ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALEFACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

PROGRAMUL DE MASTER DE APROFUNDARE – GEOPOLITICĂPROGRAMUL DE MASTER DE APROFUNDARE – GEOPOLITICĂ

ŞI RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALEŞI RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

RăzboiulRăzboiul

PeloponesiacPeloponesiac

–– paradigma realismului – paradigma realismului –

Pană Izabella-Pană Izabella-

MariaMaria

Grupa 13, Anul IIGrupa 13, Anul II

BUCUREŞTIBUCUREŞTI20102010

CUPRINS

Introducere........................................................................................................................................3

Capitolul 1: Consideraţii teoretice asupra

realismului....................................................................3

1.1. Definirea realismului.....................................................................................................3

1.2. Principiile realismului....................................................................................................4

Capitolul 2: Studiu de caz: Analiza Războiului

Peloponesiac.........................................................6

2.1. Scurtă versiune a unei lungi istorisiri............................................................................6

2.2. Analiza cauzelor izbucnirii Războiului Peloponesiac...................................................8

Concluzii ........................................................................................................................................12

Bibliografie ....................................................................................................................................13

Anexe .............................................................................................................................................14

2

1. Consideraţii teoretice asupra realismului„S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el.”

Troţki1

Tucidide (cca. 460-cca. 400 î. Hr.) este tatăl realismului, teoria pe care o folosesc

majoritatea celor care gândesc politica internaţională, chiar şi atunci când nu ştiu că folosesc o

teorie. Membru al elitei ateniene care a trăit în epoca de glorie a Atenei, a participat la câteva

dintre evenimentele descrise în lucrarea sa „Istoria Războiului Peloponesiac”.

Cea mai bună introducere la o teorie realistă este această mare relatare a istoriei care ne învaţă

cum să evităm o citire a istoriei prea simplistă.

1.1 Definirea realismului

Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului

Relaţiilor Internaţionale, ce structurează înţelegerea evenimentelor,

conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurararea conflictelor

internaţionale o mare parte a secolului XX.

În mod fundamental, acesta are la bază o serie de consideraţii

filozofice asupra naturii umane: omul este rău, egoist şi supus unei

înclinaţii naturale către căutarea puterii, a dominaţiei; ca atare, el

trăieşte într-o permanentă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni şi

suspiciune la adresa celorlalţi. În consecinţă, şi societăţile şi instituţiile create de om vor avea

aceleaşi particularităţi. De la aceste prezumţii pleacă şi construcţia realismului clasic.

Gândirea politică în domeniul Relaţiilor Internaţionale a fost însă structurată, încă de la

început, de două mari direcţii de gândire filozofică, deja dezvoltate de gânditori clasici precum

1 Alvin şi Heidi, Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995, pag. 7

3

Thomas Hobbes, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau sau Machiavelli. Aceste două mari

tradiţii filozofice dominante sunt: realismul şi liberalismul. Realismul susţine că omul este rău şi

egoist. Natura însăşi sau condiţiile în care trăieşte omul îl fac pe acesta rău. Natura sa este

inevitabil şi fundamental înclinată spre căutarea puterii în raport cu ceilalţi, a dominaţiei sale

asupra celorlalţi. O astfel de viziune conduce către un război al tuturor împotriva tuturor – bine

cunoscutul „homo homini lupus” al lui Hobbes; pe ea se sprijină în mare parte realismul relaţiilor

internaţionale.

Pentru autorii realişti nu există nici o schimbare în natura umană, de unde decurge în

mod necesar că nu există progres2.

Complexitatea viziunii lui Morgenthau asupra realismului politic este dată de către cele

trei niveluri ale construcţiei filozofice:

a. Nivelul individual – natura umană este viciată, egoistă prin naştere, îndreptată către

lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie (acel animus

dominandi) şi neschimbătoare. Acesta este omul „politic”. Însă el nu constituie decât

o parte a omului „real”, care, în realitate, este un compozit de om politic, economic,

religios, moral etc.

b. Nivelul statal – statul este principalul actor în relaţiile internaţionale. Sistemul

internaţional este definit şi caracterizat de relaţiile (în cadrul său) dintre actori de un

anume tip – statele-naţiune care domină gîndirea în politica internaţională în epoca

postwestfalică. Statul are o serie de interese pe care şi le defineşte în termeni de

putere, într-un mod raţional şi egoist, şi pe care le urmăreşte în vederea maximizării

puterii şi securităţii proprii. Aceste interese pot fi uneori conflictuale, ceea ce poate

determina declanşarea de conflicte armate.

c. Nivelul sistemic – caracteristica principală a sistemului internaţional, care determină

în mod fundamental relaţiile între statele-naţiune, este lipsa unei autorităţi superioare

recunoscută de către state. Cu alte cuvinte, sistemul internaţional este anarhic. Acest

principiu de ordonare a sistemului internaţional conferă statelor din interiorul său

libertatea de a decide în mod suveran şi autonom care le sunt interesele şi care sunt

cele mai bune metode şi căi de urmare şi promovare a acestora.

1.2 Principiile realismului

2 Andrei, Miroiu; Radu-Sebastian, Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pag. 95-96

4

Cele şase principii ale realismului formulate de Morgenthau în lucrarea sa Politics

Among Nations: The Stuggle for Power and Peace:

1. Politica (internaţională) este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura

umană;

2. Interesul statelor este definit în termeni de putere – conceptul de putere este absolut

necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă sunt relaţii de putere

între statele naţionale ale sistemului internaţional;

3. Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar

fără un înţeles fix şi definitiv. Acesta este conceptul-cheie al realismului clasic şi al

politicii internaţionale;

4. Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor naţionale în forma

lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi

timp;

5. Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat ale unei

naţiuni şi legile morale;

6. Principiile realismului menţin autonomia sferei politicii în raport cu toate celelalte

care trebuie să i se subordoneze.

În concluzie, realismul este o paradigmă conservatoare a relaţiilor internaţionale, ce are la

bază o concepţie a naturii umane neschimbătoare, dominată de voinţa de putere, de egoism, de

răutate. Ea este produsul încercărilor teoretice de a construi o teorie care să explice

comportamentul statelor prin identificarea unor factori pereni, care se detaşează de

circumscrierile situaţionale şi influenţează comportamentul statelor în sistemul internaţional.

Principalul factor de acest fel este puterea. Punctul de plecare al teoriei realiste este natura

sistemului internaţional, care este anarhic, ceea ce înseamnă că în cadrul sistemului internaţional

nu există nicio autoritate executivă superioară statului, care să-i reglementeze comportamentul.

Ca atare, statele nu sunt constrânse în comportamentul lor extern decât de acţiunile celorlalte

state şi de propriile lor interese şi capacităţi. În momentul în care apar conflicte majore de

interese între două sau mai multe state, conflictul este inevitabil, în lipsa unor mecanisme care

să-l suplinească. Aşadar, în sistemul internaţional, statele sunt întotdeauna suspicioase cu privire

la ameninţarea cu folosirea forţei asupra lor de către alte state. De aceea, ele caută constant să-şi

maximizeze puterea în vederea maximizării propriei securităţi. Balanţa de putere în această

situaţie nu este decât un mecanism de reducere a posibilităţilor de izbucnire a războiului şi a

conflictelor. Această concepţie realistă asupra sistemului internaţional se potriveşte în foarte mare

5

măsură cu modelul mesei de biliard, în care sistemul internaţional este privit ca o masă de biliard

pe care evoluează statele, asemenea unor bile de biliard, între care ciocnirile sunt neregulate şi

inevitabile.3

2. Studiu de caz: Analiza Războiului

Peloponesiac “Nimic nu survine întâmplător”

Leibniz4

2.1 Scurtă versiune a unei lungi istorisiri

La începutul secolului al V-lea, Atena şi Sparta erau aliaţi

care cooperaseră ca să înfrângă Imperiul Persan (480 î. Hr.).

Sparta era un stat cu gândul la conservarea teritoriului, iar, după

victoria asupra perşilor, s-a îndreptat spre interior; Atena era un

stat comercial şi cu gândul la mare, care apoi s-a îndreptat spre

exterior. Pe la mijlocul secolului, Atena avea 50 de ani de expansiune, ceea ce a condus la

dezvlotarea unui imperiu atenian. Atena a format Liga de la Delos, o alianţă între state din jurul

Mării Egee, în scop de întrajutorare împotriva perşilor. Sparta, la rândul său, i-a organizat pe

vecinii săi din peninsula Pelopones într-o alianţă defensivă. Statele care se alăturaseră voluntar

Atenei pentru protecţie împotriva perşilor trebuia să plătească taxe atenienilor. Din cauza puterii

crescânde a Atenei şi a rezistenţei unora la imperiul său în expansiune, în anul 461 î. Hr. a

izbucnit războiul, la aproape 20 de ani după ce grecii îi bătuseră pe perşi. În anul 445 î. Hr., a luat

sfârşit primul război peloponesiac şi a urmat un tratat care a promis pacea pe timp de 30 de ani.

Aşa s-a bucurat Grecia de o perioadă stabilă de pace înainte să înceapă cel de-al doilea, şi cel mai

important, război peloponesiac (în fruntea Atenei se afla atunci marele om de stat, Pericle, sub

conducerea căruia a cunoscut o mare epocă de înflorire pe toate planurile; pe timpul său s-au

construit Partheonul şi Zidul Lung).

În anul 434 î. Hr., a izbucnit un război civil în micul stat-oraş Epidamnus de la periferia

Ligii. Precum o piatră care declanşează o avalanşă, acest eveniment a declanşat o serie de reacţii

3 Andrei, Miroiu; Radu-Sebastian, Ungureanu; Op. cit., pag. 100-1044 Aymeric, Chauprade; Francois, Thual, Dicţionar de geopolitică : state, concepte, autori, Editura Corint, Bucureşti, 2003, pag. 5

6

care au dus în cele din urmă la Războiul Peloponesiac (430-404 î. Hr.). Marile conflicte sunt

deseori precipitate de crize relativ neînsemnate apărute în locuri lăturalnice.

În Epidamnus, democraţii s-au luptat cu oligarhia asupra modului cum să fie condusă ţara.

Democraţii au apelat la statul-oraş Corcyra, care sprijinise crearea statului Epidamnus, însă au

fost refuzaţi. Apoi s-au adresat altui stat-cetate, Corinthul, iar corinthienii au decis sa-i ajute. Asta

i-a supărat pe corcyrieni, care au trimis o flotă ca să reocupe Epidamnus, fosta lor colonie. Pe

parcurs, corcyrienii au înfrânt flota corinthiană. Corinthul, înfuriat la culme, a declarat război

Corcyriei. Corcyria, temându-se de atacul corinthienilor, s-au îndreptat spre Atena pentru a primi

ajutor, iar corinthienii au trimis soli la Atena.

Atenienii, după ce au ascultat ambele părţi, erau în dilemă. Nu vroiau să rupă armistiţiul

ce dura de un deceniu, dar dacă corinthienii (care erau apropiaţi de Pelopones) cucereau Corcyra

şi preluau controlul asupra numeroasei sale flote, balanţa puterii între statele greceşti ar fi

înclinată în defavoarea Atenei. Atenienii au simţit că nu pot risca să lase flota corcyriană să cadă

în mâinile corinthienilor, aşa că au hotărât să „se implice un pic”. Au făcut o mică încercare ca

sa-i sperie pe corinthieni, prin trimiterea a zece nave cu ordinul de a nu lupta, dacă nu sunt

atacate. Însă descurajarea nu a reuşit; Corinthul a atacat, iar când corcyrienii au început să piardă

lupta, vasele ateniene au fost băgate în luptă mai mult decât se intenţiona. Implicarea Atenei a

înfuriat Corinthul, care, la rândul său, i-a supărat pe atenieni. În particular, Atena era îngrijorată

de faptul că statul Corinth va creea probleme în Potidaea, care, deşi era aliata atenienilor,

întreţinea legături vechi cu Corinthul. Sparta a promis să ajute Corinthul, dacă Atena atacă

Potidaea. Când a izbucnit revolta în Potidaea, Atena a trimis acolo forţe ca să o reprime.

În acel moment, în Sparta avea loc o mare dezbatere. Atenienii au făcut apel la spartani să

rămână neutri. Corinthienii i-au îndemnat pe spartani să intre în război şi i-au avertizat că nu au

reuşit să oprească puterea crescândă a Atenei. Megara, un alt oraş important, a fost de acord cu

corinthienii, deoarece contrar trataului, atenienii interziseseră comerţul cu Megara. Sparta era

dezbinată, însă spartanii au votat în favoarea războiului, pentru că se temeau că, dacă puterea

Atenei nu este stopată, Atena ar putea controla toată Grecia (Elada). Sparta a intrat în război

pentru a menţine balanţa puterii între statele-oraş din Elada.

Atena a respins ultimatumul Spartei, iar în 431 î. Hr. a izbucnit războiul. Spiritul

atenienilor era acela de măreţie imperială, de mândrie şi patriotism pentru oraşul lor şi sistemul

lor social, şi de optimism privind modul în care vor triumfa în război. Prima fază a războiului a

ajuns într-un punct mort. După 10 ani s-a declarat un armistiţiu (421 î. Hr.), însă acesta era fragil,

şi războiul a reizbucnit. În anul 414 î. Hr., Atena a întreprins o aventură foarte riscantă. A trimis

7

două flote şi infanteria ca să ocupe Sicilia, marea insulă din sudul Italiei, unde se aflau mai multe

colonii aliate cu Sparta. Rezultatul a fost o mare înfrângere pentru atenieni. În acelaşi timp,

Sparta a primit noi ajutoare financiare de la perşi, care erau însă foarte bucuroşi să-i vadă pe

atenieni zdrobiţi. După înfrângerea din Sicilia, Atena s-a divizat pe plan intern. În anul 411 î. Hr.,

oligarhii i-au răsturnat pe democraţi, iar 400 dintre ei au încercat să conducă Atena. Aceste

evenimente nu au însemnat sfârşitul, însă Atena nu şi-a mai revenit niciodată. O victorie a flotei

ateniene în 410 î. Hr. a fost urmată după cinci ani de o victorie navală a Spartei, iar în anul 404 î.

Hr. Atena a fost silită să ceară pace. Sparta a cerut imperativ ca Atena să dărâme zidurile lungi

care o apărau de puterile situate pe uscat. Atena îşi pierde astfel poziţia hegemonică.

2.2 Analiza cauzelor izbucnirii Războiului Peloponesiac

Această istorisire dramatică şi impresionantă ne determină să ne întrebăm ce anume a

provocat războiul. Tucidide, în urma relatării diferitelor evenimente

din Epidamnus, Corcyra ş.a.m.d., observă că nu acestea au fost

cauzele reale, ci ascensiunea Atenei ca putere şi frica pe care aceasta

a produs-o în Sparta a făcut războiul să devină inevitabil. 5

Aşa cum susţine Morgenthau, la baza conflictelor se află

natura umană, neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere

şi dominaţie asupra celorlalţi. Prin teorie raţională a politicii

internaţionale, Morgenthau înţelege atât afirmarea faptelor, cât şi conferirea unui anumit sens

acestora prin intermediul comparaţiei obiective şi detaşate dintre alternativele raţionale ale unui

actor politic în anumite circumstanţe şi alegerea făcută de acesta. Comparaţia interesează în

măsura în care ne raportăm la consecinţele politice ale alegerii făcute. În viziunea lui

Morgenthau, există două posibilităţi: fie investigăm motivele şi intenţiile actorului politic în

alegerea politică făcută, fie investigăm consecinţele acelei politici.6

În cazul de faţă, în urma unei analize aprofundate a consecinţelor Războiului

Peloponesiac, observăm că ar fi fost de preferat ca Atena să împace ambiţiile Corinthului cu

privire la absorbirea Corcyrei, decât să-i provoace la luptă pentru dorinţa de putere şi dominaţie.

Logica pe care statele îşi structurează în orice moment politica externă este dorinţa de a-şi

maximiza puterea şi securitatea în raport cu celelalte state din sistemul internaţional. Putem

observa aplicarea acestui principiu şi în cazul Atenei care a ales să lupte împotriva Corinthului

5 Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 2005, pag. 21-23, 1016 Andrei, Miroiu; Radu-Sebastian, Ungureanu; Op. cit., pag. 100-101

8

din cauza temerii cu privire la cucerirea flotei corcyriene de către corinthieni, caz în care balanţa

puterii între statele greceşti ar fi fost înclinată în defavoarea Atenei.

Al doilea principiu conform căruia interesul statelor este definit în termeni de putere şi că

aceasta este conceptul central al viziunii realiste, întrucât este motorul care determină toate

raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional reiese din răspunsul dat de Pericle,

conducătorul Atenei (460-429 î. Hr.), concetăţenilor săi, la începutul războiului: „Este corect şi

indicat ca voi să sprijiniţi demnitatea imperială a Atenei. Imperiul vostru este acum ca o tiranie:

poate că ar fi fost greşit să o preluăm, însă în mod cert este periculos să-i dăm drumul”.

Atena a acţionat în funcţie de interesele pe care şi le-a definit în prealabil şi pe care şi le-a

păstrat în relaţiile cu statele vecine, aşa cum W. Churchill declară cu privire la Marea Britanie:

„Anglia nu are prieteni stabili, are doar interese stabile”, şi aceste interese erau pentru Atena

dobîndirea unei puteri tot mai mari şi dominarea statelor-oraş din Grecia (Elada).

Principiile morale universale nu se aplică în acest conflict, ci mai degrabă o formă a eticii

politice, concretizată prin argumentele oferite de către Corcyra Atenei pentru a obţine ajutorul

acesteia: „În primul rând, nu-i veţi sprijini pe agresori, ci pe cei care sunt victimele agresiunii. În

al doilea rând, veţi câştiga veşnica noastră recunoştinţă”.

În lupta pentru maximizarea puterii şi securităţii ei, Atena încerca să universalizeze

aspiraţiile ei morale, profitând de poziţia sa în Grecia şi constituindu-se ca imperiu. Mai degrabă

decât să aducă pacea, această atitudine a stabilit parametrii unui nou conflict, deoarece statele au

căutat o politică de putere unele în raport cu celelalte, alegând riscurile care provin din

promisiunea câştigurilor rezultate dintr-un război în defavoarea păcii.

Observăm că în acest conflict dimensiunea raţională – politică

este pe primul plan, celelalte trecând în planul secund. În virtutea acestui

fapt, atenienii au acţionat raţional, însă au intrat în dilemă cu securitatea.

Dilemele cu securitatea sunt legate de caracteristica esenţială a

politicii internaţionale: organizarea anarhică, absenţa unui guvern

deasupra. În anarhie, acţiunea independentă întreprinsă de un stat pentru a-şi spori securitatea e

posibil să facă toate statele mai nesigure. Aşa cum Atena a încercat să îşi clădească puterea ca să

se asigure că un altul nu o ameninţă, celelalte state din Grecia, văzând că devine mai puternică,

şi-au unit forţele ca să se apere împotriva Atenei. Organizarea anarhică este caracteristica

principală a sistemului internaţional, trăsătură prezentă şi în timpul Războiului Peloponesiac.

Acest principiu de ordonare a sistemului internaţional conferă statelor din interiorul său libertatea

de a decide în mod suveran şi autonom care le sunt interesele şi care sunt cele mai bune metode şi

9

căi de urmare şi promovare a acestora. Tensiunea care a apărut în Grecia (Elada), a fost

amplificată de faptul că puterea statelor-oraş din interiorul ei era inegal distribuită.

Poziţia atenienilor în anul 432 î.Hr. seamănă foarte mult cu Dilema Prizonierului. La

mijlocul secolului, atenienii şi spartanii au convenit că ar fi mai bine pentru ei să încheie un

armistiţiu. Chiar după cele întâmplate în Epidamnus şi disputa dintre Corcyra şi Corinth, atenienii

aveau rezerve în a rupe armistiţiul. Corcyrienii i-au convins în final pe atenieni cu următorul

argument: „În Elada există trei mari puteri navale: Atena, Corcyra şi Corinth. Dacă cei din

Corinth preiau controlul asupra noastră, iar voi veţi permite ca flota voastră să se unească cu a

lor, va trebui să luptaţi împotriva flotelor combinate ale Corcyrei şi peloponesiacilor. Însă dacă ne

primiţi pe noi în alianţa voastră, veţi intra în război cu navele noastre alături de ale voastre.”

Analizând situaţia dată, atenienii au decis să încalce tratatul, asta echivalând cu turnarea

celuilalt deţinut. Tucidide explică de ce anume: „Credinţa generală era că, indiferent ce se

întâmplă, războiul cu peloponesiacii urmează să vină”.

În mod ironic, credinţa că războiul era inevitabil a jucat un rol important în provocarea

acestuia. Atena şi-a dat seama că, dacă războiul urmează să vină, este mai bine să aibă o

superioritate navală de doi la unu, decât o inferioritate de unu la doi. Credinţa că războiul

devenise iminent şi inevitabil era esenţială pentru procesul de decizie.

Potrivit lui Kagan, cauzele imediate sau cele care au precipitat războiul

au fost mai importante decât admite teoria inevitabilităţii lui Tucidide.7

Campania lansată împotriva Siciliei a fost un dezastru

pentru Atena şi a reprezentat motivul principal care a stat la

baza înfrângerii ei. Tucidide consideră că mulţimea care a votat

pentru invazie este vinovată. El scrie, „Rezultatul acestui

entuziasm excesiv al majorităţii a fost că puţinii care într-

adevăr s-au opus acestei expediţii s-au temut să nu fie

consideraţi nepatriotici dacă votează împotrivă, şi prin urmare au păstrat

tăcerea. Populaţia s-a lăsat condusă de lăcomie atunci când s-a gândit la

recompensele unei expediţii de succes şi nu a luat în seamă avertizările

generalului Nicias, privind dificultatea lansării unui astfel de atac.8

Întreaga istorie a omenirii poate fi redusă, fără teama de a exagera prea mult, la lupta

pentru a dobândi ce are altul, pentru a-şi însuşi ceea ce a acumulat altul, prin muncă sau, de ce nu,

7 Joseph S. Nye, Jr., Op. cit., pag. 23-268 *** www.mises.org/story/2138

10

la fel ca el, prin acaparare. La rândul lor, raporturile între diferitele entităţi sociale – fie ele

grupuri umane (multă vreme, dar în mod paradoxal mai există şi astăzi – triburi), state, imperii-

superputeri – au avut în esenţă, acelaşi caracter. Mesajul solului atenian trimis melienilor, în

perioada expansiunii Imperiului atenian, acum aproape două milenii şi jumătate, este extrem de

edificator în acest sens: „Atât noi, cât şi voi, ştim că în treburile oamenilor problema dreptăţii

intervine numai dacă presiunea necesităţii este egală asupra ambelor părţi şi că cel puternic

stoarce ce poate şi cel slab dă ceea ce trebuie”.9

„Războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există

limite; astfel, fiecare parte îi impune celeilalte legea sa, rezultând o acţiune

reciprocă, care, conform definiţiei, trebuie să ajungă la extrem.[…]”10

„După cum apa nu are formă stabilă, nici în război nu există condiţii

permanente, drept urmare, pentru a câştiga o victorie este necesară

modificarea tacticii după situaţia inamicului.”11

Aflaţi din punct de vedere psihologic, încă în căutarea unui set

universal de credinţe, oamenii nu au înlocuit veche societate internaţională

cu o competiţie între state bazată numai pe lupta pentru putere, oricât de

periculos ar fi acest lucru. Mai curând au urmat o direcţie şi mai periculoasă,

adoptând concepţia potrivit căreia ideile sau ideologiile propriei naţiuni ar

trebui să guverneze întregul pământ.12

„Unul dintre marile avantaje în război este acela de a cunoaşte

momentul potrivit şi de a şti să-l foloseşti.”13

9 Silviu, Neguţ, Introducere în geopolitică, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006, pag. I10 Carl, von Clausewitz, Despre război, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, pag. 41011 Sun, Tzu, Arta războiului, Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, pag. 4512 Hans J., Morgenthau, Politica între naţiuni, Editura Polirom, Bucureşti, 2007, pag. 3013 Niccolo, Machiavelli, Arta războiului, Antet, Bucureşti, pag. 182

11

Concluzii

Logica conflictului internaţional aşa cum a fost descrisă de

Tucidide încă se mai aplică în unele părţi ale lumii de azi, întrucât

riscul geopolitic existent acum 2500 de ani este prezent şi la

începutul mileniului trei, deşi tehnicile de luare a deciziilor au

evoluat;

Ascensiunea Atenei ca putere şi frica pe care aceasta a produs-o

în Sparta a făcut războiul să devină inevitabil;

La baza conflictelor între state se află natura umană,

neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi

dominaţie asupra celorlalţi;

Logica pe care statele îşi structurează în orice moment politica

externă este dorinţa de a-şi maximiza puterea şi securitatea în

raport cu celelate state din sistemul internaţional;

Atena a acţionat în funcţie de interesele pe care şi le-a definit în

prealabil şi pe care şi le-a păstrat în relaţiile cu statele vecine,

aşa cum W. Churchill a declarat cu privire la Marea Britanie:

„Anglia nu are prieteni stabili, are doar interese stabile”, şi

aceste interese erau pentru Atena dobîndirea unei puteri tot mai

mari şi dominarea statelor-oraş din Grecia;

Campania lansată împotriva Siciliei a fost un dezastru pentru

Atena şi a reprezentat motivul principal care a stat la baza

înfrângerii ei;

12

Întreaga istorie a omenirii poate fi redusă, fără teama de a

exagera prea mult, la lupta pentru a dobândi ce are altul, pentru

a-şi însuşi ceea ce a acumulat altul, prin muncă sau, de ce nu, la

fel ca el, prin acaparare;

„Războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există

limite; astfel, fiecare parte îi impune celeilalte legea sa, rezultând

o acţiune reciprocă, care, conform definiţiei, trebuie să ajungă la

extrem.[...]” Clausewitz

„Aflaţi din punct de vedere psihologic, încă în căutarea unui set

universal de credinţe, oamenii nu au înlocuit veche societate

internaţională cu o competiţie între state bazată numai pe lupta

pentru putere, oricât de periculos ar fi acest lucru. Mai curând au

urmat o direcţie şi mai periculoasă, adoptând concepţia potrivit

căreia ideile sau ideologiile propriei naţiuni ar trebui să

guverneze întregul pământ”.

BIBLIOGRAFIE

1. Chauprade, Aymeric; Thual, Francois, Dicţionar de geopolitică: state, concepte, autori.

Editura Corint, Bucureşti, 2003;

2. Clausewitz, Carl, Despre război, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova;

3. Machiavelli, Niccolo, Arta războiului, Editura Antet, Bucureşti;

4. Miroiu, Andrei; Ungureanu, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Editura

Polirom, Iaşi, 2006;

5. Morgenthau, Hans J., Politica între naţiuni, Editura Polirom, Bucureşti, 2007;

6. Neguţ, Silviu, Introducere în geopolitică, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2005;

7. Nye, Joseph S. Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet XX Press,

Filipeştii de Târg, Prahova;

8. Toffler, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995;

9. Tzu, Sun, Arta războiului, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova;

13

WEBGRAFIE

*** www.mises.org/story/2138

*** www.militarystrategist.org

*** www.uoregon.edu

Anexa 1

14

Anexa 2

15

16