Upload
others
View
8
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Rareş KEREKES (artist plastic – pictură)
Data şi locul naşterii: 26.07.1982, Sighişoara, judeţul Mureş;
Date de contact: [email protected]
[email protected] / www.rareskerekes.blogspot.com
Expoziţii personale şi vernisaje:
- „Biserici fortificate din Transilvania”, Sighişoara, 2009;
- „Formă şi culoare”, Bucureşti, Galeria Irecson, 2011;
- „Cetăţi Transilvane”, Transilvania Art Gallery, Braşov, 2011;
- „Transilvania, între mistic şi medieval”, Bucureşti, Galeria Irecson, 2012;
- „Muzica în lumea culorii”, Bucureşti, Galeria Ana, 2012;
- Expoziţie personală de pictura, Câmpulung Muscel, 2012 ş.a.;
Expoziţii de grup prin Asociaţia Artiştilor Plastici Mureş, UNESCO-
ARTANDHERITAGE şi Asociaţia Localităţilor şi Zonelor Istorice şi de Artă din
România: Leptokaria-Grecia; Byala-Bulgaria; Budapesta-Ungaria; Muzeul Naţional
de Artă al României; Târgu Mureş – AAP; Braşov-Reduta; Sighişoara – Casa cu cerb
şi Turnul cu ceas; Cluj – Galeria de Arta Diverta; Hunedoara – Castelul Corvinilor;
Galeria Elite Prof Art „Itinerarii Plastice” şi Galeria Irecson – Bucureşti etc.;
Tabere de pictură: Tabăra de creaţie „THE CITY OF 14 TOWERS AND
THE ORDER OF THE DRAGONS”, un proiect sub egida UNESCO, la care am
participat alături de artişti de renume mondial; apoi Tabăra de pictură de la Nadeş,
Raciu, Sovata, Şăulia, Sighişoara, Borsec, Mădăraş, Leptokaria-Grecia, „Open Air
Art Show” Byala-Bulgaria, Câmpulung Muscel, „Apollo” Sângeorgiu – Mureş ş.a.;
Vânzări în licitaţii: Casa de Licitaţii Ara Art Collection;
Lucrări în colecţii particulare: România, Austria, Polonia, USA, Canada,
Japonia etc.
Peisaj din Salzburg (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 229 -
Acasă la Sighişoara (ulei)
Ţărm bulgăresc (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 230 -
Flori I (ulei)
Flori II (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 231 -
Grafică I
Grafică II
Însemne culturale – Antologie 2
- 232 -
Sighişoara medievală (ulei)
Ploaia (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 233 -
Muzica în lumea culorilor I (ulei)
Muzica în lumea culorilor II (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 234 -
Iarnă în Transilvania (ulei)
Pădure fermecată (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 235 -
La discuţie (ulei)
Sighișoara 2007 (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 236 -
Turnul cizmarilor (ulei)
Însemne culturale – Antologie 2
- 237 -
Valeria MERCA
#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.
Data şi locul naşterii: 04.11.1957, Huedin, judeţul Cluj;
Date de contact: [email protected];
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): Revista
„Glasul”, Huedin ş.a.
Când vine toamna
E iarăşi toamnă pe alei!
O zi pe alta o petrece.
Răpus de dor, bătrânul tei
Se tânguie prin ploaia rece,
Când vine toamna pe alei.
E toamnă şi în calendar,
Învăţătura, Zâna Bună,
Îmbracă mantia-i de har
Şi bobocei sfioşi adună,
Când vine toamna-n calendar.
E toamnă-n suflete... târziu,
Ursita îşi încruntă faţa;
Iau pulsul vremii arămiu
Şi strig pe nume dimineaţa,
Când vine toamna şi-i târziu.
Mi-s braţele lalele înflorite
Castanul de la drum sărută zorii,
Sclipiri de lampadar zilei închină,
În taină, se perindă-admiratorii
Pe-un soare lacom, talpă de lumină,
Când iarăşi se revarsă primăvara
Cu verde-nesfârşit, suspin în floare!
Ai nopţii umeri greu îşi duc povara
Şi fiecare zbor albastru doare…
Mi-s braţele lalele înflorite,
Pe partea stângă doruri prind să cearnă;
Însemne culturale – Antologie 2
- 238 -
Voi, temeri şi chemări nedesluşite,
Întoarceţi-vă, cu un pas, în iarnă!
Porniri de viaţă ne-acompaniază,
Mărgăritarele în cer veghează.
Pe-un alb-hoinar, singurătăţi mă cheamă
Din glas înăbuşit de cucuvele,
O nouă zi nelinişti prinde-n ramă;
Se mistuie la tâmple roi de stele,
Pe-un alb-hoinar, singurătăţi mă cheamă.
Să mai râvneşti la irişii în floare?!
Omături tuciurii aduni în oase,
Iar pulsul – repetabilă eroare –
Împotmolite rute îţi va coase.
Duios îşi poartă macul pasu’-n iarbă;
El înălţării mângâiere este.
Parşive maladii când ţii în barbă,
Frângi crinului petale de poveste.
Iubirea de mai ţine loc de sete,
Un giuvaier mereu să ai în plete.
Oglinda lunii...
Oglinda lunii stăruie pe ape,
Răzbat din cer cântări sfâşietoare;
– E ceas de adorată sărbătoare –
Răsun-un bucium lin, tot mai aproape.
Închide codru' ostenite pleoape,
Când susur de izvor e-n adăstare;
Oglinda lunii stăruie pe ape,
Răzbat din cer cântări sfâşietoare.
Dorinţe care dor au să se-adape
La slova cea pe veci nepieritoare
A Regelui zidit, întru 'nălţare,
Pe care nemurirea îl încape.
Oglinda lunii stăruie pe ape.
Însemne culturale – Antologie 2
- 239 -
Rondelul Ţării mele
O, vatra mea, durere împietrită,
Tu mă ademeneşti cu iarna-n floare,
În prag de mult râvnită Sărbătoare,
Ursită-mi eşti şi vrere ne-mplinită!
Frumoasa mea, fărâmă-amar-ciuntită,
Al tău sinod mai scânteiază-n soare?
O, vatra mea, durere împietrită,
Tu mă ademeneşti cu iarna-n floare!
Rămâi, îmi fii cea pajişte-nverzită
De voievozi şi turme de mioare!
Pogoară-te, de după nori, splendoare,
Roş' galben şi albastru primenită!
O, vatra mea, durere împietrită!
Rondelul nopţilor ce dor
Mi-e toamna vaiet de cocor,
Hiadele semn rău trimit,
Iar cerul pare de granit
În ceasul nopţilor ce dor.
Mai toarce ziua din fuior;
Cântările-i s-au risipit…
Mi-e toamna vaiet de cocor,
Hiadele semn rău trimit.
Mai poţi să treci nepăsător?!
Prohodul frunzei nu-i un mit.
În somn prelung te-ai regăsit,
Cu moartea stând la vorbitor,
Prin toamna vaiet de cocor.
Cât lira mi-i complice, pe lumină
De ce să plângi a nopţilor durere?!
Tristeţii, cere-i partea ei de vină!
Cât lira mi-i complice, pe lumină,
Rotund, cuvântul fiarbă în artere.
Însemne culturale – Antologie 2
- 240 -
De zbor albastru lacrima se-anină,
Nesomnul cată versul să-l digere;
Iubiri temute – printre emisfere –
Îşi cântă nenorocul în surdină.
Decât să lupţi pe-un câmp străin, femeie,
Mai bine leneveşte prin sertare,
Deschide uşa cu aceeaşi cheie
Şi nu uita… vederea înspre mare!
Când rătăcind pe-un cer cu orhidee,
Noi înflorim sub semn de întrebare.
De ce-aş muia în călimară pana?
De ce-aş muia în călimară pana,
Când slova mi-e umilă şi necoaptă?!
Înaripat e cugetul ce-aşteaptă
Silabelor să le panseze rana.
Ţii vara-n pumni; ai mai urcat o treaptă!
Din dulce răsărit îţi umpli cana...
Sporindu-i asfinţitului coroana,
Stingher, cuvântul se prelinge-n şoaptă.
Uimirea-n trup în zori de foc se cerne,
Fotoliul aurit îmbracă zarea;
În poală, vers nescris mi se aşterne
Şi tăinuiesc, adeseori, chemarea
Spre dalbul zbor cu mlădieri eterne…
Din vânt şi ploi culeg îmbrăţişarea.
Rondelul crizantemelor în floare
Cochetă şi surâzătoare
Coboară toamna de pe creste,
Ne-mbie cu a ei poveste
A crizantemelor în floare.
Însemne culturale – Antologie 2
- 241 -
E ţintirimu'-n sărbătoare,
Se scaldă în cântări celeste;
Cochetă şi surâzătoare
Coboară toamna de pe creste.
Voi, moşi, părinţi, fârtaţi, odoare,
Căsuţe găzduiţi, rupestre,
Iar dorul pentru voi ne este
Sculptat în toamna care doare,
Cochetă şi surâzătoare.
Octombrie…
Octombrie gratii îmi ţese
Pe bolta – prinos de lumină –
În piept, cu rănite adrese,
Mai chem înserarea să vină.
Stinghere, prin dalba cetate,
Zac file, în dor plămădite,
Petale de foc, scuturate,
Din cântec de greier strunite.
În tremur de frunză, doar vântul,
A nucului creangă despoaie;
Îşi leapădă ziua veșmântul,
Tristeţea îmi curge şuvoaie.
A frig şi-a supliciu miroase,
Tăcerea în umbre se strânge;
Nesomnul se mută în oase,
Tic-tacul în ropote plânge.
Haiku (I)
Aprilie blând –
Parfum de magnolie
În casa mea
Însemne culturale – Antologie 2
- 242 -
Haiku (II)
Castan secular –
De strajă în cetate
Lampioanele
Haiku (III)
Cărăbuşi în zbor –
Liliacul ofilit
În prag de vară
Haiku (IV)
Toamnă târzie –
În ograda bunicii
Traista prinsă-n cui
Haiku (V)
Coşuri fumegând –
Colţul ierbii conturat
La doi paşi de prag
Haiku (VI)
Un ultim surâs –
Pe-o creangă de mesteacăn
Cuib fără stăpân
Însemne culturale – Antologie 2
- 243 -
Elena MITITELU
Data şi locul naşterii: 25.09.1950, Oşeşti, judeţul Vaslui;
Debut literar în reviste printate: Revista Liceului Pedagogic
„Al. Vlahuţă”, Bârlad, 1977;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Cuvinte spre cer”, versuri, Editura „Tiparul”, Bârlad,
2006;
- „Ferestre deschise...”, versuri, Editura „Pim”, Iaşi, 2009;
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):
- „Floare albastră”, volum colectiv de poezie, Iaşi, 2006/2007;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Menţiune, Concursul „Floare albastră”, Iaşi, 2006;
- Premiul al III-lea, Concursul „Floare albastră”, Iaşi, 2007;
- Premiul I, Concursul de creaţie literară „Pe urmele eroilor neamului”,
Târgu-Jiu, 2009;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Făclia”,
„Meridianul”, „Învăţătorul vasluian”, „Românaşul”, „Ecouri literare”, „Cronos –
peniţa de aur” ş.a.
Plecat să se-odihnească printre stele (In memoriam, Adrian Păunescu)
Plecat să se-odihnească printre stele,
Bolnav de-o suferinţă cu poporul,
Mult şi-a dorit să nu-l îmbrace norul,
Când „ţara-i bântuită de lichele.”
Rugând pe Domnul să-i amâne zborul,
Ştiind că are cordu’-ntre atele,
Că România zace în sechele
Şi că dreptăţii toţi îi ducem dorul...
S-a dus în ceruri sus, cu ne-mpăcarea,
Că a rămas în buruieni ogorul
Când relele întunecat-au zarea...
Dar vieţii moartea-i trase grabnic storul
Şi peste tot s-a aşternut stupoarea.
Titanu-n Rai va întregi soborul!
Însemne culturale – Antologie 2
- 244 -
Rondelul frunzei
Mă doare frunza de pe ram,
Când vântul rece o apasă,
Să-şi strige timpu-n macadam,
În plecăciunea-i dureroasă.
O vară ne-am şoptit la geam,
Acum, privind neputincioasă,
Mă doare frunza de pe ram,
Când vântul rece o apasă
Şi-i curmă doina, sfânt balsam,
Ducând-o ca-ntr-o nebuloasă,
De viaţa tristă, mai voiam,
Să-i spun! În toamna neguroasă...
Mă doare frunza de pe ram!
Până-n zori
Curg în valuri țepi de floare
şi se prind în linul zbor,
într-un dans amețitor,
ce se-ntinde până-n zare,
dând fior.
Cumpăna fântânii plânge
singură, în tristu-i dans,
purtând ciutura-n balans,
în pustiul ce se frânge,
în suspans.
Peste câmpuri se revarsă,
fuga lunii dintre nori,
printre valuri de ninsori,
geru-i țese raza toarsă,
până-n zori.
Chiote de voie bună,
sănii de pe deal cobor,
duc în vis tăinuitor,
într-o forfotă nebună,
dor cu dor.
Însemne culturale – Antologie 2
- 245 -
Rondelul toamnei mele-n toamnă
În toamna asta dulce, arămie,
Când mustul fierbe-n doagă peste tot,
Prin amintiri alerg, copilărie,
Cu toamna mea sub pașii-mi de robot.
Cum zboară frunze-n rupta broderie,
Macat le-așază vântul în complot,
În toamna asta dulce, arămie,
Când mustul fierbe-n doagă peste tot,
Cu ochii scurși spre searbăda câmpie,
În norii ce înoată de un cot,
Asemenea pădurii-n sihăstrie,
Vreau să-mi schimb toamna-n vară, dar nu pot,
În toamna asta dulce, arămie...
Rondelul dorului de Eminescu
În versu-ți, inimii chirurg,
Găsit-am nesecat fior,
Ne-ai fost lăsat de Demiurg,
În buciumul ce plânge-a dor,
În raze ce prin tei se scurg
Și-n susurul izvoarelor,
În versu-ți, inimii chirurg,
Găsit-am nesecat fior.
Pe dealurile în amurg,
În freamătul pădurilor,
Și în zglobii oglinzi ce curg,
Îți simt sufletul călător,
În versu-ți, inimii chirurg...
Meditaţie (de la A la infinit)
înfăşurat în pânză de albastru
străpunsă de răsăritul focului
în rostogolirea-i sfântă
coloana-i susţine umerii puternici
Însemne culturale – Antologie 2
- 246 -
gărzile-i fidele
se schimbă ritualic
ne îmbracă
cu veşminte ce alternează
negru – alb
pe drumul curat
ne poartă uşor
prin verdele-crud
nuanţat de roşu-auriu
în galben
galben cu tuşe de castană coaptă
prinse în zale ruginite
spre albul odihnei
aproape nu simţim
când anii se adună
la roata macilor aprinși
Sfârşit de toamnă
înfăşat
în scutece grele
peticite în tonuri de gri
din ochi de aripi
cerul se scurge prin neguri
vârfuri de cetini
au decupat
cu verdele
fierăstraie ruginite
în marginea bolţii
sprijinită pe cuşme albe
copaci răzleţi
îşi scot fulare destrămate
acoperind cu-arama
rădăcinile
spre care se pleacă-n rugăciune
stingheri şi singuri
sub biciul ce scârţâie
paşi purtaţi alene
caută căldura
Însemne culturale – Antologie 2
- 247 -
Rondelul Florilor de Sânziene
Din câmpii, de prin poiene,
Fetele în zori adună
Mândre flori de Sânziene
Să le strângă în cunună.
Prinse-n ii de Cosânzene,
Până luna să apună,
Din câmpii, de prin poiene,
Fetele în zori adună,
Cucu-și lasă glasu-alene,
Astăzi doruri se-ncunună,
Ca-ntr-un vis ascuns sub gene,
Glasuri de feciori răsună,
Din câmpii, de prin poiene...
Rondelul răzvrătiţilor
Ca să extirpăm tumoarea,
Haideţi, fraţilor, la vot,
Să nu ne-ncurce culoarea,
Când le-o tragem peste bot.
De la noi vine salvarea...
Chiar de fraieri ne socot,
Ca să extirpăm tumoarea,
Haideţi, fraţilor, la vot!
Nu ne ajută rumoarea!
Cât fac între ei rocada,
Ascultaţi-mi deci chemarea...
Mergem să oprim şarada,
Ca să extirpăm tumoarea!
Florile (fantum)
Îşi leagănă culorile
Şi-mprăştie parfumul pur,
Spre bolta-n haine de azur,
Râzând în soare florile.
Însemne culturale – Antologie 2
- 248 -
Îşi leagănă culorile
Petale prinse în contur,
Când se deşteaptă zorile,
Şi-mprăştie parfumul pur,
Spre bolta-n haine de azur,
Înalţă iar splendorile,
Asemeni unui calambur,
Râzând, în soare, florile
Îşi leagănă culorile...
EPIGRAME:
Cadou sfânt
De 8 Martie,-am primit,
Cel mai sfânt cadou din viaţă,
De la scumpul meu iubit...
Dumnezei de dimineaţă!
Ce nu-nţeleg
Ce mult îmi place că-i belşug,
Că e frumoasă ţara mea,
Ce nu-nţeleg – de ce în jug,
Să trag... dacă trăiesc în ea!
Vezi-ţi bârna
Iată... ca orice sus-pus,
Care tinde spre zenit,
Vâscul... cât ar fi de sus,
Tot e... semiparazit!
Ea... de ţuică, El... de vin
Mi-e rău, deschide, abia viu,
Picioarele cu greu mă ţin!
Nevasta... beată de rachiu,
Îi ţipă: Bă, miroşi a vin!
Însemne culturale – Antologie 2
- 249 -
Invenţii
S-a născocit maşina de spălat,
Scutire certă pentru mâini,
Bine-ar fi fost, de s-ar fi inventat
Şi-un antidot pentru spălat minciuni.
Nedumerire
Chiar astăzi mi-a urat vecinul meu,
Plin de bucurie... „Paşte fericit!”
L-am întrebat, uşor nedumerit:
Cum... lângă vaca mea să pasc şi eu!?
Însemne culturale – Antologie 2
- 250 -
Cătălina Nicoleta MUNTEANU
Data şi locul naşterii: 12.06.1967, Galaţi;
Date de contact: [email protected];
Debut literar în reviste printate: Revista „Boema”;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Ofrandă la capăt de drum”, versuri, 2013;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Infinitul iubirii”;
- „Confluenţe poetice”;
- „Insomnii mătăsoase, ediţia a III-a”;
- „Romeo şi Julieta, la Mizil”, 2013;
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Chronos”, „Peniţa de
aur – izvor de cultură”, „Cervantes – revistă internaţională de cultură” ş.a.;
Recenzii şi articole semnate de: Amalia Elena Constantinescu, Marius
Iulian Zinca, Petre Rau ş.a.
ştii că pot să iubesc în tăcere?
cu mâinile inimii ascunse
la spatele simţirii
cuminte
asurzitor
atât de adânc şi năvalnic
încât nici lava nu va putea scoate trăirea la lumină
doar un capăt de emoţie se va prinde într-un rid
te voi iubi prin trafic de celule
cu rostogoliri învolburate
prin vineţii şi transparente iluzii
o să te iubesc pe litere
încălzind cu podul palmei coama lor
o să te iubesc în somn
colindând vise
nedesluşit
nedezlegat
necontenit
neîndoielnic
de neimaginat
şi fără tăgadă
până la capăt
Însemne culturale – Antologie 2
- 251 -
chemări între stări
sub acelaşi albastru în roşiatice amurguri
ne cântăm trecerea
două frunze lepădate în adieri de vânt
arse de spaima privirii
care a îngălbenit în acidul umilinţei
nemurim din crengi diferite
uscări cardinale de timp
purtăm numele aceleiaşi păduri
pe lespezi de minte
însingurări –
vin ierni siberiene
cu rece orbitor
şi clipe tremurate în noi
liberă trecere nearbitrată
la răscrucea îndoielilor
simţul raţiunii şi-a ascuţit
răbdarea în piatra ursirii
de la suspendarea din eden
soarta ne plimbă în slalom
printre săgeţile lui Cupidon
spre dimineţile din suflet
labirint multicolor
la capătul destinului
prin poarta veşniciei
timpul decantează în clepsidre
straturi spovedite de gând
între primul strigăt
şi îmbrăţişarea ultimului oftat
goi de prejudecată şi mândrie
cu iubirea în vamă
geană sidefie
prin pătura anilor storul pleoapei
coboară din ce în ce mai greu
ca o povară pentru iris
din albul de ochi se adapă clipa
Însemne culturale – Antologie 2
- 252 -
oază în deşert de lacrimă
curcubeu peste clișee și zâmbete portret
din cana cu vise pe porţelan de suflet
zaţ de trăire răsturnat în imagini
cronologie de netăgăduit
într-o galerie de artă pentru somnambuli
destin oglindit dincolo de cornee
Metamorfoză
Fă-mă Doamne lacrimă
peste cearcăn de timp
să umplu cu viaţă risipa
Fă-mă Doamne aripă în călimara vieţii
să scriu peste destin cu flori de măr
Fă-mă Doamne ce nu sunt
răbdare în dimineţi fără apus
Fă-mă Doamne fir de Lumină
peste întuneric de minte
Fă-mă Doamne fir de iarbă
peste tâmple de dor
Fă-mă Doamne fir de nisip
să cern peste lume iubirea
Fă-mă Doamne rugă la capăt de vis
ureche peste ecou de pădure
ţipăt mut în desăvârşire
Fă-mă Doamne butonieră de gând peste chemare
diapazon în nemurire
gând autumnal
sunt asemeni ţie toamnă
bogată tristă şi înfrigurată
a crescut iederă pe zid de suflet
şi colorează în ruginiu hăţişul destin
timpul acesta loveşte cu glezna
în pântec de minte
distanţa dintre copaci
până la ultima frunză
(pilotă din ramură vie)
Însemne culturale – Antologie 2
- 253 -
prin respiraţii de toamnă
răstigniri arămii
inundă tristeţile
ca o eliberare
dincolo de gând
cuvintele zboară
dăltuite în stih
lovesc carcase de suflet
în pastel de chemare
înmuguresc a primăvară
aşchii de sentimente
prin vămi de anotimp
liant pentru mâine
am pus între noi ocean de cuvinte
curcubeie podesc simfonii
la două leghe de vis
plutesc în derivă gânduri pe coama unui val
se sparg doruri peste umăr de aşteptare
ultima bulă de aer s-a răstignit la timonă
o sorb întru nemurire pescăruşi
cu aripi de litere nescrise
pe catarg de trăire se caută prin ochean sentimente
patru lacrimi şi o clepsidră s-au înghesuit în barca de salvare
să înalţe dig la sămânţa iubirii
ce vom avea de împărţit la despărţire?
opt litere pe portativ de cuvânt
un vis neterminat
între aripi de destin
o pădure dincolo de frunze
pământ frământat de sete
mustind a dor
între fântâni de adevăr
vom ceda unul în favoarea celuilalt
cu ochii în lumină
agăţaţi de oiştea vremii
Însemne culturale – Antologie 2
- 254 -
dor în aşteptare
mi-e dor de braţul iubirii dezlegate
dincolo de privire
până la înălţarea gândului
unde ceaţa se destramă în cuvânt
mi-e dor de umărul legăturii dintre noi
la intersecţia bătăilor de viaţă
cu tâmpla sprijinită de timp
polenizând nemurirea
mi-e dor de trunchiul despicat
din care izvorăşte viaţa dincolo de moarte
în ornamente sufleteşti
matriţă contopită
mi-e dor...
despre noi
în palme de iubire
botez orgolii
şi urc cu gând curat
pe fir de busuioc
la inelarul minţii tale
ca să mă logodesc
în emisfere înalte
acolo unde se (în)cunună frunţile
la fiecare bătaie de iubire
sufletele (se) sorb potolindu-şi setea
şi se urmează în germinare
Însemne culturale – Antologie 2
- 255 -
Angelina NĂDEJDE
Data şi locul naşterii: 13.01.1963, Iaşi;
Date de contact: [email protected];
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Suflet la ofertă”, versuri, Editura „Armonii Culturale”,
2014;
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):
- „Antologia Esenţelor – Fântâni de gând prin uni...vers”, Iaşi,
2012;
- „Popasuri Culturale Româneşti-Suflet nemuritor”, Iaşi, 2013;
- Antologia concursului de poezie şi epigramă „Romeo și Julieta, la Mizil”,
ediţia a VI-a, 2013;
- „Cioplitori în slove”, Iaşi, 2013;
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
- „Iarna scriitorilor”, 2014;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Menţiune, Festivalul de poezie „Romeo şi Julieta, la Mizil”, 2013;
- Menţiune specială, Concursul internaţional de poezie și proză pentru
românii din întreaga lume „STARPRESS”, 2014;
- Menţiune, Festivalul de poezie „Romeo şi Julieta, la Mizil”, 2016 ş.a.
Tabloul toamnei
Te-aş picta, frumoasă toamnă,
Într-o rochie de bal,
Însă sufletul mă-ndeamnă
Să-ţi pun haine de hamal
Şi-n dezmăţ de frunze moarte,
Fără să-ţi cunoşti finalul,
Să porţi cuferele sparte,
Să acopere fundalul
Pânzei ce imploră jertfa
Verdelui ce-adânc zvâcneşte,
Fluturând în vânt eşarfa
Ce-n lumină şerpuieşte.
Te-aş picta ca pe-o fecioară
Despletită de orgolii,
De pudori din lumi de ceară,
Strâmbe, false, derizorii.
Însă nu mai am putere
Însemne culturale – Antologie 2
- 256 -
Să te simt ca altădată,
Văd în tine doar durere
În culoare destrămată.
Şi nu pot în tuşe fine
Să trasez ce-ţi mai lipseşte,
E atâta frig în mine,
Parcă-n suflet viscoleşte.
Te-aş picta ca pe-o străină
Ce mă bântuie de-o vreme
Şi-n privirea-i de rugină
Văd sentinţe, anateme.
În absurdul fără capăt,
Eu cerşesc lumina zilei
Şi-o aud ca pe un ţipăt
Tot scurtând din firul milei.
Te-aş picta, frumoasă toamnă,
Cum ai merita pictată,
Dar tristeţea mă condamnă
Să te las nevernisată.
Mă iartă, toamnă
Mă iartă, toamnă, că nu pot
Să te iubesc, dar spune cine
Te-ar adora, cu ploi cu tot
Şi-atâtea ifose în tine?!
Vii când e vara mai frumoasă,
Răcoarea serilor – balsam,
Iar floarea nopţii e mireasă,
Regina ce-mi surâde-n geam.
Şi eu adorm, când luna plină
Dansează-n rochia de voal
Cu paşi mărunţi, de balerină,
În cânt de greieri... ce regal!
Acum, ce-aud? Marşuri funebre,
Convoi de frunze tremurânde
Hălăduind printre tenebre,
Cu dor de viaţă sunt flămânde.
Însemne culturale – Antologie 2
- 257 -
De ce te-or fi iubind poeţii
Şi te vor muză-n poezie?
Tu n-ai nimic din duhul vieţii,
Eşti anotimp în agonie.
Eu nu-s poet, dar, dacă-aş fi,
Ţi-aş scrie poate epilogul
Şi printre rânduri, făr’ să ştii,
Aş strecura şi necrologul.
Mă iartă toamnă, dar nu pot
Şi nici nu vreau să te iubesc!
Declar deschis, n-am antidot
La boala mea, nici nu-mi doresc!
Suflet dezacordat
Dezacordat eşti suflete precum o vechitură,
Un trist pian abandonat, ce-n aspre nopţi îndură
Muţenii lungi, făr’ de sfârşit, cu-nţepenite clape,
Singurătăţi prin partituri, în zorile mioape.
Pedala viselor ce ieri era făr’ de oprire,
A ruginit necruţător de-atâta neclintire,
Claviatura a murit pe veci nemângâiată
Şi, Doamne, cum era cândva, în cântec sărutată!
În simfonii cu primăveri şi valsuri cadenţate,
Purtai lumina ca stindard, prin vremuri pastelate,
Un zbor nefrânt, de întrebări, fără să ştii hotarul,
Erai, prin tot ce dăruiai, şi jertfa, şi altarul.
Azi, te-au uitat dezacordat şi nu ai trebuinţă,
Şi ai tăcerea ca mormânt prin ploaia de căinţă,
Şi cât ai vrea încă să cânţi şi-acum valsul iubirii,
Dar corzile s-au frânt, pe rând, în clipa neiubirii.
Grăunte de lumină
Cine sunt eu? mă-ntreb adeseori.
Grăunte de lumină încolţit
Însemne culturale – Antologie 2
- 258 -
Pe-un bulgăre de viaţă în ninsori,
Pierdut printre genuni, în albul infinit?
Am strâns în palme lacrima luminii,
Tot alergând desculţă după viaţă
Şi, şchiopătând prin iedera minciunii,
Am exersat căderi fără speranţă.
Când m-au rănit – am cunoscut trădarea,
Păcat neînţeles, simţit din greu,
Scrâşnind din dinţi, luptam cu disperarea,
Dar m-a luat în braţe Dumnezeu.
Şi, arătându-mi calea spre Lumină,
Mi-a fost de-ajuns, reînvăţasem mersul
Prin praful lumii, veşnic clandestină
Aflat-am vieţii – tainele şi sensul.
Şi braţ la braţ cu temeri infinite
Băteam timidă-n uşa poeziei,
Cu un mănunchi de gânduri înflorite
Am renăscut, în umbra veşniciei.
Mireasa cerului
Iarnă şi iar iarnă, parcă-i o mireasă
Ce-şi aşteaptă nunta de o veşnicie
Şi sosit-a vremea şi a fost aleasă,
Să-şi pună veşminte pentru cununie.
Rochia brodată-n scânteieri de soare
Mângâie pământul ca-ntr-un dans de flori,
În cristale albe, puse la-ntâmplare,
Voalul ei – mătasea primelor ninsori.
Trena mult prea lungă pare infinită,
Trupul ei – ofranda celui aşteptat,
Frumuseţea-i mută şi desăvârşită
A cuprins văzduhul, l-a îngenuncheat.
Cine este mire? Cine-o fi alesul?
Fulgii în balansuri trag cerul de funii,
Într-un ritm sălbatic, sfidând universul,
Parcă-s fluturi albi, prinşi în dansul lunii.
Însemne culturale – Antologie 2
- 259 -
C-un arcuş de gheaţă, vântul în surdină,
Din altarul lumii, cântă valsul nunţii
Şi-ntr-o despletire-n fire de lumină,
Mirele revarsă stele-n poala nopţii.
Toate-n jur conspiră, norii fac concesii,
Se-nteţeşte vraja, se respiră greu,
Brazii strâng în palme lacrima miresii,
Şi-n cupola lumii râde Dumnezeu.
În nopţi de sânziene
Se prind în joc fecioare despletite
Iar ceru-ntreg se scaldă în lumină,
Pe fruntea lunii, saltă-nlănţuite
Umbre de foc – pământului se-nchină.
Poartă cununi din flori, de sânziene,
Şi-n dans străvechi cu soarele conspiră
Să stea ascuns, cât „apa de la stele”
Va stinge-arsuri ce trupuri mistuiră.
Merg în alai, se-opresc pe la răscruci,
Imploră-n cânt – rod bun fertilităţii,
E vremea când în amuţit de cuci
Mirese cer cununi divinităţii.
Transfigurat, pământu-n loc tresare,
Îngeri la braţ cu cerul, prin poiene,
Par două lumi – firească-mpreunare
Şi taina lor din nopţi de sânziene.
Casa cu veranda îndoliată
La această adresă,
nu locuieşte nimeni...
Obosit, soarele mângâie
amprente lăsate pe ferestrele
Însemne culturale – Antologie 2
- 260 -
ce-au ferecat dureri.
În nopţi ce dor, netulburând tăceri,
luna, minunata balerină a cerului,
păşeşte încet peste zidurile
sprijinite doar în temelia cu amintiri.
La această adresă, cândva, în marş nupţial,
a poposit dragostea în veşmânt de sărbătoare
şi braţele pline cu flori.
Îngeri cu zâmbetul cât jumătate de cer
jucau şotron cu tristeţile trecătorilor.
În valsul primăverii, flori de cireş
albeau strada copilăriei cu petale de lumină.
Printre zorele, vrăjiţi de bucuria celor ce locuiau acolo,
ochi lacomi de viaţă furau
clipe de magie.
La această adresă,
ca şi cum nimeni n-ar fi locuit vreodată,
liniştea provoacă durere.
Vândută ca orice marfă,
a devenit un mormânt profanat.
Îngenuncheat, ultimul fir de iederă
îşi caută rădăcina.
Toamna, cernită,
vântură steagul morţii, peste
umbrele celor ce încearcă să revadă
casa cu verandă.
Prin sita vremurilor
Uşi deschise către moarte
Nimeni rostul nu le ştie,
Colbul lumii se împarte
În ce-a fost... şi va să fie!
Lumânările durerii,
Veşnic stau în rugi aprinse,
Sfeşnicele disperării
Sunt, de lacrimă, prelinse.
Ruginesc prin munţi de sare
Suflete încarcerate,
Ocne mari, ucigătoare,
Zăvorâte-s şi uitate.
Însemne culturale – Antologie 2
- 261 -
Voi, cei care-aveţi putere
Să schimbaţi ades destine,
Faceţi loc de-o mângâiere
Prin hârţoagele preapline!
Nu uitaţi că nepăsarea
E păcatul ce ucide!
Laşitatea şi sfidarea
Porţi spre viaţă vor închide.
Haideţi, de schimbaţi macazul
Vieţilor în drum spre moarte,
Ştergeţi huma de pe-obrazul
Unei lumi fragilizate!
N-o striviţi prin apăsare!
Umerii îi sunt de ceară.
Stă-n genunchi, ca-ntr-o-nchinare,
Sufletele să le cearnă.
Sânziene-n mândre ii
Fată dragă, pune-ţi ie,
Şi cinsteşte-o prin purtare,
Nu-i un moft, e-o datorie
Şi o clipă de-nchinare.
Au purtat-o şi străbunii
Când plecau la liturghie,
Are-n ea gustul ţărânii
Şi-al iubirii de moşie.
Au cusut, în pânza deasă,
Greu, cu sufletu-n litanii
Şi, în lacrimă pioasă,
Au albit aceste danii.
Semne magice, discrete,
Doruri prinse-n fir de aţă
Parcă-s tainice versete,
Plâns şi slavă pentru viaţă.
Însemne culturale – Antologie 2
- 262 -
Erminii prin acul vremii,
Cruce, floare, frunză, ram,
Tu de-mbraci haina luminii
Porţi icoana unui neam.
Preţuieşte-o! Este sacră!
Şi în strai de sărbătoare
Tu colindă lumea toată,
Dă de veste la hotare
Că româncele-s frumoase
Şi c-am fost şi vom mai fi,
Sânziene luminoase
Îmbrăcate-n mândre ii.
Simfonie în doi
Ne întomnăm, iubite, e-atât de frig la tine,
În mine urlă vântul şi ploile mă dor,
Iar palid curcubeul, răsfrânt peste ruine,
Atinge corzi bolnave, precum un acordor.
Eu strig de neputinţă, tu de însingurare,
Ce tristă simfonie şi gravă-n sol minor,
Apatice dorinţe şi stări răscolitoare,
Străbat fâşii de suflet în ritm copleşitor.
Nu mai găsim putere să întregim finalul,
Arpegii rătăcite plâng clipele iubirii,
De sunete bolnave, a ostenit pianul
Şi-a poposit tăcerea pe clapele trăirii.
Duc dorul tinereţii sau poate-al nebuniei,
Când doar noi doi formam orchestra de viori
Şi-n ritmul nesfârşit doar oda bucuriei
Cântam sub cerul lumii, naivi şi visători.
Dar hai, să renunţăm la simfonia gravă,
Primeşte-mă la tine în paşi de menuet,
Doar ţine-mă de mână, eu sar peste-o octavă,
Prin toamnele din suflet, să fim din nou duet.
Însemne culturale – Antologie 2
- 263 -
Mihaela POPA
#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.
Data şi locul naşterii: 26.08.1967, Bucureşti;
Domiciliul actual: Camberley, Surrey, United Kingdom;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013.
exerciţii de sinceritate – love is gravity
iubirea e singura
care-mi citeşte în palmă
drumul vieţii
ceva dintr-o amintire de pe când
nu ştiam că sunt
muzica pe care înfloresc trandafirii
drumul neîntoarcerilor
noaptea stă cu genunchii la gură
suflă-n pumn
aburul care face graniţa dintre mine şi
zi
aştept lumina stufoasă ca o blană de urs
tot ce e viu şi respiră
secunda
trecută se află acum sub piele
se ia la trântă cu realitatea și
iluzia
însetată pocneşte din deget
mai toarnă din viaţă o cupă
vremea mustului
semnele mele de întrebare
au crescut odată cu mine
ba mai mult
eu am rămas mică
şi ele tot cresc
cresc
strivindu-mă ca pe o boabă de strugure
Însemne culturale – Antologie 2
- 264 -
exerciţii de sinceritate – vremea (ne)liniştii
am luat naştere
din plăcere
dau culoare
umbrei
duminica am timp să-i fiu
om
înscris la cuvânt
pământul
se cutremură
îmi zic
în legitimă apărare
sculptură
cuvântul mama
înfloreşte
până şi stânca devine om
exerciţii de sinceritate – cai ve(r)zi
mă doare
zăbala fiecărui cal
arată
până unde se întinde
libertatea
are limite în
viziunea omului
dă pinteni
omului
în natură
nestare
omul şlefuieşte
timpul
şlefuieşte omul
Însemne culturale – Antologie 2
- 265 -
click (I)
se descalţă noaptea
tremură umbra
până la glezne
mă-nfăşori
în săruturi
se dezlănţuie raiul
şi iadul din noi se topeşte
click (II)
în lumea creată de răspunsul ochilor tăi la întrebarea de ce mă iubeşti
toate cuvintele
se simt ca într-o încăpere cu ciungi
nu pot să strig care ştie de ce ne-am adunat aici să ridice mâinile
liniştea mea se aşază în cuvinte
zilnic adorm cuvinte-nopţi
cuvinte-moarte nu mă sperie
vin
o singură dată
sufletul ţâşneşte
prin cuvinte-porţi
încălzesc
cuvinte-abur mă-nconjoară
cuvinte-suflet
ochii
sunt cuvinte-raze
săgeţi
străpung paleta culorilor
amestecă
pe mine
cu voi
cu eu
Însemne culturale – Antologie 2
- 266 -
La graniţa cu Pipera (IV) – Lucrarea de control
Vică, staţi cuminţi, maică! Mio, dă fă găleata cu lături pentru porc, că când
viu aduc ouă şi vă fac chec...
Nela, încărcată cu un sac de pâine uscată şi găleata cu mâncarea refuzată de
ai casei de-a lungul săptămânii, plecă la tanti Mimi unde, contra unei sume modice,
creştea un porc şi vreo zece găini.
(Mimi, o bătrână singură, se bucura când îi deschidea cineva uşa, de când
murise bărbatul ei. Ştia că Nela gătea zilnic, şi astfel primea şi ea o porţie bună din
când în când. Nela îi creştea şi ei un porc pe lângă al ei. Mimi nu avea copii şi,
probabil, de aceea nici nu îi suporta. Nela nu venise niciodată cu vreun copil în vizită
la Mimi, dar o invitase pe aceasta în repetate rânduri la ea.)
Cam aşa se desfăşura sfârşitul de săptămână, plus un chec, două, să aibă şi
copiii o bucurie pentru că îi punea mereu să adune resturile de pâine şi mâncarea ce
rămânea pentru porc. Săptămâna decurgea cu evenimentele şcolare ale copiilor,
treburile casnice ale Nelei şi continuele căutări de muncă, pe şantier, ale lui Teiu. La
vremea şedinţelor cu părinţii, niciunul nu avea tragere de inimă...
– Teiule, dacă tot n-ai dă lucru, joi mergi la Vică, la şcoală, că zise aia pă
lucrare să te duci neapărat...
– Extraordinar. Ce lucrare, fă?
– La zoologie.
– Păi?!
– Luă Vică patru...
– Dă ce?
– La cum se înmulţeşte porcu', zise că prin ouă, că io când mă duc la porc
aduc ouă şi le fac chec...
Îmi lipsește o piesă?
(d’ale facebook-ului)
Nu ştiu ce stare le dă altora o lipsă la inventar, mie îmi creează o stare de
confuzie. Până mai ieri, mă credeam fără lipsuri majore. …Cu lipsuri, aşa, ca la tot
omul: mai o măsea scoasă, o deviaţie de sept, apendicele s-a dus şi el de ceva timp, o
ureche nu mai funcţionează sută la sută, dar aud cu cealaltă două sute la sută (sic!),
de anul trecut port ochelari de citit, dacă nu-i port citesc numai năzdrăvănii... Îmi pun
ochelarii şi citesc o cerere de prietenie de la... „depozit piese tractor”.
Cum o fi depistat depozitul ăsta că-mi lipseşte o piesă?
Mă caut, mă caut bine şi observ că-mi lipseşte tractorul cu totul.
Cine ştie, oi avea şi vreo lipsă de fier?!...
Curiozităţi
Am fost întrebată, cu un aer de superioritate:
Însemne culturale – Antologie 2
- 267 -
– Ştii cine sunt eu?!
– Nu, domnule, aş fi mulţumită să aflu, măcar, cine sunt eu...
Dom’ Mitică
Strada Grigore Mora e bogată.
La bancă, Mery, femeia de serviciu, e salutată de maestrul Mitică Popescu.
Mery, onorată, se dresează paznicului:
– Ai văzut, bre, dom' Mitică îmi spune „săru' mâna”, mă consideră om, şi
ştie că sunt femeie de servici...
Timpul în care mă oglindesc
Întâi m-am imaginat, apoi am plecat să mă caut.
Flash
Am crezut că sufletul e un tot care stă laolaltă; nu, nu e. Sufletul meu e
risipit în toţi oamenii faţă de care nutresc sau am nutrit sentimente.
Însemne culturale – Antologie 2
- 268 -
Constanţa POPESCU
Data şi locul naşterii: 04.05.1956, Răzvad, jud. Dâmboviţa;
Debut literar în reviste printate: Revista „Luceafărul”;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Capcana cuvintelor”, versuri, Editura „Armonii
Culturale”, Adjud, 2013;
- „Lacrimi rescrise”, versuri, Editura „Rora”, Târgovişte, 2015;
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
- „Meridiane de lirice – Aripi de vis”, Adjud, 2013;
- „Iubirea dincolo de vis – Popasuri culturale româneşti”, Iaşi, 2014;
- „Antologia Revistei Singur”, Târgovişte, 2014;
- „Antologia de poezie colectivă – Actori printre astre”, Adjud, 2016;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Luceafărul”,
„România literară”, „Convorbiri Literare”, „Vatra românească”, „Tomis”, „Scânteia
tineretului”, „Dor de dor”, „Cervantes” ş.a.;
Recenzii şi articole semnate de: Gheorghe Stroia, George Coandă, Ana
Cîmpeanu, George Toma Veseliu ş.a.
Gânduri desculţe
Cândva am prins literele cerului
cu mâinile goale,
fără să știu că stelele sclipesc
în noapte când dăltuiesc poeme
şi bolta alunecă și mi se așază pe cap.
Este mângâierea divină
care mă împinge mai departe.
Gânduri desculțe cutreieră astrele,
niciun vehicul nu oprește
să le ajute să devină fapte,
când pot deveni poezie...
Într-un colţ de viaţă, eu construiesc poduri,
tot mai des, tot mai multe,
până la ultimul, poleit cu pulbere de stele
şi îmbrăcat cu flori,
iar la capăt, vacanţă eternă.
Însemne culturale – Antologie 2
- 269 -
Punctul
Construiesc poeme, cuvinte amestecate
într-o sită din care curg literele
în formă de piramidă
cu baza pe aşteptate.
Nisipul trosneşte sub pași,
Dumnezeu nu ştie că am făcut risipă
de materialul celest,
acum poezia se pierde
între coperţile cărţii cu litere mici.
Cine o mai deschide să caute fericirea?
Cine mai ştie acel alfabet?
Când dimineţile nu mai construiesc începuturi,
eu și tu ne-am rătăcit harta,
între noi clopotul sparge liniştea tristeţii
şi scrie pe ultima foaie, punctul.
Eram zâmbetul care topeşte
Mi-ai răvăşit colecţia de zâmbete,
căutând locul unde se suprapunea perfect,
sărutul peste amintirea tandră.
Am cutreierat eternitatea pe cărări
cu soarele curs pe frunze şi pe flori,
care n-au obosit să mă aştepte
cu o rochie plină de gânduri
presărate peste curcubeul ploii,
ameţitor de parfumat.
Eram cea mai frumoasă femeie,
cu paşii însângeraţi pe stânca începutului.
Eram suava respiraţie printre hohote de plâns
și apoi suspinul acceptării.
Eram privirea care te întoarce din drum
și zâmbetul care topeşte depărtarea,
scriind poveşti despre noi,
mai emoţionaţi decât mirii din pozele
unui album cu foile rupte.
Însemne culturale – Antologie 2
- 270 -
Vorbe neinventate
Negociez minutele neconsumate,
bule opace umplute cu speranţe irosite,
la poarta timpului fără gardian,
când ai întors prea puţin arcul ceasului.
Am devorat anotimpurile,
am blocat cărări construite să devină şosele
de la minte la inimă.
N-am avut destule litere,
pentru toate vorbele neinventate
cu care să mulţumim dimineţilor
care ne nasc în fiecare zi, bucuria.
Păstrez pentru mine tăcerea
care vindecă lacrima unui gând de seară
şi nu ştiu dacă este început sau sfârşit de zbor,
când aripile sunt încă muguri.
Era din altă viaţă
Cineva a inventat oraşe albe,
zile colorate,
pe cărări negre.
şi totul se învârte
atât cât trebuie ca să rezistăm.
Dimineaţa ne ameninţă cu o moarte,
a orelor, a minutelor, a gândurilor neterminate.
susţinem paşii în toiagul de dor
cu care cutreierăm anii.
Restartează, Doamne, jocul,
cineva a furat startul
şi nu pot recupera cursa
cu ochii legaţi de anotimpul
cu flori la ureche!...
Şi tu, iubire, ai arma îndreptată la tâmplă,
nu ştii că pot aluneca pe gheaţă?
Cu ochii deschişi, visul se şterge...
era din altă viaţă, când îţi treceam
mereu prin gânduri.
Însemne culturale – Antologie 2
- 271 -
Anotimpuri cu furtună
Hai, aruncă-mi bucuria, să o îmbrac,
haină nepermis de scumpă.
eu sunt poetul trist, bolnav și fără straie,
care îmbracă poezia ca pe un leac,
halat prea scurt, tocit, demodat
la vreme de concerte și manele.
În piețe și localuri versul este mut,
sărac și resemnat,
cerșind doar o privire pe textul demodat.
Vin anotimpuri, trec nevoiaș prin timpuri,
alcătuind poeme din zile negre și
toamne furibunde.
Să vină iar zăpada!
Să curățe trufia, aroganța și prostia,
să îmbrace rochia imaculată clipa,
ce sparge visul-coșmar, să curgă iarăși bucuria...
eu am doar rime sparte, versuri șchioape
și oprimism mai mult, în anotimpul
cu furtuni și multe neputințe.
Eram lacrimă
Am visat în visul tău,
mă căutai, cu soarele aprins,
mă căutai cu lanterna lunii,
treceai peste anotimpuri,
pe piscuri de munți.
când am aflat, am ieșit din vis
cu mâna întinsă, ți-am șters noaptea
de pe ochii triști
și am îmbrăcat rochia de flori,
pregătită să-mi dezgolească glezna,
făcând pasul peste timp...
Mă căutai și eram lacrima
cu care ștergeai o icoană.
Însemne culturale – Antologie 2
- 272 -
Este o logică?
Un joc de cărți,
viață rostogolită
între două plusări.
nu pot decarta zilele goale,
prea multele dureri.
cine știe logica jocului, cine aplaudă?
Nu pot juca la cacialma,
când calea pe teren minat,
îmi rupe, la fiecare pas,
bucăți din zile.
Eu mai am un As întors cu fața
de la mine.
Am ales
Între ieri și azi,
adiere de aripă,
gândul ce nu devenise cuvânt,
spațiile dintre trepte frânte.
Ce mi-ai pus, Doamne, la capăt de rând,
darul sub pomul de Crăciun este biletul
de zbor spre înalt,
sau ogorul gata să încolțească
semințele ce-mi germinează gândul?
De o parte bucuria, de alta lacrima
care mă născuse femeie,
alegând versurile într-un clopot mic,
cu care deschide diminețile
să mă anunț că sunt
în trecere pe aici.
Sacul secundelor cu zâmbete
Timpul cu taxă pe fericire
îmi ucide bucuria clandestină
și mă cuprinde dor de teama embrionară,
când nu știam unde să merg:
în sus, în jos?
Însemne culturale – Antologie 2
- 273 -
Să fug în sensul ceasului cu ticăit ascuns,
să nu-mi mai plâng birul pe iubire?
un anotimp etern, cu perna nepereche.
E tristă umbra mea și își ascunde pașii
când soarele a uitat să mă iubescă.
E taina mea de ignorată neputință,
pe care o înghit ca să nu strige.
Unde ai ascuns sacul secundelor
cu zâmbete, să le presar pe drum,
ca trecătorului cu pași indeciși,
călcând pe noapte,
să-i mângâi privirea și să-i susțin umbra?
Însemne culturale – Antologie 2
- 274 -
Adelaida MATEESCU (graficiană, caricaturistă, epigramistă, poetă)
Locul naşterii: „dincolo de Prut, în Basarabia românească”;
Domiciliul actual: Bucureşti;
Debut în revistă printată: „Urzica”, 1977;
Expoziţii personale:
- „Colegi de cancelarie”, caricaturi, Liceul „Sf. Sava”, 1971;
- „Şarje colegiale”, grafică, Liceul „Traian”, 1974;
- „Şarje colegiale”, grafică, Liceul „Traian”, 1976;
- „Expoziţie de grafică”, Liceul „Traian”, 1977;
- „Exporampa”, portret-şarjă, Teatrul de Comedie, 1978;
- „Mărţişor grafic”, Liceul „Traian” 1979;
- „Bravo naţiune”, portret-şarjă, Sala Rosetti, 1995;
Expoziţii de grup:
- „Expoziţie de pictură”, Parc Herăstrău, 1983;
- „Bucureştiul în arta plastică amatoare”, Sala Arghezi, 1983;
- „Expoziţie”, Sala Piaţa Cosmonauţilor, 1986;
- „Bienala AAP – faza pe municipiu”, 1987;
- „Bienala AAP – etapa republicană”, 1987;
- „Expoziţie de pictură”, Parc Herăstrău, 1988;
- „Salonul municipal de grafică”, 1989;
- „Bienala de artă plastică”, Herăstrău, 1989;
- „Flori de Mai”, Sala Piaţa Cosmonauţilor, 1989;
- „Expoziţie de grafică”, Parc Herăstrău, 1993;
- „Salonul de iarnă”, Sala Rosetti, 1993;
- „Salonul de toamna”, Parc Herăstrău, 1995;
- „Festivalul de umor Târgul Jiu”, 2000;
- „Salonul caricaturiştilor”, 2014;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
- Ilustraţii la peste douăsprezece volume;
Premii artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Premiul I, grafică, etapa republicană C.R. acordat de AAPA, 1987;
- Premiul al II-lea, caricatură, Festivalul de umor „Ion Canavoiu”, 2008;
- Premiul I, caricatură, Festivalul naţional de umor „Ion Canavoiu”, 2010;
- Premiul Special la Salonul de caricatura ed XXII-a, 2014;
- Premiul I, caricatură, Festivalul naţional de umor „Ion Canavoiu”, 2016...
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Urzica”,
„Învăţământul liceal”, „Caietul-program al Teatrului de comedie”, „Gluma – caietul-
supliment al Teatrului de comedie”, „Cronica română”, „Jurnalul de Bucureşti”,
„Jurnalul Tv”, „Arhimede”, „Ziua”, „Curentul”, „Albina”, „Datina”, „Harababura”,
„Observatorul româno-canadian”, „Agenda canadiană”, „Românul canadian” ş.a.;
Însemne culturale – Antologie 2
- 275 -
Recenzii şi articole semnate de: Octavian Sava, Loredana Tudor, Valentin
Ulmeanu, Valentin Ion, Larisa Brătescu, Lelia Pop ş.a.
Ion Luca Caragiale
Însemne culturale – Antologie 2
- 276 -
Lucian Blaga şi Constantin Noica
Octavian Paler şi Bogdan Petriceicu Haşdeu
Însemne culturale – Antologie 2
- 277 -
Maria Tănase şi Nadia Comăneci
Eugenia Vodă şi Daniela Zeca Buzura
Însemne culturale – Antologie 2
- 278 -
Nora Iuga şi Doina Uricariu
Norman Manea şi Dau Hăulică
Însemne culturale – Antologie 2
- 279 -
Mihai Eminescu
Însemne culturale – Antologie 2
- 280 -
Cum să-mi port ridurile, toamnă?
Cum să-mi port ridurile, toamnă?
te-ntreb...
că tu ştii să le duci
brăzdată-n crengi de negre cruci
cu umeri goi în bici de ploi
cu trena-n vânt
şi frunze moi
de-un ruginiu ce nu-i rugină
Veşmânt de aur...
Tu, Regină,
cum reuşeşti să porţi căruntul
nămeţilor ce vin s-apese
coroana ramurilor dese?
Şi nu e vaiet
nu e plâns
suflarea rece care-a strâns
de pe alei
frunze de tei, de-arţar, de frasin,
verde-pal
şi roşu, galben, violet...
noian de frunze în buchet
Tablou de-mbătrânire blândă
şi nu osândă ca la noi
când ne izbeşte adevărul
c-a început să ningă părul
Învaţă-mă să-mi semăn anii
cu-alai de frunze colorate
mânate spre eternitate
Îndeamnă-mă
să-nvăţ ce-nseamnă
retragerea
în ritm de toamnă.
Însemne culturale – Antologie 2
- 281 -
Tu, pasăre
Tu, pasăre de sus,
cum ne vezi oare
pe cei de jos
proptindu-ne-n picioare?
Ce ştii de dorul meu de zbor
şi de tristeţea ce m-apasă
când frunza galbenă se lasă
sub talpa-nfiptă-n trist covor?
Din naltul tău,
cum poţi să simţi
plutirea frunzelor cuminţi
decolorate,
resemnate,
în pacea lor de-a fi călcate?
Mă ia, de poţi, pe-a ta aripă,
mă du în zări albastre,
’n astre,
să nu mai plâng
tristeţea lor,
tristeţea frunzelor ce mor.
EPIGRAME:
Soare cu dinţi
Soarele-i înfrigurat;
Ai făcut un târg, bădie:
I-ai dat dinţii, el ţi-a dat
Strălucire pe chelie.
Celui care a chelit
Avea păr… o frumuseţe!
Şi-acum capu-i e ca bila;
Recunoaştem cu tristeţe:
N-am aflat cine-i Dalila.
Însemne culturale – Antologie 2
- 282 -
Unui actor care a luat proporţii
Umple ecranul,
Dar nu oricum:
Şi prin talent
Şi prin volum.
Unui scriitor păros
E păros, nevoie mare!
Chiar „ce n-a văzut Parisul”;
Barba-n plină dezvoltare
Riscă să-i inunde scrisul.
Plagiatorului
După atâta osteneală
A picat la fix
Pe soluţia ideală
Care-i a lui X.
Lui Gheorghe Zarafu
Ai urcat frumos matale
Pe o pantă bărbătească;
Tot frumos, o iei la vale
Pe Valea Călugărească.
Însemne culturale – Antologie 2
- 283 -
Rodica RĂPEANU
Data şi locul naşterii: 25.04.1963, Ţăndarei, judeţul Ialomiţa;
Debut literar în reviste printate: Revista „Popasuri culturale
româneşti”, 2013;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
- „Suflet nemuritor”, Iaşi, 2013;
- „A treia cale”;
- „De drag, de jale şi de dor”;
- „Dor de Dor”, Dor Mărunt, 2013;
- „Dor de Dor”, Dor Mărunt, 2014;
- „Dor de Dor”, Dor Mărunt, 2015;
- „Dor de Dor”, Dor Mărunt, 2016.
Din rai căzut-ai...
Din rai căzut-ai, doamnă, la mine-n aşternuturi,
Cu şolduri rotunjite, ce-ţi seamănă a liră?
Mă simt acelaşi tânăr, ce-aleargă după fluturi,
Vibrezi făr' să te mângâi – nimic nu mă mai miră –
Cu şolduri rotunjite, ce-ţi seamănă a liră,
Utrenii mă ridică, vecernii mă coboară,
Vibrezi făr' să te mângâi – nimic nu mă mai miră –
Tremurători mi-s paşii împleticiţi de sfoară.
Utrenii mă ridică, vecernii mă coboară;
Ce poame rubiconde se-arată pe sub ie!
Tremurători mi-s paşii împleticiţi de sfoară,
Când pielea-ţi arămie miroase a gutuie,
Ce poame rubiconde se-arată pe sub ie,
Că m-aş tocmi cu iarna, pe un sobor de sănii,
Când pielea-ţi arămie miroase a gutuie,
Să pătimesc o viaţă, prin labirintul cărnii.
Că m-aş tocmi cu iarna, pe un sobor de sănii,
Să fiu acelaşi tânăr, ce-aleargă după fluturi,
Să pătimesc o viaţă, prin labirintul cărnii –
Din rai căzut-ai, toamnă, la mine-n aşternuturi?
Însemne culturale – Antologie 2
- 284 -
Labirinturi autumnale
Prin zări pustii mă cheamă cu firea ei zăludă,
În scâncet de vioară mă-ndeamnă către flirturi,
O scotocesc cu vrerea scurmând prin labirinturi
Mi-a desfrunzit copacul şi umbra mi-este udă.
Plâng fluturii de noapte roind prin insectare,
Tăcerea lor mă strigă prin zbateri sugrumate
Îmi plouă cu rugină prin gânduri estompate
Nu cred c-o să mă vindec de-atâta-nfrigurare.
Căţele slobozite pe-alei de rug dansează,
Auzi, cum latră-nfipte în burguri de cerneală?
Încremenesc de vie, de frig şi de sfială
Din mâini, cocoşul morţii, în aer ricoşează.
De gloanţe sângerânde, mor frunzele-n pomadă,
Sinoade de prigorii însufleţesc iar calea,
Fecioare despletite îmi împresoară jalea
Se tânguiesc prohoduri în toamna mea nomadă!
Vreau să-mi agăţ o şansă de vânătorii ceţii,
Să-mi lase suflul karmic, în praştiile toamnei
Îngenunchez pe-o armă şi cer clemenţă doamnei,
Să-mi ierte nostalgia şi frământarea vieţii!
Beţii de toamnă
Mi-aduce toamna,-n rânduri, rânduri,
Ciubere pline ochi, de gânduri,
Cu boabe de melancolie
Culese din butuci de vie,
În teascuri ce mustesc a suflet,
Cu urme vineţii de umblet,
Pe tălpi rănite de taninuri,
Din agurida multor chinuri.
Beţii cu-aroma tinereţii
Băute din pocalul vieţii,
Cu gust amar – gust de durere,
Ce-mi sângerează la vedere,
Precum un mur atins cu mâna,
Însemne culturale – Antologie 2
- 285 -
Când i se vrea culeasă vâna,
De mure sângerii şi coapte
Sub spini mărunţi şi frunze moarte.
Mă ceartă şi mă iartă, Doamne,
De-am ameţit atâtea toamne,
Cu boabe verzi de razachie
Zdrobite-n trupul meu de vie!
N-am nicio vină, şi nici frică,
Eu ştiu c-am să-ţi devin ulcică
Şi-am să Te-mbăt cum se cuvine,
Cu-acelaşi vin făcut de Tine.
Negru samsar
Negru samsar m-aleargă nătâng,
Mă-mpiedică-n deal şi despiedică-n vale,
Mă-nţeapă sub coastă, cu pintenul stâng
Şi mâna-i de fier se propteşte-n zăbale.
Negru samsar mă biciuie, stând –
Privirea lui rece, mă-mproşcă cu zgură
Şi jalea-mi erupe sub ochiul plăpând,
Din lacrimi acide, colir de sulfură.
Negru samsar mă-njură de zor
Şi-mi bate potcoave din coase tocite,
Mă muşcă durerea, de-mi vine să mor,
Că-mi zice de mamă şi neamuri corcite!
Negru samsar m-afumă cu smog,
Mă sparg peste cruguri – cai mici de criblură –
Tehui mă respiră şi bea ca pe drog,
Să-i vindec fiinţa bolnavă de ură!
Negru samsar mă-ncalecă orb,
Pariuri câştigă cu mine la manşă,
Mă plimbă-n turnire – drept hrană de corb
Trofeu al redutei lipsit de revanşă!
Din toate ce-am fost şi mai sunt în aval
Înghite-mă, Doamne, şi scuipă-mă cal!
Însemne culturale – Antologie 2
- 286 -
Caii liberi
Umbra lor descheie clisa închegată
Râde iarăşi pusta de şei călărite
Nechezând speranţă, zarea pare beată
S-a trezit pământul pocnit de copite
La izvor s-adapă mânzul rupt de sete
Leac de făcătură pe coline sterpe
Macii îmi descântă hipioți cu plete
Se-nfioară măguri, sub tropot de iepe!
Fără de căpăstru, fără de zăbale,
Mai caută raiul galopând prin gânduri,
Hamuri de lumină se-mpletesc în cale
Îngropând potcoave prin albii de prunduri.
În crupade scurte către porţi celeste,
Liberi şi sălbatici neştiind de frică,
Tremurul din falii, parcă-mi dă de veste,
Cum de prin adâncuri caii-mi se ridică.
Soarele zbiceşte cu suliţe blânde
Jucându-se-n coame, parc-ar fi un paj,
Stăpâni peste grinduri, cu priviri plăpânde
Feriţi sunt de pleasnă, inuman carnaj.
Plânsu-mi-s-a...
Plânsu-mi-s-a ploaia-n ropot,
Jalea mă cuprinde-n valuri,
Stânga bate dintr-un clopot,
Mama-i dusă după dealuri.
Toamna i-a furat năframa,
Hoaţa şi-a pătat cuvântul!
Un pumn de pământ e mama,
Mama-i una cu pământul.
Pe tulpina razachiei,
Foarfeca şi-ascute lama,
Tata plânge-n dosul viei,
Via plânge, după mama.
Însemne culturale – Antologie 2
- 287 -
Adormire
Omul-lunii îşi adoarme,
Sub o umbră, turmele,
Caii gândului nechează,
Blestemându-şi gurmele
Peste noaptea răstignită,
Luna, chihlimbaru-şi vinde
Nibelungi, cu barbă-albastră,
Pe sub falii mi-l întinde,
Curge somnul conştiinţei,
Ca floarea peste bractee,
Toată lumea se înfruptă
Din ţâţa Căii-lactee.
Visele se-nchid în cripta
Unui smoc de ciumăfaie,
Ochiul minţii-arar tresare
Ca un spic atins de ploaie
Căutând floarea-ruşinii,
Goliciunea doarme-n drum,
Doar o rază de credinţă
Se înalţă ca un fum.
Timpul trage de un clopot,
Dangătul străpunge ramuri,
Laţul anilor sugrumă
Floarea tinereţii,-n hamuri!
Viaţa – scurtă amăgire –
Se leagănă de un hil,
Într-o lume ca un puzzle,
Fă-mă, Doamne, iar copil!
Orologii
Limbi de aur îngenunche şi se-nchină semnului
Sub o sticlă de murano prinse-n castru' lemnului
Zac răsfrânte-n veşnicia neclintitelor morminte
Prea tocite de tic-tacuri și de false jurăminte
Însemne culturale – Antologie 2
- 288 -
Par lunatice amante ce-n desfrâu căzut-au pradă
Drept fecioare deghizate, invitate la paradă,
Prin budoare parfumate, măsluite cu arginţi
Ambetându-şi sensul vieţii lâng-acei, dintâi, levinţi.
Nopţi şi zile, deopotrivă, înroşind lanul de in,
Într-un cerc se întretaie şi desparte yang de yin
Cerând sorţilor să guste din potirul cu speranţă,
Precum hetaira cere libertate, toleranţă.
Pe când floarea fericirii înfloreşte din suspin
Efemera strălucire ce pavează punţi de chin.
Neînduplecate clipe ce ştirbesc rosturi din traiuri,
Flori de hrubă cu mirosuri de pământ și mucegaiuri
Lupanare-mozaicuri unde merge „Oedip”
Să urnească-n orologii, satisfacţii de nisip,
Ce cutremură fiinţa, cu păcatul lor pandemic
Profanând ora exactă şi-arar sfertul academic.
A fost ucisă toamna
Citesc în „Adevărul” o ştire deprimantă,
Prea plină de mistere m-anunţă debordantă:
„A fost ucisă Toamna! I s-au furat din sân:
Fiole de parfumuri, ce miroseau a fân
Şi-o tabacheră scumpă, cu cel mai fin tutun,
(nicotiana nopţii, ascunsă-ntr-un cătun)
S-au mai găsit pe buze, mici urme de alcool
Şi ne gândim cu groază, la semne de viol.
În ştirea delirantă nu sunt doar vorbe goale;
S-au luat probe de sânge culese de sub poale,
I-a fost chiar rochia smulsă, cu tentă acaju,
Împrăştiindu-i roată, sămânţa de caju.
Găsindu-i totodată (plusând marja de risc):
Şiragul alb de perle, din boabele de vâsc,
Flaconul plin cu săruri, (pe jumătate, gol)
Sub jilţul ce tronează, intrândul de pe hol.
S-a tras în ea cu gloanţe! – drept probă, revolverul –
Găsit lângă linţoliu, cum spune peruchierul,
Ce tremura puternic, aflându-mi-l pe tartor.
Prea implicat în toate, ş-audiat ca martor!
Juratul de la curte, pe post de gropnicer,
Întemniţă pe viaţă, pe bietul temnicer –
Însemne culturale – Antologie 2
- 289 -
Dosarul-ultimatum în pronunţare dat,
Fondat în prealabil, este de-acum, clasat!”
Aş anula ziarul şi tot rechizitoriu'
Şi v-aş ruga ca vestea, s-o luaţi în derizoriu,
C-a fost văzută nudă, cum sta la clavecin,
Cântând, ziua, nocturne, cu Maître Couperin!
Şi carevasăzică... (să nu mai staţi în dubii)
Flirtează fără grijă prin scurtele preludii,
Degeaba o descrieţi, o fire pudibundă,
Aşa a fost odată – o toamnă vagabondă.
Ars Inveniendi cabalina
Ţopăie un gând campestru
Când la pas, când în buiestru,
Dinaintea, dinapoia,
Parc-ar fi un cal din Troia
Înşeuat aprig de soartă
Stă şi nechează la poartă
Vopsit în roşu şi-albastru
Hotărât să intre-n castru,
La domniţa cea distinsă,
Ferecată şi încinsă,
Răstignită şi bigotă,
Cu inimă hipiotă
Îmblânzită printre jilţuri
Călărită doar de simţuri,
Din dorinţa de-a se frânge
Sub un gând sirep, pursânge,
Doritor să se-nmulţească
C-o minte dorobănţească,
De cu seara pân’ la prânz
Cât s-o pună de un mânz;
Slobozit din crez terestru,
Descendent păcat ecvestru,
Din Sampson și Thumbelina –
Ars Inveniendi cabalina...
Însemne culturale – Antologie 2
- 290 -
Sofia SINCĂ
#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.
Data şi locul naşterii: 08.06.1950, Sibiu;
Domiciliul actual: Piteşti, jud. Argeş;
Cărţi în format digital:
- „Dulce-amar”, roman, sub egida site-lui Însemne culturale;
- „Pe muchie de cuţit”, roman, sub egida site-lui Însemne culturale;
- „Tenebre ale destinului”, roman, sub egida site-lui Însemne culturale.
Labirinturi autumnale
Sosită de curând din Grecia, Corina îşi încarcă bateriile prin micul orăşel de
provincie, alergând spre a-şi rezolva nişte probleme. Îi era atât de dor de fiecare colţ
de stradă, mai ales că multe amintiri plăcute erau încă foarte vii în sufletul ei.
Toamna nu o deranja, nu era nostalgică. Misterul începutului de toamnă rivaliza cu al
său. În zadar ramurile-şi scuturau parfumul, uitând de pasiunea verde a frunzelor
crestate, în zadar aburii vibranţi ai brumei, purtaţi de vântul muşcător, zbiciuiau totul
în cale. Ea se bucura şi aştepta schimbarea culorilor în bine, aşa cum aştepta acelaşi
lucru și în destinul său. În ultima perioadă avusese parte de multe... „Dacă nu l-aş fi
cunoscut pe Costas, nu aş fi renunţat la facultate şi acum aveam un rost. Dacă soarele
Greciei nu ar fi atât de fierbinte, mult prea fierbinte pentru inima mea... iar vraja
patinată a edificiilor nu ar fi fost devastatoare în lumina lunii... M-a surprins cu garda
jos, după idila ratată, în ţară, cu Radu. Dar parcă există, acum, loc de lamentări!
Ziceam că nu sunt nostalgică şi toamna nu mă atinge… Unde mai pui că trebuie să
mă şi grăbesc!”
Iuţi pasul, cu ochii pe frontispiciile clădirilor nou construite, către poliţia
locală, pentru a-şi reface actele. Se părea că nu-şi mai recunoaşte propriul oraş, toate
şi-au schimbat locul. Îi atrase atenţia un afiş enorm, puternic colorat, viu, în multe
culori ţipătoare, dar fără a se zări vreo discordanţă între ele, aşezate de o mână
cunoscătoare. Scrisul artistic anunţa un concurs matrimonial, cu durata de o lună, mai
precis în luna octombrie, care dorea să spargă mitul nostalgiei de toamnă şi să creeze
un fel de primăvară a îndrăgostiţilor. Erau selectaţi, pe rând, băieţi şi fete, câte o
pereche, cazaţi undeva în pensiuni diferite (nu se divulgau locaţiile), fiind supuşi la
diferite probe. Concursul avea un regulament strict, cunoscut doar de membri,
încheiat printr-un contract. Perechea câştigătoare era aceea care, în decursul lunii
octombrie, se căsătorea şi căsnicia rezista cel puţin trei ani. În caz contrar, suma
oferită drept premiu va fi returnată, la fel contravaloarea cazării, ale celorlalte
cheltuieli, plus un procent mare al dobânzii.
Ochii alunecară pe cifra ce indica miza: cinzeci de mii de euro. „Cât sunt de
lefteră, m-ar scoate din toate încurcăturile, îşi zise în barbă, râzând. Dar, după câte
Însemne culturale – Antologie 2
- 291 -
ştiu, norocul a stat întotdeauna departe de mine şi nu pot visa eu la această sumă. Mai
degrabă va trebui să-mi caut un job, să pot ieşi din impas. Şi asta urgent.”
În ziua aceea, a începutului de octombrie, soarele a uitat să apară, iar norii
îşi făceau de cap. Lepădau stropi reci ca o bură, într-o plângere ce nu mai contenea.
Picăturile despleteau parfumul frunzelor răvăşite prin pădurea din apropiere, într-un
iz de praf şi toamnă, dar nu reuşeau să schimbe total garda galbenă, nu puteau
distruge stoicismul ei. Îmblânzitorul culorilor își arăta umil ultimele strigăte amintind
că e încă viu.
Doi tineri se plimbau tăcuţi, destul de stingheri unul de prezenţa celuilalt,
prin micul crâng din apropierea locaţiei care organizase jocul minţii, al voinţei și al
inimilor. Covorul pastelat foşnea molcom sub paşii lor, ca și cum nu ar fi dorit să
trezească toamna din visare. Frunzele desprinse din peţiol își îndeplineau rolul de
dansatoare eterne. Ea, o brunetă înaltă, cu chip extrem de expresiv, ochi mari,
migdalaţi cu gene dese și întoarse. Sprâncenele puternic arcuite. Pomeţii obrajilor
perfecţi încadrau nasul fin, iar sub el se dezlănţuiau ceea ce avea mai frumos –
buzele. Cărnoase, minunat curbate, poate uşor cam mari, ascundeau două şiraguri de
dinţi perfect aliniaţi, de un alb strălucitor, astfel încât zâmbetul lua locul universului
feminin, luminând faţa cu generozitate, și totul în jur. Părul lung, negru, bogat,
şerpuia pe umeri, pe sânii bogaţi și pe spate, până aproape de talie. Ar fi putut fi cea
mai fermecătoare Carmen, din opera lui Bizet.
El, tip adamic, atrăgător, fără a fi foarte frumos, cu trăsături cam din bardă:
nas acvilin, şaten, buze subţiri și bărbie ascuţită. Ochii de un verde-metalic,
neliniştiţi, ca valurile sub furtună, aveau mai mereu o privire greu de stăpânit. Foarte
înalt, atletic și enervant de tânăr.
S-au întâlnit în prelungirea curţii din pensiune pentru a face câţiva paşi,
întru cunoaştere. Parte din program. Tinerii purtau câte o brăţară electronică la picior,
cu scopul monitorizării permanente, în jocul de-a iubirea.
– Ce faci? deschide discuţia Romeo.
– Intenţionez să te cunosc, răspunse Corina. Trebuie să ne cunoaştem... Ne-
o impune regulamentul.
– Nu am întrebat ce faci acum, ci de revelion.
– Probabil că de revelion vom face ceva împreună, încercă să îndulcească
fata convorbirea, iar în gând îşi zise: „Ce îngâmfat e tipul... Joacă tare! Doamne, dă-
mi putere să rezist și să-mi împlinesc țelul!”
El avea cu totul alt gând: „Asta e prea frumoasă... Eu am plecat să mă
recreez, am fugit de dragoste, nu vreau să mă îndrăgostesc. Cine mi-o fi trimis-o pe
cap? Îi voi dejuca planurile. Sper să rezist.”
– Câţi ai? mai întrebă junele, aproape indiferent.
– 26, bătuţi pe muchie. Tu?
– Hâmm! 23.
– Ce tânăr eşti! Și ai plecat să te însori!
– Cine ţi-a spus că mă voi însura?
„Din nou în luptă cu viaţa. Lângă acest tânăr mă aflu pe un drum paralel,
aşteptând sclipirea de moment. Nimic mai greu decât faptul de a-ţi condiţiona
existenţa, fericirea de altcineva…” În clipa următoare se auzi în spatele lor un
Însemne culturale – Antologie 2
- 292 -
zgomot scurt și zăriră portiţa de la intrarea în crângul împrejmuit, cum se închide
automat. Romeo alergă, sprinten, să împiedice faptul, dar în zadar. O plasă înaltă
stăpânea impasibilă, de jur-împrejur, o arie destul de generoasă a pădurii. Băiatul
privi mirat și nervos spre fata de lângă el, apoi spre gradul din preajma sa. Imediat se
auzi printr-o portavoce: „Există ieşire, dar numai îmbrățișați!” Corina porni spre
tânăr, dar gestul lui ferm de refuz o făcu să se oprească brusc. Atunci, ea se dezbrăcă
de haină și se plimbă, târându-o agale după ea, ascultând foşnetul melancolic al
covorului îmbrăcat în aur și aramă. Obosită, întinse haina pe frunze și se aşeză
comod, răbdătoare, cufundându-se în gânduri adânci, încât aveai impresia că nu va
mai ieși niciodată din acea stare. Romeo începu să zgâlţâie gardul din sârmă oţelită,
să-l lovească cu picioarele, furios, fără sorţi de izbândă. Înjură, ţipă, se agită prin
covorul de frunze, stârnind praful. Totul în zadar. Bura începu să se risipească, iar
soarele, înciudat de atâta aşteptare, le trimitea câte o pală anemică, atât cât să nu uite
că există. După un timp în care patrulase de-a lungul și de-a latul gardului, obosit, se
aşeză și el pe frunzele mărunţite de atâta zbucium, cu spatele la frumoasa Corina. Ea
încercă să-l atingă ca din întâmplare, însă bărbatul mânios se retrase electrizat. „Cât
de puţin îmi trebuie s-o cuceresc! De ce sunt unele fete atât de vulnerabile? Nu am
nevoie de o fiinţă de acest gen lângă mine, deși fizic e mortală. Poate face ravagii cu
acest corp. Dar nu e bună de cluburi, pare a fi genul de soție perfectă. Sau poate îi
trebuie banii... Fetele mereu au nevoie de bani. De ce nu-mi spune, că îi dau eu, fără
s-o iau și de nevastă. Mare lucru... alocaţia mea pe o lună.”
O zi întreagă de meditaţie în mijlocul toamnei nu prisoseşte nimănui.
Fiecare aştepta să se înfăptuiască o minune, dar nu aceeaşi. Însă, cum natura are
tendinţele sale fireşti, consfinţite de ea însăşi, fără a cere acordul cuiva, pe la lăsatul
serii, neliniştitul Romeo înţelesese rostul jocului și rosti poruncitor:
– Hai!
Corina, docilă, se lăsă moale în brațele lui și simți o căldură binefăcătoare,
reconfortantă, pe care n-o mai simțise de multă vreme. El avu o tresărire la parfumul
ce-l învăluia fără scăpare, fără puterea de a se opune. Portița se ridică imediat și
plecară spre locul cald, destinat odihnei, rupt total de restul lumii. Lipsiţi de
televizor, telefon, computer sau alt mijloc de comunicare, doar ei doi, în camere
separate, actul sexual fiind interzis, și câteva persoane care monitorizau jocul.
La începutul fiecărei dimineți urmau alte şi alte provocări, cărora erau
nevoiți să se supună, deoarece zilele difereau între ele. Uneori el trebuia să gătească,
ea să aducă lemne pentru foc ori apă de la izvor. Ea trebuia să spele, el să calce. Să se
încadreze separat în bugetul alocat aprovizionării de la barul pensiunii. Lui nu-i
ajungeau banii deoarece cheltuia o mare parte din ei pe țigările neincluse în calcul.
Corina făcea economii și-l împrumuta sau îi cumpăra țigări. Operațiunea călcatul
hainelor trecuse tot pe mâna fetei, neîndemânarea lui se dovedea a fi greu de
suportat. Nu și gătitul. Aici se părea că are pasiune. Convorbirile erau cele de rutină.
El atacând, ea aplanând cu multă bunătate și noblețe. În una dintre seri, la o boxă,
dintr-odată se auzi muzică. Ea îl invită de câteva ori la dans. Tânărul nu se arătă
interesat. Corina începu să-și unduiască șoldurile domol și provocator pe o melodie
grecească. Mișcările lascive, pasionale, la început cu calmitatea de dinaintea furtunii,
deveniră fulgere desprinse dintr-o vrajă răscolitoare, după ceva timp, impietând
Însemne culturale – Antologie 2
- 293 -
liniștea sufletească a lui Romeo. Tulburat, plecă în pas șovăielnic, în timp ce
frumoasa Afrodita continua să danseze în același ritm până ce boxa se opri brusc.
Smoala întunericului, răscolită de zâmbetul lunii, se lăsa greoaie prin
labirinturi, spre disperarea fetei. Atunci gândurile o năpădeau fără încetare,
adulmecând furtuni de nopţi fără somn. Uneori o prindea dimineața plângând,
chinuindu-se să-și ascundă cât mai bine amărăciunea. Doar cearcănele din jurul
ochilor o trădau.
– Parcă a trecut un autobuz peste tine. Ce ai făcut azi-noapte?
Corina dispărea după o cortină și reapărea, aproape imediat, cea mai
frumoasă și mai odihnită ființă de pe pământ. Deținea o artă rafinată a machiajului.
Una dintre probe era supraviețuirea în doi sub limită de timp, în mijlocul
pădurii, cu minimum de alimente și cu ceea ce oferea crângul. Soarele blând de
octombrie se instalase impasibil, construind sălașe de vis. Tinerii încercară să
supravieţuiască într-o poeniță două zile și două nopți, întrecându-și limitele,
împreună la nevoie, separat în gândire. Împrejurările îi obligau să se întâlnească
pentru prepararea hranei și noaptea într-un cort ce făcea parte din recuzită. În Romeo
se treziră instinctele masculine ce se impuneau față de sexul opus, însușiri pe care nu
știa că le posedă. Aplicase tot ce credea că depinde de un bărbat pentru a proteja
femeia. Focul era specialitatea Corinei, doar ea îl aprindea.
– Ai pupat țigani? întrebă Romeo.
– Am sânge de țigancă. Tatăl meu este țigan, iar mama e de viță nobilă.
Diferența dintre ei și alte cauze au făcut să mă dea spre înfiere. Părinții mei adoptivi,
cei mai minunaţi părinţi din lume, s-au prăpădit. Erau de multă vreme pe această
lume.
„Poftim, mai e și țigancă!...” se amuză în sinea sa Romeo, și cu toate
acestea o privi cu mai mult interes. Astfel recunoscu și mai intens fragilitatea din
sufletul fetei, dar și aura de vrajă care o învăluia. Se trezi întrebând:
– Este adevărat că ai secrete? Este adevărat că ești în depresie?
– Și dacă aș fi, ți-ar păsa?
Mai târziu, Corina deschise conversaţii pe teme de neputință și reușită,
despre iubire și dorință, despre vise, speranţe și renunţări. Se izbi de modul simplu și
practic al gândirii lui Romeo. La el totul avea rezolvare imediată:
– Trebuie doar să vrei din toată fiinţa și se va rezolva. Sinceritatea faţă de
cei apropiați și față de noi înşine ne oferă un suport foarte important și solid.
„Eu acum te vreau pe tine, din toată ființa! gândi Corina. Ești atrăgător, ai
multă masculinitate și caracter puternic. M-aș putea rezema pe umărul tău. Dar am
toate motivele să cred că nu se va împlini.”
Ultima probă, în cea din urmă săptămână se dovedi a fi cea mai grea, dar și
cea edificatoare. Inima pădurii, scăldată de nuanţele multicolore ale lui octombrie,
crease un labirint unde tinerii trebuiau să se găsească pentru împlinirea destinului.
Prin ochii cârpiţi ale ramurilor bătrâne, unduite sub povara vântului, se zărea un cârd
de cocori ce zbura spre țelul lor, deja cunoscut. Cei doi se vor căuta, plecând din
locuri diferite, tot contratimp, după indicatoare făcute unul celuilalt, pe bucăți de
hârtie puse pe crengile copacilor sau pe trunchiurile acestora. Dacă nu se regăseau,
Însemne culturale – Antologie 2
- 294 -
jocul se întrerupea în următorul minut de după gong. Nici fericirea de moment nu le
dădea dreptul să spună da, la finalul competiției.
Spre a convinge, Corina și-a pus în practică tot romantismul și puterea sa de
convingere și scrise primul bilet: „Aștept calea netezită. Arată-mi drumul către tine.”
Agăță înscrisul de o ramură destul de joasă pentru a fi sigură că nu va trece
neobservat. Înaintă câțiva pași printre copacii înalți și deși, iar pe trunchiul unuia găsi
primul bilet al lui Romeo: „Drumul spre inima mea nu poate fi umbrit de secrete.”
Era însoțit de o săgeată ce indica tocmai invers calea, față de cum avea ea intenția să
pășească. Luă biletul și scrise altul: „Fiecare lucru la timpul său. Jocul de zi cu zi
aprinde ruguri!” Puse săgeata spre răsărit, în direcția stabilită de el. În următorul găsi:
„Bizarerii feminine.” Săgeata din nou își modifica sensul, neașteptat. Se părea că
tonul era la el, iar Corina era nevoită să se lase angrenată în labirint. Agăță, aproape
la întâmplare, următorul bilet, fiind sigură că el se orienta mult mai bine și îl va găsi.
„Deschide ochii și vei vedea, apăsarea din stânga.” Biletul lui întreba: „Din stânga
cui? Ai uitat că nu ești singură în joc?” Urmă săgeata, total derutantă. Nimic nu părea
că o mai poate scoate din pădurea în care se afundase, dar nici din propria-i capcană.
Prinse cu un bold următorul bilet, de trunchiul unui fag: „Întinde mâna și vei simți!”.
Se îndreptă după cum îi arăta săgeata lui Romeo. „O țintă atinsă este o fericire de
moment!”, citi pe înscrisul găsit în calea ei. Mintea fetei amețită de lipsa orientării și
de sobrietatea frazelor, fapt total neaşteptat, simți din plin dezarmarea. Încercă să
facă față provocării, totuși: „Am şuvoi de ținte, cât să te țină treaz toată viața.” În
momentul următor își simţi umărul cuprins de o mână hotărâtă. Întoarse capul și
întâlni privirea oțelită a lui Romeo. Braţele lui, cu mușchi formați prin exerciții,
pentru prima dată o cuprinse într-o îmbrăţişare adevărată și patetică. Imediat se auzi
gongul.
– Vei zice da? abia șopti glasul cald al Corinei.
– Mă mai gândesc. Am… avem principii și limite.
– În care putem include absolutul...
– Dar separat.
În dimineața următoare, ultima a celor doi tineri în pensiune, răsăritul de
soare se instală la linia orizontului cu raze anemice, marcând trecerea autumnală,
rutină supusă naturii. Pe fața Corinei se putea citi apăsare, neliniște în comparație cu
starea degajată a lui Romeo. Ofițerul stării civile era prezent, cu fâșia tricoloră
traversându-i pieptul destul de voluminos și, plin de emfază, citi fraza cunoscută de
toată lumea trecută prin acest canon. Ea zise Da, convingător, iar el tot... Da! Spre
surprinderea Corinei. Privirile lor se întâlniră din nou într-un mod unic, învăluite
tacit printr-o lege statornicită de suflete, fără cuvinte.
Au plecat de mână. Romeo, cu întrebarea vie în minte, își întrebă proaspăta
soție:
– Și acum spune: ce ții secret de mine?
– Pe Aida-Sofi, fetița mea de doi ani.
– Nu-i chiar atât de rău! răspunse zâmbind, puţin surprins, fără a slăbi
strânsoarea mâinii.
Părăsiră împreună pensiunea, în mașina elegantă a lui Romeo, ce-l așteptă
cuminte toată luna octombrie într-un garaj.
Însemne culturale – Antologie 2
- 295 -
Epilog:
Peste cinci ani, în acelaşi sublim de toamnă târzie, peste acelaşi crâng, se
jucau doi copii: o fetiţă de vreo şapte ani și un năzdrăvan măsliniu de vreo trei ani,
clocotind de energie. Corina era foarte preocupată să filmeze tumbele celor doi, să nu
scape nicio năstruşnicie din farmecul și inocenţa copiilor. Din dreptul pensiunii
venea Romeo, cu un zâmbet ştrengăresc pe buze. În mână avea un înscris, pe care-l
flutura cu emfază. Zise ceva… îngână ceva de un act, însă soţia sa nu-l luă în seamă,
obişnuită cu farsele lui. Atunci bărbatul duse actul în dreptul obiectivului de filmat.
Respiraţia Corinei se opri pentru o clipă:
– Ce-i ăsta?
– Ți-am cumpărat pensiunea, să nu te mai oboseşti în fiecare an cu
organizarea aniversării căsătoriei.
Amurgul îi surprinse îmbrățișați, în timp ce copiii înotau prin marea de
frunze arămii, ameţite de octombrie.
CRONICI DE CARTE:
„Câmpia în genunchi”, Petre Ioan Crețu
Natura adună la un loc toate splendorile pământului, tulburând spiritele cu
iluzii. Să învăţăm de la flăcările cerului ce este apusul, de la mare cum se pierd
valurile, de la Bărăgan cum se trimite pârjol spre candoarea sufletului, și de la Petre
Ioan Crețu cum să iubim câmpia.
Poetul s-a confundat pe el însuși cu acest spațiu, împovărându-se cu
formele, culorile și trăirile lui și ale semenilor.
Acest „frumos nebun” al odelor lirice, închinate iubirii sale – suprema
câmpie a Bărăganului – continuatorul altor renumiți scriitori, Panait Istrati, Fănuș
Neagu sau Marin Lupșanu, consideră spațiul câmpenesc mamă a pământului din care
s-a plămădit, amantă, miraj sau genune de sfârșit: tărâmul universului. În cartea
sa „Câmpia în genunchi”, a prins aceste sentimente, răsfirate prin iureșul existențial,
cu teamă sau cu bucurie, cu desfătare lirică și cu înaltă măiestrie. După ce a colindat
rebel prin lume, la maturitate poetică s-a întors spre rădăcini, printre ciulini
chinuitori, pentru a-și face datoria, a îngenuncheat și a cântat nesfârșita sa iubire, ca
un lup singuratic în preerie. Niciunde nu găsești atâta transfigurare poetică, atâta
feerie amestecată cu durere, atâta roșu în maci, împrăștiind savoare și farmec, puterea
de a se evapora, apoi, până în versul următor, să ia formă de cruci.
Sensul cuvintelor cuprinde însuşi misterul lor, fantezia metaforelor devine
totală prin fiori pătrunzători, cuvintele sunt transformate în coroane de grâu copt,
tivite cu aur. De fapt, este suficient doar un singur vers: noi bărbaţii câmpiei ne
naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet, pentru a defini focul Bărăganului.
Poezia lui Petre Ioan Crețu este atât de frumoasă, încât doare, mistuie, ca
orice iubire, naște și reprimă sentimente, arde locuri, mărindu-le spațiul, ca într-un
Însemne culturale – Antologie 2
- 296 -
joc mefistofelic, luând cu ele tot ce cuprinde. Împrăștiind miasme de tot soiul, arșița
formează scene spectaculoase, ucide și dă viață din nou.
Apoi vin și zile mai bune, acele ale feeriei, atunci când o clipire a lunii
luminează. Flăcările versurilor sale iau forma visului, a bobului de grâu, miriștile
domnesc sub cântecul ciocârliei. Autorul îşi gândeşte, îşi aşterne propria artă, în trăiri
expresioniste postmoderne. Lumina schimbă rolul lunii cu un ecou al sublimului. Și
visul merge mai departe... expune puterea poetică, soarbe frumusețea și nemărginirea
cuvintelor, făcându-se stăpânul, dar și robul lor. Apoi lumina o îngroapă la firul de
grâu, cumpăna fântânii o transformă în lumânare uriașă, iar pe lună, diamantul său
neajutorat, o azvârle ca un nabab de astre, în gard. O pripășește. Câtă armonie, câtă
candoare există în registrul său liric! Aşterne clipe existenţiale, adevăruri dure, calde,
sarcastice și elegiatice, în aceeași poezie. Căutându-şi forţa, echilibrul și
verticalitatea, poetul formează prezentul singurătății evidente, inserând trecut şi mai
evident, cu dorința de a-și găsi sfârșitul, tot în câmpie.
Seceta o descrie ca pe o apocalipsă aprigă, copleșitoare. Prinși în chingile
focul, nimeni nu scapă... Doar câte o fărâmă de viață mai rămâne pentru renaștere, ca
pasărea pheonix. Totul sub formă explozivă, cu risipă de lirism seducător.
Urmărind poetul, asistăm la visele lui nocturne sau diurne, unde
preamărește bobul de grâu și mirosul de pâine coaptă, savurată sub Polen de
lună. Cuvintele îngheață sângele uneori, trăirile aduc stări disperate, angoasante în
lumea Bărăganului. Descrierile ce presupun muncile locuitorilor, construite cu mult
nerv, tulbură și impresionează. Astfel, este normal ca teama să pună stăpânire pe poet
și să formeze poeme unde spaima și jalea să fie factori principali, arderea continuă,
formele contorsionate ale oglinzilor imaginare să se transforme în metafore
fantastice, tăioase, pline de groază.
Aceeași câmpie ne oferă o lume a gâzelor, tablouri întregi ale tuturor
locuitorilor, inclusiv celor din orașele acestui colț de lume. Evocări copleșitoare din
amintirile copilăriei, aspecte gri din frânturi, imaginații despre astrul său adorat, luna,
creează o atmosferă de trăire arzând-răcoritoare, ce aduce bucurie și invidie.
Lumina este privită în poezia lui Petre Ioan Crețu din unghiuri diverse.
Sub forme de viaţă și renaștere, mereu la răscruci, în culori vii de rouă sau molatice,
de brumă. Ea ademeneşte moartea, aduce sau respinge speranța, şi lupi sfâşiaţi de
hoardele lunii, desăvârșește savoarea poetică a ideilor și a neșfârșirii lor.
Cu nonșalanţă sugestivă, poetul trece la florile sufletului, hrănite spiritual,
prin credință, poposeşte în turle bisericești, de unde comandă bunăstarea locuitorilor
aceleaşi câmpii, ridicată pe piedestale. Aromele de pâine trudită, timpul ce zboară și
ia cu el amintiri ale treieratului și măcinatului, șoapte și trăiri înghițite în marea
galbenă a miriștii sau a întunericului slobozit de noapte, fac obiectul multor poeme
ale acestui autor ce și-a propus să disece câmpia, să o certe, să o tulbure, cu dragoste
și respect. Apocalipse spectaculoase aduc imagini cutremurătoare, tulburi, locuri
otrăvite de preamodernul plastic. Un semnal de alarmă pentru câmpia sa dragă. Peste
tot vede doar cruci, duzii bătrâni devin scheletici, iar luna va fi devorată de lupii albi,
hămesiți. Singur și neajutorat, își plânge neputința.
Poetul consemnează în versurile sale și satul acestui loc din lume, în care s-
a născut, în aceeași notă sumbră, cuprins de flăcări pârjolitoare, într-un mod
Însemne culturale – Antologie 2
- 297 -
mistuitor, o veșnică zbatere, dar cu metafore inedite, pe care, dacă le citeşti, nu le
poți uita: treci tu pe deasupra miriştilor cu pulpele sfârtecate de maci: Plouă din cer.
Singurătatea este un alt mesaj purtat pe câmpul poeziei, din acest volum.
Tot cu gândul la aridul Bărăgan, tristețea se adună indezirabil din nerealizările lui.
Elementele compoziţionale sunt aceleași: lanul de grâu, duzii, din care se
confecţionează cruci, luna, cucii – simbolul singurătății și moartea. Închină tot ce
este sacru satului, locuitorilor săi, fântânarilor, intensificând magic sentimentele de
exaltare la fiecare realizare. Orice ia forma lanurilor, dominatoarele locurilor. Însă și
dispariţia lui, a satului, fenomen întâlnit mai nou, face ca totul să dispară, totul nu
este altceva decât osândă cutremurătoare. Astfel, deprimarea pune stăpânire pe autor
și scrie: Caravana cu trei cuci, Recviem, Câmpia frântă. În fiecare dintre ele doar
pesimismul sălășluiește, timpul se transformă în prăpastie, lirismul în elegie, totul cu
o vibrație artistică de necontestat.
Nu sunt de neglijat niște prozo-poeme, alcătuite într-un spațiu mai special,
auster – într-un spital, unde Petre Ioan Crețu a stat o perioadă, să-și vindece inima
afectată de timp și iubire. Aici întâlnim o lume iluzorie, departe de a ne putea
imagina adevărul, o lume văzută prin ochii omului bolnav. Astfel asistăm la un imens
teritoriu artistic, total schimbat, dar cu aceleași influențe, unde lucrurile și ființele
devin cel puțin bizare, contorsionate. Unde e de plâns, e și de râs. Gândacii din
spitale iau nume de oameni adevărați, se comportă ca ei, simt la fel ca bolnavii.
Poezia cu mesaj religios intervine ca un tampon în centrul acestui volum.
Aceleași metafore calde, vibrante, pline de lumina dornică a sufletului, clădesc
poeme întregi, completând, în mod magnific, cartea. Aceste poezii poartă mesajele în
folosul aceleași câmpii, dorința autorului de a o păstra întreagă și bogată. Parcă se
aude un înger tușind exprimă prin ruga poetului, întregul univers al dorinței de
împlinire în iubire. Fascinează prin candorile esențelor surprinse în versuri.
Expresiile folosite au forță și strălucire, cântec și vrajă. Dragostea poetului pentru
Bărăgan este considerată virtute magică. El atribuie însușiri dumnezeiești macilor,
însoțitorii fideli ai lanurilor de grâu, ca și deprinderilor locuitorilor care îi întrețin.
Divinitatea varsă energie la fiecare spic de grâu, îmbogățind pământul sterp
și umbrele ţăranilor cu palmele crăpate de lună. Fiecare element își duce jugul.
Dumnezeu însuși ia parte la truda țăranilor.
La capitolul amintiri, copilul din poet țese versuri din pânzele mamei, din
lacrimile ei sau din îngăduința tatălui. Prin ochii de copil totul devine fermecător,
nici ciulinii nu mai înțeapă. Tainele câmpiei sunt niște fantasme amestecate cu
iubirea mamei și farmecele naturii dezlănțuite. Doar soarele pârjolește la fel și
picioarele goale fac baie în colbul fierbinte. Ecoul acestor elemente constructive
pândește răsăritul și drumul spre alte lumi necunoscute.
Stări sufletești, emoții sau regrete, adunate de prin iubiri neîmplinite fac
obiectul unor poeme de dragoste. Înstrăinarea, ce devorează sufletul de suferința și
durerea singurătătii, intensitatea apăsării în vers demonstrează bogăția lor metaforică,
originalitatea și sinceritatea, în lirism. Elementele naturii impun reguli, întregul ținut
participă la suspinul din Cod roșu. Șuieratul ascuțit al vântului își bântuie răsuflarea
prin câmpie, hărțuind duzii și cucii – locuitorii acestora, toamna își întinde brațele
lungi și atinge. Un gând amar străbate poeme întregi, privind dragostea... Ideea
Însemne culturale – Antologie 2
- 298 -
sinuciderii este prezentă, scenarii imaginative sfâșietoare ocupă un spațiu destul de
întins în versurile lui Petre Ioan Crețu, făcând loc umbrelor eterne. Dar cine nu şi-ar
dori eternitatea? Se pare că îl urmărește gustul amar al despărțirii de ființa iubită, deși
îi înalță poeme înainte și după plecarea sa. Versuri reci, zgribulite prin discursuri
melancolice instalează Înstrăinarea. Însă tovarășul fidel rămâne tot Câmpia
Bărăganului.
Apoi poetul cântă natura cu asocieri stranii dintre corcodușii cu albul
inocent, mirosind a univers sublim și câinii de la abator, frunză ca dintr-o durere
albastră, dorul mistuitor de iubire și de bine sau pruncii câmpiei atârnați de sfârcuri
mamare. Visează lumini strălucitoare în noapte, purtate de suflet, precum licuricii,
păsări de foc și roi de fluturi, nunți bizare, în nopți de Sânziene.
Și dacă mergem mai departe, citim poeme deprimante, cu sensuri de epitaf,
titlurile plâng, crucile își fac din nou apariția, în noaptea lungă cât o iarnă/ vin
paznici mulţi şi smulg/ tot albul pur din crini şi-l fac ninsoare. Urmează Potopul care
ucide tot și instalează crivățul aspru.
Volumul Câmpia în genunchi se încheie cu un ciclu de poezii numite
Bestiarul și săptămâna apocaliptică. Sunt șapte poezii, pentru fiecare zi a
săptămânii, unde sunt descrise imagini apocaliptice, cutremurătoare. Versurile se
concentrează spre păcatele lumii, pe îndepărtarea de la credința creștină, atribuindu-
și vina tuturor locuitorilor câmpiei, a lumii întregi. În ultimele versuri din fiecare
poem, sinele creator sădește câte puțin optimism, spre a putea învinge răul.
Elementele constructive sunt în ton teologic: citate din biblie, biserici, arhangheli,
rugăciuni și descântece. Totul pentru răscumpărarea nevinovăției și spre a face, din
nou, pământul câmpiei roditor, recolta, mănoasă. Fiecare zi trece cu teamă, dar trece
activă, pentru împlinirea norocului și pentru a demonstra că Bărăganul nu a fost uitat
de Dumnezeu. Și vine duminica, ziua de odihnă, care încheie ciclul și volumul. Însă
poetul construiește tot înăsprit, deoarece omul vechi sau nou nu se arată vrednic de
ceea ce a dat divinitatea – „Mai mult iubește binefăcătorul pe cel ce-l miluiește, decât
cel miluit pe binefăcătorul său!”, spunea Aristotel.
Am cerut privilegiul să scriu acest cuvânt de suflet de dinaintea poemelor
din volumul Câmpia în genunchi, pentru a-mi descărca preaplinul admirativ față de
creația lirică a lui Petre Ioan Crețu. Mă simt onorată să am aceste câteva pagini în
carte, însoțitoare la versurile pe care le-am citit și le-am adorat. Am scris puțin... Aș
fi putut scrie despre poemele sale tot atât cât cuprind ele. Autorul volumului deține
marele secret al poeziei de succes, găsește întotdeauna liantul dintre versuri şi cititor.
Cuvintele din metafore sunt dintre cele mai comune, dar legătura dintre ele poartă
ecouri afective, defularea trăirilor vine peste cititor domol, ca valul ce-ți mângâie
dorul la început, apoi se zbate ca furtuna de foc.
„Oameni pe care i-am cunoscut”, Veronica Pavel Lerner
Rădăcini sacre ale conştiinţei au determinat-o pe Veronica Pavel Lerner
să-și amintească și să scrie,în cartea Oameni pe care i-am cunoscut, despre
Însemne culturale – Antologie 2
- 299 -
personalitățile culturii și civilizației româneşti ai secolului XX, mai ales că poate
depune mărturii vii, prin contactul direct avut cu aceștia. Personaje ale neamului pe
care societate contemporană nu numai că i-a renegat, ci i-a și maltratat fizic și psihic,
supuși fiind la atrocități inimaginabile.
Rânduri, vorbe, dorinte, fapte, sentimente sunt cuprinse în această carte, ale
somităților apuse, din diferite laturi ale artei: poeți, prozatori, scenariști, muzicieni,
actori, pictori. Prieteni sau cel puțin cunoștințe ale autoarei.
Ce bine că există astfel de scriitori care îndreaptă spre noi, cititorii, aceste
personaje – societatea nobilă a neamului!
Pe Veronica Pavel Lerner o cunosc doar virtual, dar simt că o cunosc de
multă vreme și foarte bine, îi simt spiritul cald, calm și înțelept. Este onorantă
prietenia mea cu dânsa, fie ea și virtuală, cum la fel de onorabil este faptul de a o
avea membră, pentru orice site cultural. Știe să descrie cu ușurință și dibăcie un ținut,
un personaj, plăceri sau neplăceri ale vieții foste sau actuale. Cunoaște multe
întâmplări, s-a format sub vastul imperiul cultural al mamei, Amelia Pavel, și ale
altor personalităţi apropiate familiei, somităţi culturale române, descrise și în această
carte, în care le putem descoperi foarte facil. Scrierile ei sunt întotdeauna corecte,
ușor lizibile, dar cantonate în sfera spiritualității și ale entuziasmului trăirilor, în
ciuda anilor care au trecut.
Literatura acestei cărți este formată din personaje-victime ale suferințelor
provocate de sistem, de opresiunile regimului care a dorit să excludă intelectualitatea
originală din țară. Și a reușit. Nu este de mirare de ce aproape toți s-au refugiat în alte
state europene sau în diferite locuri din lume. De altfel, inclusiv Veronica Pavel
Lerner trăiește în Canada, cu gândul și o parte din suflet în România, dar nu refuză
niciuna dintre ocazii de a veni în țară cu drag și recunoștință. Tot din dragoste și
recunoștință scrie despre aceste figuri proeminente, impresionante ale culturii
românești, din care se desprind solemnitatea lor, elogii binemeritate, împletite cu arta
autoarei.
Cartea Oameni pe care i-am cunoscut ne răsfață cu picanterii
dezinhibatoare despre acești monștri sacri ai culturii, cum ar fi contraziceri despre o
rețetă de baclava sau că, Doti, soția lui Radu Stanca, deținea cunoștințe avansate în
arta machiajului. Ilaritate subtilă, despre cum se păstrau pungile cu alimente în
fântână, pe plaja de la 2 Mai. Descrieri făcute cu talent și candoare, cu modestie,
veritabile calități în construirea personalității autoarei.
De fapt se deconspiră printr-o frază primită de la unul dintre prietenii ei din
carte, George Rafael: „Fetiţo, Ileana şi cu mine am citit scrisoarea şi amândoi am
ajuns la aceeaşi concluzie: ce ai scris tu nu e scrisoare, e literatură.”
Și pe drept vorbind, solemnitatea personajelor sale este redată de metafore
elogiative, frumusețea lor prin epitete sau prin trăsături nobile, obiectivizate,
imaginative. Pentru noi cititorii, cei ce nu am cunoscut aceste personaje, ele
constituie adevărate mituri.
Citind cartea, poți deveni mai familiar cu aceste ființe sacre, despre care am
auzit doar la TV sau le-am văzut într-o piesă de teatru, am citit în fugă ceva despre
ele... Se înființează o legătură specială și mândria că am fost măcar contemporani cu
ei.
Însemne culturale – Antologie 2
- 300 -
Cartea Oameni pe care i-am cunoscut cuprinde mărturii adevărate prin
poze, date fixe, adrese, prin dedicații primite pe cărți, devenind niște circumstanțe ale
autoarei, înglobate în actul artistic. De asemenea, ne sunt prezentate strofe
din poeziile care au condus-o prin clipe grele sau bucăți din piese de teatru, care au
impresionat-o pentru vreun motiv anume. Nu ne ocolește nici cu tragismul
evenimentelor, eroic uneori, sau sarcasmul personajelor pentru viața impusă, descris
cu ironie fină. Dar ne răsfață cu amănunte, picanterii, ceea ce fac deliciul cuprinsului.
Nu este de neglijat maniera elevată din povestiri, construcția psihologică a fiecărui
personaj în parte, chiar dacă ne duce spre puțină nostalgie și romantism.
De aceea valoarea acestei cărți nu este doar sentimentală, ci și bibliografică,
și cultural-istorică. Prin ea se împlinește o partea din dreptatea cuvenită eroilor din
cuprins, menținând nealterat sentimentul demnității umane, și mai ales pe cel al
neamului. Este ceea ce mai pot face scriitorii, adică să construiască o unitatea
indestructibilă dintre artă și realitate.
Veronica Pavel Lerner a realizat cu prisosință aceste deziderate, amintind
prin fragmente de jurnal, prin amintiri oferite cu generozitate, calitățile, trăirile
prietenilor săi – înaintașii culturii românești, satisfăcându-ne așteptările. Te pierzi de
plăcere citind povestirile livrești pe alocuri, confesiuni cuceritoare prin sinceritate,
cât și prin modul inteligent de a scrie cu noblețe despre noblețe.
Cartea Oameni pe care i-am cunoscut este închinată mamei sale, Amelia
Pavel, om de cultură marcant în societatea românească.
Însemne culturale – Antologie 2
- 301 -
Mariana SUCIU
Data şi locul naşterii: 1964, Ocna Mureş, judeţul Alba;
Domiciliul actual: Brugge, Belgia.
Treapta crucii
Secundele-şi ard rodul. Și vântu-i bici, trosneşte.
Vapoarele n-au nume, nici cârmă. Fantomatic
tresaltă-n viu rubinul. Adâncul clocoteşte!
Nu! Sângeră în ceruri transcendental jăratic.
Perfida udă, bezna se-ncheagă-ntre catarge,
pierduţi par marinarii, îngână un descântec.
Se infiltrează moartea, repetitiv le sparge
în ţăndări mii fiorul, hrăneşte-al nopţii pântec.
Din hăuri înspumate cresc lespezi şlefuite,
pereţi ce devorează speranţe, frici. Răstimpuri
în agonia vieţii se-nlănţuie. Ursite
le picură-n retine străine anotimpuri.
Străfulgerări în zare – traiecte descompuse,
aproapele-i departe, Pământul e-n derivă,
în negura din valuri se năruie... Isuse,
îndură-te! Transformă stihia în ogivă!
Lumină treapta crucii, furii în escaladă
coboară implacabil iubirea în sicrie.
Ecoul spart în tunet e strigăt... Cavalcadă!
Fără de frâie norii se năpustesc în vrie.
Corăbiei-i fu velă zvâcnirea toarsă-n lutul
simţirii, giulgi e-n Groapa Marianelor, sărutul.
Însemne culturale – Antologie 2
- 302 -
Un înger decăzut
Motto: Dramatic îmi smulge decembrie umbra tăcută. Din
nesfârşitul răsfrânt alb-negru se desprinde frigul. Doar
lacrima înfloreşte. În ochii îngerului prăbuşit pe asfalt.
Străfundu-l frângi cu pietre? Țâșnește în afară!
Nestăvilit revarsă în curcubeu tumult.
Nepământeana lavă aprinde torţe-n seară,
contur de zboruri sacre se-nvăluie-n ocult.
Cocori, din cer de gheaţă, planează în retine.
Balansul juxtapune plebeul lângă zeu.
Nesomnuri, 'nalte-n jertfă, cad pradă la jivine.
E haos, patimi, beznă. Ucis e Prometeu.
Cenuşă-n vânt, cuvântul se năruie, se pierde.
Simbol al transcendenţei, se reîntoarce-n lut.
Veridic, doar fiorul îl recompune-n verde
simţire. Scriitorul? E-un înger... decăzut.
Verticalitate
Crepuscular supusă, cetatea, brâu din valuri
își prinde peste trupu-i de gotic labirint,
penumbre la răscruce veghează glorii, flamuri
se unduiesc sub vântul ce-n spade de argint
despică scutul verde. Răspund vuind castanii
și ceru-ntreg se scurge spre ochii rugători
ce-şi caută sub boltă limanul când vulcanii
de erezii ard floarea, icoana-n muritori
cu sufletele prinse între pământ și ceruri
ce-n efemeritate duc crucea vieţii lor.
Privighetori destramă în tril dureri și evuri,
destinul stinge drama cu seva clipelor.
S-a potolit stihia... târziu. Pluteşte pacea
şi-mprăştie mireasmă de arbori uzi. Prisos
de verticalitate străpunge carapacea
seminţei închistate în verde mătăsos.
Însemne culturale – Antologie 2
- 303 -
Acestei lumi prea oarbe, cu măşti în loc de chipuri,
o lecţie de viaţă-i dezvăluie. Frumos
să creşti urmând temeinic profunde arhetipuri,
tu însuţi mai pe urmă, murind – mărinimos
să dăruieşti. Cum taina înnobilează spinul
ce sub obidă creşte culoarea-n trandafir,
în furtunoasa viaţă să preţuieşti pelinul
căci dulce împăcare aduce prin răsfir
de bunătate simplă și demnitate-n faptă...
Lăsatu-m-am purtată de vers melodios
iar noaptea mă cuprinde în profunzimea-i coaptă
de luna cu amprentă. Un punct silenţios
fermecător și tragic surprinde prin plutirea
ce tulbură cleştarul cetăţii scufundate.
Maiestuoasă, albă... E-o lebădă. Iubirea,
o caută de veacuri sub unde ferecate.
Concert pentru pian și... poezie
Compactă, neagră beznă. Blestemul de pe urmă,
transformă simplitatea în obiect de lux.
Valori se pierd prin groapa în care corbii scurmă,
izvoare seacă-n inimi, iubirea-i gri reflux.
Un licăr, frunţii-n umbră îi dăltuie temeiul,
fantasma înconjoară pupile de pământ.
Luceafărul sihastru însângeră condeiul
dar vămuieşte zorii cu lin deznodământ.
Orânduiţi de-a pururi de legi nescrise-n file,
armonios să-mpartă nevoia de sublim,
se-ntrepătrund în taina creaţiei fertile,
profunda poezie şi-un sunet-heruvim.
Meşteşugesc o cheie cu-nflorituri bizare,
ce-nchide și marchează noblețea în destin.
Proiecţii fragmentate, sclipiri incendiare
a rugului de stele pe ramul de măslin.
Însemne culturale – Antologie 2
- 304 -
Un murmur încarnează solii din altă lume
și patru vânturi nude, cern fulgi - diamantin.
Paingu-şi ţese pânza în nopţi fără cutume,
cresc torţe-n ochi, înfipte în dâre de senin.
Lumina-i trup în cruce, durerea-i pol de zâmbet,
iar arborii plâng verde în patima lui Iov.
Fiorul descompune al demonilor scrâşnet
și versul curge-n cântec... Divin – Rahmaninov.
Un dram din lutul sacru
Motto: Drumeţ cu viaţa frântă, crescut drept de puterea
din braţe-n care vlaga a fost doar har, nu scut,
își caută cu teamă în lume mângâierea,
speranţa-n veci pierdută în trudă şi-n dor mut.
De-acum e noapte-n urbea ce se-oglindește-n ape
și ritmuri de-altădată, cu unduiri prelungi,
răzbat când nostalgia adună la agape,
în vechile taverne, scripcari, poeţi și slugi.
Cu straie colbuite, croite prost - bizare,
şi-un licăr hieratic ce stăruie-n priviri,
îi recunoşti în clipa când triste (totuși clare),
cuvinte netrucate, vibrează-n năluciri.
Ciudat-ocrotitoare, tihnită-n colț, lumina,
tenebre îndulceşte pe chipurile reci
și cade ca-ntr-o vrajă peste abis cortina,
când muza poeziei, declamă-n inimi seci.
Sunt prăzi mult prea uşoare – ori prea perfide arme
ce-abil sunt mânuite, ucid crud, rând pe rând,
iluzii despre-o soartă în care ura doarme
iar dragostea nu-i visul unui copil plăpând.
E-o jertfă ce-i plătită, amar, demn, cu răbdare,
de cei ce sunt cu silă și pe nedrept huliţi,
căci Dumnezeu lăsat-a pe lume-n fiecare,
un dram din lutul sacru din care-am fost zidiţi.
Însemne culturale – Antologie 2
- 305 -
Al nopţii absolut
Pe coastă, fantomatic, clipește ritmic farul,
povestea o împarte cu malul trist, ciuntit;
când uneori, fugară, o umbră-și poartă-amarul
spre valuri, cu lumina-i spre freamătul șoptit
o-ndrumă... gene grele el mângâie. Chiar teama
ce-afundă palii repezi în prundul răvăşit,
se şterge și idilic se-nlănţuie în coama
centaurilor nopţii ce albastru-au cotropit.
Când ochii uzi sfărâmă deşertăciuni, şiraguri,
vuiește-al mării spirit, c-un geamăt nesfârşit
talazuri se înalță. (Sau poate-n piept drumeaguri
se-ntrepătrund, iar viaţa, îmbracă strai cernit).
În tunet tânguirea din vânt se-nalță-abruptă,
urgia clocoteşte, vârtejuri prind și rup
catarge... le-nfășoară-n stihia ne'ntreruptă,
prin sfâşiate vele vulcani de stropi erup.
Priveşte-nfrigurată spectacolul, fiinţa,
ce și-a-mpletit destinul cu-al nopţii absolut.
Și-i sfredeleşte-amarnic în suflet neputinţa,
cerut-a ajutorul... zadarnic l-a cerut.
Prea depărtat e portul, neputincios e farul,
ori poate prea adesea, fragilă... sau din lut,
e barca vinovată de tragedii. Finalul?
E consecința frustă a timpului pierdut.
Autoportret
Discipol al durerii frânte doar în cuvinte dezrobite,
sunt taina ce ţâşneşte-afară prin singularul vis crescut
din muguri albi iubiți de beznă, pe-nguste muchii, ascuțite,
parfum discret ce definește conturul florii-n absolut.
Sub gene-mi tremură corole, umbriri din gânduri sinuoase,
noian de picuri și blesteme răsfrânte-n toamne ce submină
uman fireasca-ngemănare de verde-n tonuri tumultoase
şi-n orizontul rupt de soare, plăpânde fante de lumină.
Însemne culturale – Antologie 2
- 306 -
Bazaltul sfâșie în bocet al nopții cer trosnind a rugă,
din frământarea neagră-a mării desprinse-s falduri de brocart;
asemeni versul din adâncu-mi, pe-o fantomatică teugă,
se defineşte prin furtună, plutește liber spre înalt.
Novă
Purtând în iriși gerul ce-mpurpură cuarțul,
pe umeri șal din nouri cu nimb tremurător,
fermecătoare, mândră, sfidând prin pur Bizanțul,
la ceasu-n care praguri se trec contemplator,
descinde-n umbra nopții și-așterne lin povara
de alb zălud, o iarnă. Ea risipește-n flori
de gheaţă rea-credinţa și umple călimara
cu magice ființe, fantasme, vrăjitori.
Prin suflu, albă, suie; deasupra tâmplei bate.
Stăpână peste fruntea lovită cu dispreț
se vrea, dar nu să rupă, ci prin afinitate
cu gheața prinsă-n suflet, povești fără de preț
să le transforme-n pilde pentru ai sorții trudnici,
ori leac ce ostoiește dureri fără de leac,
spre primăveri uitate să reîntoarcă pustnici,
clepsidrele să curgă nisipuri din alt veac.
Tabloul e feeric... În vatră numai jarul
mai pâlpâie. Poetul? Pe brațul slab, întins,
își sprijină ninsoarea ce-a-nnobilat amarul,
în vis își recompune dalb cuget, necuprins.
El, inimă și minte a pus în blânda-i slovă,
sperând că prin cuvinte redefinit va fi;
s-a frânt în zeci de rime... ori poate doar o novă
a strălucit o clipă în gri biografii.
O lacrimă de Christ
Străbat cu-nchipuirea prin veacul de-nceputuri,
când El, din inimi sterpe, apostoli a creat.
Însemne culturale – Antologie 2
- 307 -
A suportat disprețul și răni din zeci de cnuturi,
însângerat-a spinii ce fruntea i-au brăzdat.
Izbăvitor prin taina ce-a înălțat Golgota,
a semănat credința pe steiul sec. În nopți,
nevolnicii prin rugă a vindecat. Marota
ce sprijinea bufonii a preschimbat-o-n bolți
ştiute doar de-aceia care privesc prin prisma
iubirii ce condiții nu pune, nici nu vrea.
Bordeiul poate-ascunde adeseori carisma,
dar nicidecum doar banul nu poate har să dea.
Târziul e măsura ce scade vise-n viața
ce-arar ne împrumută, pe timp, surâsul ei.
Când simplitatea-n sine îți dăruie prestanța
să năzuiești prin cuget să rupi doar un crâmpei
din răsăritul care a fost sfințit de mâna
ce-a împletit divinul cu lut ce aurea
noroiul din adâncuri, redefinești țărâna...
Din toată măreția acestei lumi aș vrea
în colonii albastre de gânduri să mă-ncercui,
un manuscris să-mi fie totemul pe sicriu,
s-acopere chemarea ce Moartea rece-n pieptu-i
a dezmierdat-o până știut-am s-o transcriu.
În amfora-ncrustată de schilodiri pe chipul
din care numai ochii de-un verde cald și trist
mai amintesc de zorii ce mi-au marcat răstimpul,
străluce, ne'ntinată, o lacrimă de Christ.
Artă şi-un pumn de ţărână
În cadenţată trudă, firavă și cernită,
o umbră rătăceşte printre secunde vii,
ding-dang... un orologiu în asfinţit palpită,
contururi ruginite frâng spaţii cenuşii.
Reflexe-nfiorate în castanii pupile,
declinul și tristeţea, naiade-nsuflețesc,
Însemne culturale – Antologie 2
- 308 -
mici zee deghizate în lacrime gracile
recuceresc adâncuri și pașii-i definesc.
Se conturează-n licăr un drum ce epatează
prin profunzimea mută în care răni ghicești;
sunt ochii-n care frigul, gol umed decupează
şi-n seri fără de lună, ard torţe nefireşti.
Crepusculară-i calea... simboluri solitare
o străjuiesc profetic – în sine, rând pe rând
se ordonează anii, dureri murmurătoare
coboară-n nemurire pe treptele din gând.
Prin pumnul de ţărână şi-amar, divinitatea,
alăturea cu viaţa a-nvrednicit c-un țel,
(sub semnul lui să-și ardă, în vers, sinceritatea),
un veșnic singuratic, un trubadur rebel.
L-ați întâlnit, desigur, și voi - măcar o dată
în piept fiorii tandri profund v-au răscolit,
mângâietor cuvântu-i cu-o ne'nțeleasă artă
v-a recompus în inimi ce-n van ați risipit.
Poetul, el... prin rime, înnobilând durerea,
când trece demn prin spinii ce-n suflet i-au crescut,
vă dăruie prin jertfa-i, voinţă și puterea
de-a reclădi pe creste tot ce credeaţi pierdut.
Însemne culturale – Antologie 2
- 309 -
Culiţă Ioan UŞURELU
#Membru al Uniunii Scriitorilor din România;
#Redactor-şef al revistei „Salonul literar”, din 2001;
#Preşedinte fondator al Fundaţiei social-culturale „Mioriţa”
din 1994;
#Director al editurii „Salonul literar” etc.;
Data şi locul naşterii: 05.10.1944, comuna Moviliţa, judeţul
Vrancea;
Domiciliul actual: Odobeşti, judeţul Vrancea;
Date de contact: [email protected] Blog: culitaioanusurelu.ro;
Debut literar în reviste printate: „Revista noastră”, 1983, („Impresii
pariziene” – Note de călătorie în Franţa);
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Profesorii (Suplinind au dobândit)”, roman, Editura „Protransilvania”,
1997;
- „Cerşetori în loden”, roman, Editura „Salonul literar”, 1999;
- „Multum in parvo (Mic tratat despre perfecţiune)”, eseuri, Editura
„Coresi”, 2001;
- „Joc în timp”, teatru 2002, piesă în trei acte, jucată pe mai multe scene
româneşti;
- „Conacul dintre vii”, roman, Editura „Andrew”, Focşani, 2005;
- „Generaţii – dialoguri necesare”, eseuri, Editura „Salonul literar”, 2007;
- „Generations – dialogues necessaires”, traducere în franceză de către
Constantin Frosin, 2009;
- „Ionel Bandrabur – omul şi scriitorul”, biografie, Focşani, 2010;
- „Convorbiri esenţiale”, Editura „Andrew”, Focşani, 2010;
- „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri”, Editura
„Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2013;
- „Generations – necessary dialogues”, 2013;
- „Jurnalul unui singuratic”, roman, 2013;
- „Suplinitorii” (ediţie revizuită şi adăugită), 2013;
- „Colosul din Focşani – mărirea şi decăderea”, 2014;
- „Septuagenaria”, 2014;
- „Opera omnia”, 2014;
- „Vrancea literară – Antologia scriitorilor vrânceni” (Vol. I), 2016;
- „Vrancea literară – Antologia scriitorilor vrânceni” (Vol. II), 2017.
Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):
- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): Consemnez doar că
între 2003-2005 am colaborat, cu rubrică permanentă, la „Romanian Times”,
Portland-USA;
Recenzii şi articole semnate de: I. Bălăceanu, Nicolae Ruşitoru, Apostol
Gurău, Ion Arieşeanu, V. Ianculescu, Ionel Necula, N. D. Trifu, Emilian Marcu, Ioan
Însemne culturale – Antologie 2
- 310 -
Atudoresei, M. Ilya, Th. Codreanu, C. Pricopie, Paul Dunăreanu, V. Sterom, Nicolae
Breban, Mariana Vârtosu, Viorel Dinescu, Ioan Toderiţă, Florentin Popescu, George
Manole, Constantin Coroiu, Teo Cabel, George Cornilă, Ioan Ţicalo, Lucian Strochi,
Marin Ifrim, Miron Ţic, Ion Rotaru ş.a.
Averea, banii, corupția...*
FIUL: Cine ar trebui să fie simbolul averii, bogăţiei de ieri şi de astăzi, de
aici şi de pretutindeni, tată?
TATĂL: Întotdeauna, când vorbim despre avere, despre comori şi bogăţie
ne gândim la argonauţii plecaţi din Tesalia, pe corabia ,,Argo”, pentru a aduce lână
de aur din Colhida (Caucazul de azi), la bogatul Cressus, cel care, prin stăpânirea
vastelor nisipuri aurifere, era considerat cel mai bogat om al antichităţii, sau la
Mamon, zeul avuţiei la sirieni.
FIUL: Doar acestea să fie bogăţiile umane? Dacă-i aşa, atunci fiinţa umană,
oricât de bogată ar fi material, paradoxal, este foarte săracă…
TATĂL: Ai sesizat perfect. Nu poate fi doar atât! Sunt şi alte laturi ale
bogăţiei umane. Dar talentul, mintea şi seriozitatea nu înseamnă bogăţie? Rar se
aminteşte, spre a da numai un caz, de un alt fel de avere. În multe cărţi, spre
exemplu, vom întâlni expresia ,,Cressus al Parnasului”. Cui îi era adresată? Culmea,
unui poet, care numai de bogăţii materiale nu putea fi acuzat. Da, era vorba despre
,,miliardarul de rime” Edmond Rostand. Poate fi avere mai mare decât acest titlu de
nobleţe?
FIUL: Şi totuşi, omul are nevoie de o sursă, chiar minimă, de venituri…
TATĂL: Da, fiule, dar nu de opulenţă. Pentru că având-o pe aceasta din
urmă, individul va sta permanent cu teama că o va pierde. Mai ştiu însă că orice
bogăţie, comoară nu pot să ajungă la oricine. Ele, comorile, sunt ca acele femei de
mare frumuseţe, ţinute ascunse, ferecate chiar şi scoase la lumină numai de către
bărbaţii îndrăzneţi, adevăraţi.
FIUL: Dar poate cineva stăpâni femeile?
TATĂL: Nu prea. Odată descoperite, eliberate, aceste femei, ca şi comorile,
nu mai pot rămâne în stăpânirea cuiva. Iar cei care încearcă să le stăpânească, se aleg
doar cu teama permanentă de a rămâne fără ,,bunul” cucerit.
FIUL: De ce ne-om fi chinuind să avem atât de mult tocmai noi, noi cei
care ne naştem goi şi plecăm tot aşa, ştiut fiind că ,,îmbucătura şi ţoala nu sunt ceva
în plus de care să te bucuri”?
TATĂL: Dar să nu uităm faptul că mijloacele prin care se ajunge, de obicei,
la bani, avere împiedică pe cel care a tot adunat să se bucure prea multe de ceea ce
are. Trebuie amintite şi spusele arogante ale celui care a strâns un munte de aur sau
de argint: ,,Iată cine sunt eu!” Cum se întâmplă întotdeauna, bogăţia s-a scurs repede,
în schimb a rămas ceva înspăimântător, moartea, care-i şopteşte: „Iată cine sunt eu!”
Înainte de a auzi cuvintele fatale, sigur, îmbogăţitul, care-şi ascunde defectele după
avere, se va lepăda de toţi, dar, mai ales, de rude.
FIUL: Ai văzut vreun bogătaş care a ajuns la avere prin munca lui cinstită?
Însemne culturale – Antologie 2
- 311 -
TATĂL: Foarte rar, de obicei la răscruce de regimuri, după revoluţii sau
război, când, pe unii i-a prins timpul cu terenuri, care s-au scumpit peste noapte,
când... Dar nu, nu se poate ajunge la avere făcând bine altora, ci doar prin păcăleală,
prin tâlhărie câteodată… Rar, dar nu imposibil, şi prin muncă...
FIUL: Atunci, n-are rost să mai muncim, că rezultatul este acelaşi!
TATĂL: Nu trebuie să gândim astfel! Nu putem sta cu mâinile în sân toată
viaţa! Lenea nu este o trăsătură obligatorie a tuturor oamenilor... În ce mă priveşte,
m-am străduit să fiu om. Experienţa m-a învăţat totuşi ceva: dacă nu poţi avea un
câştig mare din munca ta, micşorează-ţi cheltuielile. Numai aşa vei reuşi performanţă
de a nu fi prea vizibilă decădere materială. Oricum, decât o avere acumulată prin jaf
şi asuprire, mai bine lipsă. Este totuşi ceva mai preţios decât îndestularea ostentativă,
decât bogăţia sub orice formă: vorba calmă şi dulce. Cum zice poporul: „Vorba dulce
mult aduce!”
FIUL: Câtă putere îi trebuie unui om pentru a-şi folosi ştiinţa, iscusinţa doar
pentru a crea armonie în jur şi nu pentru a ajunge, călcând peste cadavre, la
îmbogăţire?
TATĂL: Aş răspunde cu o întrebare care m-a tot apăsat în decursul vieţii:
dacă eşti sărac însemnă că eşti un caracter slab, un suflet de nimic? Întreb fiindcă am
auzit la mulţi astfel de aprecieri. Deci, cum ai spus şi tu, dacă nu calci peste cadavre,
eşti slab. Bogăţia poate înălţa un caracter mizerabil? Mi se pare că este doar o
poleială aurită care, la prima adiere de vânt, se desprinde pentru a descoperi un trup
canceros, descompus. Vedem mult mai des oameni sărmani, care nu renunţă la
virtute, îndeplinindu-şi cu demnitate destinul, în timp ce bogaţii, o dată decăzuţi din
poziţiile privilegiate, se lamentează, nu-şi mai găsesc echilibrul, sunt în stare de orice
pentru a recâştiga postul, palatul, averea. Iar noii noştri bogătaşi, ca şi clasa politică
de la începutul mileniului al III-lea, ne dau exemple de neurmat în acest sens. Mai
ales că românii doresc să se îmbogăţească rapid, dacă se poate într-o noapte.
FIUL: Aceştia sunt celebrii „ţepari”, cei care dau ,,tunuri” de milioane de
dolari şi care, într-o noapte sau o săptămână, ajung din indivizi necunoscuţi sau
neperformanţi, să candideze la posturi de mare anvergură. Dar, în câteva zile,
milionarii de carton s-au dezumflat, au dispărut…
TATĂL: Au fost cinstiţi aceşti indivizi? Putem să-i comparăm cu aceia care
joacă la bursă şi care investesc în diferite domenii. Întorcând pe orice faţă această
problemă, o îmbogăţire venită prea repede, trebuie să recunoaştem, are în ea şi
necinste. Să mă scuze cei cărora nu le convine afirmaţia…
FIUL: Epictet spunea acum câteva mii de ani: ,,E greu să fii înţelept când
eşti bogat, sau bogat când eşti înţelept.” O fi chiar adevărat?
TATĂL: Din păcate, recunosc faptul că trăim în vremuri în care adesea,
dacă nu permanent, ne supunem puterii banului. Şi această putere schimbă relaţiile
interumane. Anacreon sublinia, în cunoştinţă de cauză, că banul aduce toate relele
posibile: „Ura între fraţi, dispreţul pentru părinţi, omorul şi zâzania, şi, ceea ce este
mai rău, închiderea drumului spre inimi.” De aici, de la bani şi averi, vine şi corupţia.
FIUL: Dar corupţia presupune o funcţie. Cum am defini acest concept?
TATĂL: După dicţionare, ar fi o abatere de la morală, de la datorie sau
denaturarea unei idei, a unui sentiment etc. După cum spuneai şi tu, a fi corupt
Însemne culturale – Antologie 2
- 312 -
presupune o funcţie prin care, pentru anumite avantaje, te vinzi. Sau forţezi pe alţii s-
o facă. Pentru bani sau pentru funcţii mai înalte. După mine, şi numirea într-o funcţie
numai pe criterii politice, morala şi competenţa fiind lăsate la urmă sau lipsind cu
desăvârşire, înseamnă tot corupţie. Culmea, aceste obiceiuri sunt vechi la români,
Eminescu însuşi simţindu-le pe piele lui. De altfel a şi dat o definiţie: „Aceasta este
adevărata corupţie: tendenţa de a câştiga lesne şi fără muncă, tendenţa de a se gira în
om mare fără merit, aceasta este corupţia adevărată, ale cărei urmări sunt ura şi
invidia contra oricărui la care numai o înaltă inteligenţă sau un caracter extraordinar
dă dreptul.”
FIUL: S-a spus mereu că înţelepţii fug de bani sau de avere. Eu nu cred...
TATĂL: Nici eu nu mai cred, pentru că şi aceştia sunt oameni şi trăiesc
printre oameni. De obicei, înţeleptul nu are mai nimic în afară de minte. Probabil
doreşte şi el să mănânce mai bine, să nu mai stea în frig, să-şi cumpere cărţi. O fi atât
de grav să-ţi doreşti să nu mai fi umil şi umilit?
FIUL: Simbolul banului este Mamon. Ei bine, văd in jurul meu indivizi al
căror scop în viaţă este de a se închina acestui zeu. Greşesc ei atât de mult, acum,
când, fără bani, eşti considerat un zero, chiar un prost, deşi tot ce ai scris şi ai
înfăptuit demonstrează contrariul?
TATĂL: Nenorocirea omului este că bogăţia (dacă ajunge vreodată şi ea la
el) vine ori prea devreme, ori prea târziu, ori în vremuri nefavorabile şi durează
foarte puţin. Efemeritatea avuţiilor, a banilor sau a instituţiilor este perfect descrisă
de Jerome K. Jerome: „Banca e o instituţie care-ţi împrumută o umbrelă când e timp
frumos şi ţi-o cere când plouă”.
FIUL: Omul bogat, chiar prost, urât şi nemernic trece drept imaculat, mai
ales printre linguşitori.
TATĂL: Da, dar Dumnezeu face, şi în acest caz, dreptate. Pentru că
bogăţiile nu durează, ştiind că, după statistica lui Panurge, personajul lui Rabelais, se
cunosc mai puţine metode de a le înmulţi (63) decât pentru a le risipi (214). Dar, prin
falsitatea celor din jur, prin teamă permanentă că oricine poate să-ţi ia averile, prin
faptul că doi bogaţi nu încap la o masă la care încap o sută de săraci, nu se plătesc
prea scump banii, averile? De ce oare se întâmplă astfel când, după cum arată
experienţa umanităţii, sufletul unui om poate la fel de bine să fie îngropat sub o
cocină de porci ca şi sub un teanc de dolari?
Bunătatea
BUNICUL: M-am tot gândit să pornim discuţia noastră de la oameni buni,
de la bunătate, ca trăsătură predominantă a acestora, mai ales astăzi când această
specie şi această calitate au cam dispărut.
NEPOTUL: Dar există amintirile, există cărţile, dacă astăzi nu mai
întâlneşti aşa ceva. Şi totuşi.. Nici să fim exclusivişti.
BUNICUL: Judeci bine, băiatule, şi-mi cer scuze. Există şi vor exista
oameni deosebiţi. Poate exagerăm atunci când afirmăm că numai în vremurile apuse
Însemne culturale – Antologie 2
- 313 -
existau calităţi. Oricum, trebuie ştiut că fiinţele benefice înfrumuseţau, prin bunătatea
lor, casele, oraşele şi chiar ţara lor.
NEPOTUL: Au fost recunoscute la adevărata lor valoare vreodată?
BUNICUL: N-au fost apreciate, erau marginalizate, ostracizate, chiar
calomniate. Ce se spunea, ce se spune despre aceşti oameni? Că sunt „proşti de
buni”, „erau atât de buni încât îi înşelau toţi”, „fiind de două ori bun, o dată, sigur,
era prost” etc.
NEPOTUL: Dar, cred, mai presus de toate rămân faptele acestora, sfaturile
lor, copiii lor (când îi urmează). Eu recunosc, deşi mi-e greu, că mi-au rămas în
memorie unele din sfaturile tale, bunicule, sfaturi pe care, la vremea copilăriei, nu le
înţelegeam sau nu doream să le înţeleg. Acum, însă, la fiecare pas greşit, îmi
amintesc spusele tale şi ale foştilor profesori.
BUNICUL: Dacă ai putut să recunoşti, eşti pe drumul bun... Revenind la
oameni buni, dintre care unii au fost bogaţi, întrebându-i unde le este averea, îţi vor
răspunde că au împărţit-o celor care au avut nevoie de ea: şcolilor, căminelor de
bătrâni, săracilor de tot felul etc. Din păcate pentru ei, aceştia consideră că toate
fiinţele sunt bune. Şi de aici ar trebui să urmeze, ca la noi, ceilalţi, dezamăgirea,
oprirea binelui, încrâncenarea celui care priveşte rău în urma binelui, întoarcerea din
drumul atât de diferit de al nostru. Dar pe omul bun, toate acestea nu-l ating. Culmea,
răutăţile, invidia, ura şi necazurile care i se produc, îl fac pe cel bun şi mai bun.
NEPOTUL: Şi atunci n-avea dreptate înţeleptul care spunea: „De omul bun
şi de vremea bună nu te mai saturi”?
BUNICUL: Dar înţeleptul mai spunea şi altceva: „Fă-te miere şi te vor
mânca muştele.” Gândind astfel trebuie să fim numai răi? Cred că, la fel ca dragostea
părintească, bunătatea nu cere bunătate la schimb, dar sigur este că bunătatea, chiar
dacă nu în prima etapă, va naşte tot bunătate.
NEPOTUL: Trebuie să fim buni chiar cu toţi, bunicule?
BUNICUL: Întrebarea ne-o punem mereu. După câte am auzit, după cum
ne-au sfătuit apropiaţii noştri, normal este să fii bun cu cei buni şi rău cu cei răi. Vom
schimba astfel ceva în lume? Nu cred. Aşa că urmăm înţelepciunea chinezului Lao
Tsen: „Cu cel care-i bun sunt bun, cu cel care nu-i bun sunt tot bun.”
NEPOTUL: Am o familie tânără şi caut să mă informez dacă în cadrul
acesteia nu trebuie drămuită bunătatea.
BUNICUL: Bineînţeles că da. Vom fi buni cu copiii noştri. Cu o condiţie:
să fie şi ei copii buni. Pentru că, se ştie, adesea părinţii prea toleranţi cresc doar copii
răi. În acest caz, va interveni împărţirea sarcinilor mamei şi ale tatălui. S-ar putea să-i
supăr pe aceşti părinţi care lasă copilul în voia lui, dar voi susţine mereu ca tatăl să
fie puţin mai aspru (când este necesar) şi atunci copiii vor creşte bine, vor fi
sârguincioşi, curaţi, respectuoşi, credincioşi.
NEPOTUL: Dar mama?
BUNICUL: Ştiu că te gândeşti mereu la mamă, la mama ta, mai ales. Da,
rolul acesteia în familie este esenţial. Dacă ea va urma comportamentul tatălui, cu o
atenuare a durităţii (aparente, uneori) a acestuia, totul va fi în favoarea celor pe care-i
creştem. Dacă mama intervine cu o îngăduinţă exagerată, crezând că ocroteşte astfel
vlăstarele sale, situaţia se va agrava şi nu va mai putea nimeni îndrepta răul făcut în
Însemne culturale – Antologie 2
- 314 -
educaţia celor mici. Copiii vor creşte rău şi vor deveni nişte rebuturi sociale, dacă nu
penale. Soţia bună face soţul şi copiii buni. Ea este o comoară pentru toţi.
NEPOTUL: Şi dacă un copil este rău din naştere?
BUNICUL: Poate ajunge un om normal la maturitate dacă în familie se
respectă regulile stricte: părintele ştie ce are de făcut, iar copilul de asemenea. De-
abia astfel dăm dreptate anticilor care spuneau că: „Mânzul rău poate deveni un cal
bun.”
NEPOTUL: E sigur că bunătatea face omul frumos. Dar frumuseţea cum îl
face?
BUNICUL: Poporul are multe învăţături în acest sens: „Frumuseţea fără
bunătate e ca vinul trezit.”, „Mai bine să fii bun decât frumos.”, „Bunătatea întrece
frumuseţea.” etc. Când îţi faci un prieten, când te căsătoreşti, sigur ar trebui ţinut
cont de aceste expresii. Facem noi, toţi, aşa ceva?
NEPOTUL: Şi dacă faci atâta bine, eşti întruchiparea bunătăţii, cine îţi va
mulţumi vreodată? Întreb eu ca reprezentant deplin al secolului al XXI-lea.
BUNICUL: În secolul trecut se auzea de expresia ,,Bine faci, bine găseşti.”
Îşi mai amintesc mulţi de ea? Eu cred cu îndărătnicie că aşa este. Pentru că tot ce
porneşte din inimă, fără interese meschine, trebuie să ajungă la acela care va
beneficia de gestul respectiv, indiferent cât de rău este acel om, acel mediu, acea ţară,
acea epocă... „Fă binele şi aruncă-l în mare. Dacă nu ţi-l înapoiază lumea, ţi-l va
aduce un peşte...” Da, binele se întoarce spre noi chiar când nu-l aştepţi, când crezi
că nu mai este posibil. Cu o condiţie: să-l fi făcut şi noi de câte ori am putut.
NEPOTUL: Este o legătură indestructibilă între bunătate şi blândeţe?
BUNICUL: Reuşeşti mai mult cu blândeţea decât cu violenţa, s-o
recunoaştem. Dar dacă un om plin de bunătate, având şi o funcţie mare, tratează cu
blândeţe şi pe cei răi, oare nu aduce daune morale dar şi materiale cetăţenilor buni?
Până unde poate merge bunătatea unui om? Atât de departe încât oamenii nu se mai
pot înrăi? După mine, doar zeii, care au fost creaţi special pentru bunătate, vor
rămâne doar buni! Pe când omul... Oricum, nimeni nu poate fi atât de rău, încât să nu
poată deveni bun într-o zi. Tolstoi răspundea la întrebarea dacă e om bun: „Să zic că
sunt un om bun, ar fi o lipsă de smerenie, deci nu sunt bun, să zic că sunt rău, ar fi o
poză! Adevărul este că sunt un om şi rău, şi bun... A fi bun înseamnă doar să doreşti
mai des să fi bun. Şi eu doresc aşa ceva...”
NEPOTUL: Dar ce-ai spune despre un om care a avut permanent ocazia să
facă rău şi nu l-a făcut?
BUNICUL: Acela, cu adevărat, a fost şi a rămas om. Ce am putea cere mai
mult de la această biată fiinţă? Şi atunci, n-ar trebui ca noi, toţi, de câte ori suntem
tentaţi să distrugem, să urâm, să invidiem, să bârfim, să ne calmăm şi să gândim mai
mult? Nimeni, niciodată nu merită să fie rău tratat! Dacă rămânem doar la acest
stadiu, considerăm că am făcut un bine. Făcând astfel, poate şi cei din jur ne vor
urma. Dacă nu fac binele în mod explicit, ei nu fac răul şi tot este un mare câştig. Să
îndemnăm pe oameni să fie buni şi, când simţim în ei o licărire de bunătate, să-i
încurajăm, să-i felicitam şi să-i stimulăm.
Însemne culturale – Antologie 2
- 315 -
Caracterul
FIICA: Tată, întotdeauna mi-ai spus că trebuie să respectăm doar caracterul
adevărat şi nu să ne prosternăm în faţa inteligenţei cuiva. De ce?
TATĂL: Motivul e şi nu e simplu, ţinând cont că un caracter rămâne cu o
condiţie: dacă l-ai avut. Iar acest caracter îţi dă o profundă libertate interioară care te
impulsionează să nu acţionezi niciodată arbitrar, ci, întotdeauna, să fii deasupra
principiilor arbitrariului şi să propovăduieşti şi să acţionezi în direcţia binelui
general.
FIICA: De obicei, ca o culme a paradoxului, omul cu un caracter puternic
nu-şi va mărturisi public greşelile, ci doar lui însuşi. E grav că s-a constatat această
situaţie tocmai la nişte fiinţe deosebite...
TATĂL: Mărturisirea în public nu-i accesibilă omului... sau nu oricărui om,
cât ar fi el de puternic. Iată, Iisus Hristos făcea parte dintr-o sectă a esenienilor, care
aveau ca principiu călăuzitor tocmai mărturisirea în public. Sigur este că secta nu era
foarte numeroasă, dar îmi închipui ce uşurare simţea omul care s-a destăinuit nu
numai preotului, ci întregii comunităţi. Urmau, după cum e şi normal, rugăciuni şi
suferinţe, iar sufletul devenea curat...
FIICA: Dar ce definiţie ai da caracterului, tată?
TATĂL: Psihologia, din câte am citit, ne spune să definim caracterul ca
totalitatea trăsăturilor relativ stabile ale personalităţii unui om, care îşi determină atât
atitudinea cât şi acţiunile sale în cadrul colectivităţii. Aşadar, am putea chiar
generaliza că omul cu caracter sau de caracter este doar acela care acţionează coerent
în comportamentul său individual dar, în acelaşi timp, el reprezintă partea luminoasă,
nobilă a umanităţii. Mă simt dator să mai adaug, deşi încă de la început ai atins şi tu
aceasta chestiune, că orice caracter fără inteligenţă sclipitoare poate realiza multe, în
schimb inteligenţa fără caracter nu va avea niciodată o valoare constantă şi adevărată.
Pentru că adevărata valoare a unui om este dată doar de caracterul său moral. În
astfel de împrejurări, deşi impresia generală e cu totul alta, contrară, bineînţeles,
deducem că doar caracterul contribuie substanţial la fericirea şi prosperitatea tuturor
şi nu, cum se crede, inteligenţa sau averea.
FIICA: Dar cum se formează caracterul?
TATĂL: Acest caracter nu se formează prin atât de menţionatele acţiuni
excepţionale în împrejurări excepţionale, ci doar prin acele deprinderi atât de
mărunte şi banale, care tulbură sau lasă liniştit traiul nostru cotidian. Da, nefiresc de
simplu. Esenţa caracterului am putea-o surprinde observând atent asemănarea omului
cu sine însuşi, punându-şi amprenta asupra acestuia şi formându-i un anumit stil, pe
care-l poartă. Şi Tudor Vianu spunea clar: „Stilul este omul!”
FIICA: Voinţa şi sentimentul, atât de legate între ele, pot fi egale în acelaşi
timp la un om de caracter?
TATĂL: Greu de ţinut în frâu aceste coordonate. Dar un caracter perfect
disciplinat poate să încerce. Şi acum revin iar la definiţia caracterului, care mă
obsedează. Oricare dintre noi, care vrea să aibă sau chiar are măcar o fărâmă de
caracter, poate să şi-l mărească, adăugându-i noi valenţe văzute la alţii. De aceea, a
Însemne culturale – Antologie 2
- 316 -
avea caracter presupune ca toate energiile tale să fie concentrate în dorinţa
debarasării de influenţele negative din exterior (uneori şi din interior), de a elimina
contradicţiile ce ne macină, de a milita pentru unitatea concepţiilor şi acţiunilor cu
scopul de a elimina defectele general umane, care sunt frica, laşitatea şi orgoliul
distrugător.
FIICA: Din ce-am observat, din ce mi-ai spus tu, tată, cei cu caracter au o
frumuseţe ce te atrage puternic, ca să nu mai vorbim de personalitatea lor deplin
formată şi afirmată. Frumuseţea şi personalitatea sunt şi mai luminoase atunci când
aceste fiinţe benefice urmăresc să-şi termine lucrul, opera începută.
TATĂL: Întrutotul de acord. „Fines coronat opus!” (Sfârşitul încoronează
opera) glăsuia filosoful…
FIICA: Dar dacă, printr-o minune, am da unui tânăr caracterul unui bătrân?
Ce s-ar întâmpla? Ar fi compatibil?
TATĂL: O greşeală ireparabilă! Conflictul ar apărea din primul moment
între vârstă şi caracter. Nimic mai dezastruos decât un astfel de transfer nefericit.
Nenorocirea ar fi şi mai mare dacă am da peste un caracter fără vlagă. Când viaţa
unei astfel de persoane va fi inundată doar de emoţii şi sentimente, nu cred că acel
individ va mai fi capabil măcar de o singură acţiune viguroasă, bărbătească.
FIICA: Şi atunci, au dreptate Goethe care afirma că omul este vrednic de
râs, sau Maiorescu, găsindu-l vrednic de plâns?
TATĂL: Tot antichitatea ne salvează iar şi iar. Protagoras ne-o
demonstrează: „Omul este măsura tuturor lucrurilor!”
FIICA: Şi totuşi, ca o curiozitate sau ca un fapt firesc, după unii, de ce
oamenii de caracter nu trăiesc de obicei în armonie?
TATĂL: Ba, aş continua eu, cei cu caractere diferite se detestă pur şi
simplu. Din păcate, trebuie să ne exprimăm nefavorabil despre astfel de oameni,
care, luaţi individual, sunt câteodată excepţionali. Dar i-aş îndemna pe toţi: Fiţi
toleranţi, stimaţilor, pentru că lumea este atât de variată încât în ea pot circula atât
monedele de aur cât şi cele de metal prost. Ca să cunoaştem astfel de fiinţe, cred că
ar trebui să revenim la definiţia caracterului (parcă am mai făcut-o de vreo două ori),
la moştenirea sau dobândirea lui. Astfel de teme de mare interes le-am auzit sau le-
am simţit atât la adolescenţi dornici să ajungă oameni de caracter, cât şi la maturii
trecuţi prin viaţă. Răspunsurile sunt diferite pentru că şi tema este complexă.
Caracterul ar fi produsul unor anumite epoci istorice, în care mentalităţile ar fi
hotărâtoare, ar fi conştiinţa cea mai desăvârşită a individualităţii noastre, cu
slăbiciunile şi virtuţile ei (Shopenhauer), ar fi o îndelungată şi nefericită experienţă a
deziluziilor şi nenorocirilor vieţii Se formează şi se modifică de-a lungul activităţilor
practice şi a experienţelor de viaţă, nu trebuie lăsat niciodată caracterul în voie, ci
trebuie dirijat spre partea morală, superioară a omului, ştiindu-se că nici vulpea
vicleană, nici leul cu răgetul puternic nu-şi pot schimba caracterul şi că numai la
oameni găsim atâtea caractere câţi indivizi etc.
FIICA: Caracterul, înţeleg, ne este dat şi trebuie, dacă-l avem, să-l păstrăm.
Întrebarea este: cât îl putem menţine?
TATĂL: Cu puterile noastre, strict măsurate, putem totuşi constata că
timpul este piatra de încercare a caracterului, că fără aceasta floare rară şi nobilă, în
Însemne culturale – Antologie 2
- 317 -
lumea de astăzi toată învăţătura, toată creaţia universală, totul, absolut totul se reduce
la o distracţie scurtă, de un egoism teribil. Un individ cu un caracter mizerabil, oricât
şi-ar ascunde fondul său adevărat, într-o zi va ieşi la iveală faţa-i reală. Ei, acest
caracter, oricât de bine s-ar purta altul cu el, îşi va descoperi până la urma urâţenia
sufletului. Un proverb ne întăreşte spusele: ,,Caracterul nu se schimbă prin povaţă,
apa oricât de fierbinte ar fi, în cele din urma se va răci!” Nenorocirea ne descoperă
adevărata faţă, pe când fericirea îl ascunde. Dar fericirea nu durează o veşnicie. Din
păcate...
FIICA: Cum ar putea (dacă se poate) să educăm caracterul?
TATĂL: Chiar din lecţiile copilăriei şi adolescenţei aflăm că, moştenind o
mare avere sau un nume ilustru, nu devenim pe loc mari personalităţi. Caracterul şi
mintea ne pot însă ajuta să ajungem în vârful ierarhiei, să fim respectaţi, chiar iubiţi.
Din ce am observat până acum, aş putea concluziona că orice (mai ales răul) se poate
atenua (doar atenua, atenţie!) prin educaţie. Cu cât educaţia este mai profundă şi
atenuarea defectelor din naştere este mai puternică. Auzind celebrul proverb
,,Cărbunele nu-şi pierde negreala, chiar spălat de mii de ori.” înţelegem rolul unei
trăsături fixate prin genă, dar şi speranţa adusă de educaţie. Oricum, greu este pentru
cineva să-şi depăşească propria natură, dar nu este imposibil. Natura umană este
astfel construită încât culege ierburi utile dar şi buruieni. Ideal ar fi să le îngrijim pe
primele şi să le distrugem pe celelalte. Cine însă ne învaţă să le recunoaştem? Iată,
din nou, rolul şcolii, educaţiei. Să arătăm cât mai des rolul primordial al şcolii în
formarea caracterului uman şi să sprijinim în orice împrejurare această instituţie,
care, din nefericire, a fost mai mereu a cincea roată la căruţa dezvoltării intelectuale a
poporului român.
FIICA: În această discuţie, ce rol acorzi, tată, norocului? Dacă are rost acest
cuvânt aici?
TATĂL: Aş spune că orice greşeală pricinuită de caracter poate avea
consecinţe grave asupra omului. Dacă, totuşi, nu se întâmplă nimic din toate acestea,
se datorează norocului.
FIICA: Dar putem lăsa nişte oameni, chiar un popor, la mâna unui noroc
orb?
TATĂL: A vedea şi a nu arăta greşelile celor din jur, înseamnă asumarea
tuturor consecinţelor ce vor veni. Aşa că a compara ghimpii unor caractere cu
ghimpii trandafirilor ne face să credem că merită o mică sângerare, durere, dacă
aceasta ar putea îndrepta, repara, măcar în parte, răul ce putea să vină.
FIICA: Tată, am citit undeva că ar fi mai multe feluri de caractere şi mi se
pare absurd. Greşesc eu cumva?
TATĂL: Eu am aflat că ar fi trei caractere şi sunt întrutotul de acord cu
împărţirea aceasta. Astfel, există un caracter pe care şi-l închipuie omul însuşi că-l
are, al doilea este cel care îţi este atribuit de cei din jur şi al treilea este acela pe care
nici persoana în cauză şi nici cei din jur nu-l pot explica. Acesta din urmă este şi
singurul adevărat.
FIICA: Aş vrea să încheiem rotund, ceea ce se întâmplă rar în dialogurile
noastre. Să revenim, prin urmare, la început, la comparaţia dintre caracter şi
inteligenţă. Credeam că exagerezi rolul caracterului, dar citind şi părerea lui
Însemne culturale – Antologie 2
- 318 -
Eminescu, este clar, tată, că ai avut dreptate. E drept că inteligenţa nu merită să stea
pe locul inferior decât în comparaţie cu un caracter adevărat. Martor ne este
Luceafărul poeziei româneşti: ,,Între inteligenţă şi caracter n-ar trebui alegere,
Inteligenţa se găseşte adesea, caracterul foarte rar.”
*din volumul „Generaţii – dialoguri necesare”, eseuri, 2007;
Însemne culturale – Antologie 2
- 319 -
Gina ZAHARIA
#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.
Data şi locul naşterii: 11.10.1963, Buzău;
Debut literar în reviste printate: Revista „Luceafărul”, 1997,
proză scurtă;
Cărţi publicate (cu ISBN):
- „Clipa de adevăr”, roman de dragoste, 1998;
- „Asasinul a fost prins în zori”, roman poliţist, 2000;
- „Crima de la ora zero”, roman poliţist, 2009;
- „Lanţuri”, versuri (grafică, Mihai Cătrună), 2011;
- „Reverie albastră”, versuri (pictură, Mihai Cătrună), 2013;
- „Ecou de rubin”, versuri, 2013;
- „Lacrima cu multe c(k)arate”, versuri, 2014;
- „Talazuri”, versuri, 2016;
- „Promisiunea de joi”, roman poliţist, 2016;
- „Nomade”, versuri, 2016;
- „La est de tine”, versuri, 2016;
Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):
- „Cu epigrama la asalt”, 1998;
- „Epigramişti români contemporani”, 2002;
- „Capricii efemere”, Cleopatra, 2011;
- „The art to be human”, Elveţia, 2011;
- „Amprente în versuri”, Fundaţia „Amprenta”, Buzău, 2012;
- „Meridiane Lirice – Antologie universală a poeziei româneşti
contemporane”, 2012;
- „Fântâni de gând prin uni...vers, antologia esenţelor”, 2012;
- „Însemnele unei tăceri”, 2012;
- „Harpa de argint”, 2012;
- „Infinitul iubirii”, 2013;
- „Arta de a fi uman”, ediţia a V-a, Canada, 2013;
- „Autograf pentru m(â)ine”, site Însemne Culturale, 2013;
- „Paşi în cetate”, Buzău, 2014;
- „Sărutul”, Târgu Jiu, 2015;
- Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, (9 ediţii);
- „Simplitatea risipirii”, 2015;
- „Astfel şi Altfel”, Deva, 2016;
- „Polenizare”, 2016;
Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):
- Diplomă de merit pentru contribuţia la îmbogăţirea patrimoniului literar
buzoian, Asociaţia culturală „Renaşterea Buzoiană”, 2003;
Însemne culturale – Antologie 2
- 320 -
- Diplomă de onoare pentru aportul deosebit la promovarea culturii în
spaţiul românesc, Fundaţia academică „Vasile Voiculescu”, Buzău (titlul de membru
de onoare al Fundaţiei), 2003;
- Diplomă pentru cea mai bună carte buzoiană a anului 2014, „Lacrima cu
multe c(k)arate”, Festivalul „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, 2015;
- Menţiune specială, Festivalul național de literatură „Agatha Grigorescu-
Bacovia”, Mizil, secţiunea poezie, 2015;
- Premiul al III-lea, Festivalul-concurs de literatură „Alexandru
Macedonski”, pentru volumul „Talazuri”, 2017 ş.a.;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Luceafărul”,
„Amprenta”, „Muntenia”, „Opinia”, Almanahul „Renaşterea buzoiană”, „Vitralii”,
„Salonul literar”, „Nomen Artis”, „Renaşterea culturală”, „Poliţia română”,
„Observator buzoian”, „Carambol” ş.a.;
Recenzii şi articole semnate de: Marin Ifrim, Dumitru Dănăilă, Nistor
Tănăsescu, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Mincă, Viorel Frîncu, Dumitru Ion Dincă,
Valeriu Nicolescu, Ion Romanescu, George Stroia, Vasilisia Lazăr, Ion Lazăr da
Coza, Sofia Sincă, Ileana Maria Belean, Rodica Lecu, Teo Cabel, Valentina Bucur
ş.a.
Magicianul
Sunt orfan. Nu mi-am cunoscut mama decât într-o noapte, în vis. I-am zis
femeia cu vioara. Am ales-o dintr-o mie de nimfe. Avea ochii mei, buzele şi inima
mea.
Stăteam rezemat de un copac, eram mic şi flămând. Cerul era întunecat şi
parcă dădea să plouă. Purtam o bască pe cap şi pantaloni scurţi, cămaşa nu mi-o
amintesc. S-a apropiat de mine şi mi-a întins ceva de mâncare. Nu ştiu ce era, dar m-
am săturat repede şi mi-a ajuns pentru tot restul vieţii. Nu am mai visat-o de atunci.
Am căutat acel copac zile întregi. Parcă-l vedeam la margine de râpă, dar dispărea
îndată...
– Hei, cu cine vorbeşti?
– Aici erai?! N-ar fi trebuit să mă asculţi! E povestea de dincolo de
zâmbetul meu...
– Oricare ar fi, ascunde-mă în ea. Să fiu acolo, cu tine.
***
Purtăm talismane la fel, din scânteieri multicolore. M-ai învăţat să-mi
ascund emoţiile într-o paradă a anotimpurilor, de acolo nu mi le poate fura nimeni,
nici măcar tu când negociezi cu iscoadele solare. Ai vrea să curgă peste galaxia mea,
să mă încurce în aşa fel încât să descompun tăcerile în sonete. Le-ai păstrat, le-am
păstrat şi eu.
Însemne culturale – Antologie 2
- 321 -
De fapt, toţi gheţarii sunt fosforescenţi. Aşa îi vedem. Din ei modelăm
figurine cu noi, le aşezăm în jurul unei mese, apoi ne prefacem că dormim. Eu
somnul tău, tu somnul meu. Adunăm fagurii ultimei veri şi promitem că asta nu e tot.
– Dacă ai fi să botezi un spin, ce nume i-ai pune?
M-ai luat în braţe şi ai tăcut. Apoi mi-ai desenat o stâncă. Doamne, am zis,
câţi alpinişti îşi vor fi strivit curajul să atingă cerul şi câţi au învăţat că un pumn de
verde face cât tot albastrul la un loc? Lângă ele sunt cănile de lut în care se adună
mărgeanul. Cred că am învăţat cum se face: trebuie doar să fii treaz puţin după
miezul nopţii şi să strigi atât de tare că ţi-e dor, încât să se arate fulgerul.
– Ehei, de câte ori am sărit în gol...
– Ultima dată aveai braţele pline de zgârieturi. Aşa... ca nişte fluturi.
– Lasă, că nici tu...
– Măcar am învăţat lupii să-şi vândă pădurile. Uneori am trişat. Cea mai
adâncă pădure am păstrat-o pentru mine. I-am dat un creion şi i-am spus să-şi adune
copacii. A început să taie pânze din frunze de stejar şi să le îndemne să migreze. Ştia
că din miezul lor vine muzica. Odată m-a prins inversându-i stările. Privirea ei m-a
înţepat. Nu mă putea vedea oricine. Singura sa reverenţă purta cele mai fine mănuşi.
În zori de zi le-am schimbat. Ba nu! Le-am dat pe câţiva bănuţi! Şi acum îi am în
buzunarul vremurilor bune!
Îmbrăţişarea mea e din puncte de suspensie. Prima dată mi-a fost mai greu.
Apoi am trecut-o peste ziduri, oricum eram nevoită să revin. Hainele, croite după
tipare serafice, lovesc ţărmuri îndrăgostite şi timide, ca mai apoi să le răsucească în
sezoane ploioase, punând deoparte o vorbă dulce.
– Dacă ai avea o eşarfă albă sigur ai arunca-o în mâl?!
– Am şters cu ea o lacrimă. Ajunge! Mai am doar una.
– Asta e. De unde nasturii tăi de nuferi?
– Cândva mi-ai promis că nu aşezi tâlhari pe drumurile suspendate. Sunt
pitici dar au vocea puternică. Dintr-un bemol pot invoca vulcani. Unul poartă mereu
o amuletă. Ăla mi-a cerut apă.
– Şi i-ai dat? Cum, i-ai dat?
– Am strâns pumnii şi am închis acolo toate urletele mele de drag.
– Magicianuleeeeeee!
O ceaţă nebună mi te-a luat și s-a făcut deodată un sat cu multe case, toate
încuiate.
Sigur una dintre ele va fi fost, într-o altă viaţă, casa noastră. Un străin
învăţa să înoate și își tot căra un lac după el. Era simpatic și mi-a amintit de tine.
Avea în palme ciorchini din viile noastre. Iar viile veneau în avalanşă... și vinul era...
magic...
Dar și avalanşele au rostul lor, desigur! Când se opresc la doar câţiva paşi
de mine, e ca și când am uitat cine sunt. Te simt respirând, arunci în stânga şi-n
dreapta cu zâmbete și-mi promiţi că mă vei lua cu tine la reprezentaţia dimineţilor cu
joben și frac. Că eu voi avea loja mea.
Aprind un chibrit. Suficient cât să aflu că aşteptările vin din alte fotografii.
Vin și pleacă. Unele mă ating, altele îmi şoptesc un descântec. La marginea
pământului roiesc mereu drumuri. Îmi spui că-s nomada care ştie să coboare ca o
Însemne culturale – Antologie 2
- 322 -
regină din căruţe cu coviltir. Din cărţile mele de joc ies vulturi perechi și se întrec în
glume. Eu nu glumesc. Nici nu caut urme de melc. Dacă sunt, sunt și gata!
Deşerturile, uneori pretenţioase, abia dacă își păstrează parfumul nisipului, dar le
pregătesc săli imense în care să-și invite speranţele și să le asigure că nordul are un
sceptru împrumutat, numai bun de urmat. Aici am inventat. Aşa faci și tu,
Magicianule! Am luat satul acela și l-am aşezat acolo, la tivul pământului. Poate n-au
fost decât câţiva metri, dar l-am fixat în coordonatele cele mai sigure, sau, cel puţin
așa am crezut. Uneori își aruncă săgeata peste zidurile despre care vorbeam mai
devreme. Vezi? De câte ori înaintez spre centrul gândului, mă trezesc în cuburi de
sticlă. Și de acolo direct într-un album. Dar dacă din această călătorie am parte
de mirodenii, de ce n-aş hrăni și îndrăgostiţii de pe altă planetă?
– Magicianule! Au trecut câteva veacuri și tu plimbi holdele alea în dublu
sens, de câte brazde paralele mai ai nevoie pentru a fi sigur că galeria orbilor se
deschide fix la ora de platină? Și de ce ai vocea răguşită când refrenul inimii tale își
coase notele de cer?
Am auzit că se poartă sârma ghimpată. Carapacea e un accesoriu. Dacă mai
adaugi și două safire, e perfect.
– Uneori am impresia că toate simfoniile întunericului sunt ale tale. Să nu
falsezi!
– Aaaa, aici erai? Vântul mi-a spus că te-a zărit învăţând cosaşii să-și poarte
lanţurile spre izbândă, de unde atâta pricepere?
– Crezi că m-a ascultat vreunul?
– Poate cel mai nou.
– Acela are de dus... Îmi place să-l văd cu mânecile în ţărână, într-o secundă
poate semăna toţi macii lumii.
– Chiar în fiecare din ei sunt eu?
– De ce nu-mi răspunzi? Sunt ori nu?
***
Când am întors capul nu mai era. Magicianul își uitase bagheta în inima
mea.
Un copil cu pantaloni scurţi și cămaşă de in avea în mână un colţ de pâine.
Din ochii lui se rostogoleau lacrimi. Una pentru mine, una pentru tine...
Marika
Dumnezeu uitase să-i aşeze culori în ochi, uitase să-i arate cum înfloresc
primăverile pe pământ, dar îi dăruise un har: cântecul. Prindea trilurile ciocârliei din
cel mai elegant concert şi era mândră de asta. Trăia într-o toamnă continuă, unde
ceaţa se încăpăţâna să-şi amestece nuanţele şi să-i picteze o lume necunoscută. Se
mişca prin ea, uneori alerga fără să-i pese dacă paşii ei duc spre peşteri ori spre
înălţimi. Singurătatea n-o speriase pe Marika. Fusese abandonată într-un orfelinat, nu
Însemne culturale – Antologie 2
- 323 -
ştia cine şi de ce a adus-o pe lume. Era oarbă. Nu văzuse niciodată soarele, dar îl
asocia cu o stare de bine. Nu văzuse niciodată zăpada, însă mama adoptivă îi
povestise că este ceva diafan, care acoperă lucrurile întunecate şi limpezi, deopotrivă.
Şi îi mai vorbise despre covorul de frunze care, în căderea lor, îşi cântă doina de
adio, că odată atinse de pământ îşi iau rămas bun de la ramurile prin care se zăreşte,
mereu, cerul.
Aşadar, norocul ajunsese la timp în viaţa ei. Crescuse, de la doi ani, într-o
familie frumoasă. Şi-a petrecut copilăria alături de sora sa, Daria, care a deschis ochii
pe Marika şi a îndrăgit-o mult, mai ales când a aflat că îi revenise sarcina s-o
însoţească peste tot. Astfel trecuseră douăzeci de ani, timp care i-a întărit
convingerea că, atunci când Dumnezeu îţi ia ceva, tot el îţi dăruieşte, în schimb, de
zece ori mai mult.
Se pregătise intens pentru „Festivalul Crizantemelor”. Primise încurajări de
la prietenii ei, unii cu deficienţe de vedere, autism, sau cu dizabilităţi fizice, toţi de la
„Clubul Pro Albastru” pe care-l frecventau de două ori pe săptămână. Aici învăţase
să cânte. Avusese instructori buni şi inimoşi, care îi întinseseră o scară. Ea trebuia să
urce, cu încredere. Aşa cum făcea de fiecare dată pe scenele unde concerta şi unde
era încurajată de aplauzele publicului. Cu siguranţă tot aşa va fi şi acum. Odată a
primit flori. Un buchet mare de trandafiri. Tare a regretat faptul că nu a putut vedea
persoana care i l-a dăruit, dar i-a simţit mângâierea şi strângerea de mână, venite din
suflet.
– Mulţumesc, i-a şoptit, niciodată n-am mai primit flori!
Nu a primit niciun răspuns. Dar nici ea nu adresase, de fapt, o întrebare. De
la Daria a aflat că era un tânăr. Altceva n-a ştiut să-i spună despre el.
„Vei fi cea mai frumoasă!” şi-a zis, în timp ce-şi trecea mâna prin păr, ca şi
cum şi l-ar fi aranjat puţin. „Probabil că sunt frumoasă…”, continuă pe un ton
dezamăgit. „Am auzit că oamenii nu seamănă unul cu celălalt, că avem înfăţişări
diferite, ca şi caracterul. Și nu o dată, ci de multe ori, dar cel mai tare îmi place să mi
se spună că vocea mea le umple inimile. Atunci simt adevărata frumuseţe!”
Noaptea a trecut ca o vulpe pe o pajişte cu flori. Emoţiile erau acoperite de
dorinţa de a urca pe scenă şi de a face să răsune oraşul acesta nou, pe care-l va vizita
în curând, şi despre care i se spusese că ar fi oraşul lui Bacovia. Atunci şi aici a auzit
recitând pentru prima dată, poezia „Plumb”. A simţit că-şi pierde aripile, că
întunericul se face şi mai negru, că ea este doar o gărgăriţă derutată, că trebuie să se
scuture de câteva ori să-şi revină.
Vocea ei umplu sala de aplauze. Rochia violet, părul lăsat pe umeri,
ochelarii care nu-i întinau surâsul, toate acestea îi aduceau strălucire. Din primul
rând, o urmăreau doi ochi căprui. O urmăreau cu atenţie, sorbindu-i fiecare gest.
Tare şi-ar fi dorit să vadă feţele celor care o aplaudaseră îndelung. Auzise
murmurul lor şi era fericită. Aşa se cheamă starea aceea de mulţumire, care te face să
pluteşti, şi tot aşa a părăsit scena, însoţită de sora ei, Daria.
După câţiva paşi s-au oprit. Cineva a strâns-o de mână.
– Daria, unde eşti?
– Sunt aici, a răspuns fata.
– Cine e lângă tine, lângă noi?
Însemne culturale – Antologie 2
- 324 -
– Un băiat, zise aceasta, chicotind.
O clipă s-a lăsat liniştea. Apoi a simţit parfumul trandafirilor care-i
umpleau, iarăşi, braţele. Erau aceiaşi şi totuşi alţii, dar dăruiţi la fel ca atunci: din
inimă. Inima unui necunoscut care o admira mai presus decât orice.
– Tu? Mi-ai adus iarăşi trandafiri?... Data trecută mi s-a spus că sunt roşii,
acum ce culoare au?
Necunoscutul continua să-i strângă mâna, fără niciun cuvânt, ca data
trecută. Între timp îşi începuse repertoriul o altă fată. Se auzeau, în jurul lor, şoaptele
spectatorilor.
– Cine eşti, şi de ce nu-mi vorbeşti? Îţi mulţumesc pentru gestul tău, îmi dai
mult curaj, dar mi-ar plăcea să ştiu ceva despre tine.
– Te-a întrebat cine eşti! a accentuat Daria, care făcuse ochii mari la această
neaşteptată scenă.
Acesta a surâs, a sărutat-o pe obraz şi a plecat. I-a lăsat un număr de
telefon, pe o carte de vizită. Se numea Dragoş Enache şi era instructor de dans la un
centru special pentru tineri cu dizabilităţi locomotorii. Era notat, desigur, şi numele
clubului, dar nu i se păru cunoscut.
În urma lui se aşternea dragostea. Marika citise în braille romane care o
duceau în călătorii superbe, printr-o forţă spirituală şi specială. Acum se întâmpla
acest fenomen venit din senin, se întâmpla şi îi stârnea dorinţe noi: de aşteptare, de
căutare, de nelinişte. „Dacă asta se cheamă iubire, înseamnă că Dumnezeu nu m-a
aruncat pur şi simplu pe o tablă de şah…” gândea tânăra.
Din seara aceea, Marika a devenit o altă persoană. Stătea ore întregi la
fereastra camerei şi „privea” în gol.
– Ce este în faţa mea? a întrebat-o într-o zi pe Daria. Ştiu, dar mai spune-mi
o dată.
– Depărtarea, îi răspunsese aceasta. Adică, e un câmp din care vor răsări, la
primăvară, multe flori.
Era clar. Depărtările sunt reci toamna, iar primăvara sunt roze. Până atunci
s-ar putea să îngheţe rădăcinile firave, dar tot va exista o sămânţă-două care să
bucure ochiul cuiva.
– Daria, era drăguţ băiatul care mi-a dăruit florile?
– Aşa... ca tine!
– Și eu cum sunt?
– Tu eşti... specială! Apoi a râs. Sigur te-ai îndrăgostit, nu-i aşa?
Nu îndrăznise până acum să-i mărturisească despre noile sentimente,
simţise ruşine şi teamă, dar fiindcă tot s-a prins Daria, de ce n-ar vrea să ştie mai
multe despre această nouă stare de beatitudine, care te duce şi te plimbă pe unde nu
te aştepţi?
– Ţi-a spus ceva, Daria?
– Nu.
– Nici tu nu l-ai întrebat?! Îl cunoşteai?
– Nu, nu-l cunoşteam! Însă, de când l-am zărit în primul rând, am ştiut că
trandafirii aceia erau pentru tine. Prea te sorbea din priviri. E misterios, dar îmi
place!
Însemne culturale – Antologie 2
- 325 -
– Bine. Acum lasă-mă singură, răutăcioaso!
– Te las cu necunoscutul tău, Marika. Sunt convinsă că va mai apărea el de
undeva!
N-a apărut în zilele și nici în săptămânile care au urmat. Or concertul de
primăvară ar fi avut loc abia după ce câmpia din faţa ferestrelor sale va fi fost plină
cu flori.
Într-o zi s-a hotărât să-l sune. A rugat-o pe Daria să-i formeze numărul de
telefon. I-a răspuns îndată, adică a simţit cum se lasă un altfel de linişte. Îi auzea
respiraţia care umplea depărtările, şi-l imagina în fel şi chip, ar fi vrut să-i întâlnească
iarăşi atingerea aceea fină care i-a stârnit primii fiori.
– Bună, sunt Marika, începu fata cu stângăcie. Mi-ai lăsat numărul de
telefon.
De undeva, parcă din mormânt, venea un oftat.
– Nu vrei să vorbeşti cu mine... Oare m-am înşelat? Am văzut că eşti
instructor de dans la un centru special, speram că într-o zi mă vei învăţa câţiva paşi...
Acum ştiu că toamna face daruri frumoase, dar triste!
Apoi a închis. Un gol îi umplu stomacul. Noaptea care a urmat i-a plimbat,
de mână, prin toate anotimpurile pământului.
După câteva zile a primit o scrisoare. Nimeni nu-i scrisese, niciodată. A
deschis-o cu emoţii. Nu îndrăznea să citească. Era un scris cu care era obişnuită din
cărţile ei.
Dragă Marika,
Trebuia să-ţi trimit această scrisoare. Îţi sunt dator. Dacă mireasma
trandafirilor pe care ţi i-am dăruit nu s-a disipat în cele patru zări, dacă mâna ta
mai păstrează o rază din căldura mea sufletească, înseamnă că nu m-ai uitat. S-ar fi
dorit stropită cu lacrimi de neputinţă, dar am stropit-o cu dor.
M-am bucurat când ţi-am auzit vocea şi m-am întristat la gândul că tu nu
vei avea niciodată ocazia s-o auzi pe a mea. Fiindcă nu ai avea ce. Cu alte cuvinte,
sunt fără glas. Mai precis, mut! Toate cuvintele pe care aş vrea să ţi le rostesc mi s-
au ascuns în inimă şi fac acolo un vacarm de nedescris. Dar au învăţat să-ţi
rostească şi să-ţi strige numele cu o sonoritate celestă...
PS: Dacă doreşti vreodată să te învăţ câţiva paşi de dans, nu uita că
trebuie să ne ţinem de mână!
dincolo de mine
o picătură a mai rămas din noi
oceanul întreg a secat i se văd hainele ponosite cu mânecile pe dos
în ele şi-au făcut cuib pescăruşii
Însemne culturale – Antologie 2
- 326 -
ni s-au umplut inimile de piraţi ce să ne mai fure când dragostea
are mormânt din pietre și trandafiri
în fiecare zi venim să mai zdrobim o stea
cu o forţă nebună...
mă rugam să nu te întorci să-mi aşezi picătura aceea în ochi
aş fi orbit iar mintea oarbă e mai puternică decât soarele de aceea zic
nici în coliba ta nu e pace am auzit ferestre spărgându-se
iar somnul tău se răstignise de ultimele zile cu noi
alergând să ne pierdem
ce frumos îți stă în cămaşa pe care ți-am dăruit-o să-ți înveleşti visele
am spălat-o în apă vie s-au umplut de ea mierle
și duminici necoapte
te-am întrebat de ce cântecul nostru şi-a făcut casă sub pământ
te-ai dus și mi l-ai adus
aveai braţe puternice aproape că l-ai strivit dar am înţeles
că toate rădăcinile sunt fiice înţelepte
apoi mi l-ai aşezat pe prag ai sărit peste el și ai lăsat lupii să-l urle
eu mergeam după tine și înaintea ta mergeam
dacă poţi face din iubirea mea o punte
caută râul care să-ți treacă dorul dincolo de mine
nu-ţi fie teamă
ia îmbrăţişările noastre și mergi la izbândă
vei avea nevoie de foc nu-ţi fie teamă
palmele mele au atins o vreme soarele apoi ţi l-au dat să-l sorbi
aşadar nicio rătăcire nu te va prinde
de vei obosi învaţă să-ți faci pat din stânci
doar ți-am arătat cum se împletesc zilele negre
nu le da cu piciorul se agaţă de tine ca pânza de păianjen
nu ştii de unde vin și încotro te duc
stai cu ele la masă îmbată-le cum te pricepi tu mai bine
doar așa le poţi arunca în prăpăstii
dacă zăreşti o nălucă peste dealuri
adu-i aminte ce desculţă a fost și cât a urcat să te caute
tu înhămai cai sălbatici ea îți aducea pumnul acela de jar
oh, cum o adorai că împrăştiase licurici pe poteci să poţi ajunge pe lună
aproape că a dispărut
a început să te încolţească frigul
Însemne culturale – Antologie 2
- 327 -
cu soarele în bagaje
încă mai văd imaginea aceea cu noi rostogolind soarele
voiam să-l ascundem undeva să fie al nostru în ceruri și pe ape
ce mici eram ce arşi și ce orbi
ne-am trezit într-un sanatoriu de lumină nu avea legătură cu intenţia
de a sfredeli pământul cu inima
eram nişte hoţi dar ne mândream că l-am înghesuit în bagaje
a doua zi ne-au forţat să ridicăm ziduri
să ne despărţim ca războiul de libertate
puneam cărămidă peste lacrimă apoi mă înălţam pe vârfuri să te văd
dar am rămas jumătate dincolo
și vântul a respirat prin plămânii mei
la început ne-a fost dor apoi frig
soarele se culcase în muzeul de peste drum dar ne privea pe furiş
când a văzut că devenim umbre
ne-a luat de mână și ne-a însoţit pe drumul orbilor
atunci am găsit cărţi poştale scrise în toate limbile pământului
niciuna nu ajunsese la mine
dragostea era captivă într-o plasă de fluturi
poarta de lângă rai
am mers prin păduri în flăcări drumul era plin de miere și furnici
trebuia să ajung la galeria minunilor de ceară
acolo viermele din mărul de lumină se răsucea într-o busolă derutantă
tocmai se derula un film cu violonistul anonim
mi-a rămas imaginea lui cu pasărea spin atingând pământul
am zăcut trei zile a patra am pus lacăt la inimă
aveam dulceaţa fragilor dar nu-mi era de ajuns
trepte de gheaţă mă împiedicau să ajung la tine
m-am transformat în vultur peste lanuri de maci am trecut
am zgâriat duminici întregi m-am hrănit o dată pe an
din fuioare de ceaţă mi-am învelit trupul
uneori simţeam mânecile prea strâmte
alteori mă dureau coatele de atâta mers pe furiş
de câteva ori am atins stânca-idol de fapt și eu eram o statuie nereuşită
lângă mine spadasinii aveau purgatoriul lor
Însemne culturale – Antologie 2
- 328 -
vis-a-vis o şcoală de blândeţe își deschidea ferestrele
alfabetul ei era tocit de încercări
am jurat să învăţ şerpii jocul peste prăpăstii
încă se mai aude scârţâind poarta cu miros de mentă
de lângă rai
golfuri flămânde
eram doi pescăruşi fosforescenţi
zburam deasupra Amazonului din când în când atingeam cu aripile umărul
lui Apollo
eu trăiam muzica valurilor tu îmbrăcai nopţi cu pelerine albastre
cineva trântea copaci peste maluri
așa am găsit muguri de care habar nu aveam
apoi am zărit oraşul de sub ape
cine ştie câţi prizonieri cântaseră la acelaşi pian cu noi
cine ştie câţi au mers prin păduri de cactuşi
cu tălpile goale
înainte de seceta boreală
important era să lăsăm urme pe care să nu le şteargă timpul
și am ajuns două golfuri flămânde
de câte ori a venit refluxul m-a găsit dormind
așa se face că nu ştiu cum e să-ți răpească cineva dragostea
din adâncuri
nici să tremure la gândul că singurul nostru acoperiş este cerul
de unde cad săgeţi
în care ne ţintuim focul
Însemne culturale – Antologie 2
- 329 -
Cuprins:
1. David Alexandru
2. Elena Agiu-Neacșu
3. Emilia Amariei
4. Carmen-Bernadeta Anghel
5. Camelia Ardelean
6. Gabriela Ana Bălan
7. Alexandru Bolache
8. Simion N. Baciu
9. Melania Briciu Atanasiu
10. Maria Elena Chindea
11. Tudor Cicu
12. Ana Cîmpeanu
13. Ionel Mony Constantin
14. Simion Cozmescu
15. Mihai Cătrună
16. Nuța Crăciun
17. Denisa Popa Curea
18. Ovidiu Cristian Dinică
19. Paul Alexandru Dolha
20. Agafia Drăgan
21. Gela Enea
22. Marius Csenger
23. Eftimie Gheorghe
24. Maria Giurgiu
25. Silvia Giurgiu
26. Vasilisia Lazăr
27. Ion Lazăr da Coza
28. Ica Matei
29. Rareș Kerekes
30. Valeria Merca
31. Elena Mititelu
32. Nicoleta Cătălina Munteanu
33. Angelina Nădejde
34. Mihaela Popa
35. Constanța Popescu
36. Adelaida Mateescu
37. Rodica Răpeanu
38. Sofia Sincă
39. Mariana Suciu
40. Culiță Ioan Ușurelu
41. Gina Zaharia