. 53

Patalano, citat de Rossana Petrucci, op.cit., p. 239.