James Rachels

Egoismul psihologic este implicat în această eroare. întreaga noastră experienţă ne spune câ oamenii acţionează dintr-o mare varietate de motivaţii: lăcomie, mânie, pasiune, dragoste şi ură, ca sâ numim doar câteva. Uneori, oamenii se gândesc doar la ei înşişi. Alteori, nu se gândesc deloc la ei înşişi şi acţionează din grija pentru alţii. Distincţia obişnuita între egoism şi altruism îşi capătă sensul din acest contrast. Dar, apoi, egoismul psihologic ne spune câ, de fapt, nu există decât o singura motivaţie, egoismul, şi aceasta pare o nouă şi fascinanta revelaţie. Noi trebuie sâ ne fi înşelat înainte. Dar, pe măsură c e teoria se dezvoltă, se dovedeşte câ nu ne-am înşelat deloc. Adeptul egoismului psihologic nu neagă câ oamenii acţionează în varietatea de moduri în care s-a părut mereu câ acţionează. în sensul obişnuit al cuvântului, uneori oamenii sunt totuşi altruişti. Ca atare, adeptul egoismului psihologic nu a făcut altceva decât sâ-şi anunţe hotărârea de a interpreta comportamentul oamenilor într-un anume fel, indiferent de ce anume fac ei. Deci nimic din ceea ce ar putea face cineva nu ar conta ca dovadă împotriva ipotezei. Teza este de nerespins, pentru câ se dovedeşte a nu avea conţinut factual. Nu este deloc o nouă şi fascinantă revelaţie.

Nu afirm câ ipoteza bolii mintale a pseudopacienţilor sau cea a egoismului psihologic sunt, în sine, fârâ sens. Problema nu este atât a ipotezelor, cât a oamenilor care manipulează faptele pentru a fi în concordanţă cu aceste ipoteze. Personalul spitalului de boli nervoase, dar şi respectabilul Hobbes, ar fi putut permite unor fapte sâ poată conta ca fapte care le falsifică presupunerile. Atunci ipotezele lor ar fi avut sens, dar ar fi fost privite ca evident false. Acesta este un risc pe care trebuie să n i l asumăm. în mod paradoxal, dacă nu lăsam loc posibilităţii de a ne înşela în vreun fel, pierdem orice şansă de a avea vreodată dreptate.

Capitolul 6

Egoismul etic

O f e r e a propriei feric* este scopul «oral cel mai in.lt a, omului.

AynRand,

The Virtue of Selfislmess < 1961)

6.1. Există datoria de a contribui la eradicarea foametei?

în fiecare an, milioane de oameni mor din cauza subnutriţiei şi a problemelor de sănătate legate de ea. Foarte frecventa la copiii din ţările sărace este moartea prin deshidratare cauzată de diaree, aceasta fiind la rândul ei cauzată de subnutriţie. James Qrant, director executiv al UNICEF, estimează câ in jur de 15.000 de copii mor zilnic in acest fel. Aceasta înseamnă 5.475.000 de copii anual. Chiar dacă estimările sale sunt prea mari, totuşi numărul celor care mor este uimitor.

Aceasta ne pune nouă, celor din ţările bogate, o acută problemă morala. Noi cheltuim bani nu doar pentru necesităţile stricte ale vieţii, ci şi pentru nenumărate bunuri d e lux - automobile frumoase, haine sofisticate, casetofoane, distracţii, filme ş.a.m.d. în ţara noastră, chiar oamenii cu un venit modest se bucura de aceste lucruri. Problema este câ noi am putea renunţa la aceste bunuri de lux şi am putea dona banii pentru eradicarea foametei. Faptul că nu o facem sugerează câ noi considerăm bunurile noastre de lux mai importante decât hrana celor înfometaţi.

De ce îngăduim ca oamenii sâ moară de foame în condiţiile in care am putea sâ-i salvăm? Foarte puţini dintre noi chiar consideră câ bunurile noastre de lux sunt atât de importante. Dacă ni s-ar pune această întrebare direct, cei mai mulţi dintre noi ar fi puţin stânjeniţi şi ar răspunde câ, probabil, ar trebui sâ facem mai mult pentru eradicarea foametei. Explicaţia faptului câ noi nu facem acest lucru

este. cel puţin în parte, aceea că nu ne gândim aproape deloc la , i ( castă problemă. Trăind vieţile noastre confortabile, noi suntem efectiv izolaţi de ea. Oamenii înfometaţi mor departe de noi; nu-i vedem şi putem evita să ne gândim la ei. Iar când se întâmplă să ne gândim la ei, o facem în mod abstract, în termenii unor statistici lipsite de viaţă. Din păcate pentru cei înfometaţi, statisticile nu au prea multă putere de a motiva acţiunea.

Dar, iâsând la o parte întrebarea: de ce ne comportăm aşa?, să ne întrebăm mai degrabă care este datoria noastră. Ce ar trebui să facem? Ne putem gândi la această problemă în maniera concepţiei „simţului comun": moralitatea ne cere să cântărim interesele noastre prin comparaţie cu ale celorlalţi. în mod evident, preocuparea pentru propriile noastre interese este d e înţeles şi nimeni nu poate fi învinovăţit pentru că se îngrijeşte de propriile sale nevoi vitale. Dar, în acelaşi timp, nevoile altora sunt, de asemenea, importante, iar atunci când îi putem ajuta pe alţii - mai ales când este vorba de costuri mici pentru noi - trebuie s-o facem. Să presupunem că te gândeşti sâ cheltuieşti 10 dolari pentru a te duce la cinema şi atunci ţi se reaminteşte că s-ar putea cumpăra hrană pentru un copil înfometat cu cei 10 dolari. Astfel, tu ai putea face un mare serviciu copilului, plătind un preţ foarte mic. Morala simţului comun ar spune deci câ tu ar trebui, mai degrabă, sâ donezi banii pentru eradicarea foametei decât s ă i cheltuieşti la cinema.

Acest mod de a gândi implică o presupunere generală în legătură cu datoriile noastre morale: se presupune câ avem datorii morale faţă de alţi oameni - şi nu doar datorii p e care le creăm noi, de exemplu prin promisiunile pe care Ie facem sau prin contractarea unor împrumuturi. Avem datorii „naturale" faţă de ceilalţi, pur şi simplu pentru că sunt oameni care ar putea fi ajutaţi sau vătămaţi de acţiunile noastre. Dacă o anume acţiune ar ajuta (sau vătăma) alţi oameni, atunci acesta este un motiv pentru care ar trebui sâ facem (respectiv sâ nu facem) acea acţiune. Presupunerea simţului comun este- câ interesele altora, luate în sine, contează din punct de vedere moral.

Dar ceea ce pare de bun-simţ pentru cineva este o platitudine naivă pentru altcineva. Unii gânditori au susţinut câ, de fapt, nu avem nici o datorie „naturala" faţă de alţii. Egoismul etic susţine ideea câ fiecare persoană trebuie sâ-şi urmărească exclusiv interesul său propriu. Acesta este diferit de egoismul psihologic, care reprezintă o teorie despre natura umană, preocupată de modul în care se comportă oamenii - egoismul psihologic spune câ oamenii chiar îşi urmăresc, în realitate, propriile interese. Prin contrast, egoismul etic este o teorie

normativă - adică o teorie despre cum trebuie sâ ne comportăm. Făcând abstracţie de modul în care ne comportăm, egoismul etic. spune câ noi nu avem vreo altă datorie morală decât aceea de a face ceea c e este cel mai bine pentru noi.

Aceasta este o teorie incitantă. Ea contrazice câteva dintre opiniile noastre morale cele mai profunde - opinii susţinute de majoritatea dintre noi, în orice caz -, dar nu este uşor d e respins. Vom analiza cele mai importante argumente pro şi contra ei. Dacă se dovedeşte a fi adevărată, atunci, bineînţeles, acest lucru este extrem de important. Dar, chiar dacă se dovedeşte falsă, avem totuşi multe de învăţat din analizarea ei - putem, de exemplu, obţine o înţelegere a motivelor pentru care noi avem obligaţii faţă de alţii.

Dar, înainte de a cerceta argumentele, ar trebui sâ precizam mai clar ce anume susţine această teorie şi c e nu. în primul rând, egoismul etic nu spune că trebuie sâ ne urmărim şi propriile interese, dar sâ Ie sprijinim şi pe ale altora. Aceasta ar fi o concepţie comună, obişnuită. Egoismul etic este concepţia radicală conform căreia singura noastră datorie este aceea de a urmări propriile noastre interese . Con fo rm egoismului e t ic , nu există decât un singur principiu fundamental al conduitei, principiul interesului propriu, şi acest principiu însumează toate datoriile şi obligaţiile naturale ale omului.

Totuşi, egoismul etic nu spune nici că trebuie sâ eviţi acţiunile care îi ajuta pe alţii. Se poate întâmpla foarte bine sâ existe situaţii în care interesele tale sâ coincidă cu ale altora, astfel încât, ajutându-te pe line, ii vei ajuta şi pe alţii vrând-nevrând. Sau se poate întâmpla ca ajutorul dat altora să fie un mijloc eficient pentru a-ţi crea ţie însuţi un avantaj. Egoismul etic nu interzice astfel de acţiuni; de fapt, ar putea chiar sâ le solicite. Teoria doar insistă asupra faptului câ, în astfel de cazuri, binele adus altora nu este ceea ce face ca acţiunea sâ fie corecta. Ceea ce face o acţiune corecta este, mai degrabă, faptul că este în avantajul tău propriu.

în sfârşit, egoismul etic nu implică faptul câ, urmârindu-ţi propriile interese, trebuie sâ faci mereu ceea ce vrei sâ faci sau ceea ce-ţi procură cea mai mare plăcere pe termen scurt. Cineva poate sâ vrea ceva care sâ nu-i facâ bine sau care îi va cauza până la urmă mai multă durere decât plăcere - ar putea sâ vrea sâ bea mult sau sâ fumeze, sau sâ se drogheze, sau sâ-şi piardă cei mai buni ani la cursele de cai. Egoismul etic ar dezaproba toate acestea, în ciuda plăcerii de moment pe care e le o pot aduce. El susţine câ o persoană trebuie sâ facâ ceea ce este realmente în avantajul său pe termen lung. El susţine egoismul, dar nu aprobă nesăbuinţa.

78

6.2. Trei argumente în favoarea egoismului etic

Ce temeiuri pot fi aduse pentru a sprijini această doctrină? De ce ar crede cineva câ este adevărată? Din păcate, cel mai adesea ea este doar asertată; mai rar se incearcâ şi susţinerea ei cu argumente. Mulţi dintre susţinătorii ei par sâ considere adevărul ei evident în sine, astfel încât nu este nevoie de argumente. Când este susţinuta cu argumente, sunt folosite cel mai adesea trei linii de argumentare:

1. Primul argument are câteva variaţii, dar fiecare sugerează aceeaşi idee generală:

a. f iecare dintre noi este intim familiarizat cu propriile sale dorinţe şi nevoi individuale. Mai mult, fiecare dintre noi este singurul în măsură sâ urmărească în mod eficient împlinirea acestor dorinţe şi nevoi. în acelaşi timp, noi nu cunoaştem decât imperfect dorinţele şi nevoile altora şi nu suntem în poziţia necesară pentru a le duce la îndeplinire. Ca atare, daca mâ voi pune în postura de „paznic al fratelui meu", voi face această munca de cele mai multe ori prost şi voi sfârşi prin a face mai mult râu decât bine.

b. în acelaşi timp, linia de conduita ce are în vedere „grija pentru alţii" este adesea un amestec neplăcut în viaţa privată a altor oameni; este un tip de conduita în care te amesteci în treburile altora.

c. noi înjosim oamenii pe care îi facem un obiect al „carităţii" noastre; îi privăm de demnitatea personală şi respectul lor de sine. Oferta carităţii noastre spune, de fapt, câ ei nu sunt capabili sâ-şi poarte singuri de grijă; şi această afirmaţie se împlineşte prin sine -aceştia încetează sâ mai aibă încredere în ei înşişi şi devin dependenţi în mod pasiv de alţii. Acesta es te motivul pentru care cei c e beneficiază de „caritate" sunt, atât de des, mai degrabă ofensaţi decât recunoscători.

Toate acestea revin la a spune că tipul de conduită ce are în vedere „grija pentru alţii" este, prin însăşi natura sa, sortit eşecului. Dacă dorim sâ sprijinim în egală mâsurâ interesele tuturor, nu trebuie sâ adoptăm aşa-numitele politici altruiste de conduită. Dimpotrivă, dacă fiecare persoană îşi urmăreşte propriile interese, este mult mai probabil ca fiecare sâ o ducă mai bine, atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional. Astfel, Robert Q. Olson spune în cartea sa „Morala interesului propriu" (1965): „Un individ are cele mai mari şanse de a contribui la progresul societăţii prin urmărirea raţională a intereselor sale pe termen lung". Sau, în limbajul mai poetic al lui Alexander Pope:

„Dumnezeu şi natura cadrul general l-au zămislit. Iar dragostea de sine şi cea socială, identice le-au poruncit".

79

Este posibil sâ contrazicem acest argument pe baza câtorva temeiuri. Bineînţeles câ nimeni nu preferă încurcăturile, amestecul în vieţile altora sau privarea oamenilor de sentimentul lor de respect faţă de sine. Dar asta facem noi cu adevărat atunci când hrănim copiii flămânzi? Este oare vătămat copilul înfometat din Etiopia când „ne amestecăm" in „treburile lui", furnizându-i hrana? Mu prea pare sâ fie aşa. Putem lasa însă deoparte această obiecţie, căci acest mod de gândire, luat ca argument în favoarea egoismului etic, are un defect încâ şi mai mare.

Problema este câ el, în realitate, nu reprezintă deloc un argument pentru egoismul etic. Argumentul trage concluzia câ noi ar trebui sâ adoptăm anumite linii de conduita; şi, la suprafaţă, acestea par egoiste. Totuşi, motivul pentru care se spune câ trebuie sâ adoptam aceste linii de conduită este în mod hotărât neegoist. Motivul este unul care nu ar trebui sâ conteze pentru un egoist. Se spune câ trebuie sâ adoptam aceste linii d e conduită deoarece, făcând astfel, vom sprijini „progresul social" - dar, conform egoismului etic, acesta nu ar trebui sâ ne preocupe. Explicit, argumentul spune:

(1) Trebuie sâ facem ceea ce sprijină în egala mâsurâ interesele tuturor. (2) Interesele fiecăruia vor fi ce) mai bine sprijinite daca fiecare dintre

noi va adopta politica de urmărire exclusivă a propriilor sale interese.

(3) Deci fiecare dintre noi trebuie sâ urmărească exclusiv propriile

sale interese. Dacă acceptăm acest argument, atunci nu suntem deloc adepţi

ai egoismului etic. Chiar dacă am putea sfârşi comportăndu-ne ca nişte egoişti, principiul nostru fundamental ar fi unul al facerii de bine - facem ceea ce credem câ îi va ajuta pe toţi, nu doar ce credem câ este în folosul nostru. Ne dovedim a fi nişte altruişti cu o concepţie ciudată despre ce anume sprijină, de fapt, bunăstarea generala, mai

degrabă decât nişte egoişti. 2. Al doilea argument a fost avansat cu o oarecare forţă de Ayn

Rand, o scriitoare foarte puţin băgată în seamă de filosofii profesionişti, dar care totuşi a fost extrem de populara în campusurile universitare în anii '60 şi '70. Egoismul etic, în concepţia ei, este singura filosofic etică ce respecta integritatea vieţii umane individuale. Ea considera etica „altruismului" ca fiind o idee distructiva, atât pentru societate ca întreg, cât şi pentru indivizii din cadrul ei. Altruismul, potrivit modului ei de gândire, conduce la o negare a valorii individului. El spune unei persoane: „viaţa ta este doar ceva ce poate fi sacrificat". „Dacă un om acceptă etica altruismului", scrie ea, „prima Iui grijă nu este cum sâ-şi trăiască viaţa, ci cum sâ o sacrifice." Mai mult, cei care promovează

.K i .istă idee nu sunt demni nici de dispreţ - ei sunt nişte paraziţi care, • li-t.ii s.i imim < ascâ pentru a-şj construi şi susţine propriile vieţi, mai degrabă le sug sângele celor ce fac acest lucru. Ea mai scrie:

„Paraziţii, haimanalele, hoţii, bestiile şi criminalii nu pot aduce nici un folos unui om; tot astfel, acest om nu poate avea nici un folos de pe urma traiului intr-o societate adaptată mai curând nevoilor, cerinţelor şi protejării acestora, o societate care il tratează pe el ca pc un animal de sacrificiu şi îl pedepseşte pentru virtuţile sale, pentru a i putea răsplăti pe aceştia pentru viciile lor-adică într-o societate bazată pe etica altruismului."

Prin „sacrificarea vieţii cuiva", Rand nu înţelege neapărat ceva atât de dramatic ca moartea. Viaţa unei persoane consta (parţial) in angajarea în diferite proiecte şi în câştigarea şi producerea de bunuri. Sâ ceri unei persoane sâ-şi abandoneze proiectele sau sâ renunţe la bunurile sale este, de asemenea, o încercare evidentă de „a-i sacrifica viaţa". Mai departe, de-a lungul scrierilor sale, Rand sugerează, de asemenea, câ exista o baza metafizică pentru etica egoistă. într-un fel, este singura etică care ia în serios realitatea persoanei individuale. Ea deplânge „gradul enorm în care altruismul a ajuns sâ erodeze capacitatea oamenilor de a înţelege ... valoarea unei vieţi individuale; el scoate la lumină o minte din care realitatea fiinţei umane a fost ştearsă".

Dar cum rămâne cu oamenii înfometaţi? Se poate argumenta, ca răspuns, câ egoismul etic „scoate la iveală o minte din care realitatea unei fiinţe umane a fost ştearsă" - şi anume acea fiinţă umana care moare de foame. Rand citează aprobator răspunsul evaziv dat de una dintre susţinătoarele ei: „Odată, când a fost întrebată de un student: «Ce se va întâmpla cu săracii... ?>•, Barbara Brandon a răspuns: «Dacă fu vrei să i ajuţi, nimeni nu te va opri»".

Cred câ toate aceste remarci sunt părţi ale unui singur argument, care poate fi rezumat astfel:

(1) O persoană nu are decât o viaţă de trăit. Dacă punem vreo valoare pe individ - adică daca individul are vreo valoare morală - , atunci trebuie sâ fim de acord că aceasta viaţă are o valoare supremă. La urma urmei, ea reprezintă tot ce este şi tot ce are individul.

(2) Etica altruismului priveşte viaţa individului ca pe ceva ce el trebuie sâ fie pregătit sâ sacrifice pentru binele altora.

(3) Ca atare, etica altruismului nu ia în serios valoarea individului uman. (4) Egoismul etic, care permite fiecărei persoane sâ-şi privească propria

viaţă ca având o valoare fundamentala, ia în serios individul uman - de altfel, este singura filosofie care face acest lucru.

(5) Astfel, egoismul etic reprezintă filosofia care trebuie acceptată.

Problema în legătura cu acest argument, după cum aţi putut remarca deja, este aceea câ el se bazează pe o descriere a alternativelor într-o manieră foarte radicală. „Etica altruismului" este considerată a fi o filosofie atât de radicală încât nimeni, cu posibila excepţie a anumiloi călugări, nu ar putea sâ o considere convenabila. Aşa cum il prezintă Ayn Rand, altruismul implică faptul câ propriile noastre interese nu au nici o valoare şi câ orice cerere venită din partea altora necesită sacrificarea acestor interese. Dacă aceasta este alternativa, atunci orice altă concepţie, inclusiv egoismul etic, va părea bună prin comparaţie. Dar aceasta nu prea este o descriere corectă a alternativelor. Ceea ce am numit „concepţia simţului comun" se plasează undeva între cele două extreme. Ea afirmă câ atât interesele proprii, cât şi cele ale altora sunt importante şi trebuie cântărite prin comparaţie. După ce au fost cântărite, uneori se dovedeşte câ trebuie sâ acţionezi in interesul altora; alteori se dovedeşte câ trebuie sâ ai grijă de tine însuţi. Aşa încât, chiar dacă argumentul randian respinge „etica radicala a altruismului", nu rezultă de aici câ trebuie sâ acceptăm cealaltă extremă, a egoismului etic.

3. A treia linie de argumentare are o turnură oarecum diferită. Egoismul etic este prezentat de obicei ca fiind o filosofie morala revizionistă, adică o fi losofie pentru care concepţi i le morale ale simţului comun sunt greşite şi trebuie schimbate. Totuşi, este posibil sâ interpretam egoismul etic într-o manieră mai puţin radicală, ca fiind o teorie care acceptă morala simţului comun şi oferă o descriere surprinzătoare a fundamentului ei.

Interpretarea mai puţin radicală este următoarea: în viaţa de zi cu zi, noi admitem câ suntem obligaţi sâ respectăm anumite reguli. Trebuie sâ evităm sâ facem râu altora, trebuie sâ spunem adevărul, sâ ne ţinem promisiunile ş.a.m.d. La prima impresie, aceste datorii par foarte diferite una de alta. Par sâ aibâ foarte puţine în comun. Totuşi, din punct de vedere teoretic, ne putem întreba daca nu există vreo unitate ascunsa în spatele acestui amestec de datorii diferite. Din punct de vedere teoretic, cu cât este mai mic numărul de principii fundamentale, cu atât mai bine. Cea mai buna situaţie ar fi cea cu un singur principiu fundamental, din care sâ poată fi derivat tot restul. Astfel, egoismul etic ar fi teoria potrivit căreia toate datoriile noastre sunt, în ce le din urmă, deduse dintr-un singur principiu fundamental

al interesului propriu. Interpretat astfel, egoismul etic nu este o doctrină chiar atât de

radicală. El nu pune la îndoială morala simţului comun; doar încearcă sâ o explice şi sâ o sistematizeze. Şi face o treabă surprinzător de bună. Poate oferi explicaţii plauzibile pentru datoriile amintite mai sus, şi încă şi mai mult:

a. Dacă ne facem un obicei din a face lucruri ce sunt vătămătoare pentru alţii, oamenii nu se vor da înapoi sâ facâ lucruri care ne vor vătăma p e noi. Vom fi ocoliţi şi desconsideraţi, ceilalţi nu se vor împrieteni cu noi şi nu ne vor ajuta la nevoie. Dacă atacurile noastre împotriva celorlalţi sunt suficient de serioase, putem chiar sâ ajungem in închisoare. Astfel, este in interesul nostru sâ evitam sâ-i vâtâmâm pe ceilalţi.

b. Daca îi minţim pe ceilalţi, vom suporta toate consecinţele negative ale unei proaste reputaţii. Oamenii nu vor avea încredere în noi şi vor evita sâ facâ afaceri cu noi. Adesea, vom avea nevoie ca ceilalţi sâ fie sinceri cu noi, dar nu prea ne putem aştepta ca ei sâ se simtă obligaţi sâ fie sinceri cu noi când ei ştiu câ noi nu am fost astfel cu ei. Aşadar, este în avantajul nostru sâ spunem adevărul.

c. Este, de asemenea, în interesul nostru sâ putem stabili cu ceilalţi acorduri reciproc avantajoase. Pentru a avea foloase din aceste acorduri, trebuie sâ ne putem baza pe faptul câ ceilalţi vor respecta învoiala pe care o facem cu ei - trebuie sâ ne bazam pe faptul câ îşi vor ţine promisiunile faţă de noi. Dar cu greu am putea sâ ne aşteptăm ca ceilalţi sâ-şi respecte promisiunile faţa de noi, daca noi nu suntem dispuşi sâ ni le respectăm pe ale noastre faţa de ei. Deci, din punctul de vedere al interesului personal, trebuie sâ ne respectam promisiunile.

Urmând această linie de argumentare, Thomas i lobbes a sugerat câ principiul egoismului etic conduce la Regula de Aur: ar trebui „sâ le facem celorlalţi (b ine)" deoarece, daca o facem, e mai probabil ca şi ceilalţi „sâ ne facâ nouă (bine)".

Reuşeşte acest argument sâ impună egoismul etic ca o teorie morală viabilă? După părerea mea, cel puţin, el reprezintă cea mai bună încercare în acest sens. Dar există doua obiecţii serioase la adresa lui. în primul rând, argumentul nu demonstrează chiar atât de mult pe cât ar trebui sâ demonstreze. Cel mult, demonstrează ca o regulă generală câ este in avantajul nostru sâ evitam sâ-i vâtâmâm pe alţii. Dar nu arată câ e întotdeauna aşa. Şi nu ar putea demonstra câ, deşi a evita sâ-i vâtâmâm pe alţii este de obicei în avantajul nostru, uneori nu este astfel. Uneori, putem chiar câştiga comportându-ne râu faţă de o altă persoană. în acest caz, datoria de a nu vătăma altă persoana nu ar putea fi dedusa din principiul egoismului etic. Astfel, se pare câ nu toate datoriile noastre morale pot fi explicate ca fiind derivabile din interesul propriu.

Dar sâ lâsâm acest lucru la o parte. Mai rămâne totuşi o întrebare şi mai fundamentala ce poate fi pusă în legătura cu teoria propusă. Sâ presupunem câ este adevărat câ, de exemplu, contribuţia cu bani la eradicarea foametei este cumva în avantajul nostru propriu. Nu

rezulta de aici câ acesta este singurul temei, sau chiar temeiul i el mai important, pentru care această faptă este bună din punct de vedere moral. (De exemplu, temeiul cel mai important ar putea fi ajutorarea oamenilor înfometaţi. Faptul câ a acţiona astfel este, de asemenea, in propriul avantaj, poate fi doar un considerent secundar, mai puţin important.) A demonstra câ s-ar putea deduce această datorie din interesul propriu nu dovedeşte câ interesul propriu este singurul temei al acestei datorii. Egoismul etic ar putea fi considerat o teorie plauzibila doar dacă se acceptă şi o altă afirmaţie - şi anume câ nu există alt temei al donaţiei în afara interesului propriu.

6.3. Trei argumente împotriva egoismului etic

Egoismul etic a chinuit filosofia morala a secolului XX. Nu a fost o doctrina populară; cei mai importanţi filosofi au respins-o. Dar e,i nu a fost niciodată foarte departe de gândurile lor. Deşi nici un gânditor consecvent nu a apârat-o, aproape toţi au simţit nevoia sâ explice de ce o resping - ca şi cum posibilitatea ca ea sâ fie corectă ar fi atârnat în aer, ameninţând sâ le înăbuşe propriile idei. Dezbătând meritele diferitelor „respingeri" propuse, filosofii au revenit la aceasta

doctrină necontenit. Următoarele trei argumente sunt tipice pentru respingerile ce au

fost propuse de filosofii contemporani. 1. în cartea sa The Moral Point of View ( 1958 ) , Kurt Baier

argumentează câ egoismul etic nu poate fi corect, deoarece nu poate oferi soluţii în cazul conflictelor de interese. Avem nevoie de reguli morale, spune el, doar pentru câ, uneori, interesele noastre intra în conflict. (Daca ele nu ar intra niciodată în conflict, atunci nu ar exista probleme de rezolvat, aşadar nu ar fi nevoie de tipul de îndrumare pe care-l oferă moralitatea.) Dar egoismul etic nu ne ajută sâ rezolvăm conflictele de interese; el doar Ie intensifică. Baier argumentează în favoarea acestei idei prezentând un exemplu imaginar:

„Sâ presupunem câ Bşi K sunt candidaţi la preşedinţia unei anume ţări şi să presupunem câ este in interesul fiecăruia să fie ales, dar că doar unul poate câştiga. Atunci ar fi in interesul lui B, dar contrat interesului lui l\, dacă Bârfi ales, şi viceversa, şi deci in Interesul lui B, dar contrar interesului lui K. dacă ar fi lichidat K, şi viceversa. Dar de aici rezulta câ B trebuie sâ-l lichideze pe K, câ este greşit daca B nu face acest lucru, câ B ••nu-şi face datoria» până nul lichidează pe K; şi viceversa, in mod similar, K, ştiind câ propria sa eliminare este în interesul lui Bşi, deci, anticipând încercările lui B de a se asigura de aceasta eliminare, trebuie sâ ia măsuri pentru a

zădărnici aceste încercări. Ar fi greşit din partea lui dacă nu ar face acest lucru. CI nu »îşi face datoria» până când nu este sigur câ-l opreşte pe B... Aceasta este, evident, o situaţie absurdă. Asta pentru că morala este menită să fie aplicată exact în astfel de cazuri, şi anume acelea in care interesele intră in conflict. Dar dacă perspectiva moralei ar fi aceea a interesului propriu, atunci nu ar exista soluţii morale pentru conflictele de interese."

Demonstrează acest argument câ egoismul etic este inacceptabil? Da, dacă este acceptată concepţia despre morala la care el face apel. Argumentul presupune câ o morală eficientă trebuie sâ furnizeze soluţii în cazul conflictelor de interese, astfel încât toţi cei implicaţi sâ poată trăi în armonie. Conflictul dintre B şi K, de exemplu, ar trebui astfel rezolvat încât ei sâ nu mai fie învrăjbiţi unul contra altuia. (Unul nu ar trebui sâ aibă vreo datorie pe care celălalt sâ trebuiască s-o împiedice.) Egoismul etic nu face acest lucru şi, dacă gândeşti câ o teorie etică ar trebui sâ o facă, atunci nu vei considera câ egoismul etic este o teorie acceptabilă.

Dar un apărător al egoismului etic poate răspunde câ e/nu acceptă aceasta concepţie despre morală. Pentru el, viaţa reprezintă în esenţă o lungă serie de conflicte din care fiecare persoana se străduieşte sâ iasă învingătoare,- şi principiul pe care el îl acceptă - principiul egoismului etic - pur şi simplu îmboldeşte pe fiecare sâ facâ tot posibilul pentru a învinge. Conform concepţiei sale, moralistul nu es te asemen i unui j u d e c ă t o r în sala de tribunal care rezo lvă conflictele. El este mai degrabă precum arbitrul din ringul de box, care. Ia începutul meciului, îl îndeamnă pe fiecare combatant sâ lupte cât mai bine. Astfel, conflictul dintre B şi K nu va fi „rezolvat" prin aplicarea vreunei teorii etice, ci prin câştigarea bătăliei de către unul sau altul. Egoistul nu va fi stânjenit de acest lucru - dimpotrivă, el va considera câ aceasta este o concepţie realistă despre natura lucrurilor.

2. Unii filosofi, inclusiv Baier, au adus egoismului etic o învinuire încă şi mai serioasă. Ei au argumentat că este o doctrină inconsistentă din punct de vedere logic - adică, spun ei, ea duce la contradicţii logice. Dacă acest lucru este adevărat, atunci ea este într-adevâr o teorie greşită, deoarece nici o teorie nu poate fi adevărata dacă este autocontradictorie.

Sâ luam din nou exemplul cu B şi K. După cum explică Baier situaţia lor grea, este în interesul lui B sâ-l omoare pe K şi, evident, este în interesul lui K sâ-l impiedice. Dar, spune Baier:

-Dacă K îl împiedică pe ti sâ-l omoare, acţiunea lui trebuie să fie

pe B sâ facâ ce trebuie, datoria lui, şi este greşit ca B sâ nu o facâ; pe de altă parte, nu este greşită, pentru câ ea reprezintă ceea ce trebuie sâ facă K, adică datoria lui, şi ar fi greşit ca el sâ nu o facâ. Dar una şl aceeaşi acţiune nu poate fi (din punct de vedere logic) atât greşită, cât şi corectă din punct de vedere moral."

Demonstrează acest argument câ egoismul etic este inacceptabil? La o prima impresie, el pare convingător. Totuşi, este un argument complex, şi, astfel, este nevo ie sâ-i expunem fiecare pas stabilit separat. Apoi, vom fi în măsură sâ-l evaluăm. Explicit, argumentul arata în felul următor:

(1) Sâ presupunem câ este datoria fiecărei persoane sâ facă ceea ce este in interesul său în cea mai mare măsură.

(2) Este în interesul lui B sâ-l lichideze pe K. (3) Este în interesul lui K sâ-l impiedice pe B sâ-l lichideze. (4) Deci datoria lui B este de a-l lichida pe K, şi a lui K - de a-l

împiedica pe B sâ facâ acest lucru. (5) Dar este greşit sâ împiedici pe cineva sâ-şi facâ datoria. (6) Deci este greşit ca persoana K sâ-I împiedice pe B sâ o lichideze.

(7) Deci este greşit şi nu este greşit ca persoana K sâ-I impiedice pe

B s-o lichideze.

(8) Dar nici o acţiune nu poate fi în acelaşi timp greşită şi corectă -

aceasta este o autocontradicţie. (9) Deci presupunerea de la care am p leca t -ş i anume câ este datoria

fiecărei persoane de a face ceea ce este în interesul sâu în cea mai mare măsura - nu poate fi adevărată. Când argumentul este expus astfel, putem sâ-i vedem hiba

ascunsa. Contradicţia logica - este greşit şi nu este greşit ca persoana K sâ-l împiedice pe B s-o lichideze - nu rezultă doar din principiul ego i smulu i e t i c . Rezul ta din aces t pr incip iu şi din premisa suplimentară redata în pasul cu numărul (5) - şi anume câ „este greşit sâ împiedici pe cineva sâ-şi facâ datoria". Astfel, noi nu suntem constrânşi de logica argumentului sâ respingem egoismul etic. In schimb, am putea pur şi simplu sâ eliminăm premisa suplimentară, şi contradicţia ar fi evitată. Cu siguranţă, adeptul egoismului etic. asta ar vrea sâ facâ, deoarece el nu ar spune niciodată, fără rezerve, câ este întotdeauna greşit sâ împiedici pe cineva sâ-şi facâ datoria. El ar spune, în schimb, câ dacă trebuie să împiedici pe cineva sâ-şi facâ datoria depinde în întregime de faptul dacă, prin aceasta, faci ceea ce iţi serveşte cel mai bine interesele. Indiferent dacă considerăm câ

ar, James Rachels

.K ci.sta este o concepţie corectă, ea este, cel puţin, o concepţie Consistentă, şi astfel această încercare de a-l găsi pe adeptul egoismului etic vinovat de autocontradicţie eşuează.

3. în sfârşit, ajungem şi la argumentul care, cred eu, se apropie cel mai mult de o respingere completă a egoismului etic. CI este, de asemenea, şi cel mai interesant dintre argumente, deoarece el oferă şi cea mai bună înţelegere a motivului pentru care interesele altor oameni ar trebui să conteze pentru un agent moral.

Înainte de a expune acest argument, trebuie să aruncăm o scurta privire asupra unei idei generale despre valorile morale. Sâ lăsăm deci deoparte pentru puţin egoismul etic şi sâ analizam această chestiune înrudită.

Exista o întreagă familie de concepţii morale care au următorul lucru în comun: toate implică separarea în grupuri şi afirmarea faptului câ interesele unor grupuri contează mai mult decât ale altora. Rasismul este cel mai evident exemplu; el implică separarea oamenilor în grupuri în funcţie d e rasa şi alocarea unei mai mari importanţe intereselor unei rase decât celor ale altora. Rezultatul practic este câ membri i rasei apreciate trebuie trataţi mai bine decât ceilalţi. Antisemitismul funcţionează la fel, şi tot astfel poate funcţiona şi naţionalismul. Oamenii cu astfel de concepţii vor gândi în ultima instanţă: „Rasa mea contează" sau „Cei care cred în religia mea contează mai mult" sau „Ţara mea contează mai mult" ş.a.m.d.

Pot fi aparate astfel d e concepţii? Cei care le acceptă nu sunt, de obicei, prea interesaţi de argumente - rasiştii, de exemplu, încearcă foarte rar sâ o fere temeiuri raţionale pentru poziţia lor. Dar să presupunem câ ar dori acest lucru. Ce ar spune ei?

Exista un principiu general care se opune apărării unor concepţii de acest fel, şi anume: Putem justifica faptul câ tratăm oamenii în mod diferit doar daca putem arăta câ există o diferenţă Iactuală între ei care să tîe relevantă pentru justificarea diferenţei de tratament. De exemplu, dacă o persoană este admisă la facultatea de drept şi alta este respinsă, acest lucru poate fi justificat arătând câ primul a terminat liceul cu rezultate bune şi câ a obţinut notă mare la testul de admitere. însă, dacă amândoi au terminat liceul cu note bune şi au obţinut note bune la examenul de admitere - altfel spus, dacă ei sunt, sub toate aspectele relevante, la fel de bine pregătiţi - , atunci este pur şi simplu arbitrar sâ fie admis doar unul dintre ei.

Poate sâ arate rasistul care sunt diferenţele între, sâ zicem, albi şi negri care sâ justifice tratamentul lor diferit? în trecut, rasiştii au încercat uneori sâ facâ acest lucru, descriindu-i pe negri ca fiind proşti, neambiţioşi etc. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci ar putea fi

INTRODUCERE fn ETICA 87

justificat tratamentul diferit, cel puţin in anumite circumstanţe. (A( esta este scopul profund al stereotipurilor rasiste - de a furniza „diferentele relevante" necesare pentru a justifica diferenţele de tratamenl.) Dar, evident, acest lucru nu este adevărat şi, de fapt, nu există astfel de diferenţe generice între rase. Astfel, rasismul este o doctrină arbitrară, deoarece susţine tratamentul diferit al raselor, deşi nu există diferenţe între ele care sâ-1 justifice.

Egoismul etic este o teorie morală de acelaşi tip. El susţine câ fiecare dintre noi împarte lumea în doua categorii de oameni - noi înşine şi restul - şi câ noi privim interesele celor din primul grup ca fiind mai importante decât cele ale celor din al doilea grup. Dar oricare dintre noi poate pune intrebarea: care este diferenţa dintre mine şi alţii care justifică plasarea mea în această categorie specială? Sunt eu mai inteligent? Mâ bucur eu de viaţă mai mult? Sunt realizările mele mai mari? Am eu nevoi sau capacităţi atât de diferite de cele ale altora? Ce anume mâ face să fiu atât de deosebit? Daca nu exista un răspuns, se dovedeşte câ egoismul etic este o doctrină arbitrară în acelaşi fel în care şi rasismul este arbitrar.

Argumentul este următorul:

(1) Orice doctrina ce atribuie o mai mare importanţă intereselor unui grup decât celor ale altui grup este inadmisibil de arbitrara daca nu există vreo diferenţă între membrii grupurilor care sâ justifice tratamentul lor diferit.

(2) Egoismul etic ar vrea ca fiecare persoană sâ atribuie o importanţa mai mare propriilor sale interese decât intereselor altora. Dar nu există vreo diferenţă generică între mine şi alţii, la care fiecare să poată apela, diferenţă care sâ justifice diferenţa de tratament.

(3) Deci egoismul etic este arbitrar într-un mod inadmisibil.

Şi aceasta, în afară de argumentarea împotriva egoismului etic,

mai aruncă şi o lumină asupra problemei: de ce ar trebui sâ ne pese

de ceilalţi. Trebuie sâ ne pese de interesele altor oameni chiar din acelaşi

motiv pentru care ne pasă de propriile noastre interese; deoarece nevoile şi dorinţele lor sunt comparabile cu ale noastre. Sâ mai luăm în considerare, încâ o dată, oamenii înfometaţi care ar putea fi hrăniţi daca noi am renunţa la unele dintre bunurile noastre de lux. De ce sâ ne pese de ei? Ne pasă de noi inşine - daca noi am fi fost înfometaţi, am fi fost în stare de orice pentru a obţine hrană. Dar care este diferenţa dintre ei şi noi? îi afectează pe ei foamea într-o mai mică mâsurâ? Sunt ei, în vreun fel, mai puţin merituoşi decât noi? Daca nu putem

88 James Rachels

găsi vreo diferenţă relevantă între ei şi noi, atunci trebuie să admitem că, dacă nevoile noastre trebuie satisfăcute, tot astfel trebuie sâ fie şi ale lor. Exact înţelegerea faptului câ suntem asemănători unii cu alţii este motivul profund pentru care morala trebuie sâ includă o oarecare recunoaştere a nevoilor celorlalţi şi pentru care, deci, egoismul etic eşuează ca teorie morală.