Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii( Despre iad )

Versiune fara diacritice | Predici la duminici

Şi în iad, ridicîndu-şi ochii săi, fiind în munci,el a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sînul lui (Luca 16, 23)

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sînt mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi despre iad şi cîte sînt nesuferitele sale munci.

Mai întîi trebuie să ştim că iadul este loc de chin rînduit diavolilor şi celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să ştim că în iad suferă şi trupul şi sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este ţara morţii, împărăţia diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sînt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi miros greu; mîncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plînsul; aşternut, văpaia" (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, p. 183).

Despre iad, în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinţii patriarhi şi prooroci. Aşa auzim pe proorocul Isaia, zicînd despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc şi împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: Întuneric şi pipăire a fost deasupra peşterilor în veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicînd: Mă voi duce şi mă voi întoarce în pămîntul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara de întuneric şi neorînduială, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).

Înţeleptul Solomon, arătînd că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieşirea 10, 22) a fost din iad, zicea aşa: Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: Pipăi-vor ca orbii peretele şi ca unii ce sînt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopţii (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: Ieşi-va rău miros din morţii lor (Isaia 34, 3). Şi va fi în loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).

Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicînd: Şi vor flămînzi ca un cîine(Psalmi 58, 17). Şi va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, şi omului de fratele său nu-i va fi milă şi nu se va sătura omul mîncînd cărnurile braţului său (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osînda celui necredincios este focul şi viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul şi mirosul greu de iad, a zis Sfînta Scriptură: Mînia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde. Despre veşnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Întru pierzare în veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adîncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: Să nu mă înghită adîncul, nici să-şi închidă peste mine adîncul uşa lui (Psalm 68, 18).

Iubiţi credincioşi,

Am adus cîteva mărturii despre iad şi muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinţii prooroci. Dar să ştiţi că nici unul din patriarhi şi prooroci nu au arătat aşa de luminat şi descoperit despre iad şi despre chinurile lui, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Sfînta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad şi felurimea chinurilor lui.

Mîntuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se munceşte şi trupul şi sufletul, zicînd: Dacă mîna sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decît, avînd amîndouă mîinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). În iad este pedeapsă veşnică; aceasta o arată Mîntuitorul cînd zice: Şi vor merge aceştia la osîndă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 46). Şi tot Mîntuitorul ne arată că în iad este foc veşnic, zicînd: Atunci (adică în ziua judecăţii de apoi), va zice celor de-a stînga: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui" (Matei 25, 41).

În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: Unde viermele lor nu doarme şi focul lor nu se stinge (Marcu 9, 44). În iad este gheena: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă (Matei 10, 28). Mîntuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, căci zice: Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).

În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23). În iad este moartea cea de a doua şi iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad este plîngerea şi tînguirea, după mărturia Domnului care zice: Vai vouă care rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui (Luca 6, 25). În iad este adînc nemăsurat. De acest adînc fără de fund şi diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mîntuitorul să nu le poruncească să meargă în adînc (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor păcătoşi, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos şi au trăit în tot felul de păcate şi nelegiuiri (Matei 25, 41).

Fraţii mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfînta Evanghelie, să auzim şi cele ce au spus despre iad sfinţii Săi ucenici şi apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoşi care merg în iad: Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi, desfrînaţi şi fermecători, şi închinători la idoli, şi a tuturor celor necredincioşi este iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, şi care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).

Acelaşi lucru, despre soarta celor răi şi păcătoşi îl arată şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Nu ştiţi oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Şi în alt loc, acest mare Apostol arată osînda celor păcătoşi şi căderea lor din Împărăţia Cerurilor, zicînd: Iar faptele trupului sînt cunoscute ca unele ce sînt: adulter, desfrînare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora... că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5, 19-21).

Sfîntul Apostol Petru, arătînd osînda sodomenilor, zice: Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osîndindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenuşă, dîndu-le ca pildă nelegiuiţilor în viitor (II Petru 2, 6). Acelaşi Apostol, arătînd că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruţat, ci i-a pedepsit veşnic în iad, zice: Că Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit ci, legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată (II Petru 2, 4).

Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbeşte de pedeapsa veşnică a lui Antihrist şi a proorocului mincinos care vor fi aruncaţi de vii în iad, zicînd: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei şi cei ce s-au închinat chipului ei. Amîndoi au fost aruncaţi de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: Şi diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10).

Iată ce zic Sfinţii Părinţi despre iad. Sfîntul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc şi cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Uşa pocăinţei, p. 187). Sfîntul Vasile cel Mare, arată că în iad sînt un fel de viermi otrăvitori şi mîncători de trupuri, care fără de săturare mănîncă şi niciodată nu-şi umplu pîntecele lor şi, mai ales cînd mănîncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tîlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătînd că cei din iad mai tare se chinuiesc cînd văd fericirea cea mare a drepţilor, zice: "Şi pe Adam, scoţîndu-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare şi mai puternică să-i facă lui simţirea căderii din bunătăţile acelea. Aşa şi pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălăşluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de cîte bunătăţi s-a lipsit pe sine. Ţi-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la uşă, ca să se facă ţie învăţător de faptă bună şi pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuinţezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mîntuirii. Întrebuinţează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă şi muncă" (Puţul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 462).

Sfîntul Efrem Sirul, arătînd plîngerea celor din iad, zice: "Atunci cu amar plîngînd, lacrimi vărsînd şi văitîndu-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie şi cu trîndăvie! O, cum ne-am înşelat! O, cum, auzind noi dumnezeieştile Scripturi, rîdeam şi ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi şi noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dînsul şi cu dreptate El Îşi întoarce faţa Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulceţile cele veselitoare ale lumii şi desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pîntece şi cu dureri şi cu chinuri ne-a născut? Unde sînt acum fiii noştri cei iubiţi? Unde, bogăţia? Unde, moşiile, averile şi agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărăşia şi ospeţele? Unde călătoriile cele de multe feluri şi deşarte? Unde sînt împăraţii şi puternicii? O, cum acum nici unul din aceştia nu se află şi nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul şi de Dumnezeu şi de sfinţi, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tînguiri şi plîngeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc " (Uşa pocăinţei, Cuvînt pentru iad, p. 188).

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul cînd sufletul se desparte de trup. Îngerii buni şi răi se înfăţişează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuieşte sufletului mare tulburare şi frică, dar el găseşte totuşi o mîngîiere la vederea sfinţilor îngeri buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa lui curată, sînt în acest moment un mare ajutor şi o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea necazurilor, sînt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalţă către Domnul într-o mare bucurie, însoţit de

îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi şi de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veşnic.

Într-o zi doi îngeri se arătară Sfîntului Macarie Alexandrinul şi îi spuneau: "Sufletul omului păcătos ca şi al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor şi răilor îngeri. El aude plîngerile şi suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat şi înspăimîntat, cugetînd la îndelungatul drum ce are să-l facă şi la noul fel de viaţă ce are să ducă după despărţirea sa de trup". Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei arată ce groază şi spaimă are sufletul pînă ce se rosteşte asupra lui judecata definitivă şi zice că: "Puterile dumnezeieşti stau în faţa duhurilor necurate şi arată cugetările cele bune, vorbele şi faptele cele bune ce sînt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor şi al demonilor şi aşteaptă îndreptăţirea şi scăparea sa, sau osîndirea şi pierderea sa în iad" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1899, p. 19-20).

Muncile iadului încep, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, cînd sufletul păcătos este aruncat în osîndă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncaţi în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii şi milosteniile urmaşilor, dacă, bineînţeles, cel ce a murit era în dreaptă credinţă şi mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osîndă veşnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfîrşitul lumii, cînd drepţii vor merge în Împărăţia Cerurilor pentru veşnicie, iar păcătoşii în focul nestins, iarăşi pentru veşnicie (Matei 25, 45-46).

Iubiţi credincioşi,

Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sînt zidiţi după chipul şi asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osîndei iadului pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt. Numai prin moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepţii Vechiului Testament au fost eliberaţi şi primiţi în rai.

De la învierea şi înălţarea Mîntuitorului, de-a dreapta Tatălui, pînă la sfîrşitul veacurilor, toţi creştinii dreptcredincioşi care păzesc poruncile Lui, sînt mîntuiţi, adică sînt primiţi în odihna raiului. Numai creştinii necredincioşi, adică lepădaţii de Dumnezeu, sinucigaşii, sectanţii care s-au rupt de Biserica apostolică, şi cei ce mor nepocăiţi în păcate grele, precum ucigaşii, desfrînaţii, cei ce trăiesc în ură şi alte păcate asemenea, sînt osîndiţi după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sînt scoşi din iad prin rugăciunile Bisericii şi prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune şi milostenie pentru răposaţii noştri ca parastase cu dezlegări, liturghii şi praznice la trei, la nouă şi la patruzeci de zile după mutarea lor din viaţă, ca Dumnezeu să-i ierte şi să le dea odihnă în rai.

Dacă vrem să ne mîntuim, adică să scăpăm de iad şi să fim primiţi în rai şi bucuria împărăţiei cereşti trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întîi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos şi de păstorii ei - preoţi şi episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii şi mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creştină, naşterea şi creşterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania şi Sfînta Împărtăşanie.

Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeţi că săracul şi mult răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgîrcitul şi nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeţi în ce fericire sînt cei drepţi şi în ce foc şi chinuri grele se află păcătoşii în iad? Vedeţi, de asemenea, că cei din iad văd atît pe cei fericiţi din rai, cît şi pe cei ce trăiesc în păcate pe pămînt? Zadarnic cere bogatul apă să-şi ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pămînt ca să cheme la pocăinţă pe fraţii săi, că i se răspunde: Au pe Moise şi pe prooroci! (Luca 16, 29).

La fel ni se va răspunde şi nouă, dacă nu ne pocăim: Avem pe Hristos şi pe preoţi. Să-i ascultăm pe ei!

Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim şi noi, fraţii mei, pînă avem vreme şi să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viaţă curată şi spovedanie. Numai aşa vom fi iertaţi, miluiţi şi primiţi în sînul lui Avraam, adică în veşnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii şi cu toţi drepţii, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo şi numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Amin.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

de deasupra, de foarte de sus, pământul e doar un punct…Cu cât te apropii, cu cât scala

devine mai mare, cu cât ne oprim privirea pe detalii…pe detaliile vieții…pe atât suntem

deatenți la dramele umanității și la bucuriile ei.

Nesimțitul e întotdeauna un tren care circulă cu 300 km la oră…și care nu vede niciodatăce se

întâmplă în jurul lui.

Mergând mai mereu cu mașina sau cu avionul, neintersectându-se mai deloc cu viața scăpătată

și adusă de spate…având viața asigurată, nesimțind o afecțiune profundă decât pentru el și

imaginea lui…nu are grijă…nici timp…nici atenție…la fața altora.

Fețele îi trec prin fața ochilor ca niște picturi…la care nu reflectă. Și chiar și atunci când află, că

o anumită față e fața unui om profund, valoros, fundamental pentru această lume…el nestând

toată ziua la masă cu valoarea…nu îi face nici aceea o prea mare impresie.

De aceea nu trebuie să ne mire insensibilitatea din jur…nesimțirea cât cuprinde…bădărănia

nesățioasă. Pentru că acestea sunt normale în viața unor oameni care nu mai reflectă…care nu

se mai opresc să mediteze, să contemple, să plângă sau să se bucure în/ prin intermediula

ceea ce văd.

A trecut vremea scrisorilor: necesită mult efort…și chiar știință de carte. Un

telefon rapidși neglijent…sau un sms inexpresiv consumă repede „relația” dintre noi.

Ne urâm ca și când ne-am iubi.

Ne privim ca și când ne-am înțelege reciproc.

Ne dăm cu părerea ca și când am înțelege.

Stăm o viață unii lângă alții și abia înțelegem trei fire de adevăr despre ceilalți.

Ba suntem prea grăbiți să vedem, prea proști ca să înțelegem, prea meticuloși ca să

apreciem sau prea neindulgenți ca să iertăm.

O sete după autodistrugere…după smulgerea cărnii după altul…un dor de moarte și de

țicneală…o aspirație spre aventură și spre indecență…explorăm toată murdăria…călcăm în

picioare toată frumusețea…suntem noi fără să fim noi, cei care ar trebui să fim…și nu mai știm

care sunt paleativele, medicamentele, remediile.

Și pentru că nu mai știm ce să facem…dar dorim o lume de vis, o lume doar pentru noi, o lume

„impecabil de curată”…ne reținem și de la cele mai elementare gesturi de normalitate.

A da o bucată de pâine sau un pahar de apă…e cel mai ușor lucru…pentru că aruncăm

zilnic tone de resturi la gunoi. A ajuta cu un zâmbet și cu un cuvânt, a sta de vorbă, a mângâia,

a face ceva pentru cineva e cel mai natural lucru cu putință…pentru că noi nu suntem roboți și

nici fiare sălbatice…ci oameni, creați după chipul lui Dumnezeu, cu dorul de El și de comuniune.

Bogatul de azi, din parabolă [Lc. 16, 19-31] nu e pus la zid de Domnul…pentru că nu l-a ajutat

pe Sfântul Lazaros în mod zilnic…ci pentru că nu l-a văzut niciodată. Sau l-a văzutde fiecare

dată, i-a stat ca un nod în gât…dar nu a aruncat în el cu nicio pâine…măcar de nervi…dacă

nu din umanitate.

Iar Sfântul Lazaros, sărac și bolnav, nu a fost primit în Rai din cauză că a murit la poarta

bogatului…ci pentru că a stat în credință până la sfârșit…chiar dacă ar fi avut o mie de motive

să nu fie om curat la suflet…în mijlocul unei lumi mai câinoasă decât câinii.

Da, e o palmă imensă dată conștiinței noastre amănuntul, cum că câinii îi lingeau bubele [v. 21]!

Și câinii nu merg la Biserică, ca să audă Evanghelia!

Câinii nu sunt ortodocși…dar se comportă ca niște ortodocși, ei, și alte multe feluri de animale și

păsări…dându-ne prilejul să ne minunăm de curajul lor, de răbdarea lor, de sagacitatea și de

paternitatea lor.

Pentru că din fire fac aceste lucruri…și firea lor e bună…ca și a omului…pentru că

suntemcreația lui Dumnezeu, a Celui Preabun și Preaînțelept.

De ce ne comportăm ca neoamenii? Din cauza patimilor pe care le-am născut în noi și față de

care ne comportăm ca față de adevărata noastră fire/ normalitate.

Însă patima e tocmai ceea ce nu ne caracterizează ca oameni!

Răutatea, pofta de plăcere, dorința de bani, mândria, mânia, nesimțirea, necredința,

nedreptatea, minciuna, violența și tot șirul lor imens, al patimilor, sunt vătămarea gravă a

umanității, sunt rușinea și nu bucuria și demnitatea noastră!

De aceea în Iad, în locul de chin [v. 28], bogatul nesimțit e în văpaie [v. 24], în văpaia neiubirii

de Dumnezeu, în văpaia iubirii de sine…care e inconsistentă și chinuitoare.

Sfântul Lazaros e în comuniune cu cei pe care nu îi cunoscuse în viața lui, pe viu…dar la

care s-a alăturat prin viața lui martirică…pentru că a răbda boala, suferința și sărăcia e un

martiriu imens.

S-a curățit prin suferință, s-a luminat prin răbdare, s-a înțelepțit din relația lui cu Dumnezeu. El,

Sfântul Lazaros, nebăgatul în seamă, umilitul, față de care oamenii erauindiferenți.

În timp ce bogatul s-a umplut de orgoliu, s-a afundat în plăcere, a vrut veșnicia clipei…și a

rămas, și după moarte, în dorința după materie, în dorința după plăcere…pe care slava lui

Dumnezeu nu i-o alină ci i-o înmulțește în ființa lui.

O, da, suntem puși să alegem! Deja ne trăim alegerea.

Unii se prefac că sunt ortodocși…alții chiar sunt…unii fac ceva concret pentru ei și pentru

întreaga umanitate…pe când alții pictează năluciri în ființa lor.

Încă de acum ne alegem/ ne separăm unii de alții interior prin dorurile noastre.

Mi-am dat seama că m-am dezlipit de lumea de dinainte…din momentul când am începutsă

fiu om al Bisericii. Eu am simțit asta din plin…dar și cei care mă cunoscuseră mai înainte.

Și cu cât m-am dezlipit de un mod lumesc de a gândi și de a exista…cu atât mi-

am pierdutprietenii care gândeau lumesc…și mi-am câștigat, de partea

mea, prietenia și atenția celor duhovnicești.

Mă refer aici la prietenia de intimitate…și nu la vorbitul cu toată lumea. Dimpotrivă, vorbesc cu

mai mult curaj și cu mai multă bucurie cu toată lumea…pentru că știu căacum…sau pe viitor…

oamenii se pot schimba.

Ieri, după Sfânta Liturghie, o doamnă cu care am vorbit ceva intim, acum vreo 10 ani de zile, pe

când nu eram preot…a venit să îmi mulțumească.

Atunci i-am destăinuit niște taine ale vieții duhovnicești…ce simți și trăiești în anumite momente,

tu, creștinul ortodox, și după 10 ani…trăind o anume experiență mistică…a venit să îmi

mulțumească pentru faptul că i-am spus despre ea, înainte cu mult ca să fie proprieei…și

acum a înțeles. A înțeles concretețea cuvintelor…sau cum cuvintele au devenit realitate…

pentru că erau realitate.

Și asta mă face să vorbesc lucruri mari, de multă finețe, cu mulți oameni…cu toate

că știu șiînțeleg nivelul lor…pentru că nu știu ce vrea să facă Dumnezeu cu semințele

adevăruluidin mintea și din inima oamenilor.

Noi trebuie să semănăm cuvântul, să îl împărtășim oamenilor…și să Îl lăsăm pe Dumnezeusă

ne uimească.

Pentru că nu știm care vor fi Sfinții lui Dumnezeu, unde sunt acum viitorii lui Sfinți, ce fac ei…și

cine sunt. Pentru că și eu eram unul nesimțitor…și neatent la voia lui Dumnezeu.

De aceea grija mea, efortul meu pentru a predica…pe oboseală și neoboseală…în grabă sau

mai extins: pentru că cineva sau mai mulți au nevoie întotdeauna de cuvinte din partea lui

Dumnezeu.

Și azi, în această duminică, ținând cont de faptul că mâine, 31 octombrie 2011 împlinesc 34 de

ani de viață, sunt recunoscător celor care au scris, au vorbit, mi-au vorbit…pentru că m-au

umplut de experiența lor și de viața lui Dumnezeu.

Dacă ei tăceau…eu eram mai puțin frumos în gânduri și în simțăminte. Frumusețea lor m-a

inundat și pe mine…și pe toți cei care citim cărțile și cuvintele Sfinților și ale Părinților noștri.

În concluzie: să nu așteptăm minuni ca să fim oameni credincioși ci să fim credincioșitocmai

pentru a vedea minunile lui Dumnezeu inundându-ne. Pentru că fiecare zi e o minune…dacă Îl

lăsăm pe Cel Preaminunat să ne umple de văpaia iubirii Sale, acum și pururea și în vecii

vecilor. Amin!

Pe lungă asemănări, între noi, oamenii, există şi multe şi felurite deosebiri. Deosebirile acestea

se leagă, unele, de însuşirile noastre fireşti, altele de îndeletniciri şi, în sfârşit, altele de

mijloacele noastre de trai. Dar oricât de mari ar fi deosebirile dintre oameni, ele nu merg

niciodată până acolo încât să înăbuşe în ei nevoia de a trăi împreună, de a se ajuta, de a se

iubi. Oamenii, oricare le-ar fi însuşirile, rangurile, situaţia materială, sunt creaţi să trăiască

laolaltă, organizaţi în diferite comunităţi. Trăirea în societate, însă, aduce cu sine anumite

obligaţii. Care este cea mai de seamă obligaţie pe care cei avuţi, înstăriţi o au faţă de cei aflaţi

în lipsuri?

Răspunsul la această întrebare ni-l dă în chipul cel mai lămurit, Evanghelia zilei de azi (Luca 16,

19-31) despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.

În pericopa evanghelică de astăzi, Hristos Domnul ne descoperă destinul veşnic al omului. Prin

această pildă, Iisus, învăţătorul nostru suprem, trimite spre noi o rază de lumină, în legătură cu

ce va fi dincolo. Pentru noi, creştinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise

spre viaţa viitoare. Ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a

gândului nostru, întorşi spre noi înşine, şi să medităm asupra ei.

Sufletul omului fără credinţă, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni şi de Biserică este mort.

Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, este ca o fiinţă necuvântătoare,

care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale. Să ascultăm pilda:

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, veselindu-se în toate zilele în chip

strălucit, iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, aşteptând să se

sature de cele ce cădeau de la masa bogatului. Câinii veneau şi-i lingeau bubele lui. Şi a murit

săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.

Şi în iad ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul

lui. Şi el strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful

degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie. Dar

Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţă şi Lazăr, asemenea, pe cele

rele; iar acum, aici, el se mânguie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a

întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să

treacă la noi…” (Luca 16, 19-28).

Aşadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare – nu i se dă nume – care trăia

îmbrăcându-se în porfiră şi vizon şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, de un

sărac cerşetor cu numele Lazăr, şi care stătea şi suferea la poarta bogatului. Bogatul din Sf.

Evanghelie de astăzi era, egoist, lipsit de inimă, şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile

pămunteşti, indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea

la poarta lui şi de care, spune evanghelistul, şi câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor.

Bogatul din Evanghelie reprezintă omul care-şi foloseşte rău posibilităţile, care face din bogăţie

un mijloc de plăcere, de distracţie şi de decădere religios-morală. În schimb, Lazăr zace bolnav

şi plin de bube. În trupul lui bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea

faţă de Dumnezeu, ce îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare

să nu curtească împotriva celor rânduite oamenilor de Dumnezeu. Iată icoana cea mai vie a

mizeriei, iată pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă.

Dacă parabola s-ar opri aici, am putea socoti viaţa o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se

opreşte aici. El arată că după această viaţă vine o altă viaţă, vine judecata: atunci se înţelege

planul lui Dumnezeu. În această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi

în faţa lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pămunt este o mare deosebire,

să cunoaştem că în moartea lor deosebirea este şi mai mare. Se întâmplă că mor amândoi.

Sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pămunt, este dus de îngeri în raiul fericit,

pentru vecie. Despre bogat se spune numai atât: că a murit şi a fost îngropat; trupul s-a dus în

pămunt, iar sufletul în chinuri, în iad. Cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul

său, cere acum îndurare. Cel ce ţinuse ochii lipiţi de cele pământeşti, îi ridică acum. Cel ce nu

văzuse pe Lazăr, trecând, de sute de ori, cu nepăsare pe lungă el, îl vede acum. Nu

îndrăzneşte să se adreseze direct lui Lazăr, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr

să îl ajute. Cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva

focului care îl chinuie, îl mistuie. Cu degetul de care-i era scârbă altădată să se atingă, cu

piciorul, dorea acum să-i aducă o alinare. Cel ce se îmbrăca în purpură şi vizon şi se desfăta cu

mâncărurile cele mai alese şi cu băuturile cele mai scumpe, se roagă acum pentru o picătură de

apă, cu care să-şi potolească setea şi clocotul văpăii de-a pururi nestinsă.

Dialogul dintre bogatul nemilostiv şi Părintele Avraam este de-a dreptul mişcător. Părintele

Avraam i-a grăit aşa: “Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr

aşişderea, cele rele; iar acum acesta se mânguie, iar tu te chinuieşti, şi peste toate acestea,

între noi şi între tine prăpastie mare s-a întărit, căci cei ce vor să treacă de aici către voi să nu

poată, nici cei de acolo, la noi, să treacă”. Această prăpastie şi-a săpat-o chiar el, prin

nemilostenia şi indiferenţa sa. El, bogatul, dacă primea pe Lazăr într-o cămăruţă în casa lui,

dacă îi îmbrăca trupul gol, dacă îi astumpăra foamea, adică dacă îl mânguia în suferinţele sale,

se salva de la suferinţă pe el însuşi. Acum vede bogatul ce schimbare mare a produs moartea.

Acum, ca într-o oglindă, îşi vede trecutul său. Acum vede pe sărmanul Lazăr cum zăcea şi cât

era de dispreţuit de toţi. Acum îşi vede chipul şi felul vieţuirii sale. Cel care n-a ştiut ce-i

suferinţa, acum este numai suferinţă. Părerea de rău îl copleşeşte, dar era de prisos acum.

Bogatul roagă, acum, pe Părintele Avraam să trimită pe Lazăr la cei cinci fraţi, “să le

mărturisească lor, ca să nu vie şi ei la acest loc de muncă”. “Nu e nevoie, a zis Avraam lui. Au

pe Moise şi pe prooroci; să-i asculte pe dânşii”. Bogatul, însă, spune: “Nu, Părinte Avraame, ci

de va merge cineva din morţi la dunşii, se vor pocăi”. Şi i-a zis Avraam lui: “Dacă nu ascultă pe

Moise şi pe prooroci, măcar de ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede”. Bogatul credea că

dacă cineva va învia din morţi şi va povesti celor vii chinurile de dincolo, lumea se va îndrepta.

Dar ne întrebăm: are nevoie credinţa noastră de semne şi minuni spre a fi tare, spre a fi

mântuitoare de suflet? Ne răspunde Sf. Apostol Pavel când ne zice: “Fraţilor, nu fiţi copii la

minte, fiţi copii când e vorba de răutate. La minte fiţi oameni desăvârşiţi”, iar mai departe:

“limbile (adică semnele şi minunile) sunt semn nu credincioşilor, ci necredincioşilor, iar vorbirea

profetică (predica) dimpotrivă, nu necredincioşilor, ci credin-cioşilor” (I Cor. 14, 20-22). Aşa zice

şi Sfântul Ioan Gură de Aur: “am fost învăţat să cred în Stăpunul şi fără să mi se dea semne…

ştiu că am fost curăţit de păcate în Sf. Botez, chiar dacă v-aş vorbi în limbi”.

Creştinul adevărat trebuie să creadă cu mintea, să aibă duhul discernămuntului, al deosebirii

duhurilor, ca el “să nu fie jucărie valurilor, purtat încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturilor”

(Efes. 4, 13-14), cum se exprimă Sf. Apostol Pavel.

Există în viaţa şi în credinţa unor creştini o mare doză de copilărie, un infantilism al credinţei,

care se manifestă printr-o pornire şi o dorinţă de senzaţional, de minuni şi semne cu orice preţ

şi în toate împrejurările. Aceştia sunt tocmai de părerea bogatului ajuns în chinurile iadului,

după care, dacă ar învia cineva din morţi, deci dacă s-ar face semne şi minuni, oamenii ar crede

şi ar deveni mai buni.

Noi, creştinii de azi, nu avem numai pe Moise şi pe prooroci, ci şi pe Hristos şi pe Apostoli, pe

sfinţi şi pe mucenici, pe Sfânta Biserică, purtătoare a darurilor cereşti. Hristos ne luminează

calea, ne pune înainte viaţa şi moartea, ne descoperă soarta bogatului nemilostiv şi a săracului

Lazăr. El ne cere să ridicăm ochii, ca şi bogatul nemilostiv la Părintele Avraam, ca şi evreii în

pustie la şarpele de aramă, încrezători în iubirea Lui şi siguri de dreptatea Sa. Creşterea în

Hristos, cu mintea şi cu darul lui Dumnezeu, presupune o dreaptă socoteală asupra rostului

vieţii acesteia trecătoare, a bunurilor ei şi, mai ales, a avea totdeauna în vedere viaţa veşnică, a

fi convins că prin moarte nu se nimiceşte existenţa noastră, ci ea trece pe un plan superior de

viaţă, aşa cum ne învaţă Domnul Iisus în pilda de astăzi.

Parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr trebuie neapărat legată de Evanghelia

despre Judecata de apoi, pentru ca să avem un tablou cât de cât înţeles, cât de cât complet şi

despre viaţa de dincolo. La judecata de apoi, accentul va cădea pe milostenie. Ce ai făcut

aproapelui tău, cu aceea te vei întâlni dincolo. Sf. Ioan Gură de Aur zice: “bogatul n-a fost

condamnat fiindcă a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv”. Iar Sf. Grigorie Teologul adaugă:

“El nu este pedepsit că ar fi luat bunurile altora, ci pentru că n-a ştiut să le folosească în mod

folositor pe ale sale”. Sf. Ambrozie zice: “Nu a fost pedepsit că a lovit pe sărac, ci pentru că a

fost un adevărat ucigaş faţă de el lăsându-l să moară fără nici un ajutor”. Adevărul este că nu

toţi bogaţii se vor osândi, ci doar aceia care îşi trăiesc viaţa asemenea celui din parabolă. De

asemenea, nu toţi săracii se vor mântui, ci numai aceia care îşi duc în mod creştinesc crucea

sărăciei, fără cârtire, şi nu din vina lor devin săraci. Săracul Lazăr ne arată, prin propria lui viaţă,

calea ce duce spre împărăţia lui Dumnezeu, calea jertfei, a răbdării, a credinţei, a suferinţei.

Creştinul învrednicit de Dumnezeu cu averi să trăiască cumpătat, să-şi privească averea ca pe

un talant primit de la Dumnezeu, pe care s-o înmulţească, prin muncă cinstită, şi cu care să

aline şi durerile altora, mai ales în timpul nostru, când este atâta lipsă şi necaz. Să nu uite că

pentru noi şi a noastră mântuire: “s-a sculat cineva din morţi”, Domnul nostru Iisus Hristos, care

ne-a arătat calea ce duce la dreapta Sa când va veni ca judecător, calea care este milostenia şi

pe care să o împlinim.

Din pragul morţii, săracul Lazăr te mai cheamă o dată să-i vii în ajutor. Nu lăsa ca sărăcia şi

întristările lui să-l împingă, fără de vreme, în moarte. Aleargă degrabă şi ajută-l, lăsându-te

călăuzit pururi de adevărul acestor cuvinte ale Sf. Ambrozie: “Cine-şi aduce aminte de necazul

celor săraci, va avea în ziua judecăţii, pe Domnul însuşi dator cu milă faţă de el”. Amin.

 Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti! (Luca XIV, 25)

       Frati crestini, 

       Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este bine cunoscuta. Bogatul, lacom si zgarcit, petrece si se veseleste zilnic dezmierdandu-si trupul cu cantece, bauturi si mancaruri alese, in timp ce saracul, plin de bube si flamand, sufera la usa lui.        Predica Mantuitorul nostru Iisus Hristos incepuse sa capteze multimile din toate partile Palestinei. Se raspandise pretutindeni zvonul ca un om nemaiintalnit face minuni; vindeca tot felul de dureri, tamaduieste neputintele si vorbeste intr-un chip atat de minunat cum n-a mai vorbit nimeni pana acum. Toata lumea alerga sa-i vada chipul stralucitor si sa-i asculte cuvantul fermecator.        Intr-una din zile pe cand era inconjurat de multime multa de ascultatori intre care erau oameni bogati si puternici ai zilei care-L priveau din inaltimea situatiei lor cu un fel de mandrie personala, precum si multi saraci, amarati si necajiti, Mantuitorul zugraveste prin cuvinte minunate, tabloul vietii unui bogat si a unui sarac, tabloul bogatiei, al maririi si confortului si tabloul saraciei, al necazurilor si suferintelor. Iata deci, doua vieti, doua trairi deosebite foarte mult intre ele. Blandul Iisus incepe a vorbi cu glas rar si dulce:        - Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vizon, veselindu-se, in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui.        Tablourile acestea ne impresioneaza puternic si cred ca nici cea mai impietrita inima omeneasca nu poate sa ramana nesimtitoare fata de nenorocirea si mizeria in care se zbatea saracul Lazar. Dar iata ca intr-o zi a murit saracul si sufletul lui a fost luat de ingeri si dus in gradina raiului in sanul lui Avraam. Moare si cel bogat iar demonii il duc in flacarile iadului.        Iata deci un sarac proslavit in cer si un bogat ingropat in iad; un sarac in mainile ingerilor si un bogat in ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogati si o mare ingamfare pentru cei saraci. Aceasta s-ar parea la prima vedere, dar lucrurile nu stau asa.       Daca sunt bogati in iad, fara indoiala ca sunt si saraci si daca sunt saraci in cer, negresit ca sunt si bogati. Sa nu cautam in alta parte dovada decat in Sfanta Evanghelie de astazi. Vedem

pe saracul Lazar dispretuit, flamand si gol, cum ingerii l-au dus in sanul lui Avraam, care a fost un om bogat, ca stim din istoria sfanta a Vechiului Testament ca acest slavit patriarh avea cirezi de vite si mari bogatii cand a trait pe pamant.        Iata dar in imparatia cerului un bogat si un sarac. Aceasta o spun ca cei saraci sa nu osandeasca pe cei bogati, iar cei bogati sa nu piarda nadejdea in mantuirea lor. Dar trebuie sa recunoastem ca bogatia este o mare piedica pentru mantuirea sufletului. Insusi Mantuitorul zice: "Cat de anevoie vor intra in imparatia cerului cei ce au avutii!� Mai usor se mantuieste cel sarac, cel lipsit, fiindca nadejdea lui este intemeiata pe Imparatia cerului, pe fericirea vesnica a raiului. El are mintea mai luminata si vede cum cu fiecare zi ce trece din viata lui, se apropie de gradina fericirii vesnice. De aceea nadejdea lui este intemeiata si nu pune nici un pret pe lumea aceasta trecatoare.        Dar au fost si bogati care s-au mantuit, caci au folosit banii si averea pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele aproapelui. Asa au facut ei biserici si manastiri intru slava lui Dumnezeu, au facut spitale, scoli si orfelinate, pentru binele aproapelui. Altii au scris carti si le-au impartit gratuit pentru luminarea poporului. Toti acesti oameni bogati, care au facut o multime de fapte bune, Dumnezeu i-a numarat cu Avraam, Isaac si Iacov, in Imparatia cereasca.        Doua lucruri sunt pe care le imparte Dumnezeu oamenilor in aceasta lume: Harul Sau si bunurile vremelnice. Prin Harul Sfant pe care-l primim prin Sfanta Biserica si Sfintele Taine, Dumnezeu se ingrijeste de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le da pentru trebuintele trupului.        Prin urmare, nu ne este iertat sa nu deschidem ochii la nevoile si necazurile aproapelui nostru, pentru ca daca avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat intelepciune si sanatate si tot El ne-a inzestrat cu daruri nenumarate. De aceea nu sunt ale noastre si trebuie sa le dam mai departe aproapelui nostru.        Poate fiecare dintre noi intalnim un Lazar plin de bube sufletesti si trupesti. Sa nu facem ca bogatul din Evanghelia de astazi care nu vede nimic din cauza orbirii desfatarilor, a petrecerilor si luxului. Mare facere de bine e sa stai la capataiul unui bolnav si mare mangaiere simte acesta cand vii cu un cuvant de incurajare. Caci omului cazut in dureri i se spulbera nadejdea si de aceea trebuie sa mergem acolo unde este durerea si suferinta, sa-i cautam noi, caci aceasta este fapta cea ingereasca si crestineasca.        Bogatul din Evanghelia de astazi s-a dus in flacarile iadului pentru nepasarea lui, pentru impietrirea inimii la suferinta lui Lazar cel gol, nemancat si bolnav, de la usa casei lui. Aceasta impietrire si nemilostivire i s-a nascut din mandrie, din gatelile si zorzoanele pe care le punea pe el. Sfanta Evanghelie ne spune mai departe, ca bogatul fiind in flacarile iadului si vazand pe Lazar fericit, a rugat pe parintele Avraam ca sa-i fie mila de el si sa trimita pe Lazar sa-si inmoaie varful degetelor in apa si sa-i racoreasca limba caci grozav se chinuieste in vapaia aceea.        Groaznic trebuie sa fie focul iadului si grozava suferinta celor ce ajung acolo in acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a raspuns: "Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti�.        Asadar, la ce i-a folosit bogatului putinele zile pe care le-a trait in desfatari si chefuri, in betii si lacomii? La ce i-a folosit mandria vietii acesteia, slava cea desarta a lumii, daca a castigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat intr-o clipa si cele ce nu-i venea sa creada cand i se spunea, le-a vazut, dar acum e prea tarziu.        Asa sunt multi ingamfati si necredinciosi, care daca incepi sa le spui ceva despre Dumnezeu si suflet, te intrerup caci nu pot suferi nici sa auda de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atatia care si-au pus toata nadejdea in viata si fericirea aceasta trecatoare, care zic ca aici este raiul si iadul si daca ai bani si avere esti in rai, iar de nu le ai, esti in iad. Asa sunt multi care si-au pus nadejdea in lucrurile acestea trecatoare.        Astfel povestea un preot ca avea un prieten ce traia intr-o splendida situatie materiala. Locuia intr-un palat inconjurat de o gradina ca un adevarat paradis. Am incercat, zicea preotul,

sa vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu si despre cele sufletesti, dar acesta ma intrerupse cu alte cuvinte, graindu-mi cu sfidare: "Dragul meu, mie in zadar imi vorbesti despre aceste lucruri, caci raiul meu iata-l, acesta este!� � si-mi arata casa si gradina cea frumoasa.        Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbari grozave! Gradina era uscata, prapadita, casele ruinate, iar prietenul meu zacea bolnav de aproape patru ani. Un copil ii murise inecat, fata esuase in casatoria ei, iar tatal se imbolnavise de suparare. Mai avea o fata pe care am auzit-o intrebandu-si parintele bolnav: "Tata draga, eu merg pana in oras, ce-ai dori sa-ti aduc de acolo?� Chinuit de boala batranul raspunse: "Un streang sa-mi aduci, un streang sa-mi termin zilele, caci nu mai pot�.        Iata deci ca in decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevarat iad. Asa este cu raiul acesta vremelnic, pamantesc; umbra si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cati nu sunt care prin casatorie si-au agonisit de toate, si-au vazut multe visuri implinite cu ei si copiii lor si au ajuns fericiti. Totul a mers bine pana la o vreme, dar deodata ca din senin au cazut in mari nenorociri. Casatoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea si in scurt timp s-a terminat cu raiul lor.        Asa este fericirea aceasta scurta, ca un vis frumos, iar dupa ce te trezesti din el nu mai ramane nimic, nici nu-ti mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii crestini si toti sfintii nu puneau nici un pret pe fericirea pamanteasca si renuntau la toate chiar si la viata aceasta ca s-o castige pe cea vesnica, fiindca ei credeau cu adevarat in nemurirea sufletului, nu numai asa de forma cum cred unii si cum a crezut si bogatul din Evanghelia de astazi.        Esenta invataturii din pilda Sfintei Evanghelii de astazi este existenta sufletului si nemurirea lui. Vedem cum Lazar a lasat aici trupul cel buburos si flamand cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus in fericirea din rai. Vedem cum si bogatul a lasat trupul cel imbuibat, distrat, imbracat si impodobit, tot aici in lume intr-o groapa spre mancarea viermilor, in timp ce sufletul lui a fost dus de catre demoni in flacarile iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit sa-l vada el, bogatul, pe Lazar fericit si nu asa cum il stia el flamand, fara putinta de a se infrupta nici din faramiturile de la masa lui.        Religia crestina si intreaga cultura a omenirii se intemeiaza pe aceste doua adevaruri mari: nemurirea sufletelor si invierea trupurilor. Amandoua sunt adevaruri chinuitoare si intrebari care au muncit mintea si constiinta oamenilor. Este suflet in trup si viata dupa moarte?        La intrebarea aceasta necredinciosii raspund scurt: Nu! Nepasatorii care nu se cutremura de nimic raspund: O fi, n-o fi! Indoielnicii, bazati pe indoiala altora, raspund si ei: Poate da, poate nu! Dar crestinii adevarati marturisesc hotarati: DA! Sufletul exista liber si nemuritor.        Despre nemurirea sufletului ne incredinteaza Sfanta Scriptura chiar de la inceput. In Cartea Facerii se spune ca omul a fost facut de Dumnezeu cu trup din pamant si cu suflet viu. Cand moare, trupul se intoarce in pamantul din care a fost luat, iar sufletul se intoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scanteie din dumnezeire, nemuritor, care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi. Nu ne putem inchipui religie crestina fara credinta in suflet a vietii fara moarte.        Crestinul are religia invierii si Evanghelia nemuririi. Invataturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigura fericirea vesnica. Chiar pilda bogatului si saracului Lazar de astazi, ne arata clar ca exista suflet si viata vesnica, fericita pentru cei drepti. In ce priveste pe cei rai, nici sufletele lor nu mor, ci traiesc vesnic, dar se chinuiesc in iad. Existenta sufletelor si nemurirea lor este dovedita si garantata de Mantuitorul, caci dupa ce a inviat pe altii El insusi a inviat.        Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici si este inzestrat cu functiuni si puteri nemateriale. El are ratiune, vointa si sentiment. Sufletul se foloseste de trup ca de un instrument asa cum se foloseste artistul de vioara ca sa cante melodiile ce-i plac. Dupa cum pasarile calatoare se conduc dupa instinct si pleaca spre tarile calde, tot asa ne spune si noua inima ca suntem nemuritori si trebuie sa plecam de aici intr-o alta lume, in alta patrie vesnica. Sufletul se intoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel calator ars de sete.        Multi crestini sfinti si-au cunoscut ora plecarii lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice:

"Ne-ai facut pentru Tine Doamne si nelinistit este sufletul nostru, pana ce se va odihni in Tine�. Asadar exista suflet si este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinta din cer dupa care suspinam. Fara suflet am fi calatori fara tinta, pacatosi fara mantuire si muritori fara speranta. Daca n-am avea suflet, am fi niste fapturi care n-am sti ce rost avem in viata; n-am sti de unde venim si unde mergem dupa moarte. Dar prin suflet simtim, cunoastem si asteptam cu incredere.        Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi, ingrozit de chinurile iadului roaga pe parintele Avraam sa trimita pe Lazar acasa la tatal sau, ca mai are cinci frati, sa le spuna si lor chinul lui, sa-i invete credinta ca sa nu vina si ei tot acolo la el in iad. Avraam le-a raspuns: "Au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei!� Dar bogatul a zis: "Nu, parinte Avraam, ci daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai�.        Iata deci cum bogatul se ingrijeste de fratii lui, ii e mila de ei, dar cat a fost in viata nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazar sa invieze, ca astfel fratii lui vazand un mort inviat sa creada cu adevarat ca exista suflet si sa se intoarca la credinta. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit si noi la unii necredinciosi care zic ca n-a venit nimeni de dincolo si daca ar invia cineva poate ar crede si ei.        Acesti necredinciosi insa n-ar crede chiar daca ar invia si mortii dupa cum nici evreii n-au crezut atunci cand Mantuitorul a inviat pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Nain sau pe Lazar cel mort de patru zile. In loc sa ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit si rastignit pe cruce. In timpul rastignirii Dumnezeu a facut ceva si mai mult, caci a inviat pe multi morti din mormintele lor, dupa cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim si vorbeau cu prietenii lor, spunandu-le ce au vazut pe dincolo. Toate acestea se pastreaza in Sfanta Traditie si astazi, dar necredinciosii evrei au ramas tot impietriti si inraiti la inima, fiindca duhurile necurate intrasera in ei. Cerul se intunecase, pamantul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau si nu simteau nimic.        Iata asa se intampla cu cei care se leapada de Dumnezeu, devin nesimtitori si nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de forma la biserica, nu cu scopul bine intemeiat de a-si mantui sufletul si de a pune la inima Cuvantul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfanta Scriptura, ca li se propovaduieste ca sa le fie de marturie la ziua judecatii si sa nu zica ca nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor in ziua acea mare atatea pilde si predici, atatea invataturi si minuni pe care ni le-a aratat Dumnezeu, iar noi sa fi ramas tot in pacat, tot in necredinta pana la moarte.        Sfanta Carte ne spune ca in cele din urma lumea va fi necredincioasa si nestatornica, fiindca nu cauta Imparatia lui Dumnezeu, ci numai placerile lumesti si trecatoare ale acestei vieti ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi. Unora poti sa le spui orice le-ai spune; poate sa se rastoarne pamantul, pot sa invieze mortii, ei nu vor alt rai, nu vor alta viata vesnica, ci o vor pe aceasta vremelnica, raiul acesta care se spulbera fara nici un folos.        Toata lumea vrea sa traiasca pe lumea aceasta ca intr-un adevarat rai, dar nu se poate fiindca bucuriile trupesti sunt fara de folos sufletului si chiar trupului. Cati nu s-au lacomit in mancaruri si bauturi, distrugandu-si trupul si sufletul?! Numai un om cumpatat poate sa guste mai multi ani din bucuriile pamantesti si tot se sfarseste, caci viata aceasta trebuie s-o lasam sa dam pamantului trupul si sufletul cerului care ni l-a dat.        In legatura cu raiul acesta pamantesc, mi-aduc aminte de o istorioara unde se spune ca o vulpe a vazut o gradina incarcata cu toate bunatatile, dar gradina era imprejmuita de jur imprejur cu un gard de zid inalt, iar vulpea nu putea sari. Umbland ea de jur imprejurul gradinii, vazu o spartura in gard, dar era prea ingusta ca sa se poata strecura prin ea. Tot gandindu-se si judecandu-se ce sa faca isi zise: stiu ce voi face, voi rabda cateva zile de foame, voi slabi si atunci voi putea intra cu usurinta. Zis si facut. Dupa trei zile de foame vulpea se strecura si intra in gradina, apoi incepu sa manance cu lacomie.        Dupa cateva zile isi aduce aminte ca trebuie sa iasa. Insa acum alt necaz, ca se ingrasase si nu mai putea patrunde pe unde intrase. Ce-i de facut? N-am cum sa scap de aici, zise

vulpea, decat sa fac iarasi foamea ca sa slabesc. Rabda iarasi trei zile si slabind se strecura afara. Cand se vazu scapata, privind spre gradina zise: "Frumoasa mai esti tu gradina si dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cat am mancat, atat am rabdat si cum am intrat, asa am iesit!�        Ce istorioara plina de inteles sufletesc, frati crestini! Asa se intampla si cu noi, caci cum am intrat in lumea aceasta, asa vom iesi din ea si nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cat de dulci sunt roadele si amagirile tale, dar ce folos ne ramane noua din ele?! De cate ori nu am vazut poate pe cineva gras, frumos, voinic si tare, iar dupa o vreme in urma unei boli aceeasi persoana o vezi slabita, uscata si de nerecunoscut.        Asa e viata aceasta trecatoare si daca nu ne ingrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astazi si saracul Lazar inchipuie trupul si sufletul omului. Trupul este bogatul care se lafaie in bunatati si-si face toate voile si placerile sale, caci fiecare are grija mai mult de acest bogat, de trup. Toata ziua si toata noaptea alearga pentru el.        Saracul Lazar inchipuie sufletul care sta plin de bube, slabit si nemancat, bolnav si parasit la usa trupului. Bubele sunt patimile si viciile cele rele lipite de suflet si de trup, iar cainii sunt demonii carora le place sa linga patimile si sa adanceasca ranile.        Sa ne fie mila de Lazar � de sufletul nostru � si sa incepem cu mai multa staruinta sa-l hranim, sa-l adapam, sa-l spalam de rani si sa-l ingrijim. Cat mai bine sa-l ingrijim ca ne va cere Domnul Hristos socoteala de el. Hrana, bautura si ingrijirea sufletului le constituie Cuvantul lui Dumnezeu, rugaciunile, cantarile, predicile si citirea sfintelor carti religioase ortodoxe. Ranile pacatelor se spala cu lacrimi prin pocainta sincera si se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii catre toti lipsitii sufletesti si trupesti, ca sa aflam si noi mila in ziua judecatii.        Sa fim gata si noi, spalati si curatati de toate bubele, de toate pacatele noastre, ca numai asa vom putea intra si noi in sanul parintelui Avraam, in gradina fericirii. 

       Rugaciune        Doamne Dumnezeul nostru, Parinte al indurarilor si al milostivirii, trimite harul Tau cel ceresc peste noi ca sa deschida urechile noastre, sa patrunda cuvantul Tau in inimile noastre si sa ne faca sa intelegem voia Ta, ca sa ne intoarcem la Tine, mai inainte de a veni sfarsitul nostru, ca atunci sa fim gasiti pe drumul cel bun al credintei si sa ne iei si pe noi si sa ne duci la locul cel fericit, in sanul parintelui Avraam, cu toti sfintii Tai. Amin.

Bogatul nemilostiv pierde mântuirea

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii (Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr). Luca XVI, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar părinte, să-l trimiţi în casa

tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci: să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.

† Daniel, 

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învăţături duhovniceşti care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăieşte şi îşi aduce aminte de toate faptele săvârşite în timpul vieţii pe pământ. Avem, deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existenţa şi viaţa sufletului după despărţirea sa de trup, după moartea fizică a omului. 

Starea sufletului după moarte

Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înţelegerea legăturii care există între viaţa pământească a omului şi viaţa de dincolo de mormânt a sufletului uman. Ea ne arată că sufletul omului, după ce se desparte de trup, merge fie în comuniunea drepţilor şi a sfinţilor, adică înfericita existenţă a raiului, fie în nefericita existenţă a iadului. Această precizare este deosebit de importantă deoarece ea ne arată valoarea vieţii omului pe pământ. Deşi viaţa omului pe pământ este una trecătoare, de ea depinde viaţa sufletului după moarte, după despărţirea sa de trup. 

Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după despărţirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferenţă, într-un somn sau într-o amorţire, ci sufletul are conştiinţa luminată şi comunică acolo cu alte suflete, cu sufletele drepţilor care au trăit pe pământ în credinţă, împlinind voia lui Dumnezeu, iar în viaţa de după moartea trupului se bucură de harul sau de prezenţa iubirii lui Dumnezeu, ca răspuns al împlinirii voii Lui în viaţa lor pământească.

De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conştiente de starea în care se află şi de deosebirea dintre rai şi iad. Focul despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, văpaia în care se afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca fiind o mustrare a conştiinţei, un regret, o suferinţă a conştiinţei pentru răul săvârşit sau pentru binele pe care putea să-l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut.

Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine şi rău

Într-adevăr, pilda bogatului nemilostiv ne arată, într-o formă concentrată,taina vieţii omului, valoarea inestimabilă a vieţii pământeşti care, deşi trecătoare, determină fericirea sau nefericirea veşnică a sufletului nemuritor, creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor sau veşnic viu.

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite şi două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia toate zilele sale în multă şi mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, adică mătase scumpă, în vison şi în haine de in, de asemenea scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospeţe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube, suferind, iar la suferinţa sa se adăuga şi singurătatea.El nu mai era un om printre oameni,

ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el şi îi lingeau bubele ca şi cum i le-ar fi pansat.Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoşi decât omul bogat şi nemilostiv care nu vedea pe Lazăr ca pe un om, ci ca pe un vieţuitor între animale. Vedem două stări de viaţă umană diferite, una trăită în lux, ospeţe şi veselie, iar alta în sărăcie, suferinţă şi singurătate.

Această prezentare a două stări sociale şi sufleteşti opuse, trăite de doi oameni diferiţi, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-şi trăi viaţa pe pământ în mod diferit. Însă, după ce viaţa pământească a bogatului s-a sfârşit, acesta a fost înmormântat. Ca atare, Evanghelia vorbeşte doar de trupul bogatului înmormântat, fiindcă bogatul era numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme, el îşi îngropase sufletul în trup, trăind numai trupeşte, nu duhovniceşte. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său, a devenit cu totul trupesc, 's-a făcut ţărână' încă din timpul vieţii. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr, Evanghelia spune că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, în sânul lui Avraam, adică în fericita comuniune a drepţilor care în timpul vieţii lor pământeşti au împlinit voia lui Dumnezeu, rugându-se Lui şi răbdând toate încercările, necazurile şi suferinţele cu nădejdea în ajutorul Său.

Moartea schimbă starea vieţii omului 

În partea a doua a Evangheliei vedem cum se schimbă stările vieţii bogatului şi săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de alimente şi în confort de haine frumoase, acum se chinuieşte în văpaia iadului. Iar săracul Lazăr, cel care a trăit în foame şi sete, bolnav şi neglijat de oameni, se află acum în sânul lui Avraam, adică în comuniunea drepţilor care şi-au pus nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.

Ne întrebăm ce fapte a făcut unul sau altul dintre aceşti doi oameni pe care ni-i prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat după faptele sale, încât va fi părtaş al fericirii raiului, dacă a făcut fapte bune, iar dacă a făcut fapte rele, se va chinui în iad. Nu cunoaştem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele bune ale săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomeneşte. Nu se spune pentru care fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad, nici pentru care fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar că se cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie acum nefericit, iar cel care a suferit pe pământ să se bucure acum în ceruri.

La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înţelegem că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensaţiei, a echităţii. Cei care s-au bucurat prea mult de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile primite şi fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viaţa de dincolo de mormânt. Dacă citim totuşi mai atent, observăm că cei doi oameni, bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, nu au fost judecaţi în primul rând după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieţii lor. Bogatul nemilostiv a trăit într-o stare spirituală de totală decădere. El nu mulţumea lui Dumnezeu pentru că i-a dat bogăţie, sănătate şi viaţă fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare, nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea l-au coborât pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman. A fost dus în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-avea în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, ca să se poată apropia de Dumnezeu Cel milostiv şi de sfinţii Lui cei milostivi.

Nerecunoştinţa şi nemilostivirea - semne ale decăderii spirituale a omului

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul

că el nu a trăit pe pământ după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, după cum ne spune Mântuitorul: 'Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv' (Luca 6, 36). Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru darurile vieţii, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenit indiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Astfel, fiindcă n-a trăit în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate să ajungă în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială.

Toată atenţia bogatului nemilostiv se concentra asupra propriei persoane, încât el trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de laudă de sine. El nu se mai gândea nici la Dumnezeu, nici la săracii care aveau nevoie de ajutorul lui. Într-un cuvânt, putem spune că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut.

Dumnezeu vede nu numai faptele omului, ci şi starea sufletului său

Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea îmbunătăţită a sufletului său. Binele pe care l-a săvârşit săracul Lazăr constă în curăţirea, luminarea şi îmbogăţirea sufletului său prin virtutea răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv, prin tăcerea sa smerită şi paşnică. Deşi sărac din punct de vedere material, Lazăr şi-a îmbogăţit sufletul cu virtuţi multe; deşi vieţuitor în lume, el a trăit în singurătate ca un pustnic, care îmblânzeşte sau pacifică animalele prin pacea sufletului său.

Săracul Lazăr este răsplătit pentru starea sfântă a sufletului său. Întrucât avea înainte de moarte un suflet bun, el se bucură acum de bunătăţile cereşti cele netrecătoare. Deşi sărac şi bolnav, El nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit, nu a zis: 'Doamne, de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav, iar el atât de sănătos? De ce eşti nedrept cu noi?' Ci, în tăcere paşnică şi smerită răbdare, săracul Lazăr şi-a întărit, luminat şi modelat sufletul său în bunătate. Deşi era foarte singur, săracul Lazăr nu s-a plâns de singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care deveniseră mai solidari sau mai omenoşi cu el decât oamenii indiferenţi şi nemilostivi. 

Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental. Şi anume căîn faţa lui Dumnezeu nu contează numai mulţimea faptelor bune, ci în primul rând contează bunătatea sufletului. Dacă multele fapte bune pe care le-am săvârşit ne duc la mândrie şi laudă de sine, atunci nu ne-am îmbogăţit cu adevărat sufletul. Numai când faptele bune sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului nostru este o stare binecuvântată şi mântuitoare. Cu alte cuvinte, vedem că iadul sau raiul începe încă din lumea aceasta în sufletul nostru . Când cultivăm bunătatea şi milostivirea, ne deschidem spre rai , spre bunătăţile netrecătoare ale lui Dumnezeu. Iar când în sufletul nostru cultivăm nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci noi înşine, în mod liber, ne îndreptăm spre iad ca existenţă chinuită, egoistă sau individualistă, fără comuniune de iubire.

Evanghelia ne mai arată că sufletul bogatului nemilostiv din iad se află în comunicare spirituală cu Avraam şi cu drepţii din rai, fără ca între cele două stări să fie vreo cale de trecere dintr-o parte în cealaltă. Cererea bogatului nemilostiv către Avraam de a-i alina suferinţa cauzată de văpaia focului nu primeşte răspuns pozitiv. De asemenea, cererea sa ca cineva din morţi să

meargă în lume să spună celor cinci fraţi ai lui să se pocăiască nu este ascultată: 'Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi' (Luca 16, 31). Deşi Avraam cel din istorie a trăit cu mult timp înainte de Moise şi de proorocii prin care Dumnezeu a făcut minuni şi i-a chemat pe oameni la mântuire, totuşi Avraam cel din rai, părintele spiritual al credinţei şi al multor popoare credincioase, cunoaşte şi toate evenimentele sfinte petrecute în istorie după moartea sa trupească, pentru că sufletul său nemuritor este pururea viu în comuniunea sa cu Dumnezeu. Aici se confirmă adevărul că 'dreptul din credinţă va fi viu' (Avacum 2, 4; Romani 1, 17 şi Galateni 3, 11).

Avraam, Părintele spiritual al credinţei sau al tuturor celor care cred în adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, ne spune în Evanghelia de astăzi că omul trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu urmând pilda şi învăţătura drepţilor şi sfinţilor, nu aşteptând minuni la tot pasul şi mai ales învieri din morţi. De ce? Pentru că învierea sufletului din moartea păcatului prin rugăciune, pocăinţă şi fapte bune este mai necesară decât a vedea morţi înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morţilor din morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea păcatului cere şi osteneală din partea omului , după cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Milostenia - cale spre mântuire

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din această Evanghelie să înţelegem căjudecata lui Dumnezeu este dreaptă şi că ea ţine seama de libertatea noastră de a alege viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu sau separat de Dumnezeu, de a trăi viaţa în milostivire, în ajutorare, în iubire frăţească, milostivă faţă de semeni, sau în nepăsare, neajutorare, nemilostivire faţă de aproapele . Dumnezeu este veşnic fericit deoarece este veşnic milostiv. Iar dacă şi noi devenim milostivi, ne bucurăm pururea de fericirea raiului, de iubirea Lui milostivă.

Raiul sau iadul, aşa cum se vede şi în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneţ, n.a.), ca stări spirituale diferite sunt legate de taina libertăţii şi a iubirii omului. Dacă iubim sau nu iubim pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii noştri, atunci ne vom împărtăşi de fericirea raiului sau de nefericirea iadului ca existenţă chinuită, marcată de mustrarea conştiinţei pentru păcatele nepocăite sau pentru binele pe care am fi putut să-l facem, dar nu l-am făcut . Deci, iadul este suferinţa neîmplinirii, durerea vidului spiritual că nu am răspuns iubirii lui Dumnezeu cât timp am trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I mulţumi pentru binefaceri şi a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferinţa semenilor noştri care sunt săraci, bolnavi şi întristaţi. 

Şi din Evanghelia de astăzi s-a inspirat Biserica noastră când a organizat cămine pentru bătrâni, pentru copii, pentru orfani, cantine pentru săraci, bolniţe, farmacii, cabinete medicale şi spitale. Evanghelia ne arată că de modul în care noi trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veşnică.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înţelegem cât de preţioasă este viaţa noastră pe pământ ca pregătire pentru viaţa veşnică fericită . Prin cuvântul bun, rugăciunea pentru alţii, ajutorarea

săracilor, cercetarea bolnavilor, realizăm ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: 'Dar din dar se face rai' . Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu şi le-am cultivat, prin rugăciune şi muncă, dobândim raiul sau fericirea vieţii veşnice fericite, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria îngerilor. Amin.

„…. ca sa nu vina si ei în acest loc de chin” (Luca 16,28)EXISTA O ALTA LUME? Iata, iubitii mei, uriasa întrebare pe care o pune astazi Sfânta Evanghelie.M-am dus odata într-un sat si acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealalta? Oare a înviat cineva, ca sa ne spuna ce se întâmpla dincolo?… Dar ce credeti, cei care cer sa vada un mort înviind, si daca acesta va învia, îl vor crede? Ma îndoiesc. Nu neg faptul ca nu este o mica dovada învierea unui mort. Dar exista alta si mai puternica. Si mii de morti sa învieze din mormânt, nu sunt dovezi care sa-ti închida gura. Pentru ca sunt oameni. Eu o singura dovada o consider de necombatut. Pe cea amintita astazi de Evanghelie si mai presus de orice alta dovada si argument si document. Si aceasta este Sfânta Scriptura.Sfânta Scriptura nu a spus niciodata vreo minciuna; nu s-a gasit în paginile ei vreo greseala. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos: „Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35). Eu asadar, fratii mei, nu astept sa învieze un mort din mormânt, nici sa-mi întareasca credinta omul de stiinta X sau Y. Îmi este suficient si binecuvintez pe Sfânta Treime pentru ca ne-a dat aceasta carte mica, Evanghelia, ca sa o avem povatuitoare în viata noastra, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeste Evanghelia si mai nefericit acela care o citeste, dar nu încearca sa o împlineasca. Asadar, sfatuiesc si rog: nici o casa fara Evanghelie! Sfântul Ioan Gura de Aur zice: „Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”.Nemuritoarea Evanghelie ne asigura si de faptul ca exista alta lume. O propovaduieste Vechiul si, în principal, Noul Testament. Exista iad, exista rai! O propovaduieste pretutindeni, o spune si astazi prin pilda bogatului si a lui Lazar.Iata ce istoriseste! Este stiut. Ce zice?Se aud glasuri. De unde? Bogatul striga din iad. Iad? – Veti zice: Vai, vai!… – Sa va spun, fratii mei. Eu astazi nu am venit sa predic. Când aseara am citit pericopa, am zis: Ah, de-as fi într-o pestera din Sfântul Munte, sa ma mântuiasca Dumnezeu, sa nu merg si eu în iad! Pentru ca si eu, ca un pacatos, vreau sa nu existe iadul. Dar din nefericire exista! Dupa cum exista noapte, exista si iad. Si ati auzit ce a discutat bogatul din iad cu dreptul Avraam din rai, acolo unde s-a dus si saracul Lazar. Ne spune Evanghelia astazi.Vede bogatul pe Lazar în acele maretii si-l roaga pe Avraam pentru putina racoare. Cu neputinta, raspunde Avraam. Cere atunci un dar pentru cei cinci frati ai sai. Sa învieze Lazar din morti, sa se duca sa le spuna sa se pocaiasca, pentru ca sa nu sfârseasca si ei în iad. Zice Avraam: „Au pe Moise si pe prooroci”(Luca 16,29), au Sfânta Scriptura. – Nu, zice bogatul; daca va avea loc o înviere din morti, vor crede.

- Nu, zice în sfârsit Avraam. Daca nu cred în Sfânta Scriptura, chiar daca ar învia cineva din morti, tot nu vor crede.Vedem asadar doi bogati. Pe unul în inima iadului, pe altul (Avraam) în inima raiului. Cum se întâmpla asta? Erau diferiti. Unul îsi închidea poarta, altul o deschidea. Unul era neîndurator, altul era îndurator. Dati-mi bogati ca Avraam! Daca am fi avut astfel de bogati, n-ar mai fi existat vorba despre saraci. Daca pasesti pe drumul lui Avraam, vei merge direct în inima raiului. Daca pasesti pe drumul celui nemilostiv, vei merge în inima iadului.- Si ce este acest iad?, veti întreba.- Îmi cereti parerea mea? Nu are valoare. Sa ne sprijinim iarasi pe Sfânta Scriptura. Ce spune ea despre acest subiect? Prin imagini, pilde, exemple, într-un limbaj alegoric si metaforic, ni se creeaza o idee despre groaznicul iad.În putine cuvinte: iad = foc, mare de foc, lac arzând; foc, care desi arde, nu lumineaza. Iadul este întuneric, iadul este scrâsnirea dintilor. Vor clantani din falci. Iadul va fi foame si sete de vesnicele bunatati; cei din iad “vor flamânzi ca un câine” (Psalmul 58, 7 si 17), vor fi ca si câinii flamânzi. Iad – va sa zica – loc al mirosului greu, din cauza necuratiei oamenilor. Daca mormintele sfintilor nostri, când le deschideau, izvorau buna mireasma – noi credem în cinstitele moaste –, oasele pacatosilor vor avea un miros greu. O, voi, care cheltuiti atâtia bani pe parfumuri, gânditi-va ca într-o zi acest trup va fi izvor de o nedescrisa rea-mirosire. Iadul înseamna obezi insuportabile. Iad – nu v-am zis înca nimic – este locul unde nu rasare floarea care se numeste nadejde. Toti, si criminalul, si ucigasul, si tâlharul, si condamnatul, si întemnitatul, traiesc cu nadejde. Nadejde, tu niciodata nu-l lasi pe om! Dar acolo, în iad, nu mai exista nadejde de întoarcere si de îndreptare. Zile, saptamâni, luni, ani, veacuri, milenii vor trece. Dar niciodata iadul nu va avea sfârsit.Un exemplu. Care este cel mai mare munte din Grecia? Olimpul. Trei kilometri înaltime. Închipuiti-va acest munte ca fiind din nisip subtire, ca si nisipul din Sahara, si o cioara venind la fiecare o mie de ani si luând în ciocul sau un fir de nisip.Sau imaginati-va un ocean. Si la fiecare mie de ani, trecând un înger si luând o picatura de apa.Câte mii de ani trebuie sa treaca pâna va veni ultima clipa când cioara va lua ultimul fir de nisip, iar îngerul ultima picatura de apa? Si totusi clipa aceea va veni. Sa fiti siguri. Însa nu va veni niciodata clipa în care îngerul va spune: “Iadul a luat sfârsit”.O, daca ar fi cu putinta sa ajunga la urechile noastre glasurile celor ce se chinuie în iad, ce am fi auzit? Plângere si tipat mult s-a auzit jos, în „valea lui Iosafat” (Ioil 3: 2). Ce striga ei? Un cuvânt, fratii mei, pe care aici în lume sa nu-l spuneti. Este pacat. Care cuvânt? „Blestem”, „Blestem”, „Blestem”!… Dar ce blesteama?Vor spune: Picioare, care în zilele de duminica alergati la cluburile dracesti, la golfuri si la teatre, si nu ati calcat în biserica, sa fiti blestemate. Mâini, care nu ati facut semnul crucii cu grija, normal si corespunzator, cu rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!”; mâini care nu ati dat milostenie, mâini care ati lovit, mâini care ati palmuit, mâini care ati ucis, mâini care ati lucrat împotriva Sfântei Evanghelii, mâini care ati lovit pe mama si pe tata, sa fiti blestemate! Urechi, care ore în sir v-ati întins sa ascultati toate lucrurile rusinoase; urechi, care v-ati astupat ca sa nu auziti propovaduirea Evangheliei; urechi pacatoase, sa fiti blestemate! Si voi, ochilor, care în loc sa priviti cerul, stelele, sfintele icoane, v-ati deschis pentru pacat si v-ati facut magneti ai iadului, sa fiti blestemati! Limbilor, care n-ati spus nici

macar un „Slava Tie, Dumnezeule!”, limbi care ati bârfit, ati vrajit, v-ati certat; limbi, care v-ati miscat spre a huli pe Dumnezeu, pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, pe Sfinti, sa fiti blestemate!O, fratii mei! Aceste cuvinte le veti asculta? Va veti pocai? Ce veti face astazi? Daca luati hotarârea cea buna, bucurie îngerilor, bucurie în cer, bucurie Sfintei Treimi. Daca însa nu va veti pocai, o, atunci sa fiti siguri ca va veni o zi, cea din urma zi, în care îngerul Domnului va striga pentru noi: „Savârsitu-sa”. Pentru ca „este rânduit oamenilor odata sa moara, iar dupa aceea judecata” (Evrei 9, 27). Vom muri pentru ca sa mergem la Judecata.În sfârsit, va fac o urare: „Sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neînfruntat, în pace, si raspuns bun la Înfricosatorul Scaun de Judecata a lui Hristos“ (Sf. Liturghie). Ma rog ca noi toti, atunci când va veni ceasul cel din urma, sa ne pecetluim viata cu cuvintele tâlharului: “Pomeneste-ma Doamne, când vei veni întru împaratia Ta”(Luca 23,42). Amin.† Episcopul Augustin(Sfânta Biserica a Sfântului Atanasie – “Ghefiras” – Tesalonic, 30.10.1960)

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Predică la Duminica a 22-a după Rusalii)Predici la duminici și sărbătoriSâmbătă, 01 Noiembrie 2008 20:49

"Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi." (Evanghelia după Luca, Cap.16, 19-31)Fiecare duminică poartă un mesaj, de la Dumnezeu pentru noi. Mesajul de obicei ne mustră, ne-ncurajează, ne-ntăreşte, ne dă un exemplu de urmat, şi în general Dumnezeu nu vrea doar să auzim mesajul ci să şi acţionăm. Mesajul pildei de astăzi este clar şi simplu şi uşor de-nţeles: să-i ajutăm şi pe cei săraci din puţinul nostru, dar la o privire atentă apar şi alte înţelesuri subtile.

Noi întotdeauna vrem mai mult, vrem să fim mereu fericiţi, vrem să nu suferim niciodată. Noi oamenii vrem să ajungem în împărăţia cerurilor şi vrem ca numele noastre să fie trecute în cartea vieţii şi să fie pururea pomenite în ceruri de Dumnezeu. La evrei numele era acelaşi ca şi persoana, adica numele cuprindea şi persoana. În aceasta parabolă Iisus nu-i dă numele

bogatului care se va duce în iad pentru  pentru nemilostenia lui, dar îi dă numele saracului Lazar care înseamnă "Dumnezeu este întărirea mea".

Numele săracului Lazăr este vrednic de pomenire căci şi-a dus viaţa aşa cum a primit-o de la Dumnezeu, fără să cârtească şi fără să fie nemulţumitor, având probabil în inimă nădejdea şi credinţa că va veni o zi când lucrurile se vor schimba, când îi va fi mai bine. Bubele lui Lazăr sunt semnele păcatelor lui , pentru care îşi ia pedeapsa aici pe pământ.

ÎPS Antonie Plamadeala spune că numele păcătoşilor nu sunt vrednice de pomenire, dar ale drepţilor da.  Se mai menţionează ca după moartea celor doi, doar bogatul "a fost îngropat", poate pentru că îngroparea e moartea sufletească, e acoperirea cu toate păcatele la sfârşitul vieţii.

Din aceasta pildă ne mai dam seama că între rai şi iad există o oarecare comunicare dar nu comuniune.

Am auzit vorbindu-se că unii oameni nu vor crede că există rai şi iad,  dacă nu va învia cineva din morţi ca să se-ntoarcă şi să le spună cum e acolo şi ce e acolo. Dacă un om se va scula din morţi va putea povesti apropiaţilor săi ce e acolo şi cu siguranţă ei îl vor crede şi se vor minuna. Apoi cei din familia sa vor povesti şi ei altora la rândul lor, dar de data aceasta ceilalţi nu vor crede toţi căci unii poate nici nu l-au cunoscut pe cel înviat. Dar apoi şi aceştia vor povesti altora dar ei vor fi şi mai puţin credibili şi tot aşa. Şi astfel un om înviat va putea influenţa câţiva oameni pentru că ceilalţi nu-l vor crede. Iar dacă-l vor crede cei din timpul lui, oare peste 20, 30 de ani, sau peste 100 de ani îl va mai crede cineva ? Probabil că nu.

De înviat a înviat Cineva, a înviat chiar Iisus Hristos care este şi Dumnezeu şi om şi apostolii Lui au mărturisit şi au vorbit în toată lumea tuturor că El a înviat. Dovadă că oamenii cred că El a înviat sunt miile de biserci din fiecare ţară în care se retrăieşte în fiecare duminică jertfa  lui pe cruce şi Învierea Lui.

Un alt lucru  era că Lazăr era resemnat cu sărăcia lui, nu cârtea în faţa lui Dumnezeu, era un drept, dovadă că a ajuns în rai. Astfel, sărăcia singura nu e de ajuns pentru mântuire ci necesită şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate şi a-L lăuda. La fel cum bogăţia nu e cale sigură spre pieire atâta timp cât este întrebuinţată cu folos, adică pentru a-i ajuta pe cei săraci cu dragoste.

(Balan Claudiu)

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sînt mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi despre iad şi cîte sînt nesuferitele sale munci.

Mai întîi trebuie să ştim că iadul este loc de chin rînduit diavolilor şi celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să ştim că în iad suferă şi trupul şi sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este ţara morţii, împărăţia diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sînt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi miros greu; mîncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plînsul; aşternut, văpaia" (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, p. 183).

Despre iad, în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinţii patriarhi şi prooroci. Aşa auzim pe proorocul Isaia, zicînd despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc şi împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de

vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: Întuneric şi pipăire a fost deasupra peşterilor în veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicînd: Mă voi duce şi mă voi întoarce în pămîntul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara de întuneric şi neorînduială, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).

Înţeleptul Solomon, arătînd că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieşirea 10, 22) a fost din iad, zicea aşa: Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: Pipăi-vor ca orbii peretele şi ca unii ce sînt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopţii(Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: Ieşi-va rău miros din morţii lor (Isaia 34, 3). Şi va fi în loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).

Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicînd: Şi vor flămînzi ca un cîine (Psalmi 58, 17). Şi va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, şi omului de fratele său nu-i va fi milă şi nu se va sătura omul mîncînd cărnurile braţului său (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osînda celui necredincios este focul şi viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul şi mirosul greu de iad, a zis Sfînta Scriptură: Mînia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde. Despre veşnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Întru pierzare în veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adîncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: Să nu mă înghită adîncul, nici să-şi închidă peste mine adîncul uşa lui (Psalm 68, 18).

Iubiţi credincioşi,

Am adus cîteva mărturii despre iad şi muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinţii prooroci. Dar să ştiţi că nici unul din patriarhi şi prooroci nu au arătat aşa de luminat şi descoperit despre iad şi despre chinurile lui, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Sfînta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad şi felurimea chinurilor lui.

Mîntuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se munceşte şi trupul şi sufletul, zicînd: Dacă mîna sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decît, avînd amîndouă mîinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). În iad este pedeapsă veşnică; aceasta o arată Mîntuitorul cînd zice: Şi vor merge aceştia la osîndă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 46). Şi tot Mîntuitorul ne arată că în iad este foc veşnic, zicînd: Atunci (adică în ziua judecăţii de apoi), va zice celor de-a stînga: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui" (Matei 25, 41).

În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: Unde viermele lor nu doarme şi focul lor nu se stinge (Marcu 9, 44). În iad este gheena: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă (Matei 10, 28). Mîntuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, căci zice: Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).

În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23). În iad este moartea cea de a

doua şi iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad este plîngerea şi tînguirea, după mărturia Domnului care zice: Vai vouă care rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui (Luca 6, 25). În iad este adînc nemăsurat. De acest adînc fără de fund şi diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mîntuitorul să nu le poruncească să meargă în adînc (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor păcătoşi, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos şi au trăit în tot felul de păcate şi nelegiuiri (Matei 25, 41).

Fraţii mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfînta Evanghelie, să auzim şi cele ce au spus despre iad sfinţii Săi ucenici şi apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoşi care merg în iad: Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi, desfrînaţi şi fermecători, şi închinători la idoli, şi a tuturor celor necredincioşi este iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, şi care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).

Acelaşi lucru, despre soarta celor răi şi păcătoşi îl arată şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Nu ştiţi oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Şi în alt loc, acest mare Apostol arată osînda celor păcătoşi şi căderea lor din Împărăţia Cerurilor, zicînd: Iar faptele trupului sînt cunoscute ca unele ce sînt: adulter, desfrînare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora... că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5, 19-21).

Sfîntul Apostol Petru, arătînd osînda sodomenilor, zice: Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osîndindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenuşă, dîndu-le ca pildă nelegiuiţilor în viitor (II Petru 2, 6). Acelaşi Apostol, arătînd că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruţat, ci i-a pedepsit veşnic în iad, zice: Că Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit ci, legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată (II Petru 2, 4).

Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbeşte de pedeapsa veşnică a lui Antihrist şi a proorocului mincinos care vor fi aruncaţi de vii în iad, zicînd: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei şi cei ce s-au închinat chipului ei. Amîndoi au fost aruncaţi de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă(Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: Şi diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10).

Iată ce zic Sfinţii Părinţi despre iad. Sfîntul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc şi cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Uşa pocăinţei, p. 187). Sfîntul Vasile cel Mare, arată că în iad sînt un fel de viermi otrăvitori şi mîncători de trupuri, care fără de săturare mănîncă şi niciodată nu-şi umplu pîntecele lor şi, mai ales cînd mănîncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tîlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătînd că cei din iad mai tare se chinuiesc cînd văd fericirea cea mare a drepţilor, zice: "Şi pe Adam, scoţîndu-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare şi mai puternică să-i facă lui simţirea căderii din bunătăţile acelea. Aşa şi pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălăşluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de cîte bunătăţi s-a lipsit pe sine. Ţi-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la uşă, ca să se facă ţie învăţător de faptă bună şi pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuinţezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mîntuirii.

Întrebuinţează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă şi muncă" (Puţul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 462).

Sfîntul Efrem Sirul, arătînd plîngerea celor din iad, zice: "Atunci cu amar plîngînd, lacrimi vărsînd şi văitîndu-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie şi cu trîndăvie! O, cum ne-am înşelat! O, cum, auzind noi dumnezeieştile Scripturi, rîdeam şi ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi şi noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dînsul şi cu dreptate El Îşi întoarce faţa Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulceţile cele veselitoare ale lumii şi desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pîntece şi cu dureri şi cu chinuri ne-a născut? Unde sînt acum fiii noştri cei iubiţi? Unde, bogăţia? Unde, moşiile, averile şi agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărăşia şi ospeţele? Unde călătoriile cele de multe feluri şi deşarte? Unde sînt împăraţii şi puternicii? O, cum acum nici unul din aceştia nu se află şi nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul şi de Dumnezeu şi de sfinţi, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tînguiri şi plîngeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc " (Uşa pocăinţei, Cuvînt pentru iad, p. 188).

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul cînd sufletul se desparte de trup. Îngerii buni şi răi se înfăţişează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuieşte sufletului mare tulburare şi frică, dar el găseşte totuşi o mîngîiere la vederea sfinţilor îngeri buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa lui curată, sînt în acest moment un mare ajutor şi o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea necazurilor, sînt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalţă către Domnul într-o mare bucurie, însoţit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi şi de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veşnic.

Într-o zi doi îngeri se arătară Sfîntului Macarie Alexandrinul şi îi spuneau: "Sufletul omului păcătos ca şi al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor şi răilor îngeri. El aude plîngerile şi suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat şi înspăimîntat, cugetînd la îndelungatul drum ce are să-l facă şi la noul fel de viaţă ce are să ducă după despărţirea sa de trup". Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei arată ce groază şi spaimă are sufletul pînă ce se rosteşte asupra lui judecata definitivă şi zice că: "Puterile dumnezeieşti stau în faţa duhurilor necurate şi arată cugetările cele bune, vorbele şi faptele cele bune ce sînt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor şi al demonilor şi aşteaptă îndreptăţirea şi scăparea sa, sau osîndirea şi pierderea sa în iad" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1899, p. 19-20).

Muncile iadului încep, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, cînd sufletul păcătos este aruncat în osîndă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncaţi în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii şi milosteniile urmaşilor, dacă, bineînţeles, cel ce a murit era în dreaptă credinţă şi mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osîndă veşnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfîrşitul lumii, cînd drepţii vor merge în Împărăţia Cerurilor pentru veşnicie, iar păcătoşii în focul nestins, iarăşi pentru veşnicie (Matei 25, 45-46).

Iubiţi credincioşi,

Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sînt zidiţi după chipul şi asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus

osîndei iadului pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt. Numai prin moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepţii Vechiului Testament au fost eliberaţi şi primiţi în rai.

De la învierea şi înălţarea Mîntuitorului, de-a dreapta Tatălui, pînă la sfîrşitul veacurilor, toţi creştinii dreptcredincioşi care păzesc poruncile Lui, sînt mîntuiţi, adică sînt primiţi în odihna raiului. Numai creştinii necredincioşi, adică lepădaţii de Dumnezeu, sinucigaşii, sectanţii care s-au rupt de Biserica apostolică, şi cei ce mor nepocăiţi în păcate grele, precum ucigaşii, desfrînaţii, cei ce trăiesc în ură şi alte păcate asemenea, sînt osîndiţi după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sînt scoşi din iad prin rugăciunile Bisericii şi prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune şi milostenie pentru răposaţii noştri ca parastase cu dezlegări, liturghii şi praznice la trei, la nouă şi la patruzeci de zile după mutarea lor din viaţă, ca Dumnezeu să-i ierte şi să le dea odihnă în rai.

Dacă vrem să ne mîntuim, adică să scăpăm de iad şi să fim primiţi în rai şi bucuria împărăţiei cereşti trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întîi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos şi de păstorii ei - preoţi şi episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii şi mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creştină, naşterea şi creşterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania şi Sfînta Împărtăşanie.

Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeţi că săracul şi mult răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgîrcitul şi nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeţi în ce fericire sînt cei drepţi şi în ce foc şi chinuri grele se află păcătoşii în iad? Vedeţi, de asemenea, că cei din iad văd atît pe cei fericiţi din rai, cît şi pe cei ce trăiesc în păcate pe pămînt? Zadarnic cere bogatul apă să-şi ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pămînt ca să cheme la pocăinţă pe fraţii săi, că i se răspunde: Au pe Moise şi pe prooroci! (Luca 16, 29).

La fel ni se va răspunde şi nouă, dacă nu ne pocăim: Avem pe Hristos şi pe preoţi. Să-i ascultăm pe ei!

Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim şi noi, fraţii mei, pînă avem vreme şi să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viaţă curată şi spovedanie. Numai aşa vom fi iertaţi, miluiţi şi primiţi în sînul lui Avraam, adică în veşnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii şi cu toţi drepţii, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo şi numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Amin.

În viaţa aceasta ne pregătim locul de dincolo: raiul sau iadul

Să ne mărturisim credinţa, dar să nu smintim

Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi credincioşi,

În Sfânta Evanghelie de la Luca, în legătură cu intrarea biruitoare a Domnului Iisus Hristos în

Ierusalim, se spune – între altele – că atunci când Domnul era aproape de Ierusalim, la

coborâşul Muntelui Măslinilor, ucenicii Lui îl lăudau cu glas mare pentru minunile pe care le-au

văzut şi strigau zicând: „ Bine este cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului! Pace în cer şi

slavă întru cei de sus!” (Lc. 19, 38).

Auzind aceste cuvinte de laudă, unii dintre fariseii care erau în mulţime au zis către Domnul

Hristos: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii… “. Şi Domnul a zis celor ce doreau să înceteze lauda

lui Dumnezeu: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 39).

Înţelegem din aceste cuvinte ale Domnului că sunt lucruri care trebuie spuse, sunt adevăruri

care trebuie mărturisite, sunt cuvinte care nu trebuie tăcute, că avem datoria să ne angajăm

într-o lucrare de preamărire a lui Dumnezeu, de răspândire a lucrurilor bune, să fim gata să

mărturisim adevărul şi să înmulţim binele cu cuvântul şi cu fapta.

Tot în Evanghelia după Luca, în legătură cu vestirea cea bună adusă dreptului Zaharia, pe când

el se găsea în templul din Ierusalim şi tămâia spre slujba lui Dumnezeu, îngerul Gavriil i s-a

arătat şi a vestit că soţia lui, Elisabeta, pe care Zaharia o ştia stearpă, urma să-1 nască pe

Sfântul Ioan Botezătorul. Dreptul Zaharia, auzind această veste, s-a mirat şi a avut o îndoială în

suflet şi chiar a zis către înger: „ După ce voi cunoaşte eu aceasta? ” (Lc. 1, 18)

Atunci îngerul Gavriil i-a spus: „ Eu sunt îngerul Gavriil, cel ce stau pururi înaintea lui

Dumnezeu, şi am fost trimis să-ţi binevestesc ţie acestea. Iată, vei rămâne mut până când se

vor împlini acestea, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la timpul lor “(Lc. 1,

19-20).

Iată, iubiţi credincioşi, o împrejurare în care omului i se cere să fie mut. O situaţie în care s-a

ajuns pentru îndoială, pentru necredinţă – „Iată, vei rămâne mut… “. Cu alte cuvinte, chiar de ar

mai vrea să vorbească, nu mai poate. „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini

la vremea lor… ” De ce vei rămâne mut ? Ca să nu răspândeşti necredinţa. Ca să nu

răspândeşti îndoiala, ca să nu bagi în sufletul altora vreun gând care ar săpa la temelia

mulţumirii lui, ar săpa la temelia lucrării lui. Tu nu crezi, dar, până când o să vezi, nu-ţi vei mai

putea mărturisi necredinţa.

Suntem în faţa a două situaţii deosebite, în faţa unei împrejurări în care ni se cere să vorbim, să

spunem, să lăudăm pe Dumnezeu şi alta în care ni se cere să tăcem, să amuţim. Cele care

aduc necredinţă şi îndoială trebuie să le tăcem, iar pe cele care aduc credinţă şi întărire să le

spunem, să le răspândim.

Ce anume s-a spus, în pildă, despre bogatul nemilostiv şi despre omul sărac? Fiecare-şi ducea

viaţa lui aşa cum ne ducem fiecare dintre noi viaţa noastră. Ştiţi de ce, iubiţi credincioşi? Pentru

că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie, nu se trăieşte prin asemănare, fiecare are viaţa lui. Nu

poţi ieşi din viaţa ta, ca să duci viaţa altuia şi nici altul nu poate ieşi din viaţa lui, ca să ducă viaţa

ta. Fiecare are viaţa lui, pe care i-a dat-o Dumnezeu prin părinţii care 1-au adus în această

lume, viaţa pe care şi-a croit-o el.

Oamenii mai învăţaţi vorbesc despre o „ memorie cosmică “, adică despre o minte care le

cuprinde pe toate şi care vine la vreme şi ne spune: Uite ce-ai făcut atunci, ce-ai zis atunci. Aşa

cum ne spunem şi noi, unii altora. Dar este şi o carte înăuntrul nostru, o carte a vieţii noastre, în

care se scriu lucrurile pe care le facem şi care ne fac ceea ce suntem până în clipa de faţă; totul

se scrie în noi.

Nu-i totuna că ai citit o carte bună sau rea şi că ai uitat-o. Pentru că chiar dacă ai uitat cartea pe

care ai citit-o, de pe urma ei tot ţi-a rămas ceva, a intrat în însăşi compoziţia ta. De aceea e de

mare însemnătate ce facem. E de mare însemnătate ce gândim. E de mare însemnătate ce

citim. E de mare însemnătate ce ascultăm. Se vorbeşte de o întinare a minţii, de o întinare a

ochilor, de o întinare a auzului prin lucruri care nu sunt folositoare, curate. Lucrurile acestea nu

rămân numai în ochi, în minte, în auz, în pipăit, ci rămân în noi înşine, în sufletul nostru, ne fac

ceea ce suntem noi.

Iubiţi credincioşi,

Bogatul acela nemilostiv şi săracul Lazăr îşi duceau fiecare viaţa lor. Unul se desfăta şi altul

stătea necăjit, dar răbdător şi supus voinţei lui Dumnezeu. Aşa a fost dintotdeauna în viaţa

aceasta şi toată lumea zice că sigur e cu putinţă până la sfârşitul lumii să fie şi bogaţi şi săraci.

Cei doi oameni din pildă s-au dus în lumea cealaltă, în aceea în care mărturisim noi când zicem:

„Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului… ” şi că Domnul Hristos cel ce s-a înălţat la cer

„ iarăşi va să vie să judece viii şi morţii. ..”şi când zicem: „ răspuns bun la înfricoşătoarea

judecată a lui Hristos să cerem”. Mărturisim că este o lume mai presus de lumea aceasta pe

care o vedem şi pe care o simţim şi-n care trăim, în lumea cealaltă lucrurile nu mai sunt aşa

cum sunt în lumea aceasta, ci în mod schimbat: bogatul ajunge la rău, în iad; săracul a ajuns la

bine, în rai.

Pentru lucrurile acestea nu există, iubiţi credincioşi, nici o dovadă, ci dovada va fi când se vor

împlini. Aşa a spus şi îngerul bine-vestitor către dreptul Zaharia: „ Cuvintele mele se vor împlini

la vremea lor”. Deci, ceea ce am auzit noi astăzi în Sfânta Evanghelie se va împlini la vremea

sa. Fiecare vom ajunge să ne convingem de aceste lucruri, dacă nu suntem convinşi, numai

când ne vom întâlni cu ele. Şi atunci nu vom mai putea zice că n-a fost aşa.

Dar, dacă n-avem destulă credinţă, ar fi bine să rămânem muţi, să nu ne arătăm necredinţa,

pentru că, zice sfântul Pavel în epistola către Timotei: „ cuvântul nostru va roade ca şi cangrena

“.

Ştiţi ce păcat mare e sminteala şi îndoiala? Dacă ne gândim la ceea ce a spus Domnul Hristos:

„ iar cel ce va sminti pe unul din aceştia mai mici care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-şi

lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în râu ” (Mt. 18, 6), mai bine ar fi să moară mai

înainte de a răspândi sminteala, pentru că sminteala rămâne şi după ce nu mai este omul care

face sminteala.

Aici ne pregătim locul din lumea cealaltă

Bogatul (din pildă) îi cerea lui Avraam să-1 lase pe Lazăr să-i potolească setea. Răspunsul lui

Avraam ne interesează acum în mod deosebit. A zis aşa: „ între noi şi voi mare prăpastie este

[e vorba de depărtarea între rai şi iad, între fericire şi nefericire], e o distanţă mare.

Aici doar ne pregătim locul din lumea cealaltă. Cuvintele acestea: „ între noi şi voi mare

prăpastie este “, se potrivesc şi pentru viaţa pe care o trăim noi. Toţi oamenii buni sunt depărtaţi

de oamenii răi. Toţi oamenii cumsecade sunt depărtaţi de oamenii care nu sunt cumsecade,

chiar dacă trăiesc împreună. Sunt de multe ori în aceiaşi familie. Nu se potriveşte soţul cu soţia,

nu se potrivesc părinţii cu copiii, nu se potrivesc fraţii între ei. De ce? Pentru că între unii şi alţii

e mare prăpastie.

Ce fel de prăpastie? Să ştiţi că nu vin toţi oamenii la fel în lumea aceasta: unul aduce o

moştenire rea, altul una bună; din părinţi, din bunici, aduc în lumea aceasta o moştenire. Talanţii

pe care îi dă Dumnezeu în existenţa lor. Şi această stare cu care vine omul, îl desparte de la

început pe unul de celălalt.

Şi zice câte cineva: „ Mă, parcă nu-s fraţi ăştia “. Şi totuşi sunt fraţi. Dar unul aduce o moştenire

rea, din străfunduri de existenţă, şi altul aduce o moştenire bună, tot din străfunduri de

existenţă. Dar nu-i numai atâta. Omul trăieşte, fiecare într-un fel, fiecare învaţă ceva: o meserie,

o învăţătură şi cu ceea ce face, se face şi el pe el însuşi. Şi iarăşi se face distanţă între oameni.

Bunătatea unuia, răutatea celuilalt, îi desparte pe unul de altul. Pentru că omul e fiinţa care

gândeşte. Mai ales gândurile-i despart pe oameni, în viaţă nu-i aşa, ca la socoteli, că 2 plus 2

totdeauna fac 4, că 4 fără unu totdeauna-i 3. Nu-i aşa! Ci fiecare om gândeşte cu gândurile lui,

fiecare om are mai întâi viaţa care a trăit-o şi apoi înţelegerea la care ajunge. Şi de aceea nu se

pot oamenii înţelege unii cu alţii, pentru că nu au toţi acelaşi fel de viaţă şi fiecare are viaţa lui şi

viaţa îi formează gândirea şi după această gândire îşi formează viaţa, că este o legătură între

ceea ce gândeşte omul şi ceea ce face, şi apoi între ceea ce face şi ceea ce gândeşte.

Smerenia şi dragostea reduc distantele (prăpăstiile) dintre noi

Ce-i întâi, gândul sau fapta? Câteodată-i gândul, câteodată-i fapta. Şi fapta pregăteşte gândul şi

gândul pregăteşte fapta, şi aşa se face că „ între noi şi voi mare prăpastie este “. Oamenii care

se potrivesc între ei înseamnă că au cam acelaşi mod de viaţă, s-au silit cam la fel, s-au supus

voinţei lui Dumnezeu, întrebarea este: cum putem, în această lume, să desfiinţăm distanţele

dintre noi? Că în lumea cealaltă, prin puterile omului nu se mai poate face nimic, dar în lumea

aceasta se poate. Ce se poate? Ce ne leagă între noi, şi ce ne desparte.

Ne despart răutăţile, adică oamenii buni cu cei răi nu pot fi laolaltă, chiar dacă se silesc. Omul

cel bun îl îngăduie pe celălalt, îl ajută, dar oamenii răi nu suferă nimic, n-au nici un fel de

îngăduinţă, sunt gata numai să dărâme în jurul lor ca să poată trece ei să-şi facă drum.

Se întâmplă de multe ori că omul face răul, dar gândeşte că face binele. Gândiţi-vă la aceia

despre care spune Sfânta Evanghelie că va veni vremea când cei ce vă vor ucide să creadă că

aduc slujbă lui Dumnezeu. Auziţi, iubiţi credincioşi, că omul, care omoară pe cineva, să creadă

că aduce slujbă lui Dumnezeu! Cum putem oare să ieşim din distanţele acestea? Cum să

înlăturăm prăpăstiile acestea, să nu mai fie bogaţi de înţelepciune şi săraci de

înţelepciune? Să nu mai fie bogat de rele şi sărac de bine? Să fie toţi săraci de rele şi bogaţi de

bine? La aceasta nu se poate ajunge uitându-ne spre cer sau dorind numai.

Eu am călătorit cu nişte prieteni de-ai mei de câteva ori şi aşa bine ne-am înţeles, pentru că

fiecare dintre noi căuta să facă cum doreşte celălalt. Ei se credeau în programul meu şi eu mă

credeam în programul lor. Asta înseamnă să treci peste distanţe, peste prăpăstii. Să ai această

dorinţă de a face binele pentru altul; în familie de pildă: soţul să se gândească mereu la fericirea

soţiei, soţia mereu la fericirea soţului; copiii la bucuria părinţilor; părinţii la bucuria copiilor, şi

atunci se desfiinţează distanţele.

Dar dacă fiecare spune că numai el are dreptate, că el ştie, că celălalt trebuie să asculte, că

celălalt trebuie să se supună, atunci distanţele (prăpăstiile) nu se desfiinţează. Sigur că sunt

situaţii când cel cu experienţă porunceşte, cel cu mai puţină experienţă se supune. Gura iadului,

după Sfântul Grigorie Sinaitul, este neascultarea, nesupunerea, răzvrătirea. Şi smerenia e

poarta raiului.

Ei, vedeţi, iubiţi credincioşi, care-i începutul? O încercare de a se lăsa omul unul după altul, nu

ca să faci rău, ci ca să faci bine. Şi apoi, mergând în smerenia care-i mai presus decât lumea

aceasta, spune tot Sfântul Grigorie Sinaitul în Filocalia vol.7, că smerenia-i mai presus de lumea

aceasta şi dacă ne silim să avem smerenie, trecem mai presus de lumea aceasta, ajungem în

împărăţia dragostei, care-i iubire. Dar să ştiţi că şi cei care iubesc, până la urmă tot numai cu

cei care iubesc se pot uni într-un gând curat.

Se spune în Pateric că un cuvios a fost întrebat: „ De ce fugi de noi?” Şi el a zis: „Pentru că cei

din ceruri sunt mii şi milioane şi au aceiaşi voie, iar oamenii au multe voi şi nu pot sta cu

oamenii care-s feluriţi. Dumnezeu ştie că vă iubesc de la starea mea, dar nu pot fi cu toţi – şi cu

unul care vrea bine şi cu unul care vrea rău şi mai bine stau cu Dumnezeu care vrea tot binele “.

Se spune că săracul Lazăr a fost rugat de către bogat să meargă pe pământ să spună cum e

dincolo, pentru ca oamenii să se îndrepte, mai ales cei din casa lui, ca să nu meargă la rău.

Răspunsul e foarte semnificativ: „Au pe Moise şi pe prooroci, să creadă în ei”.

Luaţi aminte, că n-a zis Domnul Hristos de pildă: «Au Evanghelia şi Apostolul, să creadă, ci au

pe Moise şi pe prooroci». De ce? Pentru că pilda a fost spusă până când Evanghelia nu se

răspândise în lume şi Domnul Hristos nu se putea referi la ceva de viitor, ci s-a referit la ceva

din vremea aceea. Să creadă în cele pe care le aveau ei până atunci.

Noi avem mult mai mult decât cele din vechime. Avem Evanghelia, avem învăţătura Sfinţilor

Apostoli, avem învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Să credem în ele şi atunci va veni şi vremea când,

crezând în ele, ne vom schimba spre bine, vom putea aduce mărire lui Dumnezeu ca apostolii,

care cu glas tare preamăreau pe Dumnezeu, chiar dacă vor mai fi farisei dintre aceia care vor

mai zice: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Aceia nu-s vrednici să vorbească, nu-s vrednic să

spună ceva, şi de aceea, noi să ne ţinem calea de a preamări pe Dumnezeu prin sfintele slujbe,

de a preamări pe Dumnezeu prin rânduielile Sfintei Biserici.

Iar dacă avem îndoială, dacă suntem gata să răspândim relele şi spurcăciunile, atunci să

rămânem muţi, aşa cum a fost sortit să rămână mut, o vreme scurtă, şi Dreptul Zaharia.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunea Maicii Preacurate şi ale tuturor sfinţilor, să ne

întărim în gânduri bune, să ne întărim în dorinţa de a spori binele, în dorinţa de a curma relele

din noi.

Să ne ajute Dumnezeu să desfiinţăm distanţele dintre noi, să dorim fiecare binele celuilalt, întru

aceasta să se preamărească Dumnezeu, care este unirea tuturor, spre fericirea noastră, aici pe

pământ, spre fala lui veşnică şi spre fericirea cea veşnică în care nădăjduim să ajungem, după

ce vom trece din viaţa aceasta. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian

 

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia zilei [Lc. 16, 19-31] nu este despre bogații, care nu se mântuie, tocmai pentru căau

bogății și nici despre săracii care se mântuie, tocmai pentru că nu au bogății, ci desprebogații în

insensibilitate și despre săracii plini de nădejde în Dumnezeu.

Deci nu e despre bogați și săraci în general, adică nu sunt priviți oamenii din afară, potrivit

statutului lor socialo-financiar, ci din interiorul lor spre în afară, acesta fiind lucrul pentru care

unii sunt bogați în nesimțire iar alții bogați în nădejde. În nădejdea care nu rușinează, adică

în nădejdea în Dumnezeu.

Pentru că un antropos/un om era bogat…în nesimțire! Cu asta și Își începe relatarea Sa

Domnul nostru. Însă, e adevărat, Domnul nu spune, de-a dreptul, că bogatul era nesimțit…Însă,

prin tot ceea ce ne spune și nu ne spune despre bogat, aflăm nu numai că eranesimțit, că

era neom, fără inimă, dar că era și bun de Iad. Adică tot ceea ce a făcut el aici, față de Lazaros,

nu a avut doar repercusiuni temporale…ci, mai ales, veșnice.

Mai întâi de toate, în versetul al 19-lea, nu aflăm numele bogatului. Dacă Lazaros, un sărac

bolnav dar plin de răbdare și nădejde (deci nu orice fel de sărac) are nume, bogatul nu are

nume. Bogatul e fără nume, pentru că faptul de a fi fără inimă…te face să fii un om șters.

Când uiți cine ești, când te crezi nemuritor pe degeaba, când uiți că viața e un negoț pentru a

câștiga Împărăția  lui Dumnezeu și că trebuie să te dai lui Dumnezeu și oamenilor, mai întâi de

toate și să dai din cele ale tale pentru a fi om, de aceea ești un nimeni pentru istorie și pentru

veșnicie.

Și dacă bogatul nu are nume în gura lui Dumnezeu (deși orice om are unul) e pentru că el și-a

șters numele ieșind din relația cu semenii săi, pentru că nu s-a mai raportat laoameni…ci

la obiecte. Bogatul și-a pierdut numele prin obiectualizarea relaționării lui ontologice. Nu a mai

crescut în relație (pentru că doar relația ne personalizează, ne facem să creștem, să fim mai

mult decât suntem) ci și-a îngroșat transparența până la opacitate.

Viața, cuvintele lui, obiectele lui nu au mai fost o priveliște deschisă pentru alții ci el s-a închis în

iubirea pentru materialitate. De aceea și Domnul subliniază (pentru că nimic nu eîn plus în

Scriptură!), că cel bogat în lipsa de relații, se îmbrăca în porfiră și în visson, adică în haine fine,

scumpe, delicate…dar nu și în sentimente delicate.

Și iarăși nu trebuie să înțelegem că îmbrăcămintea ar fi un rău și că Domnul ar fi vrut ca bogatul

să nu se îmbrace potrivit banilor și a demnității sale, că, în definitiv, acesta a fostdefectul lui și

faptul pentru care nu a fost vrednic de Împărăția lui Dumnezeu: că era îmbrăcat bine.

Oamenii bogați și în demnități înalte ale statului, de obicei, nu sunt…muritori de foame. Iar

haina și tabieturile unui înalt funcționar, cum era bogatul nostru, nu pot fi altele. Însă problema

acestui plusios, a acestui bogat, nu era aceea că avea bani cu care să se îmbrace, ci că el își

făcuse din îmbrăcăminte și din petrecerile exorbitante un adevărat cult prin care își celebra

simțurile.

Și această celebrare continuă a moliciunii și a efeminării îl făcuse un om asocial, rupt de

societate, de realitate, crezând că și alții o duc tot la fel de bine ca și el…care se simțea bine, în

aparență, în mod zilnic.

Însă, prin faptul că avea nevoie, pe fiecare zi, de materie suplă, elegantă și de o altă petrecere

cu mâncăruri, băuturi și muzici plăcute arată că era avid, ca și în Iad (v. 24), de a simți în gura

sa plăcerea gustului, a bucuriei pentru viață, pe care o căuta mereu, dar pe care nu a găsit-o

niciodată.

De ce? Pentru că gustul pentru viață și bucuria vieții o dă relația, prietenia cu Dumnezeu și cu

oamenii și nu materia, nu banii, nu distracția.Tocmai de aceea, prea plini de bani și de distracții,

oamenii își permit tot felul de excentricități și de pierderi ale timpului penibile, dar care, toate, se

soldează tot cu…nefericire. Cu o nefericire și neîmplinire abisale.

Pentru că un sejur într-un hotel de 7 stele, o mașină ultraperformantă, zilele și nopțile de

sexualitate debordantă, orice delicii perverse, înconjurul lumii de trei ori nu pot înlocui lipsa

relației cu Dumnezeu și cu oamenii, adică bucuria harică a comuniunii.

Verbul catafigo, care vorbește despre răcorire, răcorirea limbii în v. 24, e cel care exprimă, în

contrapondere, aprinderea bogatului pentru grosimea vieții, pentru materialitatea vieții. Și

observăm că noi și, la tot pasul, oamenii sunt aprinși de estetic, de gastronomic, de culoarea

banilor, de rotunjimile tinereții, de gustul puterii, de ludicul sau tenebrosul sentimentelor. O

aprindere imensă…pe care flacăra/flama/floghi în limba greacă, a Iadului, o amplifică și nu o

diminuează.

Însă insensibilul, subumanul bogat cere de la Avraam cel Drept (care și el fusese bogat, dar

nu în insensibilitate ci în nădejde în Dumnezeu, ca și Lazaros) apă/idatos. Cere apa haruluica

să stingă văpaia patimii, văpaia aprinderii pentru materie, care se amplifică în Iad și nuse

diminuează.

Și săracul bogat, care alergase toată viața lui după moliciunea hainei și după gustul apetisant și

fin al cărnii, al peștelui, al pâinii coapte, al strugurelui plin de dulceață…se vede într-o situație

incredibil de deplorabilă, nu pentru că mâncase…ci pentru că nu se hrănise din dragoste, din

milă, de respectul pentru durerea și suferința aproapelui, a lui Lazaros, care…era în stare

jalnică la poarta curții lui.

Relația cere proximitate. Chiar dacă aproapele meu e departe de mine, e în altă țară, e de

cealaltă parte a lumii, eu îi scriu un email, îi telefonez, sunt lângă el. Îi arăt că sunt lângă el.

Lazaros era lângă bogat…Numai bogatul nu era lângă Lazaros, care era ilcomenos, adică plin

peste tot de bube supurânde, deschise. Era plin de ulcerații acest Lazaros, dar om! Și el,

săracul bogat, dorea să mănânce, ca tot omul, care are nevoie de hrană pentru a viețui, ceea

ce ar fi căzut de la trapeza bogatului, dar nu avea parte nici de această puțină hrană ignobilă,

de necinste.

Și Dumnezeu, Cel care dă un ajutor oamenilor, fie că e vorba de o ființă rațională, fie de una

nerațională, vorbește despre câini în v. 21, de prietenii lui Lazaros, care îl recunoșteau drept un

om bun, Drept, cu nădejde în Dumnezeu, pentru că veneau la el și îi lingeau bubele supurânde

și nu îl sfâșiau de viu.

Și de aceea, iubiții mei, am început cu nesimțirea lui plusios, a bogatului, pentru că nesimțirea

lui a fost cu mult mai bogată decât năravul canin, a răutății câinești.

Știm cu toții, că câinii de pază ai bogaților nu sunt niște…mielușei. Nu numai că sunt antrenați

pentru a se repezi la om, ci și pentru a-l sfâșia. Adică răutatea bogatului, frica lui de a nu fi jefuit,

se exprimă prin animalitatea exacerbată a câinilor.

Însă în această situație, ca peste tot în viețile Sfinților, animalele s-au manifestat lângă cel

Sfânt, lângă Lazaros cel Sfânt și Drept, în naturalitatea lor creațională, așa cum le-a făcut

Dumnezeu la început, adică supuse omului, care era plin de har și văzător de Dumnezeu în

Paradis. Doar după cădere, animalele și păsările și întreaga creația au vrut să îl înghită pe omul

căzut, dar Dumnezeu le-a oprit și le-a supus lui în mod relativ.

Însă când oamenii se umplu de har, când se fac pe ei înșiși, printr-o viață curată și sfântă,

prietenii lui Dumnezeu și animalele, și păsările, și întreaga creație îi resimt ca stăpâni, ascultă

de ei și le slujesc. Și, cu siguranță, că ați citit sau ați auzit despre Sfinți care au fost slujiți de lei

sau de păsări sau de animale vestite prin cruzimea lor, tocmai pentru că au simțit în Sfinții lui

Dumnezeu slava Sa, relația și prezența lui Dumnezeu în aceștia.

Și lui Lazaros, cel aparent insignifiant și uitat de Dumnezeu...i se deschide, odată cu v. 22 o

posteritate extrem de tulburătoare. Tulburătoare pentru bogat, tulburătoare și pentru noi. Pentru

că mulți dintre noi, ca și bogatul acesta paradigmatic, nu acceptăm prea ușor istoriile

despre mila lui Dumnezeu și nici despre dreptatea Lui.

Pentru că suntem întrebați adesea: „Cum să pedepsească Dumnezeu niște păcate temporale în

mod veșnic? Ce echitate e asta?!”. Sau: „Cum să îl ierte Dumnezeu, Părinte, pe cutărescu, care

a făcut toate drăciile pe timpul lui Ceaușescu iar acum vine și se dă depocăit la Biserică?”.

Însă Dumnezeu e prea plin de milă după cum e drept plin de milă. Pentru că, cutărescu,

fost bine poziționat pe timpul lui Ceaușescu și fost turnător la Securitate, e tot la fel de plin de

văpaie, ca și cel care abia a avut bani ca să își întrețină familia de 5 persoane, care a mai furat

pe ici, pe colo, s-a descurcat…dar tot sărac a rămas și tot invidios pe cei care au bani.

Și ambii sunt îndreptățiți să dorească mila și iertarea lui Dumnezeu.

Și când nu înțelegem nici mila și nici dreptatea Lui, de ce îi mustră pe unii și de ce îi iartă pe

alții, e tocmai pentru aceea că privim coaja lucrurilor, privim la ce sunt oamenii pe afară…când

Dumnezeu lucrează pe dinăuntru. Și oamenii se schimbă pe dinăuntru și nu pe din afară în

primul rând.

Și asta vrea să ne spună Domnul cu Lazaros, care are nume, tocmai pentru că avea relație cu

Dumnezeu cât și cu câinii, dacă oamenii nu vedeau în el decât un bubos și un zdrențuros, pe

când bogatul, fără nume, nu avea decât nonrelații, pentru că nu poți vorbi cu…rața friptă sau cu

litrul de vin.

Monologul nu e dialog!

Monologul e autism.

Monologul e vorbitul cu pereții.

Dialogul e între persoane și cu persoane, pentru ca persoanele să fie și mai persoane sau

pentru ca persoanele să se întrepătrundă reciproc, la nivelul iubirii și al înțelegerii, pentru ca să

avem și mai multă iubire și înțelepciune comunională.

Și de aceea, Lazaros, care vorbea doar cu câinii, cu niște câini miloși…cu sentimente umane,

se regăsește, în veșnicie, ca fiind prieten cu Avraam, cu Părintele celor credincioși și încrezători

în făgăduințele lui Dumnezeu, pe când bogatul era prieten doar cu…văpaia nestăvilită a dorinței

de a avea, de a simți josnicia patimilor.

Hasma mega există între cei plini de văpaia dorinței pătimașe și cei plini de apa iubirii de

Dumnezeu și de oameni! Prăpastie, abis mare, imens există între Rai și Iad, pentru că abis

mare este între sensibilitatea și insensibilitatea enorme. Iar cei care întreabă, de ce atâta Iad

pentru niște biete păcate făcute…le spunem că nu păcatele sunt problema, ci din ce motiv apar

păcatele, precum ciupercile după ploaie în viața noastră.

De ce îți vine să te culci cu toată planeta?

De ce ești zgârcit ca uraganul, care distruge totul în jur?

De ce ești rău, mai rău decât fiarele?

De ce nu îți găsești fericirea în bine ci în nesimțire?

Ce te determină să păcătuiești cu atâta dezinvoltură, fervoare, impasibilitate față de alții?

De ce hrănești văpaia Iadului în ființa ta și nu te umpli de ploaia harului, a cumințeniei, a

amabilității, a frumuseții duhovnicești?

Ultimul verset, al 31-lea, al Evangheliei de astăzi, subliniază primatul credinței în fațaminunii,

adică a ceea ce nu se vede în fața a ceea ce se vede. Deși minunea învierii din morți a cuiva,

despre care se vorbește aici, e mult har care învie pe om, totuși cel care nu crede, pentru că nu

vede din năuntru spre în afară, poate să pună la îndoială și lucrul…foarte evident, foarte

palpabil.

Și mulți contemporani ai Apostolilor au negat minunile și învierea Domnului, cu toate că ele erau

mult prea evidente, nu pentru că nu le vedeau…ci pentru că nu le-au trăit reconvertitor. Însă,

când unul ca Pavel, un fost persecutor al Bisericii, adică un fostcutărescu securist, se

încredințează interior, trăiește revelarea lui Hristos întru slava Sa, nu mai e oprit de nimeni și de

nimic în credința lui, pentru că evidența credinței e mai importantă decât

orice cutumă, ideologie sau falsă minune.

Bogatul din Iad dorea ajutor pentru sine, el, cel care nu dăduse ajutor niciodată săracului bolnav

de la ușa lui, deși era atât de ușor de făcut…pentru că săracul dorea firimituri și nufripturi…dar

și ajutor pentru frații lui, adică pentru niște netrebnici insolenți ca și el, care o duceau bine, în

aparență, dar pe care îi aștepta chinul, durerea veșnică, de care confratele lor era foarte

conștient (v. 28).

Dorea minuni cu forța, când minunile se cred cu voie liberă.

Însă, pentru confrații lui păcătoși, ca și noi, Dumnezeu ne trimite o singură minune în viața

noastră: minunea credinței, care îl schimbă pe om din temelii, îl face făptură nouă,

dumnezeiască.

Și Evanghelia zilei, la început de noiembrie, vrea să ne spună, că iarna e cu adevărat iarnă…

pentru că nu ne încălzește iubirea…ci indiferența. Și când, în indiferență față de drama întregii

lumi, noi ne gândim doar la porcul nostru de Crăciun sau la plata întreținerii noastre, nu trebuie

să ne mirăm că Iadul e atât de dogoritor…încă de acum, în sufletele multora.

Iubiții mei, ziua de 31 octombrie 2010, este, pentru mine și familia mea, o zi aniversară, pentru

că e ziua în care împlinesc vârsta de 33 de ani. Și mărturisesc faptul că adesea m-am simțit un

bogat sărac, un bogat nu în bani ci în intenții bune neduse până la capăt. Pentru că adesea mi-

am dorit să bucur pe diverși oameni cu un dar, cu un cuvânt, cu prezența mea, cu rugăciunile

mele, cu cererea mea de iertare și, pe mulți, nu am ajuns să îi bucur.

Și, de aceea, mă simt un plusios, un om cu multe idei de a ajuta pe alții și de a fi în viața

altora…dar care nu le-a dus până la capăt, care nu le-a materializat, cu toate că încerc, ca mai

tot timpul meu, să îl dăruiesc altora.

Probabil că mulți dintre dumneavoastră se simt la fel: ar dori să facă mai mult decât fac pentru

alții. Și nu e timpul pierdut, dacă, de la un moment dat, începem să facem ceva mai mult, și mai

mult, și mai foarte mult, pentru binele și pentru mântuirea altora.

Așa că, mă văd, mai degrabă, în postura bogatului…și nu a Sfântului Lazaros. Iar văpaia

dorinței de bine nu e de ajuns dacă ea nu a ajuns la celălalt, dacă nu l-a contaminat, dacă nu l-a

schimbat…

Fie dar să avem înțelepciune pe măsura anilor noștri, înțelepciunea de a fi umani și credibili în

iubirea noastră! Amin!

„Era un sărac pe nume Lazăr…”  (Luca 16, 20)

Iubiţii mei, este cunoscută pilda pe care am auzit-o în Evanghelia din Duminica de astăzi… Să explicăm toată Evanghelia de astăzi? Ne-ar trebui mult timp. De aceea, din toate imaginile pe care le prezintă pilda, vom explica doar una. Vom vedea, cum trăia săracul Lazăr în această lume de aici.

***

Lazăr era un om nefericit. Asupra lui se abătuseră multe nenorociri. Priviţi-le. Lazăr era mai întâi de toate sărac. Nu avea nici moşii, nici bani, nici casă.

Şi alţii sunt săraci. Dar aceştia sunt sănătoşi. Se duc unde vor, lucrează, îşi primesc plata sau salariul şi trăiesc. Desigur că nu trăiesc ca bogaţii. Dar trăiesc acceptabil. De ce nu şi fericiţi? Când cineva e sănătos, atunci o bucată de pâine, câteva măsline şi o ceapă le mănâncă cu poftă. Când însă este bolnav, atunci şi cele mai bune mâncăruri i se par lipsite de gust. Aşadar, Lazăr pe lângă sărăcie avea şi boala.Desigur că şi alţii sunt săraci şi bolnavi. Dar au rude şi prieteni, oameni care se interesează de ei şi nu-i lasă fără îngrijire, hrană şi medicamente. Dar Lazăr nu era doar sărac şi bolnav. Era şi cu totul singur. N-avea pe nimeni care să-i arate atenţie.Dar iarăşi va spune cineva: Şi alţii sunt săraci, bolnavi şi singuri pe lume. Da. Dar ei trăiesc în cartierele sărace, într-o mulţime de oameni nefericiţi. Şi văzând că nenorocirea îi îmbrăţişează pe toţi aceşti oameni, simt o oarecare mângâiere în nenorocirea comună. Săracii au o compătimire unul faţă de celălalt şi o solidaritate. Dar Lazăr nu se afla printre săraci. Era în apropierea unui palat. Acolo trăia un bogat. Trăia şi se desfăta de toate bunătăţile vieţii. Cele mai alese mâncăruri, cele mai alese băuturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase mobiliere, cele mai talentate cântăreţe şi dansatoare… Nimic nu-i lipsea. Cu orice dorea se desfăta. Ca să-şi facă chefurile, cheltuia fără milă. Din cele pe care le cheltuia ar fi putut să facă o cantină şi să hrănească zilnic un întreg cartier de săraci. Ar fi putut să zidească un spital, să-i adune pe săracii bolnavi şi să-i vindece. Ar fi putut să facă multe lucruri bune. Dar el nu a făcut niciunul. Era neîndurător, aspru, lipsit de omenie. Lazăr era ca un lepădat la poarta palatului bogatului. Bogatul intra şi ieşea din palat, îl vedea pe Lazăr într-o stare mizerabilă, pe câini lingându-i rănile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere şi de nenorocire, şi bogatul nicio privire de compătimire nu i-a aruncat niciodată. Nu-i păsa de nenorocirea lui Lazăr. Cu siguranţă s-o fi bucurat când Lazăr a murit. Pentru că i s-a curăţat curtea de neplăcutul fenomen…Ştiţi cu cine s-a asemănat Lazăr în faţa palatului bogatului nemilostiv? Situaţia lui Lazăr era cea a unui înfometat în faţa unei mese pline de toate mâncărurile. Cel înfometat priveşte mâncărurile, dar i se interzice să le atingă. Una este să moară cineva de foame într-un loc pustiu, unde nu există nimic, şi alta să moară într-un loc plin de bunătăţi. Una este să moară cineva de sete într-un pământ pustiu şi fără de apă, unde nu există picătură de apă, şi altceva să moară lângă un izvor cu apă îmbelşugată, pentru că un om rău stă deasupra izvorului şi-l păzeşte şi nu-i permite omului însetat să bea puţină apă şi să-şi stingă flacăra setei, care-i arde cele dinlăuntru. Într-o astfel de situaţie se afla Lazăr.Sărac, bolnav, singur, abandonat, Lazăr stătea înaintea palatului unui bogat, care nu-i dădea nicio bucată de pâine, nici un pahar cu apă. Iată de ce bogatul a fost aruncat în iad. Şi dacă n-ar fi existat iad, pentru astfel de bogaţi ar trebui să se facă un iad, zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur, a cărui Liturghie o ascultăm în fiecare duminică.

***

De atunci, iubiţii mei, de când Hristos a zis această pildă, au trecut douăzeci de secole. Dar Lazării continuă să existe şi astăzi în această lume a nedreptăţii şi a nemilostivirii. Câţi nu mor zilnic în toată lumea de foame! Câţi bolnavi rămân pe dinafara spitalelor, fără medici şi medicamente! Câţi n-au fost aruncaţi afară din casele lor şi câţi n-au fost părăsiţi de copiii

nemilostivi! Voi aminti doar un exemplu. Într-un sat, nu foarte departe de Florina, era un bătrân nefericit. Copiii îl părăsiseră, se duseseră în străinătate şi nu-i trimiteau nicio scrisoare. Bătrânul nu mai putea să mai lucreze. Căzuse la pat. Nimeni nu căuta la el. Nimeni nu-şi întorcea capul să vadă dacă trăieşte sau dacă a murit. Un om milos, care observase că trecură zile de când nu mai ieşise din casă, s-a dus, a intrat înăuntru, dar nu a putut să înainteze. Toată casa era murdară. Bătrânul era căzut la pat, acoperit. Abia mai respira… şi asta cu greu. Omul milos a deschis ferestrele, ca să iasă afară duhoarea, l-a ridicat, l-a curăţat, l-a luat şi l-a dus la azilul din Florina. Şi să fi fost numai acest bătrân… Iată un Lazăr, iată mulţi nenumăraţi Lazări.Ah! Voi care aveţi bani şi-i aruncaţi ici şi colo şi trăiţi ca bogatul cel nemilostiv din Evanghelie, opriţi-vă puţin din chefurile voastre şi gândiţi-vă la Lazări. Înduraţi-vă de ei şi ajutaţi-i. Înfricoşaţi-vă de iadul cel veşnic. Nu uitaţi, că „pe cel neîndurat Hristos îl va osândi cu ateii”.

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

Fraţi creştini, 

Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr este bine cunoscută. Bogatul, lacom şi zgârcit, petrece şi se veseleşte zilnic dezmierdându-şi trupul cu cântece, băuturi şi mâncăruri alese, în timp ce săracul, plin de bube şi flămând, suferă la uşa lui.

Predica Mântuitorul nostru Iisus Hristos începuse să capteze mulţimile din toate părţile Palestinei. Se răspândise pretutindeni zvonul că un om nemaiîntâlnit face minuni; vindecă tot felul de dureri, tămăduieşte neputinţele şi vorbeşte într-un chip atât de minunat cum n-a mai vorbit nimeni până acum. Toată lumea alerga să-i vadă chipul strălucitor şi să-i asculte cuvântul fermecător.

Într-una din zile pe când era înconjurat de mulţime multă de ascultători între care erau oameni bogaţi şi puternici ai zilei care-L priveau din înălţimea situaţiei lor cu un fel de mândrie personală, precum şi mulţi săraci, amărâţi şi necăjiţi, Mântuitorul zugrăveşte prin cuvinte minunate, tabloul vieţii unui bogat şi a unui sărac, tabloul bogăţiei, al măririi şi confortului şi tabloul sărăciei, al necazurilor şi suferinţelor. Iată deci, două vieţi, două trăiri deosebite foarte mult între ele. Blândul Iisus începe a vorbi cu glas rar şi dulce:

- Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, veselindu-se, în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.

Tablourile acestea ne impresionează puternic şi cred că nici cea mai împietrită inimă omenească nu poate să rămână nesimţitoare faţă de nenorocirea şi mizeria în care se zbătea săracul Lazăr. Dar iată că într-o zi a murit săracul şi sufletul lui a fost luat de îngeri şi dus în grădina raiului în sânul lui Avraam. Moare şi cel bogat iar demonii îl duc în flăcările iadului.

Iată deci un sărac proslăvit în cer şi un bogat îngropat în iad; un sărac în mâinile îngerilor şi un

bogat în ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogaţi şi o mare îngâmfare pentru cei săraci. Aceasta s-ar părea la prima vedere, dar lucrurile nu stau aşa.

Dacă sunt bogaţi în iad, fără îndoială că sunt şi săraci şi dacă sunt săraci în cer, negreşit că sunt şi bogaţi. Să nu căutăm în altă parte dovada decât în Sfânta Evanghelie de astăzi. Vedem pe săracul Lazăr dispreţuit, flămând şi gol, cum îngerii l-au dus în sânul lui Avraam, care a fost un om bogat, că ştim din istoria sfântă a Vechiului Testament că acest slăvit patriarh avea cirezi de vite şi mari bogăţii când a trăit pe pământ.

Iată dar în împărăţia cerului un bogat şi un sărac. Aceasta o spun ca cei săraci să nu osândească pe cei bogaţi, iar cei bogaţi să nu piardă nădejdea în mântuirea lor. Dar trebuie să recunoaştem că bogăţia este o mare piedică pentru mântuirea sufletului. Însuşi Mântuitorul zice: "Cât de anevoie vor intra în împărăţia cerului cei ce au avuţii! Mai uşor se mântuieşte cel sărac, cel lipsit, fiindcă nădejdea lui este întemeiată pe Împărăţia cerului, pe fericirea veşnică a raiului. El are mintea mai luminată şi vede cum cu fiecare zi ce trece din viaţa lui, se apropie de grădina fericirii veşnice. De aceea nădejdea lui este întemeiată şi nu pune nici un preţ pe lumea aceasta trecătoare.

Dar au fost şi bogaţi care s-au mântuit, căci au folosit banii şi averea pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Aşa au făcut ei biserici şi mănăstiri întru slava lui Dumnezeu, au făcut spitale, şcoli şi orfelinate, pentru binele aproapelui. Alţii au scris cărţi şi le-au împărţit gratuit pentru luminarea poporului. Toţi aceşti oameni bogaţi, care au făcut o mulţime de fapte bune, Dumnezeu i-a numărat cu Avraam, Isaac şi Iacov, în Împărăţia cerească.

Două lucruri sunt pe care le împarte Dumnezeu oamenilor în această lume: Harul Său şi bunurile vremelnice. Prin Harul Sfânt pe care-l primim prin Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le dă pentru trebuinţele trupului.

Prin urmare, nu ne este iertat să nu deschidem ochii la nevoile şi necazurile aproapelui nostru, pentru că dacă avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat înţelepciune şi sănătate şi tot El ne-a înzestrat cu daruri nenumărate. De aceea nu sunt ale noastre şi trebuie să le dăm mai departe aproapelui nostru.

Poate fiecare dintre noi întâlnim un Lazăr plin de bube sufleteşti şi trupeşti. Să nu facem ca bogatul din Evanghelia de astăzi care nu vede nimic din cauza orbirii desfătărilor, a petrecerilor şi luxului. Mare facere de bine e să stai la căpătâiul unui bolnav şi mare mângâiere simte acesta când vii cu un cuvânt de încurajare. Căci omului căzut în dureri i se spulberă nădejdea şi de aceea trebuie să mergem acolo unde este durerea şi suferinţa, să-i căutăm noi, căci aceasta este fapta cea îngerească şi creştinească.

Bogatul din Evanghelia de astăzi s-a dus în flăcările iadului pentru nepăsarea lui, pentru împietrirea inimii la suferinţa lui Lazăr cel gol, nemâncat şi bolnav, de la uşa casei lui. Această împietrire şi nemilostivire i s-a născut din mândrie, din gătelile şi zorzoanele pe care le punea pe

el. Sfânta Evanghelie ne spune mai departe, că bogatul fiind în flăcările iadului şi văzând pe Lazăr fericit, a rugat pe părintele Avraam ca să-i fie milă de el şi să trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetelor în apă şi să-i răcorească limba căci grozav se chinuieşte în văpaia aceea.

Groaznic trebuie să fie focul iadului şi grozavă suferinţa celor ce ajung acolo în acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a răspuns: "Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.

Aşadar, la ce i-a folosit bogatului puţinele zile pe care le-a trăit în desfătări şi chefuri, în beţii şi lăcomii? La ce i-a folosit mândria vieţii acesteia, slava cea deşartă a lumii, dacă a câştigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat într-o clipă şi cele ce nu-i venea să creadă când i se spunea, le-a văzut, dar acum e prea târziu.

Aşa sunt mulţi îngâmfaţi şi necredincioşi, care dacă începi să le spui ceva despre Dumnezeu şi suflet, te întrerup căci nu pot suferi nici să audă de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atâţia care şi-au pus toată nădejdea în viaţa şi fericirea aceasta trecătoare, care zic că aici este raiul şi iadul şi dacă ai bani şi avere eşti în rai, iar de nu le ai, eşti în iad. Aşa sunt mulţi care şi-au pus nădejdea în lucrurile acestea trecătoare.

Astfel povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis. Am încercat, zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti, dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte, grăindu-mi cu sfidare: "Dragul meu, mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri, căci raiul meu iată-l, acesta este! şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă.

Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbări grozave! Grădina era uscată, prăpădită, casele ruinate, iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani. Un copil îi murise înecat, fata eşuase în căsătoria ei, iar tatăl se îmbolnăvise de supărare. Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: "Tată dragă, eu merg până în oraş, ce-ai dori să-ţi aduc de acolo? Chinuit de boală bătrânul răspunse: "Un ştreang să-mi aduci, un ştreang să-mi termin zilele, căci nu mai pot.

Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad. Aşa este cu raiul acesta vremelnic, pământesc; umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor. Câţi nu sunt care prin căsătorie şi-au agonisit de toate, şi-au văzut multe visuri împlinite cu ei şi copiii lor şi au ajuns fericiţi. Totul a mers bine până la o vreme, dar deodată ca din senin au căzut în mari nenorociri. Căsătoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea şi în scurt timp s-a terminat cu raiul lor.

Aşa este fericirea aceasta scurtă, ca un vis frumos, iar după ce te trezeşti din el nu mai rămâne nimic, nici nu-ţi mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii creştini şi toţi sfinţii nu puneau nici un preţ pe fericirea pământească şi renunţau la toate chiar şi la viaţa aceasta ca s-o câştige pe cea veşnică, fiindcă ei credeau cu adevărat în nemurirea sufletului, nu numai aşa de

formă cum cred unii şi cum a crezut şi bogatul din Evanghelia de astăzi.

Esenţa învăţăturii din pilda Sfintei Evanghelii de astăzi este existenţa sufletului şi nemurirea lui. Vedem cum Lazăr a lăsat aici trupul cel buburos şi flămând cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus în fericirea din rai. Vedem cum şi bogatul a lăsat trupul cel îmbuibat, distrat, îmbrăcat şi împodobit, tot aici în lume într-o groapă spre mâncarea viermilor, în timp ce sufletul lui a fost dus de către demoni în flăcările iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit să-l vadă el, bogatul, pe Lazăr fericit şi nu aşa cum îl ştia el flămând, fără putinţa de a se înfrupta nici din fărâmiturile de la masa lui.

Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază pe aceste două adevăruri mari: nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor. Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au muncit mintea şi conştiinţa oamenilor. Este suflet în trup şi viaţă după moarte?

La întrebarea aceasta necredincioşii răspund scurt: Nu! Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund: O fi, n-o fi! Îndoielnicii, bazaţi pe îndoiala altora, răspund şi ei: Poate da, poate nu! Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărâţi: DA! Sufletul există liber şi nemuritor.

Despre nemurirea sufletului ne încredinţează Sfânta Scriptură chiar de la început. În Cartea Facerii se spune că omul a fost făcut de Dumnezeu cu trup din pământ şi cu suflet viu. Când moare, trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scânteie din dumnezeire, nemuritor, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi. Nu ne putem închipui religie creştină fără credinţa în suflet a vieţii fără moarte.

Creştinul are religia învierii şi Evanghelia nemuririi. Învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigură fericirea veşnică. Chiar pilda bogatului şi săracului Lazăr de astăzi, ne arată clar că există suflet şi viaţă veşnică, fericită pentru cei drepţi. În ce priveşte pe cei răi, nici sufletele lor nu mor, ci trăiesc veşnic, dar se chinuiesc în iad. Existenţa sufletelor şi nemurirea lor este dovedită şi garantată de Mântuitorul, căci după ce a înviat pe alţii El însuşi a înviat.

Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici şi este înzestrat cu funcţiuni şi puteri nemateriale. El are raţiune, voinţă şi sentiment. Sufletul se foloseşte de trup ca de un instrument aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac. După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi trebuie să plecăm de aici într-o altă lume, în altă patrie veşnică. Sufletul se întoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel călător ars de sete.

Mulţi creştini sfinţi şi-au cunoscut ora plecării lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice: "Ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru, până ce se va odihni în Tine. Aşadar există suflet şi este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinţa din cer după care suspinăm. Fără suflet am fi călători fără ţintă, păcătoşi fără mântuire şi muritori fără speranţă. Dacă n-am avea suflet, am fi nişte făpturi care n-am şti ce rost avem în viaţă n-am şti de unde venim şi unde mergem după moarte. Dar prin suflet simţim, cunoaştem şi aşteptăm cu

încredere.

Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi, îngrozit de chinurile iadului roagă pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr acasă la tatăl său, că mai are cinci fraţi, să le spună şi lor chinul lui, să-i înveţe credinţa ca să nu vină şi ei tot acolo la el în iad. Avraam le-a răspuns: "Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei! Dar bogatul a zis: "Nu, părinte Avraam, ci dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.

Iată deci cum bogatul se îngrijeşte de fraţii lui, îi e milă de ei, dar cât a fost în viaţă nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazăr să învieze, ca astfel fraţii lui văzând un mort înviat să creadă cu adevărat că există suflet şi să se întoarcă la credinţă. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit şi noi la unii necredincioşi care zic că n-a venit nimeni de dincolo şi dacă ar învia cineva poate ar crede şi ei.

Aceşti necredincioşi însă n-ar crede chiar dacă ar învia şi morţii după cum nici evreii n-au crezut atunci când Mântuitorul a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain sau pe Lazăr cel mort de patru zile. În loc să ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit şi răstignit pe cruce. În timpul răstignirii Dumnezeu a făcut ceva şi mai mult, căci a înviat pe mulţi morţi din mormintele lor, după cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim şi vorbeau cu prietenii lor, spunându-le ce au văzut pe dincolo. Toate acestea se păstrează în Sfânta Tradiţie şi astăzi, dar necredincioşii evrei au rămas tot împietriţi şi înrăiţi la inimă, fiindcă duhurile necurate intraseră în ei. Cerul se întunecase, pământul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau şi nu simţeau nimic.

Iată aşa se întâmplă cu cei care se leapădă de Dumnezeu, devin nesimţitori şi nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de formă la biserică, nu cu scopul bine întemeiat de a-şi mântui sufletul şi de a pune la inimă Cuvântul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfânta Scriptură, că li se propovăduieşte ca să le fie de mărturie la ziua judecăţii şi să nu zică că nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor în ziua acea mare atâtea pilde şi predici, atâtea învăţături şi minuni pe care ni le-a arătat Dumnezeu, iar noi să fi rămas tot în păcat, tot în necredinţă până la moarte.

Sfânta Carte ne spune că în cele din urmă lumea va fi necredincioasă şi nestatornică, fiindcă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai plăcerile lumeşti şi trecătoare ale acestei vieţi ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi. Unora poţi să le spui orice le-ai spune; poate să se răstoarne pământul, pot să învieze morţii, ei nu vor alt rai, nu vor altă viaţă veşnică, ci o vor pe aceasta vremelnică, raiul acesta care se spulberă fără nici un folos.

Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un adevărat rai, dar nu se poate fiindcă bucuriile trupeşti sunt fără de folos sufletului şi chiar trupului. Câţi nu s-au lăcomit în mâncăruri şi băuturi, distrugându-şi trupul şi sufletul?! Numai un om cumpătat poate să guste mai mulţi ani din bucuriile pământeşti şi tot se sfârşeşte, căci viaţa aceasta trebuie s-o lăsăm să dăm pământului trupul şi sufletul cerului care ni l-a dat.

În legătură cu raiul acesta pământesc, mi-aduc aminte de o istorioară unde se spune că o vulpe a văzut o grădină încărcată cu toate bunătăţile, dar grădina era împrejmuită de jur împrejur cu un gard de zid înalt, iar vulpea nu putea sări. Umblând ea de jur împrejurul grădinii, văzu o spărtură în gard, dar era prea îngustă ca să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce să facă îşi zise: ştiu ce voi face, voi răbda câteva zile de foame, voi slăbi şi atunci voi putea intra cu uşurinţă. Zis şi făcut. După trei zile de foame vulpea se strecură şi intră în grădină, apoi începu să mănânce cu lăcomie.

După câteva zile îşi aduce aminte că trebuie să iasă. Însă acum alt necaz, că se îngrăşase şi nu mai putea pătrunde pe unde intrase. Ce-i de făcut? N-am cum să scap de aici, zise vulpea, decât să fac iarăşi foamea ca să slăbesc. Răbdă iarăşi trei zile şi slăbind se strecură afară. Când se văzu scăpată, privind spre grădină zise: "Frumoasă mai eşti tu grădină şi dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cât am mâncat, atât am răbdat şi cum am intrat, aşa am ieşit!

Ce istorioară plină de înţeles sufletesc, fraţi creştini! Aşa se întâmplă şi cu noi, căci cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom ieşi din ea şi nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cât de dulci sunt roadele şi amăgirile tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele?! De câte ori nu am văzut poate pe cineva gras, frumos, voinic şi tare, iar după o vreme în urma unei boli aceeaşi persoană o vezi slăbită, uscată şi de nerecunoscut.

Aşa e viaţa aceasta trecătoare şi dacă nu ne îngrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astăzi şi săracul Lazăr închipuie trupul şi sufletul omului. Trupul este bogatul care se lăfăie în bunătăţi şi-şi face toate voile şi plăcerile sale, căci fiecare are grijă mai mult de acest bogat, de trup. Toată ziua şi toată noaptea aleargă pentru el.

Săracul Lazăr închipuie sufletul care stă plin de bube, slăbit şi nemâncat, bolnav şi părăsit la uşa trupului. Bubele sunt patimile şi viciile cele rele lipite de suflet şi de trup, iar câinii sunt demonii cărora le place să lingă patimile şi să adâncească rănile.

Să ne fie milă de Lazăr de sufletul nostru şi să începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim, să-l adăpăm, să-l spălăm de răni şi să-l îngrijim. Cât mai bine să-l îngrijim că ne va cere Domnul Hristos socoteală de el. Hrana, băutura şi îngrijirea sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunile, cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe. Rănile păcatelor se spală cu lacrimi prin pocăinţă sinceră şi se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii către toţi lipsiţii sufleteşti şi trupeşti, ca să aflăm şi noi milă în ziua judecăţii.

Să fim gata şi noi, spălaţi şi curăţaţi de toate bubele, de toate păcatele noastre, că numai aşa vom putea intra şi noi în sânul părintelui Avraam, în grădina fericirii. 

RugăciuneDoamne Dumnezeul nostru, Părinte al îndurărilor şi al milostivirii, trimite harul Tău cel ceresc peste noi ca să deschidă urechile noastre, să pătrundă cuvântul Tău în inimile noastre şi să ne facă să înţelegem voia Ta, ca să ne întoarcem la Tine, mai înainte de a veni sfârşitul nostru, ca

atunci să fim găsiţi pe drumul cel bun al credinţei şi să ne iei şi pe noi şi să ne duci la locul cel fericit, în sânul părintelui Avraam, cu toţi sfinţii Tăi. Amin. 

Ioan gura de aur:

Cuvânt la Duminica a XXII-a după Pogorârea Sfântului Duh„Era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele luminat. Şi era un sărac oarecare, anume Lazăr, care zăcea înaintea uşilor lui plin de bube. Şi poftea să se sature din fărâmiţările care cădeau din masa bogatului; şi câinii venind, lingeau bubele lui” (Luca 16, 19-21)Prin această pildă, Hristos voieşte să ne înveţe următoarele: Era un om bogat, zice El, care trăia în multe desfrânări, şi totuşi nu suferise nici o nenorocire, ci, dimpotrivă, îi curgeau toate bunurile ca un râu. Că pe el nu l-a ajuns nici o întâmplare rea, neaşteptată, că n-a avut nici o pricină de descurajare şi nici o neîndemânare în viaţă, aceasta arată Domnul prin cuvintele: „veselindu-se în toate zilele luminat”. Iar că el trăia în păcate, se vede din sfârşitul ce l-a ajuns, şi încă mai dinainte, din dispreţul său către săraci. Căci el n-a fost fără milă numai către cel ce zăcea înaintea uşii lui, ci către toţi.

Dacă el nu s-a milostivit asupra unui om, care de-a pururea zăcea înaintea porţii lui şi înaintea ochilor lui, pe care în fiecare zi trebuia să-l vadă nu numai o dată, sau de două ori, dacă el, zic, nu se milostivea asupra acestui om care suspina sub o patimă aşa de grea şi într-o sărăcie aşa de mare, care întreaga sa viaţă a târât-o într-o ticăloşie aşa de mare şi într-o durere aşa de amarnică, cum se va fi milostivit el asupra altuia?

Dacă el a trecut în prima zi pe lângă Lazăr, totuşi, ar fi trebuit a doua zi să simtă compătimire; şi dacă şi de această dată iarăşi a trecut cu vederea, ar fi trebuit ca măcar a treia zi, sau a patra zi, ori în zilele următoare să se fi mişcat, dacă n-ar fi fost mai cumplit decât o fiară sălbatică, însă el nu simţea nimic din toate acestea, ci era mai crud şi mai neînduplecat decât judecătorul acela din Evanghelie, care nici de Dumnezeu, nici de oameni nu se temea (Luca 18, 4).

Pe acesta, oricât de cumplit şi sălbatic era, totuşi l-a îndemnat spre milă plângerea cea stăruitoare a văduvei, şi rugămintea ei l-a mişcat spre ascultare; la îmbuibatul cel bogat, şi acestea au rămas zadarnice. Şi totuşi, rugămintea lui Lazăr era mai lesne de împlinit. Văduva căuta ajutor contra vrăjmaşului ei, dar acesta voia numai ca cineva să-i potolească foamea şi să nu fie nebăgat în seamă. Aceea era împovărătoare prin strigătele ei; acesta, dimpotrivă, se arăta înaintea bogatului totdeauna în tăcere, şi o astfel de liniştire trebuia să mişte o inimă oricât de împietrită.

Când cineva ne necăjeşte, adeseori, noi ne supărăm, dar când vedem că cei nevoiaşi se arată înaintea noastră într-o adâncă tăcere, nu zic nici o vorbă, şi deşi nu sunt ascultaţi, totuşi nu se supără, ci pururea ni se arată tăcând, atunci noi, chiar de am fi mai nesimţitori decât pietrele, totuşi suntem mişcaţi de covârşirea unei astfel de răbdări.

Pe lângă acestea, însăşi faţa lui Lazăr, cea istovită de foame şi de boala cea îndelungată, trebuia să deştepte compătimirea. Dar toate acestea împreună n-au putut să înmoaie pe acel neomenos.

Cea dintâi patimă a lui era nesimţirea şi o lipsă de dragoste, care nu are pereche. Căci nu este totuna dacă cineva, fiind lipsit, nu ajută pe alt lipsit, sau dacă cineva, trăind în toată desfătarea, fără grijă, lasă pe alţii să se istovească de foame. Şi iarăşi, nu este totuna a vedea un sărac o dată sau de două ori şi a trece pe lângă dânsul, sau a-l vedea în toate zilele, şi prin necontenita vedere a ticăloşiei lui a nu te mişca spre compătimire şi milă. Şi iarăşi, nu este totuna dacă un om care este în nenorocire, în supărare şi în necaz nu ajută pe aproapele său, iar altul, îndulcindu-se de un trai bun şi de o continuă fericire, îşi închide inima şi nici măcar în bucuria sa nu se face iubitor de oameni, ci nesocoteşte pe alţii care sunt chinuiţi de foame.

Încă să mai ştiţi şi asta: Cineva, deşi a fost oarecând aspru, când îi mergea bine se făcea mai blând şi mai prietenos, însă îmbuibatul acela, prin fericirea sa, tot nu s-a făcut mai blând, ci a rămas fiară sălbatică, ba încă a covârşit sălbăticia şi răutatea oricărei fiare.

Dar pe când înrăutăţitul şi nemilostivul se îndulcea de toată îndestularea, dreptul şi îmbunătăţitul se afla în cea mai mare ticăloşie. Faptul că Lazăr era drept, îl arată şi sfârşitul său, dar şi înainte de sfârşit – răbdarea sa în nenorocire. Nu vi se pare, oare, că vedeţi toate acestea înaintea ochilor voştri? Corabia bogatului era plină de mărfuri şi plutea cu vânt bun. Dar nu vă miraţi, ea mergea spre sfărâmare, căci încărcătura nu se făcuse înţelepţeşte.

Să mai numesc încă şi altă meteahnă a bogatului? Îmbuibarea cea de toate zilele. Şi aceasta este o meteahnă grozavă, nu numai în timpul de faţă, când noi suntem obligaţi de înţelepciunea creştinească, ci încă din timpurile cele vechi, înainte de arătarea Domnului.

Proorocul Amos zice: „ Vai celor ce dorm pe paturi de fildeş şi se dezmiardă în aşternuturile lor” (Amos 6, 4). Poate veţi zice că numai a dormi pe un pat împodobit şi luxos nu este o moliciune de neiertat!

Celelalte păcate, totuşi, au ca urmare a lor oarecare îndulcire, de pildă beţia, îmbuibarea şi lăcomia după averi, dar dormitul pe paturi de fildeş ce îndestulare aduce? Se face, oare, prin aceasta somnul mai plăcut şi mai dulce? Dimpotrivă, acest lux, dacă vom gândi drept, ne este chiar împovărător. Adică, dacă vei gândi că, pe când tu dormi într-un pat luxos, un frate nu are nici măcar o bucăţică de pâine să mănânce în tihnă şi poate că tremură şi înţepeneşte de frig pe gerul cel mai aspru, în mijlocul nopţii, într-un culcuş vârtos acoperit cu paie, oare conştiinţa nu te va mustra şi nu te va dojeni pentru această nepotrivire?

Voieşti să vezi un pat cu adevărat luxos, patul primului şi celui mai slăvit rege a cărui laudă răsună în toată lumea până astăzi? Să-ţi arăt patul lui David. Dar cum era împodobit acela? Nu cu aur şi cu argint era împodobit, ci cu lacrimile pocăinţei, precum el însuşi spune, când zice: „ Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). El era presărat cu lacrimi, ca şi cu nişte mărgăritare. Socoteşte sufletul lui cel iubitor de Dumnezeu! Fiindcă ziua el avea atât de multe griji ale domniei, pentru căpetenii, pentru supuşi, pentru război şi pace, pentru treburile statului şi cele casnice, pentru relaţiile cu cei de aproape şi cu cei de departe, de aceea el, timpul întru care alţii se dau somnului, îl întrebuinţa la mărturisirea păcatelor sale, la rugăciune şi lacrimi. Când toţi se odihneau şi dormeau, el singur petrecea cu Dumnezeul său şi îi spunea păcatele sale cu durere şi cu lacrimi.

Un astfel de pat trebuie să-ţi găteşti ţie, căci cel împodobit cu aur şi cu argint înteţeşte numai zavistia oamenilor şi mânia lui Dumnezeu; iar astfel de lacrimi, ca ale lui David, sting focul iadului.

Nimic nu este mai vătămător decât desfătarea. Ascultă ce zice Moise despre dânsa: „Îngrăşatu-s-a iubitul, lăţitu-s-a şi s-a întărit, şi acum loveşte cu piciorul ca un cal” (Deuteronomul 32, 15). El nu zice că iubitul s-a depărtat, ci că a lovit cu piciorul, spre a arăta semeţia şi împotrivirea lui. Şi în alt loc zice: „Când mănânci şi te saturi, nu uita pe Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 11, 15-16). Adică desfătarea face pe om uitător.

De aceea, iubitule, când şezi la masă, adu-ţi aminte că după mâncare trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu, şi pentru aceasta satură-te cu cumpătare, ca să fii în stare a pleca genunchii şi a striga către Dumnezeu. Nu vedeţi cum dobitoacele care poartă poveri, îndată ce ies de la iesle, unde şi-au luat ospăţul, numaidecât apucă drumul şi fac slujba lor? Dar tu, oare, după ospăţ trebuie să fii nedestoinic de lucru? Dar atunci tu ai fi mai dispreţuit decât dobitocul care poartă sarcinile. Pentru ce? Pentru că trebuie să fim mult mai treji decât dobitoacele, pentru că timpul de după masă este un timp de rugăciune. După cină trebuie să ne întoarcem nu la pat, ci la rugăciune.

Dar să ne întoarcem iarăşi la îmbuibatul cel bogat şi la Lazăr cel sărac. Bogatul trăia în păcat şi în desfătare în toate zilele şi se îmbrăca luxos, dar prin aceasta şi-a gătit o pedeapsă încă şi mai mare, un foc încă şi mai aprins, o judecată neîmblânzită şi o răzbunare neîmpăcată. Iar săracul zăcea înaintea porţii lui, fără a se necăji şi supăra şi fără a huli. El nu zicea în sine, ca mulţi alţii: „Ce este aceasta? Acest om păcătos, cumplit şi nemilostiv are toate cu prisosinţă, este cruţat de necazul şi de nenorocirea care ajung pe tot omul şi gustă o plăcere cu totul netulburată. Eu nu am nici măcar hrana trebuincioasă, pe când la el, care întrebuinţează averea sa pentru linguşitori şi pentru măgulitori şi pentru vin, toate curg ca un pârâu. Eu zac aici istovit de foame, spre batjocura şi râsul celor ce mă văd. Este, oare, pronie? Domneşte dreptatea în lucrurile omeneşti?”. El nu zicea, nici nu cugeta nimic din toate acestea. De unde vedem noi aceasta? Dintru aceea că l-au înconjurat îngerii şi l-au dus în sânul lui Avraam. Iar dacă el ar fi hulit, nu ar fi fost părtaşul unei astfel de cinste.

De obicei, se vorbeşte numai despre sărăcia lui Lazăr, eu însă voi arăta că el a suferit nouă feluri de pătimiri, nu spre pedeapsa sa, ci spre proslăvirea sa, căreia, în adevăr, s-a şi făcut părtaş.

Înainte de toate, sărăcia este ceva aspru, precum ştiu toţi cei ce o cunosc din cercare. Nici un cuvânt nu poate rosti ticăloşia ce o suferă cei săraci, care nu au înţelepciunea creştinească. Dar Lazăr nu era apăsat numai de sărăcie, ci încă cuprins şi de boală, şi încă de o boală neobişnuit de mare. Vezi cum Sfânta Scriptură arată că amândouă suferinţele ajunseseră treapta cea mai înaltă? Că sărăcia întrecea pe toate celelalte sărăcii se arată prin cuvintele, că el nu numai o dată ar fi dorit să mănânce fărâmăturile ce cădeau de la masa bogatului, ci de multe ori. Iar că şi boala ajunsese la el cea mai înaltă treaptă se vede din cuvintele „că şi câinii lingeau rănile lui”.

Deci, dacă fiecare din aceste două rele este nesuferită şi grozavă, cum cineva, nefiind de oţel sau de fier, poate să le sufere pe amândouă întrunite? Sunt mulţi bolnavi, dar ei, totuşi, au hrana trebuincioasă; alţii, deşi sunt foarte săraci, dar totuşi se bucură de o bună sănătate. Una slujeşte spre uşurarea celeilalte.

Dar poţi tu să-mi numeşti pe cineva care a fost aşa de sărac şi aşa de bolnav ca Lazăr şi, pe lângă acestea, încă tot aşa de părăsit? Un altul, care nu are nimic şi nu capătă nimic de la casnicii săi, totuşi, când el zace în uliţă, poate afla compătimire de la cei ce îl văd. La Lazăr, însă, amândouă aceste suferinţe erau încă mai aspre, căci el se vedea părăsit de toţi, şi însăşi această părăsire a fost mai amarnică, prin aceea că el zăcea la poarta unui om bogat.

Dacă el ar fi zăcut într-un loc singuratic, şi suferinţele lui ar fi rămas nebăgate în seamă, aceasta nu l-ar fi durut aşa tare. Depărtarea de oameni l-ar fi învăţat răbdarea. Dar zăcând în apropiere de aşa mulţi beţivi şi îmbuibaţi, şi neavând de la nimeni nici cel mai mic ajutor, simţirea durerilor şi mâhnirea trebuiau să se aprindă mai tare şi mai mult. Căci aşa suntem noi: lipsa celor ce ar putea să ne ajute nu ne îngrozeşte aşa tare, ca atunci când ei, fiind de faţă, nu vor să ne întindă mâna. Şi această durere a pătimit-o Lazăr. Nu era nimeni care să-l mângâie cu cuvântul, nimeni cu fapta, nici un prieten, nici o rudă, nimeni dintre cei ce-l vedeau, căci toată casa bogatului era necucernică şi pierdută.

Durerea lui se mărea încă prin aceea că el vedea înaintea ochilor săi pe alţii fericiţi. Şi aceasta nu pentru că el ar fi fost pizmaş şi răutăcios, ci pentru că firea omenească aşa aduce cu sine, că noi, la fericirea altora, mai tare simţim propria noastră nenorocire.

La bogatul acela mai era încă o împrejurare, care pe Lazăr trebuia să-l atingă mai simţitor, căci nu numai când el asemăna fericirea aceluia cu nenorocirea sa, trebuia mai tare să o simtă pe a sa, dar şi mai mult când gândea că acel cumplit şi nemilostiv era fericit întru toate, pe când el, cu toate faptele sale cele bune, cu toată dreptatea sa, trebuia să sufere atât de multe rele. încă şi aceasta deştepta într-însul o tulburare nemângâiată.

Dacă bogatul ar fi fost un om cucernic, drept, destoinic şi îmbunătăţit, Lazăr nu s-ar fi tulburat atât; dar fiindcă acela trăia întru păcat şi se suise la cea mai înaltă treaptă a necucerniciei, arăta atâta lipsă de iubire, era neruşinat şi fără milă ca o piatră, şi, cu toate acestea se îndulcea de o astfel de fericire, gândeşte cât de fireşte este, ca sufletul săracului trebuia să se fi acoperit de valuri noi! Închipuieşte-ţi, ce trebuie să fi fost în sufletul lui Lazăr, când el vedea pe linguşitori, pe măgulitori şi pe slugi suindu-se şi coborându-se, intrând şi ieşind, alergând, strigând, bând, dănţuind şi întru toate desfătându-se!

Se părea că tocmai de aceea venise Lazăr înaintea porţii bogatului, pentru ca să fie martor al plăcerii şi fericirii altora; se părea că el anume pentru aceea trebuia să trăiască mult, pentru a putea simţi nenorocirea sa întru toată mărimea ei, şi era ca şi cum ar fi suferit sfărâmarea corăbiei chiar la liman, şi ca şi cum ar fi trebuit să se chinuiască de cea mai cumplită sete la marginea unui izvor.

Vă voi numi şi un alt rău de care suferea Lazăr. El nu vedea vreun al doilea Lazăr. Adică, de am fi noi apăsaţi de mii. de rele, totuşi, privind la Lazăr, putem afla oarecare mângâiere şi odihnă. Căci a vedea un tovarăş la nenorocire, aduce multă odihnă celui ce suferă. Dar Lazăr nu vedea pe nimeni care să pătimească asemenea cu dânsul; ba încă el nu putea măcar să audă povestind, că cineva, chiar în timpurile cele vechi, ar fi răbdat aşa de mult ca dânsul. Iar aceasta este îndeajuns spre a posomori şi întrista sufletul său.

Se mai adaugă la aceasta al optulea rău, şi anume că oamenii cei fără minte atacau numele lui cel bun. Mulţi sunt obişnuiţi, când văd pe cineva în nevoie şi în boală şi în cea mai mare ticăloşie, că nu mai au despre acesta o părere bună, şi socotesc suferinţa lui, ca o urmare a

răutăţii lui. Dacă acest om, zic ei, ar fi fost plăcut lui Dumnezeu, El nu l-ar fi lăsat să se istovească în nevoie şi în ticăloşie.

Aşa s-a întâmplat cu Iov şi cu Pavel. Către Iov ziceau prieteni săi: „Dacă tu ai fi făcut bine, nu ai suferi această nenorocire; dar acum tu eşti pedepsit pentru păcatele şi încălcările de lege ale tale”. Şi aceasta mai mult decât toate îl dureau pe dreptul Iov (Iov, cap. 4). Încă şi asupra lui Pavel gândeau cu răutate barbarii, când au văzut vipera atârnată de braţul lui şi îl socoteau ca cel mai mare nelegiuit, precum se vede din cuvintele lor: „Desigur că ucigaş este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deşi a scăpat din mare” (Fapte 28, 4).

De aceea, noi trebuie să judecăm cuminte şi să nu zicem: „Dacă Dumnezeu l-ar fi iubit pe acesta, nu l-ar fi lăsat întru sărăcie”. Dimpotrivă, tocmai acesta este un semn al dragostei lui Dumnezeu către dânsul, „ Căci pe care Dumnezeu iubeşte, pe acela îl ceartă, şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte” (Evrei 12, 6). Şi în alt loc se zice: „Fiule, când voieşti să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte sufletul tău spre ispite, pleacă inima ta şi fii statornic” (Sirah2, 1).

Spune-mi, când tu vezi pe un căpitan de tâlhari dând târcoale drumurilor, pândind pe călători, răpind tot ce găseşte, ducând în peşterile sale şi aur şi argint, închizând acolo turme întregi, şi prin jafurile sale posedând multe veşminte şi slugi, spune-mi, îl vei socoti, oare, ca pe un om fericit pentru bogăţia lui, sau mai vârtos îl vei socoti nenorocit pentru viitoarea pedeapsă? El încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nici nu este aruncat în temniţă, nu este încă pârât, nici osândit; dimpotrivă, el încă trăieşte întru desfătare, îmbuibare şi prisosinţă. Totuşi, noi nu îl fericim pentru îndestularea lui cea de faţă, ci îl socotim nenorocit pentru viitor şi pentru cele ce-l aşteaptă.

Deci, la fel trebuie să zicem noi şi despre bogaţii cei răpitori şi nedrepţi, căci ei sunt furi care pândesc drumurile, jefuiesc pe trecători şi ascund avutul altora în cămările lor ca în nişte peşteri subpământene.

Aşadar, să nu-i socotim fericiţi pentru starea lor cea de faţă, ci foarte nenorociţi pentru viitor, pentru acea judecată înfricoşată, pentru acea dare de seamă neînlăturată, pentru întunericul cel mai dinafară care are să-i cuprindă. Pe lângă aceasta, furii adeseori scapă din mâinile oamenilor, dar din faţa lui Dumnezeu aceasta nu se poate întâmpla; nimeni nu se poate feri de hotărârea judecăţii Sale, ci toţi cei ce trăiesc în lăcomia de avere şi în pofta răpirii se vor osândi de Dânsul la acea pedeapsă veşnică, ca şi bogatul din Evanghelie.

Dar chiar şi în această lume, păcătoşii nu sunt fericiţi, căci ei, şi aici sunt pedepsiţi, înainte de a fi traşi la pedeapsa cea de dincolo. Nu-mi zice mie: „Acela ţine o masă costisitoare, poartă haine de mătase, are un cârd de slugi şi fiecare trebuie să-i dea loc de cinste”. Mai vârtos descoperă tu conştiinţa lui şi vei afla în ea un mare freamăt de păcate, o necontenită frică, furtună şi groază, vei vedea cum mintea, ca într-o sală de judecată, se suie pe scaunul cel împărătesc al conştiinţei, stă acolo ca un judecător, cheamă gândurile, ca pe nişte călăi, spre a pedepsi sufletul pentru păcatele sale, şi strigă cu glas înfricoşat, măcar că nimeni nu bagă de seamă, nici nu înseamnă toate acestea, decât numai Dumnezeu şi păcătosul.

Preacurvarul, de pildă, fie el de o mie de ori bogat şi nepârât de nimeni, totuşi nu încetează a se pârî lăuntric el însuşi pe sine. Plăcerea durează numai un timp scurt, iar durerea rămâne, împreună cu frica şi tremurul, bănuiala şi supărarea. El tremură de toată umbra, chiar de slugile sale, de cei care ştiu sau nu păcatele sale, de femeia pe care el a necinstit-o şi de bărbatul pe

care el l-a batjocorit. Poate să se ducă unde voieşte, el pururea poartă cu sine conştiinţa sa, ca pe un pârâş amarnic, se osândeşte pe sine însuşi şi nici un moment nu poate afla odihnă. Ori în pat, ori la masă, la târg, în casă, ziua şi noaptea şi chiar în visuri, păcatele sale îi fâlfâie pe dinaintea ochilor. El trăieşte pe pământ ca şi Cain, tânguindu-se şi tremurând; şi fără ca cineva să vadă, el poartă în inima sa un foc arzător. Tot aşa se întâmplă cu hrăpăreţii şi cu cămătarii, tot aşa cu beţivii şi, în scurt, cu toţi cei ce vieţuiesc în păcate.

Acum, iubiţilor, să ţinem minte toate cele zise până acum şi să nu fericim pe cei bogaţi, ci pe cei cu fapte bune; să nu socotim nenorociţi pe cei săraci, ci pe cei păcătoşi; să nu ne uităm la cele de faţă, ci la cele viitoare; să nu ne oprim la haina cea dinafară, ci la conştiinţă, şi năzuind la bucuria ce iese din dreptate şi din fapta cea bună, să urmăm lui Lazăr, oricum am fi noi, săraci sau bogaţi. Căci nu una sau două, ci multe încercări ale faptei bune a suferit el, anume: sărăcia, boala, părăsirea; şi apoi, el toate acestea le-a suferit fără să fi fost mângâiat de cineva, înaintea unei case care ar fi putut nimici cu totul ticăloşia lui. Pe lângă acestea, se adaugă şi faptul că, pe cel ce nu avea milă de dânsul, îl vedea trăind în toată desfătarea, şi nu numai în desfătare, ci şi în păcate şi fără grijă. El nu se putea mângâia nici cu un alt Lazăr, şi, pe lângă acestea, pentru nenorocirea lui avea şi în popor nume rău.

Însă toate acestea el le-a răbdat nu două sau trei zile, ci întreaga sa viaţă; totdeauna a trebuit să se vadă pe sine în ticăloşie, iar pe bogat în fericire.

Deci, cum ne vom dezvinovăţi noi, când el atât de multe rele, deodată, le-a purtat cu aşa mare tărie, iar noi nu voim a răbda nici măcar jumătate dintr-însele? Tu nu poţi să-mi arăţi pe nimeni, nici să numeşti pe cineva care să fi răbdat aşa de multe şi aşa de mari pătimiri. De aceea l-a pus şi Hristos ca model, pentru ca noi înşine, când cădem în vreo nenorocire, să vedem în el o nenorocire încă mai mare, şi să putem trage bărbăţie şi mângâiere din înţelepciunea şi răbdarea lui. Pentru toţi pătimitorii din toată lumea el este ca un dascăl, şi îi întrece pe toţi cu mărimea suferinţei.

Pentru aceea, mulţumind lui Dumnezeu Cel plin de dragoste, să ne folosim din povestirea biblică. Acasă, în târg şi pretutindeni, ea trebuie să fie în pomenirea noastră, şi înţelegerea ei cea bogată să o primim cu râvnă înlăuntrul nostru, pentru ca noi, atât curgerea vieţii de faţă să o petrecem fără întristare, cât şi bunurilor viitoare să .ne putem face părtaşi. Iar acestea, fie ca Dumnezeu să ni le dea, după harul şi milosârdia Sa, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.