SECŢIA I CIVILĂ

1. Partid politic – calitate de unitate deţinătoare a unui imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Art.9 din Legea nr.10/2001HG nr.250/07.03.2007

Art.1 din Legea nr.14/09.01.2003

Imobilele preluate abuziv se restituie foştilor proprietari în natură indiferent de posesia cui se află în prezent potrivit art.9 din Legea nr.10/2001.

Sintagma „indiferent de posesia cui se află în prezent” a fost explicată în normele metodologice de aplicare a Legii prin HG nr.250/07.03.2007 ca referindu-se atât la calitatea de unitate deţinătoare, cât şi la momentul în raport de care se face această calificare respectiv de data intrării în vigoare a legii.

Unitatea deţinătoare poate să fie orice persoana juridică în a cărui patrimoniu la data intrării în vigoare a legii se afla bunul, fiind date cu titlu de exemplu:ministerul, primăria, instituţia publică, societatea comercială cu capital de stat, organizaţia cooperatistă şi altele asemenea.

Partidele politice au regimul unor persoane juridice de drept public potrivit art.1 din Legea nr.14/09.01.2003 privind partidele politice republicată şi în această calitate pot fi considerate unităţi deţinătoare a unui imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr.10/2001.

(Decizia civilă nr.255/28 ianuarie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 22.05.2006, reclamanţii D. Al. N., D. M. T., W. R. M. şi N. V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Piteşti prin Primar T. P., Primăria Piteşti şi Partidul Democrat - Filiala Judeţeană Argeş ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi să emită decizie sau dispoziţie motivată în soluţionarea notificării formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr.10/2001 pentru imobilul situat în Piteşti, B-dul Republicii nr.58, judeţul Argeş, compus din teren în suprafaţă de 1605 m.p. şi casa amplasată

pe acesta, dispoziţie prin care să le fie restituit în natură imobilul, iar în situaţia unei decizii sau dispoziţii de respingere a cererii reclamanţilor, aceştia au solicitat desfiinţarea respectivei decizii şi restituirea, în natură, a imobilului pentru care au formulat notificarea, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că autorul acestora D. Al. a dobândit, prin cumpărare şi, respectiv construire, un teren şi o casă. În mod cu totul abuziv au fost aplicate dispoziţiile Decretului nr.92/1950 autorului reclamanţilor, fiind deposedat de imobil. S-a reţinut că la acel moment ar fi fost proprietarul a două imobile, unul este cel aflat în litigiu, iar cel de-al doilea amplasat în Piteşti, strada 1 Mai nr.19, însă acest din urmă imobil fusese vândut în octombrie 1949, familiei M. V. şi M. P. de la care a şi fost expropriat, în anul 1975.

Prin urmare, au susţinut reclamanţii, autorul lor nu deţinea mai multe imobile ci numai pe cel din B-dul Republicii, iar deosebit de aceasta, la momentul 1950 era funcţionar, astfel că nici sub acest aspect nu erau întrunite condiţiile cuprinse în dispoziţiile speciale ale actului normativ sus-arătat, preluarea făcându-se fără titlu valabil, iar proprietatea imobilului nu a fost niciodată pierdută, statul fiind un detentor precar.

La termenul de judecată din 21.09.2006, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a Prefecturii Judeţului Argeş, tribunalul dispunând în acest sens, prin încheierea de şedinţă de la acea dată.

Ulterior, la data de 23 noiembrie 2006, reclamanţii au solicitat ca, în contradictoriu şi cu Partidul Democrat, urmare a lipsei oricărui răspuns în termen legal la notificări, să se oblige pârâţii la restituirea în natură a proprietăţii.

Prin întâmpinare, pârâtul Partidul Democrat – Filiala Argeş a invocat puterea de lucru judecat arătând că a dobândit proprietatea asupra imobilelor în baza unui veritabil contract de vânzare-cumpărare, astfel că susţinerile reclamanţilor potrivit cu care nu ar avea niciun drept de proprietate nu pot fi primite.

S-a mai invocat şi calitatea de cumpărător de bună-credinţă al imobilului revendicat, legalitatea actelor de proprietate fiind verificată de instanţele de judecată faţă de care se invocă autoritatea de lucru judecat.

Prefectul Judeţului Argeş prin întâmpinare, a invocat

2

excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilitatea acţiunii în ceea ce-l priveşte, arătând că reclamanţii au chemat în judecată numai pe pârâţii Municipiul Piteşti prin Primar, Primăria Municipiului Piteşti şi Partidul Democrat–Filiala Argeş, nu şi Instituţia Prefectului judeţul Argeş.

Notificări pentru restituirea în natură a imobilului au fost depuse de reclamanţi la Primăria Municipiului Piteşti şi la sediul Partidului Democrat–Filiala Argeş.

Municipiul Piteşti, prin primar a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, invocând ca apărare faptul că imobilul cerut de reclamanţi este deţinut în prezent de Partidul Democrat–Filiala Argeş conform Deciziei nr.381/23.08.1991 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1405/1995 a Curţii de Apel Alba Iulia, astfel că nu are calitate procesuală pasivă.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.14 din 22 ianuarie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului Judeţului Argeş şi a inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte acest pârât şi a respins acţiunea.

În motivare, s-a reţinut că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de Prefectul Judeţului Argeş sunt întemeiate, întrucât nu a fost chemată în judecată de reclamanţi, în plus, imobilul a cărei restituire în natură se solicită se află în deţinerea şi administrarea pârâtului Partidul Democrat–Filiala Argeş, fapt recunoscut prin notele depuse şi susţinerile făcute în cauză şi chiar de reclamanţi prin notele scrise depuse la dosar prin care au arătat că imobilul se află în deţinerea Partidului Democrat Bucureşti, care exercită posesia prin Partidul Democrat–Filiala Argeş.

A fost admisă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Piteşti şi Municipiului Piteşti–prin primar, ca urmare a faptului că nici aceşti pârâţi nu deţin imobilele casă şi teren în litigiu.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin notificările adresate Partidului Democrat–Filiala Argeş şi Primarului Municipiului Piteşti, reclamanţii D. Al. N., D. M. T., W. R. M. şi M. V. au solicitat în temeiul Legii nr.10/2001 restituirea în natură a imobilului.

Primăria Municipiului Piteşti a înaintat notificarea spre soluţionare A.V.A.S. Bucureşti, motivat de faptul că imobilul ce face obiectul notificării nu se află în proprietatea sau în administrarea sa, astfel cum rezultă din adresa

3

nr.14186/21.03.2006 (f.66), iar în ceea ce priveşte pe pârâtul Partidul Democrat–Filiala Argeş, acesta nu a emis o decizie sau dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, astfel că, în acord cu practica judiciară în materie, se impune examinarea de tribunal a fondului cauzei în raport de probatoriul administrat, reclamanţii formulând cerere de restituire în natură a imobilului.

În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului, s-a constatat că prin actul de cumpărare înregistrat sub nr.1818/29.05.1907 la Grefa Judecătoriei Piteşti, D. Al. a dobândit de la C. P. G. casele şi locul din Piteşti, Bulevardul Ferdinand nr.27 şi strada Egalităţii nr.19, fiind emisă sub nr.1944/august 1907 autorizaţia de construire a unei case de locuit cu etaj. Ulterior, urmare a aplicării Decretului nr.92/1950 autorul reclamanţilor a fost deposedat de imobilul care s-a aflat în administrarea directă a Întreprinderii de gospodărire comunală până la 14 mai 1975, când a fost transferat, cu acelaşi titlu, Institutului de Învăţământ Superior Piteşti, iar prin Ordinul nr.7521/25.11.1986 Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a transferat acelaşi imobil către I.C.S. Textile - Încălţăminte Piteşti.

Prin decizia nr.381/23.08.1991 Prefectura Judeţului Argeş a transmis, cu plată, din proprietatea Societăţii Comerciale Fortuna S.A. Piteşti în proprietatea Frontului Salvării Naţionale–Filiala Judeţului Argeş clădirea şi terenul aferent, situate în Piteşti, B-dul Republicii, nr.58 fost B-dul Ferdinand la nr.27 potrivit înscrisurilor şi expertizei cauzei.

Instanţa a avut în vedere faptul că legalitatea emiterii deciziei de transmitere cu plată arătate mai sus a făcut obiectul analizei în instanţa judecătorească, atunci când, prin decizia civilă nr.358/20 martie 1995 Tribunalul Sibiu a admis apelul formulat de Partidul Democrat–Filiala Argeş împotriva sentinţei civile prin care s-a reţinut că în raport de prevederile art.1295 Cod civil, actul încheiat între părţi cu privire la transmiterea imobilului în litigiu este legal întocmit, că vânzarea-cumpărarea imobilului este legală şi nu sunt motive care să ducă la anularea ei. Decizie a rămas irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta S.C. Fortuna S.A. Piteşti prin decizia civilă nr.1405/23 noiembrie 1995 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a avut în vedere faptul că pârâtul a fost de bună-credinţă şi, de asemenea, Prefectura a considerat valabil exprimat acordul

4

reclamantei pentru transmiterea proprietăţii, prin dispoziţia nr.381/1991.

Apărarea reclamanţilor, însă, a fost considerată ineficientă, faţă de faptul că, potrivit art.45 alin.1 din Legea nr.10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin.2 actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Tot astfel, potrivit dispoziţiilor alin.5 al art.45 din lege prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, aşa cum a fost prelungit ulterior. Or, calitatea de cumpărător de bună credinţă fiind statuată într-o altă judecată, ea este opozabilă reclamanţilor. S-a mai reţinut că reclamanţii nu au făcut demersuri şi nu au uzat în niciun fel de prevederile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, în sensul că nu au solicitat constatarea nulităţii deciziei nr.381/1991.

Împotriva sentinţei, în termen, au formulat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În faţa instanţei de apel în urma suplimentării probatoriului cu acte, a fost introdus, ca persoană cu capacitate juridica deplină, Partidului Democrat Liberal, continuator al Partidului Democrat, persoana de drept public cu capacitate de exerciţiu, potrivit Statutului.

Totodată, atât reclamanţii, cât şi celelalte părţi, au invocat excepţia lipsei competenţei de soluţionare a litigiului, în privinţa Tribunalului Argeş, ca primă instanţă, urmare faptului că imobilul litigios situat în Municipiul Piteşti, este evidenţiat în patrimoniul Partidului Democrat Liberal (adresa nr.5/28.01.2009 fila 357 şi procesul-verbal de predare-primire nr.270 din 21.08.2005, fila 390).

În raport de această împrejurare, atât reclamanţii, prin concluziile orale cât şi cele scrise, dar şi Partidul Democrat Liberal, au solicitat admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, respectiv Bucureşti, Aleea Modrogan nr.1, sector

5

1.Prin decizia civilă nr. 85/A/2009, Curtea de Apel

Piteşti, a admis apelul formulat de reclamanţi şi, desfiinţând sentinţa a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr.1295/14.10.2010, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei în soluţionarea pricinii şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Argeş,motivat de faptul că imobilul în litigiu este deţinut de PDL –Filiala Judeţeană Argeş, iar cu toate că Partidul Democrat Liberal a comunicat că dreptul de proprietate având ca obiect imobilul în litigiu se află înregistrat în patrimoniul instituţiei central, notificarea s-a înregistrat la filială, iar această filială a apreciat că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, motiv pentru care a transmis notificarea reclamanţilor către Prefectura Argeş în vedere stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent şi deci instanţa competentă este Tribunalul Argeş

Ca urmare a dispoziţiilor sentinţei civile nr.1295/14.10.2010, prin care s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a declinat cauza în favoarea Tribunalului Argeş, iar pricina s-a înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. 25000/3/2009 .

La data de 09.05.2011, Tribunalul Argeş a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Argeş şi Tribunalul Bucureşti, motivat de faptul că Filiala Argeş a PDL are doar un drept de folosinţă asupra imobilului în litigiu, iar Tribunalul Argeş şi Tribunalul Bucureşti s-au declarat necompetent de a judeca pricina, conflictul negativ de competenţă s-a ivit în cadrul Tribunalului Bucureşti, iar acesta trebuie soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat conflictul negativ de competenţă, iar prin decizia civilă nr.5847/07.07.2011 s-a dispus stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, statuând că, în sensul Legii nr.10/2001, Filiala Argeş a Partidului Democrat este unitatea deţinătoare a imobilului, competenţa revenind Tribunalului Argeş.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş la data de 22.09.2011 sub nr. 25000/3/2009.

6

Prin sentinţa civilă nr.101 din 19 martie 2012, Tribunalul Argeş, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârâţi şi acţiunea reclamanţilor, aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiate.

În adoptarea acestei soluţii tribunalul a reţinut în esenţă că, prin actul de cumpărare înregistrat sub nr.1818/29.05.1907 la Grefa Judecătoriei Piteşti, D. Al. a dobândit de la C. G. casele şi locul din Piteşti, Bulevardul Ferdinand nr.27 şi strada Egalităţii nr.19, fiind emisă sub nr.1944/august 1907 autorizaţia de construire a unei case de locuit cu etaj. Ulterior, urmare a aplicării Decretului nr.92/1950 autorul reclamanţilor a fost deposedat de imobilul care s-a aflat în administrarea directă a Întreprinderii de gospodărire comunală până la 14 mai 1975, când a fost transferat, cu acelaşi titlu, Institutului de Învăţământ Superior Piteşti, iar prin Ordinul nr.7521/25.11.1986 Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a transferat acelaşi imobil către I.C.S. Textile - Încălţăminte Piteşti.

Prin decizia nr.381/23.08.1991 Prefectura Judeţului Argeş a transmis, cu plată, din proprietatea Societăţii Comerciale Fortuna S.A. Piteşti în proprietatea Frontului Salvării Naţionale–Filiala Judeţului Argeş clădirea şi terenul aferent, situate în Piteşti, B-dul Republicii nr.58, fost B-dul Ferdinand la nr.27 potrivit înscrisurilor şi expertizei cauzei.

Tribunalul a reţinut că prin decizia civilă nr.358/1995 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr.2658/1994, se analizează legalitatea deciziei nr.381/1991 a Prefecturii Judeţului Argeş, prin care s-a dispus trecerea cu plată al imobilului din proprietatea reclamantei în proprietatea pârâtei, precum şi Ordinul Prefectului nr.72/1993 al Prefecturii.

Acest litigiu s-a purtat între Partidul Democrat Filiala - Argeş şi reclamanta S.C. Fortuna S.A. cea care în anul 1991 a avut imobilul în administrare, iar instanţele de judecată au stabilit că actul încheiat între părţi cu privire la transmiterea imobilului este legal întocmit şi că vânzarea-cumpărarea imobilului este legală .

Această instanţă a analizat natura juridică a actului de transfer al bunului imobil către P.D.L. – Filiala Argeş şi a constatat că părţile au convenit că imobilul situat în Piteşti, B-dul Republicii, nr.58 proprietatea S.C. Fortuna S.A. Piteşti să fie transmis cu plată către această persoană juridică în temeiul

7

decretului nr.409/1955 şi H.G.nr.740/1990 şi că în realizarea acestui acord al părţilor Prefectura a considerat acordul reclamantei pentru transmiterea proprietăţii emiţând decizia nr.381/1991 .

Într-adevăr această hotărâre judecătorească nu este opozabilă reclamanţilor din litigiul de faţă care solicită obligarea unităţii deţinătoare să emite decizie de soluţionare a notificării prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului, iar pârâţii chemaţi în judecată sunt Municipiul Piteşti, prin Primar, Partidul Democrat Liberal, Partidul Democrat Liberal - Filiala Argeş, precum şi Prefectura judeţului Argeş, însă hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte natura juridică a actului de transmitere a bunului imobil din patrimoniul S.C. Fortuna S.A. către, Partidul Democrat Liberal - Filiala Argeş, fiind stabilit ca voinţa părţilor a fost aceea de a încheia un contract de vânzare - cumpărare.

Având în vedere că P.D.L. are calitatea de subdobânditor cu titlu particular al imobilului, iar natura juridică a actului în temeiul căruia bunul imobil a intrat în patrimoniul P.D.L. Filiala Argeş este acela a unul act de vânzare cumpărare, iar hotărârea judecătorească de care s-a făcut vorbire anterior are putere de lucru judecat tocmai pentru că această analiză poate fi făcută doar între cele două părţi ale contractului juridic şi faţă de faptul că reclamanţii nu au înţeles să atace acest act juridic de înstrăinare în termenul prevăzut de lege, respectiv potrivit art.45 din Legea 10/2001 la momentul de faţă nu se poate reţine decât că bunul a intrat în mod valabil în patrimoniul acestui pârât, însă aşa cum am arătat faţă de calitatea acestuia de subdobânditor cu titlu particular nu i se poate reţine calitatea de unitate deţinătoare care să dispună pe fond restituirea bunului imobil sau măsură reparatorii în echivalent sau sa se retina calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării care să dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Reclamanţii au adresat notificare şi către Primăria Municipiului Piteşti, care faţă de împrejurarea că imobilul nu se află în administrarea sau în proprietatea Primăriei Piteşti, imobilul fiind deţinut de către P.D.L. - Filiala Argeş notificarea s-a înaintat spre soluţionare către A.V.A.S.

Tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a disp.art.27 din Lege nr.10/2001 ca motiv de netemeinicie a cererii de faţă,

8

fata de faptul că s-a aflat în patrimoniul S.C. FORTUNA S.A. societatea comercială privatizată şi care nu poate să dispună restituirea bunului imobil ca urmare a faptului că bunul nu se mai găseşte în patrimoniul său, iar potrivit acestor norme de drept A.V.A.S. are calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării, faţă de argumentele expuse.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal reclamanţii D. M. T., W. R. M., M. V. şi recurenta D. C. J., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Printr-o primă critică se susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că Partidul Democrat nu are calitatea de unitoare deţinătoare, iar S.C Fortuna S.A, nu poate restitui imobilul, întrucât nu s-a formulat nici-o cerere in contradictoriu cu aceasta ultima societate.

Aşadar, nelegal şi netemeinic prima instanţa apreciază că aplicarea legii trebuie să aibă în vedere momentul 1991, când imobilul se afla în deţinerea S.C. Fortuna S.A. şi raportat la aspectul că în prezent imobilul nu mai este în deţinerea acestei societăţi, A.V.A.S. ar avea calitatea de entitate investita cu soluţionarea cererii.

Printr-o altă critică se susţine că, soluţia este nelegală şi sub aspectul analizării şi interpretării art.2 din Legea nr.10/2001, normele metodologice calificând, ca fiind abuziva preluarea în baza D.92/1950. În acest caz, când aplicarea acestui decret a fost abuziva, preluarea s-a făcut fără titlu valabil.

Potrivit art.11 din Legea nr.10/2001, imobilele expropriate şi ale căror construcţii nu au fost demolate, se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, daca nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Cât priveşte pârâtul P.D.L., acesta, potrivit Legii nr.14/2003, art.1, are calitatea de persoana de drept public (art.1 din Legea nr.14/2003- Legea partidelor politice", ”partidele politice sunt persoane de drept public”).

Restituirea în natură a imobilului se impune inclusiv prin prisma dispoziţiilor constituţionale şi a tratatelor internaţionale la care se face trimitere în cererea de chemare în judecată respectiv: art.44 din Constituţie, art.1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie şi art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi art.11 alin.3 din Constituţie.

Prin decizia civilă nr.2286/29.10.2012 a fost admis recursul şi casată sentinţa cu reţinere spre rejudecare, pentru argumentul că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită

9

asupra calităţii Partidului Democrat Liberal de unitate deţinătoare a imobilului, potrivit Legii nr.10/2001, această dezlegare în drept fiind dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când a dezlegat conflictul negativ de competenţă prin decizia civilă nr.5847/07.07.2011.

Prin decizia civilă nr.255/28.01.2013, Curtea de Apel Piteşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii D.M. T., W. R. M. şi M. V., D. C. I. (în calitate de soţie supravieţuitoare), împotriva pârâţilor Municipiul Piteşti – prin Primar, Primăria Piteşti, Partidul Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş, Prefectul Judeţului Argeş, Partidul Democrat Liberal şi Prefectura Judeţului Argeş; a dispus obligarea unităţii deţinătoare Partidul Democrat Liberal - Filiala Judeţului Argeş să restituie contestatorilor imobilul teren în suprafaţă de 1.605 mp, împreună cu construcţia de pe raza Municipiului Piteşti, B-dul Republicii nr.58, potrivit schiţei de plan exp. C. P. fila 177, dosar fond; a respins acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin actul de vânzare - cumpărare, înregistrat sub

nr.1818/29.05.1907 la Grefa Judecătoriei Piteşti, autorul contestatorilor – D. Al. a cumpărat de la C. P. G. un teren situat în Piteşti, B-dul Ferdinand nr.27 şi strada Egalităţii nr.19, pe care ulterior a edificat o construcţie, în baza autorizaţiei emisă de fosta Primărie a urbei Piteşti.

În baza Decretului nr.92/1950, pentru naţionalizarea unor imobile, terenul şi casa au fost preluate din patrimoniul autorului şi trecute în patrimoniul statului, fiind astfel dat în administrarea REGOCOM – Sucursala Fond Locativ Piteşti, aceasta de pe urmă exercitând dreptul de administrare până la emiterea Deciziei nr.169/14.05.1975, emisă de către fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeş.

Autoritatea administrativă, prin actul evocat, a dat în administrare directă imobilele – teren şi casă, Institutului de Învăţământ Superior Piteşti.

Ministerul Educaţiei şi Învăţământului prin Ordinul nr.7521/25.11.1986 a trecut bunurile din patrimoniul instituţiei de învăţământ în acela al ICS Textile şi Încălţăminte Piteşti, care în urma reorganizării, în baza Legii nr.15/1990, a devenit SC Fortuna SA.

Prefectul Judeţului Argeş, la data de 23.08.1991, a emis două decizii, respectiv nr.377 şi nr.381, prin care a transmis cu plată suprafaţa de 1605 mp, împreună cu clădirea

10

situată pe aceasta din Piteşti B-dul Republicii nr.58, în patrimoniul Frontului Salvării Naţionale – Filiala Judeţului Argeş.

Ulterior emiterii acestor decizii, Prefectul apreciind asupra legalităţii nr.377/23.08.1991 a anulat-o, cu argumentul că actul administrativ nu a respectat condiţiile Decretului nr.1015/1966 şi a HG nr.740/1990, care se referea la posibilitatea transmiterii bunurilor mobile proprietate de stat în proprietatea organizaţiilor cooperatiste sau altor organizaţii obşteşti şi nu a bunurilor imobile ca în cazul transmiterii prin decizia anulată.

Deşi ambele decizii aveau ca obiect aceleaşi bunuri a fost anulată numai una dintre acestea, urmând ca decizia nr.381/23.08.1991 să fie invocată de către Frontul Salvării Naţionale – Filiala Judeţului Argeş, respectiv de către Partidul Democrat ca un act care confirmă dreptul de proprietate asupra imobilelor.

De altfel, în acţiunea în revendicare formulată de SC Fortuna SA împotriva Partidului Democrat (FSN) acesta de pe urmă a invocat decizia cu valoarea de titlu de proprietate, Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr.1405/23.11.1995, confirmând că într-adevăr pârâtul stăpâneşte imobilele unui titlu valabil, fiind respinsă acţiunea în revendicare.

În baza Legii nr.112/1995, autorul contestatorilor a solicitat să-i fie restituite imobilele situate în Piteşti, B-dul Republicii nr.58, însă cererea acestuia a fost respinsă prin hotărârea Comisiei Judeţene Argeş nr.556/09.07.1997, cu argumentul că imobilul nu se află la dispoziţia acestei comisii, ci în patrimoniul Partidului Democrat – Filiala Argeş.

Partidul Democrat devenit ulterior Partidul Democrat Liberal prin întâmpinare s-a apărat tot în sensul că a dobândit imobilul cu bună – credinţă şi pentru acest motiv nu mai poate fi restituit moştenitorilor autorului D. Al., invocând în sprijinul acestei apărări dispoziţiile art.46 alin.1 din Legea nr.10/1991, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 Martie 1945 – 22 Decembrie 1989.

Analizând regimul juridic al imobilelor ce au făcut obiectul notificării contestatorilor se reţine că îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, pentru argumentele ce urmează:

La data preluării imobilului D. Al., proprietarul acestuia era funcţionar public, exceptat de la măsura naţionalizării, potrivit art.2 din Decretul nr.92/1950, astfel că operaţiunea de trecere a terenului şi construcţiei din proprietatea acestuia în patrimoniul statului a fost contrară

11

dispoziţiilor art.44 din Constituţia aflată în vigoare la acea dată.

Potrivit art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, preluarea imobilelor prin naţionalizare în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este definită de lege ca fiind una abuzivă, pentru repararea sa impunându-se restituirea acestora în natură, în principal şi în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii sau prin echivalent.

Caracterul abuziv al măsurii preluării imobilelor din proprietatea autorului a îndreptăţit contestatorii să solicite Partidului Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş restituirea acestora, calitatea intimatului de unitate deţinătoare fiind reţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.5847/07.07.2011.

Potrivit art. 21 alin.1 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate abuziv, indiferent de destinaţia lor şi care se află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public se poate restitui fostului proprietar, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul în patrimoniul acesteia.

Partidul Democrat Liberal este o persoană juridică de drept public în înţelesul textului de lege enunţat, precum şi a dispoziţiilor art.1 din Legea nr.14/2003 privind partidele politice, acestea fiind alte argumente în baza cărora se argumentează regimul juridic al imobilelor de bunuri ce se pot restitui în baza Legii nr.10/2001.

Cu privire la posibilitatea restituirii imobilelor în natură, Partidul Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş a invocat buna sa credinţă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv la data la care i-a fost transmis în patrimoniu terenul şi construcţia printr-un act de dare în plată.

Actele juridice ce au ca obiect imobilele care cad sub incidenţa Legii nr.10/2001 sunt valabile numai dacă au fost respectate condiţiile legale de la data înstrăinării, potrivit art.45 alin.1 din actul normativ evocat fiind astfel protejată buna credinţă a dobânditorului.

Intimatul a dobândit în patrimoniul său dreptul asupra imobilelor prin acte administrative de dare în plată emise de către Prefectul Judeţului Argeş, respectiv decizia nr.381/23.08.1991 şi decizia nr.377 din aceeaşi dată.

Deşi cele două decizii au fost emise în aceleaşi condiţii de legalitate, ulterior s-a revenit numai asupra unei din

12

ele, pentru motivul că nu au fost respectate condiţiile legale la care se referă decretul nr.1015/1966 şi HG nr.740/1990.

În acest mod, prin Ordinul nr.72 al Prefectului Judeţului Argeş din 14.06.1993 s-a anulat decizia nr.377 din 23.08.1991 şi a fost păstrată decizia nr.381 din aceeaşi dată.

Chiar dacă ulterior această decizie a fost apreciată în favoarea Partidului Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş, ca a având valoare de titlu de proprietate prin hotărâri judecătoreşti ce nu sunt opozabile contestatorilor, analizând legalitatea titlului invocat în raport de art.45 alin.1 din Legea nr.10/2001, nu pot fi reţinute ca fiind acte de înstrăinare valabile şi, pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că există un impediment la restituirea imobilului în natură, aşa cum a pretins intimatul.

Făcându-se dovada regimului juridic al imobilelor în sensul că a fost preluat abuziv de către stat, iar la data notificării se afla în patrimoniul unei persoane juridice de drept public, contestatorii în calitate de moştenitori ai fostului proprietar D. Al. sunt consideraţi ca persoane îndreptăţite la restituirea în natură, potrivit art.3 şi 7 din Legea nr.10/2001, texte de lege în baza cărora s-a admis contestaţia.

2. Conţinutul principiului rolului activ în aflarea adevărului.

Art.129 alin.5 Cod procedură civilă

Pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, pronunţând astfel o hotărâre legală şi temeinică.

În baza rolului activ, judecătorii vor putea administra probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă.

Rolul activ al judecătorului se manifestă numai în limita cadrului procesual fără să afecteze principiul disponibilităţii sau să se substituie părţii care are sarcina de a dovedi pretenţiile, respectiv apărările invocate.

13

(Decizia civilă nr.190/23 ianuarie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2010, la Tribunalul Argeş, contestatorul E. F. a solicitat anularea deciziei nr.9/23.01.2009 emisă de intimata S.C. ASTRA S.A. Piteşti, reintegrarea pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii contestatorul a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile legale privind comunicarea acesteia, a fost emisă şi semnată de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al intimatei, nu a fost acordat un termen de preaviz, a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.74 alin.1 lit.d, în sensul că intimata nu i-a propus un alt loc de muncă în unitate şi nici nu a solicitat sprijinul A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii şi nu s-a precizat în cuprinsul deciziei dacă este vorba despre o concediere colectivă sau individuală.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, s-a arătat că măsura concedierii nu a fost dispusă ca urmare a dificultăţilor economice, transformărilor tehnologice sau reorganizării activităţii, potrivit dispoziţiilor art.65 alin.1 din Codul muncii, ci ca urmare a unui conflict existent între contestator, în calitate de acţionar semnificativ al S.C. A. S.A. şi persoanele din actuala conducere a societăţii.

A învederat contestatorul că până în prezent adunarea generală nu a hotărât modificarea organigramei şi a statului de funcţiuni în sensul desfiinţării postului ocupat de acesta, iar salariaţii concediaţi au fost înlocuiţi cu alţii din gruparea adversă.

Prin sentinţa civilă nr.1459/CM din 8 noiembrie 2010, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.9/23.01.2009 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior concedierii.

A fost obligată intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

14

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de casier, iar prin decizia nr.9/23.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia în temeiul art.65 din Codul muncii.

Prin prezenta cerere contestatorul a solicitat anularea deciziei mai sus-menţionate, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Analizând legalitatea deciziei contestate, prin prisma motivelor invocate de contestator cât şi din oficiu, instanţa a reţinut că potrivit art.74 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

Din analiza deciziei nr.9/23.01.2009 instanţa a reţinut în primul rând că aceasta nu conţine motivele care determină concedierea, potrivit art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii.

Indicarea motivelor care determină desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat se impune în vederea aprecierii, prin prisma menţiunilor deciziei, a caracterului efectiv al acestei măsuri, respectiv a cauzei reale şi serioase a concedierii. În preambulul deciziei de concediere contestate s-a menţionat doar că măsura desfiinţării postului contestatorului este determinată de art.65 Codul muncii, respectiv „probleme financiare”.

Faţă de aceste menţiuni, instanţa a constatat că nu este îndeplinită condiţia de legalitate impusă de art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii, fiind necesară precizarea exactă şi amănunţită a motivelor ce conduc la desfiinţarea locului de muncă, pentru a se putea aprecia ulterior asupra cauzei reale şi serioase a acestora.

În al doilea rând, instanţa a reţinut că decizia contestată nu conţine nici durata preavizului potrivit art.74

15

alin.1 lit.b din Codul muncii şi în plus intimata nu a făcut dovada că ar fi acordat un preaviz contestatorului, potrivit dispoziţiilor art.73 alin.1 din Codul muncii.

În al treilea rând, instanţa a reţinut că decizia contestată nu conţine lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care contestatorul urma să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

În măsura în care la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile, cât şi obligaţia să acorde salariatului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante.

Lipsa din cuprinsul deciziei de concediere, dispusă în temeiul dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, a menţiunilor prevăzute de art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii atrage nulitatea absolută a deciziei, deoarece Codul muncii nu prevede că această măsură este obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 Codul muncii, ci în condiţiile art.64, astfel încât este o normă de trimitere nu la situaţii de concediere prevăzute de art.64, ci la condiţiile pe care trebuie să le respecte angajatorul atunci când are obligaţia de a propune salariatului locurile de muncă vacante. În acest sens, art.74 se referă la condiţiile reglementate de art.64 Codul muncii, respectiv la locurile de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii, iar în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin.1, acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.

Obligativitatea menţionării locurilor de muncă vacante rezultă şi din prevederile art.80 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în

16

vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.

În plus, potrivit art.67 din Codul muncii „salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului (...)”.

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de dispoziţiile art.74 alin.1 lit.a, b şi d din Codul muncii, aşa cum s-a reţinut mai sus, constituie, potrivit art.76 alin.1 din Codul muncii, cauză de nulitatea absolută expresă a deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută ad validitatem.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut că potrivit art.65 Codul muncii „concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

Prin urmare, condiţia de legalitate impusă de textul de lege în cazul unei concedieri pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

În cauza de faţă, intimata nu a făcut nici dovada desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator, nici dovada că această desfiinţare a avut o cauză reală şi serioasă.

Instanţa a reţinut că desfiinţarea locului de muncă are o cauză reală atunci când se întemeiază pe împrejurări obiective, respectiv dificultăţi economice, transformări tehnologice sau reorganizarea activităţii şi este serioasă când are la bază studii temeinice ce vizează îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea, neputând constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate.

Astfel, în decizia nr.9/23.01.2009 se menţionează că măsura desfiinţării postului contestatorului a avut la bază „art.65 Codul muncii (probleme financiare)”.

Instanţa a reţinut că potrivit art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului,

17

acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Deşi intimatei i s-a pus în vedere să depună la dosarul cauzei toate actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere, inclusiv organigrama înainte şi după concediere, aceasta nu a înţeles să depună vreun înscris în acest sens, din care instanţa să poată verifica efectivitatea desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator şi a cauzei reale şi serioase.

În raport de aceste considerente, constatând nelegalitatea şi netemeinicia deciziei contestate, instanţa a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei nr.9/23.01.2009 emisă de intimată.

În temeiul art.78 şi art.269 alin.1 şi 2 din Codul muncii, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul reintegrării contestatorului pe postul avut anterior concedierii şi obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

În raport de precizarea apărătorului contestatorului de la termenul din data de 28.10.2010, instanţa a luat act că nu se solicitată cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs intimata S.C. A. S.A. Piteşti, susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-intimată a susţinut în esenţă faptul că instanţa de fond a fost lipsită de rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă, în sensul că nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii la situaţii pe deplin stabilite şi nu a dispus administrarea unor probe suplimentare pentru verificarea situaţiei de fapt invocată.

S-a arătat că raţionamentul judiciar reţinut în considerentele sentinţei atacate cu privire la neîndeplinirea de către angajator a depunerii la dosarul cauzei a dovezilor justificative ale măsurii dispuse este greşit şi constituie un viciu al hotărârii.

18

Pentru a constata legalitatea sau nelegalitatea încetării unui contract individual de muncă, instanţa era obligată în raport de principiul menţionat a stabili dacă contractul în discuţie este valid sau invalid, în raport de împrejurarea că este abilitată a constata nelegalitatea încetării unui act juridic valid dar nu este abilitată a valida un contract supus acţiunii nulităţii.

De asemenea, pentru a se constata dacă a avut loc o reorganizare, instanţa avea obligaţia de a examina dacă exista o organizare ce a fost supusă modificării, respectiv dacă exista o organigramă a posturilor şi funcţiilor stabilite în condiţiile legii.

Se mai susţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât nu s-a observat faptul că, contractul individual de muncă al lui Ene Florin este nul absolut şi drept urmare încetează de drept, având în vedere dispoziţiile art.10, 14, 16 şi 57 din Codul muncii.

În continuare se arată că acest contract individual de muncă a fost încheiat fraudulos, în fals, prin metoda contrafacerii, în numele angajatorului, de către numitul D. M., persoana juridică pe care nu o reprezenta legal, situaţie faţă de care se impunea constatarea nulităţii absolute a contractului individual de muncă şi pe cale de consecinţă respingerea contestaţiei împotriva deciziei de încetare a acestuia.

Prin decizia nr. 190/23.01.2013, Curtea de apel Piteşti, Secţia I civilă a respins recursul formulat de intimata S.C. A. S.A. Piteşti, împotriva sentinţei civile nr.1459/CM din data de 08 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.1562/109/2010, intimat-contestator fiind E. F.; a obligat pe recurenta-intimată să plătească intimatului-contestator suma de 200 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Susţinerile recurentei în sensul că prima instanţă nu şi-a exercitat rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă întrucât nu a dispus administrarea de probe suplimentare şi pentru că nu a analizat dacă contractul individual de muncă al contestatorului este valid sau invalid, sunt neîntemeiate deoarece prima instanţă a avut în vedere obiectul cauzei cu care a fost investită, respectiv contestaţie împotriva deciziei nr.9 din 23.01.2009, emisă de recurentă, prin care s-a desfăcut contractul individual de muncă

19

contestatorului conform dispoziţiilor art.65 din Codul muncii şi a dispus administrarea probelor necesare soluţionării cauzei prin încheierea din 3 iunie 2010, respectiv a pus în vedere reprezentantului legal al intimatei să depună la dosar toate actele care au stat la baza emiterii acestei decizii de concediere, dovada comunicării deciziei şi organigrama înainte şi după concedierea contestatorului (filele 1 şi 27).

Aceeaşi măsură a fost luată de către instanţă şi prin încheierea din 13 iulie 2010 şi la termenul fixat pentru depunerea acestora, 28 octombrie 2010, apărătorul intimatei a precizat că nu posedă înscrisurile solicitate de către instanţă.

În această situaţie nu se poate reţine faptul că instanţa de fond a fost lipsită de rolul activ în aflarea adevărului, întrucât judecătorul nu se substituie obligaţiei părţii în propunerea probelor pentru dovedirea temeiniciei pretenţiilor sau a apărărilor, având în vedere obligaţia recurentei-intimata de a propune probe în conformitate cu dispoziţiile art.287 din Codul muncii.

Potrivit acestui text de lege, sarcina probei în litigiile de muncă incumbă angajatorului şi cum în speţă, deşi au fost solicitate înscrisurile care au stat la baza deciziei de încetare a contractului de muncă de către instanţă şi unitatea nu s-a conformat, în mod legal instanţa a procedat la anularea deciziei nr.9 din 23 ianuarie 2009.

Cât priveşte susţinerea recurentei a faptului că prima instanţă nu a analizat contractul de muncă şi nu a observat că acesta este nul absolut, se constată că prima instanţă nu a fost sesizată cu o astfel de cerere pentru a se reţine ca întemeiată această critică.

S-a stabilit cu actele de la dosar faptul că acest contract de muncă al contestatorului a fost semnat în numele angajatorului S.C. A. S.A. de către D. M., care la data respectivă avea calitatea de director al societăţii şi faptul că ulterior acestui moment contractul directorului a fost desfăcut, nu are nici o relevanţă juridică asupra valabilităţii contractului încheiat pentru E. F..

Reţinând că sunt neîntemeiate criticile aduse de către recurentă hotărârii instanţei de fond, în baza art.312 (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, recurenta-intimată a fost obligată să plătească intimatului-contestator

20

suma de 200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.

3. Competenţa materială a instanţei privind anularea deciziei de acordare a calificativului în procedura de evaluare a personalului didactic.

Art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997

Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997, privind statutul personalului didactic, evaluarea activităţii profesionale a personalului didactic de predare, a celui auxiliar, de conducere, de îndrumare şi control se face anual conform fişei de evaluare elaborată de Ministerul Învăţământului.

În lipsa unei dispoziţii speciale care să reglementeze instanţa competentă să soluţioneze contestaţia împotriva fişei de evaluare se vor aplica regulile de drept comun privind soluţionarea conflictelor de muncă, actele de evaluare fiind emise în cadrul raporturilor juridice de muncă, ci nu într-un alt regim de natură să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ.

(Decizia civilă nr.139/21.01.2013)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 28.11.2011, în urma casării cu trimitere spre rejudecare, reclamantul N. Gh. a chemat în judecată pe pârâtul I.S.J. Argeş, solicitând anularea deciziei nr.12206/2009 şi a fişei de evaluare prin care i-a fost acordat calificativul „bine”.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în urma reevaluării dispuse de M.E.C.I. a fost menţinut calificativul acordat, soluţia fiindu-i comunicată prin adresa nr.12206/2009. Raportul de evaluare a fost întocmit abuziv şi discreţionar, fără respectarea dispoziţiilor Ordinului nr.3467/1999 al OMEC.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.401/7.03.2012, a admis acţiunea, reţinând următoarele:

Reclamantul a deţinut funcţia de inspector şcolar de specialitate pentru minorităţi, iar la data de 19.08.2009, s-a întocmit fişa de evaluare a acestuia pentru perioada 1.09.2008-31.08.2009, înregistrată la pârât sub nr.6526/24.08.2009.

Împotriva acestei fişe de evaluare reclamantul a formulat contestaţie iar prin adresa nr.18981/11.12.2009, i s-a comunicat că s-a dispus reluarea procedurii de evaluare cu

21

respectarea dispoziţiilor legale în materie.Cu adresa nr.12206/21.12.2009, reclamantului i s-a

comunicat că în urma evaluării dispuse de M.E.C.I. a fost menţinut calificativul „bine” acordat iniţial.

În şedinţa consiliului de administraţie a pârâtului din 15.12.2009, reclamantului i-a fost acordat un punctaj de 84 de puncte, corespunzător calificativului „bine”.

La adoptarea acestui punctaj a fost avut în vedere nota de relaţii a directorului Şcolii cu clasele I-VIII din comuna Cetăţeni judeţul Argeş, unitate inclusă în programul Phare 2005 „Acces la educaţie pentru grupurile dezavantajate” din care rezultă că reclamantul nu centraliza în mod eficient şi corect documentele şi rapoartele şi nu a efectuat decât o singură vizită de monitorizare a activităţilor din cadrul proiectului.

De asemenea, reclamantul nu a monitorizat programul M.E.C.T. „A doua şansă” iar în cazul inspecţiilor tematice ce vizau calitatea educaţiei şcolare, în unităţile de învăţământ cu elevi romi, nu au fost administrate instrumente proprii, acestea neregăsindu-se specificate în notele de constatare ale reclamantului.

În sfârşit, reclamantul nu a formulat propuneri de teste unitare pentru unităţile de învăţământ din judeţ care şcolarizează elevi romi.

În concluzie, tribunalul a reţinut că întreaga procedură de evaluare s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art.1 alin.3 din Ordinul nr.3467/1999 al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, în baza textelor legal susmenţionate şi a dispoziţiilor art.18 din Legea nr.554/2004, acţiunea formulată de reclamant fiind respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul N. Gh., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- instanţa a încălcat normele de competenţă materială de soluţionare a acţiunii, competentă material era instanţa specializată în dreptul muncii şi nu instanţa de contencios administrativ.

Capătul principal al cererii cu care a investit instanţa a fost anularea fişei de evaluare pe anul şcolar 2008-2009, fişă ce nu poartă semnătura nici unei persoane, şi care constituie, potrivit art.52 alin.6 din Legea nr.128/1997, un document de bază pentru stabilirea drepturilor salariale pentru promovare şi accesul la programele de perfecţionare.

Potrivit art.146 din aceeaşi lege, personalului didactic i se aplică dispoziţiile din legislaţia muncii, iar raporturile în care

22

se află cadrele didactice sunt de muncă, astfel că speţa nu putea fi soluţionată de instanţa de contencios administrativ;

- hotărârea este nelegală întrucât instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art.85 Cod procedură civilă, precum şi art.6 Paragraful 1 din CEDO, câtă vreme recurentul nu a fost citat pentru data la care s-a judecat pricina;

- instanţa nu a analizat motivul de nulitate absolută a fişei de evaluare, care nu are dată, număr şi semnătură;

- greşit s-a reţinut că la adoptarea punctajului acordat în urma reevaluării s-a avut în vedere nota de relaţii a directorului şcolii din comuna Cetăţeni;

- nota de care instanţa de fond ţine cont în adoptarea soluţiei nu cuprinde perioada de evaluare, fiind emisă în timpul reevaluării şi nu în timpul desfăşurării programului Phare, care s-a derulat în perioada septembrie 2007-septembrie 2008;

- niciun alt director din cadrul celorlalte zece şcoli nu a depus vreun punct de vedere sau notă de relaţii despre activitatea recurentului;

- inspectorul şcolar general adjunct în a cărui subordonare este cel evaluat are obligaţia de a consulta pe directorii unităţilor de învăţământ şi pe şefii comisiilor metodice privind respectarea deontologiei profesionale de către inspectori.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr.3507/109/2010*, Curtea de Apel Piteşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea acesteia către Secţia I civilă, reţinând următoarele:

Obiectul cauzei îl reprezintă anularea deciziei de acordare a calificativului emisă de Inspectoratul Şcolar Judeţean în cadrul procedurii de evaluare a reclamantului, în calitatea acestuia de inspector şcolar de specialitate pentru minorităţi.

Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, evaluarea personalului didactic de predare, a celui auxiliar, de conducere, de îndrumare şi de control, se face anual, conform fişei de evaluare elaborate de Ministerul Învăţământului.

Reclamantului în calitate de deţinător al unei funcţii de îndrumare şi control dintre cele reglementate de lege, îi sunt aplicabile prevederile legislaţiei muncii, în acest sens dispunând în mod expres art.146 raportat la art.2 pct.a) şi c) din Legea nr.128/1997.

Aşadar, s-a reţinut că chiar dacă evaluarea este efectuată de o autoritate publică, actele întocmite în cadrul evaluării sunt emise în cadrul raporturilor de muncă, ce vizează

23

modalitatea de efectuare a evaluării de către angajator să fie supuşi jurisdicţiei muncii.

Prin decizia nr.139/21.01.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamantul N. Gh., împotriva sentinţei civile nr.401/7 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, în dosarul nr.3507/109/2010*, intimat fiind pârâtul I.S.J. Argeş prin Inspector Şcolar General B. G.; a casat sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Argeş, Secţia civilă (complet litigii de muncă), pentru legală soluţionare.

Pentru a hotărî astfel, Curtea analizând recursul, cu prioritate în limita primului motiv ce vizează competenţa de soluţionare a acţiunii, a constatat că este fondat, pentru următoarele argumente.

Reclamantul în calitatea sa de inspector şcolar de specialitate pentru minorităţi este supus evaluării anuale, fiind personal de îndrumare şi control, conform art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997 (legea aplicabilă raporturilor juridice create, în raport de faptul că este vizată perioada 1.09.2008-31.08.2009), conform fişei de evaluare elaborată de Ministerul Învăţământului.

În raport de dispoziţiile art.2 pct.a) şi c) din Legea nr.128/1997, potrivit cu care acest act normativ reglementează funcţiile, competenţele, responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile specifice personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi ale celui de conducere, de îndrumare şi de control, precum şi sistemul de perfecţionare şi de evaluare, coroborate cu dispoziţiile art.146 din acelaşi act normativ ce dispun că în măsura în care statutul nu dispune altfel, personalului didactic i se aplică celelalte dispoziţii din legislaţia muncii, rezultă că actele întocmite cu prilejul evaluării reclamantului sunt acte emise în cadrul raporturilor juridice de muncă, ci nu în regim de putere publică.

Cum nu există nicio dispoziţie legală care să atribuie în mod expres competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect anularea fişei de evaluare a reclamantului, instanţei de contencios administrativ, rezultă că în raport de dispoziţiile legale menţionate mai sus, acţiunea acestuia trebuia soluţionată de instanţa specializată în soluţionarea litigiilor de muncă, litigiul fiind supus jurisdicţiei muncii.

Hotărârea prin care s-a soluţionat cauza a fost pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Argeş, de completul de judecată în alcătuirea căruia nu au intrat asistenţii judiciari fiind astfel încălcată norma prevăzută de art.55 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căreia completul pentru

24

soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă, s-a impus admiterea recursului şi casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, cu trimitere spre competentă soluţionare Tribunalului Argeş, Secţia civilă-Complet litigii de muncă, pentru a se cerceta cauza în fond de către un complet legal constituit.

4. Termen de prescripţie privind acţiunile care au ca obiect plata drepturilor salariale.

Art.268 alin.1 lit.c Codul muncii

Cererile care au ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat sau cele care privesc răspunderea salariaţilor faţă de angajator se formulează în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului potrivit art.268 alin.1 lit.c Codul muncii.

Termenului general de prescripţie de 3 ani sunt supuse şi drepturile salariale care s-au născut din contractele colective de muncă, fiindcă termenul special de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e din codul muncii este prevăzut pentru acţiunile care au ca obiect alte pretenţii în legătură cu executarea contractului, decât aceste drepturi.

(Decizia civilă nr.132/17 ianuarie 2013)

Prin acţiunea formulată la data de 17.04.2012, petenta Alianţa Sindicală Feroviară Craiova, în numele şi pentru petiţionarul reclamantul C. M. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să oblige în solidar pe pârâţii: SC Telecomunicaţii CFR SA şi Sucursala Regională de Telecomunicaţii Craiova, în temeiul art. 253 alin 1 şi 2 din Legea 53/2003, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru ziua de 19.04.2009 şi 2010 , ziua de Crăciun 2010 şi ziua Comunicaţiilor -17.05.2009 şi 2010, aşa cum au fost prevăzute în art. 6.9 pct. a din CCM 2008-2009 şi CCM 2009-2010 şi obligarea la cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii s-a învederat că petiţionarul este angajat cu contract individual de muncă la SC Telecomunicaţii CFR SA- Sucursala Regională de

25

Telecomunicaţii Craiova, iar în intervalul aprilie 2009-31 decembrie 2010 nu a beneficiat de prevederile art. 6.9 pct. a din CCM 2008-2009 şi 2009-2010, potrivit cărora, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Comunicaţiilor se va acorda salariaţilor un ajutor în bani sau în natură (tichete cadou), al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul salariului minim.

Prin întâmpinarea de la filele 28-33, pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA a solicitat respingerea acţiunii ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În altă ordine de idei se susţine că drepturile solicitate, în temeiul contractelor colective de muncă nu pot fi confundate cu drepturi de natură salarială, încât să se aplice prescripţia de 3 ani, aceste drepturi prescriindu-se în termen de 6 luni.

Pe fond, s-a susţinut că, potrivit art. 6.9 lit. A din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societăţii, salariaţii beneficiază de un ajutor în bani, cu prilejul sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Telecomunicaţiilor.

În conformitate cu prevederile art. 1 din legea 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, Societăţile Comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice cât şi persoanele fizice care se încadrează personal pe baza contractului individual de muncă pot utiliza bilete de valoare, sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, iar art. 2.3 din Normele de aplicare a Legii 193/2006 statuează că angajaţii pot beneficia de tichete cadou acordate de angajatorii lor, numai pentru destinaţiile sau evenimentele care se încadrează în cheltuielile sociale.

Referitor la acest aspect, intimata precizează că, potrivit adresei întocmită de Serviciul Contabilitate, nu a existat buget aprobat pe anul 2009 de către organele de conducere ale societăţii, iar în ce priveşte anul 2010, suma aprobată pe acest an a fost cheltuită, astfel că nu există temei pentru acordarea sumelor solicitate de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr.1446/15.10.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte prin

26

întâmpinare, cu admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor în solidar la plata, către reclamant, a sumelor cuvenite cu titlu de ajutor material pentru: ziua de Paşte din 19.04.2009 şi 2010, ziua de Crăciun din anul 2010, ziua Comunicaţiilor din 17.05.2009 şi 2010, reprezentând un salariu de bază la nivelul salariului minim, pentru fiecare an în parte, actualizat cu rata inflaţiei.

Instanţa de fond s-a pronunţat mai întâi, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, asupra excepţiei invocate, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea fondului pricinii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a respins-o, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, fiind vorba de drepturi salariale cu termen de revendicare de 3 ani, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art.283 alin.1 lit.e, unde se prevede un termen de revendicare de 6 luni, instanţa de fond invocând dispoziţiile art. 55 alin.1 din Legea nr. 571/2003, în care se arată că sunt venituri din salarii, toate veniturile în bani obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate, în baza unui contract individual de muncă şi indiferent de denumirea veniturilor sau forma sub care ele se acordă.

Examinând fondul pretenţiilor formulate în cauză, instanţa de fond a constatat că părţile au administrat proba cu înscrisuri, din care rezultă că petiţionarul - reclamant, reprezentat fiind în proces de Alianţa Sindicală Feroviară Craiova, a avut calitatea de salariat în cadrul pârâtelor, în perioada dedusă judecăţii, iar potrivit dispoziţiilor art.6.9 din C.C.M. încheiat între SC Telecomunicaţii CFR SA şi reprezentanţii salariaţilor pe perioada anilor 2008 - 2009, înregistrat la DMSSF Bucureşti sub nr.305/21.01.2008, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, s-a prevăzut că salariaţii vor mai beneficia şi de ajutor material pentru Ziua de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Comunicaţiilor, ajutor constând în bani sau în natură (tichete cadou), al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul salariului minim la SC Telecomunicaţii CFR SA, iar acelaşi ajutor material şi în acelaşi cuantum a fost prevăzut şi prin textul art.6.9 din C.C.M. pe perioada anilor 2009-2010.

S-a reţinut că aceste pretenţii nu sunt contestate nici de către cele două pârâte, acestea formulând apărări cu totul inadecvate solicitărilor formulate de reclamanţi, pârâta

27

depunând la dosar Protocolul nr. 1/16.12.2010, arătând că prin acesta părţile au recunoscut că drepturile cuvenite, în baza contractului colectiv de muncă au fost acordate în totalitate, iar pentru anul 2011, aceste ajutoare nu mai sunt acordate.

Referitor la tichetele de masă, prin acelaşi protocol, părţile de comun acord au hotărât că, cele aferente perioadei iunie noiembrie 2010 până la data de 31.12.2010 şi cele aferente lunii decembrie 2010, corespunzător perioadei lucrate până la data de 31.01.2011, având în vedere şi prevederile art. 6.9 lit. A din Contractul Colectiv de muncă se suspendă pentru o perioadă de 6 luni, până în data de 15.06.2011.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile amintite anterior cuprinse în C.C.M., care constituie legea părţilor, în temeiul art.969 C.civ., precum şi dispoziţiile art.243 alin.1 Codul muncii şi art.244 Cod muncii, statuând că executarea CCM este obligatorie, iar clauzele inserate nu pot fi modificate pe parcursul executării, iar situaţia economico-financiară a angajatorului în perioada în litigiu nu este o clauză exoneratoare, concluzionând că petiţionarii - reclamanţi sunt legal îndreptăţiţi la acordarea sumelor pretinse în cadrul procesual de faţă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs SC Telecomunicaţii CFR SA Bucureşti şi Sucursala Regională de Telecomunicaţii Craiova, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.3041 Cod procedură civilă.

În primul motiv de recurs se susţine că în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta susţinând că acţiunea de faţă se prescrie în termen de 6 luni, ci nu în termen de 3 ani.

În argumentarea admiterii acestei excepţii, recurentul se referă la cuprinsul noţiunii de salariu definit de art.159 alin.1 Codul muncii şi la cele trei elemente de bază ale contractelor individuale de muncă: munca depusă, plata contravalorii muncii şi subordonarea salariatului faţă de cel ce face plata.

Recurentul susţine că nu orice sumă de bani plătită salariatului are caracterul de drepturi salariale, ci numai sumele definite de art.160 Codul muncii, în care se arată că salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, aceste adaosuri datorându-se tot în baza muncii depuse.

28

Raportat la aspectul arătat anterior, recurentul precizează că drepturile solicitate în baza CCM nu pot fi confundate cu drepturi de natură salarială, încât să se aplice prescripţia de 3 ani, precizând că prin contractele colective de muncă se acordă drepturi băneşti, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar în baza altor drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Recurentele susţin că drepturile reieşite din contractele colective de muncă se prescriu în termen de 6 luni, iar celelalte drepturi se prescriu în termen de 3 ani, invocând dispoziţiile art.171 alin.1 Codul muncii, art.229 Codul muncii, art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, susţinând că acest termen scurt de 6 luni a fost prevăzut de legiuitor pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, făcând referire la „salariul suplimentar”, care se acordă doar pentru o „muncă ireproşabilă”, salariul care i se acordă peste drepturile salariale prevăzute în contractele colective de muncă, făcând referire la o speţă similară, respectiv decizia civilă nr.5265/02.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a.

Se concluzionează că ajutoarele solicitate de reclamant sunt întemeiate pe prevederile contractelor colective de muncă, iar raportat la data introducerii acţiunii, ţinând cont de faptul că ajutoarele băneşti pretinse nu au caracter salarial, potrivit art.160 Codul muncii, instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că ajutoarele solicitate de reclamant sunt drepturi salariale, cărora li se aplică dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, dreptul la acţiune prescriindu-se în termen de 6 luni, ci nu de 3 ani.

Al doilea motiv de recurs se referă la fondul cauzei, recurentele invocând art.6.9 lit.a din CCM, precum şi dispoziţiile art.1 din Legea nr.193/2006, privind acordarea tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, precizând că pentru anul 2009 nu a existat buget aprobat de către organele de conducere ale societăţii recurente, potrivit adresei întocmită de serviciul financiar – contabilitate, ajutoarele solicitate fiind negociate în baza legii amintite anterior.

În altă ordine de idei se susţine că instanţa de fond nu a observat că aplicarea prevederilor art.6.9 din CCM 2009 se suspendă până la data de 31.12.2009, potrivit notei înscrise în cuprinsul articolului amintit, precizându-se că suspendarea a intervenit prin acordul părţilor, potrivit art.33 alin.3 din Legea nr.130/1996, în vigoare la data încheierii CCM incident în

29

cauză, iar reluarea executării obligaţiilor asumate după încetarea suspendării nu presupune executarea acestora retroactiv.

Referitor la anul 2010 se susţine că suma de 554 lei alocată cu titlu de cheltuieli sociale a fost cheltuită, încât nu mai există temei pentru acordarea sumelor solicitate. În plus, potrivit Protocolului nr.1/16.12.2010 a intervenit suspendarea prin acordul părţilor, până la data de 15.06.2012, pentru ajutoarele aferente anului 2010, cu precizarea că în Contractul Colectiv de Muncă nr.85/28.04.2011, aceste ajutoare nu mai sunt stipulate.

Se concluzionează, susţinându-se că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.2.3 din Normele de aplicare a Legii nr.193/2006; a dispoziţiilor art.6.9 din CCM 2009 – 2010 şi a dispoziţiilor din Protocolul nr.1/16.12.2010, interpretarea corectă a contractului fiind cea făcută după intenţia comună a părţilor.

Pentru aceste considerente, recurentele solicită admiterea recursului cu modificarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea acţiunii ca prescrisă, iar în subsidiar respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În recurs a fost depusă practică judiciară (f.21-24 dosar); CCM 2011-2012 (f.25-79 dosar).

Prin întâmpinarea de la filele 86 – 88 dosar, Alianţa Sindicală Feroviară Craiova solicită respingerea recursului ca nefondat şi în principal respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, care se referă la un termen de prescripţie de 3 ani, ci nu 6 luni, aşa cum prevăd dispoziţiile art.268 alin.1 lit.e, iar prin concluziile scrise de la f.90 – 92 dosar, aceeaşi parte solicită respingerea recursului cu aceeaşi motivare.

Prin decizia nr.132/17.01.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtele SC Telecomunicaţii CFR SA şi Sucursala Regională de Telecomunicaţii Craiova, împotriva sentinţei civile nr.1446/15 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.2651/90/2012, intimată - reclamantă fiind Alianţa Sidicală Feroviară Craiova pentru Cimpoeru Mihai; a modificat sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

30

Primul motiv de recurs, referitor la excepţia prescripţiei acţiunii este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Drepturile invocate de către reclamanţi sunt drepturi de creanţă, de natură salarială, supuse prescripţiei extinctive reglementată de Decretul nr.167/1958, precum şi de dispoziţiile art.283 din Codul muncii, referitoare atât la prescripţia generală de 3 ani, cât şi la cea specială de 6 luni.

Dreptul de creanţă, ce face obiectul cauzei a fost apreciat de către recurentă ca fiind susceptibil de termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art.283 litera e Codul muncii, potrivit căruia litigiile în legătură cu neexecutarea contractului colectiv de muncă se prescriu în acest termen special.

Legiuitorul a prevăzut în acelaşi text de lege termenul de prescripţie de 3 ani, pentru litigiile ce au ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Analizând cele două texte de lege ce reglementează termene de prescripţie diferite, se apreciază că termenul general de prescripţie este aplicabil întotdeauna litigiilor ce au ca obiect plata drepturilor salariale, iar celelalte litigii ce au ca obiect neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturile salariale sunt supuse termenului special de prescripţie de 6 luni.

Acelaşi raţionament a stat la baza soluţiei respingerii excepţiei prescripţiei extinctive invocată de către recurentă, motiv pentru care din acest punct de vedere soluţia instanţei de fond este legală, cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitările făcute de către reclamantul din cauza de faţă, prescriindu-se în termenul de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art.283 lit.c Codul muncii, cu precizarea că recurenta a indicat greşit temeiul de drept referitor la prescripţie, făcând trimitere la disp. art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, art.268 referindu-se la aplicarea sancţiunii disciplinare şi la elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia privind aplicarea sancţiunii disciplinare.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat urmând a-l admite ca atare, în sensul că se va admite recursul, urmând a se modifica sentinţa de la fond, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Prin actul adiţional la Contractul Colectiv de Muncă încheiat pe anul 2009-2010 înregistrat la DMPS Bucureşti sub

31

nr.2591 s-a prevăzut că pentru anul 2009 şi 2010, nu se mai acordă ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi Ziua Comunicaţiilor, nemaiexistând temei legal pentru acordarea acestora.

Contractul amintit anterior est încheiat între patronat şi sindicate, reprezentând voinţa acestora, potrivit disp.art.969 Cod civil, fiind obligatoriu pentru părţile contractante, executarea obligatorie a acestuia fiind reglementată şi prin disp. art.243 Codul muncii.

În atare situaţie, indiferent de data înregistrării CCM pe anii 2009-2010, atâta timp cât părţile, de comun acord au prevăzut neacordarea ajutoarelor materiale amintite anterior, în anii 2009-2010, acestea nu pot fi acordate nici pentru anul 2009, chiar dacă Paştele şi Ziua Comunicaţiilor, pentru anul 2009 au avut loc la data de 19.04.2009 şi 23.04.2009.

Prima acordată de „Ziua Comunicaţiilor” este asimilată cu un ajutor social, iar în dispoziţiile art.64 alin.2, respectiv art.67 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă s-a stipulat în mod clar că, în afara drepturilor pe care le au salariaţii potrivit legii, se acordă această primă, al cărui cuantum va fi stabilit de către Consiliul de Administraţie, cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor.

În acest sens, există drepturi salariale care se acordă în mod automat, obligatoriu, în sensul că părţile nu pot deroga în nici un fel de la aplicabilitatea acestora, iar contractul reprezintă legea părţilor, precum şi drepturi suplimentare care pot fi acordate numai după îndeplinirea anumitor condiţii şi care evident sunt facultative.

Astfel, în speţa dedusă judecăţii avem de-a face cu cea de-a doua categorie de drepturi.

Practic acest „sprijin financiar” care ar putea fi acordat salariaţilor s-a stabilit prin contract, ca fiind acordat numai în baza unei decizii a Consiliului de administraţie, în urma analizei indicatorilor financiari – economici, pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social, situaţie prevăzută în art.67 alin.2 din CCM la nivel de unitate.

Cum, în speţa dedusă judecăţii se constată că nu a existat nici o hotărâre a Consiliului de administraţie cu privire la acordarea primei de Ziua Comunicaţiilor, această clauză prevăzută de art.67 alin.2, respectiv art.64 alin.2 din Contractul colectiv de muncă, reprezintă o condiţie care nu a fost îndeplinită, iar neîndeplinirea acestei condiţii suspensive

32

atrage inexistenţa dreptului însuşi.Dacă în cuprinsul unui astfel de act, ca în speţa

dedusă judecăţii, partenerii sociali au înţeles să definească în mod concret modalităţile de acordare a unor ajutoare financiare, însă numai după parcurgerea anumitor condiţii, este inadmisibil ca instanţa de judecată să intervină în vreun fel pentru a modifica acest acord.

Pe de altă parte, recurenta, societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii este unul din agenţii economici monitorizaţi în baza prevederilor OUG nr.79/2001 şi 79/2008, având obligaţia să se încadreze în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri şi cheltuieli aferente anilor 2007 – 2009 aprobate, iar fundamentarea fondului de salariu se face pe baza indicelui de creştere a câştigului salarial mediu brut, care nu putea fi mai mare decât indicele productivităţii muncii.

Mai mult, pentru anul 2009, Federaţiile Sindicale Feroviare au semnat procesul – verbal din data de 25.05.2009, prin care au fost de acord cu suspendarea ajutoarelor materiale acordate salariaţilor cu ocazia Zilei Comunicaţiilor.

În plus, prin protocolul nr.1/16.12.2010, se prevede că art.6 pct.9 lit.a din CCM, aplicabil, se suspendă pe o perioadă de 6 luni acordarea ajutoarelor materiale de Paşti, Crăciun şi Ziua Comunicaţiilor, iar potrivit CCM nr.85/28.04.2011, ajutoarele amintite nu au mai fost prevăzute.

Critica privind greşita acordare a tichetelor de masă este inadmisibilă având în vedere că prin acţiunea de faţă nu au fost solicitate tichete de masă, motiv pentru care nici nu au fost acordate.

Pentru aceste considerente recursul a fost admis, în baza art.312 Cod procedură civilă, cu modificarea sentinţei de la fond, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

5. Inadmisibilitatea acţiunii civile având ca obiect pretenţii izvorâte dintr-o faptă penală pentru care a intervenit împăcarea părţilor.

Art.132 alin.1 Cod penal

Potrivit art.132 alin.1 Cod penal împăcarea părţilor în cauzele prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stingerea acţiunii civile.

33

Împăcarea pune capăt definitiv litigiului asupra laturii penale, cât şi a celei civile, este totală fiindcă priveşte conflictul în întregul său şi necondiţionată.

De asemenea, înlăturarea răspunderii penale şi stingerea acţiunii civile prin împăcare este efectul unui act bilateral pe care instanţa nu îl poate interpreta decât potrivit voinţei părţilor.

(Decizia civilă nr.78/14 ianuarie 2013)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bălceşti, sub nr. 101/185/2012, reclamanta Z. C. asistată de Z. (F.) Maria a chemat în judecată pe pârâtul D. V. I., pentru a fi obligat la plata sumei de 20.000 lei, daune materiale şi 200.000 lei,daune morale.

În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că la data de 01 ianuarie 2011, în urma accidentului rutier provocat de către M. D., a suferit leziuni grave, necesitând mai multe zile îngrijiri medicale. Reclamanta a mai arătat că pe parcursul anului 2011 a fost de mai multe ori internată, în mai multe instituţii medicale din Craiova, Vâlcea, Bucureşti, ca urmare a complicaţiilor apărute. Comisia pentru Protecţia Copilului Vâlcea a emis certificatul nr.872/16.05.2011, privind încadrarea reclamantei în categoria persoanelor cu handicap.

S-a mai precizat în cerere că deşi a urmat numeroase tratamente medicale, inclusiv intervenţii chirurgicale, nici în prezent nu este refăcută din punct de vedere fizic şi psihic după accidentul suferit.

Reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi majora valoarea daunelor materiale şi morale, în situaţia în care pe parcursul procesului din constatările medicale se va constata agravarea stării de sănătate.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, susţinând în esenţă că pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin.1 si 3 Cod penal, s-a împăcat, atât cu reclamanta, cât şi cu mama acesteia, aşa cum rezultă din declaraţiile date de cele două în cursul urmăririi penale. Aceeaşi declaraţie de împăcare a fost dată şi de sora reclamantei, Z. M.-L., cel de-al doilea pasager din autoturism.

Potrivit art.132 Cod penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, acest

34

principiu fiind recunoscut unanim atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 10 mai 2012, Judecătoria Bălceşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 600 lei, cheltuieli de judecată către pârât.

În considerentele sentinţei, s-a reţinut în esenţă că, reclamanta a fost victima accidentului de circulaţie din data de 01.01.2011, produs de pârât, conducătorul autoturismului marca Renault Laguna, cu nr. de înmatriculare VL-06-RDU, pe DJ 676, iar în urma impactului a rezultat rănirea acesteia din care reiese că necesită circa 55 zile, timp de îngrijiri medicale.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălceşti, nr. 5/P/2011, pârâtul D. V. I., a fost trimis în judecată doar pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr/litru alcool pur în sânge, faptă prevăzută de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002. Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale fată de acelaşi pârât pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 1,3 si 41 Cod penal.

Încă de la primele declaraţii date de reclamantă şi mama acesteia (filele 19-21), cele două au menţionat că nu doresc să formuleze plângere penală împotriva pârâtului. Mai mult, la 13.07.2011, reclamanta, mama acesteia precum şi pârâtul au menţionat în declaraţiile date că s-au împăcat fără să mai aibă vreo pretenţie penală, civilă sau materială.

Pentru faptele prevăzute în art.184 alin.1 si 3 din Codul penal, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Prima instanţă a reţinut că art.132 Cod penal stabileşte că „împăcarea părţilor, în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală si stinge si acţiunea civilă. Împăcarea este personală si produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii„.

Împăcarea părţilor este un act bilateral, deoarece implică cu necesitate acordul de voinţă al celor două părţi, persoana vătămată si inculpatul. Pentru a produce efectele prevăzute de art.132 Cod penal împăcarea trebuie să fie totală si necondiţionată. Împăcarea este totală atunci când are în vedere stingerea totală a procesului atât sub aspect civil cât si

35

penal, ea neputând fi dedusă din prezumţii, fiind astfel necesar ca manifestarea de voinţa părţii vătămate şi a făptuitorului să fie explicită.

De asemenea, din dispoziţiile art.132 Cod penal se înţelege şi că împăcarea intervenită între părţi este irevocabilă, astfel că nu se mai poate reveni asupra declaraţiei de împăcare.

Având în vedere cele expuse anterior şi văzând declaraţiile date de reclamantă asistată de mama ei şi a pârâtului în care îşi exprimau în mod neechivoc intenţia de împăcare, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că sentinţa este nelegală, întrucât prevederile legale înscrise în art.132 din Codul penal, reţinute de prima instanţă, excludeau soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă. În acest sens, apelanta a precizat că între părţi nu a existat nicio judecată penală pentru fapta de vătămare corporală, întrucât acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pentru lipsa plângerii prealabile. Inexistenţa acţiunii penale excludea astfel posibilitatea împăcării părţilor, nefiind aplicabile prevederile art. 1321 din Codul penal.

Apelanta a mai susţinut că prima instanţă a fost sesizată pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă pe care trebuia să o soluţioneze în fond.

Prin decizia civilă nr.132/A/13 septembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, Judecătoria Bălceşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, între părţile din prezenta cauză nu a existat nici o judecată penală, în care să fi figurat concomitent ca părţi şi în care să fi intervenit vreunul din cazurile prevăzute de art.10 lit.f şi h din Codul de procedură penală referitoare la cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

Împăcarea părţilor în procesul penal, astfel cum este reglementată de art.132 din Codul penal, constituţie o instituţie distinctă în raport cu lipsa plângerii (art.131 din Codul penal) şi implică punerea în mişcare a acţiunii penale prin formularea plângerii (în cazurile prevăzute de lege), respectiv existenţa unei astfel de acţiuni în care ambele

36

subiecte de drept să figureze în calitate de părţi, respectiv inculpat şi parte vătămată. În speţă, nu sunt întrunite aceste cerinţe şi nu există nici un act al organului de urmărire penală sau al instanţei în care să fi fost încetată acţiunea penală din care se pretind prezentele despăgubiri prin împăcarea părţilor.

Tribunalul a reţinut că declaraţiile sau afirmaţiile părţilor din faza actelor premergătoare efectuate sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.184 din Codul penal nu întrunesc cerinţele împăcării părţilor ca instituţie juridică cu reglementare proprie, ci pot constitui doar mijloace extrajudiciare de probă.

În raport de aceste considerentele, tribunalul a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, care implica imposibilitatea sesizării instanţei civile cu o astfel de acţiune, echivalând cu o limitare a accesului la justiţie.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, pârâtul D.V.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocate dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.

Prima critică se referă la faptul că, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, motiv de recurs întemeiat pe disp art.304 pct. 8 Cod procedură civilă. Arată recurentul că la data de 13 iulie 2011, toate părţile implicate în prezenta cauză, în faţa organului de cercetare penală, în urma sprijinului material acordat de pârât victimelor, pentru suportarea cheltuielilor privind recuperarea fizică, acestea, de comun acord, au înţeles să se împace. Se poate observa că părţile se află în prezenţa unei „tranzacţii”, guvernată de dispoziţiile art.1704 Cod civil, efectele juridice fiind cuprinse în art.1711 Cod civil.

Astfel spus, părţile se află în prezenţa unui acord de voinţă ce îmbracă forma unei convenţii ce este guvernată de dispoziţiile art.969 alin.1 Cod civil.

Se remarcă fără putinţă de tăgadă, faptul că, tocmai această împăcare totală a părţilor este ceea ce a determinat-o pe persoana vătămată să nu mai formuleze plângere penală împotriva pârâtului, împrejurare prin care, în urma rechizitoriului întocmit a fost adoptată soluţia de neîncepere a urmăririi penale cu privire l infracţiunea prevăzută de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal.

37

Prin cea de-a doua critică se susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă. Arată recurentul că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă, potrivit cu care, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, instanţa de apel reţinând greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanţei de apel şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.

La data de 27 decembrie 2012, intimata-reclamantă Z. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca temeinică şi legală.

Se susţine de intimata–reclamantă că între părţi nu a avut loc un proces penal, deoarece nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în lipsa plângerii penale. Se susţine de aceasta că, în realitate părţile au sesizat prima instanţă pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile, materiale şi morale, deoarece în urma accidentului provocat de pârât, ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a suferit anumite leziuni şi suferinţe.

Prin decizia nr. 78/2013, Curtea de apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtul D. V. I., împotriva deciziei civile nr.132/A din 13 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, în dosarul nr.101/185/2012, intimată fiind reclamanta Z. C.; a modificat decizia, în sensul că a respins apelul ca nefondat şi a menţinut sentinţa instanţei de fond; a obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prima critică este fondată. Greşit a reţinut instanţa de apel că declaraţiile sau

afirmaţiile părţilor din faza actelor premergătoare nu întrunesc cerinţele împăcării părţilor.

În declaraţia din data de 07.03.2011, dată in faţa organelor de cercetare, Z. C., cât şi mama sa F. M., au arătat că înţeleg să se împace cu D. V. I. şi nu mai au vre-o pretenţie de natură penală sau civilă.

38

Faţă de poziţia părţii vătămate asistate de reprezentantul legal, care şi-a exprimat clar poziţia de a se împăca cu învinuitul D. V. I., prin rechizitoriul din 15.12.2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălceşti, să dispus neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, reţinându-se că părţile s-au împăcat şi nu au înţeles să formuleze plângere prealabilă împotriva învinuitului.

Soluţia a fost comunicată părţii vătămate, care nu a înţeles să o atace în condiţiile art.278/1 Cod procedură penală.

Acordul de împăcare al părţilor este clar, fără echivoc şi relevă dorinţa părţilor de a se împăca şi a nu formula plângere prealabilă, în mod greşit tribunalul a reţinut că nu-ţi poate produce efecte, deşi nu a fost contestat în vreun fel de către părţi.

Faţă de conţinutul clar şi precis al acordului de împăcare menţionat de către fiecare parte prin declaraţiile dată în faţa organului de cercetare penală, tribunalul trebuia să-l interpreteze şi aplice în litera şi spiritul său, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles, faţă de art.969 Cod civil.

Şi cea de-a doua critică este fondată. Împăcarea părţilor este înţelegerea intervenită între

persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a infractorului.

În cazul împăcării părţilor, conflictul se stinge nu ca urmare a unui act de voinţă unilateral din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral prin voinţa comună a persoanei vătămate şi a infractorului. Pentru a-şi produce efectele, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să intervină în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală

- să se facă între partea vătămată şi învinuit sau infractor:

- să fie personală- împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi

definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet şi definitiv conflictului dintre părţi. Este totală, atunci când stinge conflictul în întregime, adică atât pe latură penală cat

39

şi pe latura civilă a acestuia; este necondiţionată atunci când stingerea litigiului nu este supusă unor condiţii şi este definitiva atunci când este hotărâtă pentru totdeauna iar nu temporar şi provizoriu.

- pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la infracţiunea săvârşită potrivit disp. art.132 alin.2 Cod penal. Ea poate interveni însă şi în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de urmăririi penale cat şi în faza judecăţii, în orice stadiu al acesteia.

Fiind îndeplinite condiţiile sus-menţionate, împăcarea părţilor intervenită în faza de urmărire penală, a avut ca efect neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 184 alin.1 şi 3 Cod penal.

Greşit a reţinut tribunalul că împăcarea produce efecte numai în faza de judecată, deşi procedura penală recunoaşte efectele împăcării în orice fază a procesului penal, implicit în faza de cercetare.

Fiind o împăcare realizată în condiţiile art.132 Cod penal, ea are efecte atât asupra laturii penale cât şi a laturii civile, prin stingerea acţiunii civile, care este un accesoriu al acţiunii penale şi din moment ce părţile s-au împăcat nu se mai continuă acţiunea civilă.

Faţă de cele ce preced, Curtea a apreciat că recursul este fondat şi l-a admis, potrivit dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, modificând decizia în sensul respingerii apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca fiind legală.

6. Stagiu complet de cotizare utilizat pentru persoanele ale căror drepturi de asigurări sociale s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care au desfăşurat activitate în grupele speciale de muncă.

Art.14 din Legea nr.3/1977Art.72 şi 77 din Legea nr.19/2000

Decizia nr.40/22.09.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Recurs în interesul legii

Persoanele care au lucrat în condiţii speciale în perioada 01 iulie 1977 – 31 martie 2001 aveau dreptul la

40

cerere să fie pensionate la împlinirea vârstei de 52 ani pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa a II-a bărbaţi, respectiv 50 ani pentru grupa I şi 52 de ani pentru grupa a II-a femei – art.14 alin.2 lit.a şi b din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială.

Potrivit art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizat în perioade de cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare.

În cazul asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale la stabilirea punctajelor se iau în considerare stagiile de cotizare prevăzute la art.43 din Legea nr.19/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând recursul în interesul Legii prin Decizia nr.40/22.09.2008 a interpretat dispoziţiile art.72 alin.2 din Legea nr.19/2000 pentru stabilirea punctajelor în cazul asiguraţilor care au desfăşurat activitate în grupele I şi II de muncă şi ale căror drepturi au fost deschise anterior datei de 31.03.2001, în sensul că, stagiul complet de cotizare ce trebuie utilizat este acela reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Potrivit acestei dezlegări în drept, stagiu de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului anual unei persoane care a desfăşurat activitatea în grupa I de muncă este de 20 de ani şi în grupa a II-a de muncă, de 25 de ani.

(Decizia civilă nr.5/07 ianuarie 2013)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 28.10.2011, reclamantul E. C. a chemat în judecată pe pârâta C. J. P. Argeş pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să îi emită o decizie de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă conform O.U.G. nr.4/2005, în care la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de

41

cotizare de 20 ani, precum şi la plata diferenţelor drepturilor de pensie.

În motivare, reclamantul a arătat că este pensionat pentru limită de vârstă, drepturile iniţiale fiindu-i stabilite în temeiul legii nr.3/1977, beneficiind şi de dispoziţiile H.G. nr.1550/2004 şi ale O.U.G. nr.4/2005. Însă pârâta a aplicat în mod greşit disp.art.14 din Legea nr.3/1977, având în vedere că a lucrat în grupă superioară de muncă, reţinându-i un stagiu de cotizare de 30 de ani, în loc de 25 de ani. Procedând astfel pârâta i-a cauzat un prejudiciu ce trebuie reparat.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamantul a beneficiat de disp.art.14 din Legea nr.3/1977, fiindu-i redusă vârsta de pensionare. Totodată drepturile de pensie ale reclamantului au fost recalculate conform H.G. nr.1550/2004 şi O.U.G. nr.4/2005. În plus, dispoziţiile legale indicate de reclamant au fost abrogate prin Legea nr.263/2010, nemaiputând fi invocate în prezentul litigiu.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr.1942/10.09.2012, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să procedeze la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului, luând în calcul un stagiu de cotizare de 20 ani, precum şi să plătească acestuia diferenţele drepturilor de pensie începând cu data de 28.10.2008.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantului i s-a stabilit dreptul la pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr.3/1977, acesta având la înscrierea la pensie o vechime în grupa a I-a de muncă de peste 20 ani, fiind deci aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr.4/2005 şi H.G. nr.1550/2000 privind recalcularea pensiilor.

Potrivit art.2 alin.1 şi 3 din H.G. nr.1550/2004, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr.3/1977, respectiv cel reglementat de art.14.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin decizia nr.40/2008, prin care a stabilit că „pentru asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale de muncă şi ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001,

42

stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977”, soluţie obligatorie conform art.3307 alin.4 Cod procedură civilă.

Cum dreptul de pensie al reclamantului s-a deschis în intervalul 1 iulie 1977- 31 martie 2001, şi acesta a dovedit că a lucrat în grupa II-a de muncă, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel prevăzut de art.14 din Legea nr.3/1977, respectiv de 25 de ani.

Instanţa nu a reţinut susţinerea pârâtei privind lipsa de temei legal al acţiunii reclamantului, ca urmare a abrogării Legii nr.19/2000, a O.U.G. nr.4/2005 şi a H.G. nr.1550/2004 prin Legea nr.263/2010.

Astfel, norma aplicabilă raportului substanţial dintre părţile litigiului este norma în vigoare la momentul la care se pretinde a fi existat dreptul dedus judecăţii.

De asemenea, posibilitatea valorificării procedurii de revizuire a drepturilor de pensie este reglementată şi de Legea nr.263/2010 prin dispoziţiile art.107.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.171 din aceeaşi lege, potrivit cărora la data intrării în vigoare a noului act normativ, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale devin pensii în înţelesul Legii nr.263/2010.

În speţă, refuzul valorificării grupelor superioare de muncă în sensul reducerii stagiului complet de cotizare potrivit Legii nr.3/1977 a fost clar exprimat de casa teritorială de pensii, care a recalculat drepturile de pensie ale reclamantului în baza O.U.G. nr.4/2005, aplicând un stagiu complet de cotizare de 30 de ani.

Pentru aceste considerente, instanţa constatând că există diferenţe între sumele stabilite şi plătite de pârâtă şi cele legal cuvenite reclamantului, în temeiul art.107 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, tribunalul a admis acţiunea.

În termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, după cum urmează:

1. În mod greşit instanţa a dispus recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului, cu toate că Legea nr.19/2000, H.G.nr.1550/2004 şi O.U.G.nr.4/2005, care reglementau procedura de recalculare, au fost abrogate prin

43

Legea nr.263/2010, ce a intrat în vigoare la data de 1.01.2011. Art.107 din acest ultim act normativ nu prevede posibilitatea recalculării pensiei reclamantului, ci reglementează modalitatea în care se poate revizui o decizie de pensie, în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite.

2. Tribunalul a apreciat în mod greşit că pentru reclamant trebuie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 ani, în raport de decizia nr.40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pe care a interpretat-o greşit), cu toate că prin această decizie s-a statuat că dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977 nu au semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei şi că pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de art.8 din Legea nr.3/1977 (30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile).

Art.14 nu derogă de la art.8, cele două articole de lege reglementând două situaţii diferite: art.8 - vechime necesară deschiderii dreptului la pensie, art.14 – vechime necesară în grupa I sau II de muncă pentru înscriere la pensie cu reducerea vârstei de pensionare.

Pentru activitatea desfăşurată în grupa I de muncă, reclamantul a beneficiat de reducerea vârstei standard de pensionare, aceasta fiind singura facilitate oferită de Legea nr.3/1977.

În plus, prin prezenta acţiune se urmăreşte practic modificarea stagiului de cotizare avut în vedere la data deschiderii dreptului la pensie, ceea ce este inadmisibil, întrucât recalcularea nu echivalează cu restabilirea condiţiilor de pensionare.

3. În mod greşit recurenta a fost obligată să-i plătească reclamantului diferenţe de drepturi de pensie începând cu data de 28.10.2008, întrucât nu se poate da eficienţă dispoziţiei de recalculare, atâta timp cât instanţa de fond nu a precizat cu ce dată ar urma să recalculeze pensia reclamantului şi ce se întâmplă cu punctajul recalculat după data de 1.01.2011, data intrării în vigoare a Legii nr.263/2010.

4. Instanţa a acordat reclamantului ceea ce nu s-a cerut, în sensul că, deşi acesta nu a solicitat şi diferenţele de pensie, totuşi tribunalul a obligat instituţia recurentă să

44

plătească acestuia şi diferenţe de drepturi de pensie începând cu data de 28.10.2008.

Pe de altă parte, întrucât la data de 1.01.2011 s-au abrogat actele normative referitoare la recalculare, pretenţia reclamantului de acordare a unor diferenţe de pensie rezultate din recalculare este fără temei legal.

Prin decizia nr. 5/07.01.2013, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta C. J. P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.1942/10 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, în dosarul nr.5089/109/2011, intimat fiind reclamantul Enache S.Constantin.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin prezenta acţiune se critică modalitatea de stabilire a drepturilor de pensie ale reclamantului, cu ocazia recalculării efectuate în temeiul O.U.G.nr.4/2005.

Acţiunea este formulată ulterior abrogării acestui act normativ, respectiv la data de 28.10.2011, la care era deja în vigoare noua lege a pensiilor, nr.263/2010.

Acest nou act normativ a instituit o procedură de revizuire a drepturilor de pensie, prin dispoziţiile art.107, care prevăd că se operează, din oficiu sau la cererea pensionarului, modificările ce se impun, atunci când se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, fără a face distincţie după data înscrierii la pensie sau după legea în baza căreia au fost stabilite drepturile ce se cer a fi revizuite şi fără a se exclude de la această procedură modificarea stagiului de cotizare.

Aşa cum corect a reţinut tribunalul, intenţia legiuitorului ca procedura de revizuire a drepturilor de pensie reglementată de Legea nr.263/2010 să vizeze şi pensiile stabilite de actul normativ anterior rezultă şi din interpretarea literală a dispoziţiilor art.171 din lege. Potrivit acestui text de lege, la data intrării în vigoare a noului act normativ de reglementare a pensiilor, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, adică pensiile deja stabilite pe dispoziţii legale anterioare, devin pensii în înţelesul Legii nr.263/2010.

Din toate aceste considerente rezultă că prezenta acţiune este admisibilă.

Al doilea motiv de recurs este de asemenea nefondat.

45

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor de pensie prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani, faţă de împrejurarea că a desfăşurat activitate în grupa I de muncă o perioadă de 23 ani, 1 lună şi 22 zile.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş i-a stabilit un cuantum al pensiei în raport de un stagiu total de cotizare de 30 de ani prevăzut de art.8 din Legea nr.3/1977 (vechimea în muncă).

Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a reţinut că pentru reclamant trebuie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani, în conformitate cu dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977.

Aceasta, întrucât prin decizia nr.40/22.09.2008 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dispoziţiile art.77 alin.2 raportate la art.43 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977.

Astfel, art.14 alin.1 din Legea nr.3/1977 prevedea că pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă, beneficiau de un spor de grupă şi de posibilitatea pensionării mai înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare.

Coroborând dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977 cu hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art.3307 alin.4 Cod procedură civilă, rezultă că, pentru reclamant, care a desfăşurat activitate în grupa I de muncă o perioadă de peste 20 de ani, stagiul complet de cotizare este cel reglementat de art.14, adică de 20 de ani.

Nici al treilea motiv de recurs nu se constată fondat, faţă de faptul că, în dispozitivul sentinţei recurate s-a înscris data de 28.10.2008 ca fiind momentul de început al recalculării şi plăţii diferenţelor de drepturi de pensie, astfel că nu se mai impun lămuriri suplimentare sub acest aspect.

Prin acelaşi dispozitiv s-a dispus recalcularea drepturilor de pensie prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 ani, punctajul astfel recalculat urmând a fi păstrat şi după data de 1.01.2011.

46

La fel, cât priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs este, câtă vreme, din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamanta a solicitat atât recalcularea pensiei în funcţie de un stagiu complet de 20 de ani, cât şi plata diferenţelor de pensie.

În fine, întrucât, aşa cum s-a arătat în primul motiv de recurs, recalcularea pensiei poate fi solicitată şi în temeiul noii legi a pensiei, Curtea a apreciat că este nefondată susţinerea recurentei privind lipsa unui temei legal de acordare a unor diferenţe de pensie ca urmare a lipsei temeiului legal pentru recalculare.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

7. Act medical în baza căruia se poate dispune concedierea salariatului pentru inaptitudine fizică sau psihică de natură să îl împiedice să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu corespunzătoare locului de muncă.

Art.61 lit.c din Codul munciiArt.4 din Regulamentul de organizare şi

funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă aprobat prin HG

nr.1229/2005, aşa cum a fost modificată prin HG nr.1057/2010

Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în situaţia în care prin decizia organelor competente de expertiză medicală se constată inaptitudinea fizică sau psihică de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare locului de muncă.

Stabilirea capacităţii de muncă este de competenţa medicilor experţi ai asigurărilor sociale singurii abilitaţi să stabilească dacă salariatul mai este apt să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

Potrivit art.4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă aprobat prin HG nr.1229/2005, aşa cum a fost modificată prin HG nr.1057/2010, activitatea de expertiză medicală se desfăşoară în cabinetele teritoriale de expertiză medicală şi serviciile de expertiză judeţene, care funcţionează în

47

cadrul Caselor Teritoriale de Pensii şi a institutului evocat.

Concedierea salariatului numai pe baza fişei de aptitudini sau a altor acte medicale nu îndeplineşte condiţia de legalitate sub aspectul existenţei unei expertize care să constate inaptitudinea fizică sau psihică potrivit art.61 lit.c din Codul muncii

(Decizia civilă nr.522/11.02.2013)

Prin cererea înregistrată la 18.08.2010, pe rolul Tribunalului Argeş, sub nr.2997/109/2010, contestatoarea M.C.M. a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.28/02.07.2010, solicitând anularea acesteia şi reîncadrarea sa în muncă, potrivit cu pregătirea profesională şi starea sănătăţii, luându-se în considerare prevederile art.78 şi art.185 alin.2 din C. muncii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că, în urma unor investigaţii medicale, a fost depistată cu o boală profesională dobândită în unitate, pentru care i s-a recomandat schimbarea locului de muncă şi in mod nelegal a fost concediată, nefiind inaptă potrivit dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii, ci aptă condiţionat aşa cum rezultă din fişa de aptitudine nr.944/5.06.2010, întocmită de către un medic specialist în medicina muncii.

La data de 19.08.2010 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr.3015/109/2010, o nouă contestaţie împotriva aceleiaşi decizii de concediere nr.28/02.07.2010, iar prin încheierea din data de 28.10.2010, instanţa a dispus conexarea dosarului nr.3015/109/2010, la dosarul nr.2997/109/2010.

La data de 16.12.2010, intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, arătând că decizia privind concedierea contestatoarei a fost luată ca urmare a imposibilităţii oferirii unui loc de muncă corespunzător pregătirii profesionale şi stării de sănătate a acesteia, având în vedere recomandarea privind schimbarea locului de muncă, prevăzută în biletul de ieşire din spital din data de 19.04.2010, emis de Clinica de Medicina Muncii din cadrul Spitalului Clinic Colentina.

Prin sentinţa nr.1803/29.09.2011, Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de contestatoarea M.C.M., în

48

contradictoriu cu intimata S.C. N.T.B. S.R.L. şi a anulat decizia nr.28/02.07.2010, emisă de intimată, cu consecinţa reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, obligând-o pe intimata să plătească acesteia o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut in esenţă că, din motivarea deciziei nr.28/02.07.2010 rezultă că angajatorul şi-a întemeiat hotărârea de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei, pe recomandările medicilor de medicina muncii, înscrise în „Biletul de ieşire” din data de 19.04.2010, emis de Clinica Medicina Muncii din cadrul Spitalului Clinic Colentina (fila 28), pe fişa de semnalare BP1 nr.269/19.04.2010 (fila 32) şi pe fişa de aptitudine nr.944/15.06.2010 (fila 57), prin care se recomandă schimbarea locului de muncă datorită afecţiunilor de care aceasta suferă şi care nu-i permit desfăşurarea activităţii de confecţioner textile – maşinist.

S-a menţionat de asemenea în decizia contestată că în societate nu există locuri de muncă vacante, corespunzătoare capacităţii de muncă a salariatei stabilite de medicul de medicina muncii şi compatibile cu pregătirea sa profesională.

Din analiza dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii, rezultă cu claritate că angajatorul poate dispune concedierea salariatului, doar dacă există o decizie a organelor competente de expertiză medicală, prin care se constată inaptitudinea fizică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

Instanţa de fond a constatat că, prin niciunul din înscrisurile enumerate de intimată în decizia de concediere nr.28/02.07.2010 nu se constată inaptitudinea fizică a contestatoarei, aşa cum prevăd dispoziţiile legal mai sus-menţionate.

Întrucât concedierea contestatoarei a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii, instanţa de fond a constatat că acţiunea formulată este întemeiată, fiind admisă şi anulată decizia nr.28/02.07.2010, emisă de intimată, iar în temeiul art.80 din C. muncii, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul

49

reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii şi obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata SC N.T.B. SRL Piteşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând disp.art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă.

În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, s-a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, s-a arătat că instanţa a analizat superficial probatoriul administrat în cauză, în situaţia în care, recurenta a calificat documentele medicale aflate la dosar, ca fiind decizia organelor de expertiză medicală, emise de un serviciu de expertiză a capacităţii de muncă, angajatorul – recurent fiind de bună credinţă, încercând găsirea unor soluţii pentru oferirea unui alt loc de muncă, compatibil cu pregătirea profesională şi capacitatea de muncă a salariatei, stabilită de medicul de medicina muncii.

În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 Cod procedură civilă, s-a susţinut că instanţa a acordat altceva decât s-a cerut, respectiv reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, în condiţiile în care reclamanta a solicitat anularea deciziei de concediere şi reîncadrarea sa în muncă, potrivit cu pregătirea profesională şi starea sănătăţii acesteia.

Prin întâmpinarea de la filele 10-11 dosar şi prin notele scrise de la fila 15, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 403/2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru a se efectua o nouă expertiză medicală cu respectarea procedurii prevăzute de ordinul nr. 1256/2008 şi să se administreze şi ale probe din care să rezulte dacă în unitate există sau nu şi alte locuri de muncă, compatibile cu pregătirea profesională a reclamantei şi cu starea de sănătate a acesteia, dovedită cu acte medicale şi cu concluziile rapoartelor de expertiză

50

medicală, pentru a se putea stabili posibilitatea unei eventuale reintegrări a acesteia.

În rejudecare, prin sentinţa civile nr.3903/05.10.2012, Tribunalul Argeş a respins contestaţia restrânsă, formulată de contestatoare, reţinând in esenţă că, documentele medicale depuse la dosar nu au confirmat caracterul de boala profesională.

Este foarte adevărat că potrivit fişei de aptitudine contestatoarea a fost apreciată ca fiind aptă condiţionat, adică poate desfăşura orice altă activitate compatibilă cu pregătirea sa profesională mai puţin cea de confecţioner textil-maşinist pentru care, prin interpretarea per a contrario a textelor de lege şi a înscrisurilor medicale aflate la dosarul cauzei, este inaptă fizic întrucât nu are voie să stea în poziţia „şezând” pe o durată prelungită, ceea ce este inevitabil dat fiind postul ocupat, şi trebuie să se ferească să inhaleze pulberi textile (deşi această afecţiune pare într-o fază incipientă), ceea ce este de asemenea inevitabil, cu excepţia momentului când se foloseşte echipamentul de protecţie.

În condiţiile în care: contestatoarea suferă de aceste două afecţiuni dintre care discopatia se confirmă a fi boală profesională; aceste afecţiuni au făcut-o inaptă fizic să desfăşoare activitatea în postul pe care îl ocupa la momentul 02.07.2010, când a intervenit concedierea, acela de confecţioner textil-maşinist, inaptitudinea fiind constatată cu prilejul examinării medicale de către medicul specialist în medicina muncii şi medicul de întreprindere din cadrul SC N.T.B. SA, în conformitate cu art.8 lit. f din Legea nr.418/2004 privind Statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii; contestatoarea a insistat vehement în schimbarea locului de muncă; intimata nu a dispus la momentul concedierii de un alt loc de muncă adecvat pregătirii profesionale şi stării de sănătate a contestatoarei, dar a efectuat demersuri în legătură cu găsirea unui loc de muncă pentru aceasta,

Instanţa a apreciat că ar fi greşit ca disp.art.61 lit. c Codul muncii, potrivit cu care „angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, în cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat” să fie aplicate şi interpretate fragmentat sau a priori, fără a se avea

51

în vedere experienţa concretă, cazul particular căruia i se aplică şi întreaga situaţie premisă. De altfel, textul legal prevede expres că inaptitudinea fizică şi/sau psihică se raportează la locul de muncă în care salariatul nu mai poate să-şi îndeplinească atribuţiile specifice.

Prin urmare, în contextul arătat mai sus, intimata a procedat corect atunci când a dispus încetarea contractului de muncă în condiţiile art.61 lit. c Codul muncii, căutând şi identificând calea cea mai adecvată, fără ca angajata prin acest aşa-zis „antecedent în muncă” să fie afectată în vreun mod în viaţa şi activitatea sa profesională pe viitor.

S-a apreciat că nu se mai impune administrarea de probe noi pe teza probatorie a existenţei unor alte locuri de muncă, compatibile cu pregătirea profesională a reclamantei şi cu starea de sănătate a acesteia, pentru a se putea stabili posibilitatea unei eventuale reintegrări a acesteia, în condiţiile în care prin cererea din data de 29.05.2012 aceasta a arătat că nu mai solicită reintegrarea.

Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, contestatoarea M.C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304/1 şi 304 pct.9 Cod procedură civilă.

Se susţine în esenţă că sentinţa este nelegală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art.61 lit. c din codul muncii şi a probatoriului administrat.

Argumentele aduse in susţinerea acestei critici sunt în sensul că, la dosarul cauzei nu există nici un act medical care să respecte ad-literam prevăzut de art.61 lit. c din Codul Muncii, respectiv inaptitudinea fizică sau psihică.

Astfel, întocmirea deciziei de concediere s-a bazat pe cele două boli profesionale dobândite e perioada desfăşurării contractului individual de muncă din cauza neglijenţei angajatorului, lucru constatat şi consemnat şi de medicul de medicină a muncii al D.S.P. Argeş în procesele verbale de cercetare nr.23/30.06.2010 şi 32/15.09.2010, respectiv: nerespectarea legii sănătăţii şi securităţii în muncă 319/2006, cât şi dispoziţiile art.175-182 din Codul Muncii, procesele verbale au fost încheiate de medicul de medicină a muncii al D.S.P Argeş abilitat de art.34 din Legea nr.319/2006, în baza acestor procese verbale s-au întocmit şi fişele de declarare a cazurilor de boli profesionale BP2 nr.93/luna 06 şi BP2 nr.155/luna 09.

52

Din actele medicale depuse la dosar nu reiese că, recurenta-contestatoare ar fi inaptă, dimpotrivă, aceste acte dovedesc faptul că cele două boli profesionale au fost dobândite datorită nerespectării de către angajator a Legii nr.319/2006, cât şi art.175 -182 din Codul muncii, fapt pentru care era imposibilă desfacerea C.I.M. din vina contestatoarei, cu atât mai mult cu cât acesta la angajarea ei la această unitate era sănătoasă din punct de vedere medical.

Susţine recurenta-constatatoare că a procedat corect, cerând în mod paşnic schimbarea locului de muncă prin două cereri, respectiv cererea cu nr.3059/04.06.2010 şi cererea cu nr. 3390/21.06.2010, cereri care au avut la bază recomandările medicilor de specialitate, cât şi ca temei legal Legea părţilor art.97 alin.1 din C.C.M. Pe anul 2010, cât şi art.185 alin.2 din Codul muncii. Chiar din rezoluţia de pe cererea cu nr.3390/21.06.2010 se precizează că, nu poate să fie protejată de bolile ce le reclamă, însă dispune încetarea C.I.M. pe considerente medicale precum că societatea nu ar avea un alt loc de muncă conform pregătirii profesionale.

Faţă de toate cele susţinute, contestatoarea solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei recurată, admiterea contestaţiei restrânse la data de 09.05.2012 în sensul că obligării la plata despăgubirilor salariale indexate, majorate şi reactualizate de care a beneficiat contestatoarea începând cu data de 21.07.2010 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Intimata a formulat întâmpinare la data de 11.02.2013, solicitând respingerea ca nefondat a recursului formulat de contestatoare împotriva sentinţei civile nr.3903/2012, pronunţata de Tribunalul Argeş şi menţinerea acesteia ca legală şi temeinică.

Decizia de concediere a salariatei a fost luata ca urmare a imposibilităţii angajatorului de a-i oferi un alt loc de munca corespunzător pregătirii profesionale si stării de sănătate a acesteia, având in vedere recomandarea privind schimbarea locului de munca, prevăzuta în Biletul de ieşire din spital din data de 19.04.2010, emis de Clinica de medicina muncii din cadrul Spitalului Clinic „Colentina”, în fişa de aptitudine nr.944/05.06.2010, întocmita de către medicul specialist in medicina muncii (de unde rezulta ca salariata este apta condiţionat).

53

Faţă de aprecierea „apta condiţionat”, instanţa de fond a arătat ca poate desfăşura orice alta activitate compatibila cu pregătirea sa profesionala, mai puţin cea de confecţioner textile-maşinist pentru care, prin interpretarea per a contrario a textelor de lege şi a înscrisurilor medicale aflate la dosarul cauzei, este inapta fizic întrucât nu are voie sa stea în poziţia şezând pe o durată prelungita, ceea ce este inevitabil dat fiind postul ocupat si trebuie sa se ferească sa inhaleze pulberi textile, ceea ce este de asemenea inevitabil, cu excepţia momentului când se foloseşte echipament de protecţie.

Prin decizia nr. 522/11.02.2013, Curtea de apel, cu majoritate, a admis recursul formulat de contestatoarea M.C.M., împotriva sentinţei civile nr.3903 din 05 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr. 2997/109/2010*, intimată fiind S.C. N. T. B. S.R.L. Piteşti; a modificat sentinţa în sensul că dispune admiterea contestaţiei şi anularea deciziei de concediere, precum şi obligarea la plata drepturilor băneşti, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la data renunţării la capătul de acţiune privind reintegrarea - 29 mai 2012; a obligat intimata la 1.300 lei cheltuieli de judecată, către contestatoare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În conformitate cu art.61 din Codul muncii, - angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii:   c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;

O primă cerinţă ce rezultă din conţinutul textului art.61 lit. c din Codul muncii se referă la faptul  constatării inaptitudinii salariatului, constatare ce trebuie efectuată de un organ de specialitate şi care să fie materializată intr-o expertiză.  

Expertiza este obligatorie şi este o lucrare cu caracter tehnic, de verificare a stării de sănătate efectuate de către un expert in domeniu. Cea de-a doua cerinţă a textului şi care derivă din prima este ca starea de sănătate să nu permită salariatului să

54

îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

Decizia de concediere contestată a fost emisă în baza recomandărilor medicilor de medicina muncii înscrise în biletul de ieşire din spitalul Colentina din 19.04.2010, fişa de semnalare BP1, din aceeaşi dată, precum şi fişa de aptitudine nr. 944/15.06.2010, prin care s-a recomandat schimbarea locului de muncă pentru contestatoare, datorită afecţiunilor de care suferă. Stabilirea capacităţii de muncă este de competenţa medicilor experţi ai asigurărilor sociale, singurii abilitaţi sa stabilească capacitatea de muncă a unui salariat în conformitate cu regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi recuperare a Capacităţii de muncă şi a serviciilor teritoriale de expertiză medicală a capacităţii de muncă, aprobat prin H.G. nr.1229/2005, modificată prin HG 1057/2010. Potrivit art.4 - (1) din Regulament, „activitatea de expertiză medicală a capacităţii de muncă se desfăşoară în cadrul cabinetelor teritoriale de expertiză medicală şi serviciilor de expertiză medicală judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care funcţionează în cadrul caselor teritoriale de pensii, precum şi în cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, denumit în continuare I.N.E.M.R.C.M.     (2) Unităţile prevăzute la alin.(1) sunt singurele unităţi de profil abilitate să efectueze evaluarea capacităţii de muncă, revizuirea medicală, stabilirea incapacităţii adaptative şi, după caz, încadrarea într-un grad de invaliditate prin decizie medicală asupra capacităţii de muncă. Condiţiile cerute de art.61 lit. c din Codul muncii, nu sunt îndeplinite in situaţia în care decizia de concediere se bazează pe fişa de aptitudini sau celelalte documente enumerate în decizie, deoarece aceste nu pot suplini cerinţa efectuării unei expertize.

În speţă însă, din cuprinsul documentelor medicale menţionate în decizia de concediere şi depuse la dosar, rezultă că recurenta-contestatoare este „apt condiţionat„ recomandându-se schimbarea locului de muncă . Concluzia la care a ajuns instanţa de fond este determinată de o interpretare eronată a dispoziţiilor art.61 lit. c din Codul muncii şi a probatoriului administrat. Aceste

55

dispoziţii permit concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului numai în cazul în care prin decizie a organelor medicale se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, decizie medicală ce nu se regăseşte in cauza de faţă. Rezultă astfel, că decizia de concediere nr.28/2010, a fost emisă cu încălcarea disp. art. 61 lit. c din Codul muncii, fiind lovită de nulitate.

Faţă de cele ce preced, recursul este fondat şi a fost admis potrivit disp. art.312 Cod procedură civilă, urmând a fi modificată sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi anulării deciziei de concediere.

Ca o consecinţă a anulării deciziei de concediere, a fost obligată intimată la plata drepturilor băneşti, respectiv a salariilor indexate, majorate şi reactualizate în temeiul art.78 din Codul muncii, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la data renunţării la capătul de acţiune privind reintegrarea respectiv - 29 mai 2012.

Văzând cererea recurentei şi constatând că intimata a căzut in pretenţii, a fost obligată, potrivit disp. art.274 Cod procedură civilă la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 1.300 lei, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.    

8. Titlul executoriu european pentru creanţe necontestate – lipsa interesului creditorului de a mai formula o cerere de declarare a titlului executoriu în statul membru în care se execută.

Art.18 din Regulamentul (CE) nr.805/21 aprilie 2004Art.38 din Regulamentul (CE) 44/2001

Potrivit art.18 din Regulamentul (CE) nr.805/21 aprilie 2004, privind crearea unui titlu executoriu european „încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în Statele Membre, face ca instanţa unui Stat Membru să poată considera că toate condiţiile certificării titlului executoriu european sunt îndeplinite pentru a permite executarea unei hotărâri în toate celelalte State Membre”.

56

Executarea titlului european se face fără nici un control jurisdicţional din partea Statului Membru în care are loc executarea.

O hotărâre pronunţată într-un Stat Membru şi care la cererea oricărei dintre părţi a fost declarată executorie, potrivit art.38 din Regulamentul (CE) 44/2001,poate să fie pusă în executare în orice alt Stat Membru, ţinându-se cont de caracterul său, o altă cerere formulată în acest sens de către creditor fiind considerată ca lipsită de interes.

(Decizia civilă nr.461/06.02.2013)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 13.03.2012, Baroul Bucureşti în calitate de reprezentant al creditoarelor R.C.B. şi R.C.E. a solicitat, în contradictoriu cu debitorul R.C., încuviinţarea executării silite a sentinţei din 28.06.1999, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg, Camera a II-a Civilă, în dosarul nr.RG 98-6874, înfiinţarea din oficiu a popririi asupra veniturilor debitorului potrivit art.453 alin.2 Cod procedură civilă, precum şi acordarea ajutorului public judiciar în formele prevăzute de art.6 lit.a şi c din O.U.G. nr.51/2008, respectiv plata onorariului de avocat şi a onorariului executorului judecătoresc în prezenta cauză.

În motivare s-a arătat că prin sentinţa menţionată s-a desfăcut căsătoria dintre F.B.E. şi R.C.G.R. şi a fost obligat debitorul la plata a câte 3500 franci lunar, reprezentând pensie de întreţinere pentru cele două minore şi la plata sumei de 2000 franci lunar cu titlu de prestaţie compensatorie pentru F.B. E., pentru aceasta din urmă, timp de doi ani de la data notificării sentinţei. Decizia a devenit executorie de la data pronunţării ei în ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere.

Întrucât debitorul se sustrage de la plata pensiei de întreţinere şi nu a mai achitat nici o sumă din debit pentru cele două fiice de la 1 ianuarie şi până în prezent, iar pentru perioada iulie-decembrie a plătit numai ½ din suma datorată, s-a solicitat potrivit art.38 şi urm din Regulamentul CE nr.44/2001 şi a prevederilor Convenţiei de la New York din 1956, ratificată de România prin Legea nr.26/1991, încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a sentinţei pronunţată de instanţa franceză pentru suma de 39023,16 EUR, sumă restantă până la 30.04.2010, la care se adaugă

57

suma de 25100 EUR pentru perioada 01.05.2010-31.12.2011, în total 64123,16 EUR, echivalentul a 278.352,23 lei.

S-a mai arătat că Baroul Bucureşti a fost desemnat să exercite atribuţiile de instituţie intermediară prin art.2 din Legea nr.26/1991 cu aplic. art.6 paragraful 1 din Convenţie, că cererea este scutită de taxă de timbru şi este de competenţa tribunalului, că în această fază nu se pot formula apărări conform art.41 teza a II-a din Regulamentul CE 44/2001.

În susţinerea cererii de ajutor public judiciar s-au invocat disp. art.81 şi art.8 alin.3 din O.U.G. nr.51/2008 şi ale art.9 paragraf 1 din Convenţie pentru asigurarea unui acces efectiv la justiţie şi în faza de executare silită în conformitate cu art.6 paragraful 1 din C.E.D.O., precum şi interesul superior al minorei, urmând a fi stabilit onorariul provizoriu al executorului judecătoresc în raport de art.26 alin.1 din acelaşi act normativ, precum şi cuantumul onorariului de avocat potrivit art.2 alin.1 pct.1 lit.e şi art.82 alin.2 din Legea nr. 51/1995.

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri în copie certificată cu privire la hotărârea a cărei recunoaştere şi încuviinţare a executării silite se solicită, în traducere autorizată.

La termenul din data de 19.06.2012, debitorul a arătat că a introdus acţiune la Tribunalul de Mare Instanţă din Strassbourg prin care a solicitat reducerea pensiei de întreţinere pentru cele două minore şi a solicitat suspendarea prezentei cauze în baza art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluţionarea acţiunii formulate în faţa instanţei franceze.

Tribunalul Argeş, prin încheierea din 26.06.2012 a respins cererea de suspendare a judecăţii şi cererile creditoarelor de încuviinţare a executării silite pentru considerentele ce vor fi redate în continuare:

Referitor la cererea de suspendare instanţa a apreciat că aceasta este inadmisibilă, întrucât procedura din prezenta cauză, prevăzută de Regulamentul CE 44/2001, este specială, urgentă, nepermiţând formularea de apărări din partea debitorului (art.41 teza a II-a), ceea ce acesta invocă putând fi valorificat doar în cadrul acţiunii prevăzute de art.43, 44 din Regulament. Pentru aceste motive tribunalul a respins cererea de suspendare.

58

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că prin sentinţa din 28.06.1999 pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg Camera a II-a Civilă în dosarul nr.RG 98-6874, a fost obligat debitorul la plata a câte 3500 franci lunar, reprezentând pensie de întreţinere pentru cele două creditoare R.C.B. şi R.C.E., sume pe care le-a plătit doar parţial, datorând acestora suma totală de 64123,16 euro, echivalentul a 278.352,23 lei.

Conform art.38 din Regulamentul CE nr.44/2001, o hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.

De asemenea, în conformitate cu art.41 teza a II-a, partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate formula apărări în această fază a procedurii.

Potrivit art.I 2 din Legea nr.191//2007, în vederea aplicării Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr.44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, denumit în continuare Regulamentul nr.44/2001, se stabilesc următoarele reguli: Art. 1. (1) Cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă şi comercială, pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului nr.44/2001, sunt de competenţa tribunalului; (2) Hotărârea pronunţată potrivit alin.(1) poate fi atacată numai cu recurs.

De asemenea, în conformitate cu art.2 din Legea nr.26/1991, potrivit art.2 paragrafele 1 şi 2 din convenţie, se desemnează a îndeplini atribuţiile de autoritate transmiţătoare – Ministerul Justiţiei, iar cel de instituţie intermediară, în speţă Baroul Bucureşti, acţionând în limite puterilor conferite de către creditor, instituţia intermediară ia, în numele creditorului, toate măsurile potrivite pentru asigurarea obţinerii pensiei de întreţinere. În special, ea încheie tranzacţii, iar atunci când este necesar intentează şi susţine o acţiune privind pensia de întreţinere şi face demersuri pentru executarea oricărei hotărâri, ordonanţe sau altui act judiciar.

Potrivit disp. art.53 alin.1 şi 2 din Regulament însă, partea care invocă recunoaşterea unei hotărâri sau solicită

59

încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia şi, de asemenea, certificatul prevăzut la articolul 54. Articolul 54 din Regulamentul CE 44/2001 prevede că instanţa sau autoritatea competentă din statul membru în care s-a pronunţat hotărârea eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezentul.

Creditoarele nu au depus certificatul prevăzut de acest articol, astfel că tribunalul, în baza acestor două texte legale şi a disp. art.38 din Regulamentul CE 44/2001, a respins cererea de încuviinţare a executării silite şi, pe cale de consecinţă, şi celelalte petite.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs Baroul Bucureşti, în numele celor două creditoare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs prev. de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă arătând, în esenţă, următoarele:

- în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prev. de art.38 şi 53 din Regulamentul CE nr.44//2001, respectiv autenticitatea sentinţei a cărei încuviinţare de executare silită se solicită şi faptul că aceasta este executorie în Republica Franceză, astfel că încheierea recurată este dată cu aplicarea greşită a legii;

- în ceea ce priveşte certificatul prevăzut de art.54 din acelaşi regulament, trebuie reţinut că acesta nu trebuie prezentat, faţă de celelalte informaţii de la dosar, iar dacă se impunea prezentarea acestuia, instanţa trebuia să fixeze un termen în acest scop, ceea ce nu s-a întâmplat.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea încheierii în sensul admiterii cererii de încuviinţare a executării.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-debitor a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu motivarea că încheierea este legală şi temeinică, nefiind îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de Regulamentul CE nr.44/2001.

S-a mai arătat că, intimatul-debitor a intentat, în contradictoriu cu creditoarele, o acţiune aflată pe rolul instanţei franceze pentru reducerea, începând cu anul 2006, a cuantumului obligaţiilor sale faţă de cele două creditoare, corespunzător veniturilor sale din perioada 2006-2012.

60

Instanţa de recurs a acordat termen în cauză pentru depunerea la dosar a hotărârii pronunţate de instanţa franceză la data de 13.12.2012.

Această hotărâre, pronunţată de Tribunalul de Mare Instanţă din Strasbourg, la data de 13.12.2012, în limba franceză şi în traducere autorizată, a fost depusă la dosar la data de 22.01.2013.

Prin decizia nr. 461/06.02.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de Baroul Bucureşti, în numele creditoarelor R.C.B. şi R.C.E., împotriva încheierii de şedinţă din data de 26 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.1946/109/2012, intimatul-debitor R.C..

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Motivele de recurs prev. de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.8 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, în cauză, nu este vorba de interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, de schimbarea naturii ori înţelesului acestuia, ci de îndeplinirea cerinţelor stabilite prin Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr.44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, precum şi prin Legea nr.191/2007 pentru aprobarea O.U.G. nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, pe de o parte, faţă de considerentele menţionate în motivarea încheierii, aceasta a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii române şi a Regulamentul CE nr.44/2001, iar pe de altă parte, faţă de Hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul de Mare Instanţă din Strasbourg, Republica Franceză, acţiunea de încuviinţare a executării titlului executoriu este lipsită de interes.

În acest sens, trebuie reţinut că prin hotărârea instanţei franceze pronunţată la 13.12.2012, s-a modificat cuantumul pensiei alimentare la care fusese obligat debitorul, începând cu 01.11.2012 şi de asemenea, a fost validată înţelegerea intervenită între debitor şi cele două fiice ale

61

acestuia, beneficiare ale pensiei lunare de întreţinere, în sensul stabilirii unei sume totale restante, datorate cu titlu de pensie, de 24.600 euro.

De menţionat că această sentinţă este executorie cu titlu provizoriu, potrivit legii franceze.

Faţă de aceste considerente, acţiunea creditoarelor, formulată în contradictoriu cu intimatul-debitor, adresată instanţei române, de încuviinţare a executării silite a vechiului titlu executoriu, pronunţat de aceeaşi instanţă franceză la data de 28.06.1999, în privinţa căruia a fost validată înţelegerea părţilor prin Hotărârea judecătorească din 13.12.2012 a Tribunalului de Mare Instanţă din Strasbourg, este lipsită de interes.

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.

9. Condiţia revizuirii unei hotărâri pronunţate în recurs.

Art.322 alin.1Cod procedură civilă

Hotărârile pronunţate în recurs pot face obiectul revizuirii numai dacă au evocat fondul, potrivit art.322 alin.1Cod procedură civilă.

Evocarea fondului presupune stabilirea unei stări de fapt diferită faţă de aceea reţinută anterior sau aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt corect reţinute, însă în toate cazurile instanţa de recurs dă o dezlegare diferită raportului juridic

Încheierea de lămurire şi completare a unei hotărâri pronunţate în recurs, potrivit art.281 Cod procedură civilă nu poate fi considerată ca una care a evocat fondul, nefiind susceptibilă de calea de atac a revizuirii.

(Decizia civilă nr.607/13.02.2013)

La data de 26 octombrie 2012, M.D.I. a formulat cerere de revizuire a încheierii din data de 12 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, invocând dispoziţiile art.322 pct.2 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.

62

În motivarea cererii de revizuire, se arată că instanţa era obligată să facă verificări şi să observe că documentul care atestă cheltuieli de judecată, este un document bancar, iar acest act trebuia cenzurat întrucât nu rezultă că suma înscrisă ar viza cheltuieli de judecată pentru dosarul nr.756/109/2008.

Apreciază revizuientul că sub acest aspect, instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a solicitat.

Arată de asemenea revizuientul că, faţă de suma ce reprezintă cheltuieli de judecată, de 7440 lei, acestea puteau fi diminuate potrivit dispoziţiilor art.273 alin.3 Cod procedură civilă.

În concluzie solicită admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa înlăturării obligaţiei sale la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul C.S. Mioveni, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, respingerea cererii de revizuire.

Prin decizia nr. 607/13.02.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul M.D.I., împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.756/109/2008*, în contradictoriu cu intimaţii C.S. Mioveni şi S.C. Dacia Mioveni; a admis în parte cererea formulată de intimatul C.S. Mioveni privind cheltuielile de judecată şi acordă acestuia suma de 800 lei, reprezentând 1/3 din totalul de 2480 lei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri de

instanţa de recurs, legiuitorul a impus condiţia, ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii, decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa se pronunţă printr-o încheiere formulată în condiţiile art.281 Cod procedură civilă, ca şi în speţa de faţă.

Pentru aceste considerente Curtea consideră că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.322 Cod procedură civilă, aşa încât a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

63

Curtea va face însă aplicarea dispoziţiilor art.274 (3) Cod procedură civilă potrivit cu care ”judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

În consecinţă a admis în parte cererea intimatului privind cheltuielile de judecată, şi-i acordă acestuia suma de 800 lei, reprezentând 1/3 din totalul de 2480 lei.

Aceasta întrucât potrivit textului de lege enunţat, instanţa de judecată poate să reducă onorariul avocatului în raport de criteriile enunţate mai sus. De altfel şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că, cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

10. Refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţia copilului – condiţii de substituire a consimţământului.

Art.8 alin.1 din Legea nr.273/2004, privind procedura adopţiei

Instanţa poate să treacă peste refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţie dacă se dovedeşte prin orice mijloc de probă că refuzul este unul abuziv şi contrar interesului superior al copilului, potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.273/2004, privind procedura adopţiei.

Simpla susţinere că refuzul de a consimţi la adopţie este abuziv nu este suficientă în lipsa unei dovezi certe a caracterului contrar a refuzului faţă de interesul copilului, instanţa neputând încuviinţa adopţia pentru neîndeplinirea condiţiei consimţământului părintelui firesc.

(Decizia civilă nr.764/20.02.2013)

Prin cererea formulată de data de 25 iunie 2012, la Tribunalul Vâlcea, petentul C.I.D. a solicitat în contradictoriu cu intimaţii C.M., M.C., D.G.A.S. şi Protecţia Copilului Vâlcea,

64

încuviinţarea adopţiei minorei M.M.C., născută la 12 octombrie 2003, în Râmnicu Vâlcea, fiica lui M.C. şi C.( M.) M..

S-a solicitat ca adoptata să poarte numele adoptatorului, respectiv „C.” şi întocmirea unui nou act de naştere pentru adoptat în care la rubrica tatălui să fie trecut adoptatorul.

În motivarea cererii s-au susţinut următoarele:M.M.C. provine din relaţia de căsătorie a pârâtului

M.C. cu pârâta C. M. (fostă M.), care s-au despărţit la scurt timp după naşterea minorei.

Prin sentinţa civilă nr.4306/20.09.2005, pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, în dosarul nr.1549/2005, instanţa a dispus desfacerea căsătoriei încheiate la 28.09.2002 şi a încredinţat pârâtei C.M. spre creştere şi educare pe minora M.C., cu obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere pentru minoră până la majorat.

Pârâtul nu a mai vizitat-o pe minoră iar pensia de întreţinere a plătit-o când şi-a adus aminte sau când i-au adus aminte autorităţile ca urmare a plângerii penale formulate de pârâtă.

De circa 5 ani de zile reclamantul cu pârâta C.M. – mama minorei au o relaţie de prietenie transformată, recent in relaţie de căsătorie. În tot acest timp reclamantul a participat împreună cu mama minorei la creşterea şi educarea acesteia, minora fiind ataşată sentimental de acesta.

Petentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legea nr.273/2004 - privind regimul juridic al adopţiei modificată.

Prin sentinţa civilă nr.66/MIF din 23 noiembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins cererea, reţinând următoarele:

În şedinţa publică din 14 septembrie 2012 s-a luat interogatoriu pârâtului M. C., care a arătat că se opune categoric ca minora să fie adoptată.

Tatăl biologic al minorei s-a prezentat în proces la două dintre termenele de judecată şi cu alte ocazii, menţinându-şi intransigent poziţia în a refuza să consimtă la adopţia minorei de actualul soţ al mamei.

Consimţământul părintelui firesc la adopţie este o condiţie de fond esenţială, imperativ prevăzută de lege.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu poate deveni incident art.8 din Legea nr.273/2004, nefiind vorba de situaţiile avute în vedere de textul de lege menţionat.

Tatăl biologic al minorei susţine că şi-a vizitat rareori

65

copilul, dar asta din motive determinate de familia mamei copilului care este reticentă în a-l primi pe pârât să ia legătura cu minora. Împrejurările arătate de petent în susţinerea acţiunii, anume că tatăl firesc al minorei manifestă dezinteres faţă de aceasta, nu contribuie la creşterea şi întreţinerea ei, nu o vizitează, etc., afirmaţii care nu sunt susţinute de dovezi certe şi concludente nu sunt de natură să determine la înţelegerea refuzului pârâtului de a consimţi la adopţie ca pe un abuz în sensul legii. Instanţa a apreciat ca prezumtivă neglijenţa tatălui faţă de minoră. Această neglijenţă nu este completată de o lipsă reală de afecţiune şi de apartenenţă filială din partea tatălui faţă de copil. Nu s-au dovedit fapte sau acte săvârşite de tată care să ducă la ideea de înstrăinare faţă de copil. A considera, raportat la particularităţile cauzei de faţă, că refuzul tatălui la adopţia fiicei sale constituie un abuz ar însemna să se dea ocazia unor conflicte între familia mamei şi tatăl firesc al copilului, între aceştia şi adoptator, între copil şi tată.

Cu toate că minora a opinat în sensul că doreşte să fie adoptată de către petent, actualul soţ al mamei, cu ocazia ascultării copilului în camera de consiliu s-au constatat indicii că această manifestare de voinţă poartă amprenta influenţei exercitate de către mamă şi soţul acesteia, a atitudinii conflictuale întreţinute cu privire la tatăl firesc al copilului, a dorinţei minorei de a fi in acord cu mama sa . S-a constatat că, minora îşi impune artificial o distanţare de tatăl său.

Pârâtul şi-a căutat copilul, însă în ultimii „câţiva ani” nu a mai făcut-o şi datorită împiedicării fostei soţii de a-i înlesni contactul cu minora. Mama minorei neagă aceste susţineri ale tatălui copilului, la nivel declarativ însă.

Tribunalul a constatat, faţă de dispoziţiile legale ale art.8, 11 din Legea nr.273/2004 şi de conţinutul întregului dosar că, pârâtul, tatăl firesc al copilului nu şi-a exprimat consimţământul pentru ca fiica sa să fie adoptată de către petent, refuzând ca această adopţie să fie încuviinţată, învederând că doreşte să menţină legătura de rudenie cu minora şi să iniţieze si să păstreze legături personale cu aceasta.

Tribunalul a reţinut că refuzul exprimat neechivoc de către pârât nu ar putea fi apreciat drept nejustificat sau abuziv, iar opinia minorei nu poate fi definitorie, fiind sub influenţa mamei, discernământul copilului la această vârstă nu pare

66

suficient de matur cognitiv şi emoţional. Dreptul părintelui firesc de a menţine legăturile

personale cu fiica sa nu poate fi contestat şi cu atât mai mult suprimat prin intermediul căii alese de reclamant, prezentul demers procesual având drept consecinţă, nu numai înlăturarea acestui drept, ci chiar încetarea oricărei legături de rudenie între copil şi tatăl biologic. Nu poate fi ignorat sau suprimat însăşi dreptul copilului la propria identitate, drept a cărui componentă esenţială o constituie numele şi legătura de rudenie prin naştere faţă de părinţii biologici.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs petentul C.I.D., susţinând că este nelegală şi netemeinică, având în vedere următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi se întemeiază pe simple prezumţii ale instanţei, contrare probelor administrate în dosar.

- Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.8 din Legea nr.273/2004.

În susţinerea acestor motive de recurs, încadrate în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul arată că în mod greşit a fost respinsă cererea acestuia prin care a solicitat încuviinţarea adopţiei minorei M.C., născută la 12 octombrie 2003, reţinându-se că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.8 din Legea nr.273/2004, concluzia la care ajunge instanţa bazându-se numai pe simple prezumţii străine de probele administrate în cauză, din care rezultă refuzul nejustificat al pârâtului cu privire la adopţia solicitată.

Se arată că nu s-a avut în vedere interesul superior al copilului, că acesta prezintă garanţii morale şi materiale pentru creşterea şi dezvoltarea fizică, spirituală, morală şi socială a minorei şi atitudinea pârâtului care nu-şi vizitează copilul, situaţie pentru care minora nu este legată nici măcar afectiv de acesta.

În continuare se invocă faptul că, conduita intimatului-pârât reprezintă un refuz abuziv de a consimţi la adopţie, aşa cum este el prevăzut la art.8 din Legea nr.273/2004.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond admiterea cererii de încuviinţare a adopţiei minorei M.C..

Prin decizia nr. 764/20.02.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de petentul C.I.D., împotriva

67

sentinţei civile nr.66/MIF din 23 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.5109/90/2012, intimaţi fiind C.M., M.C. şi D.G.A.S. şi Protecţia Copilului Vâlcea.

Instanţa de fond a făcut o apreciere corectă a probatoriului administrat în cauză şi în mod legal a statuat că nu se impune admiterea cererii de adopţie formulată de către reclamant, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr.273/2004, respectiv lipseşte consimţământul tatălui, condiţie esenţială prevăzută de lege.

Susţinerile recurentului în sensul că refuzul tatălui firesc de a-şi da consimţământul cu privire la adopţia fiicei sale este abuziv, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art.8 din Legea nr.273/2004, sunt nejustificate în raport de actele dosarului, nefiind susţinute de dovezi certe şi concludente.

Sub acest aspect instanţa bine a reţinut că refuzul pârâtului de a consimţi la adopţie nu constituie un abuz în sensul dispoziţiilor legale mai sus amintite.

Întrucât din materialul probator de la dosar rezultă că lipseşte consimţământul tatălui natural, condiţie prevăzută de art.9 din Legea nr.273/2004 şi nici nu s-a constatat ca fiind cumulativ îndeplinite condiţiile prevăzute de art.8 din lege, soluţia dată de instanţa de fond este legală şi temeinică, neimpunându-se modificarea acesteia.

În raport de considerentele expuse, în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins, ca nefondat, recursul formulat în cauză.11. Venituri brute nevalorificate la deschiderea dreptului la pensie

Art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010

Potrivit art.107 alin.1 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, dacă ulterior stabilirii dreptului la pensie se constată diferenţe între sumele calculate şi cele legal cuvenite ca urmare a unor venituri nevalorificate drepturile se vor recalcula.

Veniturile brute de care a beneficiat titularul dreptului la pensie pot să constituie o bază de calcul al acestuia dacă au fost reţinute şi virate contribuţiile la fondul de pensii respectându-se principiul contributivităţii.

68

În cazul recalculării drepturilor la pensie sumele rezultate se acordă începând cu luna următoare celei în care a fost înregistrată solicitarea potrivit art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010.

(Decizia civilă nr.613/13.02.2013)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 26.01.2012, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând obligarea acesteia să-i emită o nouă decizie de pensie prin valorificarea salariilor brute din perioada martie 1972 - octombrie 1998, menţionate în adeverinţa eliberată de R.T.F.C Banat Oltenia – Depoul CF Piteşti, precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor între pensia cuvenită şi pensia încasată începând cu data de 16.10.2003 - la zi, diferenţe actualizate în raport cu coeficientul de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că este pensionar pentru limită de vârstă, drepturile fiindu-i stabilite începând cu data de 16.10.2003, conform Legii nr.19/2000. În perioada martie 1972 – octombrie 1998 a fost angajatul R.T.F.C Banat Oltenia – Depoul CF Piteşti, iar pârâta avea obligaţia de a-i valorifica veniturile menţionate în adeverinţa nr.3T/F/817/2011, potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea nr.19/2000, având în vedere că unitatea angajatoare a achitat CAS corespunzător.

A susţinut reclamantul că prin acţiunea de faţă nu a urmărit să formuleze contestaţie împotriva deciziei emise de pârâtă, ci a dorit recunoaşterea unui drept prevăzut de lege, drept care poate fi valorificat oricând în raport de disp.art.2 lit.h din Legea nr.263/2010.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.19/2000 şi Legii nr.263/2010.

La data de 03.05.2012, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere completatoare a acţiunii iniţiale, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de pensie prin care să-i fie valorificate şi salariile brute din perioada 1998-2001, conform adeverinţei 4TR.3/80/13.02.2012 emisă de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă.

La data de 03.05.2012, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

69

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că prin cererea formulată la data de 20.10.2011, reclamantul a solicitat recalcularea pensiei în raport de veniturile brute menţionate în adeverinţa nr.3T/F/817/2011, emisă de S.N.T.F.C CFR Călători SA. Prin decizia nr.264117/11.01.2012, pârâta a respins cererea de recalculare a reclamantului, apreciind că veniturile reprezentând salariul brut menţionate în adeverinţa de mai sus nu pot fi valorificate la determinarea punctajului mediu anual, în raport de disp. art.165 din Legea nr.263/2010.

A învederat pârâta că înainte de a se adresa instanţei de judecată, persoana nemulţumită de decizia de pensie trebuie să formuleze contestaţie la Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul C.N.P.P., potrivit disp. art.149 alin.1 din Legea nr.263/2010, însă reclamantul a înţeles să se adreseze direct instanţei de judecată.

Referitor la solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata diferenţelor de pensie începând cu data de 16.10.2003 - la zi, pârâta a solicitat respingerea acesteia, întrucât data de 16.10.2003 excede termenului general de prescripţie de 3 ani.

Prin încheierea din data de 27.09.2012, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.3806/04.10.2012, a admis acţiunea aşa cum a fost completată şi a obligat pe pârâtă să emită o decizie prin care să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a veniturilor brute menţionate în adeverinţa nr.3T/F/817/2011, eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR Marfă SA Sucursala Banat Oltenia.

A mai fost obligată pârâta la plata diferenţelor între pensia cuvenită şi pensia încasată începând cu data de 01.11.2011, în ceea ce priveşte veniturile din adeverinţa nr.3T/F/817/2011, eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia, şi de la data de 01.07.2012, în ceea ce priveşte veniturile din adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR Marfă SA Sucursala Banat Oltenia, precum şi la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

70

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul este beneficiarul unei pensii pentru munca depusă şi limită de vârstă, pensie stabilită începând cu data de 16.10.2003.

În raport de dispoziţiile art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010, potrivit cărora pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia, prin cererile înregistrate la C.J.P Argeş sub nr.68316/20.10.2011, respectiv nr.52721/14.06.2012, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor sale de pensie conform adeverinţelor nr.3T/F/817/2011 eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi nr.4 TR.3/80/13.02.2012, emisă de SNTFM CFR Marfă SA - Sucursala Banat Oltenia.

Prin deciziile nr.264117/11.01.2012 şi nr.264117/06.07.2012, pârâta a respins cererile de recalculare formulate de reclamant, în raport de dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010, apreciind că veniturile reprezentând salariul brut din cele două adeverinţe nu pot fi valorificate la determinarea punctajului mediu anual.

Prin acţiunea de faţă, aşa cum a fost completată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i emită o nouă decizie de pensie prin valorificarea salariilor brute menţionate în adeverinţele nr.3T/F/817/2011 şi nr.4TR.3/80/13.02.2012, precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor de pensie aferente recalculării.

Cu privire la aceste pretenţii, instanţa a reţinut următoarele:

Prin adeverinţele nr.3T/F/817/2011, eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi nr.4TR.3/80/13.02.2012, emisă de SNTFM CFR Marfă SA - Sucursala Banat Oltenia se atestă veniturile brute realizate de reclamant în perioadele martie 1972-octombrie 1998, respectiv octombrie 1998-martie 2001. În ambele adeverinţe se menţionează că unitatea a reţinut şi virat CAS pentru veniturile menţionate.

Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, fondurile necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se constituie din contribuţiile pe care le plătesc angajatorii, precum şi din sumele alocate de la bugetul de stat.

71

Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost reglementată prin Decretul nr.389/1972, care în art.1 a prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă.

Textul de lege instituie obligaţia vărsării la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri. Se observă că textul de lege foloseşte sintagma „câştig brut”.

Art.2 din Decretul nr.389/1972 enumeră expres şi limitativ drepturile băneşti pentru care nu se datora contribuţia pentru asigurările sociale de stat, ceea ce înseamnă că pentru celelalte venituri angajatorul plătea obligatoriu respectiva contribuţie.

De altfel, pentru veniturile brute de care a beneficiat reclamantul au fost reţinute contribuţii la fondul de pensii, aspect confirmat de cele două adeverinţe.

Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea nr.263/2010, sistemul public se organizează şi funcţionează având ca bază principiul contributivităţii, conform căruia, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Acest principiu de bază este reluat în modul de calcul al drepturilor de pensie, art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010 statuând că, „(1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare realizate în anul calendaristic respectiv. (2) Punctajul lunar se calculează prin raportarea câştigului salarial brut/solda brută sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.”

72

Constatând aşadar că pentru veniturile brute realizate de reclamant, atestate în adeverinţele nr.3T/F/817/2011, eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi nr.4TR.3/80/13.02.2012, emisă de SNTFM CFR Marfă SA Sucursala Banat Oltenia, angajatorul a vărsat la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuţia la fondul de pensii, instanţa a apreciat că aceste venituri trebuie avute în vedere de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului potrivit dispoziţiilor art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.

Faptul că dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010 folosesc sintagma „salarii brute”, iar nu „câştiguri brute”, nu este de natură a duce la o altă concluzie, de vreme ce între cele două noţiuni există echivalenţă.

În raport de aceste considerente, instanţa a admis acţiunea completată şi a obligat pârâta să emită o decizie prin care să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a veniturilor brute menţionate în adeverinţa nr.3T/F/817/2011 eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR Marfă SA Sucursala Banat Oltenia.

De asemenea a fost obligată pârâta la plata diferenţelor între pensia cuvenită şi pensia încasată începând cu data de 01.11.2011, în ceea ce priveşte veniturile din adeverinţa nr.3T/F/817/2011 eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia, şi de la data de 01.07.2012, în ceea ce priveşte veniturile din adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR Marfă SA Sucursala Banat Oltenia, în raport de dispoziţiile art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010.

În temeiul disp.art.274 Cod procedură civilă, instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs părţile.Prin recursul său, reclamantul a criticat sentinţa

pentru nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs prev. de art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, arătând, în esenţă, următoarele:

- în mod greşit s-a dispus obligarea intimatei la plata diferenţelor drepturilor de pensie, începând cu data de

73

01.11.2011, în temeiul art.107 al.5 din Legea nr.263/2010, contrar celor reţinute în motivarea aceleeaşi sentinţe privind plata contribuţiei de asigurări sociale pentru veniturile obţinute de reclamant, şi celor stabilite prin Decizia nr.19/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii;

- instanţa de fond trebuia să facă aplicarea în cauză a disp. art.107 al.1 şi 2 din Legea nr.263/2010 şi să oblige pârâta la plata diferenţelor de pensie începând cu data de 05.05.2009, menţionată în recursul scris, precizată ulterior, prin concluziile orale, ca fiind luna ianuarie 2009.

Prin recursul său, pârâta a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs prev. de art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă arătând, în esenţă, următoarele:

- prin sentinţa pronunţată au fost încălcate disp. art.165 din Legea nr.263/2010, care a abrogat Legea nr.19/2000, privind determinarea punctajelor lunare pentru perioadele anterioare datei de 01.04.2001, precum şi disp. art.10 din Legea nr.3/1977, în ceea ce priveşte sporurile cu caracter permanent care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, prevăzute limitativ de textul de lege susmenţionat;

- dispoziţiile art.2 lit.e din Legea nr.263/2010, prin care este reglementat principiul contributivităţii, sunt aplicabile doar după data de 01.04.2001, nu şi pentru perioada anterioară.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat cu motivarea arătată în dezvoltarea recursului său.

Prin decizia nr. 613/13.02.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursurile formulate de reclamantul B.L. şi de pârâta C.J.P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.3806/04.10.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.1100/109/2012.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Recursul reclamantului, încadrat în dispoziţiile art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, potrivit motivării sentinţei recurate, instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt conformă cu probele administrate în cauză şi a făcut o aplicare corectă a legii la situaţia de fapt reţinută.

74

În acest sens, tribunalul a stabilit corect că pentru veniturile de care a beneficiat reclamantul, menţionate în adeverinţele depuse la dosar, angajatorul a vărsat la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuţia la fondul de pensii, astfel că acele venituri trebuie avute în vedere de pârâtă la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului.

În ceea ce priveşte obligarea la plata diferenţelor drepturilor de pensie dintre pensia cuvenită şi cea încasată, s-a reţinut corect că, aceste diferenţe trebuie plătite începând cu data de 01.11.2011, privind veniturile din adeverinţa nr.3T/F/817 eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi respectiv începând cu data de 01.07.2012, privind veniturile din adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR Marfă S.A. Sucursala Banat Oltenia, având în vedere data depunerii acestor adeverinţe la pârâtă.

Ca atare, faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa a făcut o aplicare corectă în cauză a disp. art.107 al.5 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Dispoziţiile art.107 al.5 din Legea nr.263/2010 se aplică în situaţiile prevăzute de art.107 al.3 din aceeaşi lege, care reglementează o altă situaţie decât cea prevăzută de disp. art.107 al.1 şi 2 din aceeaşi lege, invocate de reclamant prin recurs, dar neaplicabile în cauză, fiind vorba de adăugarea unor venituri nevalorificate la stabilirea pensiei de asigurări sociale a reclamantului.

Recursul pârâtei, încadrat în dispoziţiile art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, este nefondat pentru că sentinţa recurată este legală şi temeinică, faţă de considerentele reţinute în motivarea acesteia.

În acest sens, instanţa de fond a stabilit corect, faţă de probele administrate în cauză, că pentru veniturile brute de care a beneficiat reclamantul s-au reţinut şi virat contribuţiile la fondul de pensii potrivit actelor normative în vigoare în perioada respectivă şi în aceste condiţii, veniturile trebuie avute în vedere de pârâta-recurentă la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului, potrivit disp. art.107 al.3 din Legea nr.263/2010, fiind vorba de venituri prevăzute de lege şi care nu au fost avute în vedere la stabilirea pensiei reclamantului.

Ca atare, tribunalul a făcut o aplicare corectă în cauză a disp. art.2 lit.c din Legea nr.263/2010, care

75

reglementează principiul contributivităţii, avute în vedere şi în ceea ce priveşte modul de calcul al drepturilor de pensie, stabilit prin disp. art.96 al.1 şi 2 din aceeaşi lege, având în vedere şi faptul că, deşi disp. art.165 din Legea nr.263/2010 folosesc sintagma salarii brute şi nu câştiguri brute, între cele două noţiuni există echivalenţă.

Mai mult decât atât, deşi nu era reglementat expres prin legile anterioare intrării în vigoare a Legii nr.263/2010, respectiv Legea nr.19/2000 şi Legea nr.3/3/1977, principiul contributivităţii rezultă implicit din acele reglementări, având în vedere modul concret de stabilire a pensiilor de asigurări sociale.

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate recursurile de faţă.

12. Competenţa registratorului Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară de a verifica condiţiile notării unui act de executare.

Art.29 din Legea nr.7/1996

Registratorul Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară verifică înscrisul pentru intabularea sau înscrierea provizorie în cartea funciară numai în limitele expres prevăzute de art.29 din Legea nr.7/1996, privind cadastrul şi publicitatea imobiliară.

Una dintre aceste condiţii se referă la forma pe care trebuie să o îmbrace actul potrivit legii.

Somaţia de plată este verificată de către registrator numai sub aspectul condiţiilor de formă şi nu a îndeplinirii condiţiilor de fond care se pot verifica numai în cadrul unei contestaţii la executare.

(Decizia civilă nr. 1355/20.03.2013)

Prin acţiunea formulată la data de 24.02.2012, la Judecătoria Piteşti, petenţii M.M.F şi M.N. au formulat plângere împotriva încheierii nr.41820/13.10.2011 emisă de OCPI Argeş, B.C.P.I. Piteşti, în dosarul nr.41820/12.10.2011, precum şi împotriva încheierii de respingere nr.275/13.01.2012 emisă de acelaşi emitent în dosarul nr.275/5.01.2012 (cu ocazia soluţionării cererii de reexaminare) şi au solicitat instanţei admiterea prezentei plângeri, să se dispună

76

desfiinţarea celor două încheieri urmând a dispune respingerea cererii de notare a somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011 emise în dosarul de executare nr.1699/4/2009 al creditoarei Piraeus Bank România S.A.

În motivarea cererii petenţii au arătat că cele două încheieri sunt nelegale şi netemeinice pentru motivele expuse pe larg în motivarea cererii de reexaminare, urmând ca instanţa să valorifice aceste apărări în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte pe petenta M.N., aceasta are calitatea de debitoare a creditoarei, nu a semnat vreun contract de ipotecă având ca obiect terenul în suprafaţă de 772 m.p. ori construcţiile existente pe acest teren, situaţie în care este lovită de nulitate absolută orice încercare de executare silită împotriva mea.

Prin încheierea contestată emitentul a dispus notarea somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011 depusă de creditoarea Piraeus Bank România S.A. pentru suma de 1.414.603,30 lei, fiind în discuţie imobilul cu numărul cadastral 82961, înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca proprietari pe petenţi.

În această situaţie, la prima lectură a somaţiei de plată, funcţionarii din cadrul B.C.P.I. Piteşti aveau obligaţia să observe faptul că imobilul era bun comun, iar petenta M. N. nu era debitoarea băncii.

Prin notarea somaţiei de plată în cartea funciară petenta M. N. a fost grav prejudiciată întrucât au fost întocmite formele de publicitate şi împotriva acesteia, deşi nu a avut calitatea de debitoare.

Atât terenul, dar şi construcţiile, sunt bunuri comune ale petenţilor, situaţie în care, potrivit art.493 pct.1 Cod procedură civilă (normă imperativă), creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.

Pe de altă parte, împotriva debitoarei S.C. T.C. S.A. a fost deschisă procedura insolvenţei în dosarul nr.526/1259/2009 al Tribunalului Comercial Argeş, conform sentinţei comerciale nr.1062/F/30.X.2009 pronunţate în acest dosar.

În această situaţie, potrivit art.36 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile

77

judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţei asupra debitorului sau bunurilor sale.

Continuarea executării silite împotriva petentei, chiar dacă este o creanţă privilegiată, este posibilă numai în anumite condiţii excepţionale, pe baza dispoziţiei date în acest sens de judecătorul sindic la cererea creditorului.

Această cerinţă nu este îndeplinită în cauza de faţă.Prin încheierea contestată se face trimitere la

dispoziţiile art.387/2 alin.1 şi ale art.497 alin.1 Cod procedură civilă, dar tocmai aceste dispoziţii nu au fost respectate de către creditoare.

Pentru soluţionarea plângerii O.C.P.I. Argeş a înaintat dosarul în care s-au pronunţat cele două încheieri.

Prin sentinţa civilă nr.5300/23 mai 2012, Judecătoria Piteşti a respins plângerea petenţilor, reţinând următoarele:

Prin cererea înregistrată la O.C.P.I. Argeş la data de 12.10.2011, D. O.– executor bancar, a solicitat notarea somaţiei nr.4418/27.09.2011 din dosarul nr.1659/4/2011, emisă de Piraeus Bank România S.A. – Corpul executorilor bancari.

Prin încheierea nr.41820/12.10.2011, emisă de O.C.P.I. Argeş – B.C.P.I. Piteşti s-a dispus notarea în cartea funciară nr.82961 UAT Piteşti a somaţiei nr.41820/12.10.2011, emisă de Piraeus Bank România S.A. asupra imobilului cu numărul cadastral 82961, imobil teren în suprafaţă de 772 m.p. curţi-construcţii, intravilan, situat în Piteşti, strada Zorilor, nr.22, judeţul Argeş, proprietatea petenţilor M.N. şi M. M. F., în favoarea Piraeus Bank România S.A..

Împotriva încheierii nr.41820/12.10.2011 s-a formulat de către petenţi cerere de reexaminare pe motiv că imobilul este proprietate comună a acestora, că somaţia nu le-a fost comunicată şi debitor principal este S.C. T. C. S.A.

Înscrierea menţiunilor în cartea funciară se realizează în cadrul unei proceduri necontencioase, iar plângerea formulată în temeiul art.50 alin.22 din Legea nr.7/1996, împotriva încheierilor prin care s-a dispus înscrierea menţiunilor în cartea funciară, se soluţionează în cadrul unei proceduri necontencioase.

Registratorul de carte funciară din cadrul Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în soluţionarea cererii de notare a somaţiei nu poate analiza legalitatea titlului executoriu ori actelor de executare, competenţa sa fiind

78

limitată în acest sens la o analiză formală a somaţiei emisă de executorul judecătoresc.

O analiză a legalităţii somaţiei înscrise în cartea funciară este posibilă după eventuala anulare a actelor de executare în cadrul contestaţiei la executare.

În sistemul de carte funciară, principiul legalităţii comportă două componente: legalitatea formală şi legalitatea materială.

Legalitatea formală înseamnă că registratorul de la BCPI nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege şi nu se poate sprijini decât pe cererea şi actele ce o însoţesc.

Legalitatea materială vizează faptul că registratorul trebuie să cerceteze, pe de o parte, dacă înscrisul pe baza căruia se solicită înscrierea întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru înscrierea dreptului sau faptului juridic (art.41-51, 83 din Legea nr.7/1996), iar pe de altă parte să cerceteze dacă, potrivit cuprinsului cărţii funciare, nu există vreo piedică la efectuarea înscrierii.

Prin urmare, examinarea registratorului se mărgineşte la verificarea valabilităţii actului a cărui înscriere se cere şi a posibilităţii înscrierii în raport de înscrierile făcute deja în cartea funciară, cu privire la imobil.

În speţă, registratorul de carte funciară avea abilitatea de a verifica doar dacă somaţia a fost emisă de un executor judecătoresc, respectiv bancar, neavând competenţa în a stabili dacă urmărirea silită a imobilului - teren şi construcţiile de pe acesta, este legală, infirmarea actelor de executare sub aspectul legalităţii fiind posibilă în cadrul contestaţiei la executare.

Scopul notării somaţiei în cartea funciară este acela de a încunoştinţa terţele persoane că imobilul este urmărit de un creditor, făcând opozabil terţilor actul de executare înscris, fără ca prin această înscriere să fie afectate atributele proprietăţii.

În speţă erau întrunite condiţiile formale pentru înscrierea somaţiei în cartea funciară, neexistând temeiuri de anulare a încheierii de carte funciară, astfel că plângerea a fost respinsă.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate au declarat apel petenţii M. M. F. şi M. N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

79

Au arătat apelanţii că notarea în cartea funciară a somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011, depusă de creditoarea Piraeus Bank Romania S.A., pentru suma de 1.414.603, 30 lei, cu privire la imobilul cu numărul cadastral 82961, înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca proprietari pe apelanţi, este nelegală în condiţiile în care apelanta M.N. nu a avut şi nu are calitatea de debitoare a creditoarei, iar bunul imobil are natura de bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei acesteia cu M. M. F.. Notarea somaţiei în cartea funciară a fost de natură să o prejudicieze grav în condiţiile în care art.493 pct.1 Cod procedură civilă, creditorii personali ai uni debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietatea comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora. În plus, împotriva debitoarei S.C. T.C. S.A. a fost deschisă procedura insolvenţei în dosarul nr.526/1259/2009 al Tribunalului Comercial Argeş, conform sentinţei civile nr.1062/F/30.10. 2009.

S-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a considerat că registratorul de carte funciară din cadrul O.C.P.I. nu poate analiza legalitatea titlului executoriu ori a actelor de executare silită, competenţa sa fiind limitată în acest sens la o analiză formală a somaţiei emise de executorul judecătoresc, în realitate potrivit dispoziţiilor Legii nr.7/1996, registratorul de carte funciară este obligat să analizeze legalitatea şi oportunitatea efectuării notărilor în cartea funciară în raport de înscrisurile anexate cererii de notare. Deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei reprezenta o cauză de imposibilitate legală de notare în cartea funciară a somaţiei de plată având caracterul imperativ al normei cuprinse în art.36 din Legea nr.85/2006. Scopul notării în cartea funciară a somaţiei de plată a fost nu numai acela de opozabilitate faţă de terţi a somaţiei de plată, în realitate ajungându-se la o adevărată indisponibilizare a bunului imobil în condiţiile în care, urmare acestei notări a somaţiei de plată, înstrăinarea bunului a devenit imposibilă legal. Pe de altă parte, apelanţii au arătat că nu le-a fost comunicată până în prezent vreo somaţie de plată împotriva căreia ca act de executare silită să aibă posibilitatea să formuleze contestaţie, situaţie în care notarea în cartea funciară apare ca nelegală.

80

Prin decizia civilă nr.245 din 18 octombrie 2012, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:

Prima critică referitoare la greşita notare în cartea funciară a somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011 depusă de creditoarea Piraeus Bank Romania S.A. pentru suma de 1.414.603, 30 lei, cu privire la imobilul cu numărul cadastral 82961 înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca proprietari pe apelanţi, în condiţiile în care apelanta M. N. nu a avut şi nu are calitatea de debitoare a creditoarei, iar bunul imobil are natura de bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei, a fost privită ca neîntemeiată întrucât OCPI verifică, potrivit legii, dacă sunt îndeplinite dispoziţiile legale în vederea notării somaţiei, fără a avea şi atribuţii de control şi verificare a modului în care executorul judecătoresc a efectuat actele premergătoare emiterii somaţiei de plată. Prin urmare, competenţa sa este limitată la o analiză formală a somaţiei emisă de executorul judecătoresc, iar o analiză a legalităţii somaţiei înscrise în cartea funciară este posibilă după eventuala anulare a actelor de executare în cadrul contestaţiei la executare, aspect reţinut corect de instanţa de fond, care tot corect a reţinut că examinarea registratorului se mărgineşte la verificarea valabilităţii actului a cărui înscriere se cere şi a posibilităţii înscrierii în raport de înscrierile făcute deja în cartea funciară, cu privire la imobil.

Critica apelanţilor potrivit cu care în mod greşit instanţa de fond a considerat că registratorul de carte funciară din cadrul O.C.P.I. nu poate analiza legalitatea titlului executoriu ori a actelor de executare silită, a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât registratorul de carte funciară are competenţa limitată, aşa cum s-a arătat deja, de analiză formală a somaţiei emise de executorul judecătoresc sau bancar, neavând competenţa în a stabili dacă urmărirea silită a imobilului - teren şi construcţiile de pe acesta este legală, ştiut fiind că verificarea legalităţii actelor de executare este posibilă în cadrul contestaţiei la executare, registratorul de carte funciară neputându-se substitui instanţei de judecată, sub acest aspect şi cu aceeaşi motivare apreciindu-se ca neîntemeiată şi ultima critică adusă sentinţei referitoare la necomunicarea somaţiei de plată către apelanţi, toate aceste critici putând fi aduse în discuţie într-un alt cadru procesual. De altfel, în calea procesuală de faţă nu poate fi analizată nici

81

susţinerea apelanţilor potrivit cu care a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva debitoarei S.C. Terotehnica Construct S.A., registratorul de carte funciară având, aşa cum s-a arătat mai sus competenţă limitată. În plus, toate aceste susţineri se pot face într-un cadru procesual care să permită analizarea actelor de executare în contradictoriu cu toate părţile implicate în această procedură.

Aşa fiind tribunalul, în raport de considerentele arătate şi prevederile art.50 alin.1 şi 2 din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, a constatat că sentinţa civilă apelată este temeinică şi legală, iar în temeiul art.296 Cod procedură civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii în termen legal au formulat recurs petenţii M.M.F. şi M. N., susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr.7/1996.

În susţinerea acestui motiv de recurs s-au arătat următoarele:

- Instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de fond şi a dispus greşit respingerea apelului, în condiţiile în care M.N. nu a avut nici un raport juridic cu S.C. T. C. S.A., nu a avut calitatea de debitoare a acestei societăţi comerciale, situaţie în care notarea somaţiei de plată în cartea funciară deschisă şi pe numele acesteia în ceea ce priveşte un imobil dobândit în timpul căsătoriei cu M. M. F. nu poate fi decât nelegală.

Susţinerea instanţei de apel în sensul că problemele invocate prin acţiune pot fi invocate numai pe calea contestaţiei la executare silită este nelegală în condiţiile în care Legea nr.7/1996 prevede expres calea plângerii împotriva încheierilor de carte funciară, aceasta având calitatea de terţ în raporturile juridice.

- Decizia este nelegală şi în raport de faptul că până în prezent nu le-a fost comunicată somaţia de plată, iar imobilul a fost indisponibilizat prin notarea somaţiei de plată, fără a avea posibilitatea să formuleze contestaţie împotriva executării silite cât timp nu le-au fost comunicate actele de executare silită.

- Faptul că debitoarea S.C. T.C. S.A. se află în procedura insolvenţei, situaţie în care era imposibilă legal începerea sau continuarea executării silite împotriva

82

petenţilor, instanţa de apel aplică greşit legea, considerând că un asemenea impediment poate fi luat în considerare numai în alt cadru procesual, cu participarea tuturor părţilor.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei şi pe fond admiterea plângerii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 1355/20.03.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de petenţii M.M.F. şi M.N., împotriva deciziei civile nr.245 din 18 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3286/280/2012.

Pentru a hotărî astfel, instanţe de recurs a reţinut următoarele:

Instanţa de apel în raport de actele şi lucrările dosarului în mod corect a dispus menţinerea soluţiei instanţei de fond prin care a fost respinsă plângerea petenţilor M.M.F. şi M.N. împotriva încheierii de carte funciară nr.41820/12 octombrie 2011 întocmită de OCPI Argeş – BCPI Piteşti.

Rezultă că instanţa de apel a răspuns motivat fiecărui motiv de apel invocat de petenţi, statuând în mod legal că nu se impune schimbarea soluţiei pronunţată de instanţa de fond, cu motivarea că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, potrivit dispoziţiilor Legii nr.7/1996, verifică dacă sunt îndeplinite dispoziţiile legale în vederea notării somaţiei, fără a avea şi atribuţii de control şi verificare a modului în care executorul judecătoresc a efectuat actele premergătoare emiterii somaţiei de plată.

Susţinerile recurenţilor în sensul că argumentarea instanţei de apel privind obligaţia registratorului din cadrul B.C.P.I. Piteşti nu este pertinentă, sunt nejustificate şi urmează a fi înlăturate, deoarece competenţa acestuia la primirea cererii formulate de executorul bancar, de notare a somaţiei de plată nr.4418 din 29 septembrie 2011 pentru suma de 1.414.603,30 lei Ron, emisă în dosarul de executare nr.1659/4/2009, este limitată la o analiză formală a somaţiei, verificând valabilitatea actului a cărui înscriere se cere şi posibilitatea înscrierii în raport de celelalte înscrieri făcute în cartea funciară cu privire la imobilul în discuţie (filele 15 şi 16).

În mod corect a reţinut instanţa de apel că o analiză a legalităţii somaţiei înscrise în cartea funciară este posibilă numai după o eventuală anulare a actelor de executare în

83

cadrul unei contestaţii la executare, situaţie care conduce la radierea ulterioară din cartea funciară a notării respective.

Rezultă că registratorul a avut în vedere la notarea somaţiei de plată în cartea funciară condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.42 alin.1 şi 2 lit.g, art.109 şi 112 alin.1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, situaţie faţă de care nu se constată încălcarea dispoziţiilor Legii nr.7/1996.

Şi susţinerile recurenţilor în sensul că acestora nu le-a fost comunicată somaţia de plată pentru a putea formula contestaţie împotriva executării silite şi că nu s-a ţinut cont de faptul că debitoarea S.C. T. C. S.A. se află în procedura insolvenţei, situaţie în care era imposibilă începerea sau continuarea executării silite împotriva acestora, nu conduc la modificarea soluţiei instanţei de apel, aceste susţineri putând fi făcute într-un alt cadru procesual, care să permită analizarea actelor de executare în contradictoriu cu părţile implicate în această procedură şi nu în cadrul unei plângeri împotriva încheierii emise de O.C.P.I. Argeş.

Pentru considerentele expuse anterior, urmează ca în baza art.312 (1) Cod procedură civilă să se respingă ca nefondat recursul.

13. Suportarea cheltuielilor de judecată în cazul cererilor de îndreptare, lămurire sau completare a unei hotărâri judecătoreşti.

Art. 2813 al.2 Cod procedură civilă

Potrivit art.2813 al.2 Cod procedură civilă, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea unei hotărâri judecătoreşti.

Efectuarea unui raport de expertiză în cererea de lămurire a dispozitivului unei hotărâri formulată de pârâtul căzut în pretenţii pentru a se determina întinderea obligaţiei sale nu trebuie să conducă şi la soluţia obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată, fiindcă această probă trebuia administrată în faza de judecată şi odată cu soluţia pronunţată asupra fondului instanţa trebuia să se pronunţe şi asupra acestor cheltuieli.

84

Notă: Dispoziţiile privind cheltuielile de judecată în cererile de îndreptare, lămurire şi completarea unei hotărâri judecătoreşti au fost preluate într-un mod mai clar în art.447 din N.C.P.C., potrivit căruia cheltuielile făcute de parte în aceste cereri se vor suporta de către stat dintr-un fond constituit potrivit legii.

Numai în ipoteza în care cererea a fost respinsă, cheltuielile de judecată vor fi suportate de parte potrivit regulilor de drept comun.

(Decizia civilă nr.968/05.03.2013)

Constată că, prin încheierea din data de 7 noiembrie 2011, constatându-se îndeplinite cerinţele art.2811 Cod procedură civilă, Tribunalul Argeş la cererea petentului C.J. Argeş a lămurit înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului deciziei civile nr.228/14.12.2009 dată de Tribunalul Argeş, în sensul că obligaţia pârâtelor de a reduce subsolul la starea iniţială se referă la starea în care acesta se afla la data de 10.06.2005.

Recursul formulat de intimata-reclamantă B.E. împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia civilă nr.284/2012 a Curţii de Apel Piteşti, încheierea casată şi cererea trimisă, spre rejudecare, cu îndrumarea de a se proceda la identificarea lucrărilor prin care este împiedicat accesul reclamanţilor în subsolul blocului, numai aceasta putând însemna o readucere a spaţiului în starea anterioară.

Astfel reinvestit, Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.255/26.10.2012, a admis cererea formulată de C.J. Argeş, în contradictoriu cu intimaţii B. V., B. E., S.C. La Timp S.R.L., Asociaţia de Proprietari Teiuleanu şi Prefectul Judeţului Argeş, a lămurit dispozitivul deciziei civile nr.228/14.12.2009, în sensul obligării pârâţilor de a readuce subsolul blocului la starea anterioară, prin refacerea reţelei de termoficare şi apă pe vechile trasee, desfiinţarea vasului de toaletă şi a porţiunii de 6 mp. de gresie şi faianţă, refacerea ferestrelor de aerisire cu plasă (grile de aerisire), desfiinţarea a două uşi identificate de expert şi a mascării aflată de-a lungul zidului potrivit aceleiaşi expertize.

În motivare, s-a reţinut în fapt că, potrivit expertizei dispuse, asupra concluziilor căreia, părţile nu au avut obiecţiuni, lucrările necesare pentru aducerea spaţiului la

85

starea anterioară, sunt cele mai sus enumerate, sens în care a fost lămurit înţelesul şi întinderea hotărârii.

Împotriva deciziei, în termen, a formulat recurs petentul C. J. Argeş, criticând-o pentru greşita interpretare a obligaţiei în sensul că ea ar cuprinde pe cea de refacere a reţelei de termoficare şi apă pe vechile trasee, întrucât acestea nu obstrucţionează folosinţa normală a subsolului.

În plus, cele existente sunt corodate şi foarte vechi, aşa încât, dacă s-ar reînfiinţa vechile trasee, s-au folosi materiale noi, ceea ce depăşeşte obligaţia fixată de către instanţă.

Nu s-a ţinut cont de faptul că există liber acces în subsol, cheia fiind predată intimatei chiar în instanţă.

Nevoia refacerii reţelelor de termoficare nu mai subzistă, întrucât, între timp, întregul imobil a fost debranşat chiar la cererea proprietarilor, motiv pentru care, nu poate fi obligat petentul la debranşare sau la înlocuirea conductelor corodate, acestea fiind lucrări ce trebuie suportate, în măsura în care sunt oportune, de către toţi factorii cu acest drept.

Cât priveşte coloanele de apă rece, expertiza le-a identificat ca existente şi funcţionale, aşa încât, debranşarea a fost realizată la cererea reclamanţilor, neexistând vreo culpă ce ar putea atrage obligaţia petentei la rebranşare.

În opinia sa, singurele lucrări ce ar fi avut semnificaţia readucerii spaţiului la forma iniţială, o reprezentau desfiinţarea vasului de toaletă, a placajelor cu gresie şi faianţă, refacerea ferestrelor de aerisire şi desfiinţarea uşilor ca şi a mascărilor.

În continuare, se face vorbire despre modalitatea în care imobilul a fost trecut, din proprietatea privată, în cea publică a statului, cuprinsul proiectului de execuţie cu destinaţie specială a acestor spaţii şi alte chestiuni legate de fondul litigiului.

În final, se arată că, întrucât intimaţii au fost de acord să primească cheile în faţa instanţei de judecată şi au semnat fără să atace în vreun mod procesele verbale de predare-primire, aceştia ar fi fost de acord, în mod tacit, şi cu pretenţiile formulate.

La rândul lor, intimaţii B. V. şi B. E. critică soluţia tribunalului pentru greşita lăsare în sarcina lor a cheltuielilor necesitate de întocmirea expertizei în cauză, în condiţiile în care cererea a fost a petentului C. J. care, însă, a refuzat să

86

plătească proba, motiv pentru care, au avansat suma de 501,70 lei cu acest titlu, către expert.

Întrucât petentul a căzut în pretenţii, se impunea obligarea şi la celelalte cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Prin concluziile scrise formulate la dosar, intimaţii B.V. şi B.E. au solicitat respingerea recursului petentului ca nefondat şi inadmisibil, manifestându-şi opinia potrivit căreia dispozitivul hotărârii iniţiale era perfect lămurit.

Prin decizia nr. 968/05.03.2013, Curtea de apel Piteşti a admis recursul formulat de intimaţii B.V. şi B.E., împotriva deciziei nr.255/26 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.50/109/2009*; a modificat în parte decizia în sensul că a obligat pe petentul Consiliul Judeţean Argeş să plătească celor doi cheltuielile de judecată în sumă de 501,70 lei, reprezentând onorariu expert; a menţinut, în rest decizia; a respins recursul formulat de petentul C.J. Argeş, împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Acesta din urmă critică decizia pentru greşita stabilire a stării de fapt cât priveşte lucrările necesare sau admisibil a fi refăcute pentru ca imobilul să fie adus în starea la care instanţa s-a raportat atunci când a pronunţat hotărârea de fond.

Asupra acestei stări de fapt, însă, instanţa s-a pronunţat având în vedere expertiza pricinii, care a verificat lucrările ce ar face partea de imobil aptă de a fi folosită potrivit destinaţiei sale de subsol tehnic.

La discutarea concluziilor acestei lucrări, ca şi a răspunsurilor la obiecţiunile iniţial formulate, recurentul nu a formulat obiecţiuni aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 23.10.2012.

De altfel, nici prin motivele de recurs nu se învederează vreun motiv de nelegalitate, în sensul dispoziţiilor art.304 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa recursului fiind mărginită, în situaţia hotărârilor supuse căii de atac a apelului, la examinarea hotărârii, exclusiv prin prisma motivelor prevăzute la pct.1-9 ale acestui text.

Recurentul invocă, de altfel, chestiuni născute în urma acţiunii sale asupra imobilului în sensul că, împiedicată fiind libera folosinţă a acestei părţi constructive pentru

87

adversarii săi, prin fapta sa, s-a ajuns la situaţia debranşărilor de la reţelele ce traversau subsolul tehnic al clădirii, recurentul apreciind că cererea de debranşare a fost făcută din propria iniţiativă a locatarilor blocului.

Dată fiind durata judecăţii dosarului, este evident că nevoia de a se apela la alte forme de asigurare a utilităţilor zilnice era stringentă şi nu se poate aprecia că în cauză s-ar invoca vreo culpă proprie a persoanelor ce au fost lipsite de folosinţa spaţiului.

Cel mult, o culpă procesuală se poate observa în comportamentul părţilor care, cu prilejul judecăţii în fond, nu au solicitat să fie precizate în mod concret lucrările necesare aducerii imobilului la starea iniţială avute în vedere de instanţă la data pronunţării.

Această chestiune, însă, s-a putut remedia în prezenta cerere de lămurire a întinderii şi aplicării dispozitivului date.

Recurentul nu pretinde o depăşire a cadrului procesual iniţial şi nici orice altă chestiune legată de legalitatea soluţionării cererii, fiind nemulţumit exclusiv de obligaţiile fixate pe care apreciază că nu ar fi necesar să le mai execute faţă de evoluţia, în timp, a clădirii.

Or, instanţa lămuririi nu poate depăşi limitele pronunţării sale şi trebuie să ţină cont de cele constatate prin hotărârea pronunţată că se impune a fi fixat ca obligaţie în sarcina părţilor, eventuale alte incidente survenite acestui moment neputând fi rezolvate pe calea aleasă de către petentă.

În aceste condiţii, nefiind întrunită niciuna dintre criticile permise de art.304 Cod procedură civilă, potrivit art.317 Cod procedură civilă, recursul petentului urmează a fi respins ca nefondat.

Asupra recursului intimaţilor B., Curtea a reţinut că pretenţiile acestora sunt, parţial, fondate.

Potrivit art.2813 alin.2 Cod procedură civilă, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legale de îndreptarea, lămurirea sau îndreptarea hotărârii.

Recurenţii-intimaţi au ales să-şi asigure apărarea calificată în această cale de atac, angajând un apărător, însă potrivit legii, o astfel de cheltuială nu poate fi pusă în sarcina petentului faţă de textul citat.

Cât priveşte însă nevoia executării unei lucrări de expertiză, urmează a se observa că petentul este parte căzută

88

în pretenţii în instanţa de fond şi întinderea obligaţiei sale nu ar fi fost lămurită de către aceasta, aşa încât, a fost nevoie de o lucrare de expertiză.

Această lucrare de expertiză ar fi trebuit făcută încă în acea fază a probatoriului şi urmare a căderii în pretenţii, petentul ar fi suportat costurile.

Ca atare, aceste costuri nu pot fi lăsate în seama intimaţilor, ce sunt părţi ce au triumfat în cererea lor de obligare la aducerea spaţiului în care el se afla la un moment dat.

De aceea, este greşită soluţia instanţei lămuririi de a lăsa aceste costuri în sarcina intimaţilor, cu atât mai mult cu cât ei nu puteau fi obligaţi la suportarea cheltuielilor necesare lămuririi.

Soluţia este, deci, sub acest aspect, dată cu greşita aplicare a legii.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost admis şi decizia modificată în parte, în sensul obligării petentului la plata cheltuielilor de judecată de 501,70 lei, reprezentând onorariu pentru expert.

14. Preluarea drepturilor salariale în contractele colective de muncă viitoare, fără nicio negociere, dacă au un nivel mai ridicat, fiind considerate drepturi câştigate.

Drepturile consacrate într-un contract trebuie considerate ca drepturi câştigate la negocierea viitorului contract, fiindcă ar trebui să existe un proces evolutiv de creştere a salariilor de la an la an ca o consecinţă a unor rezultate economice superioare.

Procesul evolutiv al salariilor ar fi afectat de rezultatele economice negative, în sensul că drepturile salariale nu mai pot fi negociate la un nivel ridicat şi nici păstrate potrivit negocierii anterioare, teoria „drepturilor câştigate” nemaiputând fi aplicată.

(Decizia civilă nr. 1048/11.03.2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 15.06.2011, sub nr.2992/109/2011, reclamantul O. V., împreună cu alţi reclamanţi a chemat în judecată SC OMV Petrom SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta să-i plătească diferenţele salariale,

89

rezultând din aplicarea dispoziţiilor art.128 – 129 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2008 şi art.89 – 90 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009 – 2011, actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată la această sumă.

În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâta a calculat în mod greşit salariul reclamanţilor, aceştia primind sume mai mici decât cele prevăzute în contractele de muncă aplicabile.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.852/21.05.2012 a respins acţiunea, iar pentru a pronunţa o astfel de soluţie a reţinut în esenţă că reclamanţilor, salariaţi ai societăţii – pârâte, le-a fost prevăzut dreptul la plata salariului calculat în raport de dispoziţiile art.128 alin.5 din Contractul Colectiv de Muncă, în sensul aplicării coeficienţilor corespunzători pe niveluri şi funcţii, potrivit anexei nr.3 bis la valoarea de referinţă de 670 lei.

De asemenea, s-a prevăzut prin acelaşi act că începând cu data de 01.02.2008, salariul minim de bază la nivel Petrom este de 700 lei.

Reclamanţii au solicitat să le fie aplicaţi coeficienţii corespunzători pe niveluri şi funcţii nu la valoarea de referinţă, ci la salariul minim, confundând cele două noţiuni, deşi dispoziţiile contractului sunt neîndoielnice.

Probele administrate în cauză au confirmat că pârâta a calculat drepturile salariale, potrivit cu dispoziţiile din contractele colective de muncă invocate de către reclamanţi. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat în termen legal recurs, din motivarea succintă a acestuia desprinzându-se următoarele critici:

- Faţă de disp.art.128 alin.5 lit.d, din C.C.M. pe unitate, pe anul 2008 şi cele ale art.89 alin.5 din acelaşi contract pe anul 2009, instanţa trebuia să constate că formula corectă de calcul a salariului tarifar în baza căruia se calculează drepturile salariale este următoarea: salariul minim pe unitate x cu coeficientul de salarizare ce cuprinde atât indicele de grilă stipulat în contractul colectiv cât şi alte drepturi salariale cuprinse în salariul tarifar.

- În mod greşit instanţa de fond a reţinut că, prin înscrisurile de la filele 62-424 ce reprezintă tabelele cu salariile

90

reclamanţilor rezultate în urma negocierii, s-a făcut dovada plăţii către reclamanţi a salariului corect calculat.

Pentru o mai bună administrare a justiţiei, având în vedere numărul foarte mare de reclamanţi, raporturile de muncă distincte, precum şi condiţiile diferite faţă de care trebuie calculate drepturile salariale, la termenul de judecată din 14.01.2013, s-a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată pentru fiecare reclamant, înregistrându-se cererea sub nr.310/46/2013.

Prin decizia nr.1048/11.03.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul O. V., împotriva sentinţei civile nr.852 din 21 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr.2992/109/2011, intimată fiind pârâta S.C. OMV PETROM S.A. Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din acţiunea introductivă, precum şi din motivarea recursului, reclamantul susţine că, la stabilirea salariului nu i s-au aplicat corect prevederile contractului colectiv de muncă începând cu anul 2008, în sensul că trebuia să i se aplice coeficienţii de salarizare salariului de bază minim – potrivit nivelului şi funcţiei -, ci nu valorii de referinţă, angajatorul aplicând greşit prevederile art.128 şi 129 din CCM Petrom pe anul 2008.

Totodată s-a acreditat ideea încălcării de către angajator, cu prilejul stabilirii salariului pe anul 2008, a drepturilor câştigate de către reclamant, teoria drepturilor câştigate fiind invocată ca argument ce ar justifica o majorare anuală a salariului.

Dar, potrivit disp.art.128 alin.5 lit.c din CCM Petrom pe 2008, pentru anul 2008, salariile de bază minime se calculează prin aplicarea coeficienţilor corespunzători pe niveluri şi funcţii conform Anexei 3 Bis, adică aplicaţi la valoarea de 670 lei.

Art.129 din acelaşi contract reglementează aplicarea coeficienţilor minimi la valoarea de referinţă menţionată, rezultând salariile de bază minime - pe niveluri şi funcţii - cu inserarea clauzei că nu se aplică cumulativ aceşti coeficienţi cu cei din Anexa 3 Bis.

91

Pentru anul 2009, art.89 alin.5 din CCM Petrom prevede că salariul minim la nivel de unitate este de 715 lei şi reprezintă echivalentul coeficientului 1,00 din Anexa 3 Bis.

Din coroborarea acestor norme rezultă că salariile de bază minime se calculează prin aplicarea coeficienţilor corespunzători pe niveluri şi funcţii aplicaţi la valoarea de 670 lei şi nu la valoarea salariului minim pe unitate, cum greşit susţine recurentul, interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă menţionate mai sus făcându-se în mod corect de către intimata SC OMV Petrom.

Valoarea de referinţă de 670 lei nu coincide cu valoarea salariului minim pe unitate, acesta fiind de 700 lei, începând cu data de 01 februarie 2008, potrivit clauzei cuprinse în art.128 alin.5 lit.d.

Pentru anul 2009, salariul de bază minim la nivel de unitate s-a convenit de către părţile contractante ale CCM, să fie de 715 lei şi este echivalentul coeficientului 1,00 din Anexa 3 Bis.

Din înscrisurile depuse la dosar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că recurentul are salariul individual de bază peste minimul stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă.

De altfel, majorarea limitelor salariale prin CCM nu presupune automat majorarea tuturor salariilor individuale ale angajaţilor, ci numai acelor ce se situau sub nivelul minim stabilit prin CCM. Tocmai pentru a beneficia de o efectivă majorare a salariilor, părţile contractante au convenit prin art.86 alin.3 din CCM pe 2009 creşterea tuturor salariilor individuale.

Nu s-ar putea susţine nici că prin modalitatea în care a fost salarizat recurentul s-ar fi nesocotit teoria drepturilor câştigate, potrivit căreia drepturile consacrate într-un contract trebuie considerate ca drepturi câştigate la negocierea viitorului contract sau la negocierea clauzelor executate; în practică, ca regulă generală, potrivit acestei teorii este un proces evolutiv de creştere a salariilor de la an la an ca o consecinţă a unor rezultate economice constant superioare.

Atunci când însă rezultate economice financiare scad, drepturile salariale nu mai pot creşte, uneori nici măcar nu mai pot fi menţinute faţă de CCM anterior, potrivit cu care convenţiile legal făcute trebuie respectate însă, numai atâta timp cât situaţia juridică rămâne neschimbată. Aşadar, nu se

92

poate pornii de la teoria drepturilor câştigate în materia CCM dacă s-ar schimba condiţia economico-financiară în sens negativ.

În speţă, recurentul nu susţine că i s-ar fi diminuat salariul ci, evidenţiază lipsa unei creşteri substanţiale a acestuia de la an la an, ca urmare a aplicării necorespunzătoare a prevederilor CCM.

Potrivit însă înscrierilor din carnetul de muncă al recurentului, rezultă că, nu numai că nu s-a înregistrat o diminuare începând cu anul 2008 a salariului acestuia, ci dimpotrivă salariul a crescut în fiecare an începând cu anul 2008.

Rezultă, aşadar, contrar susţinerilor recurentului că normele cuprinse în clauzele CCM referitoare la salarizare au fost aplicate într-o interpretare corectă de către angajator, astfel că executarea contractului s-a făcut întocmai cu negocierea, susţinerea recurentului de a i se aplica normele din contract dintr-o altă interpretare fiind neîntemeiată.

În consecinţă, pentru argumentele de mai sus, Curtea a respins recursul ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă.

15. Calculul indemnizaţiei de concediu în raport şi de alte venituri decât salariul de bază şi sporurile cu caracter permanent.

Art. 150 Codul muncii

Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent prevăzute în contractul individual de muncă potrivit art.150 Codul muncii.

Legiuitorul a stabilit o prevedere minimală privind indemnizaţia de concediu, părţile având dreptul să negocieze în contractul colectiv de muncă un cuantum mult mai mare, fiind incluse şi alte venituri decât salariul, respectiv sporurile cu caracter permanent obţinute în cele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul de odihnă.

(Decizia civilă nr.982/05.03.2013)

93

Constată că, prin acţiunea înregistrată sub nr.6713/62/2011, pe rolul Tribunalului Braşov, disjunsă şi declinată în favoarea Tribunalului Argeş, reclamantul Sindicatul Naţional Cartea Funciara, în numele şi pentru membrii de sindicat D.R., P. S. E., B.M., B.C.I., şi alţii, a chemat în judecată pe pârâţii O.C.P.I. Argeş, A.N.C.P.I şi M.A.I., solicitând să fie obligaţi pârâţii să le plătească: sporul de confidenţialitate şi sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare pentru perioada 12.08.2009-31.12.2009; prima de vacanţă aferentă concediului de odihnă pe 2010; suma de 250 lei/copil, reprezentând cadou de Paşte pentru anul 2010; indemnizaţia de concediu de odihnă pe anul 2008, calculată în raport de toate veniturile obţinute în ultimele trei luni anterioare celei în care a fost efectuat concediul, toate aceste sume urmând a fi indexate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Reclamantul a arătat că părţile contractului colectiv de muncă au fost de acord cu suspendarea acordării sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare pentru perioada 12.08.2009-31.12.2009, însă după încetarea suspendării, aceste drepturi trebuie acordate inclusiv pentru această perioadă. De asemenea, pârâtul a încălcat prevederile C.C.M şi nu a acordat prima de vacanţă şi cadoul de Paşte, deşi reclamanţilor, potrivit art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, li se aplică C.C.M. în vigoare la data adoptării actului normativ. În fine, tot potrivit C.C.M., angajatorul trebuia să calculeze în anul 2008 indemnizaţia de concediu prin luarea în calcul a tuturor veniturilor obţinute în ultimele trei luni anterioare, nu numai a celor cu caracter permanent.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul M.A.I. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Sindicatului, faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.62/2011, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că nu este angajatorul reclamanţilor.

Prin cererea depusă la dosar la 20.12.2011, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a M.D.R.T., în baza art.1 din O.U.G. nr.81/2011, potrivit cărora A.N.C.P.I. a trecut în subordinea acestui minister.

Pârâta A.N.C.P.I., prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că angajatorul reclamanţilor este O.C.P.I. Argeş. Pe fondul cauzei

94

a solicitat respingerea acţiunii, arătând că prevederile C.C.M. invocate de reclamanţi nu mai sunt aplicabile, fie pentru că au fost suspendate, fie pentru că au fost modificate de dispoziţiile Legii nr.330/2009 şi ale O.U.G. nr.1/2011, care impun limitarea cheltuielilor de personal la sumele aprobate. De asemenea, indemnizaţia de concediu pentru anul 2008 a fost acordată cu respectarea art.145 din Codul muncii.

Pârâtul O.C.P.I. Argeş a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că este numai ordonator terţiar de credite. Totodată, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că prin actul adiţional nr.2/2009 părţile C.C.M. au decis suspendarea acordării sporurilor solicitate în cauză, iar prima de vacanţă nu s-a mai cuvenit după data de 9.04.2010, când a expirat C.C.M. De asemenea, ordonatorul principal de credite nu a prevăzut nicio sumă în buget pentru prima de Paşte pe 2010, în timp ce indemnizaţia de concediu pentru anul 2008 a fost calculată cu respectarea prevederilor C.C.M. şi ale Codului muncii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11.06.2012, instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive de la M.A.I. şi de la M.D.R.T. către Guvernul României-prin Secretariatul General al Guvernului.

Acest pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii sale juridice, având în vedere că nu are personalitate juridică, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că nu a fost parte în contractele colective de muncă invocate de reclamanţi. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că salarizarea reclamanţilor s-a făcut în baza Legii nr.330/2009 şi a O.U.G. nr.1/2010, în limitele bugetului aprobat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.10.2012, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

Prin sentinţa civilă nr.5630/29 octombrie 2012 a fost respinsă acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt salariaţi ai O.C.P.I. Argeş, potrivit adeverinţei eliberate de angajator.

Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul A.N.C.P.I. pentru anii 2009-2010 s-a prevăzut pentru salariaţi acordarea unui spor de confidenţialitate şi a unui spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, însă prin actul adiţional

95

la acest contract, nr.2/4.08.2009, în vigoare de la data înregistrării, respectiv 12.08.2009, s-a convenit suspendarea acordării celor două sporuri până la data de 31.12.2009.

Tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt în eroare cu privire la noţiunea de suspendare, pe care o confundă cu aceea de amânare a plăţii.

Suspendarea presupune încetarea efectelor juridice ale clauzelor contractuale pe perioada convenită, fără a exista posibilitatea recuperării drepturilor, întrucât nu mai există temeiul acestora, având în vedere că actul juridic nu şi-a produs efectele.

De asemenea, instanţa a considerat că acordul părţilor C.C.M. de a suspenda plata acestor sporuri nu este lovită de nulitate, potrivit art.40 din C.C.M., întrucât reclamanţii nu au renunţat la drepturi prevăzute de lege, ci stabilite prin contractul colectiv de muncă.

S-a mai reţinut că prin acelaşi C.C.M., în vigoare până la data de 10.04.2010, a fost reglementat dreptul salariaţilor A.N.C.P.I. la o primă de vacanţă, ce se achită cu cel puţin 5 zile înainte de plecarea în concediu (art.79), precum şi dreptul la un cadou de Paşte, în cuantum de 250 lei pentru fiecare copil al salariatului de până la 18 ani (anexa 2 lit.D pct.1).

Pe parcursul derulării contractului, însă, a intrat în vigoare Legea nr.329/2009, care a dispus reorganizarea A.N.C.P.I. din instituţie finanţată exclusiv din venituri proprii în instituţie finanţată exclusiv de la bugetul de stat, iar potrivit art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.329/2009, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Faţă de conţinutul acestui text, este fără echivoc faptul că nu a mai fost posibilă prelungirea tacită a C.C.M. încheiat la nivelul A.N.C.P.I., acesta producându-şi efectele numai până la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat.

96

De asemenea, art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, deşi a păstrat în vigoare C.C.M., a limitat aplicarea prevederilor acestuia la cheltuielile de personal aprobate.

Totodată, întrucât salariaţii A.N.C.P.I. au fost transformaţi în personal plătit din fonduri publice, acestora li s-au aplicat şi dispoziţiile art.30 alin.7 raportat la art.24 din Legea nr.330/2009, potrivit cărora în anul 2010 nu se acordă premii lunare.

Pe de altă parte, din adresa nr.427083/10.03.2010 a A.N.C.P.I., instanţa a reţinut că angajatorului reclamanţilor nu i s-au aprobat cheltuieli de personal pentru prime în anul 2010.

În aceste condiţii, a apreciat instanţa, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la plata primei de vacanţă sau a cadoului de Paşte în anul 2010.

În fine, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată şi susţinerea reclamanţilor privind greşita calculare a indemnizaţiei de concediu în cursul anului 2008.

Astfel, potrivit art.81 alin.2 din C.C.M. încheiat pentru anul 2008 la nivel de unitate, indemnizaţia de concediu reprezintă media zilnică a veniturilor obţinute în ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu, iar alin.3 dispune că aceasta nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.

Aplicând acest articol, angajatorul a achitat indemnizaţia de concediu luând în calcul numai sporurile cu caracter permanent, iar nu toate veniturile impozabile ale salariatului.

A considerat instanţa că articolul invocat nu este clar sub aspectul veniturilor care se iau în calcul, ceea ce a condus la interpretarea diferită a clauzei contractuale de către părţi, or, în caz de dubiu, clauza se interpretează în favoarea celui care se obligă, deci a angajatorului, cu respectarea, însă, a drepturilor minimale ale salariaţilor prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

În situaţia reclamanţilor, singurul contract încheiat la nivel superior a fost cel la nivel naţional, valabil pentru anii 2007-2010, care, însă, are o prevedere identică cu cea din contractul în discuţie, nefiind deci în măsură a fi aplicat.

În schimb, art.145 din Codul muncii, în forma în vigoare din 28.07.2007, prevede că indemnizaţia de concediu

97

de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale constând în salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.

Aşadar, angajatorul a acordat indemnizaţia de concediu cu respectarea drepturilor minimale prevăzute de Codul muncii.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă.

În termen legal, reclamantul Sindicatul Naţional Cartea Funciară a formulat recurs împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi 10 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit tribunalul nu a acordat sporul de confidenţialitate, deşi acesta a fost doar suspendat pe perioada 12.08.-31.02.2009, ceea ce nu poate echivala cu stingerea dreptului. De altfel, o clauză de renunţare la acest spor ar fi lovită de nulitate absolută, în raport de dispoziţiile art.40 teza finală din C.C.M. nr.1731/2009, conform cărora este lovită de nulitate orice negociere prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi.

2. Greşită este şi soluţia de respingere a plăţii primei de vacanţă pe anul 2010.

Susţine recurentul că C.C.M. nr.1731 nu a fost denunţat de părţi, ceea ce înseamnă că valabilitatea lui s-a prelungit de drept, situaţie confirmată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Bihor şi Tribunalul Sălaj, hotărâri pe care Tribunalul Argeş nu trebuia să le ignore, în condiţiile în care recurentul este parte în respectivul contract colectiv de muncă.

În plus, conform art.48 alin.2 din Legea nr.330/2009, dispoziţiile din actele normative referitoare la acordarea primei de vacanţă rămân în vigoare, or contractele colective de muncă au fost ridicate la rang de lege de dispoziţiile art.236 alin.4 din Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor.

98

3. Reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata primei de Paşte pentru anul 2010, potrivit art.106 şi Anexa nr.II, lit.D pct.1 din C.C.M. nr.1731/2009.

Susţine recurentul că nealocarea banilor nu echivalează cu lipsa disponibilităţilor, ca atare faptul că M.A.I., în calitate de ordonator principal de credite, nu a alocat pentru A.N.C.P.I. sumele necesare plăţii acestui drept nu duce la concluzia că nu există o bază legală pentru plata acesteia.

Inexistenţa disponibilităţilor financiare pentru plata cadoului pentru copii cu ocazia sărbătorii Paştelui este irelevantă pentru recunoaşterea dreptului dedus judecăţii, iar acest raţionament ar putea duce la situaţia în care nici salariul de încadrare să nu mai fie plătit, dacă nu există fonduri.

Apreciază recurentul că angajatorul şi-a încălcat obligaţia reglementată de art.40 alin.2 rap. la art.243 şi art.155 din Codul muncii şi de art.30 din Legea nr.130/1996, aceea de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil.

Totodată, este greşită concluzia tribunalului că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.330/2009, conform cărora în anul 2010 nu se acordă sume cu destinaţia de premii. Astfel, la data naşterii acestui drept, angajaţii A.N.C.P.I. nu erau salarizaţi în baza acestei legi, neregăsindu-se în anexele sale, ci în baza C.C.M. nr.1731/2009.

O.U.G. nr.1/2010 nu a limitat drepturile salariale acordate în baza contractelor colective de muncă, ci a menţionat expres că, acolo unde există contracte colective în vigoare, salarizarea personalului se face în baza acestor contracte până la data la care acestea îşi încetează aplicabilitatea.

De altfel, angajaţii O.C.P.I. au fost reîncadraţi, conform O.U.G. nr.1/2010 şi Legii nr.330/2009, începând cu data de 10.04.2010, ceea ce înseamnă că pentru perioada anterioară acestei date nu se pot aplica dispoziţiile art.30 alin.7 rap. la art.24 din Legea nr.330/2010, acest ultim articol referindu-se la premii lunare în limita a 2% din cheltuielile cu salariile şi, ca atare, neputând fi extins asupra altor categorii de premii.

4. În mod greşit tribunalul a respins ultimul capăt de cerere privind recalcularea indemnizaţiei de C.O. pentru anul 2008, cu toate că art.81 alin.2 în C.C.M. nr.2151/2008 prevede că această indemnizaţie reprezintă media zilnică a veniturilor

99

obţinute în ultimele 3 luni, fără a limita aceste venituri la salariul de bază şi sporurile cu caracter permanent.

De altfel, chiar A.N.C.P.I. a emis în anul 2008 o adresă în care a arătat că trebuie avute în vedere şi alte drepturi salariale, care nu au caracter permanent, recomandând recalcularea indemnizaţiilor, lucru care s-a şi întâmplat în anumite oficii teritoriale din ţară.

Prin întâmpinările formulate, pârâtele A.N.C.P.I. şi O.C.P.I. Argeş au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr. 982/05.03.2013, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de reclamantul Sindicatul Naţional Cartea Funciară, în numele şi pentru membrii de sindicat, împotriva sentinţei civile nr.5630 din 29 octombrie 2012, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr.6713/60/2011, intimaţi fiind pârâţii OCPI Argeş, ANCPI şi Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului; a modificat în parte sentinţa, în sensul că admite în parte acţiunea şi obligă pe pârâtul OCPI Argeş să plătească reclamanţilor următoarele drepturi salariale: sporul de confidenţialitate pe perioada 12.08.2009-31.12.2009, prima de Paşte pe anul 2010 şi diferenţele de indemnizaţie de concediu de odihnă pe anul 2008, rezultând din raportarea la toate veniturile obţinute în ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, toate aceste sume urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie; a menţinut în rest sentinţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs este fondat.Conform art.100 alin.2 şi anexa 2 lit.C pct.5 din

contractul colectiv de muncă nr.1731/2009 (f.42 şi 47 dosar fond) toţi salariaţii A.N.C.P.I. beneficiază de un spor de confidenţialitate de 5%.

Prin actul adiţional nr.3597/12.08.2009 s-a prevăzut în art.3 (f.192 dosar fond), că acordarea sporului de confidenţialitate se suspendă până la data de 31.12.2009.

Curtea constată că, potrivit art.37 din Codul muncii, drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă. Art.38 din Codul muncii prevede că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege şi că orice tranzacţie prin care se urmăreşte aceasta

100

este lovită de nulitate, iar Curtea Constituţională a reţinut (deciziile nr.494/2004, 322/2005 şi 356/2005) că interdicţia de a renunţa la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor este o măsură de protecţie a acestora din urmă, menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă.

Interdicţia de renunţare are în vedere nu numai drepturile stabilite prin lege, dar şi pe cele stabilite prin negocieri colective garantate legal sau prin negociere individuală recunoscută legal. Drepturile dobândite prin negocieri colective se clasează, sub aspectul regimului juridic, pe aceeaşi treaptă cu cele stabilite prin acte normative.

Dispoziţiile art.37 şi 38 din Codul muncii au fost preluate în art.40 din C.C.M. nr.1731/2009.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamanţii nu puteau legal să renunţe la aceste drept salarial, astfel că li se cuvine sporul de confidenţialitate pe perioada 12.08.2009-31.12.2009.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.Prima de vacanţă a fost prevăzută în art.79 din

C.C.M. nr.1731/2009 (f.41 dosar fond), potrivit căruia prima se acordă, potrivit prevederilor legale în vigoare şi în limitele bugetelor aprobate, la nivelul unui salariu de bază, plata făcându-se integral la plecarea în C.O. pentru o fracţiune de cel puţin 15 zile.

Conform art.6 alin.1 din C.C.M. nr.1731/10.04.2009, contractul se încheie pe o perioadă de 1 an, începând cu data înregistrării sale, ceea ce înseamnă că s-a încheiat pe perioada 10.04.2009-09.04.2010.

Art.6 alin.2 a prevăzut că dacă nici una dintre părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.

În fine, potrivit art.6 alin.3 lit.c, încetarea contractului operează la data la care printr-un act normativ sunt modificate coordonatele esenţiale (cu precădere referitoare la statutul şi regimul juridic al agenţiei) ce guvernează activitatea şi funcţionarea acesteia la data semnării prezentului contract.

În speţă, a fost adoptată Legea nr.329/2009, prin

101

care anumite instituţii şi autorităţi publice au fost supuse reorganizării.

Una dintre instituţiile publice care şi-a schimbat regimul de finanţare, din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, prin bugetul MAI, a fost ANCPI, din a cărei structură au făcut parte şi reclamanţii, angajaţi ai OCPI Argeş, agenţia fiind menţionată în anexa I pct.42 din lege.

Actul normativ care a reglementat reîncadrarea în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora pentru anul 2010 a fost O.U.G. nr.1/2010.

Potrivit art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, (...), din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

În raport de toate acest dispoziţii legale, Curtea apreciază că în speţă C.C.M. nr.1731/10.04.2009 şi-a încetat valabilitatea la 09.04.2010, fără a i se prelungi valabilitatea după această dată, ca urmare a nedenunţării de către părţi. O atare nedenunţare nu mai trebuia făcută, în condiţiile în care au fost adoptate cele două acte normative arătat mai sus.

Aşadar, salarizarea personalului O.C.P.I. Argeş în baza contractului colectiv de muncă nr.1731/10.04.2009 s-a făcut numai până la data de 09.04.2010.

Conform art.1 alin.3 din O.U.G. nr.1/2010, după împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă, personalul menţionat la alin.1 va fi reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine sau în finanţare, după caz.

În speţă, reclamanţii au şi fost reîncadraţi începând cu data de 10.04.2010, aşa cum se arată în recurs.

102

Având în vedere dispoziţiile legale exprese referitoare la condiţiile de aplicare a contractelor colective de muncă legal încheiate la data intrării în vigoare a acestor acte normative, Curtea apreciază că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art.48 alin.2 din Legea nr.330/2009, potrivit cărora prevederile din actele normative referitoare la detaşare, delegare şi mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanţă, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea şi locuinţa rămân în vigoare, textul de lege referindu-se la acele drepturi reglementate prin actele normative, nu şi prin contractele colective de muncă pentru care au existat prevederi exprese.

În fine, Curtea a apreciat că hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe, prin care s-a apreciat că valabilitatea contractului colectiv de muncă nr.1731/2009 a fost prelungită, nu au putere de lucru judecat, de vreme ce salariaţii din prezentul dosar nu au fost părţi în hotărârea respectivă, sindicatul nefiind decât un reprezentant al salariaţilor. Aşadar, nu există identitate de părţi.

Al treilea motiv de recurs este fondatPrima de Paşte a fost reglementată în art.106 şi

anexa 2 lit.D.1 din C.C.M. nr.1731/2009 (f.42 şi 48), cuantumul fiind de 250 lei pentru fiecare copil.

Tribunalul a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că, potrivit art.30 alin.7 rap. la art.24 din Legea nr.330/2009, în anul 2010 nu se acordă premii lunare şi că art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 a limitat aplicarea prevederilor C.C.M. la cheltuielile de personal aprobate, or din adresa nr.427083/10.03.2010 a A.N.C.P.I. (f. 58 dosar fond) rezultă că O.C.P.I. Argeş nu a avut aprobate cheltuieli de personal pentru prime pe anul 2010.

Curtea a apreciat că această soluţie este greşită.Astfel, art.30 alin.7 din Legea nr.330/2009 prevede

că dispoziţiile art.24 nu se aplică în anul 2010. Conform art.24 ordonatorii de credite pot acorda

premii lunare în limita a 2% din cheltuielile cu salariile aferente personalului prevăzut în statul de funcţii, cu încadrare în fondurile aprobate prin buget; premiile se pot acorda în cursul anului salariaţilor care au realizat sau au participat direct la obţinerea unor rezultate deosebite în activitatea instituţiei.

103

Rezultă, deci, că art.24 reglementează situaţia premiului lunar de 2%, ia nu a primei de Paşte, astfel că aplicarea acestui text de lege de către tribunal este greşită.

Constatând că prima de Paşte a fost prevăzută în C.C.M., valabil până la 10.04.2010, aşa cum s-a arătat în analizarea celui de-al doilea motiv de recurs, şi că în anul 2010, sărbătoarea Paştelui a fost în data de 04.04.2010, Curtea a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata acestei prime.

În fine, s-a constatat că prima de Paşte a fost reglementată în capitolul intitulat „Salarizare şi alte drepturi băneşti”, respectiv în secţiunea 1 – drepturile salariale, în timp ce secţiunea 2, intitulată, „protecţia socială” este reglementată separat şi cuprinde alte categorii de drepturi: ajutoare pentru intervenţii chirurgicale, ajutor de deces etc.

Fiind, aşadar, un drept salarial, dreptul de a-l solicita se prescrie în termenul de 3 ani reglementat de art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii.

În fine, angajatorul a susţinut că nu i s-au acordat sume pentru cheltuieli de personal pentru prime în anul 2010, aspect ce reiese din adresa de la fila 58 a dosarului de fond.

Curtea a apreciat că aspectele legate de lipsa resurselor financiare nu o exonerează pe pârâtă de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractele colective de muncă, cu atât mai mult cu cât negocierea dreptului salariaţilor nu a fost condiţionată de eventuale dificultăţi financiare ale angajatorului apărute în derularea raporturilor de muncă.

Al patrulea motiv de recurs este fondat.Conform art.81 alin. 2 din C.C.M.

nr.2151/10.04.2008 (f.93 dosar fond), indemnizaţia de concediu reprezintă media zilnică a veniturilor obţinute în ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.

Se observă, în primul rând, că textul foloseşte termenul „venituri”, fără a limita aceste venituri numai la sporurile cu caracter permanent, astfel că este greşită interpretarea textului de lege în sensul că indemnizaţia trebuie calculată nu în raport de toate veniturile salariatului, ci prin raportare doar la sporurile cu caracter permanent.

În mod greşit tribunalul a apreciat că această clauză contractuală este neclară, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, ea a fost formulată în mod neechivoc, astfel că nu era

104

nevoie ca tribunalul să aplice regula de interpretare conform căreia în caz de dubiu clauza trebuie interpretată în favoarea debitorului.

Pe de altă parte, art.145 din Codul muncii, la care face referire instanţa de fond, are în vedere un cuantum minim al indemnizaţiei de concediu, care, potrivit alin.1, nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent.

Este vorba despre o prevedere minimală şi nimic nu împiedică părţile să prevadă prin clauzele contractului colectiv de muncă un cuantum mai mare al indemnizaţiei de concediu de odihnă, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că în mod greşit angajatorul a calculat pentru reclamanţi indemnizaţia de concediu de odihnă numai în raport de salariul de bază şi de sporurile cu caracter permanent, cu excluderea celorlalte venituri obţinute în cele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, încălcând în acest fel dispoziţiile obligatorii ale contractului colectiv de muncă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul rt.278 din Codul muncii şi art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi îl va obliga pe pârâtul OCPI Argeş să plătească reclamanţilor următoarele drepturi salariale: sporul de confidenţialitate pe perioada 12.08.2009-31.12.2009, prima de Paşte pe anul 2010 şi diferenţele de indemnizaţie de concediu de odihnă pe anul 2008, rezultând din raportarea la toate veniturile obţinute în ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul.

Toate aceste sume vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, în raport de dispoziţiile art.161 alin.4 din Codul muncii (în forma în vigoare la data naşterii drepturilor). A fost menţinută în rest sentinţa.

105

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

CONTENCIOS

1. Aplicarea principiului autorităţii de lucru judecat în situaţia soluţionării a două cauze având acelaşi capăt principal de cerere.

Art.166 Cod procedură civilăArt. 1201 Cod civil

Art. 5 alin.3 din Legea nr.50/1991În decizia nr. 28/A-C/4 mai 2011, Curtea de Apel a

106

reţinut că demolarea acoperişului se face exclusiv în interesul reclamantei care aduce modificări importante construcţiei (supraetajare), de natură să încarce clădirea şi să îi schimbe şi aspectul exterior, astfel că pârâtele evaluând schimbările prin prisma interesului lor propriu pot să le refuze fără a fi acuzate că săvârşesc un abuz. Abuzul ar putea fi invocat în situaţia în care ar încălca dreptul de proprietate exclusiv al reclamantei ori în situaţia în care pârâtele s-ar opune nejustificat luării unor măsuri de conservare imobilului, utile tuturor proprietarilor pentru exercitarea normală a dreptului lor asupra părţilor comune şi chiar asupra părţilor individuale

Se mai reţine că, dacă potrivit Normelor metodologice ale Legii nr.50/1991, acordul vecinilor este necesar potrivit pct. 2.5.6. din conţinutul cadru al documentaţiei, atunci când se efectuează lucrări în condiţiile art.27 alin.1 din Normele metodologice, a fortiori dacă asemenea lucrări se efectuează asupra spaţiului aflat în proprietate comună, forţată şi perpetuă, acordul coproprietarilor este necesar.

În acest context, în mod legal autoritatea pârâtă a impus obţinerea acordului celorlalţi coproprietari, în condiţiile art. 5 alin.3 din Legea nr.50/1991, avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism fiind parte integrantă din autorizaţia de construire.

Chiar dacă sub aspectul cererii de despăgubiri nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, aceasta nefiind formulată anterior, curtea constată că acestea reprezintă un capăt accesoriu şi determinat de capătul principal de cerere, faţă de care efectul autorităţii de lucru judecat se produce.

Cauza acţiunii este aceeaşi cu privire la capătul de cerere prin care se solicită emiterea autorizaţiei de construire, fiind distinctă numai în ce priveşte despăgubirile solicitate în prezentul demers judiciar, rezultate din atitudinea autorităţii pârâte.

Ca atare, reţinând autoritatea de lucru judecat a soluţiei pronunţată irevocabil în dosarul nr.2669/90/2009, pentru primul capăt, cererile accesorii privind acordarea daunelor materiale şi morale se impun a fi respinse ca nefondate.

107

(Decizia nr. 43/R-CONT/11 Ianuarie 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secţia a II a civilă la nr.1825/90/2011 reclamanta SC V. SRL, a chemat în judecată pe pârâţii Oraşul Băile Olanesti prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la emiterea autorizaţiei de construire pentru unitatea 104, str. B., oraş Băile Olăneşti – demolare acoperiş şi supraetajare, precum şi obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere de la data de hotărârii judecătoreşti şi la plata despăgubirii în cuantum de 100.000 lei pentru daunele morale şi materiale pricinuite prin refuzul.

În motivarea acţiuni reclamanta a arătat că prin cererea pentru emiterea autorizaţiei de construire a solicitat pârâţilor emiterea autorizaţiei de construire în vederea executării lucrărilor de demolare acoperiş şi supraetajare la unitatea 104 situată în Băile Olăneşti, str.B., proprietatea exclusivă a reclamantei, unitate ce reprezintă etajul 2 al imobilului situat la aceeaşi adresă, în care etajul 1 este unitatea 97 tot proprietatea exclusivă a reclamantei.

Reclamanta a depus toată documentaţia necesară inclusiv acordul notarial al proprietarului unităţii nr.97 în calitatea sa de unic vecin al unităţii nr. 104 pentru care a solicitat autorizaţie de construire. Deşi certificatul de urbanism a fost eliberat pentru executarea de lucrări de construire atât la etajul 2 cât şi la etajul 1 şi parter, a solicitat autorizaţie numai pentru unitatea 104 respectiv pentru etajul 2 al clădirii ce îi aparţine în exclusivitate, ce nu are coproprietari şi are ca singur vecin etajul 1 (unitatea 97) ce constituie tot proprietatea exclusivă a sa, astfel încât apare ca nelegală şi abuzivă solicitarea pârâţilor de a prezenta acordul notarial al coproprietarilor, fără a preciza care sunt aceştia.

Totodată, deşi a făcut numeroase demersuri şi a revenit de mai multe ori cu cereri şi cu completări ale documentaţiei, pârâţii au refuzat şi refuză în continuare să îi elibereze autorizaţia solicitată, motivând că nu s-a respectat certificatul de urbanism privind acordul notarial al coproprietarilor.

Reclamanta a arătat că a formulat plângere prealabilă în baza dispoziţiilor art.7 din Legea nr.554/2004, la

108

care a primit răspuns negativ cu motivarea suplimentară din partea pârâţilor, că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Legii nr.170/2010 prin care se modifică art.45 din Legea nr.7/1996.

Datorită refuzului nejustificat al pârâţilor în a face demersurile necesare şi a elibera autorizaţia solicitată, refuz care i-a creat un imens prejudiciu material şi moral, a solicitat ca pârâţi să fie obligaţi atât la daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere în eliberarea autorizaţiei solicitate, cât şi la despăgubiri în cuantum de 100.000 lei.

Prin întâmpinarea depusă pârâţi Oraşul Băile Olanesti prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului Băile Olăneşti şi excepţia autorităţii de lucru judecată.

În motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului Băile Olăneşti s-a arătat că potrivit dispoziţiilor Legii nr.215/2001 a administraţiei publice locale unitatea administrativ teritorială - oraşul - este persoană juridică cu drepturi şi obligaţii însă competenţa de a emite autorizaţia de construire revine primarului potrivit dispoziţiilor art.63 alin.5 lit.„g” din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat pârâţii au precizat că reclamanta a mai solicitat în instanţă obligarea autorităţii publice locale la eliberarea autorizaţiei de demolare/construire pentru imobilul în discuţie (dosar nr.2669/90/2009), acţiune ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr.413/23.02.2010 rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Piteşti în data de 28.05.2010, fiind întrunite prevederile art. 1201 cod civil coroborat cu art. 166 cod procedură civilă, existând identitate de obiect, părţi şi cauză.

Pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată. Reclamanta nu deţine acordul vecinilor în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie, pentru demolarea acoperişului şi reconstrucţia acestuia.

Cererea de eliberare a autorizaţiei de construcţie formulată de reclamantă a fost respinsă deoarece reclamanta şi ceilalţi vecini au ca spaţii comune acoperişul şi terenul pe care se află imobile şi care este în indiviziune, motiv pentru care este necesar acordul celorlalţi proprietari (vecini) la obţinerea autorizaţiei de construcţie iar prin modificările aduse reclamanta a schimbat destinaţia imobilului aflat în str. B., astfel că din spaţiu comercial l-a transformat în unitate de

109

cazare.Prin sentinţa nr.1277/10 aprilie 2012, Tribunalul

Vâlcea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşul Băile Olanesti prin Primar invocată de pârâţii Oraşul Băile Olanesti prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC V. SRL Băile Olanesti faţă de pârâtul Oraşul Băile Olanesti prin Primar.

A fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii Oraşul Băile Olanesti prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti.

A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Băile Olanesti prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti, fiind obligat pârâtul Primarul Oraşului Băile Olanesti să emită autorizaţia de construire.

Au fost respinse cererile privind acordarea despăgubirilor.

Pârâtul Primarul Oraşului Băile Olanesti a fost obligat să plătească reclamantei SC V. SRL suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că potrivit art. 4 din Legea nr. 50/1991 titularul dreptului de a emite autorizaţie de construire este primarul oraşului, unitatea administrativă neavând calitate procesuală pasivă întrucât nu este subiect al raportului juridic.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, analizând considerentele sentinţei nr.413/23.02.2010 a Tribunalului Vâlcea, instanţa a constatat că soluţia instanţei are ca temei de drept prevederile art. 480 Cod civil şi anume consecinţele ce derivă din exercitarea dreptului de proprietate comună or, cauza de faţă se fundamentează pe Legea nr.50/1991 legea specială şi prin urmare între cele două procese nu există identitate de cauză.

Societatea reclamantă prin cererea de emiterea a autorizaţiei de construire a solicitat primarului pârât autorizaţie de construire pentru demolare acoperiş unitate 104 şi amenajare unitate 104, depunând documentaţia tehnică necesară.

Potrivit înscrisului de la dosar pârâtul a refuzat emiterea autorizaţiei, singurul motiv fiind acela că nu a prezentat acordul vecinilor în forma autentică, documentaţia tehnică fiind completă.

110

Din actele întocmite de ISC şi Instituţia Prefectului precum şi din procesul verbal de cercetare la faţa locului s-a reţinut că reclamanta a executat lucrările pentru care solicitase autorizare.

Conform raportului de expertiză întocmit de expert P. M., autorizat MLPAT, lucrările de reamenajare executate nu aduc încărcări permanente la care a fost şi variabile mai mari decât încărcările la care a fost dimensionată structura, clădirea având asigurată în continuare, rezistenţa, stabilitatea şi siguranţa în exploatare.

În ceea ce priveşte acordul vecinilor, pct.2.5.6 din Anexa 1 la Legea nr.50/1991 prevede că acest acord exprimat în formă autentică este necesar pentru construcţiile noi, amplasate adiacent construcţiilor existente sau în imediata lor vecinătate şi numai dacă sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea acestora, pentru lucrări de construcţii necesare în vederea schimbării destinaţiei în clădiri existente, precum şi în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate.

Instanţa a reţinut că acest acord nu este necesar pentru că situaţia de fapt nu se încadrează în nicio ipoteză a textului de lege.

Potrivit raportului de expertiză rezultă că la execuţia lucrărilor s-a respectat şi proiectul şi compartimentările din zidărie, neexistând modificări la compartimentări din proiect sau intervenţii în structura clădirii, astfel că nu sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea spaţiilor vecine.

Referitor la schimbarea destinaţiei instanţa a reţinut că nu există o astfel de schimbare în sensul legii, toate spaţiile din imobil fiind destinate comerţului. Lucrările executate de reclamantă în interesul unităţilor nu necesită autorizare fiind incluse în prevederile art.11 din Legea nr.50/1991 întrucât nu afectează structura de rezistenţă. Faptul că reclamanta a schimbat tipul de activităţi comerciale nu echivalează cu schimbarea destinaţiei clădirii, fiind necesare pentru aceasta alte tipuri de autorizaţi nu autorizaţie de construire.

Prin urmare este necesară autorizaţie de construire numai pentru demolare acoperiş şi supraetajare.

A reţinut tribunalul că în condiţiile în care s-a depus documentaţia tehnică iar acordul vecinilor nu este necesar, refuzul autorităţii este unul nejustificat. Lucrările fiind executate se impune intrarea în legalitate, soluţie mult mai

111

judicioasă decât demolarea lucrărilor.Cererile în despăgubiri au fost respinse ca nefondate

deoarece nu există dovezi că pârâtul va întârzia în emiterea actului administrativ iar societatea reclamantă nu a înregistrat nici un prejudiciu moral.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Primarul Oraşului Băile Olăneşti solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei şi admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar subsidiar respingerea acţiunii ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, se arată că hotărârea nu este motivată, în argumentele pe care se sprijină instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal.

Greşit a reţinut instanţa că s-a solicitat acordul vecinilor, deşi era vorba despre acordul coproprietarilor, condominiul fiind o proprietate indiviză pentru modificarea căreia este obligatorie obţinerea acordului tuturor coproprietarilor.

Această problemă a fost lămurită irevocabil în dosarul nr.2779/90/2009, în care instanţa a reţinut expres că este vorba despre un drept de proprietate comună forţată asupra acoperişului, astfel că motivarea respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat este vădit nefondată.

Din Cartea funciară colectivă rezultă că proprietatea este compusă dintr-o parte proprietate individuală şi o parte proprietate comună, care include acoperişul, terasele, coşurile de fum, subsolurile, astfel că nu se poate reţine abuzul autorităţii locale pentru refuzul emiterii actului administrativ.

Sunt învederate prevederile art.5 alin.3 din Legea nr.50/1991, care precizează actele necesare pentru emiterea autorizaţiei de construcţie.

Şi în procesul verbal de control, anexă la documentaţia de autorizare a executării lucrărilor de construcţie, se solicită expres acordul vecinilor exprimat în formă autentică în vederea schimbării destinaţiei în clădirile existente, situaţie faţă de care sentinţa este nelegală.

S.C. V. S.R.L. Băile Olăneşti a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că documentaţia este completă, autorizaţia fiind solicitată numai pentru unitatea 104, respectiv pentru etajul doi al clădirii, ce

112

nu are coproprietar, fiind proprietate exclusivă a intimatei.La cercetarea locală s-a arătat realitatea, instanţa de

fond admiţând în mod legal cererea.Se arată de asemenea, că nu s-a formulat recurs

pentru petitele respinse, dovadă că scopul principal urmărit este acela de a intra în legalitate.

De asemenea, lucrarea executată nu afectează structura de rezistenţă a imobilului şi nici spaţiile deţinute de alte societăţi la parterul clădirii, fiecare dintre acestea având intrare directă din spaţiul public, aspect constatat direct la cercetarea locală.

În recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, în temeiul art.305 Cod procedură civilă, a fost depusă la dosar autorizaţia de construire nr.21/23 noiembrie 2012, emisă pentru U. I. administrator al S.C. I. S.R.L. şi cerere de eliberare a certificatului de urbanism.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În litigiul anterior, ce a format obiectul dosarului nr.2669/90/2009, aceeaşi reclamantă a chemat în judecată pe Primarul Oraşului Băile Olăneşti şi Consiliul Local pentru a fi obligat primarul să emită autorizaţie de construire pentru executarea lucrărilor de amenajare la imobilul proprietatea reclamantei situat în oraşul Băile Olăneşti, str.B. judeţul Vâlcea, anularea actelor premergătoare prin care s-a impus obligaţia obţinerii acordului coproprietarilor pentru eliberarea autorizaţiei de construire, precum şi obligarea la daune cominatorii.

În cauza respectivă au formulat cerere de intervenţie în interes propriu S.C. T. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., care au susţinut că nu au fost de acord cu efectuarea lucrării de modificare a spaţiului comun în calitate de coproprietari asupra unor cote indivize din construcţie şi terenul aferent.

Prin sentinţa nr.413/23.02.2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, irevocabilă prin decizia nr.758/28.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. V. S.R.L. şi admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de cele două societăţi menţionate.

A reţinut instanţa irevocabil, că reclamanta este

113

proprietara unui imobil situat în oraşul Băile Olăneşti, str.B. judeţul Vâlcea, însă acesta cuprinde şi o parte proprietate comună, forţată şi perpetuă, asupra cărora reclamanta este coproprietar cu alte persoane juridice, astfel că se impune acordul acestora pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

În decizia Curţii de Apel, faţă de criticile aduse în recurs, s-a arătat că intervenientele S.C. T. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. nu sunt vecine, ci coproprietari ai acoperişului care face obiectul lucrărilor de demolare şi de ridicare a lui cu încă un etaj. Prin urmare, fiind coproprietari asupra acestei părţi din imobil este necesar acordul lor, în caz contrar fiindu-le încălcat dreptul de proprietate.

S-a reţinut, prin urmare, irevocabil, în acest context, că Primarul Oraşului Băile Olăneşti a refuzat justificat eliberarea autorizaţiei de construire.

De asemenea, a mai reţinut Curtea că acordul dat de fostul proprietar al imobilului, respectiv S.C. R. S.R.L. nu conferă niciun drept reclamantei şi nicio obligaţie în privinţa intervenientelor, analizată ca o obligaţie reală propter rem.

Faţă de dispoziţiile Codului civil anterior, Curtea a constatat că administrarea bunurilor aflate în indiviziune se face cu acordul unanim al coproprietarilor, iar nu după regula majorităţii.

Ca atare, pentru analizarea primului motiv de recurs, este necesar să se verifice dacă situaţia juridică a părţilor a rămas neschimbată faţă de momentul la care s-a soluţionat pricina anterioară.

Tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cerută de art.1201 Cod civil anterior, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, este întrunită.

Astfel, în ceea ce priveşte părţile care au figurat în litigiul anterior, obiectul cererilor, cauza acţiunii şi respectiv constatarea necesităţii acordului tuturor coproprietarilor, pentru efectuarea lucrării de demolare a acoperişului şi supraetajare, situaţia din cele două dosare este aceeaşi.

Este certă identitatea de părţi, reclamanta şi pârâtul Primarul Oraşului Băile Olăneşti, regăsindu-se ca părţi şi în litigiul anterior.

Faptul că în dosarul nr.2669/90/2009, cererea a fost formulată şi în contradictoriu cu Consiliul local al oraşului Băile Olăneşti, deşi acesta nu are atribuţii în emiterea autorizaţiei de construire, nu are relevanţă, cu atât mai mult cu

114

cât prin sentinţa nr.413/23 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea a reţinut că Primarul localităţii emite autorizaţie de construire potrivit Legii nr.50/1991, iar nu Consiliul Local, ca legislativ local.

O situaţie similară se regăseşte în prezenta cerere, în ce priveşte Oraşul Băile Olăneşti, chemat în judecată pentru opozabilitate, această persoană juridică neavând atribuţii exprese în emiterea autorizaţiei de construire, aşa cum de altfel a constatat şi prima instanţă, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Astfel, potrivit art.4 alin.1 lit.b) din Legea nr.50/1991, autorizaţiile de construire se emit de primarii municipiilor, pentru lucrările care se execută în teritoriul administrativ al acestora, cu excepţia lucrărilor pentru terenuri care depăşesc limita unei unităţi administrativ-teritoriale, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pe cale de consecinţă, chiar dacă prin adăugarea unui alt subiect de drept, reclamanta tinde să înlăture autoritatea de lucru judecat, determinată de identitatea părţilor, Curtea constată că Oraşul Băile Olăneşti nu are atribuţii în emiterea autorizaţiei de construire, calitatea sa procesuală pasivă putând fi analizată cel mult în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere, referitor la daune materiale şi morale.

Pe de altă parte, în dosarul de faţă aceleaşi societăţi comerciale S.C. T. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. au formulat cerere de intervenţie solicitând respingerea acţiunii reclamantei, însă instanţa a respins în principiu cererea de intervenţie prin încheierea din 20 septembrie 2011, reţinându-se inadmisibilitatea acesteia faţă de natura raportului juridic de drept administrativ.

Prin urmare, şi asupra acestui aspect, Curtea constată încălcarea de către prima instanţă a aspectelor juridice dezlegate irevocabil anterior, cererea de intervenţie formulată anterior, de asemenea într-un litigiu de drept administrativ, fiind admisă atât în principiu, cât şi pe fond (dosarul nr.2669/90/2009).

Faţă de toate acestea, rezultă că sub aspect subiectiv, cadrul procesual a fost constituit distinct faţă de primul litigiu, pentru a nu se putea reţine integral identitatea de părţi, însă în egală măsură Curtea nu poate trece peste faptul că prin admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale

115

pasive, cadrul procesual subiectiv a fost restrâns la persoanele implicate în procedura de emitere a autorizaţiei de construire, astfel că asupra acestui aspect există identitate de părţi.

În ce priveşte obiectul cererii, Curtea constată de asemenea că în litigiul de faţă reclamanta urmăreşte obţinerea autorizaţiei de construire pentru aceeaşi unitate situată în oraşul Băile Olăneşti şi pentru aceeaşi lucrare de demolare acoperiş şi supraetajare, deja efectuată, aşa cum rezultă din procesul verbal de cercetare locală din 29.02.2012, însoţit de fotografii. Situaţia rezultă din expertiza tehnică depusă la dosar, în care s-a arătat că din examinarea construcţiei la faţa locului rezultă că la execuţie s-a respectat proiectul, iar din procesul verbal de control din 23.11.2009, rezultă cu certitudine că la momentul întocmirii acestuia lucrările, executate cca.90%, cuprindeau şi supraetajarea şi demolarea acoperişului.

Curtea reţine totodată, că în dosarul nr.2669/90/2009, s-a solicitat emiterea autorizaţiei de construire pentru executarea aceloraşi lucrări, fără ca situaţia de fapt prezentă să difere de cea anterioară, lipsind şi în prezent acordul coproprietarilor.

Astfel, societăţile comerciale interveniente şi reclamanta sunt coproprietare forţate şi perpetue asupra terenului aferent construcţiei, din care au dobândit în proprietate exclusivă, anumite părţi de la S.C. R. S.R.L..

Din contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.2154/23.12.2008, respectiv nr.105/28.01.2009, rezultă că S.C. T S.R.L. şi S.C. I S.R.L. au dobândit din imobilul situat în oraşul Băile Olăneşti, str.B judeţul Vâlcea anumite părţi din construcţie şi teren, în cotă parte indiviză de 46,4 mp., respectiv 33,03 mp.

Din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.45/15.01.2009, rezultă că reclamanta a dobândit de la aceeaşi societate: unitate individuală 306-C1-U9 hol casa scării, precum şi teren în cotă parte indiviză de 30,6 mp., unitatea 57 parter, etaj 1, etaj 2 cu teren cotă parte indiviză de 240,36 mp., unitatea nr.97 cu teren cotă parte indiviză de 92,83 mp. şi unitatea nr.104 cu teren cu cotă parte indiviză de 42,12 mp.

Ca atare, într-adevăr reclamanta a dobândit o parte însemnată din imobilul construcţie, însă, nu este proprietar exclusiv al acestuia şi cu atât mai puţin asupra terenului, care

116

se află în proprietate indiviză între cumpărători.Pe de altă parte, din contractul de vânzare-

cumpărare nr.45/15.01.2009, rezultă că reclamanta deţine în proprietate unităţile nr.97 şi 104, fără ca în descrierea acestora să fie cuprins expres acoperişul sau podul construcţiei.

Nici în contractele de vânzare-cumpărare ale celorlalte cumpărătoare nu se face menţiune despre pod sau acoperiş, însă este cert că la momentul dobândirii acestora construcţia avea acoperiş, care se prezenta aşa cum rezultă din fotografia depusă anexat procesului verbal de cercetare locală, reclamanta solicitând ulterior emiterea certificatului de urbanism tocmai în vederea obţinerii autorizaţiei de demolare.

Ca atare, acest spaţiu reprezintă proprietate comună, forţată şi perpetuă a dobânditorilor dreptului de proprietate, ca şi terenul aferent construcţiei care este expres menţionat în contractele de vânzare-cumpărare.

Atare aspect a fost lămurit irevocabil în litigiul anterior (dosar nr. 2669/90/2009), nemaiputând fi pus în discuţie. De asemenea, aspectele care nu intră între elementele autorităţii de lucru judecat, dar care susţin dezlegarea juridică a litigiului, în speţă starea de coproprietate forţată şi perpetuă, trebuie să se coroboreze şi să respecte soluţiile pronunţate anterior, irevocabil, de către instanţele judecătoreşti, cum este cazul litigiului de faţă.

Asupra acestei chestiuni, curtea reţine că, faţă de dispoziţiile art.5 alin.2 din Legea nr.71/2011, situaţia rămâne neschimbată şi sub actuala reglementare. Astfel, potrivit art.649 alin.1 Cod civil, sunt considerate părţi comune, aflate în proprietate comună forţată şi perpetuă, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel: terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; fundaţia, curtea interioară, structura, structura de rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii şi ascensoarele; instalaţiile comune etc.

Art.653 Cod civil arată că fiecare coproprietar poate folosi atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi părţile

117

comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari şi fără a schimba destinaţia clădirii.

Totodată, art.658 alin.1 Cod civil prevede că încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul tuturor coproprietarilor.

Prin urmare orice schimbare a destinaţiei şi folosinţei părţilor comune, trebuie convenită de toţi coproprietarii.

Curtea mai reţine că, în dosarul nr.2779/90/2009, invocat în întâmpinare, prin sentinţa nr.684/2010 a fost admisă în parte cererea reclamantei, fiind obligate pârâtele (interveniente în prezenta cauză) să-şi dea acordul scris în formă autentică pentru executarea lucrărilor de amenajare la imobilul proprietatea reclamantei situat în Băile Olăneşti, str. B., judeţul Vâlcea, iar în cazul unui refuz hotărârea să ţină loc de acord scris pentru efectuarea lucrărilor menţionate.

Însă, după admiterea apelului formulat de intervenientele din prezentul dosar, împotriva sentinţei nr.684/C/7 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamanta S.C. V. S.R.L., prin decizia nr.28/4 mai 2011 a fost schimbată sentinţa în sensul că a fost respinsă în tot acţiunea, iar potrivit site-ului instanţei supreme, decizia este irevocabilă.

În decizia nr.28/A-C/4 mai 2011, Curtea de Apel a reţinut că demolarea acoperişului se face exclusiv în interesul reclamantei care aduce modificări importante construcţiei (supraetajare), de natură să încarce clădirea şi să îi schimbe şi aspectul exterior, astfel că pârâtele evaluând schimbările prin prisma interesului lor propriu pot să le refuze fără a fi acuzate că săvârşesc un abuz. Abuzul ar putea fi invocat în situaţia în care ar încălca dreptul de proprietate exclusiv al reclamantei ori în situaţia în care pârâtele s-ar opune nejustificat luării unor măsuri de conservare imobilului, utile tuturor proprietarilor pentru exercitarea normală a dreptului lor asupra părţilor comune şi chiar asupra părţilor individuale

Se mai reţine că, dacă potrivit Normelor metodologice ale Legii nr.50/1991, acordul vecinilor este necesar potrivit pct.2.5.6. din conţinutul cadru al documentaţiei, atunci când se efectuează lucrări în condiţiile art.27 alin.1 din Normele metodologice, a fortiori dacă

118

asemenea lucrări se efectuează asupra spaţiului aflat în proprietate comună, forţată şi perpetuă, acordul coproprietarilor este necesar.

În acest context, în mod legal autoritatea pârâtă a impus obţinerea acordului celorlalţi coproprietari, în condiţiile art.5 alin.3 din Legea nr.50/1991, avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism fiind parte integrantă din autorizaţia de construire.

Chiar dacă sub aspectul cererii de despăgubiri nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, aceasta nefiind formulată anterior, curtea constată că acestea reprezintă un capăt accesoriu şi determinat de capătul principal de cerere, faţă de care efectul autorităţii de lucru judecat se produce.

Cauza acţiunii este aceeaşi cu privire la capătul de cerere prin care se solicită emiterea autorizaţiei de construire, fiind distinctă numai în ce priveşte despăgubirile solicitate în prezentul demers judiciar, rezultate din atitudinea autorităţii pârâte.

Ca atare, reţinând autoritatea de lucru judecat a soluţiei pronunţată irevocabil în dosarul nr.2669/90/2009, pentru primul capăt, cererile accesorii privind acordarea daunelor materiale şi morale se impun a fi respinse ca nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat de pârâtul Primarul oraşului Băile Olăneşti şi a modificat sentinţa, în sensul că a respins cererea.

2. Admiterea în principiu a cererii de intervenţie. Procedura de soluţionare a cererilor de suspendare şi a excepţiilor de legitimare procesuală.

Art. 49 şi urm. Cod procedură civilă Art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă

În ceea ce priveşte recursul intervenientei, cu sublinierea că este o intervenţie în interesul pârâtei, se apreciază că acesta este nefondat, iar susţinerile sunt lipsite de suport în actele normative invocate.

Cu privire la cererea de intervenţie ce a fost depusă la 20 martie 2012, în mod corect instanţa a încuviinţat reclamantei să ia cunoştinţă de conţinutul ei, iar la 24 aprilie 2012, în prezenţa tuturor părţilor, a pus în

119

discuţie admisibilitatea în principiu, încuviinţând-o în acest mod.

O astfel de cerere nu se soluţionează în mai multe faze procesuale, ci ea este încuviinţată în principiu de către instanţă, după care se comunică părţilor cărora li se oferă astfel posibilitatea să-şi formuleze apărări.

Codul de procedură civilă nu prevede instituţia admiterii în principiu a unei cereri de suspendare sau a unei excepţii de legitimare procesuală, iar în cauză nu rezultă că instanţa a fost investită cu excepţia lipsei calităţii procesuale a uneia din părţi.

Cu privire la cererea de suspendare, instanţa a respins-o după ce a pus-o în discuţia părţilor în şedinţa publică din 24 aprilie 2012, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, concluzie susţinută de altfel de obiectul litigiului din dosarul nr.1087/1259/2011 şi de modul de soluţionare a acestuia.

Excepţia lipsei procedurii prealabile nu a fost invocată de către părţi în condiţiile art.109 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, şi în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa nu este îndreptăţită să invoce din oficiu o astfel de excepţie.

În această ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul că intervenientul accesoriu ia litigiul în stadiul în care se află şi nu poate beneficia de drepturi din care a fost decăzută deja de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea. Dincolo de acest aspect însă, se impune să se reţină şi faptul că prin cererea de intervenţie nu s-a invocat neîndeplinirea corespunzătoare a procedurii prealabile.

Aspectul privind existenţa sau nu a unui raport juridic de drept administrativ a fost analizat cu ocazia răspunsului la criticile recurentei-pârâte, iar legalitatea H.C.L. nr.324/31.08.2011, constituie un element ce nu a făcut obiectul judecăţii în acest cadru procesual şi de altfel ea face obiect de verificare în alte două dosare, aşa cum rezultă din sentinţa nr.1064/2012, pronunţată în dosarul nr.4787/109/2012.

Nu se poate reţine nici caracterul contradictoriu al hotărârii pronunţată de prima instanţă, întrucât aspectele la care se face referire, din punctul de vedere

120

al existenţei sau nu a unor cesiuni succesive de contract, nu susţin o astfel de afirmaţie, câtă vreme nu se trag concluzii legate de fondul cauzei în temeiul acestor elemente.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că recursurile pârâtei şi intervenientei sunt nefondate şi în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi respinse.

(Decizia nr. 154/R-CONT/23 ianuarie 2013)

Constată că prin acţiunea înregistrată la 12 septembrie 2011, reclamanta S.C. B. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piteşti solicitând anularea H.C.L. nr.271/14 iulie 2011 şi suspendarea executării acestui act administrativ.

În motivare s-a arătat că în şedinţa din 14 iulie 2011 a Consiliului Local al Municipiului Piteşti s-a hotărât revocarea H.C.L.nr.18/27 ianuarie 2011, hotărâre ce o privea pe reclamantă şi prin care se aprobase cesiunea drepturilor şi obligaţiilor ce decurgeau din derularea contractelor de asociere nr.22376/10.11.1994 şi nr.25296/19.12.1994 şi astfel folosirea de către acesta a unor spaţii comerciale.

De la 27 ianuarie 2011 şi până la introducerea acţiunii nu s-a schimbat nimic în derularea contractelor, însă prin H.C.L. nr.271/14 iulie 2011, în mod nelegal printr-o hotărâre nemotivată şi care conţine numai o enumerare de acte s-au luat măsuri cu privire la hotărârea anterioară.

A mai arătat reclamanta că deşi a formulat plângere în condiţiile art.7 din Legea nr.554/2004 nu a primit răspuns de la pârâtă.

La 20 martie 2012, S.C. M.C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând suspendarea judecării cauzei în condiţiile art.244 alin.1 pct.1 din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea dosarului nr.1087/1259/2011, susţinând şi legalitatea actului administrativ, întrucât reclamanta nu are un titlu valabil asupra imobilelor în care funcţionează intervenienta, cea în favoarea căreia s-au recunoscut drepturi.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a susţinut legalitatea actului administrativ şi faptul că asociatul S.C. I.E.T. S.R.L. a fost de acord să cedeze contractele de asociere

121

în participaţiune.Prin încheierea din 12 octombrie 2011, Tribunalul

Argeş a respins cererea de suspendare, reţinând că prezumţia de legalitate de care se bucură actul nu a fost înlăturată de către reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr.926/2012, aceeaşi instanţă a admis acţiunea şi a respins cererea de intervenţie anulând H.C.L. nr.271/14.07.2011.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la dosar nu s-au depus acte din care să reiasă cedarea contractelor de asociere către intervenientă, iar pârâta nu s-a conformat solicitării instanţei de a prezenta tribunalului actele ce au stat la baza hotărârii de consiliu local.

Împotriva încheierii de suspendare din 12 octombrie 2011 a formulat recurs reclamanta, iar împotriva sentinţei au declarat căi de atac pârâta şi intervenienta.

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, susţinându-se că actul administrativ nu este motivat, aşa încât nu au putut fi aduse critici concrete referitoare la raţiunile adoptării lui şi nici nu s-au depus acte care să justifice adoptarea hotărârii.

Astfel, s-a arătat şi că revocarea cesiunii către reclamantă este nejustificată, iar aceasta este prejudiciată prin faptul că este lipsită de folosinţa unor spaţii comerciale.

În calea de atac exercitată de către pârâtă s-au invocat dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă şi s-au susţinut în esenţă următoarele:

- în contractele de asociere încheiate în anul 1994 în baza H.C.L. nr.81/1994 s-a prevăzut posibilitatea cesiunii drepturilor şi obligaţiilor de către un asociat cu acordul celuilalt asociat, aşa încât în temeiul cererilor depuse la 17.01.2011 de către S.C. I.E. S.R.L. s-a aprobat cesiunea către S.C. B. S.R.L. prin H.C.L. nr.18/2011. Ulterior însă, B. M. N. asociatul al S.C.I.E.T. S.R.L. a fost de acord cu cedarea contractului către S.C. M.C. S.R.L. al cărei asociat era B. M. L.;

- H.C.L. nr.18/2011 nu şi-a produs efecte şi s-a impus revocarea ei în urma verificării situaţiei reale, potrivit căreia modulele sunt folosite şi înregistrate de S.C. M.C. S.R.L., aşa cum rezultă şi din notificarea O.N.R.C. publicată în Monitorul Oficial;

- instanţa reţine că în cauză nu s-au depus înscrisuri fără a menţiona relevanţa acestora, iar acest aspect nu era de

122

natură să determine admiterea acţiunii, ci respingerea ei, tocmai pentru că lipseau înscrisurile ce au stat la baza emiterii actului administrativ contestat.

În recursul intervenientei s-au invocat motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, susţinându-se următoarele:

- instanţa a nesocotit dispoziţiile art.52 şi urm. din Codul de procedură civilă, în sensul că a dispus conceptarea intervenientei fără a admite în principiu cererea şi a acordat cuvântul în dezbateri, inclusiv intervenientei, fără respectarea condiţiilor formale procedurale, potrivit cărora o astfel de cerere se soluţionează în două faze procesuale;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de suspendare şi nici nu a discutat admisibilitatea în principiu a calităţii procesuale a celui care a formulat-o, aşa încât nu au fost verificate condiţiile prevăzute de art.244 Cod procedură civilă;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra calităţii procesuale active a reclamantei, aşa cum impuneau dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă;

- pe fondul cauzei, sub aspect procedural, nu s-au respectat cerinţele art.7 din Legea nr.554/2004, în sensul că de la data formulării plângerii prealabile 19.08.2011 nu au trecut 30 de zile până la introducerea acţiunii (12.09.2011);

- instanţa a reţinut un raport juridic administrativ fără a motiva care este înscrisul din care rezultă, şi nici nu a analizat documentele depuse la dosar din care reies drepturile S.C. M.C. S.R.L. fostă S.C.I.Q.T. S.R.L. la utilizarea modulului 4;

- hotărârea este contradictorie, reţinându-se că nu s-au depus acte din care să rezulte cedarea contractelor de asociere către petentă şi nici nu se face o analiză a H.C.L. nr.324/31.08.2011, prin care intervenientei i-au fost cesionate drepturile decurgând din aceleaşi contracte. Dacă această din urmă hotărâre este valabilă, până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei nr.9/CC/2012, intervenienta este titulara celor două contracte.

Examinând criticile formulate, se constată că sunt nefondate cele din căile de atac exercitate împotriva sentinţei.

Cu prioritate însă, urmează a se observa recursul formulat împotriva încheierii de suspendare şi sub acest aspect faptul că reclamanta-recurentă nu s-a conformat obligaţiei de

123

achitare a taxei de timbru, obligaţie impusă prin citaţia comunicată, aşa cum rezultă din actul de la dosar.

Neachitarea taxei judiciare de timbru face incidente dispoziţiile art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, aşa încât urmează să se dispună anularea recursului ca netimbrat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la fondul litigiului se impune să se reţină următoarea situaţie de fapt:

Prin contractele de asociere în participaţiune, încheiate la 10, respectiv 19 noiembrie 1994, Consiliul Local al Municipiului Piteşti convenea cu S.C. E. S.R.L. realizarea şi exploatarea unor lucrări de interes comun în două spaţii comerciale din pasajul pietonal Sf. Vineri, precum şi posibilitatea ca unul dintre asociaţi să-şi cesioneze drepturile şi obligaţiile către terţi, cu acordul celeilalte părţi şi după o notificare prealabilă de 30 zile (art.11).

La aceste contracte s-au încheiat şi acte adiţionale, iar pe parcursul derulării lor societatea a suferit modificări, inclusiv sub aspectul denumirii sale.

În aceste condiţii, agentul economic a fost de acord cu cesionarea contractului de asociere către S.C. M.C. S.R.L. , dar şi către S.C. B. S.R.L., sens în care s-a adresat autorităţii locale pentru a aproba această ultimă transmitere de drepturi şi obligaţii.

La 27 ianuarie 2011, prin H.C.L. nr.18, pârâta a aprobat cesiunea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din derularea contractelor nr.22376 şi nr.25296/1994 către S.C.B. S.R.L., reţinând solicitările cedentei şi cesionarei şi aprobând astfel şi modificarea convenţiilor încheiate în condiţiile art.251 din Codul comercial (în vigoare la acea dată).

Prin actul administrativ atacat, respectiv Hotărârea nr.271 adoptată la 14 iulie 2011, s-a dispus revocarea H.C.L. nr.18/27.01.2011, făcându-se trimitere la expunerea de motive, avizele comisiilor de specialitate şi raportul nr.29069/6.07.2011.

Între cele două hotărâri de consiliu local, Tribunalul Specializat Argeş a fost investit prin cererea formulată la 20 iunie 2011, de către S.C. Brădet S.R.L. împotriva rezoluţiei directorului O.R.C., prin care se solicita radierea punctelor de lucru ale S.C. M.C. S.R.L., motivat de absenţa oricărui titlu justificativ.

Această cerere, a fost soluţionată în sensul admiterii ei, prin sentinţa nr.9/CC/9 ianuarie 2012, dispunându-se

124

desfiinţarea rezoluţiei nr.6045/2.06.2011 şi radierea punctelor de lucru din pasajul pietonal subteran Sf.Vineri, modulele 3 şi 4 pentru S.C. M.C. S.R.L. Soluţia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului la 7.06.2012 (decizia nr.1467).

În ceea ce priveşte natura actului administrativ contestat de către reclamantă, se apreciază că acesta are această valoare, având în vedere dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004, text potrivit căruia primesc această caracterizare şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, aşadar toate actele juridice emise în executarea lor, inclusiv acordul unui asociat cu privire la derularea unui contract administrativ, în care este parte.

Pe cale de consecinţă, are o astfel de natură şi cesiunea de contract, instituţie care, deşi din punct de vedere normativ legislaţia românească nu a cunoscut-o până la 1 octombrie 2011, în fapt reprezintă o construcţie juridică cunoscută şi folosită în raporturile obligaţionale dintre părţi.

Potrivit art.1 alin.6 din actul normativ precitat autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral, în măsura în care îl apreciază nelegal, are posibilitatea să dispună revocarea lui, numai dacă acesta nu a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. După acest moment urmând să se adreseze instanţei de judecată pentru desfiinţarea actului.

Aşadar, actele administrative unilaterale, chiar dacă sunt apreciate ca fiind nelegale de către autoritatea emitentă, acesteia nu-i este permis să dispună revocarea lor, decât dacă nu au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice.

Susţinerea că H.C.L. nr.18/27.01.2011 nu a intrat în circuitul civil este lipsită de suport, câtă vreme cesiunea de contract este o convenţie la care participă cele trei părţi, cedat, cedent şi cesionar, deci inclusiv actuala reclamantă, iar efectele juridice produse de act sunt dovedite de judecata ce s-a purtat între S.C. B. S.A. şi intervenientă în dosarul nr.1087/1259/2011, cel în care se solicita tocmai radierea punctelor de lucru din cele două spaţii comerciale.

Se apreciază aşadar, că H.C.L. nr.18/27.01.2011 a intrat în circuitul civil, a produs efecte juridice şi în consecinţă era inadmisibilă revocarea actului administrativ, singura posibilitate de desfiinţare a acestuia fiind acţiunea în faţa instanţei de judecată.

125

Pentru această raţiune, independentă de raporturile obligaţionale dintre părţi, acţiunea a fost în mod legal admisă de către tribunal, reţinându-se nelegalitatea H.C.L. nr.271/14.07.2011, prin care a fost revocată H.C.L. nr.18/27.01.2011.

Faţă de această statuare, devine inutilă analiza celorlalte susţineri ale recurentei-pârâte, susţineri care nu sunt de natură infirme caracterul nelegal al actului administrativ atacat.

Tot pentru aceste raţiuni, este superfluă analiza susţinerilor reclamantei privind lipsa de motivare a actului administrativ şi refuzul pârâtului de a depune actele ce se pretinde că au stat la baza hotărârii de consiliu local. Aceste acte, dacă există, trebuie să se afle în posesia autorităţii locale, şi refuzul depunerii lor nu se poate transforma într-un avantaj pentru aceasta, în raport şi de dispoziţiile art.174 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte recursul intervenientei, cu sublinierea că este o intervenţie în interesul pârâtei, se apreciază că acesta este nefondat, iar susţinerile sunt lipsite de suport în actele normative invocate.

Cu privire la cererea de intervenţie ce a fost depusă la 20 martie 2012, în mod corect instanţa a încuviinţat reclamantei să ia cunoştinţă de conţinutul ei, iar la 24 aprilie 2012, în prezenţa tuturor părţilor, a pus în discuţie admisibilitatea în principiu, încuviinţând-o în acest mod.

O astfel de cerere nu se soluţionează în mai multe faze procesuale, ci ea este încuviinţată în principiu de către instanţă, după care se comunică părţilor cărora li se oferă astfel posibilitatea să-şi formuleze apărări.

Codul de procedură civilă nu prevede instituţia admiterii în principiu a unei cereri de suspendare sau a unei excepţii de legitimare procesuală, iar în cauză nu rezultă că instanţa a fost investită cu excepţia lipsei calităţii procesuale a uneia din părţi.

Cu privire la cererea de suspendare, instanţa a respins-o după ce a pus-o în discuţia părţilor în şedinţa publică din 24 aprilie 2012, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, concluzie susţinută de altfel de obiectul litigiului din dosarul nr.1087/1259/2011 şi de modul de soluţionare a acestuia.

Excepţia lipsei procedurii prealabile nu a fost

126

invocată de către părţi în condiţiile art.109 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, şi în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa nu este îndreptăţită să invoce din oficiu o astfel de excepţie.

În această ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul că intervenientul accesoriu ia litigiul în stadiul în care se află şi nu poate beneficia de drepturi din care a fost decăzută deja de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea. Dincolo de acest aspect însă, se impune să se reţină şi faptul că prin cererea de intervenţie nu s-a invocat neîndeplinirea corespunzătoare a procedurii prealabile.

Aspectul privind existenţa sau nu a unui raport juridic de drept administrativ a fost analizat cu ocazia răspunsului la criticile recurentei-pârâte, iar legalitatea H.C.L. nr.324/31.08.2011, constituie un element ce nu a făcut obiectul judecăţii în acest cadru procesual şi de altfel ea face obiect de verificare în alte două dosare, aşa cum rezultă din sentinţa nr.1064/2012, pronunţată în dosarul nr.4787/109/2012.

Nu se poate reţine nici caracterul contradictoriu al hotărârii pronunţată de prima instanţă, întrucât aspectele la care se face referire, din punctul de vedere al existenţei sau nu a unor cesiuni succesive de contract, nu susţin o astfel de afirmaţie, câtă vreme nu se trag concluzii legate de fondul cauzei în temeiul acestor elemente.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că recursurile pârâtei şi intervenientei sunt nefondate şi în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi respinse.

Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâtul Consiliul Local al municipiului Piteşti, judeţul Argeş şi de intervenienta S.C. M. C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr.926/7 mai 2012, pronunţate de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.4273/109/2011 şi a anulat ca netimbrat recursul formulat de reclamanta S.C. B. împotriva încheierii de şedinţă din 12 octombrie 2011.

3. Calificarea juridică a comercializării unor produse de panificaţie doar către asociaţi, în schimbul unor produse ca activitate de prestări servicii, iar nu ca activitate de producţie. Obligaţia de înregistrare în evidenţa contabilă a veniturilor din activitatea de panificaţie.

127

Expertiza contabilă efectuată în cauză, în urma verificării documentelor contabile, a constatat că grâul care a fost repartizat membrilor societăţii, a fost taxat cu TVA în cotă de 19%, respectiv 24% şi virat de către C.M., pâinea a fost fabricată şi distribuită numai membrilor societăţii, plata fabricării fiind făcută de membrii, în natură, respectiv cu grâul cedat, iar pentru recuperarea cheltuielilor societatea a întocmit factura de prestări servicii pentru care a colectat TVA înregistrat în contabilitate).

De asemenea, s-a precizat că întreaga cantitate de grâu lăsată în custodie de membrii societăţii este evidenţiată în baza borderoului, care conţine numele fiecărui membru şi cantitatea de grâu lăsată în magazie.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond, concluzionând că intimata-reclamantă este o societate agricolă al cărei statut, la art.29 prevede modul de repartizare a beneficiului net obţinut, şi-a însuşit concluziile expertului şi a apreciat că modul de calcul al impozitului pe profit şi TVA în perioada 2008-2011 s-a făcut cu respectarea Codului fiscal, în sensul că grâul repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi virat de către SA C.M., pâinea fabricată a fost distribuită numai către membrii societăţii, plata fabricării pâinii s-a făcut în natură cu grâul lăsat, iar pentru recuperarea cheltuielilor pentru producerea pâinii a întocmit factura de prestări servicii obţinând venituri şi colectând TVA, pe care le-a înregistrat în contabilitate.

Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să interpreteze dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 în sensul de tratare a tranzacţiei intervenite între societate şi membrii săi, dându-i tranzacţiei conţinutul economic real şi nu distorsionat, respectiv al unei activităţi de producţie şi nu de prestări servicii.

(Decizia nr.198/R-CONT/25 Ianuarie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 29.08.2011, reclamanta SA C. M., judeţul Argeş, a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Argeş anularea deciziei nr.140/27.04.2011 prin care i-a fost respinsă contestaţia înregistrată sub nr.24556/17.03.2011, formulată împotriva deciziei de impunere

128

nr.F-AG 345/23.02.2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.F-AG/17.03.2011, prin care a fost obligată la plata sumei de 77.430 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA şi majorări de întârziere aferente perioadei 01.01.2008 – 31.12.2010, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în mod eronat organul fiscal de control a reţinut că societatea nu a înregistrat în evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie, în opinia sa considerând că efectuează activitate de prestări servicii şi nu una de producţie.

Pornind de la această constatare, organul fiscal a reţinut greşit ca aplicabile în cauză prevederile art. 11 din Codul fiscal, fără a determina stările de fapt relevante din punct de vedere fiscal prin utilizarea mijloacelor de probă admise de lege.

Mai concret, s-a susţinut că organul fiscal era îndreptăţit să examineze situaţia de fapt chiar şi din oficiu utilizând toate informaţiile şi documentele necesare determinării corecte a situaţiei fiscale a contribuabilului.

În acest fel, ar fi ajuns la concluzia că obiectul de activitate al societăţii îl constituie atât exploatarea agricolă a pământului, a uneltelor, animalelor şi a altor mijloace agricole aduse în societate, dar şi activităţi de prestări servicii. În limitele acestui obiect de activitate membrii societăţii au cedat cote din cantitatea de grâu pentru fondul brutăriei pentru fabricarea pâinii, produs care a fost returnat membrilor, dar fără a se efectua alte cheltuieli în legătură cu prestarea acestei activităţi.

Tribunalul Argeş – Secţia civilă – prin sentinţa nr.2045/18.09.2012 a admis acţiunea, a desfiinţat decizia nr.140/2011 şi pe fond a admis contestaţia şi a anulat decizia de impunere nr.F-AG 345/2011 şi raportul de inspecţie fiscală F-AG nr.253/2011, cu plata sumei de 4.100 lei cheltuieli de judecată către petentă.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală nr.F-AG 253/2011 s-a constatat că petenta a comercializat produse de panificaţie doar către asociaţi, plata contravalorii acestora făcându-se prin schimbul de produse. Nu s-a înregistrat în evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie, considerând că efectuează activitate de prestări servicii, iar nu una de producţie. Se arată că trebuiau emise facturi fiscale, cu

129

valoarea produselor de panificaţie, date la schimb cu grâu, iar evidenţierea în contabilitate să se facă prin înregistrarea 411. S-a calculat impozit pe venit suplimentar pentru anul 2008, în sumă de 5.257 lei, pentru 2009 – 1.600 lei, pentru 2010 – 8.136 lei. De asemenea, s-a evidenţiat ca TVA suplimentar rămas de plată suma de 40.081 lei.

În baza acestui raport de inspecţie fiscală s-a emis decizia de impunere nr.F-AG 345/23.02.2011, pentru sumele de 14.993 lei impozit pe profit şi 4.518 lei majorări de întârziere şi respectiv 40.081 lei TVA şi 17.838 lei majorări de întârziere.

S-a formulat plângere prealabilă ce a fost respinsă prin decizia nr.140/2011.

Însă, din actele depuse a reieşit că petenta este societate agricolă, înfiinţată în 1991. În art.29 din statutul societăţii se prevede modul de repartizare a beneficiului net obţinut , deţinerea licenţei de fabricaţie pentru pâine şi produse de panificaţie, autorizaţie sanitară de funcţionare (pentru maxim 750 kg făină), autorizaţie sanitar veterinară pentru funcţionarea obiectivului în scopul fabricării produselor de panificaţie, ca şi autorizaţie de mediu.

Expertul contabil numit în cauză a arătat clar că în cadrul petentei se află o brutărie, care produce pâine din grâul luat în custodie de membrii asociaţi. Nu se comercializează nici un produs de panificaţie, pâinea produsă fiind distribuită numai către asociaţi, corespunzător cu cantitatea de grâu lăsată în acest scop, distribuirea se face în baza unor bonuri emise de petentă.

Acelaşi expert a mai arătat că după stabilirea cantităţii de grâu cuvenită fiecărui membru al societăţii (în funcţie de suprafaţa de teren deţinută), aceştia ridică o parte din cantitate, iar restul lasă în custodie la petentă, pentru a fi măcinat în scopul producerii pâinii. Petenta întocmeşte borderou, cuprinzând numele şi cantitatea de grâu în gestiune şi valoric a înregistrat în contul 8032, cont în afara bilanţului.

De asemenea, expertul a apreciat că grâul lăsat în custodie de către membrii societăţii pentru fabricarea pâinii, evidenţiat cantitativ şi valoric în contul 8032, cont în afara bilanţului şi care a fost impozitat cu TVA, se duce la măcinat unde se obţine făina respectivă. Măcinatul grâului se plăteşte prin reţinerea uiumului la moară, iar făina rezultată se păstrează în custodie de către societate, iar pentru procesul de fabricaţie a pâinii se întocmeşte factura de prestări servicii,

130

creând astfel venit şi calculând TVA. Plata acestor facturi se face aşa cum s-a arătat deja în natură, deoarece societatea reţine 0,6 kg grâu pentru un kilogram pâine fabricată. Cantitatea de grâu de 0,6 kg/1 kg pâine fabricat s-a reţinut din grâul care a fost lăsat în custodie de membrii societăţii după ce a fost taxat cu TVA.

Păstrarea în custodie a grâului membrilor societăţii, se face în magaziile proprii şi societatea nu facturează chirie, însă cheltuielile cu întreţinerea magaziilor se regăsesc în cele efectuate de societate, care se acoperă din veniturile obţinute din produse.

Cu privire la modul de calcul al impozitului pe profit şi al TVA, în perioada 2008 – 2011, s-a reţinut că grâul repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi virat de către petentă; pâinea fabricată a fost distribuită numai către membrii societăţii; plata fabricării pâinii se face în natură, cu grâu; pentru recuperarea cheltuielilor pentru producerea pâinii, petenta a întocmit factură de prestări servicii, obţinând venituri şi colectând TVA înregistrate în contabilitatea societăţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termen legal D.G.F.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal prin aceea că nu se poate reţine că „petenta a făcut în mod corect aplicarea art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003, republicată, iar intimata a aplicat cu stricteţe excesivă dispoziţiile art.11 lain.1 şi art.6 şi 7 alin.2 din Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală”.

Sub acest aspect a făcut un scurt istoric al modului în care s-a derulat litigiul de faţă, concluzionând că în cauză, în mod corect, organele fiscale au constatat că în perioada 01.01.2008 – 31.12.2010 societatea a înregistrat în evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie, considerând că efectuează activitate de prestări de servicii şi nu una de producţie.

Astfel, s-a susţinut că societatea nu a înregistrat în evidenţa contabilă venituri în sumă de 74.408 lei (322.035 lei valoarea pâinii produse; 126.879 lei valoarea făinii consumate şi neevidenţiată pe cheltuieli şi 120.748 lei valoarea veniturilor înregistrate în evidenţa contabilă), fapt pentru care, în conformitate cu art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003 s-a

131

procedat la majorarea profitului impozabil cu suma sus arătată, reprezentând venituri suplimentare.

Acest text se coroborează cu prevederile art.11 alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cu care „la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe, în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”.

Din interpretarea acestui text se susţine că organul de inspecţie fiscală poate reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al acesteia sau poate să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic, cum este cazul în speţă.

Faţă de dispoziţiile legale precizate ca fiind aplicabile prezentei cauze s-a susţinut că atât suma reprezentând impozit pe profit suplimentar cât şi TVA aferent şi majorările de întârziere calculate au fost corect stabilite de către organul de inspecţie fiscală.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse, pe temeiul invocat, dar şi conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine în fapt următoarele:

Astfel, problema de drept a cărei dezlegare este esenţială în soluţionarea prezentei cauze constă în a stabili natura juridică a activităţii prestate de intimata-reclamantă din prezenta cauză.

Sub acest aspect, pornind de la statutul societăţii, rezultă că aceasta este o societate agricolă, în cadrul acesteia există o brutărie care produce pâine din făina rezultată din grâul lăsat în custodie de membrii asociaţi.

Pâinea este destinată numai către membrii asociaţiei în funcţie de cantitatea de grâu lăsată de fiecare membru pentru fabricarea pâinii care se distribuie acestora pe baza unor bonuri emise de către societate.

Prin urmare, se reţine că brutăria desfăşoară activitate numai pentru membrii asociaţi nu şi pentru alte persoane, concluzia fiind că activitatea desfăşurată este de „prestări servicii” şi nu de „producţie” în virtutea căreia să se vândă pâine şi să se încaseze numerar.

În speţa de faţă, pentru perioada în discuţie 2008-2010, societatea, în procesul de fabricare a pâinii, a întocmit

132

facturi pe care le-a înregistrat în contabilitate, cu respectarea dispoziţiilor legii nr.82/1991 şi OMF nr.3055/2009.

Expertiza contabilă efectuată în cauză, în urma verificării documentelor contabile, a constatat că grâul care a fost repartizat membrilor societăţii, a fost taxat cu TVA în cotă de 19%, respectiv 24% şi virat de către C.M., pâinea a fost fabricată şi distribuită numai membrilor societăţii, plata fabricării fiind făcută de membrii, în natură, respectiv cu grâul cedat, iar pentru recuperarea cheltuielilor societatea a întocmit factura de prestări servicii pentru care a colectat TVA înregistrat în contabilitate).

De asemenea, s-a precizat că întreaga cantitate de grâu lăsată în custodie de membrii societăţii este evidenţiată în baza borderoului, care conţine numele fiecărui membru şi cantitatea de grâu lăsată în magazie.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond, concluzionând că intimata-reclamantă este o societate agricolă al cărei statut, la art.29 prevede modul de repartizare a beneficiului net obţinut, şi-a însuşit concluziile expertului şi a apreciat că modul de calcul al impozitului pe profit şi TVA în perioada 2008-2011 s-a făcut cu respectarea Codului fiscal, în sensul că grâul repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi virat de către SA C.M., pâinea fabricată a fost distribuită numai către membrii societăţii, plata fabricării pâinii s-a făcut în natură cu grâul lăsat, iar pentru recuperarea cheltuielilor pentru producerea pâinii a întocmit factura de prestări servicii obţinând venituri şi colectând TVA, pe care le-a înregistrat în contabilitate.

Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să interpreteze dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 în sensul de tratare a tranzacţiei intervenite între societate şi membrii săi, dându-i tranzacţiei conţinutul economic real şi nu distorsionat, respectiv al unei activităţi de producţie şi nu de prestări servicii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcţia Generală A Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr. 2045 din 18.09.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 4040/109/2011, intimată fiind reclamanta SA C. M., cu sediul în comuna Miroşi, judeţul Argeş.

133

4. Definirea noţiunii de „neregulă” prin dispoziţiile O.G. nr. 79/2003. Operarea unei distincţii între noţiunile „neregulă” şi „fraudă”.

Art. 1 din O.G. nr. 79/2003 Art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003

Curtea a reţinut că art.2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.

Legea realizează distincţie între neregulă şi fraudă, care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente, incriminată prin Codul penal sau L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi speciale.

La momentul adoptării actului normativ menţionat, acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană existentă, faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a asigura recuperarea fondurilor comunitare, provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană, plătite necuvenit (art.1 din OG nr. 79/2003).

Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina prevederilor europene existente la data adoptării actului normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată drept neregulă, în speţă.

(Decizia nr. 596/R-CONT/22 Februarie 2013)

134

Prin acţiunea înregistrată la 21 februarie 2010, reclamanta S.C. A..C.A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit anularea deciziei nr.17426 emisă de pârât la 17 august 2010 şi, pe cale de consecinţă, a procesului verbal de constatare nr.12264 din 16 iunie 2010.

Reclamanta a solicitat şi suspendarea executării actului administrativ contestat, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.

În motivare s-a arătat că prin procesul verbal de constatare nr.12264 din 16 iunie 2010 şi apoi prin titlul executoriu nr.209045 emis la 28 octombrie 2010 organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 491.754,35 lei, acte împotriva cărora reclamanta a formulat contestaţie, aceasta fiindu-i respinsă prin decizia nr.15178/2010.

Între reclamantă şi Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit a intervenit la 14 iunie 2007 un contract cadru, având ca obiect acordarea unui ajutor financiar nerambursabil pentru punerea în aplicare a unui proiect de înfiinţarea a unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna Recea, judeţul Argeş.

La 9 iunie 2010, după ce reclamanta a finalizat investiţia, anterior datei de 30 aprilie 2010, autoritatea contractantă a întocmit procesul verbal în care a reţinut că aceasta s-a făcut în absenţa autorizaţiei de mediu, decizia de emitere a acesteia fiind numai un act prealabil, nesocotindu-se astfel dispoziţiile art.17 din prevederile generale.

Concluziile organelor fiscale sunt greşite, iar stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată este lipsită de suport câtă vreme aceasta şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate.

Prin sentinţa nr.586/26 martie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.17426/2010, iar pe fond a admis plângerea şi a anulat procesul verbal de contravenţie nr.12264/2010.

Pentru a pronunţa soluţia tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul cadru nr.**’, de finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, pentru înfiinţarea unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna

135

Recea jud. Argeş. Perioada de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la semnarea contractului de finanţare, 30.09.2008 fiind termenul limită până la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plată. Prin acte adiţionale succesive, termenul s-a prelungit până la 30.04.2010, s-a modificat valoarea totală eligibilă a proiectului şi s-a prevăzut că în cazul nerespectării obligaţiilor asumate, intimata va înceta execuţia contractului, solicitând restituirea completă a sumelor deja plătite.

În urma controlului desfăşurat în perioada 4.08-9.06.2010 s-a constatat că dosarul de plată pentru tranşa a-3-a a fost neconform deoarece nu s-au prezentat autorizaţiile de mediu. Ca urmare, prin procesul verbal din 9.06.2010 s-a stabilit că petenta trebuie să restituie suma de 480.225,93 lei la care se adaugă majorări de întârziere. Împotriva acestui proces verbal petenta a formulat contestaţie ce a fost respinsă prin decizia emisă la 17.08.2010.

În ce priveşte excepţia de prescripţie a dreptului de a formula acţiunea, s-a constatat că petentei i-a fost comunicată decizia prin poştă la 20.08.2010 astfel că termenul de 6 luni începe să curgă de la 21.08.2010. Conform rezoluţiilor Curţii de Apel Piteşti, acţiunea a fost înregistrată la această instanţă la 21.02.2011, adică în ultima zi posibilă a termenului de 6 luni, prev.de art.7 din legea 554/2004 republicată. Deci, excepţia de prescripţie este neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că petenta este beneficiara acordului de mediu nr.19/28.07.2006 pentru înfiinţarea adăpostului pentru îngrăşarea suinelor, care este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului. La baza acestui acord de mediu au stat proiectul prezentat spre finanţare prin programele SAPARD şi fişa tehnică.

Din cuprinsul adresei nr.10100/29.04.2010 reiese că petenta a solicitat emiterea autorizaţiei de mediu pentru proiectul de înfiinţare a unei ferme de îngrăşare a suinelor la 12.10.2009, la acel moment aflându-se în procedura de reglementare. La 30.04.2010, data limită, conform actelor adiţionale, A.P.M. aprobase emiterea autorizaţiei de mediu pe numele petentei pentru activitatea sus arătată, iar în baza acestei decizii, la 21.05.2010, s-a emis autorizaţia de mediu nr.131.

Intimata a considerat că în ce priveşte contractul cu petenta, s-a constatat o neregulă, definită conform art.17 din Procedurile Generale de contract, ca orice abatere de la

136

legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractuale care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită.

În speţă, s-a constatat că petenta deţinea acord de mediu încă din 2006 şi că a depus diligenţele încă din oct.2009 pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, în baza procesului verbal de recepţie nr.10455/22.10.2009 A.P.M. Argeş a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin Acordul de mediu nr.19/2006, iar din adresa nr.6211/7.07.2010 reiese că petentei i-a fost permisă desfăşurarea activităţii începând cu 30.04.2010. Faptul că procedura de emitere a unei autorizaţi de mediu este una greoaie, de lungă durată, nu este imputabil petentei care a obţinut acordul de mediu încă din 2006, a respectat prevederile acestuia şi a depus încă din oct.2009, documente pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, la data depunerii cererii pentru acordarea ultimei tranşe exista decizia pentru emiterea autorizaţiei de mediu, iar la momentul efectuării controlului – iunie 2010 – petenta deţinea autorizaţia de mediu.

Obiectivul pentru care s-a întocmit contractul cadru a fost realizat, finalizat, funcţionează, petenta deţinând toate documentele necesare încă din mai 2010.

Intimata a dat dovadă de un formalism excesiv, aplicând cea mai gravă sancţiune, fără a verifica împrejurările de fapt ale cauzei, câtă vreme nu s-a făcut dovada prejudiciului adus bugetului Comunităţii Europene sau celor de la care provine cofinanţarea, printr-o cheltuială necuvenită.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii formulate de reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L. ca neîntemeiată cu menţinerea actelor administrative atacate.

Se susţine că sentinţa este nelegală, invocându-se dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.3041 din acelaşi act normativ, arătându-se că instanţa a dezlegat greşit aspectul prescrierii dreptului de a introduce acţiunea.

Astfel, decizia a fost comunicată la 20.08.2010, rezultând că la data sesizării instanţei, anume 23.02.2012, termenul prevăzut de art.11 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004, era depăşit.

137

Pe fond, se arată că art.7 din Secţiunea C a Legii nr.316/2001, arată că atunci când se suspectează sau se dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor legate de program, precum şi încercările de a obţine de la Agenţia SAAPARD plăţi pentru care nu are niciun drept, România va urmări orice asemenea eşecuri şi încercări conform procedurilor naţionale legale, într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt implicate fonduri publice naţionale.

Eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe tot parcursul duratei de valabilitate a contractului de finanţare, art.15 alin.2 din Anexa nr.1 la prevederile generale ale contractului de finanţare arătând că beneficiarul trebuie să consimtă la inspecţii pe bază de documente sau la faţa locului, asupra modului de utilizare a finanţării nerambursabile în conformitate cu acordul multianual de finanţare dintre România şi U.E.

Durata de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la semnarea contractului de finanţare, termenul maxim de finalizare fiind 30.09.2008, în funcţie de complexitatea investiţiei.

Durata de execuţie a contractului în speţă a fost prelungită prin şase acte adiţionale, până la 30.04.2010, interval în care beneficiarul a solicitat două tranşe de plată, prima la 30.04.2008, iar a doua la 2.06.2009. Cea de-a treia cerere a fost depusă la 30.04.2010, în termenul solicitat beneficiarul angajându-se să finalizeze investiţia şi să obţină autorizaţiile de funcţionare definitive.

Or, dosarul de cerere de plată a fost neconform, deoarece la momentul depunerii acestuia nu a fost prezentată autorizaţia de mediu, fiind astfel încălcate dispoziţiile contractuale, respectiv art.2 alin.3 din actul adiţional nr.6/29.12.2009.

Ca atare, s-a întocmit procesul verbal de constatare din 16.06.2010, prin care s-a constituit reclamantei un debit în cuantum de 480.225,93 lei, reprezentând sumele aferente tranşelor 1 şi 2.

Contestaţia formulată împotriva procesului verbal a fost respinsă prin decizia nr.17426/17.08.2010.

La 30.04.2010, reclamanta deţinea decizia nr.10100 de emitere a autorizaţiei de mediu, aceasta din urmă fiind emisă abia la 21.05.2010, rezultând astfel că la data solicitării

138

celei de-a treia tranşe nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute în contractul de finanţare.

Este expusă procedura de emitere a autorizaţiei de mediu, potrivit art.8, 10, 11 şi 13 din Ordinul nr.1798/2007, susţinându-se că A.C.P.M. face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu şi programul de consultare al documentelor care a stat la baza acesteia prin afişare la sediu propriu şi postare pe pagina de internet, decizia putând fi contestată în termen de 30 zile lucrătoare de la data afişării.

Se susţine ca atare, că procedura este una complexă, emiterea deciziei de emitere a autorizaţiei de mediu reprezentând numai o etapă premergătoare.

Or, potrivit contractului, reclamanta şi-a asumat obligaţia să prezinte autorizaţiile de funcţionare, iar nu alte documente emise în etapele premergătoare, art.14 alin.2 din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului susţinând această obligaţie, de vreme ce arată că este interzisă funcţionarea fără autorizaţie de mediu.

O.G. nr.79/2003 şi Normele de aplicare a acesteia (H.G. nr.1306/2007), impun constatarea neregulii în derularea contractului de finanţare, dispoziţiile normative fiind greşit interpretate de instanţa de fond, care a reţinut că recurenta dă dovadă de un formalism excesiv.

Nu există clauză contractuală care să absolve beneficiarul de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea contractului de finanţare, instanţa eludează clauzele contractuale şi nu prezintă temeiul legal pentru care dispune anularea actelor atacate.

În ce priveşte procedura de recuperare a creanţelor bugetare reglementată de O.G. nr.79/2003, se arată că art.2 lit. e) şi art.3 din acest act normativ, prevăd în sarcina A.P.D.R.P. întocmirea actului de control, cu valoare de titlu de creanţă.

Art.14 din Secţia A a Legii nr.316/2001 prevede că orice contribuţie financiară în sarcina comunităţii, referitoare la aceste sume, inclusiv neregularităţile, va fi anulată la sfârşitul celui de-al doilea an ce urmează înregistrării sale în registrul debitorilor şi va fi dedusă din următoarea cerere de plată, rezultând astfel că fondurile provenite din contribuţia comunitară, nerecuperate de la beneficiarii culpabili în termen de 2 ani, ajung să greveze bugetul statului.

În ce priveşte definiţia neregulilor, prevăzută în Regulamentul CEE nr.2988/1995, ţinând seama de natura şi

139

gravitatea neregulilor care implică depunerea intenţionată ori deliberată de documente false, determină Oficiul European de Luptă Antifraudă să aplice sancţiuni administrative pentru recuperarea totală a fondurilor provenite din contribuţia comunitară.

Neregula reprezintă orice abatere şi atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, art.5 alin.1 din Regulament referindu-se la abateri intenţionate sau săvârşite din neglijenţă.

De asemenea, art.1 alin.2 din Regulament defineşte abaterea drept „orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată”.

Este învederată jurisprudenţa CJUE din 15 septembrie 2005 (C-199/03), Comisia c.Irlanda, Mannesmann Anlagenbau Austria ş.a. (C-44/96) Camera de Comerţ şi Industrie (C-465/10).

Se arată că potrivit unei jurisprudenţe constante trebuie sancţionate inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis, dar care pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii, un stat membru care a acordat asistenţă financiară putând să o revoce şi să solicite beneficiarului rambursarea finanţării (C-271/01).

Mai mult, regula generală este aceea ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat, statele membre neavând nicio competenţă de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal.

Şi pct.5 A 13 1 b din Secţiunea F din Acordul multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene arată că neregularitate înseamnă orice încălcare a unei prevederi a acestui acord, care a avut sau va avea un efect de prejudiciere asupra comunităţii sau asupra unui punct nejustificat de cheltuială.

Aceleaşi aspecte sunt reţinute şi în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003.

Sunt învederate prevederile art.17 alin.1, 3 şi 4 din Anexa 1 la Contractul de finanţare.

140

Prin urmare, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea contestaţiei formulate.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la susţinerea relativă la aspectul prealabil al sesizării instanţei fără respectarea termenului prevăzut de art. 11 din L. nr. 554/2004, curtea constată că acesta nu este întemeiată.

Articolul 11 alin.1 lit. a) din Legea nr.554/2004 prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Într-adevăr, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la 21.02.2011, decizia atacată fiind fost comunicată reclamantei la 20.08.2010.

De la această dată, destinatarul avea la dispoziţie termenul de 6 luni prevăzut de art.11 din L. nr. 554/2004, care, în temeiul art. 28 din acelaşi act normativ raportat la art. 101 alin. 3 C.proc.civ., pe calea normei de trimitere, se calculează în funcţie de ziua corespunzătoare zilei de plecare.

Astfel, art. 101 alin. 3 C.proc.civ. prevede că termenele statornicite pe luni se sfârşesc în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare, în speţă 20 ale lunii corespunzătoare, respectiv februarie.

Însă, textul se coroborează cu art.104 C.proc.civ. potrivit cu care actele de procedură trimise prin poştă la instanţele judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.

Or, în cauză, se constată că cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanţei la 21 februarie 2011 a fost depusă la poştă recomandat la 19.02.2011, astfel că faţă de data limită a termenului (20.02.2011), cererea este depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.

Ca atare, aspectul tardivităţii ridicat şi în cererea de recurs nu va fi reţinut.

Pe fond, curtea reţine că motivele invocate nu pot fi

141

primite faţă de temeiurile de drept invocate. Procesul verbal din 9.06.2010 a fost întocmit în baza

O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, reţinându-se că nu s-a respectat termenul art.2 alin.3 din actul adiţional nr.6/2009, la contractul nr.C 3.11002530300464/14.06.2007, potrivit cu care “termenul până la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde toate documentele justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de 30.04.2010”.

Art.3 alin.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003 prevede că este titlu de creanţă actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare iar art.3 alin.6 din O.G. nr.79/2003 prevede că împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin decizia nr. 17426/17.08.2010, de soluţionare a contestaţiei nr.15178/20.07.2010, aceasta a fost respinsă, reţinându-se că decizia nr. 10100/30.04.2010 eliberată de Agenţia pentru protecţia Mediului este valabilă dar nu poate ţine loc de autorizaţie astfel că aceasta reprezintă o neregulă în sensul legii, care atrage aplicarea sancţiunii, respectiv suportarea sumelor avansate în temeiul contractului de finanţare, din sursele proprii ale beneficiarului.

Într-adevăr, art. 7 secţiunea C din L. nr. 316/2001 pentru ratificarea Acordului multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001, arată că “În cazul în care se suspectează sau se dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor legate de Program, precum şi încercările de a obţine de la Agenţia SAPARD plăţi pentru care nu are nici un drept, România va urmări orice asemenea eşecuri şi încercări, conform procedurilor naţionale legale, într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt implicate fonduri publice naţionale.”

142

Ca atare, Acordul se referă la eşecul beneficiarului contractului de finanţare care fie s-a produs fie este pe cale să se producă, urmând a se analiza dacă, situaţia de fapt din speţă se circumscrie dispoziţiei menţionate.

Totodată, Curtea reţine că art.2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.

Legea realizează distincţie între neregulă şi fraudă, care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente, incriminată prin Codul penal sau L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi speciale.

La momentul adoptării actului normativ menţionat, acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană existentă, faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a asigura recuperarea fondurilor comunitare, provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană, plătite necuvenit (art.1 din OG nr. 79/2003).

Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina prevederilor europene existente la data adoptării actului normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată drept neregulă, în speţă.

Astfel, se impune, aşa cum se arată şi în recurs, observarea prevederilor din Regulamentul (CE, Euratom) Nr. 2988/1995, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, obligatoriu pentru România de la data aderării, în temeiul Tratatelor constitutive, a legislaţiei primare, faţă şi cu art. 11 din Regulament, care arată că acesta intră în vigoare la trei zile după publicarea sa în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

143

Scopul adoptării regulamentului a fost acela de a asigura protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, împotriva acţiunilor de natură să afecteze asemenea interese, în toate domeniile şi împotriva fraudei care afectează interesele financiare ale Comunităţilor (preambul).

Astfel, art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 defineşte abaterea ca fiind “orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată.”

Art.4 alin. 1 şi alin. 4 din Regulamentul nr.2988/1995 arată că în regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, prin obligaţia de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat, prin pierderea totală sau parţială a garanţiei constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans, fără ca aceste măsuri să fie considerate sancţiuni.

Alin.4 al textului prevede că actele despre care se stabileşte că au drept scop obţinerea unui avantaj care contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situaţia în cauză, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare pentru obţinerea avantajului, au drept consecinţă, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.

Totodată, art.5 din Regulament, vorbeşte despre sancţiuni administrative aplicabile pentru abaterile intenţionate sau săvârşite din neglijenţă, respectiv plata unei amenzi administrative, plata unei sume mai mari decât sumele primite nejustificat sau sustrase impunerilor, retragerea totală sau parţială a unui avantaj acordat prin norme comunitare, excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă ulterioară săvârşirii abaterii; retragerea temporară a aprobării sau a confirmării necesare pentru a participa la un program de ajutor comunitar; pierderea unei garanţii sau a unui depozit constituit în vederea conformării cu condiţiile stabilite prin reguli sau reconstituirea unei garanţii eliberate în mod nejustificat.

Însă, faţă de situaţia din speţă, se constată că suma declarată neeligibilă, provenind, în procente de 25% din

144

bugetul public naţional şi 75% din bugetul UE, este stabilită potrivit art.4 din Regulament, fără a reprezenta o sancţiune, după distincţiile art.5 din Regulament.

Ca atare, se impune a se constata natura neregularităţii reţinute de autoritate, prin raportare la textul aplicabil şi la jurisprudenţa CJUE în materie.

Curtea constată că litigiul este determinat atât de interpretarea situaţiei ca reprezentând o “neregularitate” cât şi, subsidiar, de „importanţa” neregulii invocate de autoritate în contradictoriu cu beneficiarul contractului, fiecare expunând o poziţie contrară.

Astfel, în cererea iniţială reclamanta arată că la 30.04.2010 societatea îndeplinea toate condiţiile pentru a putea funcţiona în timp ce în procesul verbal din 9.06.2010 şi în decizia atacată se reţine că nu a prezentat dovada autorizaţiei de funcţionare din perspectiva autorităţii de mediu.

Curtea reţine că potrivit art.2 alin.3 din Actul adiţional nr.6/29.12.2009, termenul până la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde toate documentele justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de 30.04.2010.

Reclamanta a primit acordul de mediu la 28.06.2006, iar la 12.10.2009, anterior semnării ultimului act adiţional la contract (29.12.2009), a solicitat eliberarea autorizaţiei de mediu pentru activitatea derulată, aceasta fiind emisă efectiv la 21.05.2010.

Prin procesul verbal de recepţie nr. 10455/22.10.2009 APM Argeş constată îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu la finalizarea investiţiilor iar la 30.04.2010 emite decizia de emitere a autorizaţiei de mediu.

Faţă de această succesiune de acte întocmite în procedura de emiterea autorizaţiei de mediu, se constată că art.8 alin.4 din H.G. nr.1798/2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, în forma în vigoare la data solicitării emiterii autorizaţiei de mediu, arată că pentru activităţi noi pentru care a fost emis acordul de mediu, ACPM, după derularea etapelor prevăzute la alin.(2) şi (3), face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu, precum şi programul de consultare a documentelor care au stat la baza

145

acesteia, prin afişare la sediul propriu şi postare pe pagina proprie de internet.

Alin.2 al textului arată că nu se primesc solicitări care nu conţin documentele prevăzute la alin. 1, respectiv, cererea pentru eliberarea autorizaţiei de mediu; fişa de prezentare şi declaraţie, potrivit anexei nr.2; dovada că a făcut publică solicitarea prin cel puţin una dintre metodele de informare prevăzute în anexa nr. 3; planul de situaţie şi planul de încadrare în zonă a obiectivului; procesul-verbal de constatare a respectării tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu întocmit potrivit Ordinului ministrului apelor şi protecţiei mediului nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu, cu modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, nota privind stadiul de realizare a programului pentru conformare existent.

Potrivit alin.3 al art.8 din HG nr.1798/2007, ACPM verifică amplasamentul, analizează documentele prezentate la alin.(1), stabileşte dacă sunt necesare informaţii, acte sau documente suplimentare şi le solicită în scris titularului activităţii.

Or, din autorizaţia de mediu rezultă că prin procesul verbal de recepţie nr.10455/22.10.2009, APM Argeş a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu, rezultând astfel, şi faţă de înscrisurile depuse la cererea de emitere a autorizaţiei şi din decizia de emitere a autorizaţiei de mediu nr.10100/30.04.2010, că reclamanta îndeplinea condiţiile de eliberare a autorizaţiei.

Art. 10 alin.1 din H.G. nr.1798/2007 prevede că termenul de eliberare a autorizaţiei de mediu este de maximum 90 de zile lucrătoare de la data depunerii documentaţiei complete, astfel că nerespectarea termenului nu poate fi imputată solicitantului.

Totodată, se constată că prin adresa nr.6211/7.07.2010 Agenţia pentru protecţia mediului Argeş informează reclamanta că de la 30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, la 21.05.2010, desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de mediu, conform adresei nr.3917/6.05.2010, astfel că nu se poate reţine încălcarea art.14 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2005.

În sine, neprezentarea autorizaţiei la data de 30.04.2010 poate fi considerată o neregularitate, însă este

146

necesar ca aceasta să se încadreze în prevederile art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 care vorbeşte despre abatere care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată.

În acelaşi timp, curtea reţine că neregula menţionată nu se încadrează în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003, care condiţionează existenţa neregulii de prejudicierea bugetului comunitar, însă faţă de valoarea juridică a regulamentelor comunitare dispoziţia internă primeşte aplicare numai în ipoteza unei conformităţi depline cu aceasta, or, actul normativ menţionat este anterior aderării.

De altfel, ulterior prin adoptarea O.U.G. nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, prin care a fost abrogată OG nr.79/2003, neaplicabilă în cauză, s-a adoptat în legea internă definiţia neregulii, în acord cu dreptul supranaţional.

În jurisprudenţa CJUE elaborată în aplicarea Regulamentelor anterioare Regulamentului nr.2988/1995 [Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening (C-383/06), Gemeente Rotterdam (C-384/06) împotriva Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid şi Sociaal Economische Samenwerking West-Brabant împotriva Algemene Directie voor de Arbeidsvoorziening, (C-385/06) paragraf 49], în legătură cu acest aspect, s-a reţinut că “litigiile privind recuperarea sumelor plătite nejustificat în temeiul dreptului comunitar, în lipsa prevederilor comunitare, trebuie să fie soluţionate de instanţele naţionale prin aplicarea dreptului lor intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul comunitar (a se vedea Hotărârile Deutsche Milchkontor şi aţii, punctul 19, Huber, punctul 55, şi Hotărârea din 21 iunie 2007, ROM - projecten, C-158/06, Rep., p.I-5103, punctul 23)”, dar “aplicarea dreptului naţional nu trebuie să aducă atingere aplicării şi eficacităţii dreptului comunitar. Acesta ar fi cazul dacă respectiva aplicare ar face practic imposibilă recuperarea fondurilor ilegal acordate (a se vedea Hotărârea Deutsche Milchkontor şi aţii, citată anterior, punctele 21 şi 22). Rezultă de aici că revine instanţei naţionale obligaţia de a aplica, în

147

principiu, dreptul său naţional, asigurând în acelaşi timp deplina eficacitate a dreptului comunitar, ceea ce o poate conduce la îndepărtarea, dacă este cazul, a unei norme naţionale care se opune acestuia sau la interpretarea unei norme naţionale care a fost elaborată avându-se în vedere numai o situaţie strict internă (a se vedea în special Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Leffler, C-443/03, Rec., p.I-9611, punctul 51).”

În paragraful 56 din aceeaşi hotărâre Curtea reţine că “sistemul de subvenţii elaborat prin reglementarea comunitară se întemeiază în special pe executarea de către beneficiar a unei serii de obligaţii care îi dau dreptul la perceperea asistenţei financiare prevăzute. Dacă beneficiarul nu îndeplineşte toate aceste obligaţii, rezultă din articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul nr.4253/88 că Comisia este autorizată să reconsidere întinderea obligaţiilor sale. În ceea ce priveşte aplicarea articolului 23 alineatul (1) din acelaşi regulament, în cazul în care acest beneficiar nu a executat acţiunea de formare în conformitate cu condiţiile impuse pentru acordarea asistenţei, nu poate invoca principiile protecţiei încrederii legitime şi protecţiei drepturilor dobândite pentru a obţine plata soldului din valoarea totală a asistenţei acordate iniţial [a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, Branco/Comisia, T-142/97, Rec., p.II-3567, punctele 97 şi 105 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii din 12 noiembrie 1999, Branco/Comisia, C-453/98 P, Rec., p.I-8037), precum şi Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 1999, Partex/Comisia, T-182/96, Rec., p.II-2673, punctul 190 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii din 8 martie 2001, Partex/Comisia, C-465/99P, nepublicată în Recueil)]. În sfârţit, principiul protecţiei încrederii legitime nu poate fi invocat de un beneficiar care s-a făcut vinovat de o încălcare vădită a reglementării în vigoare (a se vedea Hotărârea Curţii din 12 decembrie 1985, Sideradria/Comisia, 67/84, Rec., p.3983, punctul 21).”

Din paragraful 57 al aceleiaşi hotărâri reiese că în cauzele aflate pe rol rezultă că deciziile de acordare a fondurilor erau condiţionate de respectarea de către beneficiari a normelor ESF Regeling şi în special a obligaţiei de a supune proiectele unei monitorizări administrative distincte şi, pe de altă parte, că aceste norme nu au fost respectate, în mod mai mult sau mai puţin deliberat. Ca atare, rămâne în

148

competenţa instanţei naţionale să aprecieze dacă, “având în vedere comportamentul atât al beneficiarilor fondurilor, cât şi al administraţiei, principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, în sensul din dreptul comunitar, pot fi opuse în mod legitim cererilor de rambursare.”

În acest context, rezultă că atât regulamentul european cât şi legea internă, condiţionează aplicarea măsurii de comportamentul beneficiarilor fondurilor, cât şi al administraţiei şi de efectul produs de neregula constatată, în sensul că aceasta să prejudicieze sau să poată prejudicia bugetul Uniunii Europene.

În jurisprudenţa CJUE, învederată de autoritatea pârâtă, s-a reţinut ca relevantă natura şi gravitatea abaterii în litigii care privesc achiziţiile publice (c.465/2010, Ministre de l’Intérieur, de l’Outre-mer, des Collectivités territoriales et de l’Immigration), care vizează o cerere depusă la Curtea de la Luxemburg, în temeiul art. 267 din TFUE. În paragraful 40 din această hotărâre Curtea reţine că deşi nu este exclus ca, “în temeiul principiului proporţionalităţii, constatarea unei abateri minore să conducă numai la o rambursare parţială a fondurilor plătite, trebuie să se arate că, în orice caz, atunci când, în cadrul unei acţiuni finanţate de FEDR, se constată o încălcare de către beneficiar a uneia dintre obligaţiile fundamentale prevăzute de Directiva 92/50, cum ar fi faptul de a fi decis atribuirea unui contract de achiziţii publice de servicii înainte de lansarea procedurii de cerere de ofertă şi lipsa publicării, pe de altă parte, a unui anunţ în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, posibilitatea ca o asemenea abatere să fie sancţionată prin eliminarea completă a asistenţei este singura aptă să producă efectul disuasiv necesar pentru buna administrare a fondurilor structurale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Conserve Italia/Comisia, citată anterior, punctul 101)”.

De asemenea, în paragrafele 46 şi 47, Curtea se referă la “încălcarea de către beneficiarul unei subvenţii FEDR, în calitatea sa de autoritate contractantă, a normelor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, în vederea realizării acţiunii subvenţionate”, aceasta determinând o cheltuială nejustificată, aducând prejudicii bugetului Uniunii.

Şi în hotărârea Mennesman Anlagenbau Austria AG c.44/96 s-a reţinut că, în aplicarea Regulamentului CEE nr.2052/88, modificat prin Regulamentul CEE nr.2081/93 al

149

Consiliului, finanţarea comunitară a unui proiect de lucrări nu este subordonat procedurilor prevăzute de Directiva 89/665/CEE privind coordonarea dispoziţiilor normative privind încheierea contractelor de achiziţie publică, de furnitură sau de lucrări, dacă nu se referă la autorităţi publice în sensul art.1 lit.B) din Directivă. Şi abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, Rec., p.I-8027, punctul 31).

Însă în paragraful 41 al hotărârii se arată că în cauză Comisia a constatat o neregulă gravă, care a justificat reducerea ajutorului financiar acordat din fonduri comunitare, prin programe operaţionale.

De asemenea, în paragraful 68 al hotărârii se reţine că în jurisprudenţa constantă a Comisiei, aceasta nu a procedat la rectificări, datorate pentru exerciţiul financiar precedent, tolerând neregularităţi din motive de echitate, context în care însă statul membru implicat nu dobândeşte un drept de a pretinde aceeaşi atitudine pentru iregularităţi comise în exerciţiul financiar următor pe baza principiului securităţii juridice sau a încrederii legitime (hotărârea din 6 octombrie 1993, Italie/Commission, paragraf 67; Germania împotriva Comisiei, din 2001, Grecia contra Comisiei c 373/99).

În cauza c - 500/99 Conserve Italia contra Comisiei (paragraf 102), s-a reţinut că la încălcarea de către beneficiar a angajamentului de a nu începe proiectul anterior primirii din partea Comisiei a cererii şi a trimiterii la Comisie a unei copii conforme cu originalul a contractului de achiziţie a utilajului constituie încălcări grave ale obligaţiilor esenţiale asumate, ţinând seama şi de principiul proporţionalităţii.

Ca atare, în jurisprudenţa invocată s-a reţinut aplicarea măsurilor în funcţie şi de gravitatea faptei săvârşite, chiar dacă măsura poate fi dispusă pentru orice abateri.

În speţă, se reţine că societatea a finalizat investiţia, a funcţionat pe baza autorizaţiilor emise şi a îndeplinit toate cerinţele legale pentru a obţine eliberarea autorizaţiilor, întârzierea reţinută în obţinerea autorizaţiei de mediu nefiind, pe de o parte, rezultatul atitudinii reclamantei iar pe de altă parte, nu a determinat încetarea şi nici chiar suspendarea derulării activităţii, de vreme ce autorizaţia a fost emisă, iar pe durata respectivă autoritatea de mediu a arătat că înţelege să permită în continuare funcţionare, tocmai ca urmare a faptului

150

că procedura nu a fost finalizată, independent de atitudinea reclamantei (adresa nr. 6211/7.07.2010 emisă de Agenţia pentru protecţia mediului Argeş prin care informează că de la 30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, 21.05.2010 desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de mediu, conform adresei nr. 3917/6.05.2010).

Ca atare, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că potrivit art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, împotriva sentinţei nr.586/26 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.348/46/2011, intimată fiind reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L.

5. Procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor locale. Sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenelor prevăzute de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 215/2004.

Art. 24 şi art. 35 alin. 4 din O.G. nr. 35/2002Art. 40 alin. 3 din L. nr. 215/2004

În procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor locale art. 24 din O.G. nr. 35/2002 prevede că pentru dezbaterea proiectelor de hotărâri sau a celorlalte probleme repartizate comisiei de specialitate preşedintele acesteia va desemna un consilier care va face în cadrul şedinţei o scurtă prezentare a problemei aflate pe ordinea de zi, dacă aceasta nu este prezentată de iniţiator. Consilierul redactează avizul comisiei, pe baza amendamentelor şi a propunerilor formulate de membrii acesteia, care au fost aprobate cu majoritatea voturilor consilierilor prezenţi.

Totodată, art. 35 alin. 4 din acelaşi act normativ prevede că proiectele de hotărâri şi celelalte probleme asupra cărora urmează să se delibereze se înscriu pe ordinea de zi numai dacă sunt însoţite de avizul comisiilor de specialitate cărora le-au fost transmise în acest scop şi de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu al consiliului local. Raportul compartimentului de resort se întocmeşte şi se depune la secretarul unităţii administrativ-teritoriale, înainte de

151

întocmirea avizului de către comisia de specialitate, spre a putea fi avut în vedere de către această comisie.

La dosar, se regăsesc două avize distincte nr.65/28.05.2002 şi nr.26/28.05.2002 semnate de preşedintele şi secretarul fiecăreia, care poartă în antet menţiune Comisia nr.1, respectiv Comisia nr.2.

Termenele prevăzute de art. 40 alin. 3 din L. nr. 215/2004, pentru efectuarea convocării sunt reglementate în scopul asigurării transparenţei şi aducerii la cunoştinţa celor interesaţi, în special a consilierilor, problemelor care urmează să se dezbată, fără ca legea să prevadă o sancţiune în acest sens.

Nerespectarea termenelor de întocmire a avizelor faţă de data adoptării hotărârii nu atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile în care lipsa lor sau necunoaşterea de către consilieri ar fi putut fi ridicată la şedinţă, cu consecinţa neadoptării hotărârii.

(Decizia nr. 597/R-CONT/22 Februarie 2013)

Prin cererea înregistrată la 12 ianuarie 2011, pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantul E.C. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiul Săcele şi G. M. pentru a se dispune anularea Hotărârii de consiliu local nr.69 emisă de pârâtă la 30 mai 2002.

În motivare s-a arătat că, în cursul anului 2006 a achiziţionat un imobil pe raza municipiului Săcele în U.T.R. nr.0, în care, potrivit PUG şi RLU, nu sunt permise construcţiile gen bloc de locuinţe, regimul maxim de înălţime fiind de 3 nivele suprateran.

Prin actul administrativ contestat a fost aprobat PUZ-ul, care permite nesocotirea acestor reguli, inclusiv a celor la care se referă H.G. nr.525/1996 şi Legea nr.350/2001, ultimele referitoare la consultarea populaţiei în amenajarea teritoriului şi a normelor de urbanism.

La 15 martie 2010, pârâtul a formulat întâmpinare invocând excepţiile de tardivitate a introducerii acţiunii şi a lipsei de interes, iar asupra fondului cauzei a susţinut netemeinicia pretenţiilor din acţiune.

La 10 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii, solicitare în susţinerea căreia a invocat excepţiile tardivităţii procedurii prealabile şi a lipsei de interes,

152

dar şi caracterul nefondat al cererii.La 31 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a

precizat cererea de intervenţie, solicitând să se constate şi că este beneficiarul PUZ-ului aprobat prin H.C.L. nr.69/2002, dispunându-se respingerea acţiunii.

La 10 ianuarie 2011, Tribunalul Braşov a înaintat cauza spre soluţionare Tribunalului Argeş, reţinând măsura de strămutare dispusă prin încheierea nr.5484/2010 de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie.

După învestirea acestui din urmă tribunal, reclamantul şi-a precizat acţiunea la 29 aprilie 2011, sub aspectul drepturilor subiective ce apreciază că-i sunt încălcate, adăugând celor două acte normative invocate în acţiune şi O.G. nr.35/2002, sub aspectul disciplinei de organizare şi funcţionare a consiliilor locale.

Prin sentinţa nr.604/2011, Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca prescrisă, reţinând în esenţă că reclamantul a dobândit proprietatea imobilului în anul 2006, iar procedura prealabilă a efectuat-o la 10 iunie 2009, cu mult peste termenul de 6 luni la care se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004.

S-a reţinut că pentru acest motiv dreptul la acţiune este prescris, soluţie în concordanţă şi cu jurisprudenţa CEDO, care protejează securitatea raporturilor juridice şi efectele ce se nasc prin intrarea în circuitul civil a unor acte administrative individuale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.3041

Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut că, în mod greşit instanţa a considerat că termenul de 6 luni, la care se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004 a început să curgă de la data adoptării HCL nr.69/2002, ignorând astfel caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, doctrina şi jurisprudenţa în materie. Perioada de timp scursă de la data adoptării actului nu poate constitui un impediment în cenzura legalităţii acestuia, aspect ce rezultă din practica judecătorească şi, de altfel, pârâta îşi invocă propria culpă, culpă constând în nerealizarea unei informări şi consultări a populaţiei în condiţiile prevăzute de lege.

Prin decizia nr.2874/R-Cont/21 decembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că

153

din considerentele hotărârii criticate nu rezultă în mod neîndoielnic care din excepţiile de tardivitate invocate în cauză au constituit raţiunile soluţiei pronunţate. Pârâta a susţinut tardivitatea acţiunii, iar SC S. & B. Development SRL tardivitatea plângerii prealabile, instanţa punând în discuţie prescripţia dreptului la acţiune .

A reţinut Curtea că la data adoptării Hotărârii nr.69/2002, reclamantul nu era proprietarul imobilului dobândit în anul 2006, însă, dreptul procesual s-a născut în patrimoniul vânzătorului şi cum nu s-a dovedit epuizarea lui (prin împlinirea termenului de prescripţie sau prin exercitarea acţiunii) se apreciază că acest drept s-a transmis cumpărătorului. Reclamantul, în calitatea sa de dobânditor cu titlu particular al unui bun, a dobândit toate drepturile pe care vânzătorul le avea la data înstrăinării, aşadar, inclusiv dreptul procesual de a cere cenzurarea unui act administrativ cu caracter individual, a cărui validitate se verifică – sub aspectul investirii instanţei – în raport de toate normele legale sub imperiul cărora şi-a continuat existenţa. Nici anterior, nici după intrarea în vigoare a Legii nr.554/2004, aşa cum ea a fost modificată, inclusiv prin Legea nr.262/2007, nu s-a făcut dovada unei alte comunicări a actului decât cea invocată de reclamant.

A reţinut Curtea că reclamantul a solicitat, la 4 mai 2009, comunicarea hotărârii contestate, comunicare ce a fost primită de acesta la 12 mai 2009, formulând plângerea prealabilă la 10 iunie 2009, cu respectarea termenului la care se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, act normativ în vigoare la data când beneficiarul dreptului procesual a cunoscut de actul pretins vătămător.

S-a reţinut totodată şi respectarea termenului prevăzut de art.11 alin.1 din lege, reţinându-se că nu se poate considera că actul a fost comunicat la 7 aprilie 2009 cu adresa nr.9689, prin înaintarea notelor de şedinţă din 24 martie 2009, câtă vreme nu rezultă că reclamantului i-a fost înaintat o copie a hotărârii contestate, ci doar că se face referire la aceasta, oferind informaţia existenţei ei, care a fost de natură să determine solicitarea de a fi înaintate informaţii sub acest aspect.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii plângerii prealabile, Curtea a reţinut că la momentul la care instanţa face trimitere la dispoziţia legală, erau în vigoare, în noua

154

formă, dispoziţiile art.109 alin.3 din Codul de procedură civilă, care obligă la invocarea nerealizării recursului graţios prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, întâmpinare care, în condiţiile art.1141 din acelaşi act normativ, se depune până la prima zi de înfăţişare. Excepţia nu a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ci de către SC S. & B. Development SRL printr-o cerere de intervenţie ce nu a fost admisă în principiu, în faţa Tribunalului Braşov, discuţia asupra admisibilităţii în principiu fiind amânată la mai multe termene şi asupra acestui aspect nu s-a pronunţat nici Tribunalul Argeş, aşa încât această persoană juridică nu a dobândit calitatea de parte, aspect reliefat de altfel şi cu ocazia acordării cuvântului pe fond.

S-a mai reţinut că, dacă s-ar aprecia că se impune să fie avute în vedere disp.art.109 Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii (deşi Legea nr.202/2010 nu conţine o astfel de precizare), iar instanţa nu a ridicat din oficiu această excepţie, termenul de 30 de zile la care se referă art.7 alin.3 raportat la alin.1 a fost respectat.

S-a reţinut că potrivit Deciziei nr.797 pronunţată de Curtea Constituţională la 27 septembrie 2007, pentru terţ, termenul de formulare a procedurii prealabile este cel de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat sau a luat cunoştinţă de actul vătămător, lipsind însă termenul obiectiv tocmai pentru că nu există certitudinea că în interiorul acestuia se îndeplineşte condiţia de comunicare sau luare la cunoştinţă.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, condiţie esenţială a oricărui demers judiciar s-a reţinut că tribunalul nu a soluţionat-o, analizând cu prioritate tardivitatea, însă, ea poate constitui temei al soluţiei şi pentru instanţa de control judiciar dacă nu se impun verificări suplimentare sub acest aspect. Totuşi Curtea a reţinut că astfel de verificări sunt necesare şi ele se impun a fi făcute cu ocazia soluţionării în fond a pricinii pentru a observa în ce măsură dreptul şi interesul protejat de lege în favoarea reclamantului a fost nesocotit prin adoptarea hotărârii contestate.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr.746/11 aprilie 2012, Tribunalul Argeş, a admis acţiunea şi a anulat Hotărârea Consiliului Local Săcele nr.69/2002.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul este proprietarul unui imobil teren şi casă situat în Săcele str.A. din zona A. R. – C. D., imobil dobândit în anul

155

2006.Prin Hotărârea nr.69/2002 adoptată de Consiliul

Local Săcele s-a aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în zona menţionată.

S-a reţinut că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor din Regulamentul Local de Urbanism aferent Planului Urbanistic General al Municipiului Săcele, aprobat prin H.C.L. nr.23/22.02.2001 care interzic amplasarea în zonă a construcţiilor colective gen blocuri de locuinţe. De asemenea, în zonă, regimul de înălţime admis este de P-P+2M, pentru pensiuni şi P-P+1+M pentru dotările sportive şi de agrement.

S-a mai reţinut că prin hotărârea contestată au fost încălcate şi dispoziţiile art.14 din H.G. nr.525/1996 care prevăd că autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea dominantă a zonei stabilită printr-o documentaţie de urbanism.

De asemenea, potrivit art.32 din H.G. nr.525/1996 autorizarea executării lucrărilor este permisă numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcţiunii acestora şi nu depreciază aspectul general al zonei. Autorizarea construcţiilor care prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie cu aspectul general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii este interzisă.

La adoptarea hotărârii de aprobare a Planului Zonal nu au fost respectate dispoziţiile Ordinului nr.176/N/16.08.2000 potrivit cărora la Metodologia de elaborare a unui PUZ se menţionează imperativ că informarea populaţiei asupra intenţiei de elaborare a unui PUZ pentru teritoriul zonei se face prin grija iniţiatorului. De asemenea, consultarea populaţiei se realizează prin grija beneficiarului în cadrul unor expoziţii organizate, iar organizarea este anunţată prin mass-media.

S-a mai reţinut că au fost încălcate şi dispoziţiile care reglementează procentul de ocupare a terenurilor şi coeficientul de utilizare a terenurilor încălcându-se Regulamentul Local de Urbanism aferent Planului Urbanistic General.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul E. C. şi SC S. & B. Development S.R.L.

În recursul formulat de E. C. se solicită admiterea

156

acestuia, modificarea sentinţei în parte, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de SC S. & B. Development SRL.

În motivare se arată că în doctrină elaborată în temeiul art.50 Cod procedură civilă s-a reţinut că în cazul cererii de intervenţie principală se impune respectarea aceleiaşi cerinţe a plângerii prealabile, fiind inadmisibilă o cerere pe calea contenciosului administrativ în condiţiile în care intervenientul s-a adresat instanţei, fără formularea reclamaţiei administraţiei prealabile.

Cererea de intervenţie trebuie să întrunească exigenţele cererii de chemare în judecată, or SC S. & B. Development SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu încuviinţată la ultimul termen de judecată, în principiu, fără să fie însoţită de dovada parcurgerii procedurii prealabile.

Se arată că nu sunt întrunite cerinţele de fond ale intervenţiei principale, deoarece intervenţia principală este agresivă, ofensivă, terţul urmărind realizarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine cel puţin în parte obiectul procesului.

Or, cauza are ca obiect anularea unei hotărâri de consiliu local, interesul intervenientei fiind acela de a se respinge cererea de chemare în judecată, iar nu de a câştiga pentru sine, cel puţin în parte, obiectul procesului.

În recursul SC S. & B. Development SRL se solicită admiterea acestuia, casarea sentinţei şi reţinerea spre rejudecare, constatându-se calitatea recurentei de beneficiar al PUZ-ului aprobat prin H.C.L. Săcele nr.69/2002 şi respingerea acţiunii introductive ca netemeinică şi nelegală, admiţându-se cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză.

Se susţine că sentinţa nr.746/11.04.2012, a încălcat formele prevăzute de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, nu este motivată în conformitate cu art.261 alin.1 pct.2, 3 şi 5 Cod procedură civilă, tribunalul analizând numai argumentele reclamantului, fără precizări cu privire la argumentele intervenientei.

Scopul motivării, constând în fundamentarea măsurilor dispuse de instanţă, nu a fost atins, fiind afectat dreptul intervenientei şi al pârâtei la un proces echitabil.

Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, sentinţa conţinând motive străine de natura pricinii.

157

Astfel, greşit se reţine că prin H.C.L. Săcele nr.69/2002, s-a aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în zona menţionată, deşi prin hotărâre s-a aprobat „lucrarea Plan Urbanistic Zonal-zona bun loc, proiect nr.246/2002 elaborat de S.C. T. S.R.L. Braşov, având ca beneficiar pe d-na G. M.”, având ca obiect propunerea construirii unui complex de cazare, întreţinere şi tratament „M.” şi nu un bloc de locuinţe.

Se arată că art.32 din Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului avea o altă formă la data adoptării PUZ-ului contestat, permiţând derogarea de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă.

La dosarul de aprobare PUZ a fost depus referatul Primăriei Săcele nr.7231/28.05.2002, prin care personalul structurii de specialitate organizate la nivelul Primăriei s-a pronunţat în sensul că „proiect PUZ construire complex de cazare, întreţinere şi tratament „M.” elaborat de S.C. T. S.R.L., răspunde cerinţelor PUG al Municipiului Săcele nr.36060/2000”.

Documentaţia PUZ supusă spre aprobare a demonstrat posibilitatea şi oportunitatea intervenţiei urbanistice solicitate, iar autorităţile competente s-au pronunţat favorabil cu privire la acestea, interdicţia impusă pentru UTR 1 prin PUG referindu-se exclusiv la locuinţe colective gen bloc de locuinţă, fără interzicerea construirii unor clădiri cu mai multe etaje.

Construcţia se circumscrie funcţiunilor prevăzute prin PUG pentru UTR 0, cât şi pentru UTR 1, aspect confirmat prin menţiunile din certificatul de urbanism nr.11/2002, în care la regimul economic al terenului se arată că sunt propuse funcţiunile construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement.

Greşit a reţinut instanţa încălcarea dispoziţiilor art.14 din H.G. nr.525/1996 în ce priveşte asigurarea compatibilităţii între destinaţia construcţiei şi funcţia dominantă a zonei, în condiţiile în care textul nu este aplicabil în speţă.

În condiţiile în care legea permite un „urbanism derogatoriu” rezultă că PUZ-ul putea deroga de la PUG, inclusiv sub aspectul funcţiunii zonei şi chiar admiţând că o asemenea analiză se face la momentul de faţă, autorităţile competente ar trebui să verifice compatibilitatea cu funcţiunea

158

stabilită prin documentaţia de urbanism PUZ aprobată prin H.C.L. nr.69/2002.

Pentru UTR 0 s-a stabilit prin PUG din 2000 şi funcţiunea „spital clinic Braşov cu regim variat de la P+1 la P+4” în zonă fiind admise construcţii pentru spitalizare, diagnostic, hotel cu 200 locuri şi administraţie publică, spaţii cazare şi alimentaţie publică, dar şi „zona servicii publice sau zona turism şi agrement”.

Prin urmare, complexul propus este compatibil cu funcţiunea dominantă a zonei.

În ce priveşte aspectul exterior al lucrărilor, se arată că art.32 din H.G. nr.525/1996 nu-şi găseşte aplicarea în speţă, textul făcând referire la faza autorizării executării construcţiilor.

Art.36 din Legea nr.350/2001 stabilea competenţa de control a aplicării unitare a legislaţiei structurilor specializate din aparatul propriu al consiliului judeţean, municipal sau orăşenesc, or, în cauză, s-a întocmit referatul nr.7231/28.05.2002.

De asemenea, nu se putea reţine încălcarea Ordinului nr.876/N/2000, sub aspectul informării populaţiei asupra intenţiei de elaborare a PUZ, în condiţiile în care la data adoptării acestuia art.18 din H.G. nr.3/2000, abrogase prevederile anterioare.

Art.57 din Legea nr.350/2001 se referă la participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, prin anunţul nr.4951/2.04.2002 afişat la Primărie atestându-se îndeplinirea obligaţiilor privind informarea publicului cu privire la PUZ supus spre aprobare.

Nici nu se putea primi vreo obiecţie din partea reclamantului, atâta vreme cât acesta s-a mutat în zonă în anul 2006, iar documentaţia aferentă PUZ-ului nu face vorbire despre vreo sugestie sau reclamaţie formulată de populaţie.

Şi dacă s-ar reţine neîndeplinirea obligaţiilor de informare şi consultare, se susţine că lipseşte sancţiunea legală, iar reclamantul trebuia să dovedească prejudiciul suportat prin lipsa de consultare sau informare a populaţiei.

Greşit, sentinţa reţine că au fost încălcate dispoziţiile regulamentului local de urbanism aferent PUG Săcele, care reglementează procentul de ocupare al terenurilor şi coeficientul de utilizare al acestuia, de vreme ce reglementarea în vigoare la adoptarea PUZ în discuţie permitea derogarea de

159

la PUG.Numai forma Legii nr.350/2001, după modificarea

adusă de O.G. nr.27/2008, prevedea că modificarea prin PUZ a reglementărilor adoptate prin PUG trebuie să asigure unitatea, coerenţa, confortul urban al zonei de studiu, cât şi al teritoriului învecinat, or, aceasta nu era în vigoare la momentul adoptării H.C.L. nr.69/2002.

Sub aspect procedural, se arată că la termenul din 6.04.2012, când au avut loc dezbaterile în fond, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, cererea de abţinere formulată de judecătorul desemnat aleatoriu, nefiind soluţionată.

De asemenea, deşi la casarea sentinţei iniţiale s-a impus să se aibă în vedere pronunţarea asupra cererii de intervenţie, sentinţa nu cuprinde nicio menţiune cu privire la aceasta.

Instanţa a respins excepţia tardivităţii invocând autoritatea de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel, care a concluzionat că sentinţa a fost pronunţată pe baza unei excepţii ce nu este incidentă în speţă.

Prin urmare, tribunalul trebuia să judece cauza sub toate aspectele pronunţându-se inclusiv asupra excepţiei de tardivitate.

Or, intervenienta a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă faţă de tardivitatea formulării plângerii prealabile, raportat la împrejurarea că actele atacate au fost aduse la cunoştinţa reclamantului prin adresa nr.9689/7.04.2009, cum se recunoaşte chiar de către reclamant în cererea de la fila 54 dosar fond.

De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, deşi i s-a impus prin decizia de casare.

Epure Constantin a depus note de şedinţă la 27.01.2013 solicitând respingerea recursului SC S. & B. Development SRL ca neavenit, deoarece în calitate de intervenient accesoriu nu putea declara recurs, atâta vreme cât partea pentru care a intervenit nu a înţeles să o facă.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor din cele două recursuri, în raport de dispoziţiile normative incidente, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, iar recursul intervenientei este fondat pentru următoarele considerente:

160

Sub aspect procedural, Curtea constată că se impune analiza prealabilă a criticilor menţionate în finalul motivelor de recurs formulate de SC S. & B. Development SRL.

Astfel, Curtea constată că cererea de abţinere formulată de judecătorul desemnat să soluţioneze cauza în rejudecare, a fost soluţionată la 6.03.2012, potrivit minutei existente la dosarul de fond.

Prin respingerea cererii de abţinere, s-a constatat compatibilitatea judecătorul desemnat să soluţioneze pricina, Curtea reţinând că faţă de argumentele din decizia de casare din 21.12.2011, rezultă că în sentinţa iniţială nr.604/31.05.2011, judecătorul s-a pronunţat greşit pe cale de excepţie.

De asemenea, Curtea constată că la casarea cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr.2874/21.12.2011, instanţa a impus judecătorului fondului să se pronunţe asupra cererii de intervenţie şi asupra excepţiei lipsei de interes invocată în cererea de intervenţie, dintre acestea judecătorului fondului dispunând numai asupra primeia, sub aspectul admisibilităţii în principiu, fără ca în dispozitiv să se mai pronunţe asupra acesteia, faţă de specificul situaţiei de faţă şi de poziţia procesuală a intervenientei, cum se va arăta ulterior.

Nu va fi primit argumentul legat de excepţia tardivităţii [pct.c) din motivele de recurs, de vreme ce în decizia de casare din 21.12.2011, aceasta a fost dezlegată de către Curtea de Apel, care a impus ca la rejudecare să se analizeze numai lipsa interesului şi cererea de intervenţie, iar nu excepţia de tardivitate, care fusese soluţionată de către Curte.

Astfel, tardivitatea plângerii prealabile formulată de către reclamant a fost detaliat analizată de Curte prin decizia menţionată, care a reţinut că pentru terţ, termenul de formulare a procedurii prealabile este de 30 de zile de la data când i s-a comunicat hotărârea sau a luat cunoştinţă de actul vătămător, termen care a fost respectat faţă de dispoziţiile art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, cererea fiind formulată la 10 iunie 2009.

Nu poate fi primită nici critica relativă la faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat în temeiul art.166 Cod procedură civilă, în ce priveşte excepţia tardivităţii, de vreme ce aspectele dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa

161

de fond, în raport de art.28 din Legea nr.554/2004, raportat la art.315 Cod procedură civilă.

În al doilea rând Curtea constată că se impune lămurirea cadrului procesual subiectiv, sub aspectul calităţii procesuale a recurentei SC S.&B. Development SRL, în condiţiile în care, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Săcele şi G.M., ca beneficiar al H.C.L. Săcele nr.69/30 mai 2002, prin care s-a aprobat lucrarea Plan Urbanistic Zonal – Zona B.

Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

În acest context, beneficiarul actului administrativ atacat trebuie să stea în judecată ca parte pârâtă alături de autoritatea emitentă a actului, aşa cum de altfel s-a şi constituit cadrul procesual subiectiv pasiv la cererea reclamantului.

În condiţiile în care după emiterea actului administrativ, beneficiarul acestuia a transmis drepturile sale unei alte persoane, pe fondul lipsei în Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză, a unui text similar art. 39 NCPC, calitate procesuală pasivă trebuie să dobândească şi succesorul cu titlu particular.

Cu atât mai mult, atunci când transmiterea bunului, căruia îi este „ataşat” actul în discuţie, se realizează anterior declanşării unui litigiu, succesorul cu titlu particular trebuie să stea în judecată, iar dacă reclamantul nu înţelege să lege cadrul procesual şi cu acest dobânditor, revine instanţei obligaţia de a pune în discuţie cadrul procesual subiectiv.

Chiar dacă în Codul de procedură civilă aplicabil cauzei de faţă lipseşte omologul art. 78 NCPC, neaplicabil, în materia contenciosului administrativ legiuitorul a prevăzut posibilitatea complinirii raportului procesual, prin aplicarea art.161 din Legea contenciosului administrativ.

Textul prevede introducerea în cauză, pe lângă organismele interesate şi a altor subiecte de drept, pentru ca hotărârea să fie pronunţată în contradictoriu cu acestea, tocmai justificat de calitatea de beneficiar al actului.

În cauză nu a fost însă nevoie de aplicarea acestor

162

prevederi din partea instanţei, deoarece la 10 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1761/21.07.2007, G. M. şi G. L. au înstrăinat imobilul către S.C. B. & N. Developments S.R.L., care la rândul său a înstrăinat către intervenientă acelaşi imobil prin contractul autentificat sub nr.1559/6.05.2008.

Prin urmare, anterior declanşării prezentului litigiu, intervenienta a dobândit calitatea de beneficiar al actului administrativ, astfel că justifică cerinţa calităţii procesuale, participarea sa în proces impunându-se faţă de specificul raportului juridic de drept administrativ.

Această persoană a formulat într-adevăr şi apărări pentru sprijinirea poziţiei Consiliului Local, însă în egală măsură a urmărit respingerea cererii formulate împotriva beneficiarului iniţial şi a Consiliului Local, justificând în acest sens un interes propriu şi apărându-şi dreptul dobândit ca urmare a emiterii H.C.L. Săcele nr.69/2002.

Asupra calificării cererii de intervenţie, se constată că instanţa de fond, iniţial investită, din faţa căreia s-a dispus strămutarea cauzei, după ce a prorogat la 10 mai 2010, 31 mai 2010, 14 iunie 2010 şi 20 septembrie 2010, discuţia asupra excepţiei lipsei de interes şi încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu, la 18 octombrie 2010 a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea cererii de strămutare potrivit adresei înaintată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar la 10 ianuarie 2011, urmare admiterii cererii de strămutare a înaintat dosarul Tribunalului Argeş.

În faţa acestei instanţe, nu a fost discutată admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie până la termenul din 27 mai 2011, când s-a arătat expres de către apărătorul intervenientei că nu a fost pusă în discuţie cererea de intervenţie, astfel că nu înţelege să pună concluzii pe excepţia prescripţiei.

Sentinţa din 31 mai 2011 pronunţată după amânarea pronunţării la 27 mai 2011 a fost desfiinţată prin decizia nr.2874/21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, în care s-a indicat expres instanţei să se pronunţe şi asupra cererii de intervenţie formulată în cauză.

În rejudecare, Tribunalul Argeş a admis în principiu cererea de intervenţie la 6 aprilie 2012, când a şi rămas în pronunţare asupra cauzei.

163

În acest context, Curtea constată că s-a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu care a fost admisă în principiu, ca atare, de către instanţă şi care, deşi nu se circumscrie în întregime specificului intervenţiei principale reglementată de dreptul comun, art. 50 C. proc. civ., deoarece vizează în realitate dobândirea calităţii de parte în judecată ca beneficiar al actului administrativ atacat pe calea transmiterii calităţii de proprietar al bunului, anterior sesizării instanţei la 12 ianuarie 2010, este o cale procesuală necesară pentru corecta constituire a cadrului procesual subiectiv.

Într-adevăr intervenţia principală presupune o atitudine ofensivă, însă în cazul de faţă, al contenciosului administrativ subiectiv, declanşat la solicitarea unui alt subiect de drept, atitudinea ofensivă este rezumată chiar în soluţia urmărită, de a păstra pentru sine dreptul rezultat din actul administrativ atacat.

Nu poate fi primită nici cererea formulată de reclamantul-recurent în recurs, susţinută prin notele de şedinţă depuse la 24 ianuarie 2013, în care se arată că cererea este în realitate o cerere de intervenţie accesorie, astfel că şi calea de atac exercitată de această parte este neavenită, în condiţiile în care 56 Cod procedură civilă, prevede respingerea căii de atac dacă partea în interesul căreia se intervine nu înţelege să o formuleze.

Intervenienta nu urmăreşte respingerea acţiunii în interesul Consiliului Local, ci pentru a-şi proteja dreptul de a beneficia de Planul urbanistic zonal aprobat prin H.C.L. nr.69/2002, astfel că nu se poate dispune calificarea cererii de intervenţie, drept accesorie, SC S. & B. Development SRL justificând poziţia procesuală de parte intervenient principal, beneficiar al actului, în raport de care era obligatorie constituirea cadrului procesual subiectiv.

De altfel, reclamantul a sesizat instanţa în contradictoriu cu beneficiarul iniţial al actului administrativ iar faţă de schimbările intervenite, justifica interesul de a se judeca în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului, care este totodată şi beneficiarul H.C.L. atacată, în caz contrar o eventuală soluţie de admitere a cererii nefiind opozabilă beneficiarului care nu are calitatea de parte în proces.

Cu privire la susţinerea relativă la faptul că intervenienta nu a urmat procedura prealabilă obligatorie, curtea constată că, deşi în practică se reţine atare obligaţie, în

164

cazul de faţă ipoteza menţionată nu se regăseşte.Astfel, legea are în vedere situaţia în care se atacă în

contencios administrativ un act adresat altui subiect de drept, prevăzând la art.7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 că este îndreptăţit să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, aceasta trebuind să solicite autorităţii publice emitente revocarea în tot sau în parte a actului administrativ.

Pe cale de interpretare rezultă că procedura prealabilă se realizează între terţul vătămat şi autoritatea publică emitentă a actului administrativ şi nu de către sau cu beneficiarul actului respectiv.

În consecinţă, nu se poate reţine că beneficiarul actului ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă prealabilă împotriva actului atacat, de vreme ce nu justifică un interes în acest sens, prevederea art.7 din Legea nr.554/2004 fiind incidente numai în privinţa celui care urmăreşte desfiinţarea actului administrativ, în speţă reclamantul.

Cu privire la excepţia lipsei de interes asupra căreia tribunalul nu s-a pronunţat, dar pe care a pus-o în discuţie la termenul din 6 aprilie 2012, Curtea reţine că prin soluţii anterioare, instanţele judecătoreşti au reţinut justificarea interesului reclamantului de a ataca hotărârile Consiliului Local prin care se dispune aprobarea unor PUZ-uri în beneficiul altor persoane.

Prin sentinţa nr.1124/13.08.2010, pronunţată în dosarul nr.6599/62/2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamantul din cauza de faţă, alături de alţi reclamanţi, reţinând că este atributul exclusiv al pârâtei stabilirea modalităţi de amenajare a teritoriului având drept de apreciere şi decizie autonomă în domeniu, însă prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, la 20.04.2011, sentinţa menţionată a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

De asemenea, prin sentinţa nr. 1766/17.12.2009 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 4134/114/2009, instanţa a respins ca inadmisibilă, lipsind interesul, cererea formulată de acelaşi reclamant în contradictoriu cu Consiliul Local Săcele, pentru anularea HCL nr. 76/2008, reprezentând PUZ, construire ansamblu de locuinţe D+P+4E+2Er, zona B.

Soluţia a fost casată prin decizia 929/27.05.2010 a

165

Curţii de apel Ploieşti, în rejudecare dispunându-se anularea HCL nr. 76/2008 prin sentinţa nr. 2133/13.05.2011, irevocabilă prin decizia Curţii de apel Ploieşti din 18.11.2011.

Prin sentinţa nr.1097/18.10.2010 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.5696/62/2009, între aceleaşi părţi, reclamantul din prezenta cauză şi Consiliul Local Săcele, împreună şi cu alte persoane, a fost respinsă excepţia lipsei de interes invocată de Consiliul Local Săcele, reţinându-se că potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, coroborat cu art.2 lit.p) din acelaşi act normativ, care defineşte interesul legitim privat, reclamantul justifică interesul în promovarea cererii de anulare a hotărârii de consiliu local.

De asemenea, prin sentinţa nr. 426/7.10.2010, pronunţată în dosarul nr. 2566/109/2009, Tribunalul Prahova a admis acţiunea reclamantului din prezenta cerere şi a anulat PUD elaborat de SC G.P. SRL, aprobat prin HCP Săcele nr. 42/2008.

Aceste soluţii, pronunţate la cererea reclamantului din prezenta cauză, în contradictoriu cu aceeaşi autoritate locală, dezleagă problema interesului în vederea anulării unor hotărâri de consiliu local prin care sunt aprobate PUZ-uri în zona „Apa Rece - C. D.” şi zona B., dar şi PUD.

Curtea constată însă că cererea de faţă nu se raportează, aşa cum rezultă şi din susţinerile reclamantului făcute în faţa instanţei de judecată, în raport cu înscrisul-fotografie, de la fila 119 vol.I, la zone adiacente celei în care se află construită casa reclamantului, proiectul G. fiind situat în zona centrală a localităţii la o depărtare considerabilă de casa reclamantului, pe partea stângă a străzii B.

Dată fiind însă dezlegarea dată interesului, prin soluţii irevocabile, se reţine că şi în cazul de faţă reclamantul justifică cerinţa interesului în promovarea prezentei cereri.

Pe fond, Curtea constată că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor RLU aferent PUG Săcele aprobat prin H.C.L. nr.23/2001, în condiţiile în care trebuie analizată forma Legii nr.350/2001, în vigoare la momentul aprobării PUZ contestat.

Astfel, în primul rând se reţine că potrivit art.32 din acest act normativ, în forma în vigoare la 30 mai 2002 „În cazul în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, prin certificatul de urbanism se poate solicita

166

elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se justifice şi să se demonstreze posibilitatea intervenţiei urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de urbanism - Plan urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu - se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii autorizaţiei de construire”.

Forma actuală a art.32 din lege condiţionează şi limitează modificarea prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, de o serie de cerinţe, inclusiv aviz de oportunitate, însă pentru analiza validităţii unui act se analizează legea în vigoare la data întocmirii acestuia.

Ca atare, legea permitea la momentul adoptării H.C.L. nr.69/2002 întocmirea unei documentaţii prin care să se deroge de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate în zonă, prin PUD, indicând numai întocmirea unui PUZ în acest scop.

În acest context, se constată că potrivit referatului întocmit la 28.05.2002, Primăria Municipiului Săcele a arătat că proiectul PUZ construire complex de cazare, întreţinere şi tratament „M.” răspunde cerinţelor PUG al municipiului Săcele, adoptat în anul prin HCL Săcele nr. 23/2001.

Din hotărârea Consiliului Local atacată şi din documentaţia întocmită pentru elaborarea PUZ rezultă că acesta are ca obiect construirea unui complex de cazare, întreţinere şi tratament, iar nu a unui bloc de locuinţe, aşa cum s-a motivat de instanţa de fond.

În al doilea rând, curtea reţine că din PUG aprobat prin HCL Săcele nr.23/2001 rezultă că în UTR 0, la punctul b) funcţiuni existente este menţionată “zonă turism şi agrement camping Dârste” şi “teren liber” iar la funcţiuni propuse, pct. c) se menţionează “Spital clinic Braşov cu regim de înălţime P+1 la P+4 nivele” şi “zonă turism şi agrement (se reglementează conform UTR nr.1)”, la care, la pct. C) funcţiuni propuse se menţionează “zonă construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement”, “nu sunt admise locuinţe colective gen bloc de locuinţe” iar la regim de înălţime se menţionează P-P+2 pentru construcţii turistice, vile, pensiuni.

Ca atare, din planul urbanistic general depus la dosarul cauzei, adoptat prin H.C.L. nr.23/2001, rezultă că regimul de înălţime, caracteristic zonei depăşeşte, în ce

167

priveşte Spitalul clinic, înălţimea propusă prin PUZ-ul atacat.De asemenea, conform UTR 1, în zona în discuţie

este permisă edificarea de construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement, proiectul propus pentru adoptarea PUZ-ului având acest obiect, din PUZ întocmit conform proiectului nr.246/2002 nerezultând încălcarea funcţiunilor arătate în PUG, aşa cum au fost arătate mai sus.

PUZ aprobat prin HCL nr. 69/2002 are în vedere un regim de înălţime de P+2E+M, în condiţiile în care pentru spitalul clinic s-a aprobat un regim de înălţime în acelaşi UTR 0, de P+4 nivele.

Destinaţia construcţiilor reţinută în PUZ nu poate determina concluzia că acestea sunt “gen bloc de locuinţe”, de vreme ce chiar PUG din 2001 le indică pe acestea distinct de construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement, interzicându-le pentru UTR 1, la care se face trimitere, numai pe primele.

Nu se putea reţine nici încălcarea prevederilor art.14 din H.G. nr.525/1996, atâta vreme cât acesta are în vedere faza autorizării executării construcţiilor.

Astfel, art.14 din H.G. nr.525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, arată că autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea dominantă a zonei, stabilită printr-o documentaţie de urbanism, sau dacă zona are o funcţiune dominantă tradiţională caracterizată de ţesut urban şi conformare spaţială proprie.

Autorizarea se efectuează ulterior întocmirii documentaţiei de urbanism, care în cazul de faţă, este reprezentată de PUG din 2001 şi PUZ nr. 69/2002, elaborat cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

De asemenea, art.32 din acelaşi act normativ, prevede că autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcţiuni acestora şi nu depreciază aspectul general al zonei. Autorizarea executării construcţiilor, care, prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie aspectul general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii, este interzisă.

În aplicarea textului trebuie să se ţină seama de limitele impuse prin PUZ-ul aprobat anterior, în ce priveşte

168

conformarea, volumetria, aspectul exterior impus, însă, aşa cum s-a reţinut şi în aplicarea art. 14 din H.G. nr.525/1996, autorizarea executării construcţiilor reprezintă o fază ulterioară, care are la bază planurile urbanistice elaborate anterior dar în vigoare.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din L. nr. 50/1991 autorizaţia de construire se emite în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, avizate şi aprobate potrivit legii, astfel că autorizarea executării construcţiilor este permisă în condiţiile şi pe baza documentaţiei elaborate, cuprinzând şi planul urbanistic zonal.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, de vreme ce prin lege se permitea derogarea de la planul urbanistic general, rezultă că autorizaţia se acordă dacă documentaţia depusă pentru obţinerea acesteia se încadrează în limita eventualelor derogări stabilite prin PUZ.

Din certificatul de urbanism nr.11/4.02.2002, rezultă că s-a impus solicitantei G. M. să întocmească documentaţia tehnică pe baza căreia va solicita eliberarea documentaţiei de construire, aceasta urmând să cuprindă şi plan urbanistic zonal şi o serie de avize expres indicate, în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.

Faţă de considerentele sentinţei atacate, curtea reţine că din acordul de mediu nr.254/19.04.2002, rezultă că memoriul tehnic întocmit prin PUZ pentru zona B. a fost afişat la Primăria Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002, aşteptându-se în termen de 15 zile sugestii şi reclamaţii din partea persoanelor interesate.

În ce priveşte consultarea reclamantului prin grija beneficiarului, ca o condiţie obligatorie de elaborare a unui PUZ, se constată că la momentul elaborării acestuia în anul 2002, reclamantul nu putea fi consultat în condiţiile în care arată că a dobândit proprietatea asupra imobilului din zona Apa Rece – C.D., în cursul anului 2006.

Prin precizările la acţiune depuse la 29.04.2011, reclamantul a susţinut şi alte motive de nulitate a H.C.L. Săcele nr.69/2002, dintre care unele nu au fost analizate de către instanţă, determinate de încălcarea art.37, art. 57, pct.12 din Anexa 1 a Legii nr.350/2001, art.8, art.27 alin.3, art. 31-32, din H.G.nr.525/1996 privind Regulamentul general de urbanism, art.24 alin.4 din O.G. nr.35/2002, art.35 alin.4 din

169

acelaşi act normativ. Asupra respectării prevederilor art.37 alin. 1 din L.

Nr. 350/2001 se reţine că acesta reglementează facultativ posibilitatea de a se constitui în cadrul fiecărei primării, o comisie cu atribuţii de avizare şi expertiză. Astfel, textul arată că în scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea durabilă locală şi judeţeană, pe lângă fiecare consiliu judeţean, primărie municipală şi orăşenească, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism, organism consultativ cu atribuţii de avizare, expertiză tehnică şi consultanţă.

Forma actuală a textului reglementează obligativitatea construirii acestei comisii arătându-se că “În scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea spaţială durabilă, în coordonarea preşedinţilor consiliilor judeţene şi a primarilor de municipii şi oraşe, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti se constituie Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi urbanism, ca organ consultativ cu atribuţii de analiză, expertizare tehnică şi consultanţă, care asigură fundamentarea tehnică a avizului arhitectului-şef.”

Or, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, analizarea validităţii actului nu poate fi realizată prin raportare la acte normative ulterioare adoptării sau emiterii sale, care impun alte obligaţii sau care schimbă natura dispoziţiei normative anterioare.

Art. 57 în coroborare cu art.58 din L. Nr. 350/2001, în forma în vigoare la data emiterii HCL Săcele atacată, prevedea că autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură organizarea şi desfăşurarea procesului de participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, participare care se realizează prin: a) informarea populaţiei; b) consultarea populaţiei; c) alte forme de participare prevăzute de lege.

Art. 60 din Lege arăta modalitatea concretă în care se asigura consultarea populaţiei, prin exprimarea opţiunilor şi opiniilor privind prevederile programelor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în cadrul procesului de elaborare şi aprobare a

170

acestora, respectiv prin publicarea procedurii de desfăşurare a consultării şi desfăşurarea anchetei publice.

Or, la dosar, la fila 67 vol.I, se regăseşte acordul de mediu nr.254/19.04.2002 din care rezultă că memoriul tehnic întocmit prin PUZ pentru zona B. a fost afişat la Primăria Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002.

Cu privire la respectarea pct.12 din Anexa L.nr.350/2001 referitor la zone protejate sau asupra cărora s-a instituit un tip de restricţie, şi care prevede obligativitatea ca la elaborarea PUZ să fie obţinut avizul Ministerului Lucrărilor Publice în aceste cazuri, curtea nu neagă justeţea interpretării textului, realizate prin precizarea la acţiune, constatând că acest aviz se impune fie dacă este vorba despre zone protejate fie despre alte tipuri de restricţii.

Însă, în cauză nu se poate reţine că zona în care este realizat PUZ în discuţie ar fi protejată, în condiţiile în care, din definiţia dată de lege zonei protejată rezultă că acesta se referă la “suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.”

În ce priveşte zona afectată de restricţii curtea reţine că în UTR0, pentru care se trimite la UTR 1, restricţia invocată ar fi dată de faptul că “nu sunt admise construcţii gen bloc de locuinţe”, însă aşa cum s-a reţinut şi mai sus, PUZ în discuţie nu se referă la o atare construcţie.

În ce priveşte regimul de înălţime impus prin PUG, pentru UTR 1, aplicabil pe calea normei de trimitere, acesta nu se încadrează în noţiunea utilizată la pct.12 din Anexa L.nr.350/2001, de vreme ce nu este formulată ca atare ori similar interdicţiei privind blocurile de locuinţe iar acelaşi PUG permite derogări de înălţime, depăşind cu mult nivelul P-P+2E, în ce priveşte spitalul clinic.

Pe cale de consecinţă, în cazul de faţă nu era necesar nici avizul MLP, menţionat în pct.12 din Anexa L.nr.350/2001.

Nu se poate reţine nici încălcarea art. 8 alin. 1 din HG nr. 525/1996 care prevede că este interzisă autorizarea executării construcţiilor şi a amenajărilor care, prin amplasament, funcţiune, volumetrie şi aspect arhitectural - conformare şi amplasare goluri, raport gol-plin, materiale

171

utilizate, învelitoare, paleta cromatică etc. depreciază valoarea peisajului.

În faza elaborării PUZ, anterioară autorizării construirii, nu se poate ridica atare problemă, în condiţiile în care, pe de altă parte, nu se dovedeşte deprecierea valorii peisajului, de vreme ce, se respectă cerinţele PUG în vigoare la data emiterii actului.

Nici art. 27 din HG nr. 525/1996 nu poate fi reţinut ca încălcat, deoarece şi acesta se referă tot la faza autorizării executării construcţiilor, care este permisă numai dacă există posibilitatea racordării de noi consumatori la reţelele existente de apă, la instalaţiile de canalizare şi de energie electrică.

Or, dacă aceasta este ulterioară PUZ, cerinţele textului nu se pot aplica la momentul emiterii HCL în discuţie, şi cu atât mai mult se reţine că alin. 2 al art. 27 din HG nr. 525/1995 permite derogarea de la această regulă în condiţiile impuse de lege iar înscrisul de la fila 51 vol. I, atestă avizul de principiu nr.369/17.04.2002 emis de RAGCPS Săcele.

Art.31 din acelaşi act normativ are în vedere autorizarea executării construcţiilor numai cu respectarea înălţimii medii a clădirilor învecinate şi a caracterului zonei, cerinţa legală fiind aceea ca diferenţa de înălţime sa nu depăşească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat învecinate (care înţeleg clădirile amplasate alăturat, de aceeaşi parte a străzii).

Alineatul al treilea al aceluiaşi text din H.G. nr. 525/1996 permite şi excepţii pentru construcţiile care au fost cuprinse într-un plan urbanistic zonal, aprobat conform legii.

Faţă de cele reţinute mai sus dar şi de planul din PUZ atacat, aflat la fila 73 vol. I, rezultă că proiectul în discuţie se învecinează pe trei laturi cu stradă şi nu există dovezi care să susţină că faţă de a patra latură este regăsită ipoteza textului indicat.

În ce priveşte susţinerea privind încălcarea prevederilor O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, curtea reţine, în primul rând, că atare aspecte nu au fost invocate în plângerea adresată autorităţii administrative emitente fiind formulate direct în instanţă, nemulţumirea reclamantului la dresarea plângerii prealabile având în vedere numai aspecte de fond ale HCL nr.69/2002.

172

În al doilea rând, curtea, trecând peste acest aspect, reţine că în procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor locale art. 24 din O.G. nr. 35/2002 prevede că pentru dezbaterea proiectelor de hotărâri sau a celorlalte probleme repartizate comisiei de specialitate preşedintele acesteia va desemna un consilier care va face în cadrul şedinţei o scurtă prezentare a problemei aflate pe ordinea de zi, dacă aceasta nu este prezentată de iniţiator. Consilierul redactează avizul comisiei, pe baza amendamentelor şi a propunerilor formulate de membrii acesteia, care au fost aprobate cu majoritatea voturilor consilierilor prezenţi.

Totodată, art. 35 alin. 4 din acelaşi act normativ prevede că proiectele de hotărâri şi celelalte probleme asupra cărora urmează să se delibereze se înscriu pe ordinea de zi numai dacă sunt însoţite de avizul comisiilor de specialitate cărora le-au fost transmise în acest scop şi de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu al consiliului local. Raportul compartimentului de resort se întocmeşte şi se depune la secretarul unităţii administrativ-teritoriale, înainte de întocmirea avizului de către comisia de specialitate, spre a putea fi avut în vedere de către această comisie.

La dosar, se regăsesc două avize distincte nr.65/28.05.2002 şi nr.26/28.05.2002 semnate de preşedintele şi secretarul fiecăreia, care poartă în antet menţiune Comisia nr.1, respectiv Comisia nr.2.

Termenele prevăzute de art. 40 alin. 3 din L. nr. 215/2004, pentru efectuarea convocării sunt reglementate în scopul asigurării transparenţei şi aducerii la cunoştinţa celor interesaţi, în special a consilierilor, problemelor care urmează să se dezbată, fără ca legea să prevadă o sancţiune în acest sens.

Nerespectarea termenelor de întocmire a avizelor faţă de data adoptării hotărârii nu atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile în care lipsa lor sau necunoaşterea de către consilieri ar fi putut fi ridicată la şedinţă, cu consecinţa neadoptării hotărârii.

Pe de altă parte legea nu se raportează şi la comunicarea avizelor în discuţie, cu consecinţa anulării hotărârii pentru nerespectarea termenului de 5 zile. Art. 24 alin final din O.G. nr.35/2002 nu condiţionează decât anterioritatea acestora faţă de adoptarea hotărârii, avizul

173

trebuind să fie prezentat secretarului unităţii administrativ-teritoriale, care se îngrijeşte de multiplicarea şi difuzarea acestuia către consilieri, o dată cu ordinea de zi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ. rap. la art. 20 din L. nr. 554/2005 curtea va respinge recursul reclamantului, va admite recursul intervenientei, va modifica sentinţa în sensul că va respinge cererea.

Pentru aceste motive, Curtea a respins recursul formulat de reclamantul E. C. împotriva sentinţei nr.746/11 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă – Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.161/62/2010*, a admis recursul formulat de intervenienta S.C. S. & B. DEVELOPMENT S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe de mai sus, intimaţi fiind pârâţii Consiliul Local al municipiului Săcele şi G.M. şi a modificat sentinţa în sensul respingerii cererii.

6. Stabilirea datei stingerii creanţei printr-o operaţiune materială preparatorie şi nu printr-un act administrativ.

Art. 122 alin. 1 lit. a din Codul de procedură fiscalăArt.2 al.1 lit c din Legea nr.554/2004

Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 1 lit. a din Codul de procedură fiscală data stingerii creanţei va fi data depunerii cererii de compensare la organul fiscal competent în administrarea cedentului. Art.4 alin.5 din Ordinul nr.1308/2009 dispune: „În vederea corelării situaţiei contabile a cesionarului cu cea fiscală existentă în evidenţa analitică pe plătitori, cesionarul, în cazul în care înregistrează obligaţii fiscale restante, va depune, concomitent cu notificarea contractului de cesiune, şi o cerere de compensare a obligaţiilor fiscale restante, caz în care, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, data stingerii va fi data depunerii cererii de compensare la organul fiscal competent în administrarea cedentului”.

Prin urmare, reţinând că data stingerii creanţei, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal data depunerii cererii de compensare – 13.08.2010, Curtea constată că este nefondată critica recurentei prin care se invocă ca dată a

174

stingerii creanţei data de 16.08.2010 indicată în Nota de compensare nr.15345/02.09.2010.

Este fără relevanţă împrejurarea că intimata nu a contestat nota de compensare, întrucât aceasta nu este un act administrativ, in sensul art.2 al.1 lit c din Legea nr.554/2004, ci o operaţiune materială preparatorie a deciziei nr.48768/2010.

Pentru sumele reprezentând creanţe fiscale amânate la plată şi plătite în intervalul 11.02.2010-11.08.2010 stabilit prin decizia de amânare la plată nr.77578/2010, nu sunt incidente dispoziţiile art.7 alin.3 coroborate cu cele ale art.113, întrucât sancţiunea instituită prin aceste dispoziţii se interpretată ca fiind aplicabilă numai plăţilor făcute cu întârziere.

(Decizia nr. 732/R-CONT/01 martie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la 17.05.2011, reclamanta SC M. SA a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de impunere nr. 48768/23.09.2010 şi a deciziei nr. 183/17.11.2010, ambele emise de pârâtă.

În motivare reclamanta a precizat că prin contestaţia, înregistrată la sediul pârâtei, cu nr. 50343/04.10.2010, a formulat plângere împotriva deciziei de impunere nr. 48768/2010, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale în sumă de 334.027 lei, contestaţie ce a fost soluţionată de organele fiscale prin Decizia nr. 183/2010.

Reclamanta a menţionat că nu se află sub incidenţa prevederilor legale invocate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea în decizia nr. 183/2010, întrucât, pârâta a apreciat că nu s-au respectat condiţiile de acordare a amânării la plată, fără a specifica expres şi indubitabil poziţia sa.

S-a mai arătat că pârâta, în mod greşit, a stabilit majorări în valoare de 334.027 lei, deoarece, pe toată durata amânării la plată, s-au respectat termenele privind plata obligaţiilor fiscale.

În final reclamanta a solicitat anularea celor două decizii contestate şi obligarea pârâtei să emită o nouă deciziei de impunere în valoare de 200.481 lei, astfel cum reiese din decizia de amânare la plată nr. 70557/11.02.2010.

175

Prin întâmpinare pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a solicitat instanţei, pe cale de excepţie, respingerea cererii formulată de reclamantă, ca fiind inadmisibilă, cu motivarea că acesta nu a înţeles să conteste nota de compensare întocmită de către DGAMC Bucureşti conform art. 116 alin. 7 coroborate cu dispoziţiile art. 172 – 173 Cod procedură fiscală, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Prin sentinţa nr.2733 din 29 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a admis contestaţia formulată de reclamantă, a anulat actele contestate, respectiv, decizia de impunere nr. 48768/23.09.2010 şi decizia nr. 183/17.11.2010 ambele emise de pârâta D.G.F.P. Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Urmare a cererii formulată de reclamantă, înregistrată la nr. 70557/01.02.2010 Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Rm. Vâlcea a emis la data de 11.02.2010 decizia nr. 70557 de acordare a amânării la plată până la data de 11.08.2010 a obligaţiilor fiscale în sumă totală de 2.244.972 lei.

Această sumă a fost achitată de reclamantă în tranşe, astfel: la 15.07.2010 suma de 1.253.903 lei; la data de 21.07.2010 suma de 611.029 lei, iar la data de 13.08.2010 suma de 380.000 lei.

Organele fiscale prin actele contestate au reţinut că reclamanta nu a achitat la termen obligaţiile amânate la plată astfel că în temeiul Ordinului nr. 2321/2009, modificat prin Ordinul nr. 99/2010 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura de acordare a amânării la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen, au calculat pentru întreaga perioadă de amânare de 6 luni majorări de întârziere emiţând decizia de impunere nr. 48768/2010. Instanţa a constatat că organul fiscal în mod netemeinic a apreciat că reclamanta datorează majorări de întârziere pe perioada înlesnirii.

Reţine instanţa că potrivit OMF nr. 2321/2009, aşa cum a fost modificat prin OMF nr. 99/2010, art. 1 alin. 113, în situaţia în care la împlinirea termenului stabilit pentru plata obligaţiilor fiscale amânate la plată, contribuabilul nu îşi achită aceste obligaţii, va datora pentru întreaga perioadă de amânare majorări de întârziere.

176

Această prevedere, însă, trebuie interpretată în spiritul şi limitele actului normativ de bază şi anume OUG nr. 92/2009 în aplicarea căreia au fost emise cele două ordine ale ministrului de finanţe.

Conform art. 5, alin. 1, lit. a din OUG nr. 92/2009, amânările la plată îşi pierd valabilitatea în cazul în care contribuabili nu îşi achită în cel mult 30 de zile de la scadenţă obligaţiile fiscale cu termen de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată.

În speţă, termenul de plată a fost 11.08.2010. Reclamanta a achitat în avans prin două tranşe substanţiale, iar ultima tranşă a fost achitată la data de 13.08.2010, în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin.1, lit. a) din OUG nr. 92/2009.

Prin urmare, amânarea la plată acordată reclamantei nu şi-a pierdut valabilitatea actele contestate fiind emise cu încălcarea normelor juridice indicate mai sus.

În termen legal, la data de 21.09.2012 a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea prin care, în temeiul art.304 pct.8 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În criticile formulate în recurs se arată că în mod eronat, instanţa de fond a dispus admiterea contestaţiei, anularea deciziilor nr.48768/23.09.2010 şi nr.183/17.11.2010.

Potrivit prevederilor OUG nr.92/2009 -art.7 alin.3 „În situaţia în care la împlinirea termenului stabilit pentru plata obligaţiilor fiscale amânate contribuabilul nu-şi achită aceste obligaţii, va datora majorări de întârziere conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe întreaga perioadă de amânare”.

Prin decizia nr.70557/11.02.2010 a fost acordată amânarea la plată până la data de 11.08.2010 a obligaţiilor fiscale datorate în sumă de 2.244.972 lei.

În conformitate cu prevederile OUG nr.92/2009 pentru amânarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare, obligaţiile amânate la plată în sumă de 2.244.972 lei, urmau a fi achitate la împlinirea termenului stabilit pentru plata obligaţiilor fiscale amânate, respectiv 11.08.2010, iar în situaţia în care obligaţiile fiscale amânate nu erau achitate la împlinirea acestui termen, contribuabilul datorând majorări de întârziere calculate conform prevederilor OG nr.92/2003,

177

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe întreaga perioadă de amânare.

Potrivit prevederilor OUG nr.92/2009 pentru amânarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.363/2009- art.5 alin.1 lit.a) amânările la plată îşi pierd valabilitatea „în cazul în care contribuabilii nu îşi achită, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, obligaţiile fiscale cu termen de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată”.

Astfel, contribuabilii care beneficiau de amânare la plată a obligaţiilor fiscale în baza OUG nr.92/2009 aveau posibilitatea, potrivit art.5 alin.1 lit.a din OUG nr.92/2009, să îşi achite obligaţiile fiscale cu termen de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată, în cel mult 30 de zile de la scadenţă.

Art.5 alin.1 lit.a) din OUG nr.92/2009 nu face nicio precizare cu privire la posibilitatea achitării obligaţiilor fiscale amânate, la plata cu întârziere de 30 de zile, ci numai a obligaţiilor fiscale curente, cu termen de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată.

În mod eronat, arată recurenta, instanţa a apreciat că SC M. SRL a achitat la data de 13.08.2010, în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art.5 alin.1 lit. a) din OUG nr.92/2009 obligaţiile fiscale, art.5 alin.1 lit.a) din OUG nr.92/2009, făcând referire doar la obligaţiile curente, cu termen de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată şi nu la obligaţiile fiscale amânate la plată.

În consecinţă, art.7 alin.3 din OUG nr.92/2009 nu dă posibilitatea achitării obligaţiei fiscale amânate cu o întârziere de 30 de zile, OUG nr.92/2009 nefăcând alte precizări cu privire la plata cu o întârziere de una sau două zile sau achitarea anticipată a unor tranşe substanţiale din sumele amânate.

Instanţa de fond nu a avut în vedere Nota de compensare nr.1534/02.09.2010 întocmită de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, stingerea obligaţiilor fiscale prin compensare se efectuează cu data de 16.08.2010, notă de compensare pe care reclamanta nu a înţeles să o conteste.

Astfel, Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Vâlcea corect a calculat prin decizia

178

nr.48768/23.09.2010 majorări de întârziere (dobânzi) conform prevederilor OG nr.92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe întreaga perioadă de amânare, în conformitate cu prevederile art.7 alin.3 din OUG nr.92/2009, până la data stingerii sumei datorate inclusiv, respectiv până la data de 16.08.2010, aceasta reprezentând conform notei de compensare nr.15345/02.09.2010 data stingerii obligaţiilor fiscale şi nu data operării cererii de compensare.

Având în vedere cele prezentate solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii contestaţiei formulate de SC M. SRL ca neîntemeiată.

Intimata SC M. SA, prin reprezentant legal a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că plata s-a făcut în interiorul termenului de 30 de zile pronunţată de art.5 alin.1 lit.a) din OUG nr.92/2009.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate cât şi sub toate aspectele conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că, în parte, este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Din probatoriul administrat în cauză, se reţine că prin decizia nr.70557/11.02.2010, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, având în vedere cererea intimatei din 01.02.2010 înregistrată sub nr.3813, s-a acordat amânarea la plată până la data de 11.08.2010 a obligaţiilor fiscale datorate până în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii – 31.01.2010 şi nestinse până la data eliberării certificatului e atestare fiscală, în sumă de 2.244.972 lei.

Pentru sumele amânate la plată s-au calculat dobânzi în sumă totală de 200.481 lei, în condiţiile art.7 alin.2 din OUG nr.92 din 30.06.2009.

În data de 15.07.2010, în baza contractului de cesiune de creanţă încheiat cu SC O. SA nr. DE347/4218/13.07.2010 în valoare totală de 1.253.903 l lei, SC M. SA Rm.Vâlcea a depus la DAMC Bucureşti cererea de compensare a creanţelor fiscale restante în acelaşi cuantum, nr.1025394/15.07.2010.

În data de 20.07.2010, prin cererea înregistrată la DGFP Vâlcea sub nr.39537, în baza contractului de cesiune încheiat cu SC O. SA, SC M. SA a solicitat AFPCM Vâlcea, efectuarea operaţiunii de compensare a obligaţiilor fiscale amânate la plată conform Deciziei nr.70557/11.02.2010 în

179

sumă totală de 1.253.903 lei, din care: impozit pe salarii – 264.820 lei; CAS angajator – 534.519 lei; CAS angajat – 290.322 lei; fond şomaj angajat – 12375 lei; fond sănătate angajat – 151.867 lei.

În data de 21.07.2010, cu un număr de zece ordine de plată, numerotate de la 1238 la 1247, SC M. SA a efectuat plăţi în sumă totală de 611.069 lei, reprezentând creanţe amânate la plată conform Deciziei nr.70557/11.02.2010, din care: fond sănătate angajator – 145.601 lei; CAS angajator – 181.351 lei; fond şomaj angajator – 12.121 lei; TVA – 200.290 lei; fond garantare – 6.833 lei; conv. civile – 11.072 lei; accidente muncă – 12.341 lei; majorări de întârziere aferente TVA – 13.841 lei; impozit pe profit – 10.750 lei; fond handicapaţi – 16.969 lei.

În data de 13.08.2010, în baza contractului de cesiune de creanţă nr. D.E 366/4732/12.08.2010 încheiat cu SC O. SA Rm.Vâlcea, în valoare totală de 1.867.475 lei, SC M. SA a depus la DGAMC Bucureşti cererea de compensare a creanţelor fiscale restante în acelaşi cuantum nr.1060465/13.08.2010.

În aceiaşi dată, prin cererea înregistrată la DGFP Vâlcea sub nr.43512 din 13.08.2010, SC M. SA a solicitat AFPCM Vâlcea efectuarea operaţiunii de compensare a obligaţiilor fiscale datorate şi neachitate, pentru suma totală de 1.867.475 lei, după cum urmează: obligaţii declarate scadenţa 25.07.2010 – 729.266 lei; majorări amânare conform deciziei nr.70557/2010 – 201.827 lei; avans obligaţii declarată scadenţa 25.08.2010 – 556.382 lei; amânare la plată de achitat (TVA) – 380.000 lei.

Conform extrasului de cont, suma totală de 1.867.475 lei a fost achitată la data de 17.09.2010 de plătitorul SC O. SA pentru beneficiarul său SC M. SA Rm.Vâlcea, data plăţii înscrisă în documentele de plată fiind data de 16.08.2010.

Recurenta-pârâtă a apreciat că cea de-a treia tranşă a fost achitată peste termenul stabilit prin decizia de amânare la plată nr.70557/2010, respectiv peste termenul de 11.08.2010 şi în consecinţă a emis decizia nr.48768 din 23.09.2010 apreciind incidente dispoziţiile art.7 alin.3 din OUG nr.92/2009 pentru onorarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare, aprobate cu modificările şi completările prevăzute

180

de Legea nr.363/2009 şi art.7 alin.112 din Normele metodologice privind procedura de achitare a amânării la plată a obligaţiei fiscale neachitate la termen, aprobate prin OMFP nr.2321/2009.

Prin decizia sus arătată s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 334.027 lei pentru întreaga perioadă de amânare la plată.

Împotriva deciziei nr.48768/23.09.2010, intimata-reclamantă a formulat contestaţie. Prin decizia nr.183 din 17 noiembrie 2010, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată.

Prin prisma situaţiei de fapt reţinută, Curtea urmează a supune controlului de legalitate deciziile nr.183/2010 şi nr.48768/2010. Potrivit art.1 din OUG nr.92/2009 „(1) Pentru obligaţiile fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se acordă înlesniri sub forma amânării la plată, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Amânarea la plată se poate solicita de contribuabili, prin cerere, pentru obligaţiile fiscale datorate şi neachitate în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii. (3) În cerere contribuabilii vor indica perioada pentru care se solicită amânarea la plată, care nu poate fi mai mare de 6 luni. Amânarea la plată nu poate depăşi data de 20 decembrie a anului fiscal în care se acordă.”

Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.1 lit .a) din OUG nr.92/2009 „(1) Amânările la plată îşi pierd valabilitatea: a) în cazul în care contribuabilii nu îşi achită, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, obligaţiile fiscale cu termene de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată. În cazul în care termenul de 30 de zile se împlineşte după data de 20 decembrie, obligaţiile fiscale se plătesc până la această dată;(…)”.

Art.7 alin.3 din acelaşi act normativ dispune  „În situaţia în care la împlinirea termenului stabilit pentru plata obligaţiilor fiscale amânate contribuabilul nu îşi achită aceste obligaţii, va datora majorări de întârziere conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe întreaga perioadă de amânare”.

Prin urmare, Curtea apreciază că în mod eronat instanţa de fond a considerat incidente dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a din OUG nr.92/2009 şi a statuat că cea de-a treia tranşă

181

achitată la data de 13.08.2010 a fost plătită în termen, în interiorul celor 30 de zile prevăzute de textul arătat.

Aceste dispoziţii legale, astfel cum temeinic susţine recurenta, se aplică numai obligaţiilor fiscale (astfel cum sunt definite de art.1 alin.3 din Normele metodologice privind procedura de achitare a amânării la plată a obligaţiei fiscale neachitate la termen), cu termen de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată, în speţă obligaţiile fiscale cu termen de plată care încep să curgă după data de 11.08.2010.

Într-adevăr, legiuitorul, la cererea contribuabililor, persoane fizice sau juridice (art.1 alin.2 din Norme) a instituit posibilitatea acordării amânărilor la plată pentru obligaţiile fiscale neachitate la termen,si pentru care se plătesc numai dobânzi, dar a impus două condiţii ulterioare de valabilitate: - achitarea obligaţiilor fiscale pentru care s-a acordat amânarea la plată până la termenul stabilit pentru plata obligaţiilor fiscale amânate şi cumulativ, cea de-a doua condiţie impusă, este ca obligaţiile fiscale (curente), cu termen de plată începând cu data emiterii dispoziţiei de amânare la plată să fie achitate de contribuabil în cel mult 30 de zile de la scadenţă.

Prin urmare, deciziile nr.183/17.11.2010 şi nr.48768/23.09.2010 vor fi anulate, în parte,dar pentru alte considerente, decât cele reţinute la judecata în fond

Suma amânată la plată prin decizia nr.70557/01.02.2012 a fost de 2.244.972 lei, pentru care s-au calculat dobânzi în sumă de 200.481 lei.

Prima tranşă în sumă totală de 1.253.903 lei a fost achitată la 20.07.2012, a doua tranşă în sumă de 611.069 lei a fost achitată la data de 21.07.2010.

Cu privire la tranşa a treia în sumă de 1.867.475 lei, compusă din obligaţii declarate scadenţă 25.07.2010 – 729.266 lei; majorări amânare conform deciziei nr.70557/2010 – 201.827 lei; avans obligaţii declarată scadenţa - 25.08.2010 – 556.382 lei; amânare la plată de achitat (TVA) – 380.000 lei, în baza contractului de cesiune de creanţe nr.DE366/4732/12.08.2010 încheiat cu SC O. SA Rm.Vâlcea, intimata-reclamantă a depus la DGAMC Bucureşti cererea de compensare a creanţelor fiscale pentru suma de 1.867.475 lei, înregistrată sub nr.1060465 din 13.08.2010.

În aceeaşi dată a solicitat efectuarea operaţiunii de compensare şi la DGFP Vâlcea.

182

S-a reţinut de recurentă ca dată a plăţii înscrisă în documentele de plată data de 16.08.2010.

Potrivit dispoziţiilor art.122 alin.1 lit.a din Codul de procedură fiscală data stingerii creanţei va fi data depunerii cererii de compensare la organul fiscal competent în administrarea cedentului. Art.4 alin.5 din Ordinul nr.1308/2009 dispune: „În vederea corelării situaţiei contabile a cesionarului cu cea fiscală existentă în evidenţa analitică pe plătitori, cesionarul, în cazul în care înregistrează obligaţii fiscale restante, va depune, concomitent cu notificarea contractului de cesiune, şi o cerere de compensare a obligaţiilor fiscale restante, caz în care, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, data stingerii va fi data depunerii cererii de compensare la organul fiscal competent în administrarea cedentului”.

Prin urmare, reţinând că data stingerii creanţei, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal data depunerii cererii de compensare – 13.08.2010, Curtea constată că este nefondată critica recurentei prin care se invocă ca dată a stingerii creanţei data de 16.08.2010 indicată în Nota de compensare nr.15345/02.09.2010.

Este fără relevanţă împrejurarea că intimata nu a contestat nota de compensare, întrucât aceasta nu este un act administrativ, in sensul art.2 al.1 lit c din Legea nr.554/2004, ci o operaţiune materială preparatorie a deciziei nr.48768/2010.

Întrucât, în cadrul celei de-a treia tranşe, suma amânată la plată a fost plătită după data de 11.08.2010, dispusă ca termen limită prin decizia de amânare la plată nr.70557/2010, pentru această sumă, în condiţiile art.7 alin.3 din OUG 92/2009 coroborat cu art.7 pct.113 din Normele metodologice privind procedura de acordare a amânării la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen, se vor calcula majorări de întârziere, până la data de 13.08.2010.

A interpreta art.5 alin.1 lit.a) în sensul că efectele sale se aplică şi obligaţiilor fiscale amânate la plată, ar însemna, în fapt, a extinde perioada de amânare de la 6 la 7 luni, peste voinţa legiuitorului care, în art.1 alin.3 din OUG nr.92/2003 coroborat cu art.2 din Norme, a prevăzut că amânarea la plată nu poate fi mai mare de 6 luni.

Pentru sumele reprezentând creanţe fiscale amânate la plată şi plătite în intervalul 11.02.2010-11.08.2010 stabilit

183

prin decizia de amânare la plată nr.77578/2010, nu sunt incidente dispoziţiile art.7 alin.3 coroborate cu cele ale art.113, întrucât sancţiunea instituită prin aceste dispoziţii se interpretată ca fiind aplicabilă numai plăţilor făcute cu întârziere.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, se va admite recursul, se va modifica sentinţa, în sensul anulării în parte a deciziei nr.183/2010 şi decizia nr.48768/2010 în ceea ce priveşte majorările de întârziere calculate pentru sumele amânate la plată şi achitate până la 11 august 2010, precum şi pentru majorările de întârziere aferente perioadei 13-16 august 2010 pentru suma amânată la plată şi achitată după 11 august 2010.

Se va menţine decizia pentru majorările de întârziere aferente sumei amânate la plată şi achitată după 11 august 2010.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursului declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 2733 din 29 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă, în dosarul nr.2375/90/2011, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC M. SA prin administrator judiciar BNP C. SPRL, a modificat sentinţa, în sensul că admite în parte acţiunea şi a anulat, în parte, decizia 183/2010 şi decizia nr.48768/2010 în ceea ce priveşte majorările de întârziere calculate pentru sumele amânate la plată şi achitate până la 11 august 2010, precum şi pentru majorările de întârziere aferente perioadei 13-16 august 2010 pentru suma amânată la plată şi plătită după 11 august 2010 şi a menţinut decizia pentru majorările de întârziere aferente sumei amânate la plată şi achitată după 11 august 2010.

7. Menţinerea ajutorului financiar nerambursabil acordat din fonduri comunitare, prin programe operaţionale, cu tolerarea unor neregularităţi din motive de echitate. Aplicarea măsurilor în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, ţinând seama de principiul proporţionalităţii.

Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina prevederilor europene existente la data adoptării actului normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată drept

184

neregulă, în speţă. Astfel, art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 defineşte

abaterea ca fiind “orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată.”

În jurisprudenţa CJUE s-a reţinut aplicarea măsurilor în funcţie şi de gravitatea faptei săvârşite, chiar dacă măsura poate fi dispusă pentru orice abateri.

În speţă, se reţine că societatea a finalizat investiţia, a funcţionat pe baza autorizaţiilor emise şi a îndeplinit toate cerinţele legale pentru a obţine eliberarea autorizaţiilor, întârzierea reţinută în obţinerea autorizaţiei de mediu nefiind, pe de o parte, rezultatul atitudinii reclamantei iar pe de altă parte, nu a determinat încetarea şi nici chiar suspendarea derulării activităţii, de vreme ce autorizaţia a fost emisă, iar pe durata respectivă autoritatea de mediu a arătat că înţelege să permită în continuare funcţionarea, tocmai ca urmare a faptului că procedura nu a fost finalizată, independent de atitudinea reclamantei.

(Decizia nr. 596/R-CONT/22 Februarie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 21 februarie 2010, reclamanta S.C. A.C.A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit anularea deciziei nr.17426 emisă de pârât la 17 august 2010 şi, pe cale de consecinţă, a procesului verbal de constatare nr.12264 din 16 iunie 2010.

Reclamanta a solicitat şi suspendarea executării actului administrativ contestat, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.

În motivare s-a arătat că prin procesul verbal de constatare nr.12264 din 16 iunie 2010 şi apoi prin titlul executoriu nr.209045 emis la 28 octombrie 2010 organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 491.754,35 lei, acte împotriva cărora reclamanta a formulat

185

contestaţie, aceasta fiindu-i respinsă prin decizia nr.15178/2010.

Între reclamantă şi Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit a intervenit la 14 iunie 2007 un contract cadru, având ca obiect acordarea unui ajutor financiar nerambursabil pentru punerea în aplicare a unui proiect de înfiinţarea a unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna R., judeţul Argeş.

La 9 iunie 2010, după ce reclamanta a finalizat investiţia, anterior datei de 30 aprilie 2010, autoritatea contractantă a întocmit procesul verbal în care a reţinut că aceasta s-a făcut în absenţa autorizaţiei de mediu, decizia de emitere a acesteia fiind numai un act prealabil, nesocotindu-se astfel dispoziţiile art.17 din prevederile generale.

Concluziile organelor fiscale sunt greşite, iar stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată este lipsită de suport câtă vreme aceasta şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate.

Prin sentinţa nr.586/26 martie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.17426/2010, iar pe fond a admis plângerea şi a anulat procesul verbal de contravenţie nr.12264/2010.

Pentru a pronunţa soluţia tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul cadru nr.***/14.06.2007, de finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, pentru înfiinţarea unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna R. jud. Argeş. Perioada de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la semnarea contractului de finanţare, 30.09.2008 fiind termenul limită până la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plată. Prin acte adiţionale succesive, termenul s-a prelungit până la 30.04.2010, s-a modificat valoarea totală eligibilă a proiectului şi s-a prevăzut că în cazul nerespectării obligaţiilor asumate, intimata va înceta execuţia contractului, solicitând restituirea completă a sumelor deja plătite.

În urma controlului desfăşurat în perioada 4.08-9.06.2010 s-a constatat că dosarul de plată pentru tranşa a-3-a a fost neconform deoarece nu s-au prezentat autorizaţiile de mediu. Ca urmare, prin procesul verbal din 9.06.2010 s-a stabilit că petenta trebuie să restituie suma de 480.225,93 lei la care se adaugă majorări de întârziere. Împotriva acestui proces verbal petenta a formulat contestaţie ce a fost respinsă prin decizia emisă la 17.08.2010.

186

În ce priveşte excepţia de prescripţie a dreptului de a formula acţiunea, s-a constatat că petentei i-a fost comunicată decizia prin poştă la 20.08.2010 astfel că termenul de 6 luni începe să curgă de la 21.08.2010. Conform rezoluţiilor Curţii de Apel Piteşti, acţiunea a fost înregistrată la această instanţă la 21.02.2011, adică în ultima zi posibilă a termenului de 6 luni, prev.de art.7 din legea 554/2004 republicată. Deci, excepţia de prescripţie este neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că petenta este beneficiara acordului de mediu nr.***/28.07.2006 pentru înfiinţarea adăpostului pentru îngrăşarea suinelor, care este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului. La baza acestui acord de mediu au stat proiectul prezentat spre finanţare prin programele SAPARD şi fişa tehnică.

Din cuprinsul adresei nr.***/29.04.2010 reiese că petenta a solicitat emiterea autorizaţiei de mediu pentru proiectul de înfiinţare a unei ferme de îngrăşare a suinelor la 12.10.2009, la acel moment aflându-se în procedura de reglementare. La 30.04.2010, data limită, conform actelor adiţionale, A.P.M. aprobase emiterea autorizaţiei de mediu pe numele petentei pentru activitatea sus arătată, iar în baza acestei decizii, la 21.05.2010, s-a emis autorizaţia de mediu nr.131.

Intimata a considerat că în ce priveşte contractul cu petenta, s-a constatat o neregulă, definită conform art.17 din Procedurile Generale de contract, ca orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractuale care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită.

În speţă, s-a constatat că petenta deţinea acord de mediu încă din 2006 şi că a depus diligenţele încă din oct.2009 pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, în baza procesului verbal de recepţie nr.***/22.10.2009 A.P.M. Argeş a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin Acordul de mediu nr.***/2006, iar din adresa nr.***/7.07.2010 reiese că petentei i-a fost permisă desfăşurarea activităţii începând cu 30.04.2010. Faptul că procedura de emitere a unei autorizaţi de mediu este una greoaie, de lungă durată, nu este imputabil petentei care a obţinut acordul de mediu încă din 2006, a respectat prevederile acestuia şi a depus încă din oct.2009,

187

documente pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, la data depunerii cererii pentru acordarea ultimei tranşe exista decizia pentru emiterea autorizaţiei de mediu, iar la momentul efectuării controlului – iunie 2010 – petenta deţinea autorizaţia de mediu.

Obiectivul pentru care s-a întocmit contractul cadru a fost realizat, finalizat, funcţionează, petenta deţinând toate documentele necesare încă din mai 2010.

Intimata a dat dovadă de un formalism excesiv, aplicând cea mai gravă sancţiune, fără a verifica împrejurările de fapt ale cauzei, câtă vreme nu s-a făcut dovada prejudiciului adus bugetului Comunităţii Europene sau celor de la care provine cofinanţarea, printr-o cheltuială necuvenită.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii formulate de reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L. ca neîntemeiată cu menţinerea actelor administrative atacate.

Se susţine că sentinţa este nelegală, invocându-se dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.3041 din acelaşi act normativ, arătându-se că instanţa a dezlegat greşit aspectul prescrierii dreptului de a introduce acţiunea.

Astfel, decizia a fost comunicată la 20.08.2010, rezultând că la data sesizării instanţei, anume 23.02.2012, termenul prevăzut de art.11 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004, era depăşit.

Pe fond, se arată că art.7 din Secţiunea C a Legii nr.316/2001, arată că atunci când se suspectează sau se dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor legate de program, precum şi încercările de a obţine de la Agenţia SAAPARD plăţi pentru care nu are niciun drept, România va urmări orice asemenea eşecuri şi încercări conform procedurilor naţionale legale, într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt implicate fonduri publice naţionale.

Eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe tot parcursul duratei de valabilitate a contractului de finanţare, art.15 alin.2 din Anexa nr.1 la prevederile generale ale contractului de finanţare arătând că beneficiarul trebuie să consimtă la inspecţii pe bază de documente sau la faţa locului, asupra modului de utilizare a finanţării nerambursabile în conformitate cu acordul multianual de finanţare dintre

188

România şi U.E.Durata de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la

semnarea contractului de finanţare, termenul maxim de finalizare fiind 30.09.2008, în funcţie de complexitatea investiţiei.

Durata de execuţie a contractului în speţă a fost prelungită prin şase acte adiţionale, până la 30.04.2010, interval în care beneficiarul a solicitat două tranşe de plată, prima la 30.04.2008, iar a doua la 2.06.2009. Cea de-a treia cerere a fost depusă la 30.04.2010, în termenul solicitat beneficiarul angajându-se să finalizeze investiţia şi să obţină autorizaţiile de funcţionare definitive.

Or, dosarul de cerere de plată a fost neconform, deoarece la momentul depunerii acestuia nu a fost prezentată autorizaţia de mediu, fiind astfel încălcate dispoziţiile contractuale, respectiv art.2 alin.3 din actul adiţional nr.***/29.12.2009.

Ca atare, s-a întocmit procesul verbal de constatare din 16.06.2010, prin care s-a constituit reclamantei un debit în cuantum de 480.225,93 lei, reprezentând sumele aferente tranşelor 1 şi 2.

Contestaţia formulată împotriva procesului verbal a fost respinsă prin decizia nr.17426/17.08.2010.

La 30.04.2010, reclamanta deţinea decizia nr.10100 de emitere a autorizaţiei de mediu, aceasta din urmă fiind emisă abia la 21.05.2010, rezultând astfel că la data solicitării celei de-a treia tranşe nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute în contractul de finanţare.

Este expusă procedura de emitere a autorizaţiei de mediu, potrivit art.8, 10, 11 şi 13 din Ordinul nr.1798/2007, susţinându-se că A.C.P.M. face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu şi programul de consultare al documentelor care a stat la baza acesteia prin afişare la sediu propriu şi postare pe pagina de internet, decizia putând fi contestată în termen de 30 zile lucrătoare de la data afişării.

Se susţine ca atare, că procedura este una complexă, emiterea deciziei de emitere a autorizaţiei de mediu reprezentând numai o etapă premergătoare.

Or, potrivit contractului, reclamanta şi-a asumat obligaţia să prezinte autorizaţiile de funcţionare, iar nu alte documente emise în etapele premergătoare, art.14 alin.2 din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului susţinând

189

această obligaţie, de vreme ce arată că este interzisă funcţionarea fără autorizaţie de mediu.

O.G. nr.79/2003 şi Normele de aplicare a acesteia (H.G. nr.1306/2007), impun constatarea neregulii în derularea contractului de finanţare, dispoziţiile normative fiind greşit interpretate de instanţa de fond, care a reţinut că recurenta dă dovadă de un formalism excesiv.

Nu există clauză contractuală care să absolve beneficiarul de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea contractului de finanţare, instanţa eludează clauzele contractuale şi nu prezintă temeiul legal pentru care dispune anularea actelor atacate.

În ce priveşte procedura de recuperare a creanţelor bugetare reglementată de O.G. nr.79/2003, se arată că art.2 lit. e) şi art.3 din acest act normativ, prevăd în sarcina A.P.D.R.P. întocmirea actului de control, cu valoare de titlu de creanţă.

Art.14 din Secţia A a Legii nr.316/2001 prevede că orice contribuţie financiară în sarcina comunităţii, referitoare la aceste sume, inclusiv neregularităţile, va fi anulată la sfârşitul celui de-al doilea an ce urmează înregistrării sale în registrul debitorilor şi va fi dedusă din următoarea cerere de plată, rezultând astfel că fondurile provenite din contribuţia comunitară, nerecuperate de la beneficiarii culpabili în termen de 2 ani, ajung să greveze bugetul statului.

În ce priveşte definiţia neregulilor, prevăzută în Regulamentul CEE nr.2988/1995, ţinând seama de natura şi gravitatea neregulilor care implică depunerea intenţionată ori deliberată de documente false, determină Oficiul European de Luptă Antifraudă să aplice sancţiuni administrative pentru recuperarea totală a fondurilor provenite din contribuţia comunitară.

Neregula reprezintă orice abatere şi atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, art.5 alin.1 din Regulament referindu-se la abateri intenţionate sau săvârşite din neglijenţă.

De asemenea, art.1 alin.2 din Regulament defineşte abaterea drept „orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie

190

printr-o unitate de cheltuială nejustificată”.Este învederată jurisprudenţa CJUE din 15

septembrie 2005 (C-199/03), Comisia c.Irlanda, Mannesmann Anlagenbau Austria ş.a. (C-44/96) Camera de Comerţ şi Industrie (C-465/10).

Se arată că potrivit unei jurisprudenţe constante trebuie sancţionate inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis, dar care pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii, un stat membru care a acordat asistenţă financiară putând să o revoce şi să solicite beneficiarului rambursarea finanţării (C-271/01).

Mai mult, regula generală este aceea ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat, statele membre neavând nicio competenţă de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal.

Şi pct.5 A 13 1 b din Secţiunea F din Acordul multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene arată că neregularitate înseamnă orice încălcare a unei prevederi a acestui acord, care a avut sau va avea un efect de prejudiciere asupra comunităţii sau asupra unui punct nejustificat de cheltuială.

Aceleaşi aspecte sunt reţinute şi în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003.

Sunt învederate prevederile art.17 alin.1, 3 şi 4 din Anexa 1 la Contractul de finanţare.

Prin urmare, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea contestaţiei formulate.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la susţinerea relativă la aspectul prealabil al sesizării instanţei fără respectarea termenului prevăzut de art. 11 din L. nr. 554/2004, curtea constată că acesta nu este întemeiată.

Articolul 11 alin.1 lit. a) din Legea nr.554/2004 prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

191

Într-adevăr, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la 21.02.2011, decizia atacată fiind fost comunicată reclamantei la 20.08.2010.

De la această dată, destinatarul avea la dispoziţie termenul de 6 luni prevăzut de art.11 din L. nr. 554/2004, care, în temeiul art. 28 din acelaşi act normativ raportat la art. 101 alin. 3 C.proc.civ., pe calea normei de trimitere, se calculează în funcţie de ziua corespunzătoare zilei de plecare.

Astfel, art. 101 alin. 3 C.proc.civ. prevede că termenele statornicite pe luni se sfârşesc în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare, în speţă 20 ale lunii corespunzătoare, respectiv februarie.

Însă, textul se coroborează cu art.104 C.proc.civ. potrivit cu care actele de procedură trimise prin poştă la instanţele judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.

Or, în cauză, se constată că cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanţei la 21 februarie 2011 a fost depusă la poştă recomandat la 19.02.2011, astfel că faţă de data limită a termenului (20.02.2011), cererea este depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.

Ca atare, aspectul tardivităţii ridicat şi în cererea de recurs nu va fi reţinut.

Pe fond, curtea reţine că motivele invocate nu pot fi primite faţă de temeiurile de drept invocate.

Procesul verbal din 9.06.2010 a fost întocmit în baza O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, reţinându-se că nu s-a respectat termenul art.2 alin.3 din actul adiţional nr.***/2009, la contractul nr. ***/14.06.2007, potrivit cu care “termenul până la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde toate documentele justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de 30.04.2010” .

Art.3 alin.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003 prevede că este titlu de creanţă actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora

192

şi costurile bancare iar art.3 alin.6 din O.G. nr.79/2003 prevede că împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin decizia nr. 17426/17.08.2010, de soluţionare a contestaţiei nr.15178/20.07.2010, aceasta a fost respinsă, reţinându-se că decizia nr. 10100/30.04.2010 eliberată de Agenţia pentru protecţia Mediului este valabilă dar nu poate ţine loc de autorizaţie astfel că aceasta reprezintă o neregulă în sensul legii, care atrage aplicarea sancţiunii, respectiv suportarea sumelor avansate în temeiul contractului de finanţare, din sursele proprii ale beneficiarului.

Într-adevăr, art. 7 secţiunea C din L. nr. 316/2001 pentru ratificarea Acordului multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001, arată că “În cazul în care se suspectează sau se dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor legate de Program, precum şi încercările de a obţine de la Agenţia SAPARD plăţi pentru care nu are nici un drept, România va urmări orice asemenea eşecuri şi încercări, conform procedurilor naţionale legale, într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt implicate fonduri publice naţionale.”

Ca atare, Acordul se referă la eşecul beneficiarului contractului de finanţare care fie s-a produs fie este pe cale să se producă, urmând a se analiza dacă, situaţia de fapt din speţă se circumscrie dispoziţiei menţionate.

Totodată, Curtea reţine că art.2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.

Legea realizează distincţie între neregulă şi fraudă, care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor

193

comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente, incriminată prin Codul penal sau L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi speciale.

La momentul adoptării actului normativ menţionat, acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană existentă, faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a asigura recuperarea fondurilor comunitare, provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană, plătite necuvenit (art.1 din OG nr. 79/2003).

Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina prevederilor europene existente la data adoptării actului normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată drept neregulă, în speţă.

Astfel, se impune, aşa cum se arată şi în recurs, observarea prevederilor din Regulamentul (CE, Euratom) Nr. 2988/1995, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, obligatoriu pentru România de la data aderării, în temeiul Tratatelor constitutive, a legislaţiei primare, faţă şi cu art. 11 din Regulament, care arată că acesta intră în vigoare la trei zile după publicarea sa în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

Scopul adoptării regulamentului a fost acela de a asigura protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, împotriva acţiunilor de natură să afecteze asemenea interese, în toate domeniile şi împotriva fraudei care afectează interesele financiare ale Comunităţilor (preambul).

Astfel, art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 defineşte abaterea ca fiind “orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată.”

Art.4 alin. 1 şi alin. 4 din Regulamentul nr.2988/1995 arată că în regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, prin obligaţia de a

194

vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat, prin pierderea totală sau parţială a garanţiei constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans, fără ca aceste măsuri să fie considerate sancţiuni.

Alin.4 al textului prevede că actele despre care se stabileşte că au drept scop obţinerea unui avantaj care contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situaţia în cauză, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare pentru obţinerea avantajului, au drept consecinţă, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.

Totodată, art.5 din Regulament, vorbeşte despre sancţiuni administrative aplicabile pentru abaterile intenţionate sau săvârşite din neglijenţă, respectiv plata unei amenzi administrative, plata unei sume mai mari decât sumele primite nejustificat sau sustrase impunerilor, retragerea totală sau parţială a unui avantaj acordat prin norme comunitare, excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă ulterioară săvârşirii abaterii; retragerea temporară a aprobării sau a confirmării necesare pentru a participa la un program de ajutor comunitar; pierderea unei garanţii sau a unui depozit constituit în vederea conformării cu condiţiile stabilite prin reguli sau reconstituirea unei garanţii eliberate în mod nejustificat.

Însă, faţă de situaţia din speţă, se constată că suma declarată neeligibilă, provenind, în procente de 25% din bugetul public naţional şi 75% din bugetul UE, este stabilită potrivit art.4 din Regulament, fără a reprezenta o sancţiune, după distincţiile art.5 din Regulament.

Ca atare, se impune a se constata natura neregularităţii reţinute de autoritate, prin raportare la textul aplicabil şi la jurisprudenţa CJUE în materie.

Curtea constată că litigiul este determinat atât de interpretarea situaţiei ca reprezentând o “neregularitate” cât şi, subsidiar, de „importanţa” neregulii invocate de autoritate în contradictoriu cu beneficiarul contractului, fiecare expunând o poziţie contrară.

Astfel, în cererea iniţială reclamanta arată că la 30.04.2010 societatea îndeplinea toate condiţiile pentru a putea funcţiona în timp ce în procesul verbal din 9.06.2010 şi în decizia atacată se reţine că nu a prezentat dovada autorizaţiei de funcţionare din perspectiva autorităţii de mediu.

195

Curtea reţine că potrivit art.2 alin.3 din Actul adiţional nr.***/29.12.2009, termenul până la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde toate documentele justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de 30.04.2010.

Reclamanta a primit acordul de mediu la 28.06.2006, iar la 12.10.2009, anterior semnării ultimului act adiţional la contract (29.12.2009), a solicitat eliberarea autorizaţiei de mediu pentru activitatea derulată, aceasta fiind emisă efectiv la 21.05.2010.

Prin procesul verbal de recepţie nr. ***/22.10.2009 APM Argeş constată îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu la finalizarea investiţiilor iar la 30.04.2010 emite decizia de emitere a autorizaţiei de mediu.

Faţă de această succesiune de acte întocmite în procedura de emiterea autorizaţiei de mediu, se constată că art.8 alin.4 din H.G. nr.1798/2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, în forma în vigoare la data solicitării emiterii autorizaţiei de mediu, arată că pentru activităţi noi pentru care a fost emis acordul de mediu, ACPM, după derularea etapelor prevăzute la alin.(2) şi (3), face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu, precum şi programul de consultare a documentelor care au stat la baza acesteia, prin afişare la sediul propriu şi postare pe pagina proprie de internet.

Alin.2 al textului arată că nu se primesc solicitări care nu conţin documentele prevăzute la alin. 1, respectiv, cererea pentru eliberarea autorizaţiei de mediu; fişa de prezentare şi declaraţie, potrivit anexei nr.2; dovada că a făcut publică solicitarea prin cel puţin una dintre metodele de informare prevăzute în anexa nr. 3; planul de situaţie şi planul de încadrare în zonă a obiectivului; procesul-verbal de constatare a respectării tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu întocmit potrivit Ordinului ministrului apelor şi protecţiei mediului nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu, cu modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, nota privind stadiul de realizare a programului pentru conformare existent.

Potrivit alin.3 al art.8 din HG nr.1798/2007, ACPM

196

verifică amplasamentul, analizează documentele prezentate la alin.(1), stabileşte dacă sunt necesare informaţii, acte sau documente suplimentare şi le solicită în scris titularului activităţii.

Or, din autorizaţia de mediu rezultă că prin procesul verbal de recepţie nr.***/22.10.2009, APM Argeş a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu, rezultând astfel, şi faţă de înscrisurile depuse la cererea de emitere a autorizaţiei şi din decizia de emitere a autorizaţiei de mediu nr.***/30.04.2010, că reclamanta îndeplinea condiţiile de eliberare a autorizaţiei.

Art. 10 alin.1 din H.G. nr.1798/2007 prevede că termenul de eliberare a autorizaţiei de mediu este de maximum 90 de zile lucrătoare de la data depunerii documentaţiei complete, astfel că nerespectarea termenului nu poate fi imputată solicitantului.

Totodată, se constată că prin adresa nr.***/7.07.2010 Agenţia pentru protecţia mediului Argeş informează reclamanta că de la 30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, la 21.05.2010, desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de mediu, conform adresei nr.***/6.05.2010, astfel că nu se poate reţine încălcarea art.14 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2005.

În sine, neprezentarea autorizaţiei la data de 30.04.2010 poate fi considerată o neregularitate, însă este necesar ca aceasta să se încadreze în prevederile art. 1 alin. 2 din R. nr.2988/1995 care vorbeşte despre abatere care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată.

În acelaşi timp, curtea reţine că neregula menţionată nu se încadrează în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003, care condiţionează existenţa neregulii de prejudicierea bugetului comunitar, însă faţă de valoarea juridică a regulamentelor comunitare dispoziţia internă primeşte aplicare numai în ipoteza unei conformităţi depline cu aceasta, or, actul normativ menţionat este anterior aderării.

De altfel, ulterior prin adoptarea O.U.G. nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a

197

fondurilor publice naţionale aferente acestora, prin care a fost abrogată OG nr.79/2003, neaplicabilă în cauză, s-a adoptat în legea internă definiţia neregulii, în acord cu dreptul supranaţional.

În jurisprudenţa CJUE elaborată în aplicarea Regulamentelor anterioare Regulamentului nr.2988/1995 [Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening (C-383/06), Gemeente Rotterdam (C-384/06) împotriva Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid şi Sociaal Economische Samenwerking West-Brabant împotriva Algemene Directie voor de Arbeidsvoorziening, (C-385/06) paragraf 49], în legătură cu acest aspect, s-a reţinut că “litigiile privind recuperarea sumelor plătite nejustificat în temeiul dreptului comunitar, în lipsa prevederilor comunitare, trebuie să fie soluţionate de instanţele naţionale prin aplicarea dreptului lor intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul comunitar (a se vedea Hotărârile Deutsche Milchkontor şi aţii, punctul 19, Huber, punctul 55, şi Hotărârea din 21 iunie 2007, ROM - projecten, C-158/06, Rep., p.I-5103, punctul 23)”, dar “aplicarea dreptului naţional nu trebuie să aducă atingere aplicării şi eficacităţii dreptului comunitar. Acesta ar fi cazul dacă respectiva aplicare ar face practic imposibilă recuperarea fondurilor ilegal acordate (a se vedea Hotărârea Deutsche Milchkontor şi aţii, citată anterior, punctele 21 şi 22). Rezultă de aici că revine instanţei naţionale obligaţia de a aplica, în principiu, dreptul său naţional, asigurând în acelaşi timp deplina eficacitate a dreptului comunitar, ceea ce o poate conduce la îndepărtarea, dacă este cazul, a unei norme naţionale care se opune acestuia sau la interpretarea unei norme naţionale care a fost elaborată avându-se în vedere numai o situaţie strict internă (a se vedea în special Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Leffler, C-443/03, Rec., p.I-9611, punctul 51).”

În paragraful 56 din aceeaşi hotărâre Curtea reţine că “sistemul de subvenţii elaborat prin reglementarea comunitară se întemeiază în special pe executarea de către beneficiar a unei serii de obligaţii care îi dau dreptul la perceperea asistenţei financiare prevăzute. Dacă beneficiarul nu îndeplineşte toate aceste obligaţii, rezultă din articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul nr.4253/88 că Comisia este autorizată să reconsidere întinderea obligaţiilor sale. În ceea ce priveşte aplicarea articolului 23 alineatul (1) din acelaşi

198

regulament, în cazul în care acest beneficiar nu a executat acţiunea de formare în conformitate cu condiţiile impuse pentru acordarea asistenţei, nu poate invoca principiile protecţiei încrederii legitime şi protecţiei drepturilor dobândite pentru a obţine plata soldului din valoarea totală a asistenţei acordate iniţial [a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, Branco/Comisia, T-142/97, Rec., p.II-3567, punctele 97 şi 105 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii din 12 noiembrie 1999, Branco/Comisia, C-453/98 P, Rec., p.I-8037), precum şi Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 1999, Partex/Comisia, T-182/96, Rec., p.II-2673, punctul 190 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii din 8 martie 2001, Partex/Comisia, C-465/99P, nepublicată în Recueil)]. În sfârţit, principiul protecţiei încrederii legitime nu poate fi invocat de un beneficiar care s-a făcut vinovat de o încălcare vădită a reglementării în vigoare (a se vedea Hotărârea Curţii din 12 decembrie 1985, Sideradria/Comisia, 67/84, Rec., p.3983, punctul 21).”

Din paragraful 57 al aceleiaşi hotărâri reiese că în cauzele aflate pe rol rezultă că deciziile de acordare a fondurilor erau condiţionate de respectarea de către beneficiari a normelor ESF Regeling şi în special a obligaţiei de a supune proiectele unei monitorizări administrative distincte şi, pe de altă parte, că aceste norme nu au fost respectate, în mod mai mult sau mai puţin deliberat. Ca atare, rămâne în competenţa instanţei naţionale să aprecieze dacă, “având în vedere comportamentul atât al beneficiarilor fondurilor, cât şi al administraţiei, principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, în sensul din dreptul comunitar, pot fi opuse în mod legitim cererilor de rambursare.”

În acest context, rezultă că atât regulamentul european cât şi legea internă, condiţionează aplicarea măsurii de comportamentul beneficiarilor fondurilor, cât şi al administraţiei şi de efectul produs de neregula constatată, în sensul că aceasta să prejudicieze sau să poată prejudicia bugetul Uniunii Europene.

În jurisprudenţa CJUE, învederată de autoritatea pârâtă, s-a reţinut ca relevantă natura şi gravitatea abaterii în litigii care privesc achiziţiile publice (c.465/2010, Ministre de l’Intérieur, de l’Outre-mer, des Collectivités territoriales et de l’Immigration), care vizează o cerere depusă la Curtea de la Luxemburg, în temeiul art. 267 din TFUE. În paragraful 40 din

199

această hotărâre Curtea reţine că deşi nu este exclus ca, “în temeiul principiului proporţionalităţii, constatarea unei abateri minore să conducă numai la o rambursare parţială a fondurilor plătite, trebuie să se arate că, în orice caz, atunci când, în cadrul unei acţiuni finanţate de FEDR, se constată o încălcare de către beneficiar a uneia dintre obligaţiile fundamentale prevăzute de Directiva 92/50, cum ar fi faptul de a fi decis atribuirea unui contract de achiziţii publice de servicii înainte de lansarea procedurii de cerere de ofertă şi lipsa publicării, pe de altă parte, a unui anunţ în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, posibilitatea ca o asemenea abatere să fie sancţionată prin eliminarea completă a asistenţei este singura aptă să producă efectul disuasiv necesar pentru buna administrare a fondurilor structurale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Conserve Italia/Comisia, citată anterior, punctul 101)”.

De asemenea, în paragrafele 46 şi 47, Curtea se referă la “încălcarea de către beneficiarul unei subvenţii FEDR, în calitatea sa de autoritate contractantă, a normelor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, în vederea realizării acţiunii subvenţionate”, aceasta determinând o cheltuială nejustificată, aducând prejudicii bugetului Uniunii.

Şi în hotărârea Mennesman Anlagenbau Austria AG c.44/96 s-a reţinut că, în aplicarea Regulamentului CEE nr.2052/88, modificat prin Regulamentul CEE nr.2081/93 al Consiliului, finanţarea comunitară a unui proiect de lucrări nu este subordonat procedurilor prevăzute de Directiva 89/665/CEE privind coordonarea dispoziţiilor normative privind încheierea contractelor de achiziţie publică, de furnitură sau de lucrări, dacă nu se referă la autorităţi publice în sensul art.1 lit.B) din Directivă. Şi abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, Rec., p.I-8027, punctul 31).

Însă în paragraful 41 al hotărârii se arată că în cauză Comisia a constatat o neregulă gravă, care a justificat reducerea ajutorului financiar acordat din fonduri comunitare, prin programe operaţionale.

De asemenea, în paragraful 68 al hotărârii se reţine că în jurisprudenţa constantă a Comisiei, aceasta nu a procedat la rectificări, datorate pentru exerciţiul financiar precedent, tolerând neregularităţi din motive de echitate, context în care

200

însă statul membru implicat nu dobândeşte un drept de a pretinde aceeaşi atitudine pentru iregularităţi comise în exerciţiul financiar următor pe baza principiului securităţii juridice sau a încrederii legitime (hotărârea din 6 octombrie 1993, Italie/Commission, paragraf 67; Germania împotriva Comisiei, din 2001, Grecia contra Comisiei c 373/99).

În cauza c - 500/99 Conserve Italia contra Comisiei (paragraf 102), s-a reţinut că la încălcarea de către beneficiar a angajamentului de a nu începe proiectul anterior primirii din partea Comisiei a cererii şi a trimiterii la Comisie a unei copii conforme cu originalul a contractului de achiziţie a utilajului constituie încălcări grave ale obligaţiilor esenţiale asumate, ţinând seama şi de principiul proporţionalităţii.

Ca atare, în jurisprudenţa invocată s-a reţinut aplicarea măsurilor în funcţie şi de gravitatea faptei săvârşite, chiar dacă măsura poate fi dispusă pentru orice abateri.

În speţă, se reţine că societatea a finalizat investiţia, a funcţionat pe baza autorizaţiilor emise şi a îndeplinit toate cerinţele legale pentru a obţine eliberarea autorizaţiilor, întârzierea reţinută în obţinerea autorizaţiei de mediu nefiind, pe de o parte, rezultatul atitudinii reclamantei iar pe de altă parte, nu a determinat încetarea şi nici chiar suspendarea derulării activităţii, de vreme ce autorizaţia a fost emisă, iar pe durata respectivă autoritatea de mediu a arătat că înţelege să permită în continuare funcţionare, tocmai ca urmare a faptului că procedura nu a fost finalizată, independent de atitudinea reclamantei (adresa nr. ***/7.07.2010 emisă de Agenţia pentru protecţia mediului Argeş prin care informează că de la 30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, 21.05.2010 desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de mediu, conform adresei nr. ***/6.05.2010).

Ca atare, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că potrivit art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei nr.586/26 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.348/46/2011.

8. Cerere de intervenţie în materia contenciosului administrativ, în care obiectul litigiului este anularea unei autorizaţii de construcţie. Calitatea procesuală a intervenientului.

201

Art. 24 din O.G. nr. 35/2002 Art. 35 alin. 4 din O.G. nr. 35/2002

Art. 40 alin. 3 din Legea nr. 215/2004

Intervenienta nu urmăreşte respingerea acţiunii în interesul Consiliului Local, ci pentru a-şi proteja dreptul de a beneficia de Planul urbanistic zonal aprobat prin H.C.L. nr.69/2002, astfel că nu se poate dispune calificarea cererii de intervenţie, drept accesorie, SC S. & B. Development SRL justificând poziţia procesuală de parte intervenient principal, beneficiar al actului, în raport de care era obligatorie constituirea cadrului procesual subiectiv.

De altfel, reclamantul a sesizat instanţa în contradictoriu cu beneficiarul iniţial al actului administrativ iar faţă de schimbările intervenite, justifica interesul de a se judeca în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului, care este totodată şi beneficiarul H.C.L. atacată, în caz contrar o eventuală soluţie de admitere a cererii nefiind opozabilă beneficiarului care nu are calitatea de parte în proces.

(Decizia nr. 597/R-CONT/22 Februarie 2013)

Prin cererea înregistrată la 12 ianuarie 2011, pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantul E. C. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiul S. şi G. M. pentru a se dispune anularea Hotărârii de consiliu local nr.69 emisă de pârâtă la 30 mai 2002.

În motivare s-a arătat că, în cursul anului 2006 a achiziţionat un imobil pe raza municipiului S. în U.T.R. nr.0, în care, potrivit PUG şi RLU, nu sunt permise construcţiile gen bloc de locuinţe, regimul maxim de înălţime fiind de 3 nivele suprateran.

Prin actul administrativ contestat a fost aprobat PUZ-ul, care permite nesocotirea acestor reguli, inclusiv a celor la care se referă H.G. nr.525/1996 şi Legea nr.350/2001, ultimele referitoare la consultarea populaţiei în amenajarea teritoriului şi a normelor de urbanism.

La 15 martie 2010, pârâtul a formulat întâmpinare invocând excepţiile de tardivitate a introducerii acţiunii şi a lipsei de interes, iar asupra fondului cauzei a susţinut

202

netemeinicia pretenţiilor din acţiune.La 10 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a

formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii, solicitare în susţinerea căreia a invocat excepţiile tardivităţii procedurii prealabile şi a lipsei de interes, dar şi caracterul nefondat al cererii.

La 31 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a precizat cererea de intervenţie, solicitând să se constate şi că este beneficiarul PUZ-ului aprobat prin H.C.L. nr.69/2002, dispunându-se respingerea acţiunii.

La 10 ianuarie 2011, Tribunalul Braşov a înaintat cauza spre soluţionare Tribunalului Argeş, reţinând măsura de strămutare dispusă prin încheierea nr.5484/2010 de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie.

După învestirea acestui din urmă tribunal, reclamantul şi-a precizat acţiunea la 29 aprilie 2011, sub aspectul drepturilor subiective ce apreciază că-i sunt încălcate, adăugând celor două acte normative invocate în acţiune şi O.G. nr.35/2002, sub aspectul disciplinei de organizare şi funcţionare a consiliilor locale.

Prin sentinţa nr.604/2011, Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca prescrisă, reţinând în esenţă că reclamantul a dobândit proprietatea imobilului în anul 2006, iar procedura prealabilă a efectuat-o la 10 iunie 2009, cu mult peste termenul de 6 luni la care se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004.

S-a reţinut că pentru acest motiv dreptul la acţiune este prescris, soluţie în concordanţă şi cu jurisprudenţa CEDO, care protejează securitatea raporturilor juridice şi efectele ce se nasc prin intrarea în circuitul civil a unor acte administrative individuale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.3041

Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut că, în mod greşit instanţa a considerat că termenul de 6 luni, la care se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004 a început să curgă de la data adoptării HCL nr.69/2002, ignorând astfel caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, doctrina şi jurisprudenţa în materie. Perioada de timp scursă de la data adoptării actului nu poate constitui un impediment în cenzura legalităţii acestuia, aspect ce rezultă din practica judecătorească şi, de altfel, pârâta îşi invocă propria culpă,

203

culpă constând în nerealizarea unei informări şi consultări a populaţiei în condiţiile prevăzute de lege.

Prin decizia nr.2874/R-Cont/21 decembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că din considerentele hotărârii criticate nu rezultă în mod neîndoielnic care din excepţiile de tardivitate invocate în cauză au constituit raţiunile soluţiei pronunţate. Pârâta a susţinut tardivitatea acţiunii, iar SC S.&B. Development SRL tardivitatea plângerii prealabile, instanţa punând în discuţie prescripţia dreptului la acţiune.

A reţinut Curtea că la data adoptării Hotărârii nr.69/2002, reclamantul nu era proprietarul imobilului dobândit în anul 2006, însă, dreptul procesual s-a născut în patrimoniul vânzătorului şi cum nu s-a dovedit epuizarea lui (prin împlinirea termenului de prescripţie sau prin exercitarea acţiunii) se apreciază că acest drept s-a transmis cumpărătorului. Reclamantul, în calitatea sa de dobânditor cu titlu particular al unui bun, a dobândit toate drepturile pe care vânzătorul le avea la data înstrăinării, aşadar, inclusiv dreptul procesual de a cere cenzurarea unui act administrativ cu caracter individual, a cărui validitate se verifică – sub aspectul investirii instanţei – în raport de toate normele legale sub imperiul cărora şi-a continuat existenţa. Nici anterior, nici după intrarea în vigoare a Legii nr.554/2004, aşa cum ea a fost modificată, inclusiv prin Legea nr.262/2007, nu s-a făcut dovada unei alte comunicări a actului decât cea invocată de reclamant.

A reţinut Curtea că reclamantul a solicitat, la 4 mai 2009, comunicarea hotărârii contestate, comunicare ce a fost primită de acesta la 12 mai 2009, formulând plângerea prealabilă la 10 iunie 2009, cu respectarea termenului la care se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, act normativ în vigoare la data când beneficiarul dreptului procesual a cunoscut de actul pretins vătămător.

S-a reţinut totodată şi respectarea termenului prevăzut de art.11 alin.1 din lege, reţinându-se că nu se poate considera că actul a fost comunicat la 7 aprilie 2009 cu adresa nr.9689, prin înaintarea notelor de şedinţă din 24 martie 2009, câtă vreme nu rezultă că reclamantului i-a fost înaintat o copie a hotărârii contestate, ci doar că se face referire la aceasta, oferind informaţia existenţei ei, care a fost de natură să

204

determine solicitarea de a fi înaintate informaţii sub acest aspect.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii plângerii prealabile, Curtea a reţinut că la momentul la care instanţa face trimitere la dispoziţia legală, erau în vigoare, în noua formă, dispoziţiile art.109 alin.3 din Codul de procedură civilă, care obligă la invocarea nerealizării recursului graţios prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, întâmpinare care, în condiţiile art.1141 din acelaşi act normativ, se depune până la prima zi de înfăţişare. Excepţia nu a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ci de către SC S.&B. Development SRL printr-o cerere de intervenţie ce nu a fost admisă în principiu, în faţa Tribunalului Braşov, discuţia asupra admisibilităţii în principiu fiind amânată la mai multe termene şi asupra acestui aspect nu s-a pronunţat nici Tribunalul Argeş, aşa încât această persoană juridică nu a dobândit calitatea de parte, aspect reliefat de altfel şi cu ocazia acordării cuvântului pe fond.

S-a mai reţinut că, dacă s-ar aprecia că se impune să fie avute în vedere disp.art.109 Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii (deşi Legea nr.202/2010 nu conţine o astfel de precizare), iar instanţa nu a ridicat din oficiu această excepţie, termenul de 30 de zile la care se referă art.7 alin.3 raportat la alin.1 a fost respectat.

S-a reţinut că potrivit Deciziei nr.797 pronunţată de Curtea Constituţională la 27 septembrie 2007, pentru terţ, termenul de formulare a procedurii prealabile este cel de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat sau a luat cunoştinţă de actul vătămător, lipsind însă termenul obiectiv tocmai pentru că nu există certitudinea că în interiorul acestuia se îndeplineşte condiţia de comunicare sau luare la cunoştinţă.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, condiţie esenţială a oricărui demers judiciar s-a reţinut că tribunalul nu a soluţionat-o, analizând cu prioritate tardivitatea, însă, ea poate constitui temei al soluţiei şi pentru instanţa de control judiciar dacă nu se impun verificări suplimentare sub acest aspect. Totuşi Curtea a reţinut că astfel de verificări sunt necesare şi ele se impun a fi făcute cu ocazia soluţionării în fond a pricinii pentru a observa în ce măsură dreptul şi interesul protejat de lege în favoarea reclamantului a fost nesocotit prin adoptarea hotărârii contestate.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr.746/11

205

aprilie 2012, Tribunalul Argeş, a admis acţiunea şi a anulat Hotărârea Consiliului Local Săcele nr.69/2002.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul este proprietarul unui imobil teren şi casă situat în S. str.***, imobil dobândit în anul 2006.

Prin Hotărârea nr.69/2002 adoptată de Consiliul Local S. s-a aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în zona menţionată.

S-a reţinut că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor din Regulamentul Local de Urbanism aferent Planului Urbanistic General al Municipiului S., aprobat prin H.C.L. nr.23/22.02.2001 care interzic amplasarea în zonă a construcţiilor colective gen blocuri de locuinţe. De asemenea, în zonă, regimul de înălţime admis este de P-P+2M, pentru pensiuni şi P-P+1+M pentru dotările sportive şi de agrement.

S-a mai reţinut că prin hotărârea contestată au fost încălcate şi dispoziţiile art.14 din H.G. nr.525/1996 care prevăd că autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea dominantă a zonei stabilită printr-o documentaţie de urbanism.

De asemenea, potrivit art.32 din H.G. nr.525/1996 autorizarea executării lucrărilor este permisă numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcţiunii acestora şi nu depreciază aspectul general al zonei. Autorizarea construcţiilor care prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie cu aspectul general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii este interzisă.

La adoptarea hotărârii de aprobare a Planului Zonal nu au fost respectate dispoziţiile Ordinului nr.176/N/16.08.2000 potrivit cărora la Metodologia de elaborare a unui PUZ se menţionează imperativ că informarea populaţiei asupra intenţiei de elaborare a unui PUZ pentru teritoriul zonei se face prin grija iniţiatorului. De asemenea, consultarea populaţiei se realizează prin grija beneficiarului în cadrul unor expoziţii organizate, iar organizarea este anunţată prin mass-media.

S-a mai reţinut că au fost încălcate şi dispoziţiile care reglementează procentul de ocupare a terenurilor şi coeficientul de utilizare a terenurilor încălcându-se Regulamentul Local de Urbanism aferent Planului Urbanistic

206

General.Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs

reclamantul Epure Constantin şi SC S. & B. Development S.R.L.

În recursul formulat de E. C. se solicită admiterea acestuia, modificarea sentinţei în parte, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de SC S. & B. Development SRL.

În motivare se arată că în doctrină elaborată în temeiul art.50 Cod procedură civilă s-a reţinut că în cazul cererii de intervenţie principală se impune respectarea aceleiaşi cerinţe a plângerii prealabile, fiind inadmisibilă o cerere pe calea contenciosului administrativ în condiţiile în care intervenientul s-a adresat instanţei, fără formularea reclamaţiei administraţiei prealabile.

Cererea de intervenţie trebuie să întrunească exigenţele cererii de chemare în judecată, or SC S. & B. Development SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu încuviinţată la ultimul termen de judecată, în principiu, fără să fie însoţită de dovada parcurgerii procedurii prealabile.

Se arată că nu sunt întrunite cerinţele de fond ale intervenţiei principale, deoarece intervenţia principală este agresivă, ofensivă, terţul urmărind realizarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine cel puţin în parte obiectul procesului.

Or, cauza are ca obiect anularea unei hotărâri de consiliu local, interesul intervenientei fiind acela de a se respinge cererea de chemare în judecată, iar nu de a câştiga pentru sine, cel puţin în parte, obiectul procesului.

În recursul SC S. & B. Development SRL se solicită admiterea acestuia, casarea sentinţei şi reţinerea spre rejudecare, constatându-se calitatea recurentei de beneficiar al PUZ-ului aprobat prin H.C.L. S. nr.69/2002 şi respingerea acţiunii introductive ca netemeinică şi nelegală, admiţându-se cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză.

Se susţine că sentinţa nr.746/11.04.2012, a încălcat formele prevăzute de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, nu este motivată în conformitate cu art.261 alin.1 pct.2, 3 şi 5 Cod procedură civilă, tribunalul analizând numai argumentele reclamantului, fără precizări cu privire la argumentele intervenientei.

Scopul motivării, constând în fundamentarea

207

măsurilor dispuse de instanţă, nu a fost atins, fiind afectat dreptul intervenientei şi al pârâtei la un proces echitabil.

Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, sentinţa conţinând motive străine de natura pricinii. Astfel, greşit se reţine că prin H.C.L. Săcele nr.69/2002, s-a aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în zona menţionată, deşi prin hotărâre s-a aprobat „lucrarea Plan Urbanistic Zonal-zona bun loc, proiect nr.246/2002 elaborat de S.C. T. S.R.L. B., având ca beneficiar pe d-na G. M.”, având ca obiect propunerea construirii unui complex de cazare, întreţinere şi tratament „M.” şi nu un bloc de locuinţe.

Se arată că art.32 din Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului avea o altă formă la data adoptării PUZ-ului contestat, permiţând derogarea de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă.

La dosarul de aprobare PUZ a fost depus referatul Primăriei S. nr.7231/28.05.2002, prin care personalul structurii de specialitate organizate la nivelul Primăriei s-a pronunţat în sensul că „proiect PUZ construire complex de cazare, întreţinere şi tratament „M.” elaborat de S.C. T. S.R.L., răspunde cerinţelor PUG al Municipiului Săcele nr.36060/2000”.

Documentaţia PUZ supusă spre aprobare a demonstrat posibilitatea şi oportunitatea intervenţiei urbanistice solicitate, iar autorităţile competente s-au pronunţat favorabil cu privire la acestea, interdicţia impusă pentru UTR 1 prin PUG referindu-se exclusiv la locuinţe colective gen bloc de locuinţă, fără interzicerea construirii unor clădiri cu mai multe etaje.

Construcţia se circumscrie funcţiunilor prevăzute prin PUG pentru UTR 0, cât şi pentru UTR 1, aspect confirmat prin menţiunile din certificatul de urbanism nr.11/2002, în care la regimul economic al terenului se arată că sunt propuse funcţiunile construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement.

Greşit a reţinut instanţa încălcarea dispoziţiilor art.14 din H.G. nr.525/1996 în ce priveşte asigurarea compatibilităţii între destinaţia construcţiei şi funcţia dominantă a zonei, în condiţiile în care textul nu este aplicabil în speţă.

208

În condiţiile în care legea permite un „urbanism derogatoriu” rezultă că PUZ-ul putea deroga de la PUG, inclusiv sub aspectul funcţiunii zonei şi chiar admiţând că o asemenea analiză se face la momentul de faţă, autorităţile competente ar trebui să verifice compatibilitatea cu funcţiunea stabilită prin documentaţia de urbanism PUZ aprobată prin H.C.L. nr.69/2002.

Pentru UTR 0 s-a stabilit prin PUG din 2000 şi funcţiunea „spital clinic Braşov cu regim variat de la P+1 la P+4” în zonă fiind admise construcţii pentru spitalizare, diagnostic, hotel cu 200 locuri şi administraţie publică, spaţii cazare şi alimentaţie publică, dar şi „zona servicii publice sau zona turism şi agrement”.

Prin urmare, complexul propus este compatibil cu funcţiunea dominantă a zonei.

În ce priveşte aspectul exterior al lucrărilor, se arată că art.32 din H.G. nr.525/1996 nu-şi găseşte aplicarea în speţă, textul făcând referire la faza autorizării executării construcţiilor.

Art.36 din Legea nr.350/2001 stabilea competenţa de control a aplicării unitare a legislaţiei structurilor specializate din aparatul propriu al consiliului judeţean, municipal sau orăşenesc, or, în cauză, s-a întocmit referatul nr.7231/28.05.2002.

De asemenea, nu se putea reţine încălcarea Ordinului nr.876/N/2000, sub aspectul informării populaţiei asupra intenţiei de elaborare a PUZ, în condiţiile în care la data adoptării acestuia art.18 din H.G. nr.3/2000, abrogase prevederile anterioare.

Art.57 din Legea nr.350/2001 se referă la participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, prin anunţul nr.4951/2.04.2002 afişat la Primărie atestându-se îndeplinirea obligaţiilor privind informarea publicului cu privire la PUZ supus spre aprobare.

Nici nu se putea primi vreo obiecţie din partea reclamantului, atâta vreme cât acesta s-a mutat în zonă în anul 2006, iar documentaţia aferentă PUZ-ului nu face vorbire despre vreo sugestie sau reclamaţie formulată de populaţie.

Şi dacă s-ar reţine neîndeplinirea obligaţiilor de informare şi consultare, se susţine că lipseşte sancţiunea legală, iar reclamantul trebuia să dovedească prejudiciul suportat prin lipsa de consultare sau informare a populaţiei.

209

Greşit, sentinţa reţine că au fost încălcate dispoziţiile regulamentului local de urbanism aferent PUG Săcele, care reglementează procentul de ocupare al terenurilor şi coeficientul de utilizare al acestuia, de vreme ce reglementarea în vigoare la adoptarea PUZ în discuţie permitea derogarea de la PUG.

Numai forma Legii nr.350/2001, după modificarea adusă de O.G. nr.27/2008, prevedea că modificarea prin PUZ a reglementărilor adoptate prin PUG trebuie să asigure unitatea, coerenţa, confortul urban al zonei de studiu, cât şi al teritoriului învecinat, or, aceasta nu era în vigoare la momentul adoptării H.C.L. nr.69/2002.

Sub aspect procedural, se arată că la termenul din 6.04.2012, când au avut loc dezbaterile în fond, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, cererea de abţinere formulată de judecătorul desemnat aleatoriu, nefiind soluţionată.

De asemenea, deşi la casarea sentinţei iniţiale s-a impus să se aibă în vedere pronunţarea asupra cererii de intervenţie, sentinţa nu cuprinde nicio menţiune cu privire la aceasta.

Instanţa a respins excepţia tardivităţii invocând autoritatea de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel, care a concluzionat că sentinţa a fost pronunţată pe baza unei excepţii ce nu este incidentă în speţă.

Prin urmare, tribunalul trebuia să judece cauza sub toate aspectele pronunţându-se inclusiv asupra excepţiei de tardivitate.

Or, intervenienta a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă faţă de tardivitatea formulării plângerii prealabile, raportat la împrejurarea că actele atacate au fost aduse la cunoştinţa reclamantului prin adresa nr.9689/7.04.2009, cum se recunoaşte chiar de către reclamant în cererea de la fila 54 dosar fond.

De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, deşi i s-a impus prin decizia de casare.

E. C. a depus note de şedinţă la 27.01.2013 solicitând respingerea recursului SC S. & B. Development SRL ca neavenit, deoarece în calitate de intervenient accesoriu nu putea declara recurs, atâta vreme cât partea pentru care a intervenit nu a înţeles să o facă.

210

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor din cele două recursuri, în raport de dispoziţiile normative incidente, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, iar recursul intervenientei este fondat pentru următoarele considerente:

Sub aspect procedural, Curtea constată că se impune analiza prealabilă a criticilor menţionate în finalul motivelor de recurs formulate de SC S.&B. Development SRL.

Astfel, Curtea constată că cererea de abţinere formulată de judecătorul desemnat să soluţioneze cauza în rejudecare, a fost soluţionată la 6.03.2012, potrivit minutei existente la dosarul de fond.

Prin respingerea cererii de abţinere, s-a constatat compatibilitatea judecătorul desemnat să soluţioneze pricina, Curtea reţinând că faţă de argumentele din decizia de casare din 21.12.2011, rezultă că în sentinţa iniţială nr.604/31.05.2011, judecătorul s-a pronunţat greşit pe cale de excepţie.

De asemenea, Curtea constată că la casarea cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr.2874/21.12.2011, instanţa a impus judecătorului fondului să se pronunţe asupra cererii de intervenţie şi asupra excepţiei lipsei de interes invocată în cererea de intervenţie, dintre acestea judecătorului fondului dispunând numai asupra primeia, sub aspectul admisibilităţii în principiu, fără ca în dispozitiv să se mai pronunţe asupra acesteia, faţă de specificul situaţiei de faţă şi de poziţia procesuală a intervenientei, cum se va arăta ulterior.

Nu va fi primit argumentul legat de excepţia tardivităţii [pct.c) din motivele de recurs, de vreme ce în decizia de casare din 21.12.2011, aceasta a fost dezlegată de către Curtea de Apel, care a impus ca la rejudecare să se analizeze numai lipsa interesului şi cererea de intervenţie, iar nu excepţia de tardivitate, care fusese soluţionată de către Curte.

Astfel, tardivitatea plângerii prealabile formulată de către reclamant a fost detaliat analizată de Curte prin decizia menţionată, care a reţinut că pentru terţ, termenul de formulare a procedurii prealabile este de 30 de zile de la data când i s-a comunicat hotărârea sau a luat cunoştinţă de actul vătămător, termen care a fost respectat faţă de dispoziţiile art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, cererea fiind formulată la 10 iunie 2009.

211

Nu poate fi primită nici critica relativă la faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat în temeiul art.166 Cod procedură civilă, în ce priveşte excepţia tardivităţii, de vreme ce aspectele dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de fond, în raport de art.28 din Legea nr.554/2004, raportat la art.315 Cod procedură civilă.

În al doilea rând Curtea constată că se impune lămurirea cadrului procesual subiectiv, sub aspectul calităţii procesuale a recurentei SC S.&B. Development SRL, în condiţiile în care, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Săcele şi G. M., ca beneficiar al H.C.L. Săcele nr.69/30 mai 2002, prin care s-a aprobat lucrarea Plan Urbanistic Zonal – Zona B.

Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

În acest context, beneficiarul actului administrativ atacat trebuie să stea în judecată ca parte pârâtă alături de autoritatea emitentă a actului, aşa cum de altfel s-a şi constituit cadrul procesual subiectiv pasiv la cererea reclamantului.

În condiţiile în care după emiterea actului administrativ, beneficiarul acestuia a transmis drepturile sale unei alte persoane, pe fondul lipsei în Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză, a unui text similar art. 39 NCPC, calitate procesuală pasivă trebuie să dobândească şi succesorul cu titlu particular.

Cu atât mai mult, atunci când transmiterea bunului, căruia îi este „ataşat” actul în discuţie, se realizează anterior declanşării unui litigiu, succesorul cu titlu particular trebuie să stea în judecată, iar dacă reclamantul nu înţelege să lege cadrul procesual şi cu acest dobânditor, revine instanţei obligaţia de a pune în discuţie cadrul procesual subiectiv.

Chiar dacă în Codul de procedură civilă aplicabil cauzei de faţă lipseşte omologul art. 78 NCPC, neaplicabil, în materia contenciosului administrativ legiuitorul a prevăzut posibilitatea complinirii raportului procesual, prin aplicarea art.161 din Legea contenciosului administrativ.

212

Textul prevede introducerea în cauză, pe lângă organismele interesate şi a altor subiecte de drept, pentru ca hotărârea să fie pronunţată în contradictoriu cu acestea, tocmai justificat de calitatea de beneficiar al actului.

În cauză nu a fost însă nevoie de aplicarea acestor prevederi din partea instanţei, deoarece la 10 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1761/21.07.2007, G. M. şi G.L. au înstrăinat imobilul către S.C. B. & N. Developments S.R.L., care la rândul său a înstrăinat către intervenientă acelaşi imobil prin contractul autentificat sub nr.***/6.05.2008.

Prin urmare, anterior declanşării prezentului litigiu, intervenienta a dobândit calitatea de beneficiar al actului administrativ, astfel că justifică cerinţa calităţii procesuale, participarea sa în proces impunându-se faţă de specificul raportului juridic de drept administrativ.

Această persoană a formulat într-adevăr şi apărări pentru sprijinirea poziţiei Consiliului Local, însă în egală măsură a urmărit respingerea cererii formulate împotriva beneficiarului iniţial şi a Consiliului Local, justificând în acest sens un interes propriu şi apărându-şi dreptul dobândit ca urmare a emiterii H.C.L. Săcele nr.69/2002.

Asupra calificării cererii de intervenţie, se constată că instanţa de fond, iniţial investită, din faţa căreia s-a dispus strămutarea cauzei, după ce a prorogat la 10 mai 2010, 31 mai 2010, 14 iunie 2010 şi 20 septembrie 2010 discuţia asupra excepţiei lipsei de interes şi încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu, la 18 octombrie 2010 a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea cererii de strămutare potrivit adresei înaintată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar la 10 ianuarie 2011, urmare admiterii cererii de strămutare a înaintat dosarul Tribunalului Argeş.

În faţa acestei instanţe, nu a fost discutată admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie până la termenul din 27 mai 2011, când s-a arătat expres de către apărătorul intervenientei că nu a fost pusă în discuţie cererea de intervenţie, astfel că nu înţelege să pună concluzii pe excepţia prescripţiei.

Sentinţa din 31 mai 2011 pronunţată după amânarea pronunţării la 27 mai 2011 a fost desfiinţată prin decizia nr.2874/21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, în care s-a

213

indicat expres instanţei să se pronunţe şi asupra cererii de intervenţie formulată în cauză.

În rejudecare, Tribunalul Argeş a admis în principiu cererea de intervenţie la 6 aprilie 2012, când a şi rămas în pronunţare asupra cauzei.

În acest context, Curtea constată că s-a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu care a fost admisă în principiu, ca atare, de către instanţă şi care, deşi nu se circumscrie în întregime specificului intervenţiei principale reglementată de dreptul comun, art. 50 C.proc.civ., deoarece vizează în realitate dobândirea calităţii de parte în judecată ca beneficiar al actului administrativ atacat pe calea transmiterii calităţii de proprietar al bunului, anterior sesizării instanţei la 12 ianuarie 2010, este o cale procesuală necesară pentru corecta constituire a cadrului procesual subiectiv.

Într-adevăr intervenţia principală presupune o atitudine ofensivă, însă în cazul de faţă, al contenciosului administrativ subiectiv, declanşat la solicitarea unui alt subiect de drept, atitudinea ofensivă este rezumată chiar în soluţia urmărită, de a păstra pentru sine dreptul rezultat din actul administrativ atacat.

Nu poate fi primită nici cererea formulată de reclamantul-recurent în recurs, susţinută prin notele de şedinţă depuse la 24 ianuarie 2013, în care se arată că cererea este în realitate o cerere de intervenţie accesorie, astfel că şi calea de atac exercitată de această parte este neavenită, în condiţiile în care 56 Cod procedură civilă, prevede respingerea căii de atac dacă partea în interesul căreia se intervine nu înţelege să o formuleze.

Intervenienta nu urmăreşte respingerea acţiunii în interesul Consiliului Local, ci pentru a-şi proteja dreptul de a beneficia de Planul urbanistic zonal aprobat prin H.C.L. nr.69/2002, astfel că nu se poate dispune calificarea cererii de intervenţie, drept accesorie, SC S. & B. Development SRL justificând poziţia procesuală de parte intervenient principal, beneficiar al actului, în raport de care era obligatorie constituirea cadrului procesual subiectiv.

De altfel, reclamantul a sesizat instanţa în contradictoriu cu beneficiarul iniţial al actului administrativ iar faţă de schimbările intervenite, justifica interesul de a se judeca în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului, care este totodată şi beneficiarul H.C.L. atacată, în caz contrar o

214

eventuală soluţie de admitere a cererii nefiind opozabilă beneficiarului care nu are calitatea de parte în proces.

Cu privire la susţinerea relativă la faptul că intervenienta nu a urmat procedura prealabilă obligatorie, curtea constată că, deşi în practică se reţine atare obligaţie, în cazul de faţă ipoteza menţionată nu se regăseşte.

Astfel, legea are în vedere situaţia în care se atacă în contencios administrativ un act adresat altui subiect de drept, prevăzând la art.7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 că este îndreptăţit să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, aceasta trebuind să solicite autorităţii publice emitente revocarea în tot sau în parte a actului administrativ.

Pe cale de interpretare rezultă că procedura prealabilă se realizează între terţul vătămat şi autoritatea publică emitentă a actului administrativ şi nu de către sau cu beneficiarul actului respectiv.

În consecinţă, nu se poate reţine că beneficiarul actului ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă prealabilă împotriva actului atacat, de vreme ce nu justifică un interes în acest sens, prevederea art.7 din Legea nr.554/2004 fiind incidente numai în privinţa celui care urmăreşte desfiinţarea actului administrativ, în speţă reclamantul.

Cu privire la excepţia lipsei de interes asupra căreia tribunalul nu s-a pronunţat, dar pe care a pus-o în discuţie la termenul din 6 aprilie 2012, Curtea reţine că prin soluţii anterioare, instanţele judecătoreşti au reţinut justificarea interesului reclamantului de a ataca hotărârile Consiliului Local prin care se dispune aprobarea unor PUZ-uri în beneficiul altor persoane.

Prin sentinţa nr.1124/13.08.2010, pronunţată în dosarul nr.6599/62/2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamantul din cauza de faţă, alături de alţi reclamanţi, reţinând că este atributul exclusiv al pârâtei stabilirea modalităţi de amenajare a teritoriului având drept de apreciere şi decizie autonomă în domeniu, însă prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, la 20.04.2011, sentinţa menţionată a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

De asemenea, prin sentinţa nr. 1766/17.12.2009 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 4134/114/2009,

215

instanţa a respins ca inadmisibilă, lipsind interesul, cererea formulată de acelaşi reclamant în contradictoriu cu Consiliul Local Săcele, pentru anularea HCL nr. 76/2008, reprezentând PUZ, construire ansamblu de locuinţe D+P+4E+2Er, zona B.

Soluţia a fost casată prin decizia 929/27.05.2010 a Curţii de apel Ploieşti, în rejudecare dispunându-se anularea HCL nr. 76/2008 prin sentinţa nr. 2133/13.05.2011, irevocabilă prin decizia Curţii de apel Ploieşti din 18.11.2011.

Prin sentinţa nr.1097/18.10.2010 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.5696/62/2009, între aceleaşi părţi, reclamantul din prezenta cauză şi Consiliul Local Săcele, împreună şi cu alte persoane, a fost respinsă excepţia lipsei de interes invocată de Consiliul Local Săcele, reţinându-se că potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, coroborat cu art.2 lit.p) din acelaşi act normativ, care defineşte interesul legitim privat, reclamantul justifică interesul în promovarea cererii de anulare a hotărârii de consiliu local.

De asemenea, prin sentinţa nr. 426/7.10.2010, pronunţată în dosarul nr. 2566/109/2009, Tribunalul Prahova a admis acţiunea reclamantului din prezenta cerere şi a anulat PUD elaborat de SC G. SRL, aprobat prin HCP Săcele nr. 42/2008.

Aceste soluţii, pronunţate la cererea reclamantului din prezenta cauză, în contradictoriu cu aceeaşi autoritate locală, dezleagă problema interesului în vederea anulării unor hotărâri de consiliu local prin care sunt aprobate PUZ-uri în zona „Apa Rece-Camping D.” şi zona B., dar şi PUD.

Curtea constată însă că cererea de faţă nu se raportează, aşa cum rezultă şi din susţinerile reclamantului făcute în faţa instanţei de judecată, în raport cu înscrisul-fotografie, de la fila 119 vol.I, la zone adiacente celei în care se află construită casa reclamantului, proiectul G. fiind situat în zona centrală a localităţii la o depărtare considerabilă de casa reclamantului, pe partea stângă a străzii B.

Dată fiind însă dezlegarea dată interesului, prin soluţii irevocabile, se reţine că şi în cazul de faţă reclamantul justifică cerinţa interesului în promovarea prezentei cereri.

Pe fond, Curtea a constatat că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor RLU aferent PUG Săcele aprobat prin H.C.L. nr.23/2001, în condiţiile în care trebuie analizată forma Legii nr.350/2001, în vigoare la momentul aprobării PUZ contestat.

216

Astfel, în primul rând se reţine că potrivit art.32 din acest act normativ, în forma în vigoare la 30 mai 2002 „În cazul în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, prin certificatul de urbanism se poate solicita elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se justifice şi să se demonstreze posibilitatea intervenţiei urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de urbanism - Plan urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu - se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii autorizaţiei de construire”.

Forma actuală a art.32 din lege condiţionează şi limitează modificarea prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, de o serie de cerinţe, inclusiv aviz de oportunitate, însă pentru analiza validităţii unui act se analizează legea în vigoare la data întocmirii acestuia.

Ca atare, legea permitea la momentul adoptării H.C.L. nr.69/2002 întocmirea unei documentaţii prin care să se deroge de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate în zonă, prin PUD, indicând numai întocmirea unui PUZ în acest scop.

În acest context, se constată că potrivit referatului întocmit la 28.05.2002, Primăria Municipiului Săcele a arătat că proiectul PUZ construire complex de cazare, întreţinere şi tratament „M.” răspunde cerinţelor PUG al municipiului Săcele, adoptat în anul prin HCL Săcele nr. 23/2001.

Din hotărârea Consiliului Local atacată şi din documentaţia întocmită pentru elaborarea PUZ rezultă că acesta are ca obiect construirea unui complex de cazare, întreţinere şi tratament, iar nu a unui bloc de locuinţe, aşa cum s-a motivat de instanţa de fond.

În al doilea rând, curtea reţine că din PUG aprobat prin HCL Săcele nr.23/2001 rezultă că în UTR 0, la punctul b) funcţiuni existente este menţionată “zonă turism şi agrement camping D.” şi “teren liber” iar la funcţiuni propuse, pct. c) se menţionează “Spital clinic Braşov cu regim de înălţime P+1 la P+4 nivele” şi “zonă turism şi agrement (se reglementează conform UTR nr.1)”, la care, la pct. C) funcţiuni propuse se menţionează “zonă construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement”, “nu sunt admise locuinţe colective gen bloc de locuinţe” iar la regim de înălţime se menţionează P-

217

P+2 pentru construcţii turistice, vile, pensiuni.Ca atare, din planul urbanistic general depus la

dosarul cauzei, adoptat prin H.C.L. nr.23/2001, rezultă că regimul de înălţime, caracteristic zonei depăşeşte, în ce priveşte Spitalul clinic, înălţimea propusă prin PUZ-ul atacat.

De asemenea, conform UTR 1, în zona în discuţie este permisă edificarea de construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement, proiectul propus pentru adoptarea PUZ-ului având acest obiect, din PUZ întocmit conform proiectului nr.246/2002 nerezultând încălcarea funcţiunilor arătate în PUG, aşa cum au fost arătate mai sus.

PUZ aprobat prin HCL nr. 69/2002 are în vedere un regim de înălţime de P+2E+M, în condiţiile în care pentru spitalul clinic s-a aprobat un regim de înălţime în acelaşi UTR 0, de P+4 nivele.

Destinaţia construcţiilor reţinută în PUZ nu poate determina concluzia că acestea sunt “gen bloc de locuinţe”, de vreme ce chiar PUG din 2001 le indică pe acestea distinct de construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi agrement, interzicându-le pentru UTR 1, la care se face trimitere, numai pe primele.

Nu se putea reţine nici încălcarea prevederilor art.14 din H.G. nr.525/1996, atâta vreme cât acesta are în vedere faza autorizării executării construcţiilor.

Astfel, art.14 din H.G. nr.525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, arată că autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea dominantă a zonei, stabilită printr-o documentaţie de urbanism, sau dacă zona are o funcţiune dominantă tradiţională caracterizată de ţesut urban şi conformare spaţială proprie.

Autorizarea se efectuează ulterior întocmirii documentaţiei de urbanism, care în cazul de faţă, este reprezentată de PUG din 2001 şi PUZ nr. 69/2002, elaborat cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

De asemenea, art.32 din acelaşi act normativ, prevede că autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcţiuni acestora şi nu depreciază aspectul general al zonei. Autorizarea executării construcţiilor, care, prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie aspectul

218

general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii, este interzisă.

În aplicarea textului trebuie să se ţină seama de limitele impuse prin PUZ-ul aprobat anterior, în ce priveşte conformarea, volumetria, aspectul exterior impus, însă, aşa cum s-a reţinut şi în aplicarea art. 14 din H.G. nr.525/1996, autorizarea executării construcţiilor reprezintă o fază ulterioară, care are la bază planurile urbanistice elaborate anterior dar în vigoare.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din L. nr. 50/1991 autorizaţia de construire se emite în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, avizate şi aprobate potrivit legii, astfel că autorizarea executării construcţiilor este permisă în condiţiile şi pe baza documentaţiei elaborate, cuprinzând şi planul urbanistic zonal.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, de vreme ce prin lege se permitea derogarea de la planul urbanistic general, rezultă că autorizaţia se acordă dacă documentaţia depusă pentru obţinerea acesteia se încadrează în limita eventualelor derogări stabilite prin PUZ.

Din certificatul de urbanism nr.11/4.02.2002, rezultă că s-a impus solicitantei G. M. să întocmească documentaţia tehnică pe baza căreia va solicita eliberarea documentaţiei de construire, aceasta urmând să cuprindă şi plan urbanistic zonal şi o serie de avize expres indicate, în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.

Faţă de considerentele sentinţei atacate, curtea reţine că din acordul de mediu nr.254/19.04.2002, rezultă că memoriul tehnic întocmit prin PUZ pentru zona B. a fost afişat la Primăria Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002, aşteptându-se în termen de 15 zile sugestii şi reclamaţii din partea persoanelor interesate.

În ce priveşte consultarea reclamantului prin grija beneficiarului, ca o condiţie obligatorie de elaborare a unui PUZ, se constată că la momentul elaborării acestuia în anul 2002, reclamantul nu putea fi consultat în condiţiile în care arată că a dobândit proprietatea asupra imobilului din zona Apa Rece-Camping D., în cursul anului 2006.

Prin precizările la acţiune depuse la 29.04.2011, reclamantul a susţinut şi alte motive de nulitate a H.C.L. Săcele nr.69/2002, dintre care unele nu au fost analizate de

219

către instanţă, determinate de încălcarea art.37, art. 57, pct.12 din Anexa 1 a Legii nr.350/2001, art.8, art.27 alin.3, art. 31-32, din H.G.nr.525/1996 privind Regulamentul general de urbanism, art.24 alin.4 din O.G. nr.35/2002, art.35 alin.4 din acelaşi act normativ.

Asupra respectării prevederilor art.37 alin. 1 din L. Nr. 350/2001 se reţine că acesta reglementează facultativ posibilitatea de a se constitui în cadrul fiecărei primării, o comisie cu atribuţii de avizare şi expertiză. Astfel, textul arată că în scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea durabilă locală şi judeţeană, pe lângă fiecare consiliu judeţean, primărie municipală şi orăşenească, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism, organism consultativ cu atribuţii de avizare, expertiză tehnică şi consultanţă.

Forma actuală a textului reglementează obligativitatea construirii acestei comisii arătându-se că “În scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea spaţială durabilă, în coordonarea preşedinţilor consiliilor judeţene şi a primarilor de municipii şi oraşe, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti se constituie Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi urbanism, ca organ consultativ cu atribuţii de analiză, expertizare tehnică şi consultanţă, care asigură fundamentarea tehnică a avizului arhitectului-şef.”

Or, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, analizarea validităţii actului nu poate fi realizată prin raportare la acte normative ulterioare adoptării sau emiterii sale, care impun alte obligaţii sau care schimbă natura dispoziţiei normative anterioare.

Art. 57 în coroborare cu art.58 din L. Nr. 350/2001, în forma în vigoare la data emiterii HCL Săcele atacată, prevedea că autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură organizarea şi desfăşurarea procesului de participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, participare care se realizează prin: a) informarea populaţiei; b) consultarea populaţiei; c) alte forme de participare prevăzute de lege.

Art. 60 din Lege arăta modalitatea concretă în care se asigura consultarea populaţiei, prin exprimarea opţiunilor şi opiniilor privind prevederile programelor de amenajare a

220

teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în cadrul procesului de elaborare şi aprobare a acestora, respectiv prin publicarea procedurii de desfăşurare a consultării şi desfăşurarea anchetei publice.

Or, la dosar, la fila 67 vol.I, se regăseşte acordul de mediu nr.254/19.04.2002 din care rezultă că memoriul tehnic întocmit prin PUZ pentru zona Bunloc a fost afişat la Primăria Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002.

Cu privire la respectarea pct.12 din Anexa L.nr.350/2001 referitor la zone protejate sau asupra cărora s-a instituit un tip de restricţie, şi care prevede obligativitatea ca la elaborarea PUZ să fie obţinut avizul Ministerului Lucrărilor Publice în aceste cazuri, curtea nu neagă justeţea interpretării textului, realizate prin precizarea la acţiune, constatând că acest aviz se impune fie dacă este vorba despre zone protejate fie despre alte tipuri de restricţii.

Însă, în cauză nu se poate reţine că zona în care este realizat PUZ în discuţie ar fi protejată, în condiţiile în care, din definiţia dată de lege zonei protejată rezultă că acesta se referă la “suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.”

În ce priveşte zona afectată de restricţii curtea reţine că în UTR0, pentru care se trimite la UTR 1, restricţia invocată ar fi dată de faptul că “nu sunt admise construcţii gen bloc de locuinţe”, însă aşa cum s-a reţinut şi mai sus, PUZ în discuţie nu se referă la o atare construcţie.

În ce priveşte regimul de înălţime impus prin PUG, pentru UTR 1, aplicabil pe calea normei de trimitere, acesta nu se încadrează în noţiunea utilizată la pct.12 din Anexa L.nr.350/2001, de vreme ce nu este formulată ca atare ori similar interdicţiei privind blocurile de locuinţe iar acelaşi PUG permite derogări de înălţime, depăşind cu mult nivelul P-P+2E, în ce priveşte spitalul clinic.

Pe cale de consecinţă, în cazul de faţă nu era necesar nici avizul MLP, menţionat în pct.12 din Anexa L.nr.350/2001.

Nu se poate reţine nici încălcarea art. 8 alin. 1 din HG nr. 525/1996 care prevede că este interzisă autorizarea

221

executării construcţiilor şi a amenajărilor care, prin amplasament, funcţiune, volumetrie şi aspect arhitectural - conformare şi amplasare goluri, raport gol-plin, materiale utilizate, învelitoare, paleta cromatică etc. depreciază valoarea peisajului.

În faza elaborării PUZ, anterioară autorizării construirii, nu se poate ridica atare problemă, în condiţiile în care, pe de altă parte, nu se dovedeşte deprecierea valorii peisajului, de vreme ce, se respectă cerinţele PUG în vigoare la data emiterii actului.

Nici art. 27 din HG nr. 525/1996 nu poate fi reţinut ca încălcat, deoarece şi acesta se referă tot la faza autorizării executării construcţiilor, care este permisă numai dacă există posibilitatea racordării de noi consumatori la reţelele existente de apă, la instalaţiile de canalizare şi de energie electrică.

Or, dacă aceasta este ulterioară PUZ, cerinţele textului nu se pot aplica la momentul emiterii HCL în discuţie, şi cu atât mai mult se reţine că alin. 2 al art. 27 din HG nr. 525/1995 permite derogarea de la această regulă în condiţiile impuse de lege iar înscrisul de la fila 51 vol. I, atestă avizul de principiu nr.369/17.04.2002 emis de RAGCPS Săcele.

Art.31 din acelaşi act normativ are în vedere autorizarea executării construcţiilor numai cu respectarea înălţimii medii a clădirilor învecinate şi a caracterului zonei, cerinţa legală fiind aceea ca diferenţa de înălţime sa nu depăşească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat învecinate (care înţeleg clădirile amplasate alăturat, de aceeaşi parte a străzii).

Alineatul al treilea al aceluiaşi text din H.G. nr. 525/1996 permite şi excepţii pentru construcţiile care au fost cuprinse într-un plan urbanistic zonal, aprobat conform legii.

Faţă de cele reţinute mai sus dar şi de planul din PUZ atacat, rezultă că proiectul în discuţie se învecinează pe trei laturi cu stradă şi nu există dovezi care să susţină că faţă de a patra latură este regăsită ipoteza textului indicat.

În ce priveşte susţinerea privind încălcarea prevederilor O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, curtea reţine, în primul rând, că atare aspecte nu au fost invocate în plângerea adresată autorităţii administrative emitente fiind formulate direct în instanţă, nemulţumirea

222

reclamantului la dresarea plângerii prealabile având în vedere numai aspecte de fond ale HCL nr.69/2002.

În al doilea rând, curtea, trecând peste acest aspect, reţine că în procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor locale art. 24 din O.G. nr. 35/2002 prevede că pentru dezbaterea proiectelor de hotărâri sau a celorlalte probleme repartizate comisiei de specialitate preşedintele acesteia va desemna un consilier care va face în cadrul şedinţei o scurtă prezentare a problemei aflate pe ordinea de zi, dacă aceasta nu este prezentată de iniţiator. Consilierul redactează avizul comisiei, pe baza amendamentelor şi a propunerilor formulate de membrii acesteia, care au fost aprobate cu majoritatea voturilor consilierilor prezenţi.

Totodată, art. 35 alin. 4 din acelaşi act normativ prevede că proiectele de hotărâri şi celelalte probleme asupra cărora urmează să se delibereze se înscriu pe ordinea de zi numai dacă sunt însoţite de avizul comisiilor de specialitate cărora le-au fost transmise în acest scop şi de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu al consiliului local. Raportul compartimentului de resort se întocmeşte şi se depune la secretarul unităţii administrativ-teritoriale, înainte de întocmirea avizului de către comisia de specialitate, spre a putea fi avut în vedere de către această comisie.

La dosar, se regăsesc două avize distincte nr.***/28.05.2002 şi nr. ***/28.05.2002 semnate de preşedintele şi secretarul fiecăreia, care poartă în antet menţiune Comisia nr.1, respectiv Comisia nr.2.

Termenele prevăzute de art. 40 alin. 3 din L. nr. 215/2004, pentru efectuarea convocării sunt reglementate în scopul asigurării transparenţei şi aducerii la cunoştinţa celor interesaţi, în special a consilierilor, problemelor care urmează să se dezbată, fără ca legea să prevadă o sancţiune în acest sens.

Nerespectarea termenelor de întocmire a avizelor faţă de data adoptării hotărârii nu atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile în care lipsa lor sau necunoaşterea de către consilieri ar fi putut fi ridicată la şedinţă, cu consecinţa neadoptării hotărârii.

Pe de altă parte legea nu se raportează şi la comunicarea avizelor în discuţie, cu consecinţa anulării hotărârii pentru nerespectarea termenului de 5 zile. Art. 24

223

alin final din O.G. nr.35/2002 nu condiţionează decât anterioritatea acestora faţă de adoptarea hotărârii, avizul trebuind să fie prezentat secretarului unităţii administrativ-teritoriale, care se îngrijeşte de multiplicarea şi difuzarea acestuia către consilieri, o dată cu ordinea de zi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ. rap. la art. 20 din L. nr. 554/2005 curtea a respins recursul reclamantului împotriva sentinţei nr.746/11 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă – Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.161/62/2010*, a admis recursul intervenientei şi a modificat sentinţa în sensul că a respins cererea.

9. Ofertă alternativă. Respingerea ca inacceptabile, a ofertelor ce nu îndeplinesc cerinţele de calificare a ofertanţilor în procedura de achiziţie publică, întrucât aceste cerinţe sunt nu doar obligatorii, ci şi cumulative.

Art.2 alin.2 din OUG nr.34/2006Art.1 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul

nr.863/2008 de aplicare a HG nr.28/2008

Indiferent de avantajele sau dezavantajele propunerii petentei este de necontestat faptul că ea nu respectă studiul de fezabilitate şi se constituie într-o ofertă alternativă pentru acesta, aşa încât, în condiţiile art.1 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr.863/2008 de aplicare a HG nr.28/2008, se impunea declararea propunerii ca inacceptabilă.

Celelalte motive de respingerea a ofertei şi pe care contestatoarea le considera lipsite de susţinere nu au fost analizate, apreciindu-se că faţă de concluziile reţinute asupra celor două statuări, că verificarea a devenit inutilă.

Petenta nu a depus procedurile tehnice de lucru, neexistând niciun document din care să rezulte în concret modalitatea de realizare a obiectivelor, iar solicitarea comisiei de evaluare pentru obţinerea de clarificări a fost excesivă, întrucât s-a ajuns astfel la completarea documentelor ofertei, după expirarea termenului limită stabilit şi astfel s-a încălcat principiul

224

egalităţii, nediscriminării şi transparenţei la care se referă art.2 alin.2 din OUG nr.34/2006.

Raportat la această concluzie toate celelalte cerinţe, ce s-a pretins de către autoritatea contractantă că nu au fost respectate, sunt lipsite de relevanţă, întrucât oferta este oricum inacceptabilă.

(Decizia nr. 733/R-CONT/ 06 Martie 2013)

Curtea a constatat că prin plângerea înregistrată la 21 decembrie 2012, SC CMG CIG SRL a solicitat în contradictoriu cu Primăria Comunei Răteşti anularea deciziei CNSC nr.4469/C2/5119, 5137 din 6 decembrie 2012 şi a deciziei Comisiei de evaluare nr.134 din 6 noiembrie 2012, prin care oferta sa ca lider în Asocierea cu SC TPT 2000 SRL, a fost „descalificată ca neconformă şi inacceptabilă din punct de vedere a documentelor de calificare, tehnic şi financiar”.

În motivare s-a arătat că petenta a participat la procedura de achiziţie în urma anunţului din 2 octombrie 2012, după deschiderea ofertei i s-au solicitat clarificări la care a răspuns şi, cu toate acestea, a fost descalificată.

Contestaţia formulată împotriva actului din procedura de achiziţie a fost şi ea respinsă prin decizia organului administrativ jurisdicţional a cărui anulare se solicită, decizie care, însă, se impune a fi reformată întrucât nu sunt analizate decât două din motivele pe care s-a bazat autoritatea contractantă şi nu toate celelalte aspecte invocate, ceea ce ar impune aprecierea că pentru acestea din urmă contestaţia trebuia admisă.

S-a reproşat ofertei depuse de petentă că a propus o soluţie tehnică alternativă celei din studiul de fezabilitate, fără să se observe că realizarea staţiei de clorinare şi pompare într-un container sandwich îmbunătăţeşte soluţia din studiu, implicând costuri reduse şi evitând infiltraţiile de apă la care se poate ajunge prin construcţia spaţiului în subteran.

De altfel, studiul de fezabilitate a fost întocmit tocmai de către câştigătorul procedurii, care a stabilit astfel şi valoarea estimativă.

Cel de-al doilea motiv al respingerii contestaţiei este reţinut în mod contradictoriu prin aceea că, deşi iniţial CNSC reclamă lipsa graficului Gantt, neîndeplinirea condiţiilor tehnice, normativelor şi STAS-urilor în vigoare, nerespectarea

225

cerinţei privind planul de organizare a execuţiei lucrărilor de mentenanţă şi nedepunerea procedurilor tehnice se renunţă la toate susţinându-se numai cea din urmă.

Şi enumerarea unor societăţi ca făcând parte din asocierea cu petenta este străină cauzei, acestea neavând nicio legătură cu procedura.

În ceea ce priveşte nedepunerea procedurilor tehnice, realizarea fiecărui obiect şi operaţie tehnologică a fost descrisă în amănunt cu ocazia clarificărilor şi, de altfel, ele fuseseră cuprinse şi în oferta iniţială. Cu ocazia răspunsului la clarificări au fost dezvoltate descrierile operaţiunilor şi suboperaţiunilor din cadrul ofertei, planul de lucrare, planul de organizare de şantier, fără ca astfel să se creeze un avantaj faţă de ceilalţi ofertanţi.

În cauză s-au ataşat dosarele constituite în faza soluţionării în faţa CNSC, intimata a formulat întâmpinare şi părţile au depus şi alte acte de care au înţeles să se servească.

Din ansamblul probatoriului se reţine că plângerea este nefondată pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În vederea atribuirii contractului de achiziţie publică de lucrări, având ca obiect „Alimentarea cu apă a satelor Ciupa, Mănciulescu şi Nejlovelul, comuna Răteşti, judeţul Argeş”, Primăria comunei Răteşti a demarat procedura de achiziţie prin cerere de oferte, înscriindu-se mai mulţi ofertanţi, printre care şi Asocierea CMG CIG SRL şi SC TPT SRL, căreia, prin comunicarea din 6 noiembrie 2012 i s-a făcut cunoscut comunicat că oferta sa a fost descalificată ca neconformă şi inacceptabilă din punct de vedere al documentelor de calificare, tehnic şi financiar.

Soluţia a fost motivată atât pentru considerente de ordin financiar şi tehnic, cât şi sub aspectul documentelor de calificare.

Contestaţia formulată de SC CIG SRL a fost respinsă prin Decizia nr.4469/C2/5119, 5137 ca nefondată, reţinând că petenta-contestatoare a depus o ofertă alternativă, deşi în fişa de date a achiziţiei s-a impus obligaţia respectării cerinţelor din caietul de sarcini, inclusiv a studiului de fezabilitate, subliniindu-se în mod clar toate cerinţele cărora trebuie să le răspundă propunerea de execuţie, planul de lucru, graficul Gantt, planul de organizare a execuţiei lucrărilor, planul calităţii pentru execuţia lucrărilor şi procedurile tehnice pe care ofertantul le va urma pentru realizarea lucrărilor.

226

A mai reţinut autoritatea administrativ jurisdicţională că petenta nu a depus procedurile tehnice de lucru, neexistând niciun document din care să rezulte în concret modalitatea de realizare a obiectivelor, iar solicitarea comisiei de evaluare pentru obţinerea de clarificări a fost excesivă, întrucât s-a ajuns astfel la completarea documentelor ofertei, după expirarea termenului limită stabilit şi astfel s-a încălcat principiul egalităţii, nediscriminării şi transparenţei la care se referă art.2 alin.2 din OUG nr.34/2006.

Celelalte motive de respingerea a ofertei şi pe care contestatoarea le considera lipsite de susţinere nu au fost analizate, apreciindu-se că faţă de concluziile reţinute asupra celor două statuări, verificarea a devenit inutilă.

Sub acest ultim aspect petenta susţine că, în aceste condiţii, s-ar impune aprecierea că pretenţiile neanalizate sunt întemeiate şi deci contestaţia trebuia admisă în parte.

Susţinerea este lipsită de suport de vreme ce toate cerinţele de calificare a ofertanţilor în procedura de achiziţie publică sunt nu doar obligatorii, dar şi cumulative, iar absenţa unei singure condiţii atrage descalificarea şi declararea acesteia ca neconformă şi/sau inacceptabilă.

În aceste condiţii este suficient să se reţină că ofertantul nu a îndeplinit o singură cerinţă pentru a deveni inutilă analiza celorlalte, întrucât răspunsul la această verificare nu poate determina o altă soluţie decât cea a respingerii ofertei.

Pentru aceste raţiuni este pe deplin justificată poziţia organului administrativ de jurisdicţie de a nu analiza toate susţinerile contestatoarei, întrucât, indiferent de aprecierile la care s-ar ajunge, soluţia nu poate fi decât cea a respingerii căii de atac.

Primul considerent avut în vedere este cel al ofertei alternative. Potrivit art.36 din HG nr.925/2006 „(1) Oferta este considerată inacceptabilă în următoarele situaţii: (…) c) constituie o alternativă la prevederile caietului de sarcini, alternativă care nu poate fi luată în considerare din următoarele motive: - în anunţul de participare nu este precizată în mod explicit posibilitatea depunerii unor oferte alternative; - respectiva ofertă alternativă nu respectă cerinţele minime prevăzute în caietul de sarcini;”

Aşadar, o ofertă alternativă este inacceptabilă în măsura în care nu s-a precizat în mod expres posibilitatea

227

depunerii de oferte alternative ori aceasta nu respectă cerinţele caietului de sarcini.

Este adevărat că lucrarea a cărei realizare se oferta presupunea proiectarea şi execuţie. Proiectarea însă, aşa cum se specifica expres în caietul de sarcini, trebuia să respecte studiul de fezabilitate aşa cum se dispune şi în art.1 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr.863/2008 de aplicare a HG nr.28/2008. Potrivit acestora: „Proiectul tehnic trebuie să fie astfel elaborat încât să fie clar, să asigure informaţii tehnice complete privind viitoarea lucrare şi să răspundă cerinţelor tehnice, economice şi tehnologice ale beneficiarului. Proiectul tehnic se elaborează pe baza studiului de fezabilitate/documentaţiei de avizare, etapă în care s-au aprobat indicatorii tehnico-economici, elementele şi soluţiile principale ale lucrării şi în care au fost obţinute toate avizele şi acordurile de principiu, în conformitate cu prevederile legale.”

În ceea ce priveşte studiul de fezabilitate, acesta este şi el definit ca fiind „documentaţia tehnico-economică prin care se stabilesc principalii indicatori tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii pe baza necesităţii şi oportunităţii realizării acestuia şi care cuprinde soluţiile funcţionale, tehnologice, constructive şi economice ce urmează a fi supuse aprobării”.

Aşadar, faptul că lucrarea presupune realizarea unui proiect nu echivalează cu posibilitatea ofertanţilor de a propune alte soluţii constructive şi tehnologice decât cele din studiul de fezabilitate. Cu alte cuvinte, studiul de fezabilitate este acela ce stabileşte elementele de bază de care proiectul tehnic este obligat să ţină seama.

În cauză, nu s-a menţionat posibilitatea depunerii unei oferte alternative şi ca atare, orice astfel de propunere nu putea fi privită decât ca inacceptabilă.

În condiţiile în care pentru Staţia de pompare şi clorinare în studiul de fezabilitate s-a prevăzut o construcţie semiîngropată în care partea situată sub cota ±0,00 este concepută în sistem cuvă cu radierul şi pereţii din beton armat ce urmează a se hidroizola pentru a adăposti pompele, hidroforul, tabloul electric şi instalaţiile şi armăturile aferente acestora, iar pentru partea de construcţie situată deasupra cotei ±0,00 s-a prevăzut realizarea din cărămidă eficientă întărită cu sâmburi de beton, se apreciază că propunerea petentei este alternativă acestei soluţii tehnice. Prin această

228

propunere montarea staţiei de clorinare şi pompare se făcea într-un container sandwich, în trei compartimente cu intrări separate, toate însă situate suprateran.

Indiferent de avantajele sau dezavantajele acestei propuneri a petentei este de necontestat faptul că ea nu respectă studiul de fezabilitate şi se constituie într-o ofertă alternativă pentru acesta, aşa încât, în condiţiile textului de lege precitat, se impunea declararea propunerii ca inacceptabilă.

Raportat la această concluzie toate celelalte cerinţe, ce s-a pretins de către autoritatea contractantă că nu au fost respectate, sunt lipsite de relevanţă, întrucât oferta este inacceptabilă.

În această ordine de idei trebuie reţinut că în documentaţia care se întocmeşte, inclusiv graficul Gantt, sunt raportate la soluţia tehnică alternativă oferită de petentă şi nu la cea impusă prin studiul de fezabilitate, aşa încât acestea sunt, cel puţin, parţial străine lucrării şi imposibil de comparat cu cele ale altor ofertanţi.

În ceea ce priveşte faptul că ofertanta câştigătoare este cea care a întocmit studiul de fezabilitate, acest aspect nu poate fi analizat, cu consecinţe asupra rezultatului procedurii, în solicitarea unei oferte inacceptabile care nu participă la evaluarea de fond.

Pentru toate aceste considerente, reţinându-se caracterul alternativ al ofertei petentei şi faptul că acesta nu este permis de documentaţia de atribuire, Curtea a apreciat că plângerea se impune a fi respinsă ca nefondată, menţinându-se concluzia organului administrativ de jurisdicţie, subliniindu-se şi caracterul superfluu al analizei îndeplinirii tuturor celorlalte cerinţe ale acesteia.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petenta SC CMG CC.I.G. SRL împotriva Deciziei nr.4469/C2/5119, 5137 din 6 decembrie 2012, emisă de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, intimată fiind Primăria comunei R..

DREPT COMERCIAL

10. Cenzurarea hotărârilor adunării creditorilor de către judecătorul-sindic pentru nelegalitate. Limitarea controlului judecătoresc exercitat asupra activităţii

229

practicienilor în insolvenţă la cererile şi procesele de natură juridică.

Art. 14 alin. 7 din Legea nr.85/2006Art. 15 din Legea nr.85/2006

Potrivit prevederilor art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006, este permisă cenzurarea hotărârilor adunării creditorilor de către judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

În cauză, Curtea nu poate constata că la momentul desfăşurării adunării nu se putea ţine o adunare a creditorilor, faţă de dispoziţiile art. 15 din Legea nr.85/2006.

Primul alineat al textului arată că în afară de cazurile în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente.

Faţă de etapele procedurii legea prevede că la determinarea valorii totale a creanţelor împotriva averii debitorului, ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv, se ia în calcul valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar.

În acest context, Curtea constată că la adunarea generală din 7.02.2012 s-a dispus confirmarea administratorului judiciar cu votul a 64,2% din creanţe, aşa cum era configurat tabelul preliminar al creditorilor la momentul respectiv, creditoarea recurentă deţinând 2,07% din creanţe iar SC T. D. SA, 60,315%.

Totodată, din încheierea din 24.01.2012, pronunţată în dosarul nr.1318/1259/2011, rezultă că au fost formulate contestaţii la creanţele SC A. L. IFN SA, SC

230

MKB R. L. IFN SA, SC VFS România IFN SA, iar nu la cele invocate de alţi creditori, care deţin creanţe importante, potrivit tabelului preliminar şi care au atras procentul de participare menţionat de administrator.

Ca atare, nu se poate reţine faptul că adunarea creditorilor nu se putea desfăşura la acel moment.

Faptul că recurenta creditoare nu a putut vota decât în scris, transmiţând punctul său de vedere, neconcordant cu cel al creditorilor prezenţi, nu atrage concluzia existenţei unei cauze de nulitate, textul art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006 referindu-se chiar la situaţia creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective respectiv la creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

(Decizia nr.368/R-COM/30 Ianuarie 2013)

La data de 16.02.2012, S.C. M.R.L. IFN SA a formulat contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor debitoarei S.C. C. M. C. D&S SRL din data de 7.02.2012.

În motivare s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind adoptată cu lipsă de cvorum, contestatoarea fiind împiedicată să participe datorită condiţiilor meteo nefavorabile.

Administratorul judiciar a formulat întâmpinare la contestaţia creditorului, arătând că hotărârea adunării creditorilor a fost adoptată cu respectarea prevederilor art.14 alin.6 din Legea nr.85/2006.

Prin sentinţa nr. 252/19 Iunie 2012 Tribunalul a respins contestaţia, formulată de contestator S.C. MKB R. L. IFN SA, ca nefondată.

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că anularea hotărârii adunării creditorilor debitoarei S.C. C. M. C. D&S SRL este nelegală, întrucât aceasta s-a desfăşurat în condiţiile de legalitate, referitor la convocare şi organizare.

Faţă de votul exprimat în adunarea creditorilor din data de 7.02.2012, conform procesului verbal întocmit de către administratorul judiciar, s-a constatat că administratorul judiciar desemnat provizoriu prin încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost confirmat de către creditori în această funcţie, potrivit prevederilor Legii nr.85/2006, decizia fiind luată cu un procent de 64,5%.

231

S-a reţinut că susţinerile contestatoarei nu pot face obiectul contestaţiei împotriva unei adunări a creditorilor.

Or, potrivit art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006 hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de către judecătorul sindic pentru motive de nelegalitate. Dispoziţiile se coroborează cu prevederile art.11 alin.2 din Legea nr.85/2006, care statuează că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii practicienilor în insolvenţă şi la cererile şi procesele de natură juridică. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele de conducere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. MKB R. Leasing IFN SA, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi admiterea contestaţiei formulate împotriva hotărârii adunării creditorilor şi infirmarea administratorului judiciar SCP L. I. IPURL.

În motivare se arată că sentinţa este nelegală deoarece nu ţine seama de faptul că nu au fost soluţionate contestaţiile la tabelul preliminar de creanţe, stabilirea creditorilor şi a procentelor deţinute de aceştia, determinând direct legalitatea votului exprimat în cadrul adunării creditorilor.

Se susţine că recurenta a arătat administratorului judiciar că nu poate să se prezinte pentru exprimarea votului care va fi prezentat doar în scris, datorită condiţiilor meteorologice nefavorabile, iar alţi creditori au solicitat reprogramarea adunării, însă administratorul judiciar nu a ţinut seama de acestea.

La data de 29.11.2011, a fost stabilit termen de judecată în dosarul de insolvenţă, pentru soluţionarea contestaţiilor la tabel, formulată de către alţi creditori printre care şi recurenta şi de către administratorul special. Cauza a fost amânată, singura cerere rămasă în pronunţare fiind cea formulată de administratorul special al debitoarei, prin care solicita repunerea în termen şi formula contestaţie la tabelul preliminar.

În aceeaşi zi însă administratorul judiciar a întocmit proces verbal, în care a menţionat că adunarea creditorilor se amână la 7.02.2012, ordinea de zi urmând a fi reluată cu aceleaşi puncte.

Prin urmare, dacă a reţinut că amânarea adunării este determinată de nesoluţionarea contestaţiilor la tabel,

232

înseamnă că adunarea nu se putea ţine până la soluţionarea acestora. Însă, la data de 7.02.2012, deşi situaţia rămăsese neschimbată, s-a ţinut adunarea, a fost întocmit proces verbal, luându-se act că recurenta votează împotriva punctelor de pe ordinea de zi.

A fost ataşat dosarul în care a fost formulată contestaţia, împreună cu înscrisurile aferente.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Respingerea contestaţiei formulată de creditoare împotriva hotărârii adunării creditorilor debitoarei S.C. C. M. C. D&S SRL din data de 7.02.2012, s-a întemeiat pe argumente de admisibilitate, în opinia instanţei de fond, care a reţinut că deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele de conducere, atribuţiile judecătorului sindic fiind limitate la controlul judecătoresc al activităţii practicienilor în insolvenţă şi la cererile şi procesele de natură juridică.

Faţă de argumentele aduse în recurs, curtea reţine că recurenta creditoare tinde să desfiinţeze hotărârea adunării creditorilor pe considerente legate de configuraţia tabelului de creanţe, deoarece contestaţiile formulate nu au fost încă soluţionate.

Într-adevăr art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006 permite cenzurarea hotărârilor adunării creditorilor de către judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

Însă totodată, este cert că cerinţele privind ţinerea adunării şi votul în adunarea creditorilor este determinat de structura tabelului creditorilor, care în condiţiile aplicării art.15 din Legea nr.85/2006 reprezintă un aspect de legalitate a hotărârii.

În cauză, curtea reţine că nesoluţionarea contestaţiilor la tabelul preliminar nu poate constitui un motiv întemeiat pentru împiedicarea adunării creditorilor, în raport de situaţia concretă de faţă şi de prevederile susmenţionate.

233

Astfel, Curtea nu poate constata că la momentul desfăşurării adunării nu se putea ţine o adunare a creditorilor, faţă de dispoziţiile art.15 din Legea nr.85/2006.

Primul alineat al textului arată că în afară de cazurile în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente.

Faţă de etapele procedurii legea prevede că la determinarea valorii totale a creanţelor împotriva averii debitorului, ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv, se ia în calcul valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar.

În acest context, Curtea constată că la adunarea generală din 7.02.2012 s-a dispus confirmarea administratorului judiciar cu votul a 64,2% din creanţe, aşa cum era configurat tabelul preliminar al creditorilor la momentul respectiv, creditoarea recurentă deţinând 2,07% din creanţe iar SC T. D. SA, 60,315%.

Totodată, din încheierea din 24.01.2012, pronunţată în dosarul nr.1318/1259/2011, rezultă că au fost formulate contestaţii la creanţele SC A. L. IFN SA, SC MKB R. L. IFN SA, SC VFS România IFN SA, iar nu la cele invocate de alţi creditori, care deţin creanţe importante, potrivit tabelului preliminar şi care au atras procentul de participare menţionat de administrator.

Ca atare, nu se poate reţine faptul că adunarea creditorilor nu se putea desfăşura la acel moment.

Faptul că recurenta creditoare nu a putut vota decât scris, transmiţând punctul său de vedere, neconcordant cu cel al creditorilor prezenţi, nu atrage concluzia existenţei unei cauze de nulitate, textul art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006 referindu-se chiar la situaţia creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective respectiv la creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

De altfel, ulterior se constată că administratorul confirmat la adunarea creditorilor în discuţie a fost înlocuit prin încheierea din 9.10.2012, în temeiul art.22 alin.2 din

234

Legea nr.85/2006.Pentru aceste considerente, în temeiul art.8 din

Legea nr.85/2006, raportat la art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondat, recursul formulat de contestatoarea SC MKB R. L. IFN SA împotriva sentinţei civile nr.252/CC/19 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.1318/1259/2011/a4, intimaţi fiind debitoarea SC C M C D&S SRL şi administratorii judiciari E N şi A. I. IPURL.

11. Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării normelor legale privind calitatea în construcţii.

Încălcările învederate ale normelor legale (legea in accepţiunea lato sensu) atrag nulitatea absolută a recepţiei, producând o vătămare atât investitorilor, care aveau ocazia de a respinge, recepţia ori de a îşi vedea soluţionate obiecţiunile la aceasta, dar aducând atingere şi ordinii de drept, sub aspectul încălcării normelor privind calitatea în construcţii; cerinţa recepţionării construcţiilor de către beneficiar nu este o simplă formalitate, ci este menită să asigure însăşi substanţa drepturilor şi obligaţiilor care incumbă părţilor implicate în procesul de realizate a construcţiilor.

(Decizia nr. NR. 724/R-COM/27 Februarie 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea sub nr. 2374/288/2011 reclamanţii Asociaţia de Proprietari „VT”, MM, EI, MV şi TV au chemat în judecată pe pârâtele S.C. E. S.R.L. şi Primăria Rm. Vâlcea, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să constate nulitatea absolută a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 31 din 15.12.2007 înregistrat la Primăria Rm. Vâlcea – Serviciul Urbanism cu nr. ***/13.02.2007.

În motivarea cererii, reclamanţii MM, EI, MV şi TV arată că, în calitate de beneficiari, au încheiat cu pârâta S.C. E. S.R.L., în calitate de antreprenor, contracte de construire a unor apartamente la cheie în conformitate cu autorizaţia de construcţie nr. 452/12882/10.05.2006.

235

Reclamanţii au mai arătat că, potrivit clauzei stipulată la art. 4.2 din contractele de construire încheiate cu pârâta, s-a prevăzut că recepţia lucrărilor de construire să se efectueze pe faze de execuţie şi la finalizarea acestora, prin acordul părţilor, urmând ca a se consemna în procesul verbal de recepţie, precum şi că perioada de garanţie a fost stabilită la 24 de luni calendaristice de la data terminării lucrărilor şi se termină cu recepţia finală.

Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 31/2007 a fost întocmit fără consimţământul beneficiarilor lucrărilor de construcţie, fără a respecta forma ad validitatem a actului juridic, întrucât nu s-au menţionat în acesta contractele de construire, şi în frauda legii, prin încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 8 din H.G. nr. 273/1994 care reglementează activitatea de recepţie a lucrărilor de construcţie, ceea ce face ca acesta să fie lovit de nulitate absolută.

În acest sens, reclamanţii au arătat că procesul verbal de recepţie a lucrărilor nr. 31/2007 nu poartă semnăturile proprietarilor de apartamente, nu menţionează contractele de construire în temeiul cărora a fost efectuată lucrarea de construcţie, iar preşedintele comisiei de recepţie, în persoana d-lui SP, nu putea îndeplini această funcţie deoarece este administratorul societăţii pârâte S.C. E. S.R.L., care este şi investitor şi executant.

Pârâta S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia de proprietari „VT” (astfel cum a precizat în şedinţa publică din data de 12 septembrie 2012) motivat de faptul că nu are calitatea de parte în raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii, precum şi a lipsei de interes a reclamanţilor, deoarece aceştia nu justifică folosul practic pe care l-ar obţine prin constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de recepţie.

Pe fondul cauzei, pârâta arată că, în temeiul contractelor de vânzare cumpărare nr. 2340/16.05.2005 şi nr. 2599/31.02.2005 încheiate cu S.C. FS S.A. Rm. Vâlcea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Rm. Vâlcea, iar, în calitate de investitor, a procedat la modernizarea, reamenajarea şi mansardarea construcţiei în baza proiectului de execuţie întocmit de S.C. A.A. S.R.L. în temeiul căruia s-a eliberat Autorizaţia de Construire nr.

236

***/12882/10.05.2006 pentru „Modernizare, reamenajare, mansardare construcţie şi schimbare destinaţie din sediu de societate în spaţiu de locuit” şi Acordul unic nr. ***/10.05.2006.

Pârâta a precizat că lucrările de construcţii au fost executate în regie proprie şi că, în conformitate cu prevederile art. 37 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 şi art. 7 din H.G. nr. 273/1994, comisia de recepţie a fost constituită din 6 membri, respectiv reprezentantul investitorului, în persoana d-lui SP, doi reprezentanţi ai administraţiei publice locale pe teritoriul căreia este situată construcţia (M.L. şi B.I.) şi specialişti, iar reprezentanţii executantului şi proiectantului au avut calitatea de invitaţi.

Totodată, pârâta a arătat că procesul verbal de recepţie a lucrărilor întocmit de comisia de recepţie a lucrărilor constată respectarea de către executantul lucrării a prevederilor din documentaţia tehnică ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire.

Pârâta a mai arătat că, potrivit contractelor de construire încheiate cu reclamanţii MM, EI, MV şi TV avea obligaţia de a transmite acestora dreptul de proprietate după finalizarea lucrărilor ceea ce s-a şi întâmplat, prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică.

În acest context, pârâta a arătat că, în condiţiile în care lucrările au fost finalizate, nu exista nici un impediment legal pentru încheierea procesului verbal de către persoanele îndreptăţite a efectua recepţia, iar motivele de nulitate invocate de reclamanţi nu au nici o legătură cu înţelesul şi scopul procesului verbal, astfel că reclamanţii nu justifică interesul în formularea cererii de constatare a nulităţii procesului verbal.

Pârâta Primăria Municipiului Rm. Vâlcea a formulat întâmpinare, în care a arătat că, prin Autorizaţia de construire nr. ***/10.05.2006, pârâta S.C. E. S.R.L., în calitate de investitor şi constructor, a fost autorizată să execute lucrări de construire pentru: „Modernizare, reamenajare, mansardare construcţie şi schimbare destinaţie din sediu societate în spaţii de locuit” asupra imobilului teren şi/sau construcţii situat în mun. Rm. Vâlcea

În considerarea prevederilor art. 1, art. 2, art. 7 şi art. 8 din H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, precum şi art. 37 alin. 2 din Legea nr. 50/1991,

237

pârâta arată că nu există obligaţia pentru beneficiari, în speţă pentru reclamanţi, de a participa la recepţia lucrării. Prin Sentinţa civilă nr. 12551 din 2 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. 2374/288/2011, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia de Proprietari „VT” invocată de pârâta SC E. SRL, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes a reclamanţilor MM, EI, MV şi TV, invocate de pârâta S.C. E SRL, prin întâmpinare.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT”, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii MM, EI, MV, şi TV, în contradictoriu cu pârâţii SC E SRL şi Primăria Municipiului Rm. Vâlcea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că, în temeiul contractelor de vânzare cumpărare autentificate de B.N.P. G. M. sub nr. 2340/16.05.2005 şi nr. 2599/31.05.2005 încheiate cu S.C. Foraj Sonde Rm. Vâlcea pârâta S.C. E. S.R.L,. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren şi construcţie situat în Rm. Vâlcea.

Pârâta S.C. E. S.R.L., în calitate de investitor şi constructor, a procedat la modernizarea, reamenajarea şi mansardarea construcţiei situată pe terenul din Rm. Vâlcea potrivit Autorizaţiei de Construire nr. ***/10.05.2006 pentru „Modernizare, reamenajare, mansardare construcţie şi schimbare destinaţie din sediu de societate în spaţiu de locuit” şi Acordul unic nr. ***/10.05.2006, eliberate de Primarul mun. Rm. Vâlcea la solicitarea pârâtei.

Lucrările de construcţii au fost executate în baza proiectului de execuţie nr. 173/2005 întocmit de S.C. AA S.R.L.

Potrivit contractelor de construire, depuse în copie la filele 99-110 dosar, pârâta S.C. E. S.RL., în calitate de antreprenor, s-a obligat să construiască apartamente la cheie în favoarea reclamanţilor MM, EI, MV şi TI, în calitate de beneficiari, urmând ca la finalizarea lucrărilor de construcţii şi concomitent cu predarea locuinţei pârâta să transmită în plină proprietate beneficiarilor terenul aferent locuinţei în cotă parte indiviză şi cota parte de bunuri indivize.

Potrivit clauzei stipulată la art. 3.2 din contractele de construire, părţile au convenit ca reclamanţii să achite un avans (al cărui cuantum este menţionat în cuprinsul fiecărui

238

contract) în termen de 24 de ore de la încheierea contractelor, urmând ca diferenţa de preţ să fie achitată în momentul recepţiei finale după semnarea procesului verbal de recepţie, conform situaţiilor de lucrări vizate de beneficiar.

Conform procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.***/15.02.2007 înregistrat la Primăria mun. Rm. Vâlcea sub nr. ***/13.02.2007, aflat la dosar, rezultă că recepţia la terminarea lucrărilor a fost efectuată în anul 2007 în urma întrunirii comisiei de recepţie convocată şi numită de investitorul lucrării, în speţă de pârâta S.C. E S.R.L.; comisia de recepţie la terminarea lucrărilor a cuprins 6 membri din care doi au fost reprezentanţi ai administraţiei publice locale, iar lucrările au fost recepţionate fără anexe şi fără obiecţiuni.

Pârâta S.C. E S.R.L. a invitat reclamanţii la recepţia lucrării contractate pentru data de 12 februarie 2007, astfel cum rezultă din cuprinsul adreselor depuse în copie la dosar, iar apoi a vândut acestora apartamentele contractate potrivit contractelor de vânzare cumpărare autentificate de B.N.P. M.A.M. sub nr. ***/01.06.2007 pentru apartamentul nr. 3 cumpărat de EI şi EIR, sub nr. ***/04.05.2007 pentru apartamentul nr. 8 cumpărat de TI şi TV, sub nr. ***/26.04.2007 pentru apartamentul nr. 2 cumpărat de MM şi MD şi sub nr. ***/26.04.2007 pentru apartamentul nr. 7 cumpărat de MV şi MA.

A mai reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 5921/25 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. 7426/288/2008, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii TI şi TV împotriva pârâtei S.C. E S.R.L., care a fost obligată să efectueze la apartamentul vândut reclamanţilor lucrările de remediere descrise în dispozitivul hotărârii.

Examinând motivele de nulitate a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor invocate de reclamanţi prin acţiune, judecătoria a constatat că acestea vizează nerespectarea clauzelor contractuale prevăzute în contractele de construire încheiate de pârâta S.C. E S.R.L. şi reclamanţi şi a normelor juridice prevăzute de H.G. nr. 273/1994 pentru recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora.

Motivele invocate de reclamanţi sunt de natură să atragă nulitatea relativă a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, şi, prin urmare, pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia au fost edictate normele încălcate şi care au

239

fost vătămate prin întocmirea actului cu încălcarea acestor norme.

Or, în speţă, reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT”, nefiind parte în contractele de construire încheiate de pârâta S.C. E S.R.L., nu a beneficiat de lucrările de construire pentru a putea pretinde o eventuală vătămare prin emiterea actului a cărui anulare se solicită.

Pe cale de consecinţă instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT” ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor MM, MV, EI şi TV, instanţa a reţinut că aceştia justifică interesul pentru promovarea acţiunii de anulare/nulitate a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor având în vedere că sunt beneficiarii lucrărilor de construire realizate de pârâtă în temeiul contractelor de construire, astfel că a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor invocată de pârâta S.C. E. S.R.L., ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei judecătoria a reţinut următoarele:În speţă, reclamanţii au solicitat instanţei să constate

nulitatea absolută a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi lipsirea lui de eficacitate, pentru considerentele că recepţia, şi implicit actul constatator al acesteia, nu s-a încheiat prin acordul părţilor, fiind încălcată clauza contractuală stipulată la art. 4.2 din contractele de construire, că alcătuirea comisiei de recepţie s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. 2 din H.G. nr. 273/1994 prin participarea reprezentantului pârâtei S.C. E. S.R.L. care are calitatea de executant al lucrărilor, iar procesul verbal de recepţie a fost întocmit cu nerespectarea formei ad validitatem.

Motivele de nulitate invocate de reclamanţi atrag nulitatea relativă a actului încheiat de pârâta S.C. E. S.R.L., astfel încât pentru aplicarea sancţiunii nulităţii reclamanţii trebuie să facă dovada vătămării produse şi a imposibilităţii înlăturării acesteia decât prin anularea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Potrivit clauzelor contractuale stipulate de părţi în contractele de construire instanţa a reţinut că pârâta S.C. E. S.R.L., în calitate de antreprenor, avea obligaţia să invite beneficiarul, în speţă pe reclamanţi, să participe la recepţia locuinţei, obligaţie îndeplinită de pârâtă prin invitaţiile

240

adresate reclamanţilor să se prezinte la recepţia lucrării în data de 15.02.2007.

Coroborând dispoziţiile legale expuse instanţa a reţinut că legislaţia în materie în vigoare prevede că executantul are obligaţia să comunice investitorului data terminării tuturor lucrărilor prevăzute în contract, printr-un document scris şi confirmat de investitor, iar acesta din urmă numeşte comisiile de recepţie la terminarea lucrărilor, comisii din care nu fac parte reprezentanţii executantului, ai proiectantului şi ai Inspectoratului de Stat în Construcţii, aceştia având calitatea de invitaţi.

În speţă, pârâta S.C. E. S.R.L. are atât calitatea de investitor cât şi de executant (constructor) al lucrării „Modernizare, reamenajare, mansardare construcţie şi schimbare destinaţie din sediu de societate în spaţiu de locuit”, astfel că numirea comisiei de recepţie de către pârâtă şi participarea reprezentantului său în comisia de recepţie s-a realizat în calitate de investitor.

În fine, examinând procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor sub aspectul formei ad validitatem, instanţa a constatat că acesta corespunde modelului prezentat în anexa 1 la H.G. nr. 273/1994. Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel reclamanţii MM, MV, EI, TV şi Asociaţia de Proprietari VT, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea apelului, au arătat că instanţa de fond a soluţionat greşit procesul fără a intra în soluţionarea fondului pe baza admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia de Proprietari VT, nefiind admisă proba cu expertiză în construcţii pentru a se constata deficienţele de construire ale imobilului. În continuare, arată că instanţa de fond a apreciat în mod eronat probele aduse la dosarul cauzei în sensul că proprietarii de apartamente au fost invitaţi să participe la recepţia la terminarea lucrărilor, deoarece pârâta, deşi ştia că reclamantul MV a vândut apartamentul din str. *** şi locuia cu chirie la altă adresă, cu rea credinţă l-a notificat la adresa la care nu mai domicilia.

Instanţa de fond a omis să cerceteze faptul că pârâta SC E SRL a întocmit procesul verbal de recepţie în speţă, la momentul în care lucrările de construcţie nu au fost finalizate, drept dovadă fiind depus la dosar procesul verbal din data de

241

15.02.2007 încheiat între pârâtă şi MV, prin care de comun acord s-a stabilit să se amâne recepţia la terminarea lucrărilor, la data de 15.03.2007.

Mai arată că pârâta a înşelat beneficiarul apartamentului că îl va chema la recepţie, deoarece pe ascuns, tot în aceeaşi zi, pârâta, împreună cu persoane care se aflau în conflict de interes au semnat procesul verbal de recepţie fără a se deplasa la locul imobilului şi fără să consemneze deficienţele de construcţie.

Drept asupra părţilor comune ale imobilului în cotă indiviză au toţi proprietarii de apartamente respectiv Asociaţia de Proprietari VT, deoarece la momentul întocmirii procesului verbal de recepţie lucrările de construcţie ale imobilului nu au fost finalizate.

Se mai arată de către recurenţi că instanţa de fond a apreciat eronat că s-a respectat proiectul de execuţie al lucrărilor de construcţie, autorizaţia de construcţie şi avizele legale. Concluzionează că în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia de Proprietari VT.

În continuare, arată recurenţii că instanţa de fond a omis să cerceteze aspecte legate de momentul încheierii procesul verbal de recepţie astfel încât să constate că pârâţii nu trebuia să întocmească procesul verbal de recepţie în februarie 2007, în momentul în care lucrările de construcţie ale imobilului nu au fost finalizate şi proprietarii de apartamente nu au fost constituiţi în asociaţie de proprietari. Consideră că predarea construcţiei către proprietarii de apartamente ar fi trebuit efectuată numai în momentul în care aceştia ar fi fost constituiţi în asociaţie de proprietari. Intimatul Municipiul Rm. Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea apelului formulat de Asociaţia de Proprietari VT potrivit art. 67 şi art. 68 C.pr.civ., şi respingerea apelului formulat de către ceilalţi apelanţi ca nefundat, menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică. Intimata SC E SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin Decizia 7/2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la data de 11.10.2012, a fost respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi, pentru următoarele considerente:

242

În mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia de Proprietari VT, reţinând, raportat la motivele de nulitate a procesului verbal de recepţie invocate, că reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT”, nefiind parte în contractele de construire încheiate de pârâta S.C. E. S.R.L., nu a beneficiat de lucrările de construire pentru a putea pretinde o eventuală vătămare prin emiterea actului a cărui anulare s-a solicitat.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamanţii MM, MV, EI, TV ca neîntemeiată, reţinând că procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 31/2007 a fost întocmit cu respectarea clauzelor contractuale nr. 4.2 şi 4.3 din contractele de construire, precum şi cu respectarea dispoziţiilor HG nr. 273/1994.

Nerespectarea clauzelor contractuale prevăzute în contractele de construire încheiate, precum şi nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de H.G. nr. 273/1994 pentru recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, sunt de natură să atragă nulitatea relativă a procesului verbal de recepţie atacat. Fiind cauze de nulitate relativă pot fi invocate numai de partea al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic şi care au fost vătămate prin întocmirea actului. Or, reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT”, nefiind parte în contractele de construire încheiate de pârâta S.C. E. S.R.L., nu a beneficiat de lucrările de construire pentru a putea pretinde o eventuală vătămare prin emiterea actului a cărui anulare se solicită, astfel că nu justifică calitatea procesuală activă pentru a promova acţiunea de faţă. În continuare tribunalul reţine că instanţa de fond a apreciat corect probele administrate în cauză, reclamanţii fiind invitaţi de pârâtă să participe la recepţia finală a lucrării din data de 15.07.2007, aspect ce rezultă din invitaţiile depuse la dosar. Susţinerea că reclamantului MV i-a fost comunicată invitaţia la o altă adresă decât cea la care locuia nu poate fi primită, întrucât acesta a avut cunoştinţă de recepţia finală a lucrărilor, prezentându-se la sediul pârâtei din Rm. Vâlcea la data de 15.02.2007. În ce priveşte procesul verbal din data de 15.02.2007 încheiat între pârâta SC E. SRL şi reclamantul MV, se reţine că prin acest înscris s-a stabilit ca termen de predare a apartamentului către beneficiar la data de 15.03.2007, după

243

executarea dotărilor ce au fost negociate în ultimul preţ al locuinţei. Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 31 din data de 15.02.2007 a fost semnat de comisia de recepţie la terminarea lucrărilor compusă din 6 membri din care doi au fost reprezentanţi ai administraţiei publice locale, lucrările fiind recepţionate fără anexe şi fără obiecţiuni, iar sub aspectul formei ad validitatem înscrisul corespunde modelului prezentat în anexa 1 la H.G. nr. 273/1994

După efectuarea recepţiei, în lunile aprilie şi mai 2007, apartamentele au fost vândute reclamanţilor. În măsura în care lucrările de construcţie nu ar fi fost realizate corespunzător dispoziţiilor contractelor de lucrări, reclamanţii au posibilitatea să ceară remedierea acestora. De altfel, reclamanţii MV şi TV au şi promovat astfel de acţiuni, iar pârâta SC E. SRL a fost obligată la remedierea lucrărilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Corect a reţinut prima instanţă că pârâta a respectat proiectul de execuţie al lucrărilor de construcţie, autorizaţia de construcţie şi avizele legale, astfel cum rezultă din probele dosarului. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii MM, MV, TV şi Asociaţia de Proprietari „VT”, invocând motive încadrate în drept de recurenţi în prevederile art. 304 pct. 8, 9, şi 10 C.proc.civ.

Au criticat hotărârea pronunţată pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel nu a cercetat fondul, deoarece a respins solicitarea de a se efectua o expertiză tehnică specialitatea construcţii, pentru a se stabili toate deficienţele apartamentelor, precum şi ale spaţiilor comune.

2. Decizia înlătură în mod nejustificat şi nemotivat efectele şi constatările din procesul verbal de control din data de 09.02.2012 întocmit de Inspectoratul de Stat în Construcţii, în baza art. 45 din HG 1211/2012. De asemenea, instanţa de apel nu a luat în considerare expertiza VC cu privire la unul dintre apartamentele din imobil.

3. În mod nelegal instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a „Asociaţia de Proprietari „VT”. Potrivit statutului şi acordului de asociere, Asociaţia administrează părţile comune ale imobilului. În conformitate cu HG 273/1994, cartea tehnică a imobilului ar fi trebuit predată

244

către Asociaţia de Proprietari în momentul încheierii procesului verbal de recepţie.

4. În mod eronat instanţa a apreciat că proprietarii de apartamente nu au calitatea de investitori.

În realitate calitatea de investitor revine acestora, deoarece au plătit avansul, iar intimata pârâtă AG E. nu poate fi investitor, deoarece a efectuat lucrarea pe baza acestui avans.

5. În mod eronat instanţa de apel a interpretat procesul verbal din 15.02.2007 încheiat cu MV, considerând că este vorba de stabilirea unui nou termen de recepţie ca urmare a efectuării unor dotări negociate în ultimul preţ, în realitate fiind vorba, aşa cum se menţionează expres în document, de nefinalizarea la timp a lucrărilor de construire din contractul iniţial. De fapt, în timp ce AG E. negocia un nou termen de recepţie, pe ascuns a întocmit procesul verbal de recepţie din 15.02.2007, în lipsa investitorului.

6. Instanţa de apel în mod eronat a apreciat că pârâta a respectat proiectul de execuţie al lucrărilor de construcţie, autorizaţia de construire şi avizele legale. În conformitate cu proiectul de execuţie, imobilul ar fi trebuit construit din zidărie de cărămidă şi BCA, aceste materiale fiind prezentate şi în oferta mediatizată de pârâtă şi depusă la dosarul cauzei, iar constructorul nu a respectat acest lucru.

S-a depus întâmpinare de către Primăria Mun. Rm. Vâlcea, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că Asociaţia de Proprietari nu a fost parte în contractele de construire, deci nu are calitate procesuală activă. A arătat că recurenţii au fost invitaţi de către pârâta AG E. să participe la recepţia finală la 15.07.2007, aspect ce rezultă din invitaţiile depuse la dosar.

Pârâta a respectat proiectul de execuţie, autorizaţia şi avizele. Mai mult decât atât, procesul verbal de recepţie nr. 31/15.02.2007 a fost semnat de comisia de recepţie la terminarea lucrărilor, compusă din 6 membri, lucrările fiind semnate fără anexe şi fără obiecţiuni, iar sub aspectul formei ad validitatem înscrisul corespunde modelului prezentat în anexa 1 la HG 273/1994.

Pârâta AG E. SRL a formulat de asemenea întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului, pentru următoarele motive:

245

În ceea ce o priveşte pe recurenta Asociaţia de Proprietari, în mod corect tribunalul a constatat că, faţă de motivele de nulitate invocate de către reclamanţi, ea nu justifică calitate procesuală activă, şi nu a suferit nicio vătămare prin emiterea actului.

Pe fondul cauzei, în mod corect instanţa a constatat că procesul verbal a fost încheiat cu respectarea normelor legale privind calitatea în construcţii.

A arătat că lucrările de construire au fost executate în regie proprie, iar recepţia a fost realizată în conformitate cu art. 37 al. 2 din Legea 50/1991. Ea are atât calitatea de investitor, cât şi pe aceea de executant, astfel că în temeiul legii a desemnat comisia de recepţie şi a stabilit componenţa acesteia.

Cu viitorii proprietari societatea a încheiat ulterior procese verbale de recepţie individuale pentru apartamentele pe care voiau să le dobândească.

Analizând recursul formulat, Curtea a constatat că acesta este fondat.

O primă critică ce se impune a fi analizată este cea referitoare la calitatea procesuală activă a „Asociaţiei de Proprietari „V.T.”.

Instanţele de fond au motivat lipsa legitimării procesuale active a acestei părţi prin faptul că nu este parte în contractul de construire şi nu a suferit o vătămare prin întocmirea procesului verbal contestat. De asemenea, au mai argumentat că, fiind vorba de cauze de nulitate relativă, anularea procesului verbal poate fi cerută doar de părţile contractante şi care au suferit o vătămare prin încheierea sa.

Curtea constată că aceste argumente nu pot fi primite, deoarece motivele de nulitate invocate în cererea de chemare în judecată nu se circumscriu nulităţii relative, ci absolute. Nu este vorba numai de încălcarea unor clauze contractuale, ci se susţine încălcarea unor dispoziţii din HG 273/1994 referitoare la modalitatea de efectuare a recepţiei la terminarea lucrărilor, în special la componenţa comisiei de recepţie. Este adevărat că efectuarea recepţiei este tratată şi în contractul părţilor. Potrivit contractului, recepţia se face prin acordul părţilor, pe etape de execuţie şi la finalizarea construcţiei. Distinct de această modalitate convenţională, Legea 10/1995 la art. 17 şi Legea 50/1991 în art. 37 instituie obligativitatea recepţiei construcţiilor la terminarea lucrărilor, iar în aplicarea acestor

246

dispoziţii legale a fost emisă HG 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora (denumită, în continuare, şi Regulament).

Nerespectarea legii şi a actului normativ emis pentru punerea sa în aplicare atrage nulitatea absolută, deoarece este vorba de norme legale privind disciplina şi calitatea în construcţii, care au caracter imperativ, fiind de ordine publică. Caracterul de ordine publică al normelor instituite în domeniu rezultă din prevederile legii, care priveşte siguranţa si calitatea în construcţii ca pe o chestiune care depăşeşte sfera interesului individual, interesând valori sociale cu caracter general. Astfel, scopul reglementării, este, potrivit art. 3 din Legea 10/1995, „realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a mediului înconjurător.”, iar potrivit art. 9 lit.h din acelaşi act normativ şi Anexei nr. 2 la Legea 50/1991, recepţia construcţiilor este o componentă a sistemului calităţii în construcţii.

De aceea, câtă vreme normele legale a căror încălcare se invocă sunt de ordine publică, nulitatea nu poate avea caracter relativ, după cum în mod greşit s-a reţinut, ci este vorba de cauze de nulitate absolută, ce poate fi invocată de orice persoană interesată.

De aceea, asociaţia de proprietari are calitate procesuală activă pentru a invoca nulitatea procesului verbal de recepţie, având în vedere că se susţine existenţa unor cauze de nulitate absolută, câtă vreme ea are un interes în promovarea acţiunii de faţă, deoarece, chiar şi în condiţiile în care nu a fost parte în contractul de construire, ea are atribuţii în administrarea spaţiilor comune ale imobilului, astfel că orice deficienţe ale imobilului, dacă este vorba de spaţiile şi dotările comune, intră în sfera de interese ale acesteia.

O a doua categorie de critici priveşte modalitatea de administrare a probatoriului: se susţine de către recurenţi că nu s-a efectuat proba cu expertiză tehnică pentru constatarea deficienţelor imobilului, iar instanţa de apel a înlăturat constatările din procesul verbal întocmit de ISC şi expertiza efectuată într-o altă cauză, reţinând în mod eronat şi în contra probelor administrate că imobilul respectă autorizaţia, proiectul de construire şi celelalte avize legale.

247

Din acest punct de vedere, Curtea constată că afirmaţia instanţei de apel potrivit căreia la realizarea imobilului au fost respectate autorizaţia şi proiectul de execuţie este, pe de o parte, nesusţinută de probe şi nemotivată, în condiţiile în care apelanţii au susţinut contrariul şi au depus şi înscrisuri în dovedire, iar tribunalul, ca şi prima instanţă, nu au motivat de ce înlătură aceste înscrisuri şi pe baza căror probe au ajuns la concluzia contrară.

Cu toate acestea, existenţa sau nu a unor deficienţe ori a unor nereguli privind respectarea autorizaţiei de construire sau a altor avize sunt chestiuni care exced prezentei cauze, ce are ca obiect constatarea nulităţii procesului verbal pentru încălcarea dispoziţiilor legale care privesc componenţa comisiei de recepţie, interesând cel mult sub aspectul probării interesului de a solicita anularea procesului verbal de recepţie.

Or, sub acest aspect, interesul reclamanţilor este neîndoielnic, câtă vreme au probat existenţa unor cereri de chemare în judecată pe rolul instanţelor referitoare la aceste pretinse deficienţe ale construcţiei, iar prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestei cauze se solicită anularea procesului verbal de recepţie întocmit fără participarea lor şi în condiţiile unui pretins conflict de interese, recepţia constituind momentul în care şi-ar fi putut exprima, în cadrul reglementat de lege şi Regulament, obiecţiunile cu privire la măsura şi modul în care au fost finalizate lucrările.

De aceea, Curtea constată că, deşi afirmaţia instanţei de apel este nemotivată şi nesusţinută de probe, totuşi efectuarea unor astfel de probe nici nu s-ar fi impus, întrucât nu face obiect de învestire în prezentul litigiu şi nu influenţează soluţia acestuia.

Ceea ce interesează, întrucât face obiect de învestire în prezenta cauză, este dacă la efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor s-au respectat dispoziţiile actelor normative care reglementează modul de realizare a acesteia.

Sub acest aspect, Curtea constată că este fondată critica recurenţilor referitoare la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, cu privire la dezlegarea în fond a pricinii, respectiv cea dată motivelor de nulitate invocate referitor la componenţa comisiei de recepţie.

Sub acest aspect, s-au reţinut de către instanţa de apel trei argumente pentru care procesul verbal este legal întocmit,

248

şi anume: (1) reclamanţii au fost invitaţi de pârâtă să participe la recepţia finală a lucrării; (2) procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 31 din data de 15.02.2007 a fost semnat de comisia de recepţie la terminarea lucrărilor compusă din 6 membri, din care doi au fost reprezentanţi ai administraţiei publice locale, lucrările fiind recepţionate fără anexe şi fără obiecţiuni, iar sub aspectul formei ad validitatem înscrisul corespunde modelului prezentat în anexa 1 la H.G. nr. 273/1994; (3) în măsura în care lucrările de construcţie nu ar fi fost realizate corespunzător contractelor de lucrări, reclamanţii au posibilitatea să ceară remedierea acestora, lucru pe care l-au şi făcut şi obţinut în justiţie; (4) pârâta a respectat proiectul de execuţie al lucrărilor de construcţie, autorizaţia de construcţie şi avizele legale, astfel cum rezultă din probele dosarului.

Cel de-al patrulea argument nu are relevanţă în cauză, sub aspectul obiectului dedus judecăţii, din motivele expuse anterior, când s-a analizat critica din recurs formulată separat cu privire la această aserţiune.

Nici cel de-al treilea argument nu este valid, deoarece principiile disponibilităţii şi cel al accesului liber la justiţie obligă instanţa să judece cererea cu care este învestită, iar faptul că reclamantul are la dispoziţie şi alte mijloace de realizare a dreptului său, pe care instanţa le apreciază ca fiind mai eficiente, nu constituie, în sine, un motiv de respingere a cererii, câtă vreme aceasta este admisibilă, nefiind oprită de lege.

Relevante sub aspectul obiectului cererii deduse judecăţii sunt celelalte două argumente, ce vor fi analizate în cele ce urmează.

Astfel, este adevărat că procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 31 din data de 15.02.2007 a fost semnat de comisia de recepţie la terminarea lucrărilor compusă din 6 membri, din care au fost şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale, lucrările fiind recepţionate fără anexe şi fără obiecţiuni, însă ceea ce se invocă este faptul că din comisia de recepţie nu au făcut parte şi beneficiarii lucrărilor, tocmai pentru a avea posibilitatea de a-şi prezenta obiecţiunile.

În ceea ce priveşte argumentul legat de faptul că reclamanţii au fost invitaţi la recepţia la terminarea lucrărilor, fapt care ar rezulta din dovezile aflate la dosarul judecătoriei,

249

Curtea constată că, din dovezile menţionate, nu rezultă concluzia reţinută de instanţa de apel, ci dimpotrivă, se confirmă susţinerile reclamanţilor.

Astfel, se constată că prin, notificările de la dosar, trimise de pârâta E., şi pe care se bazează instanţa de apel în susţinerea sa, reclamanţii au fost invitaţi la sediul pârâtei la data de 12.02.2007, scopul invitaţiei fiind acela de a stabili sumele suplimentare rezultate din modificările intervenite la contracte în urma solicitărilor beneficiarilor.

Aşadar, invitaţiile au fost făcute pentru o altă dată (12.02.2007) decât cea la care a avut loc recepţia la terminarea lucrărilor (15.02.2007), şi în alt scop decât recepţia.

Nicio altă dovadă din dosar nu confirmă concluzia instanţei de fond potrivit căreia reclamanţii ar fi fost invitaţi la recepţia la terminarea lucrărilor.

De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, pârâta AG E., ca şi Primăria, s-au apărat în sensul că nici nu era nevoie de prezenţa reclamanţilor la efectuarea recepţiei, deoarece ei nu au calitatea de investitori, ci lucrările au fost executate în regie proprie, iar nicidecum nu s-a apărat (pârâta societate comercială) în sensul că i-ar fi notificat pe reclamanţi şi ei nu s-ar fi prezentat.. Nici în procesul verbal contestat nu se face o atare menţiune.

În aceste condiţii, concluzia care se impune este aceea că reclamanţii, mai exact reclamantul MV, el fiind singurul cu privire la care s-a depus confirmarea de primire a notificării, au fost notificaţi în alt scop şi pentru o altă dată decât cea la care a avut loc recepţia la terminarea lucrărilor.

Astfel, la data la care au fost invitati de către pârâta E., 12.02.2007, reclamanţii MV şi MM s-au întâlnit cu reprezentantul pârâtei şi au convenit prelungirea termenului de predare a locuinţelor cu 3 zile, la 15.02.2007, încheind în acest scop acte adiţionale la contractele de construire, cu nr. ***/12.02.2007 şi nr. *** din aceeaşi dată, depuse la dosarul primei instanţe.

La termenul astfel prelungit, 15.02.2007, s-a încheiat, separat de procesul verbal al terminarea lucrărilor, în aceeaşi zi cu acesta, un înscris denumit „Proces verbal” între acelaşi reprezentant al pârâtei care a participat şi la semnarea procesului verbal contestat, SPD, şi reclamantul MV, în care s-a amânat din nou recepţia pentru data de 14.03.2007, ca

250

urmare a unor dotări neexecutate încă, ce au fost negociate în ultimul preţ al locuinţei.

La întocmirea procesul verbal nr. ***/15.02.2007 nu a participat nici un reclamant, pârâtele considerând că nu se impunea prezenţa lor, deoarece nu au calitatea de investitori.

Pentru a lămuri această calitate, Curtea reţine că, potrivit art. 17 al. 1 şi 3, din Legea 10/1995, recepţia construcţiilor constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor nemijlocite, în conformitate cu documentaţia de execuţie şi cu documentele cuprinse în cartea tehnică a construcţiei. Recepţia construcţiilor se face de către investitor - proprietar, în prezenta proiectantului şi a executantului şi/sau reprezentanţilor de specialitate, legal desemnaţi de aceştia.

Prin HG 273/12994 s-a aprobat Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, prevăzut în anexa la această hotărâre.

Potrivit art. 1 din acest act normativ, recepţia constituie o componentă a sistemului calităţii în construcţii şi este actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve şi ca aceasta poate fi dată în folosinţa. Prin actul de recepţie se certifică faptul ca executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie.

Noţiunile de investitor şi executant sunt definite la art. 2, astfel: „În înţelesul prezentului regulament, investitorul este persoană fizică sau juridică care încheie contractul de executare de lucrări de construcţii, urmăreşte îndeplinirea lui şi preia lucrarea.

Executantul este parte contractantă care realizează lucrarea sau reprezentantul legal al acestuia, dacă lucrarea este realizată printr-o asociere.”

Coroborând aceste dispoziţii, reiese că nu există o suprapunere perfectă între calitatea de investitor şi aceea de proprietar, decât în două situaţii: atunci când proprietarul încheie şi contractul de executare de lucrări de construcţii în calitate de beneficiar, ori în lipsa unui astfel de contract, când lucrările sunt executate de proprietar în regie proprie.

În speţa de faţă nu se regăseşte niciuna dintre aceste situaţii, deoarece ne aflăm în situaţia în care proprietara, pârâta E., nu a executat lucrările în regie proprie, ci a ales soluţia de a atrage finanţare în vederea construirii din partea unor alte persoane, în speţă reclamanţii, sens în care a încheiat

251

cu aceştia contracte de construire în calitate de antreprenor, executant. Astfel, între recurenţii reclamanţi, în calitate de beneficiari, şi pârâta AG E., fostă E., în calitate de antreprenor, s-au încheiat contracte de construire (nr. ***/22.05.2006, nr. ***/03.05.2006), având ca obiect „construirea de către SC E. SRL pentru beneficiar a unui apartament la cheie potrivit proiectului de execuţie, planului general şi de detaliu cu specificaţiile de finisări” (art. 2.1. din contracte).

Din această clauză contractuală care prevede obiectul contractului rezultă fără dubiu faptul că beneficiarii din contract, adică recurenţii reclamanţi, au calitatea de investitori potrivit definiţiei art. 2 din Regulament, precitată, iar antreprenorul E. este executantul contractului de construire, potrivit definiţiei cuprinse în aceeaşi normă de drept.

Contractul cuprinde şi dispoziţii referitoare la recepţia lucrării, însă aceste dispoziţii se completează cu cele prevăzute în normele legale imperative prevăzute de Lege şi Regulament, dat fiind caracterul de ordine publică al sistemului de norme referitoare la calitatea în construcţii, aspect analizat şi într-unul din paragrafele anterioare.

Etapele realizării recepţiei la terminarea lucrărilor include notificarea de către executant către investitor a terminării lucrărilor, urmată de organizarea de către investitor a începerii recepţiei în maximum 15 zile de la notificarea terminării lucrărilor. (art. 6 şi 8 din Regulament).

În cauză, aceste dispoziţii legale nu au fost respectate, recepţia la terminarea lucrărilor fiind organizată la 15.02.2007 de către executant, fără participarea şi fără notificarea investitorilor beneficiari.

În ceea ce priveste componenţa comisiei de recepţie, aceasta este stabilită de art. 7 şi art. 8 al. 2 din Regulament, astfel: “ (1) Comisiile de recepţie pentru construcţii şi pentru instalaţiile aferente acestora se vor numi de către investitor şi vor fi alcătuite din cel puţin 5 membri. Dintre aceştia, obligatoriu vor face parte un reprezentant al investitorului şi un reprezentant al administraţie publice locale pe teritoriul căreia este situată construcţia, iar ceilalţi vor fi specialişti în domeniu. (2)  Reprezentanţii executantului, ai proiectantului şi ai Inspectoratului de Stat în Construcţii - I.S.C. nu pot face parte din comisia de recepţie, aceştia având calitatea de invitat.

252

Nici aceste dispoziţii legale nu au fost respectate în cauză, deoarece, potrivit procesului verbal nr. 31/15.02.2007, comisia de recepţie a fost alcătuită din preşedinte SP, GM, SF, BD, ML, BI. Dintre aceştia, cel dintâi este administratorul executantului, antreprenor în constractele de construire, iar altul sau alţii dintre aceştia sunt din partea Consiliului Local Rm. Vâlcea, dovadă în acest sens fiind ştampila acestei autorităţi aplicată pe document.

Niciunul dintre membrii comisiei de recepţie nu este investitor, în sensul prevederilor art. 2 din regulament, adică beneficiarii contractelor de construire încheiate, ceea ce încalcă art. 7 al. 1 din Regulament.

Mai mult, din comisie face parte reprezentantul societăţii executante, cu încălcarea interdicţiei exprese, stipulate de art. 8 al. 2 din acelaşi Regulament, el fiind si cel care a organizat recepţia., cu încălcarea, şi sub acest aspect, a art. 7 şi 8.

Încălcările învederate ale normelor legale (legea in accepţiunea lato sensu) atrag nulitatea absolută a recepţiei, producând o vătămare atât investitorilor, care aveau ocazia de a respinge, recepţia ori de a îşi vedea soluţionate obiecţiunile la aceasta, dar aducând atingere şi ordinii de drept, sub aspectul încălcării normelor privind calitatea în construcţii; cerinţa recepţionării construcţiilor de către beneficiar nu este o simplă formalitate, ci este menită să asigure însăşi substanţa drepturilor şi obligaţiilor care incumbă părţilor implicate în procesul de realizate a construcţiilor.

Este eronată apărarea pârâtei în sensul că lucrarea de construire este realizată în regie proprie, căci, în prezenţa unor contracte de construire încheiate între beneficiari şi antreprenor, acesta din urmă nu poate pretinde că a realizat lucrarea în regie proprie, chiar dacă are şi calitatea de proprietar al terenului or al construcţiei, el fiind, potrivit voinţei părţilor materializată în contract, executant, iar nu investitor.

O altă constatare eronată a instanţei de apel, şi care face obiectul recursului, este aceea referitoare la faptul că, sub aspectul formei, înscrisul corespunde modelului prezentat în anexa 1 la H.G. nr. 273/1994.

Verificând această susţinere, raportată la modelul menţionat şi la susţinerile reclamanţilor potrivit cărora s-a omis trecerea în procesul verbal a contractelor de construire în baza cărora a fost realizată lucrarea, se constată de către

253

Curte că susţinerea recurenţilor este reală. Astfel, deşi procesul verbal este întocmit pe baza formularului din anexa la Regulament, nu sunt completate toate rubricile, una dintre acestea fiind, într-adevăr, cea la care ar fi trebuit să se menţioneze contractul care a stat la baza executării construcţiei (partea introductivă a procesului verbal).

Aşadar, conduita pârâtei E. a fost aceea pe care ea o relevă şi în apărările făcute în instanţă, potrivit căreia ea ar fi executat lucrările în regie proprie, însă această aserţiune presupune ignorarea contractelor de construire încheiate de ea însăşi. Executarea de lucrări în regie proprie presupune însă lipsa unui astfel de contract, şi anume cumulul calităţilor de investitor şi antreprenor în aceeaşi persoană, situaţie ce în cauză nu se regăseşte.

În consecinţă, pentru toate aceste argumente, Curtea constată că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce face incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cu consecinţa modificării deciziei din apel, în sensul admiterii apelului astfel că, în baza art. 296 C.proc.civ., va schimba sentinţa primei instanţe în sensul că va admite cererea şi va constata nulitatea procesului verbal nr. 31/15.02.2007.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul declarat de reclamanţii M. M., M.V., T.V., ASOCIAŢIA DE PROPRIETARI „V. T.”, împotriva deciziei nr. 7 din 11 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. 2374/288/2011*, intimaţi fiind reclamanta E. I. şi pârâtele S.C. A.G. E. S.R.L., şi Primăria municipiului RM. Vâlcea, a modificat soluţia din apel în sensul că a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis cererea şi a constatat nulitatea procesului verbal nr. ***/15.02.2007.

12. Întocmirea tabelului preliminar şi definitiv de creanţe. Procedura de soluţionare a contestaţiei formulate de debitoare. Posibilitatea modificării tabelului definitiv de creanţe de către administratorul judiciar în lipsa unei hotărâri a judecătorului sindic.

Art.72, 73, 74 şi 75 din Legea nr.85/2006

În condiţiile art.73 din Legea nr.85/2006, debitoarea a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar,

254

criticând înscrierea creditoarei S.C. C-P S.R.L., motivat de existenţa unei compensaţii convenţionale, cale de atac respinsă ca tardiv formulată prin sentinţa nr.901/2012.

Potrivit art.72 din Legea nr.85/2006, în urma verificărilor făcute, raportat la declaraţiile de creanţă, administratorul judiciar/lichidatorul întocmeşte un tabel preliminar împotriva căruia părţile interesate pot formula contestaţie conform art.73 din acelaşi act normativ.

După ce toate contestaţiile au fost soluţionate se înregistrează, în condiţiile art.74, tabelul definitiv şi acesta poate fi contestat doar pentru motivele şi în condiţiile art.75 din lege.

Legea nr.85/2006 nu prevede alte posibilităţi de cenzură a menţiunilor din tabelele de creanţă, aşa încât demersul administratorului judiciar de a „rectifica” tabelul definitiv de creanţe, motivat de faptul că a intrat în posesia unor noi documente se situează în afara cadrului legal amintit.

În raportul depus de către administratorul judiciar la 22.10.2012, se vorbeşte de contestarea de către debitoare în condiţiile art.75 din Legea nr.85/2006 a menţiunilor din tabelul preliminar, aspect nesusţinut de probe şi de altfel lipsit de relevanţă.

O eventuală contestaţie formulată în condiţiile art.75 revine în competenţa instanţei spre soluţionare, instanţă care observă în ce măsură sunt sau nu îndeplinite cerinţele de admisibilitate a acestui demers procesual.

Aşadar, chiar dacă s-ar proba existenţa unei astfel de contestaţii, dovadă care nu se află la dosar, ea nu îndreptăţea administratorul judiciar fără o hotărâre a judecătorului sindic să modifice tabelul definitiv, între timp consolidat, de creanţe.

(Decizia nr. 863/R-COM/13 Martie 2013)

Prin contestaţia formulată la 2 mai 2012, S.C.C-P S.R.L. a solicitat reînscrierea creanţei sale în tabelul întocmit în procedura de lichidare a debitoarei S.C. ES S.R.L. şi repunerea în termen pentru formularea acestei cereri.

255

În motivare s-a arătat că întocmind tabelul preliminar al debitoarei, administratorul judiciar a înscris pe contestatoare cu o creanţă de 1.369.465,67 lei, tabel publicat în B.P.I. nr.5803/18.05.2011, a cărui definitivare a fost şi ea publicată în B.P.I. nr.7196/23.06.2011.

Aceste menţiuni au fost atacate de către debitoare, iar prin sentinţa civilă nr.901/2012, contestaţia a fost respinsă ca tardivă.

Administratorul judiciar însă, după ce a întocmit un plan de reorganizare a realizat şi un alt tabel de creanţe, de care contestatoarea a luat la cunoştinţă la 23.04.2012, în care creanţa nu a mai fost înscrisă, reţinându-se existenţa unei compensaţii în temeiul art.52 din Legea nr.85/2006.

Această măsură a „rectificării” tabelului este nelegală şi nici nu au fost comunicate actele care au justificat-o.

Prin sentinţa nr.3788/2012, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de repunere în termen şi contestaţia formulată de S.C. C-P S.R.L., reţinând în esenţă că în condiţiile nepublicării tabelului rectificat pe care instanţa l-a calificat drept tabel preliminar nu se poate vorbi de depăşirea termenului prevăzut de art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006, aşa încât cererea de repunere în termen este neîntemeiată.

Sub aspectul fondului, s-a reţinut că în urma verificării înscrisurilor aflate la dosar şi evidenţei contabile a societăţii creditoare, aceasta nu deţine o creanţă faţă de debitoare, întrucât a operat compensarea, care este permisă şi în afara cadrului instituţional creat de O.U.G. nr.77/1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea, pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:

- în mod greşit creditoarea nu a mai fost înscrisă în tabelul calificat ca fiind preliminar cu suma de 1.369.465,67 lei, sumă ce fusese înscrisă în tabelele preliminar şi definitiv publicate în B.P.I., câtă vreme nu au fost oferite elemente din care să rezulte existenţa unei compensări legale;

- din documentele puse la dispoziţie de către D.G.F.P.J. Maramureş, rezultă existenţa facturilor ce atestă prestarea serviciilor de către contestatoare, aşa încât proba stingerii obligaţiei îi revenea debitoarei;

256

- pentru facturi cu valori mai mult de 10.000 lei, compensarea facturilor scadente se face numai prin Serviciul de Compensare din cadrul Institutului de Management şi Informatică, în condiţiile H.G. nr.685/1999 şi O.U.G. nr.77/1999.

Examinând criticile formulate, se constată că ele sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În procedura de insolvenţă a debitoarei S.C. ES S.R.L. s-a întocmit tabelul preliminar de creanţe care a fost publicat în BPI nr.5803/18.05.2011 şi apoi tabelul definitiv al creanţelor publicat şi el în BPI nr.7196/23.06.2011.

În condiţiile art.73 din Legea nr.85/2006, debitoarea a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar, criticând înscrierea creditoarei S.C. C-P S.R.L., motivat de existenţa unei compensaţii convenţionale, cale de atac respinsă ca tardiv formulată prin sentinţa nr.901/2012.

Potrivit art.72 din Legea nr.85/2006, în urma verificărilor făcute, raportat la declaraţiile de creanţă, administratorul judiciar/lichidatorul întocmeşte un tabel preliminar împotriva căruia părţile interesate pot formula contestaţie conform art.73 din acelaşi act normativ.

După ce toate contestaţiile au fost soluţionate se înregistrează, în condiţiile art.74, tabelul definitiv şi acesta poate fi contestat doar pentru motivele şi în condiţiile art.75 din lege.

Legea nr.85/2006 nu prevede alte posibilităţi de cenzură a menţiunilor din tabelele de creanţă, aşa încât demersul administratorului judiciar de a „rectifica” tabelul definitiv de creanţe, motivat de faptul că a intrat în posesia unor documente se situează în afara cadrului legal amintit.

În raportul depus de către administratorul judiciar la 22.10.2012, se vorbeşte de contestarea de către debitoare în condiţiile art.75 din Legea nr.85/2006 a menţiunilor din tabelul preliminar, aspect nesusţinut şi de altfel lipsit de relevanţă.

O eventuală contestaţie formulată în condiţiile art.75 revine în competenţa instanţei spre soluţionare, instanţă care observă în ce măsură sunt sau nu îndeplinite cerinţele de admisibilitate a acestui demers procesual.

Aşadar, chiar dacă s-ar proba existenţa unei astfel de contestaţii, dovadă care nu se află la dosar, ea nu îndreptăţea administratorul judiciar fără o hotărâre a judecătorului sindic să modifice tabelul definitiv, între timp consolidat, de creanţe.

257

Asocierea nu este contrazisă nici de calificarea acestui nou tabel ca fiind „preliminar” per de o parte pentru că nu exista un suport legal, iar pe de altă parte, pentru că această fază a procedurii de insolvenţă a fost depăşită prin întocmirea unui tabel preliminar ce a fost definitivat.

În concluzie, în absenţa unei hotărâri a instanţei prin care să fie admisă o contestaţie împotriva tabelului definitiv, cu consecinţa modificării acestuia, „rectificarea” realizată de administratorul judiciar se situează în afara cadrului legal şi se impune sancţionarea ei prin admiterea contestaţiei formulate de actuala contestatoare.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că este fondată calea de atac şi în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, urmează a fi admisă, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi menţinerii înscrierii recurentei cu suma consemnată în tabelul nr.932/11.05.2011 (tabelul preliminar publicat în B.P.I. la 18.05.2011).

Faţă de această concluzie, a devenit inutilă verificarea celorlalte critici, iar sentinţa urmează a fi menţinută în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de repunere pe rol.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul formulat de creditoarea SC C.P. SRL prin lichidator judiciar Societatea profesională „L.C. 2003” SPRL, cu împotriva sentinţei nr.3788/19 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă în dosarul nr.168/90/2011, intimată fiind Cabinete Asociate Practicieni în Insolvenţă „M. & I., lichidator judiciar al SC ES SRL şi a modificat sentinţa, în sensul că a admis contestaţia şi a menţinute înscrierea în tabel a contestatoarei cu suma consemnată în tabelul nr.932/11.05.2011, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

258

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Vătămare corporală din culpă. Plângere împotriva soluţiei de scoatere de sub urmărire penală. Prezumţia de nevinovăţie Latură civilă. Asigurător.

Art. 184 al.2 şi 4 Cod penal Art. 346, art. 14, art. 2781 pct. 8 lit. c Cod procedură

penală Art. 313 Legea 95/2006

„Principiul prezumţiei de nevinovăţie,, reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine

259

obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.

La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor morale cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere probele administrate, culpa comună în producerea accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată de partea vătămată în urma accidentului de circulaţie, produs ca urmare a leziunilor suferite.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.244 din 30 octombrie 2012, Judecătoria Câmpulung, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare, în condiţiile art. 81 C.pen

A obligat inculpatulul, în solidar cu asigurătorul Asigurătorul G, cu sediul în Spania, prin Asigurătorul A să plătească părţii vătămate BI suma de 23.938 lei, daune materiale şi suma de 50.000 Euro, plătibili în lei, conform cursului la data plăţii, daune morale; părţii civile Spitalul M, suma de 2.442, 26 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la recuperarea integrală a debitului; părţii civile Spitalul C suma de 10.702,05 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la recuperarea integrală a debitului, şi părţii vătămate BI, a unei prestaţii periodice lunare- în sumă de 127,5 lei, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la încetarea stării de nevoie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, că s-a înregistrat plângerea penală formulată de petentul BI, împotriva rezoluţiei nr.83/II/2/2011 din 02.02.2012, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care s-a menţinut rezoluţia nr. 84/P/2009 din 01.07.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung, pe care a considerat-o ca nelegală şi netemeinică, intimat în cauză, fiind inculpatul.

260

În motivarea plângerii, petentul a susţinut că, în mod greşit s-a reţinut culpa exclusivă a sa în producerea accidentului, precizând că nu doar alcoolemia pe care acesta a avut-o la momentul incidentului a dus la producerea accidentului, ci şi viteza cu care rula învinuitul, aşa cum s-a reţinut prin decizia penală nr. 488/P/2010 a Tribunalului Argeş. În ceea ce priveşte soluţia adoptată de procuror, petentul a arătat, că aceasta este nelegală, atât timp cât prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a concluzionat culpa comună a părţilor implicate în producerea accidentului. Cât priveşte viteza de rulare a autoturismului (61 km/h) condus de învinuit, organul de urmărire penală a trecut sub tăcere acest aspect, fiind un element esenţial în producerea accidentului.

Referitor la rezoluţia 84/P/2009 din 01.07.2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 al. 2 şi al. 4 C.pen, reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Din analiza actelor de cercetare efectuate în cauză, a rezultat că situaţia de fapt reţinută este corespunzătoare probelor administrate, iar cercetarea penală a fost completă, fiind efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin încheierea de şedinţă din 03.04.2012, în baza art. 2781 pct. 8 lit. c C.p.pen, Judecătoria Câmpulung a admis plângerea formulată de petentul BI, a desfiinţat rezoluţia nr.83/II/2/2011, şi rezoluţia nr. 84/P/2009 şi a reţinut cauza spre judecare.

Examinând actele dosarului, instanţa de fond a reţinut, că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat, în sensul că: „principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.

Elementele de probă trebuie să fie, în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în contradictoriu – plenul hot. nr. 6 din dec. 1981 Barbera,

261

Mesesegue şi Jabardo versus Spania.” În sistemul internaţional de drept, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată prin art. 5/2 C.p.pen şi art. 66 al. 1 C.p.pen, îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora.

În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie, împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare. În cauză, prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată pentru următoarele considerente:

Prin expertizele auto de stabilirea dinamicii accidentului în care au fost angrenate partea vătămată şi inculpatul, s-a stabilit fără dubiu, că autoturismul condus de inculpat avea viteza de cel puţin 55 km/h, în momentul impactului, depăşind viteza maximă legală admisă pentru acel tronson de drum, că impactul s-a produs la cca.12,5 m.l. faţă de intersecţie şi la 10 ml distanţă faţă de trecerea de pietoni, iar înainte de impact, chiar în intersecţie, viteza autoturismului era de 60 - 62 km/h.

Având în vedere cele expuse mai sus, există o culpă comună în producerea accidentului. Inculpatul a condus autoturismul cu viteză peste limita legală admisă în localitate, respectiv 55 km./h., încălcând disp art.48 şi 49 din O.U.G. nr.195/2002, avându-se în vedere că era vorba de intersecţie şi zonă marcată cu trecere de pietoni, unde avea obligaţia să adapteze viteza la condiţiile de drum, chiar dacă victima BI traversa strada prin loc nepermis, fără să se asigure, dar la o distanţă de circa 10 m. de trecerea de pietoni. Acesta, la rându-i, a încălcat dispoziţiile art.72 din O.U.G. nr.195/2002.

In raport de aceste circumstanţe concrete, nu poate fi împărtăşită apărarea inculpatului, potrivit căreia accidentul s-a produs din culpa exclusivă a părţii vătămate. Sub acest aspect, cererea privind achitarea inculpatului, conform art.10 lit.d C.p.pen, este neîntemeiată, câtă vreme s-a făcut dovada culpei comune în producerea accidentului de circulaţie.

Fiind dovedită vinovăţia inculpatului, dar şi a părţii vătămate BI şi gradul de participare al fiecăruia la săvârşirea infracţiunii de 50/%, se impune şi o răspundere penală a acestora, corespunzătoare gravităţii faptei şi consecinţelor acesteia.

262

Autoturismul condus de inculpat avea asigurare de răspundere civila obligatorie. Prin urmare, ţinând seama de împrejurarea că instanţa a reţinut culpa egală a inculpatului şi a părţii vătămate constituită parte civilă, BI în producerea accidentului, a obligat asiguratorul alături de inculpat, doar pentru 50%.

Cât priveşte estimarea globală a sumei privind cheltuielile cu operaţiile şi medicaţia ulterioară suferite de partea vătămată în mai multe unităţi spitaliceşti, fără producerea de probe, este o opţiune corectă din partea părţii civile, de observat fiind că, o astfel de practică este folosită frecvent şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, tocmai pentru că atunci când se aduce o încălcare a unui drept fundamental al omului, cum este şi dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică şi morală, este foarte dificil, dacă nu imposibil, în a face o estimare exactă a prejudiciul material încercat în astfel de situaţii.

Daunele materiale constau îndeobşte în cheltuieli băneşti de diferite feluri, suportate de partea vătămată (medicamente, transport, tratament, îngrijiri medicale, spitalizare, consultaţii medicale, suplimente alimentare, ritualuri de înmormântare, pompe funebre, etc.) dificil de dovedit în totalitate, cu mijloace legale de probă, în timp ce daunele morale sunt la propria apreciere a instanţei, astfel că nimic nu împiedică partea lezată să solicite, iar instanţa să aprecieze o sumă globală, drept despăgubiri, raportat la toate circumstanţele cauzei, inclusiv presupusele cheltuieli ocazionate, ca urmare a săvârşirii faptei penale de către inculpat.

Referitor la despăgubirile pretinse de către unităţile medicale de ambulanţă şi spitaliceşti, care deţin o evidenţă exactă a serviciilor prestate faţă de părţile vătămate, în vederea recuperării lor de la persoanele vinovate de producerea cheltuielilor ocazionate, în condiţiile prevăzute de lege, instanţa de fond a reţinut: Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material, în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia, precum şi caracterul rezonabil al cuantumului.

În acest sens, medicamentaţia necesară, schimbarea meşelor, persoana însoţitoare, mecanismele folosite pentru imobilizarea piciorului şi dispozitivele folosite pentru deplasare atât în timpul spitalizărilor, cât şi ulterior pentru perioada de la data accidentării 10. 01. 2009 şi până în septembrie 2011, dată

263

de la care partea vătămată nu a mai mers cu ajutorul cârjei au fost avute în vedere de instanță.

Diferenţa între cuantumul salariului, pe care partea vătămată o încasa înainte de producerea accidentului, luna decembrie 2009, care era de 1.142 lei, net/lunar şi suma primită, ca indemnizaţie de concediu medical pe perioada ianuarie 2009 – iulie 2009 este de 1.695 lei. Diferenţa între cuantumul salariului şi pensia de invaliditate în cuantum de 742 lei lunar, conform deciziei nr.2746/15 07 2009 este de 400 lei, pentru perioada iulie 2009 până în luna ianuarie 2011, având un cuantum total de 11. 200 lei; iar pe perioada ianuarie 2011, până la pronunţarea prezentei sentinţe diferenţa este de 686 lei, întrucât prin decizia nr. 7/5. 01. 2011 s-a stabilit o pensie de invaliditate de 454 lei, având un cuantum total de 5.016. În aceste condiții, inculpatul împreună cu asigurătorul, trebuie să achite şi în continuare părţii vătămate BI o prestaţie periodică lunară în cuantum de 127,5 lei, începând cu data pronunţării prezentei hotărâri şi până la încetarea stării de nevoie, respectiv până la data la care partea vătămată va fi apt integral de muncă, în prezent fiind încadrat în gradul II de invaliditate.

Instanţa de fond a acordat şi daune morale în cauză părţii civile BI, care a avut astfel de pretenţii, ţinând seama de suferinţele fizice şi psihice inerente în urma vătămărilor corporale suferite de acesta, chiar dacă a avut o contribuţie egală la producerea acestora. Suferinţa şi perioada îndelungată de spitalizare şi necesară pentru vindecare pe care a încercat-o partea vătămată BI, a fost de natură să-i creeze acestuia o stare psihică care să-i altereze mediul de viaţă şi reintegrarea şi readaptarea la mediul de viaţă pe care acesta la avut înainte de producerea accidentului. Este de reţinut, că partea vătămată este persoana care asigura din punct de vedere financiar şi moral toţi cei sase membrii ai familiei sale, din care 5 sunt copii aflaţi încă pe băncile şcolii, conform depoziţiilor martorilor, ceea ce a creat o stare de disconfort psihic şi familiei.

La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor morale cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere probele administrate în cauză, culpa comună în producerea accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată de partea vătămată în urma accidentului de circulaţie, produs ca urmare a leziunilor suferite.

264

In acest context, cele trei critici cu privire la latura civilă a cauzei, respectiv a inculpatului şi ale asigurătorului, cu privire la reducerea cuantumului acestora, şi ale părţii civile, privind majorarea lor, sunt neîntemeiate, întrucât la stabilirea lor, instanţa de fond a ţinut seama de toate criteriile generale în materie, dar şi de respectarea principiului proporţionalităţii, corelând cuantumul cu necesitatea reparaţiei impuse.

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013, a respins, ca nefondate, recursurile inculpatului, părţii vătămate BI. şi asiguratorului G prin asigurătorul A.

2. Tehnică juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante. Individualizarea judiciară.

Art.36, art.72, art.81, art.86/1, art.86/1 al.1 lit.c Cod penal

Art.86 al.2 şi art.87 al.1 OUG nr.195/2002

Tehnica juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante de 2 ani şi 6 luni închisoare, în această cauză, nu este cea corectă, pentru că, potrivit prevederilor art.36 C.pen, vizând contopirea, nu se poate dispune contopirea unei pedepse rezultante, în raport de cele două pedepse aplicate în această cauză, pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cu pedeapsa a cărei suspendare condiţionată a fost anulată, deoarece fiecare dintre aceste trei pedepse luate în mod individual trebuiau contopite, şi nu rezultanta cu pedeapsa anulată, aşa cum greşit a procedat prima instanţă.

Deşi cuantumul pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a orientat ca pedeapsă rezultantă prima instanţă, este just, totuşi modalitatea de executare la care s-a orientat prima instanţă, şi anume cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu poate fi reţinută, întrucât, nu poate fi considerată ca împlinită, pentru aplicarea art.86/1 C.pen, condiţia prevăzută la al.1 lit. c al acestui articol, şi anume, că pronunţarea unei astfel de condamnări în aceste condiţii, constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.

265

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.43/R/22 ianuarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.3500 din 12 octombrie 2012, Judecătoria Piteşti, a condamnat pe inculpat în baza art. 86 al. 2 şi art. 87 al. 1 din OUG nr. 195/2002, la 4 luni închisoare, respectiv 8 luni închisoare, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea.

Reţinând art. 85 C.pen, privind sentinţa penală nr. 53 din 01.04.2010, s-au contopit pedepsele de 8 luni închisoare şi un an şi 6 luni închisoare, fiind aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, care a fost sporită cu 1 an închisoare, rezultând o pedeapsă de executat de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 86/1 C.pen într/un termen de încercare de 5 ani şi 6 luni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, la 25.08.2010, în jurul orei 19:50, inculpatul a condus, pe raza comunei, autovehiculul, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 0,90 g%o, alcool, recalculată la 0.95-1.00 gr%0, precum şi permisul de conducere reţinut, iar dovada înlocuitoare era expirată din data de 17.04.2010.

Instanţa a constatat şi că judecata s-a produs în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art. 320/1 C.p.pen. Pentru proporţionalizarea pedepsei, instanţa a ţinut cont de gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în care au fost comise faptele şi care au fost enunţate mai sus. În acest sens, acesta a beneficiat la stabilirea duratei pedepsei şi de disp. art. 320/1 al. 7, în sensul că i s-au redus cu o treime a limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte individualizarea regimului de executare al pedepsei, în raport de cuantumul pedepsei aplicate şi de faptul că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, că acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de normele de convieţuire socială şi fără să execute pedeapsa în regim de detenţie.

Astfel, prin Decizia penală nr.43/R/22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Piteşti a reţinut, în esenţă, că, deşi cuantumul pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a orientat ca pedeapsă rezultantă prima instanţă, este just, în raport de criteriile de individualizare prev de art.72 C.pen, cuantum ce are în vedere, pe de o parte, criteriile vizând persoana

266

inculpatului, dar şi pericolul social al acesteia, totuşi modalitatea de executare la care s-a orientat prima instanţă, şi anume cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu poate fi reţinută, întrucât, în opinia Curţii, nu poate fi considerată ca împlinită, pentru aplicarea prevederilor art.86/1 C.pen, condiţia prevăzută la al.1 lit.c al acestui articol, şi anume, că pronunţarea unei astfel de condamnări în aceste condiţii, constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. In acest sens, prevederile menţionate ale art.86/1 al.1 lit.c C.pen arată în mod expres, că la orientarea spre o asemenea modalitate neprivativă de libertate, se va ţine cont de persoana inculpatului, de comportamentul său, un comportament din care să rezulte că nu va mai săvârşi astfel de infracţiuni.

Or, Curtea a considerat că inculpatul a dat dovadă de perseverenţă infracţională şi că nu poate fi îndreptat, ca şi conduită, din nou printr-o modalitate de executare neprivativă de libertate, cum este suspendarea sub supraveghere la care s-a orientat prima instanţă, din moment ce acesta, a mai suferit o condamnare anterioară de un an şi 6 luni închisoare, în condiţii similare ale unei suspendări aplicabile în condiţiile art.81 C.pen şi aceasta, pentru o infracţiune cu consecinţe extrem de grave, cum este uciderea din culpă – suspendare care în mod corect a fost anulată de prima instanţă - ca urmare tot a conducerii unui autovehicul, prin nerespectarea regulilor de circulaţie, inculpatul neînţelegând clemenţa organelor judiciare, în vederea îndreptării sale de a nu mai conduce pe drumurile publice, prin ignorarea şi sfidarea prevederilor legale, el perseverând într-o astfel de activitate infracţională similară, conducând pe drumurile publice fără permis, întrucât acesta îi fusese reţinut, ca urmare a infracţiunii comise anterior de ucidere din culpă, mai mult, conducând şi sub influenţa băuturilor alcoolice.

De menţionat, că inculpatul a săvârşit infracţiunile ce fac obiectul prezentei cauze, la data de 28 mai 2010, mai exact, după condamnarea la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare dispusă de Judecătoria Piteşti, la data de 1 aprilie 2010, şi înainte de pronunţarea deciziei definitive de către Curtea de Apel Piteşti în această cauză, decizie care a fost pronunţată la data de 14 septembrie 2010.

267

Astfel, deşi procesul penal nu era terminat, inculpatul, beneficiind de prevederile art.81 C.pen, nu a înţeles clemenţa organelor judiciare. În consecinţă, Curtea consideră această atitudine şi acest comportament, ca o suficientă premisă, pentru a trage concluzia că nu se mai impune o altă clemenţă a organelor judiciară de a executa din nou pedeapsa, tot în condiţiile unei suspendări, fie ea suspendare sub supraveghere.

Totodată, Curtea constată că tehnica juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante de 2 ani şi 6 luni închisoare, în această cauză, nu este cea corectă, pentru că, potrivit prevederilor art.36 C.pen, vizând contopirea, nu se poate dispune contopirea unei pedepse rezultante, în raport de cele două pedepse aplicate în această cauză, pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cu pedeapsa a cărei suspendare condiţionată a fost anulată, deoarece fiecare dintre aceste trei pedepse luate în mod individual trebuiau contopite, şi nu rezultanta cu pedeapsa anulată, aşa cum greşit a procedat prima instanţă.

Ca atare, Curtea admiţând recursul parchetului şi, casând în parte hotărârea, a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în pedepsele componente de câte un an şi 6 luni închisoare, pe care le-a repus în individualitatea lor, precum şi sporul aplicat. A recontopit, apoi, pedepsele de 4 luni închisoare şi de 8 luni închisoare, aplicate în această cauză, precum şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni, a cărei suspendare a fost anulată, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 6 luni, sporită cu 1 an închisoare, în total 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art.57 C.pen.

3. Compatibilitatea art.320/1 C.p.pen cu cele prev. de art.74 lit.c C.pen. Individualizare judiciară.

Art.87 al.1 OUG nr.195/2002 Art.74 lit.c, art.52, art.72, art.81Cod penal

Art.320/1 Cod procedură penală

Sunt compatibile disp art.320/1 C.p.pen cu cele prev. de art.74 lit.c C.pen dar numai în situaţia în care sunt vizate alte împrejurări decât cele privind recunoaşterea faptei. Prin urmare, în cazul în care singura împrejurare prevăzută de art.74 lit.c C.pen se referă la atitudinea sinceră a inculpatului după săvârşirea infracţiunii,

268

aceasta este incompatibilă cu situaţia reglementată de art.320/1 C.p.pen, care vizează aceeaşi împrejurare.

Schimbarea modalităţii de individualizare se impune având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite (alcoolemie de 2,60 gr.%o) şi posibilitatea producerii unui accident grav de circulaţie cu consecinţe asupra unor terţi care nu au nicio culpă în determinarea conduitei neconforme a inculpatului. În plus, periculozitatea socială mărită este dată şi de faptul că inculpatul este instructor auto, calitate în care trebuia să aibă o conduită corespunzătoare statutului său.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 61/R/29 ianuarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.4055 din 29 noiembrie 2012, Judecătoria Piteşti, a condamnat pe inculpat la 7 luni închisoare în baza art. 87 al.1 din OUG nr.195/2002, în condiţiile art.81 C.pen, întrucât, a condus pe drum public din municipiul P, autoturismul, deşi avea o îmbibaţie alcoolice de 2,60 gr.%o.

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prev.de art.72 C.pen, apreciindu-se că faţă de recunoaşterea faptei de către inculpat (soluţionarea cauzei s-a făcut în cadrul procedurii simplificate prev.de art.320/1 C.p.pen), scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare, dispunându-se astfel suspendarea condiţionată potrivit art.81 C.pen.

Prin Decizia penală nr. 61/R/29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul parchetului, înlăturând aplicarea art.74 lit.a şi c C.pen, art.81C.pen. A majorat la 1 an şi 6 luni pedeapsa aplicată, în condiţiile art. 86/1 C.pen, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă, fără nici un suport probator, a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev de art.74 lit.a şi c C.pen, în sensul că a avut o bună conduită anterior săvârşirii faptei şi că a recunoscut săvârşirea acesteia. Din nici un act al dosarului nu rezultă buna conduită a inculpatului la care face referire prima instanţă, singurele probe fiind declaraţiile martorilor în legătură cu starea de fapt, precum şi actele întocmite de unitatea spitalicească sau organul de urmărire penală. Prin urmare, reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante prev.de art.74 lit.a C.pen, nu se impunea deoarece aceasta vizează o conduită de

269

excepţie avută de făptuitor anterior săvârşirii faptei, sens în care textul de lege foloseşte sintagma „conduita bună”. În lipsa unor elemente de circumstanţiere care să dovedească această bună conduită (şi nu o conduită normală a fiecărei persoane care are obligaţia să respecte regulile de convieţuire socială inclusiv să se abţină de la săvârşirea unor fapte penale) prima instanţă nu era îndreptăţită să reţină în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă respectivă, avându-se în vedere că nu numai lipsa antecedentelor penale îndreptăţeşte pe făptuitor să solicite reţinerea acestei circumstanţe.

De asemenea, Curtea constată că, în mod nelegal, s-a reţinut şi circumstanţa atenuantă prev. de art.74 lit.c C.pen. Circumstanţa respectivă vizează „atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând în prezentarea sa in faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor”. În cauză însă singura împrejurare din cele enumerate se referă la recunoaşterea faptei care, însă, a constituit temei al aplicării procedurii simplificate prev.de art.320/1 C.p.pen, cu consecinţa reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă. Însă, circumstanţei respective privind recunoaşterea faptei nu i se poate da o dublă valenţă,pe de o parte reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în conformitate cu disp.art.,320/1 al.7 C.p.pen, iar pe de altă parte reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de textul de lege încriminator.

Într-adevăr, sunt compatibile disp art.320/1 C.p.pen cu cele prev. de art.74 lit.c C.pen dar numai în situaţia în care sunt vizate alte împrejurări decât cele privind recunoaşterea faptei. Prin urmare, în cazul în care singura împrejurare prevăzută de art.74 lit.c C.pen se referă la atitudinea sinceră a inculpatului după săvârşirea infracţiunii, aceasta este incompatibilă cu situaţia reglementată de art.320/1 C.p.pen, care vizează aceeaşi împrejurare. În concluzie, au fost înlăturate ambele circumstanţe.

În legătură cu individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea a reţinut că, deşi prima instanţă face trimitere la art.72 C.pen în fundamentarea soluţiei de suspendare condiţionată a executării pedepsei, potrivit art.81 C.pen, în realitate argumentele aduse în favoarea acestei soluţii nu se susţin prin actele dosarului. Au fost astfel nesocotite disp art.72 C.pen. Aceste criterii de individualizare trebuiau să conducă la concluzia că finalitatea pedepsei înscrisă în art.52 C.pen nu

270

poate fi atinsă decât prin aplicarea unei forme mai severe de suspendare, respectiv cea prev de art.86/1 C.pen, în cadrul căreia să fie instituite în sarcina inculpatului măsuri de supraveghere şi obligaţii care să asigure realizarea celor trei scopuri ale pedepsei (constrângerea, reeducarea şi prevenţia).

Schimbarea modalităţii de individualizare se impune având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite (alcoolemie de 2,60 gr.%o) şi posibilitatea producerii unui accident grav de circulaţie cu consecinţe asupra unor terţi care nu au nicio culpă în determinarea conduitei neconforme a inculpatului. În plus, periculozitatea socială mărită este dată şi de faptul că inculpatul este instructor auto, calitate în care trebuia să aibă o conduită corespunzătoare statutului său.

4. Conducere fără permis. Furt de folosinţă. Infracţiune continuată. Pluralitate de infracţiuni–concursul de infracţiuni. Încadrarea juridică faptei. Non reformatio in peius. Individualizare judiciară. Principiul proporţionalităţii.

Art.41 al. 2, art.86/1, art.208 al.4, art.209 al.1 lit.g şi i, art. 72Cod penal

Art.86 al.1, art.87 al.1 şi art.89 al.1 OUG nr.195/2002

Faptele de sustragere a autoutilitarei şi de conducere a acesteia pe drumurile publice, fără permis, au fost săvârşite în condiţiile unităţii legale de infracţiune- infracţiunea continuată prev de art.41 al. 2 C.pen şi nu a pluralităţii de infracţiuni–concursul de infracţiuni.

Nelegalitatea sentinţei, însă, nu poate fi înlăturată, avându-se în vedere că inculpatul nu a formulat recurs, iar cel formulat de parchet este în defavoarea sa, iar o atare schimbare a încadrării juridice ar fi favorabilă inculpatului.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 89/R/5 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.719 din 12 octombrie 2012, Judecătoria Curtea de Argeş a condamnat pe inculpat la 2 ani şi 6 luni închisoare, 1 an închisoare, 1 an închisoare, 2 ani şi 6 luni închisoare, 1 an închisoare, 2 ani închisoare, în baza art.208 al.4, art.209 al.1 lit.g şi i; art. 208 al. 4 rap. la art.209 al.1 lit.g şi i C.pen; art.87 al.1; art.86 al.1; art.86 al.1; art.89

271

al.1 din O.U.G. nr.195/2002, pedeapsa rezultantă fiind de 3 ani închisoare, în condiţiile art.86/1 C.pen.

Spre a hotărî astfel, prima instanţă, pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală (cauza s-a judecat în cadrul procedurii simplificate prev de art.320/1 C.p.pen), în fapt, a reţinut:

In drept, faptele inculpatului au fost încadrate în infracţiunile pentru care s-a pronunţat condamnarea; faptele din noaptea de 5/6 noiembrie 2011 au fost încadrate în trei infracţiuni (furt, conducere sub influenţa băuturilor alcoolice şi conducere fără permis) iar cele din noaptea de 15/16 decembrie 2011, în două infracţiuni (furt şi conducere fără permis).

Prin decizia penală nr. 89/R/5 februarie 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul parchetului, prezentând următoarele argumente:

Pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală (cauza s-a judecat, în cadrul procedurii simplificate prev de art.320/1 C.p.pen), prima instanţă a reţinut corect săvârşirea de către inculpat în nopţile de 5/6 noiembrie şi 15/16 decembrie 2011, a faptelor de sustragere de la locul de muncă, S.C. G. S.R.L, a autoutilitarei, aparţinând acesteia, pe care a condus-o pe drumurile publice, deşi nu poseda permis de conducere. In prima noapte (5/6 noiembrie 2011) când a condus autoutilitara, inculpatul era şi sub influenţa băuturilor alcoolice (1,5 gr.%o).

Faptele de sustragere a autoutilitarei şi de conducere a acesteia pe drumurile publice, fără permis, au fost săvârşite în condiţiile unităţii legale de infracţiune, infracţiunea continuată prev de art.41 al.2 C.pen şi nu a pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile legale anterior citate (art.41 al.2 C.pen) „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.Modalitatea în care au fost săvârşite faptele conduc la concluzia existenţei unităţii infracţionale sub forma infracţiunii continuate. Sub acest aspect este de precizat că inculpatul a avut o reprezentare generală a modului în care va sustrage autoutilitara şi o va conduce pe drumurile publice, din moment ce făcea acest lucru pentru divertisment, fiind incitat şi de

272

anturajul din care făcea parte. In plus, perioada scurtă între cele două acte materiale denotă existenţa unei rezoluţiuni unice şi nu a unei rezoluţiuni distincte, în raport de fiecare act material.

Prin urmare, încadrarea juridică corectă a faptelor de sustragere a autoutilitarei şi conducerea acesteia pe drumurile publice fără permis era în infracţiunea continuată şi nu în concursul de infracţiuni. Nelegalitatea sentinţei nu poate fi, însă, înlăturată, astfel cum s-a menţionat, deoarece singurul recurs formulat în cauză este cel al parchetului, care este în defavoarea inculpatului, iar schimbarea încadrării juridice din concurs de infracţiuni în infracţiune continuată, ar uşura situaţia inculpatului căruia i s-ar aplica o singură pedeapsă în loc de 4 asemenea pedepse. Recursul parchetului, care vizează greşita individualizare judiciară a pedepsei, sub aspectul aplicării unei pedepse prea blânde, atât ca durată cât şi ca modalitate de executare este nefondat, durata pedepsei fiind stabilită cu respectarea principiului proporţionalităţii.

5. Disjungerea acţiunii civile, în procedura simplificată. Schimbarea încadrării juridice a faptei. Individualizarea judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia.

Art.178 al.2, art. 184 al. 1 şi 3, art. 184 al. 2 şi 4, art.52, art.86/1, art.72Cod penal

Art.347, art.320/1 al.5Cod procedură penală

În baza art. 347 C.p.pen, rap. la art. 320/1 al. 5 C.p.pen, se poate disjunge acţiunea civilă, în procedura simplificată.

Având în vedere că numărul de zile de îngrijiri medicale a crescut la 75 - 80 zile, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 184 al. 1 şi 3 în art. 184 al. 2 şi 4 C.pen

Dat fiind numărul extrem de mare al victimelor accidentului care a fost produs ca urmare a culpei exclusive a inculpatului, precum şi consecinţele extrem de grave, ireparabile, pe care acest eveniment rutier le-a produs, pedeapsa, atât sub aspectul cuantumului său, cât şi al modalităţii de executare, corespunde pe deplin criteriilor enumerate cu titlu exemplificativ de art. 72

273

C.pen şi va fi pe deplin aptă să-şi atingă scopul său preventiv şi educativ.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.97/R/12 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 768 din 07 noiembrie 2012, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis cererea inculpatului, formulată în temeiul art. 320/1 C.p.pen şi a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care este trimis în judecată, din art. 184 al. 1 şi 3 C.pen în art. 184 al. 2 şi 4 C.pen (parte vătămată CR).

L/a condamnat, în baza art. 178 al.2 C.pen. la 3 ani închisoare, în baza art. 184 al. 1 şi 3 C.pen la 1 an închisoare (parte vătămată BE, în baza art. 184 al.1 şi 3 C.pen, pe inculpat la 1 an închisoare - parte vătămată CS, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, la 1 an şi 6 luni închisoare (parte vătămată CR), stabilindu-se pedeapsa rezultantă, de 3 ani închisoare, în condiţiile art. 86/1 C.pen. A disjuns acţiunea civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev de art. 178 al. 2 C.pen, art. 184 al. 1 şi 3 C.pen, art. 184 al. 1 şi 3 C.pen şi art. 184 al. 1 şi 3 C.pen, cu aplic art. 33 lit. b C.pen, întrucât, în 24.11.2010, conducând autoturismul, pe raza localităţii M, cu o viteză peste limita legală, a pierdut controlul asupra direcţiei, a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu autoturismul condus regulamentar de partea vătămată CS, iar în urma accidentului a intervenit decesul victimei BE şi vătămarea corporală a conducătorului auto CS şi a celorlalţi ocupanţi ai autoturismului BE şi CR.

În şedinţa publică din 7 noiembrie 2012, partea vătămată CR a depus la dosar, certificatul medico-legal din 4 ianuarie 2011 şi completarea acestui certificat, din 16.03.2011, potrivit căruia a necesitat 75 - 80 zile timp de îngrijiri medicale pentru vindecare, faţă timpul iniţial acordat, de 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Având în vedere aceste împrejurări, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 184 al. 1 şi 3 în art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, în ceea ce o priveşte pe partea vătămată CR.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.97/R/12 februarie 2013, a respins, ca nefondat, recursul inculpatului, arătând că, dat fiind numărul extrem de mare al victimelor accidentului care a fost produs ca urmare a culpei exclusive a inculpatului, precum şi consecinţele extrem de grave, ireparabile, pe care acest eveniment rutier le-a produs, pedeapsa spre care s-a orientat judecătorul fondului, atât sub aspectul cuantumului său, cât şi al modalităţii de executare, corespunde pe deplin criteriilor enumerate cu titlu

274

exemplificativ de art. 72 C.pen şi va fi pe deplin aptă să-şi atingă scopul său preventiv şi educativ.

Nu pot fi aplicate disp art. 81 C.pen, având în vedere al. 2, iar o reducere şi mai mare a pedepselor ar fi de natură să compromită realizarea puniţiei, precum şi a prevenţiei.

6. Ucidere din culpă. Procedură simplificată. Disjungerea acţiunii civile Prelevarea unor probe biologice inculpatului condamnat definitiv la pedeapsa închisorii. Individualizarea judiciară. Majorarea termenului de încercare de către instanţa de recurs.

Art. 178 al. 3, art.86/1 Cod penal Art. 320/ 1, al.5 Cod de procedură penală

Art. 7 al.1Legea nr.76/2008

Fiind audiat în şedinţa publică din 12.10.2012, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, şi-a însuşit toate probele administrate în faza de urmărire penală, nu a solicitat administrarea de alte probe şi a solicitat ca judecata să se facă în procedură simplificată, cu privire la reducerea pedepsei.

Instanţa a dispus disjungerea acţiunii civile conform art.320/1 al.5 C.p.pen, aceasta urmând să fie soluţionată separat.

Aplicarea măsurilor la care se referă art. 7 al.1 din Legea nr.76/2008, reprezintă prin natura lor o atingere a dreptului la integritate fizică, garantat de dispoziţiile constituţionale în vigoare. Prin urmare, orice ingerinţă în acest drept fundamental trebuie să fie justificată în raport cu cerinţele prev de art.53 din Constituţie. În cauza de faţă, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, deoarece nu există în concret (şi nu în abstract) un motiv legitim care să fie considerat necesar într-o societate democratică pentru ca inculpatul să fie obligat la prelevarea unor probe biologice. Nefiind îndeplinite cerinţele principiului proporţionalităţii la care se referă art.53 din Constituţie, în mod corect prima instanţă nu a făcut aplicarea disp.art.7 al.1 din Legea nr.76/2008. (C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 84/R/05 Februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.720 din 12 octombrie 2012, Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 178 al. 3 C.pen, a

275

condamnat inculpatul la 4 ani închisoare, întrucât, în timp ce conducea autoturismul, pe drumul public ce face legătura dintre satele S şi C, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,80 g‰, datorită neatenţiei şi faptului că nu a respectat dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere pentru conducerea autoturismelor pe drumurile publice, a pierdut controlul volanului, autoturismul în care se afla s-a răsturnat, iar victima care se afla pe scaunul din dreapta faţă al autoturismului, a fost proiectată afară din autoturism, pe geamul din faţă dreapta care era deschis, fiind aruncat pe o grămadă de nisip amestecată cu pietriş, în urma acestui accident, victima decedând.

Fiind audiat în şedinţa publică din 12.10.2012, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, şi-a însuşit toate probele administrate în faza de urmărire penală, nu a solicitat administrarea de alte probe şi a solicitat ca judecata să se facă conform procedurii simplificate prev de art. 320/ 1 C.p.pen, cu privire la reducerea pedepsei. În ceea ce priveşte latura civilă, părţile civile CM şi CC nu s-au prezentat pentru a fi audiate, însă instanţa a dispus disjungerea acţiunii civile conform disp.art.320/1 al.5 C.p.pen, aceasta urmând să fie soluţionată separat.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei s-a avut în vedere natura infracţiunii dedusă judecăţi, care este o infracţiune contra vieţii, având drept consecinţă moartea unui om, precum şi faptul că, în momentul producerii accidentului, inculpatul avea o alcoolemie extrem de ridicată, respectiv de 1,80 gr‰. Pe de altă parte la stabilirea duratei pedepsei şi a modalităţii de individualizare, instanţa de fond a ţinut seama şi de art.320/1 al. 7 C.p.pen, care prevede reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege precum şi de faptul că inculpatul a regretat sincer săvârşirea infracţiunii care a avut consecinţă decesul prietenului său. ţinând seama şi de reducerea cu 1/3, pedeapsa de 4 ani închisoare este proporţională cu toate elementele de individualizare prevăzute de dispoziţiile Codului penal.

Prin decizia penală nr. 84/R/05 Februarie 2013, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul parchetului, majorând termenul de încercare la 9 ani. A constatat următoarele:

Faţă de natura infracţiunii săvârşite, împrejurările în care a fost comisă şi consecinţele acestei fapte, este necesar a se

276

majora termenul de încercare stabilit de către prima instanţă pentru ca procedura de supraveghere şi resocializare la care inculpatul va fi supus în acest interval de timp să fie suficientă.

Aplicarea măsurilor la care se referă art. 7 al.1 din Legea nr.76/2008, reprezintă prin natura lor o atingere a dreptului la integritate fizică, garantat de dispoziţiile constituţionale în vigoare. Prin urmare, orice ingerinţă în acest drept fundamental trebuie să fie justificată în raport cu cerinţele prev de art.53 din Constituţie. În cauza de faţă, considerăm că aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, deoarece nu există în concret (şi nu în abstract) un motiv legitim care să fie considerat necesar într-o societate democratică pentru ca inculpatul să fie obligat la prelevarea unor probe biologice. Nefiind îndeplinite cerinţele principiului proporţionalităţii la care se referă art.53 din Constituţie, în mod corect prima instanţă nu a făcut aplicarea art.7 al.1 din Legea nr.76/2008.

Obligarea inculpaţilor la prelevarea unor probe biologice în conformitate cu art.7 al.1 din Legea nr.76/2008 nu se constituie într-o dispoziţie imperativă, necondiţionată care trebuie să fie menţionată în hotărârile judecătoreşti dacă există infracţiunile la care textul de lege se referă, ci se înscrie în marja de apreciere recunoscută de legiuitor instanţelor, urmând a se dispune în ceea ce priveşte aplicarea acestor reglementări normative în raport de condiţiile concrete ale fiecărei cauze. A interpreta altfel acest text de lege, s-ar aduce atingere art.22 al.1 teza a II-a din Constituţie care garantează dreptul la integritate fizică, dar şi art.53 din Constituţie, ce reglementează criteriile prin care se poate restrânge exercitarea unui drept.

7. Individualizarea judiciară a pedepsei. Scopul pedepsei.

Art.87 al. 1OUG nr. 195/2002Art.81, art.52 Cod penal

Faţă de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, pedeapsa, orientată spre minimul special, apare ca vădit disproporţionată şi inaptă a realiza scopul pedepsei.

Prin individualizarea pedepsei şi modalităţii de executare a acesteia, trebuie să se urmărească şi apărarea celorlalţi participanţi la trafic. Scopul pedepsei nu poate fi atins prin suspendarea condiţionată a

277

executării pedepsei, atâta timp cât inculpatul a avut un comportament total iresponsabil şi nu s-a gândit la consecinţele faptei sale.

Conduita bună avută anterior de către inculpat nu l-a împiedicat să săvârşească această infracţiune, iar acest aspect nu poate constitui o garanţie, în lipsa unei supravegheri atente a acestuia, că pe viitor nu va mai săvârşi fapte similare sau de altă natură, la fel cum nici recunoaşterea faptei de către inculpat nu poate constitui o garanţie că acesta nu va mai săvârşi pe viitor alte fapte.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 87/R/05 Februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 685 din 3 septembrie 2012, Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 87 al. 1 din OUG nr. 195/2002 a condamnat inculpatul la 8 luni închisoare, în condişiile art. 81 C.pen, stabilindu-se termen de încercare de 2 ani şi 8 luni, întrucât, în seara de 29.08.2011, a condus autoturismul pe drumurile publice din municipiul C având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,20 gr.%o.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prev de art. 72 C.pen, cu referire specială la conduita şi persoana inculpatului, infractor primar, la atitudinea acestuia de recunoaştere şi regret pentru fapta săvârşită, precum şi dispoziţiile art. 320/1 al. 7 C.p.pen. Fiind întrunite condiţiile impuse de art. 81 din C.p. şi existând convingerea că scopul pedepsei, aşa cum este prevăzut de art. 52 C.pen, poate fi atins şi fără executarea pedepsei, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării acesteia pe durata termenului de încercare ce s-a stabilit potrivit art. 82 C.p.

Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală NR. 87/R/05 Februarie 2013, admiţând recursul parchetului, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului la 1 an şi 6 luni închisoare şi a aplicat art. 86/1 C.pen, având în vedere următoarele argumente:

Deşi instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, hotărârea atacată este netemeinică, în sensul că pedeapsa aplicată de instanţă este prea mică, în ceea ce priveşte cuantumul acesteia iar modalitatea de executare a pedepsei este inadecvată. Astfel, în conformitate cu art.52 C.pen, pedeapsa este atât o măsură de constrângere cât şi un mijloc

278

de reeducare a condamnatului, principalul scop al pedepsei fiind acela al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Faţă de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, pedeapsa aplicată de instanţă, care este orientată spre minimul special, apare ca vădit disproporţionată şi inaptă a realiza scopul pedepsei, aşa cum este prevăzut în art.52 C.pen.

Trebuie avut în vedere circumstanţele reale în care s-a săvârşit fapta, cuantumul extrem de ridicat al îmbibaţiei alcoolice în sânge pe care o avea inculpatul în momentul săvârşirii infracţiunii, consecinţele produse, cât şi cele care s-ar fi putut produce. Astfel, referitor la alcoolemia avută în sânge de inculpat, trebuie precizat că la o concentraţie de 0,5 gr.%o, riscul de accidentare se triplează, iar la 1 gr.%o se multiplică de 5 ori. In general, riscul producerii unui accident se dublează ori de câte ori alcoolemia creşte cu o,5 gr.%o. Potrivit studiilor de specialitate, la o concentraţie de 2 gr.%o, conducerea devine automatică. In ceea ce priveşte pe inculpat acesta avea o alcoolemie de 2,20 gr.%o alcool pur în sânge, depăşind astfel pragul de 2 gr.%o. Din cauza consumului foarte ridicat de alcool al inculpatului, ce i-a redus în mod substanţial capacitatea de concentrare a acestuia şi pierderea reflexelor pe care le are un conducător auto în mod normal, fără a fi sub influenţa băuturilor alcoolice, acesta putea oricând să fie implicat într-un accident de trafic rutier. Consecinţele consumului iresponsabil de alcool de către inculpat ar fi putut fi dramatice, putându-se solda chiar cu pierderi de vieţi omeneşti, tocmai de aceea, alcoolul mai este denumit şi „cancer al volanului”.

Se impune deci, ca riposta societăţii împotriva consumului de alcool de către şoferi să fie fermă pentru a se preîntâmpina producerea unor consecinţe iremediabile. Modul de individualizare a pedepsei, în condiţiile art.81 C.pen, nu poate fi de natură să îndeplinească scopul său. Se are în vedere că modalitatea de executare a pedepsei trebuie să facă pe inculpat să realizeze consecinţele faptelor sale şi să îl determine ca pe viitor să nu mai săvârşească asemenea fapte. Inculpatul trebuie supravegheat de către organele îndreptăţite tocmai pentru ca acesta să nu mai aibă pe viitor asemenea comportament iresponsabil.

Prin individualizarea pedepsei şi modalităţii de executare a acesteia, trebuie să se urmărească şi apărarea celorlalţi participanţi la trafic. Curtea nu poate considera că scopul

279

pedepsei poate fi atins şi prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei, atâta timp cât inculpatul a avut un comportament total iresponsabil şi nu s-a gândit la consecinţele faptei sale fără ca acesta să fie supravegheat. Conduita bună avută anterior nu l-a împiedicat să săvârşească această infracţiune, iar acest aspect nu poate constitui o garanţie, în lipsa unei supravegheri atente a acestuia, că pe viitor nu va mai săvârşi fapte similare sau de altă natură. Nici recunoaşterea faptei nu poate constitui o garanţie că acesta nu va mai săvârşi pe viitor alte fapte.

8. Ucidere din culpă. Încadrare juridică în raport de nerespectarea dispoziţiilor legale. Termen de recurs. Prorogare. Apărări de fond: importanţa centurii de siguranţă.

Art. 35 pct. 1, art. 121 O.U.G. nr. 195/2002 Art.178 al.1 şi al.2, art.52 şi art.81 Cod penal

Art. 186 al. 4 Cod de procedură penală

Ultima zi fiind o zi de sâmbătă, nelucrătoare (1 decembrie 2012), declarată sărbătoare naţională a României, iar următoarea – 02 decembrie 2012 - ziua de duminică, termenul de recurs expira la sfârşitul zilei de 3 dec. 2012. Recursul a fost expediat prin fax de către apărătorul părţilor civile chiar în această zi, de 3.12.2012, la ora 16, 17, potrivit menţiunilor făcute pe declaraţia de recurs. Aşadar, Curtea concluzionează că recursurile au fost declarate în termenul prevăzut de lege, iar excepţia de tardivitate a lor este neîntemeiată, motiv pentru care respinge ca atare această excepţie.

Se impune o nouă individualizare a pedepsei în cadrul căreia se va ţine seama de împrejurarea că inculpatul a solicitat aplicarea art. 320/1 C.p.pen şi că alineatul 2 al art. 178 C.pen incriminează o formă agravată a infracţiunii de ucidere din culpă.

Chiar şi în condiţiile în care victima ar fi avut cuplată centura de siguranţă, consecinţele accidentului ar fi fost aceleaşi.

Deşi accidentul de circulaţie a fost ca urmare a nerespectării de către conducătorul auto a art. 35 pct. 1 şi art. 121 din O.U.G. nr. 195/2002, prima instanţă a reţinut săvârşirea infracţiunii prev de art. 178 al. 1

280

C.pen, în loc de al. 2 al aceluiaşi articol, dar reformarea deciziei, sub acest aspect, este posibilă întrucât Curtea este învestită cu recursurile părţilor civile.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.98/R/ 12 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 4072 din 20 noiembrie 2012, Judecătoria Piteşti, a condamnat inculpatul la 1 an închisoare în baza art. 178 al. 1 C.pen, cu aplic art. 320/1 C.p.pen, în condiţiile art. 81 C.pen, întrucât, în timp ce conducea autoturismul, pe raza comunei, nu a respectat normele legale de circulaţie, respectiv art. 35 pct. 1 şi art. 121 al. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce l-a determinat, din cauza oboselii, să adoarmă la volan. În aceste împrejurări, a intrat într-un cap de pod, iar în urma impactului partea vătămată a decedat.

Examinând hotărârea atacată cu recurs, Curtea a constatat următoarele:

La data de 20.11.2012, când a fost acordat cuvântul în dezbateri asupra fondului cauzei, recurenţii - părţi civile au fost prezenţi, aşadar ei aveau dreptul de a declara recurs împotriva sentinţei penale pronunţate la aceeaşi dată în termen de 10 zile, calculat potrivit art. 186 al. 4 din C.p.pen.

Ultima zi fiind o zi de sâmbătă, nelucrătoare (1 decembrie 2012), declarată sărbătoare naţională a României, iar următoarea – 02 decembrie 2012 - ziua de duminică, termenul de recurs expira la sfârşitul zilei de 3 dec. 2012. Recursul a fost expediat prin fax de către apărătorul părţilor civile chiar în această zi, de 3.12.2012, la ora 16, 17, potrivit menţiunilor făcute pe declaraţia de recurs .Aşadar, Curtea concluzionează că recursurile au fost declarate în termenul prevăzut de lege, iar excepţia de tardivitate a lor este neîntemeiată, motiv pentru care respinge ca atare această excepţie.

În continuare, instanţa de recurs constată că: Expertul a precizat că, date fiind viteza de deplasare a autovehiculului, de 105 km/h, precum şi limitele biomecanice ale organelor interne, chiar şi în condiţiile în care victima ar fi avut cuplată centura de siguranţă, consecinţele accidentului ar fi fost aceleaşi.

În legătură cu calificarea juridică dată faptei descrise mai sus, Curtea constată că, deşi accidentul de circulaţie a fost ca urmare a nerespectării de către conducătorul auto a disp art.

281

35 pct. 1 şi art. 121 din O.U.G. nr. 195/2002, prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prev de art. 178 al. 1 C.pen, în loc de alineatul 2 al aceluiaşi articol. Fiind învestită Curtea cu recursurile formulate de părţile civile, moştenitorii victimei (mama şi fraţii acesteia) asupra laturii penale a cauzei, pe de o parte, iar pe de altă parte – formulându-se o cerere de schimbare a încadrării juridice, în condiţiile art. 334 din C.p.pen, urmează a constata că cererea este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a se admite, în raport cu cele mai sus reţinute.

În continuare, examinând motivul de recurs, Curtea constată că alineatul 2 al art. 178 C.pen incriminează o formă agravată a infracţiunii de ucidere din culpă, cu limite de pedeapsă mai mari decât cele prevăzute de primul al.eat. Aşa fiind, Curtea va proceda la o reindividualizare a pedepsei din această perspectivă, în raport cu criteriile enumerate cu titlu exemplificativ de art. 72 C.pen. Astfel, se va ţine seama de împrejurarea că inculpatul a avut pe tot parcursul procesului penal o comportare bună, iar atitudinea sa a fost de recunoaştere a faptei, pe parcursul judecăţii la prima instanţă solicitând aplicarea art. 320/1 din C.p.pen, referitoare la procedura simplificată.

Pentru cele ce preced, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr.98/R/ 12 februarie 2013, a admis recursurile, a înlăturat condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prev de art. 178 C.p.pen, dispunând schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, din infracţiunea prev de art. 178 al. 1 C.pen, în infracţiunea prev de art. 178 al. 2 C.pen, text de lege în baza căruia l/a condamnat la 2 ani închisoare, în condiţiile art. 86/1C.pen.

9. Pertinenţa, concludenţa şi utilatea probei. Individualizare judiciară. Termen de încercare.

Art. 87 al. 1OUG nr. 195/2002 Art.86/1, art. 86/5, art. 85Cod penal

Nu se impune efectuarea unei noi expertize au fost efectuate două expertize medico-legale pentru interpretarea retroactivă a alcoolemiei, date fiind susţinerile diferite de cantităţi de alcool şi mâncare pe

282

care inculpatul le-a consumat înainte de a fi surprins în trafic de către organele de poliţie.

Cuantumul termenului de încercare stabilit este un termen just aplicat, în raport de pericolul social al unor asemenea fapte de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sub influenţa băuturilor alcoolice.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.107/R/12 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.4372 din 6 decembrie 2012, Judecătoria Piteşti, în baza art. 87 al. 1 din OUG nr. 195/2002, a condamnat inculpatul la 1 an şi 6 luni închisoare. Aplicând art.85 şi art. 86/5 C.pen, a stabilit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, în condiţiile art. 861 C.pen, pe durata termenului de încercare de 7 ani. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a constatat, că, la data de 12.03.2011, în jurul orei 03:20, inculpatul a condus pe B-dul NB din municipiul P autoturismul, având o îmbibaţie alcoolică de 1,80 gr. % cu prilejul prima probă, de la ora 03:45 şi de 1,65 gr. %0 a doua probă, de la ora 04:45.

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, însă a contestat valorile alcoolemiei, sens în care, în faza de urmărire penală, s-au întocmit două expertize medico-legale pentru interpretarea retroactivă a alcoolemiei avute la momentul conducerii autoturismului de către inculpat şi depistării sale în trafic de către organele de poliţie, în funcţie de două variante de declaraţie de consum realizate de inculpat.

Referitor la consumul de alcool, iniţial inculpatul a declarat că, în 11.03.2011, în jurul orei 20:00, s-a deplasat singur cu autoturismul la restaurant, unde a consumat băuturi alcoolice, cca 100 ml coniac şi a mâncat peşte, usturoi, salată şi prăjituri cu rom. În intervalul orar 22:00-23:00, fiind suferind de gastrită, tromboflebită, şi diabet, şi-a administrat medicamentul S. În jurul orei 03:05, a părăsit incinta restaurantului şi s-a deplasat cu autoturismul către domiciliul său, împrejurare în care a fost oprit de organele de poliţie.

Ulterior, inculpatul a revenit asupra declaraţiei şi a recunoscut că anterior urcării la volan consumase băuturi alcoolice, precizând că în 12.03.2011, s-a deplasat la restaurant, împreună cu o persoană de sex feminin, cu care avea o relaţie extraconjugală, unde, în intervalul orar 02:45-03:00, a consumat aproximativ 300 ml pal.că, preparată

283

tradiţional, de 55 grade, şi o lasagna. A arătat că aceste aspecte pot fi confirmate de martorul PT, care îşi serba ziua de naştere şi l-a invitat şi pe inculpat la restaurant. A mai precizat că are o înălţime de aproximativ 1,74 m şi o greutate de 100 kg şi nu o înălţime de 1,78 m şi o greutate de 125 kg, cum precizase anterior. Martorul PT a relatat că inculpatul a sosit la restaurant, unde el îşi serba ziua de naştere, în jurul orei 02:30, însoţit de o femeie, pe care nu o cunoştea, unde a consumat pal.că tradiţională de 50-55 grade şi mâncare, fără a preciza cantităţile, părăsind incinta restaurantului în jurul orei 03:05.

Martorul PCM a relatat că a asistat la legitimarea inculpatului, care fusese oprit de organele de poliţie în zona intersecţie, precizând că acesta a declarat verbal că, înainte de a fi oprit de către organele de poliţie, s-a deplasat singur la restaurant, unde a mâncat şi a consumat băuturi alcoolice, respectiv coniac, după care, în jurul orei 03:05, a părăsit localul, deplasându-se cu autoturismul pe b-dul NB.

Date fiind cele două variante de declaraţii date de inculpat, în cauză, în faza de urmărire penală, s-au dispus două expertize medico-legale pentru interpretarea retroactivă a alcoolemiei avute la momentul conducerii autoturismului de către inculpat şi depistării sale în trafic de către organele de poliţie.

Prin raportul de expertiză medico-legală corespunzător primei declaraţii de consum s-a stabilit o alcoolemie teoretică de cca 1,85 g‰, iar potrivit raportului de expertiză medico-legală corespunzător celei de-a doua variante de consum, inculpatul putea avea o alcoolemie teoretică de cca 1,05 g‰.

Instanţa a respins ca nefondată o nouă cerere a inculpatului în sensul efectuării unei a treia expertize medico-legale pentru interpretarea retroactivă a alcoolemiei avute la momentul conducerii autoturismului de către inculpat şi depistării sale în trafic de către organele de poliţie, bazată pe o nouă declaraţie referitoare la greutatea şi înălţimea sa, atâta timp cât au fost avute în vedere propriile declaraţii la efectuarea rapoartelor de expertiză precedente. Nu exisă dubiu întemeiat asupra depăşirii alcoolemiei de 0,80 g %o în sângele inculpatului în momentul săvârşirii faptei, că acest dubiu nu a fost creat nici de opiniile ştiinţifice date în urma aprecierilor făcute de experţi, astfel încât, dând eficienţă cuvenită dispoziţiilor art. 62 şi urm. C.p.p., privind probele şi

284

mijloacele de probă şi prin interpretarea coroborată a acestora, în cauză se concluzionează că este mai presus de orice dubiu faptul că inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o alcoolemie ce depăşea 0,80 %o alcool pur în sânge.

Infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul nu este lipsită de pericol social, având în vedere limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru sancţionarea acestora, dar şi efectele pe care le are alcoolul asupra organismului (scăderea capacităţii de concentrare, a atenţiei, a timpului de reacţie şi alterarea reflexelor) care, în cazul celor ce conduc autovehicule pe drumurile publice, pot conduce la consecinţe imediate, cum ar fi provocarea unor accidente de circulaţie, uneori cu grave urmări asupra oamenilor şi bunurilor acestora. Recunoaşterea săvârşirii faptelor, nu poate atrage acordarea unei clemenţe nejustificate faţă de conduita sa antisocială, pentru că, altfel, nu s-ar atinge scopul pedepsei, aşa cum este prevăzut de art. 52 C.p.

Prin Decizia penală nr.107/R/12 februarie 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul inculpatului, prezentând următoarele argumente:

In legătură cu susţinerea că se impune reţinerea cauzei spre rejudecare şi administrarea unei alte probe vizând calcul alcoolemiei, întrucât la calculele anterioare nu s-a avut în vedere înălţimea şi greutatea sa reală, şi anume o înălţime de 1,78 m. şi o greutate de 125 kg, Curtea constată, că nu se impune admiterea unei asemenea probe, ea nefiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei. Aceasta, întrucât, în cauza de faţă, au fost efectuate două expertize medico-legale pentru interpretarea retroactivă a alcoolemiei, având în vedere susţinerile diferite de cantităţi de alcool şi mâncare pe care inculpatul le-a consumat înainte de a fi surprins în trafic de către organele de poliţie, expertize care au stabilit cu certitudine o alcoolemie cu un prag deosebit de mare peste limita legală de 0,80 gr.%o, şi anume o alcoolemie teoretică de circa 1,85 gr.%, potrivit primei variante de consum, şi o altă alcoolemie de 1,05 gr.%o, potrivit celei de-a doua variante de consum. De altfel, expertizele de calcul al alcoolemiei au avut în vedere toate variantele susţinute de către inculpat, cu referire la înălţime şi la greutate. Având în vedere că prima instanţă a luat în calcul chiar variantele de greutate susţinute de către inculpat, alături de cantitatea de băuturi alcoolice pe

285

care, de asemenea, acesta a susţinut că a consumat-o, şi cum aceste grade de alcoolemie în sânge depăşesc cu mult limita legală de 0,80 gr.%, Curtea constată, aşa cum s-a arătat că o astfel de probă de recalculare din nou a alcoolemiei, potrivit unei alte variante în ceea ce priveşte greutatea şi înălţimea, nu mai poate fi pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, aşa cum s-a menţionat.

10.Conducere cu alcoolemie peste limita legală. Procedură simplificată. Cerinţe. Individualizare judiciară.

Art.87 al.1OUG nr.195/2002Art.81, art..86/1, art.86/2Cod penal

Art. 320/1Cod procedură penală

În mod liber, direct şi nemijlocit, inculpatul, asistat de avocatul desemnat din oficiu, cu care s-a declarat de acord, a arătat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, regretă comiterea acesteia şi nu mai solicită alte probe suplimentar celor de la urmărirea penală.

Deşi instanţa de fond a cuantificat în mod judicios gravitatea acesteia, nu a ales potrivit modalitatea de executare, căreia să se supună inculpatul pe timpul executării pedepsei, astfel încât vor fi înlăturate dispoziţiile art.81 C.pen şi aplicate cele prev de art.86/1 C.pen, având în vedere că infracţiunea comisă de către inculpat, şi anume conducerea unui autovehicul pe drumurilor publice sub influenţa alcoolului, este una de pericol.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.108/R/12 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.352 din 13 decembrie 2012, Judecătoria Costeşti în temeiul art. 87 al. 1 din O.U.G. 195/2002, a condamnat inculpatul la 1 an închisoare, în condiţiile art. 81, întrucât, în noaptea de 12/13.07.2011, în jurul orei 1:30, a condus un autoturism, pe drum public, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,75 gr %o alcool, în sânge, la prima probă, de 1,55 gr %o alcool în sânge la a doua probă. Inculpatul a produs un eveniment rutier, intrând în coliziune cu un copac situat pe marginea carosabilului, în urma căruia s-au produs numai pagube materiale.

286

În mod liber, direct şi nemijlocit, inculpatul asistat de avocatul desemnat din oficiu, cu care s-a declarat de acord, a arătat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, regretă comiterea acesteia şi nu mai solicită alte probe suplimentar celor de la urmărirea penală.

Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr.108/R/12 februarie 2013, a admis recursul parchetului, aplicând art.86/1 C.pen şi fixat un termen de încercare de 4 ani.

Luând în considerare toate elementele de probă, cât şi împrejurările concrete ale comiterii faptei, Curtea a constatat că, deşi instanţa de fond a cuantificat în mod judicios gravitatea acesteia, nu a ales potrivit modalitatea de executare, căreia să se supună inculpatul pe timpul executării pedepsei, astfel încât vor fi înlăturate dispoziţiile art.81 C.pen şi aplicate cele prev de art.86/1 C.pen, având în vedere că infracţiunea comisă de către inculpat, şi anume conducerea unui autovehicul pe drum public sub influenţa alcoolului, este una de pericol. În plus, inculpatul conducând autoturismul în situaţia descrisă, fiind surprins ca urmare a producerii evenimentului rutier în urma căruia a intrat în coliziune cu un copac de pe marginea carosabilului, a conturat şi riscul producerii unui accident rutier, cu consecinţe mult mai grave, fiind posibilă chiar pierderea unor vieţi omeneşti.

11. Contestaţia în anulare. Verificarea admisibilităţii în principiu. Cazul fortuit. Prestaţie periodică lunară. Daune morale Raport de prepuşenie. Asigurător.

Art.47, art.184 al.2 şi 4Cod penal Art.386 lit.a, c şi e Cod procedură penală

Art. 998-999, art. 1000 al. 3 Cod civilArt. 313 al. 1 Legea nr. 95/2006

Art. 49 şi art. 50 Legea nr. 136/1995

Inculpatul putea acţiona pentru evitarea producerii accidentului, dacă în timpul deplasării remorcate nu pornea motorul autobuzului, despre care ştia că prezintă o defecţiune, urmare a căreia nu mai avea control activ asupra turaţiei motorului.

Incidenţa cazului fortuit presupune, obligatoriu, o împrejurare ce nu putea fi prevăzută, care a determinat, în mod direct, rezultatul păgubitor, ceea ce în niciun caz

287

nu se poate susţine în speţă, având în vedere experienţa destul de îndelungată a inculpatului în profesie şi, deci, posibilitatea lui de prevedere a consecinţelor ce s-ar fi putut produce în cazul pornirii şi supraturării excesive şi necontrolate a motorului.

Inculpatul nu a acţionat în situaţia specifică prev de art.47 C.pen iar vinovăţia atribuită faptei sale a fost reţinută corect de prima instanţă, sub forma culpei. (C.A. Piteşti, Decizia penală nr.109/R/12 Februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.1182 din 26 martie 2012, Judecătoria Piteşti a condamnat inculpatul la pedeapsa de 4 luni închisoare, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, obligându-l, în solidar cu asiguratorul de răspundere civilă Asigurătorul A şi cu partea responsabilă civilmente SC P SA să le plătească părţilor civile următoarele sume de bani cu titlu de despăgubiri civile: - părţii civile Spitalul J suma de 4447,86 lei, cheltuieli de spitalizare;- părţii civile PL sumele de: 10.000 lei, daune materiale, de 50.000 Euro, echivalentul în lei la cursul oficial al BNR la data plăţii efective, daune morale.

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de către partea civilă PL, având ca obiect acordarea unei prestaţii periodice lunare în sumă de 500 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a constatat, că, la 02.06.2008, în calitate de conducător auto, angajat la SC P SA, inculpatul a procedat la pornirea motorului autobuzului, despre care sesizare anterior defecţiuni mecanice în organul de comandă al motorului, constând în supraturarea necontrolată a acestuia, iar în acelaşi timp, a realizat acţiuni repetate de cuplare/decuplare ambreiaj, cu autobuzul staţionat în spaţiul amenajat ca staţie de transport public, fapt ce a generat supraîncălzirea elementelor metalice şi nemetalice din componenţa ansamblului motor - cutie de viteze, ce a condus la producerea unei explozii urmată de expulzarea spre exterior a mai multor fragmente din ambreiaj, producând vătămarea corporală gravă a părţii vătămate PL, izbită violent în zona genunchiului de un astfel de fragment, eveniment în urma căruia partea vătămată a necesitat pentru vindecare un număr de 120 de zile de îngrijiri medicale.

În consecinţă, a reţinut instanţa de fond, inculpatul putea acţiona pentru evitarea producerii accidentului, dacă în timpul deplasării remorcate nu pornea motorul autobuzului, despre

288

care ştia că prezintă o defecţiune, urmare a căreia nu mai avea control activ asupra turaţiei motorului.

Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa a apreciat, că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, existând legătură de cauzalitate între fapta ilicită a inculpatului şi prejudiciul cauzat părţilor civile, inclusiv elementele raportului de prepuşenie reglementat de art. 1000 al. 3 C.civ, SC P SA, răspunzând în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, inculpatul fiind angajat în cadrul societăţii în calitate de şofer de circa 40 de ani, iar asigurătorul Asigurătorul A, răspunde în solidar cu inculpatul, în baza poliţei de asigurare de răspundere civilă obligatorie (RCA), valabilă la data de 06.02.2008, pentru prejudiciile cauzate altor persoane prin accidente de autovehicule.

Avându-se în vedere perioada de internare a părţii civile PL în diferite unităţi spitaliceşti, suferind mai multe intervenţii chirurgicale la nivelul piciorului drept şi rămânând cu sechele, pe fondul vârstei înaintate şi afecţiunilor medicale preexistente, gravitatea şi natura leziunilor traumatice produse acesteia, care în prezent se deplasează foarte greu, are nevoie de ajutorul altor persoane pentru diferitele treburi casnice obişnuite constând în cumpărarea de alimente, medicamente, gătit şi curăţenie, care o ajută periodic în baza relaţiilor de prietenie, iar partea civilă a rămas marcată în urma accidentului, fiind foarte afectată din punct de vede psihic, chiar traumatizată, aspect pe care instanţa l-a constatat personal, prin prezenţa părţii civile la fiecare termen în sala de judecată, instanţa de fond a constatat, că se justifică acordarea de daune morale, pe care le-a apreciat la suma de 50.000 euro, de natură să acopere prejudiciul moral suferit de către aceasta.

Referitor la cererea părţii civile PL, privind acordarea unei prestaţii periodice lunare, instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată, întrucât la momentul producerii accidentului, partea civilă nu era angajată cu contract individual de muncă, nu era beneficiara vreunei pensii pentru limită de vârstă sau pe caz de boală, iar împrejurarea că efectua activităţi specifice de supraveghere a unor copii la domiciliul acestora şi că ar fi fost remunerată pentru activităţile respective, nu justifică acordarea unei astfel de prestaţii periodice.

Prin decizia penală nr.1054/R din 7 decembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursurile inculpatulului şi asigurătorulului A, cu consecinţa reducerii la 30.000 euro

289

suma acordată părţii vătămate PL, ca despăgubiri pentru daune morale, respingându-se ca nefondat recursul părţii civile PL, întrucât:

În ce priveşte recursul inculpatului, Curtea a reţinut că în ziua de 6 februarie 2008, în jurul orelor 17,00, inculpatul a sesizat apariţia unei defecţiuni tehnice la pompa de injecţie, solicitând o intervenţie autorizată, întrucât nu mai putea să plece în cursă într-un asemenea context.

Martorul DA s-a deplasat cu autovehiculul atelier mobil la capătul de linie unde se afla autobuzul inculpatului, pentru a-l tracta până la sediul S.C. P SA unde urma să se facă intervenţia mecanică. Acest din urmă martor cât şi numita CA, impiegat la capătul de linie al S.C. P S.A, au precizat că autobuzul a fost remorcat cu o bară metalică de autovehiculul atelier mecanic, plecând de la capăt de linie cu motorul oprit.

Această precizare a fost deosebit de importantă, pentru că în ipoteza când nu ar mai fi existat aer în instalaţia de frânare, autobuzul defect nu ar fi putut fi mişcat de pe loc, datorită blocării cilindrilor de frână de pe roţile tractoare. Prin urmare, din acest punct de vedere, pornirea motorului termic nu era necesară, cu atât mai mult cu cât, martorul BO, revizor tehnic, deplasându-se la faţa locului, a constatat că fusese montat un furtun între butelia de aer a atelierului mobil şi instalaţia de frânare a autobuzului.

De asemenea, din expertiza tehnică efectuată, cu completările ulterioare, a rezultat că, în lipsa funcţionării motorului, autobuzul nu s-ar fi constituit într-un pericol în traficul rutier, deoarece caracteristicile de a se menţine pe traiectoria impusă de conducătorul auto ar fi rămas neschimbate, cu singura menţiune că manevrarea direcţiei ar fi necesitat un efort suplimentar din partea acestuia, nefiind în funcţiune în condiţiile date mecanismul de servo direcţie. Aşadar, inculpatul a ales să pornească totuşi motorul, pentru a se deplasa mai uşor la atelier, cunoscând că defecţiunea tehnică ar putea conduce la supraturarea necontrolată, această imprudenţă conducând, în cele din urmă, la explozia cutiei de viteze şi vătămarea corporală a numitei PL, care se afla în acel moment în staţia de autobuz.

Incidenţa cazului fortuit presupune, obligatoriu, o împrejurare ce nu putea fi prevăzută, care a determinat, în mod direct, rezultatul păgubitor, ceea ce în niciun caz nu se poate susţine în speţă, având în vedere experienţa destul de

290

îndelungată a inculpatului în profesie şi, deci, posibilitatea lui de prevedere a consecinţelor ce s-ar fi putut produce în cazul pornirii şi supraturării excesive şi necontrolate a motorului. Inculpatul nu a acţionat în situaţia specifică prevăzută de art.47 C.pen, aşa cum a susţinut în motivele de recurs, iar vinovăţia atribuită faptei sale a fost reţinută corect de prima instanţă, sub forma culpei.

Examinând acţiunea civilă, Curtea a reţinut că evoluţia stării de sănătate a părţii vătămate a fost favorabilă, iar expertiza medico-legală efectuată în recurs a stabilit că partea vătămată, în urma accidentul rutier din 6 februarie 2008, nu prezintă infirmitate şi nici nu are afectată capacitatea de muncă, aşa încât, în raport cu aceste elemente noi. În aceste condiții, suma reprezentând daune morale la care s-a oprit instanţa de fond este mult prea mare. Din această perspectivă, recursurile asigurătorului cât şi cel formulat de către inculpat au fost apreciate ca fiind întemeiate, şi ţinând seama de realităţile socio-economice din momentul de faţă, în raport şi cu jurisprudenţa în materie, Curtea a apreciat că suma de 30.000 euro reprezintă o compensare suficientă şi rezonabilă a prejudiciului pentru daunele morale suferite de partea vătămată PL, sens în care hotărârea primei instanţe a urmat să fie reformată.

In ce priveşte recursul părţii vătămate, Curtea a arătat că este incontestabilă existenţa prejudiciului suferit de aceasta, dar în lumina noilor probe şi a tuturor celorlalte argumente precizate mai sus, cu ocazia examinării motivelor asigurătorului, în legătură cu acelaşi aspect, a apreciat că, dimpotrivă, este nevoie de o diminuare a sumei acordate pentru daunele morale, pentru ca aceasta să nu se transforme într-o îmbogăţire nejustificată pentru partea vătămată şi, în acelaşi timp, o obligaţie mult prea oneroasă şi disproporţionată faţă de cel ţinut să o plătească, astfel că nu poate fi vorba de o majorare a daunelor, după cum s-a susţinut.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti a formulat contestaţie în anulare partea civilă PL solicitând admiterea acesteia şi pe cale de consecinţă, rejudecarea recursului în condiţiile şi după procedura prev de art.392 C.p.pen, solicitând acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat iniţial de 60.000 euro, precum şi acordarea prestaţiei periodice în cuantum de 500 lei lunar. Din conţinutul

291

contestaţiei, a rezultat invocarea cazului de contestaţie circumscris art. 386 C.p.pen.

Curtea de apel, examinând contestaţia în anulare formulată de contestatoarea PL constată că aceasta este inadmisibilă, respingând/o, pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situaţii, care pentru restabilirea legalităţii şi pentru asigurarea drepturilor esenţiale părţilor în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti trebuie sacrificată.

Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului. Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi condiţiilor în care poate fi utilizată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii şi nu o va transforma într-o posibilitate–la îndemâna oricui şi oricând–de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat şi al stabilităţii hotărârilor definitive. Curtea notează că, din examinarea art.386 C.p.pen, rezultă că folosirea contestaţiei în anulare nu trebuie admisă, decât în acele situaţii în care prin desfiinţarea hotărârii, care a dobândit putere de lucru judecat, partea are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile şi garanţiile procesuale nesocotite de instanţa de recurs.

În această fază prealabilă a admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie, instanţa se limitează doar la verificarea cererii de contestaţie în anulare sub aspectul regularităţii sale, respectiv a îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu. Invocarea în această fază prealabilă a procedurii a unor motive de fond, constând în greşita reducere a despăgubirilor civile sub forma daunelor morale, cât şi în nemulţumirea părţii faţă de neacordarea prestaţiei periodice solicitate, excede cadrului legal, acestea neregăsindu-se în cazurile de contestaţie expres şi limitativ prev de art.386 lit.a-c şi e C.p.pen. Raportat la dispoziţiile legale invocate anterior, la principiile de drept procesual penal consacrate, cât şi la regulile care disciplinează procedura contestaţiei în anulare, partea civilă – contestatoare PL nu

292

poate uza de calea contestaţiei în anulare faţă de dispoziţiile exprese prev de art.386 şi urm. din C.p.pen, astfel încât, în temeiul acestor dispoziţii legale,

12. Infracţiunea de corupţie sexuală. „Caracterul obscen” al atitudinilor, acţiunilor şi gesturilor inculpatului.

Art. 202 Cod penalFaţă de cele reţinute, instanţa a constatat ca faptele

inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al. 1 C.p., săvârşită faţă de ambele părţi vătămate.

Instanţa de fond a apreciat, că gesturile săvârşite de către inculpat faţă de fiecare dintre părţile vătămate sunt de natura a aduce atingere pudoarei, simţului moral, de a încălca sentimentul de bună cuviinţă, mai ales prin raportare la vârsta celor două minore. Acestea au generat sentimente de teamă şi ruşine părţilor vătămate şi, in egală măsură, sentimente de repulsie şi indignare membrilor familiilor acestora. Atitudinile, acţiunile, gesturile inculpatului dezvăluie sau sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale si, ca atare, îmbracă forma „caracterului obscen” in sensul art. 202 al. 1 C.p..

(Decizia penală nr. 150/R/MF/05 martie 2013) Prin sentinţa penală nr.110 din 10 ianuarie

2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul

- la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al. 1 C.p., cu reţinerea art. 37 lit. b C.p., împotriva părţii vătămate I. I. D.

- la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al. 1 C.p., cu reţinerea art. 37 lit. b C.p., împotriva părţii vătămate S. A. M.

În baza art. 33 lit. a - art. 34 lit. b C.p., s-a constatat că infracţiunile sunt concurente, s-au contopit cele doua pedepse şi s-a dispus ca inculpatul să o execute pe cea mai grea, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare, sporită cu 4 luni, urmând să execute pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare, în condiţiile art. 57 C.p..

293

În baza art.71 C.p., pe durata executării pedepsei, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a-II-a şi b C.p..

În baza art. 350 C.p.p., s-a menţinut măsura arestului preventiv faţă de inculpat, iar în temeiul art. 88 C.p., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive, începând cu data de 09.07.2012 la zi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 25.07.2012 a fost înregistrată adresa nr. 3404/II/6/2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care a fost înaintat spre soluţionare dosarul nr. 5055/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, privind pe inculpat, trimis in judecată in stare de arest preventiv prin rechizitoriul din 24.07.2012, pentru săvârşirea a doua infracţiuni de corupţie sexuală, prevăzute de art. 202 al. 1 C.p., cu reţinerea art. 37 lit. b C.p., fata de părţile vătămate minore I. I. D. si S. A. M.

In motivarea actului de inculpare, s-a reţinut, in esenţă, că in data de 08.06.2012, inculpatul C. V. le-a condus pe părţile vătămate I. I. D. si S. A. M. in scara blocului in care acestea locuiesc si a săvârşit asupra lor acte cu caracter obscen.

Din analiza probatoriului cauzei, instanţa a reţinut in fapt următoarele:

Inculpatul este o persoana cu un comportament indezirabil. Până in prezent acesta a mai fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 1031/07.05.2010 a Judecătoriei Pitesti, definitivă prin decizia penala nr. 18/MF/20.07.2010 a Tribunalului Argeş, la o pedeapsa de 1 an si 10 luni închisoare, tot pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală, fiind arestat la data de 05.08.2009 si executând pedeapsa până la data de 03.06.2011.

Atât înainte cât si după executarea pedepsei mai sus menţionate inculpatul a fost sancţionat administrativ si pentru săvârşirea unor fapte de sustragere de bunuri.

Inculpatul provine dintr-un mediu familial modest, rural, iar in perioada ulterioara punerii in libertate a locuit împreună cu soţia sa la locuinţa acesteia din comuna O., jud. Argeş, de unde se deplasa la Pitesti pentru a presta activităţi in domeniul construcţiilor.

In data de 08.06.2012, după terminarea programului de lucru, inculpatul a trecut întâmplător pe lângă imobilul in

294

care locuiesc părţile vătămate I. I. D. si S. A. M. Acolo le-a observat pe cele doua părţi vătămate, in vârstă de 9 ani, care se jucau împreună cu I. M. P., in vârstă de 6 ani, si cu N. P. L., in vârstă de 19 ani. Inculpatul nu le cunoştea pe niciuna dintre ele.

Inculpatul a prins mingea cu care se jucau fetele pentru a le capta atenţia si a le câştiga încrederea. Nici reacţia de respingere a minorei I. M. P. nu a fost de natura a-l determina pe inculpat sa renunţe la intenţiile sale.

Profitând de împrejurarea ca fata de 19 ani a plecat din zona in care se jucau fetitele, inculpatul le-a întrebat pe părţile vătămate unde locuiesc si daca cunosc o anumita persoana de sex feminin despre care el pretindea ca ar locui in acelaşi imobil.

Le-a propus apoi părţilor vătămate sa le înveţe un joc nou. A ridicat pe rând părţile vătămate in braţe, sub pretextul ca doreşte sa vadă care este mai grea, si le-a măsurat înălţimea, punându-le pe rând lângă perete.

După aceste acte repetate de captare a încrederii si a bunăvoinţei, inculpatul a luat-o de mana pe partea vătămată I. I. D. si, sub pretextul ca doreşte sa îi arate unde sta o anumita vecina, a urcat cu aceasta pana la etajul 2. Acolo, după ce a pus-o pe fetita pe o treapta a scării, si-a lipit corpul de al acesteia, timp in care executa mişcări cu tentă sexuală. In final i-a cerut părţii vătămate sa se aşeze pe jos pentru ca el sa se urce peste corpul ei.

Refuzul părţii vătămate de a se aşeza in poziţia solicitată de inculpat l-a determinat pe acesta sa înceteze, însă, in momentul in care coborau scările inculpatul a atins-o pe partea vătămata cu mana, peste obiectele vestimentare, in zona genitala, fapt ce a generat reacţia de nemulţumire a acesteia.

Ulterior, inculpatul a abordat-o din nou pe partea vătămată S. A. M., pe care, sub acelaşi pretext de a căuta o anumita vecina, a condus-o la etajul 2 al imobilului. Pe palier, inculpatul i-a cerut părţii vătămate S. A. M. sa stea in genunchi, cu mâinile pe podea, pentru ca el să se poată aşeza pe ea. Refuzul părţii vătămate l-a determinat pe inculpat sa înceteze „jocul” nou pe care încerca sa i-l arate acesteia.

Fiecăreia dintre părţile vătămate inculpatul i-a cerut sa nu spună nimic părinţilor despre „jocurile noi” pe care el încerca să le înveţe. De asemenea, i-a repetat fiecărei părţi

295

vătămate ca este frumoasa si a ţinut să se asigure ca le plac „jocurile” iniţiate de către el.

Sentimentele de încredere si bunăvoinţă pe care părţile vătămate le-au manifestat in prima parte a întâlnirii cu inculpatul s-au transformat in sentimente de ruşine şi teamă, chiar si la vârsta lor cele doua părţi vătămate conştientizând că ceea ce se întâmplase cu inculpatul in scara blocului nu este bine.

Discuţiile purtate de părţile vătămate cu ceilalţi copii de la scara vecină pe tema întâmplării cu bărbatul necunoscut a făcut ca incidentul să ajungă la cunoştinţa membrilor familiilor celor două părţi vătămate, care şi-au manifestat indignarea profundă in raport de cele întâmplate.

Cele reţinute au fost stabilite pe baza următoarelor mijloace de probă: procesele verbale de recunoaştere din grup din 09.07.2012, declaraţiile martorilor I. M. P., N. P. L., S. M., I. M. F. si C. M., copia referatului de evaluare nr. 71/2010, întocmit inculpatului de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş, copia sentinţei penale nr.1031/07.05.2010 a Judecătoriei Pitesti, copia deciziei penale nr. 18/MF/20.07.2010 a Tribunalului Argeş, declaraţiile părţilor vătămate I. I. D. si S. A. M.

Inculpatul a manifestat o atitudine inconsecventă faţă de faptele sale. După ce iniţial, a negat săvârşirea faptelor, in faţa organelor de urmărire penală a revenit şi şi-a recunoscut atitudinea faţă de părţile vătămate I.I.D si S.A.M. In faţa instanţei, inculpatul a manifestat aceeaşi inconsecvenţă. După ce a ales să se prevaleze de dreptul de nu da declaraţie in faza de cercetare judecătorească, in cursul dezbaterilor inculpatul a acceptat ideea ca in data de 08.06.2012 a avut de-a face cu cele doua părţi vătămate, pe care le-a condus in scara blocului in care locuiesc. Relativ la cele întâmplate in scara blocului, inculpatul insista ca susţinerile părţilor vătămate sunt exagerări si ca in realitate lucrurile nu ar fi decurs tocmai in sensul in care acestea declară.

Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat ca faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al. 1 C.p., săvârşită faţă de ambele părţi vătămate.

Instanţa de fond a apreciat, că gesturile săvârşite de către inculpat faţă de fiecare dintre părţile vătămate sunt de natura a aduce atingere pudoarei, simţului moral, de a încălca

296

sentimentul de bună cuviinţă, mai ales prin raportare la vârsta celor două minore. Acestea au generat sentimente de teamă şi ruşine părţilor vătămate şi, in egală măsură, sentimente de repulsie şi indignare membrilor familiilor acestora. Atitudinile, acţiunile, gesturile inculpatului dezvăluie sau sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale si, ca atare, îmbracă forma „caracterului obscen” in sensul art. 202 al. 1 C.p..

Vinovăţia inculpatului fiind dovedită, instanţa de fond i-a aplicat acestuia pedepse pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute in sarcina sa, la individualizarea cărora au fost avute in vedere dispoziţiile art. 72 C.p. iar gradul de pericol social concret a fost apreciat in funcţie de următoarele elemente: condiţiile si împrejurările săvârşirii faptei, profitând de vârsta fragedă a părţilor vătămate si de împrejurarea că acestea se găseau nesupravegheate in proximitatea imobilului in care locuiesc; scopul inculpatului care a constat in obţinerea de satisfacţie prin abuzarea de poziţia sa dominanta in relaţia cu cele doua părţi vătămate şi de exploatare a incapacităţii minorelor de a reacţiona de o manieră ferma şi pe măsura situaţiei jenante in care erau angrenate; persoana inculpatului care este recidivist (recidiva postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b C.pen.) in raport cu condamnarea la pedeapsa de 1 an si 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1031/07.05.2010 a Judecătoriei Pitesti, definitivă prin decizia penală nr. 18/MF/20.07.2010 a Tribunalului Argeş, pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni in anul 2009; atitudinea nesinceră a inculpatului in faţa instanţei si încercarea acestuia de induce in eroare instanţa prin prezentarea unei situaţii nereale; lipsa oricărei urme de regret sau compasiune la inculpat, coroborat cu negarea obstinentă, chiar obsesiva, a realităţii si a probelor incriminatoare evidente; vârsta si mediul social din care provine inculpatul; modul de operare al inculpatului ce denota o periculozitate deosebita prin îndrăzneală de care a dat dovada atunci când a hotărât să acţioneze chiar in scara blocului in care locuiesc părţile vătămate, cu riscul de a fi surprins de rudele sau vecinii acestora si nu in ultimul rând, urmările faptelor constând intr-o afectare a perspectivelor de dezvoltare psiho-socială a celor două părţi vătămate, expuse unor situaţii de care nu ar fi trebuit să ia cunoştinţă la vârsta la care se găsesc.

Prin prisma acestor elemente, instanţa de fond a apreciat, că scopul educativ preventiv al procesului penal,

297

prevăzut de art. 52 C.p., poate fi atins doar prin aplicarea unor pedepse privative de libertate orientate către mediu, care să fie de natură a-i atrage inculpatului atenţia asupra caracterului antisocial al faptelor sale si să-l determine pe viitor să se abţină de la astfel de gesturi iresponsabile ce pot avea urmări grave, ireversibile pentru sănătatea părţilor vătămate.

Constatând că infracţiunile sunt concurente (concurs real de infracţiuni prevăzut de art. 33 litera a C.p.) instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 33 litera a – art. 34 litera b C.p., a contopit pedepsele, dispunând ca inculpatul s-o execute pe cea mai grea, sporită in limitele legii şi in raport de ansamblul infracţional, în condiţiile art.57 Cod penal, apreciind că este singura modalitate posibilă de individualizare a executării pedepsei permisă de lege, datorită stării de recidivă in care se găseşte inculpatul.

In baza art. 88 C.p. din pedeapsa aplicată, s-a dedus perioada reţinerii şi a arestului preventiv in care s-a aflat inculpatul până in prezent.

Măsura preventivă a arestului a fost menţinută faţă de inculpat, in condiţiile art. 3001 si art. 3002 C.p.p. începând cu data trimiterii lui in judecata, pe parcursul întregii cercetări judecătoreşti.

Având in vedere considerentele ce au stat la baza soluţiei de condamnare, criteriile de individualizare a pedepsei si a executării acesteia, în baza art. 350 C.p.p. s-a menţinut măsura arestului preventiv faţă de inculpat. Instanţa de fond a apreciat că motivele şi temeiurile care au stat la baza măsurii preventive a arestului subzistă in continuare aşa cum au fost reţinute de instanţa care a dispus această măsură.

Instanţa de fond a reţinut, că pericolul concret pentru ordinea publică este evidenţiat in primul rând de modalitatea in care fapta a fost comisă, intr-un loc public, chiar in scara blocului in care părţile vătămate locuiesc, cu riscul de a fi surprins de membrii familiei victimelor sau de vecinii acestora, profitând de inocenta si de imposibilitatea de a se apăra a minorelor in vârstă de nici 9 ani. Fapta inculpatului a avut o rezonanţă deosebită in comunitatea in care părţile vătămate trăiesc, provocând indignarea si revolta rudelor minorelor, existând pericolul unei reacţii violente din partea acestora la adresa inculpatului, pe fondul stării emoţionale pe care le-a produs-o aflarea veştilor relativ la cele întâmplate.

298

Modul in care inculpatul le-a abordat pe părţile vătămate, pe care atunci le vedea pentru prima dată, coroborat cu locul in care s-a întâmplat incidentul, instanţa de fond a constatat că evidenţiază o îndrăzneală deosebită din partea acestuia, comportamentul său având chiar o tenta patologica prin raportare la vârsta minorelor.

Consumul de alcool pare să fie factorul declanşator al comportamentului deviant al inculpatului, acesta invocând ca scuză consumul de alcool.

Nu trebuie pierdut din vedere, în opinia instanţei de fond, nici faptul că inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârşirea aceluiaşi gen de fapte, din executarea căreia fusese eliberat cu mai puţin de un an înainte. Pedeapsa privativă de libertate pe care a executat-o nu a fost de natură a-l determina pe inculpat sa renunţe la săvârşirea de astfel de gesturi, fapta repetându-se, de acesta dată faţă de două minore, la nici un an de la momentul punerii in libertate a inculpatului.

Toate aceste coordonate, a creat instanţei de fond convingerea că perspectiva ca inculpatul sa reacţioneze in acelaşi mod in situaţia in care i s-ar ivi condiţii favorabile, mai ales in contextul consumului de alcool, este dincolo de o simpla presupunere iar măsura preventivă a arestului este oportună in cazul său pentru a-l împiedica să comită alte fapte antisociale.

Instanţa de fond a apreciat, că niciuna dintre măsurile preventive neprivative de libertate dintre cele prevăzute de art. 136 C.p.p. nu este in măsură să elimine riscurile enunţate mai sus.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie, sub aspectul modalităţii de individualizare a pedepsei, al cărui cuantum ar trebui redus în acord cu dispoziţiile art.320/1 Cod pr.penală, care priveşte anumite limite de pedeapsă ce sunt obligatorii pentru instanţă.

Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea, prin decizia penală nr. 150/R/MF/05 martie 2013 a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele argumente:

In ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de inculpatul C. V., privind individualizarea judiciară a pedepsei,

299

Curtea notează că acesta este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.

Aceasta, întrucât, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute în art.72 Cod penal, luând în considerare atât natura, gravitatea şi gradul de pericol social ridicat al infracţiunilor săvârşite, dar şi persoana inculpatului, care nu este la primul contact cu legea penală, aflându-se în stare de recidivă postexecutorie prev. de art.37 lit.b Cod penal – acesta săvârşind aceleaşi infracţiuni în anul 2009, fiind condamnat la pedeapsa de un an şi 10 luni închisoare, prin sentinţa penală nr.1031 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Piteşti, definitivă prin decizia penală nr.18/MF din 20 iulie 2010 a Tribunalului Argeş.

Faptele comise de inculpat prevăzute de art.202 alin.1 Cod penal, faţă de două părţi vătămate, sunt de o gravitate deosebită, atât prin consecinţele produse, cât şi prin modalitatea de săvârşire, astfel că solicitarea acestuia în sensul reducerii pedepselor aplicate, nu poate fi primită.

Pedepsa nu este doar un mijloc de reeducare a condamnatului, ci trebuie să constituie şi o măsură de constrângere corespunzătoare valorii sociale încălcate prin săvârşirea infracţiunilor, sens în care reducerea pedepselor aplicate inculpatului ar conduce la deturnarea scopului general al pedepsei.

In plus, inculpatul a manifestat o atitudine inconsecventă faţă de faptele sale atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în sensul că le-a recunoscut, ca apoi să le nege în întregime, astfel încât apărarea acestuia în sensul reţinerii dispoziţiilor art.320/1 Cod pr.penală, pentru motivul că recunoaşte săvârşirea faptelor abia cu prilejul soluţionării recursului, nu are suport legal.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat, împotriva sentinţei penale nr. 110 din 10 ianuarie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr.15180/280/2012 şi, în baza art.88 Cod penal, a dedus la zi prevenţia.

13. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

Art. 271 alin.2 Cod penalInstanţa a constatat că infracţiunea de

nerespectare a hotărârilor judecătoreşti presupune o împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti

300

executorii, chiar dacă pe rol există o contestaţie la executare mai ales dacă instanţa nu a dispus suspendarea executării, iar această împotrivire să aibă loc anterior sau în cursul executării silite, ori să fie împiedicată o persoană de a folosi o parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, situaţii în care subiectul activ trebuie să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă.

Astfel, s-a reţinut că în varianta prevăzută de art. 271 alin.2 Cod penal, elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune sau inacţiune îndreptată împotriva exerciţiului deplin al prerogativelor unui drept de proprietate consacrat printr-o hotărâre judecătorească, momentul consumării faptei fiind acela, în care subsecvent executării unei hotărâri judecătoreşti obţinute de partea vătămată într-un proces de revendicare imobiliară, inculpatul a împiedicat-o să folosească imobilul asupra căruia fusese pusă în posesie, neavând importanţă împrejurarea că, după săvârşirea faptei, inculpatul şi-a conturat un titlu de proprietate în care ar fi şi terenul din litigiu, întrucât existenţa unui alt titlu de proprietate pentru aceeaşi suprafaţă de teren şi valabilitatea celor 2 titluri pot fi discutate tot în cadrul unei acţiuni în revendicare şi nu au relevanţă penală.

(Decizia penală nr. 195/R/20 martie 2013)Prin sentinţa penală nr.1219 din 27 martie

2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr.5739/280/2011, în baza art. 271 alin.2 Cod penal a fost condamnat inculpatul la 3000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.

În temeiul art. 81 Cod penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate, stabilindu-se conform art. 82 Cod penal un termen de încercare de 1 an.

A fost obligat inculpatul la restabilirea situaţiei anterioare a terenului prin ridicare construcţiei (seră).

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, întocmit în data de 10.03.2011 în dosarul nr.3263/P/2010, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea

301

infracţiunii de nerespectarea hotărârii judecătoreşti prevăzută şi pedepsită de art.271 alin.2 Cod penal, comisă prin aceea că, ulterior punerii în executare a sentinţei civile nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti prin care părţilor vătămate D.L. şi D.O.C. li s-a atribuit în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 866 mp situat în comuna M., judeţul Argeş, a construit pe terenul respectiv o seră lungimea de 25 m şi lăţimea de 8 m, împiedicând astfel părţile vătămate să folosească terenul respectiv.

În cauză au fost admise şi administrate probele cu înscrisuri, declaraţii părţi vătămate/învinuit, proces verbal de cercetare la faţa locului, raport de expertiză tehnică judiciară şi de evaluare efectuate atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, precum şi martori propuşi de părţile vătămate – D. M. şi de inculpatul I. N.

Părţile vătămate s-au constituit părţi civile în cauză cu sumele de 5.000 lei daune materiale constând în lipsa de folosinţă şi 5.000 lei daune morale, reţinându-se că la termenul de judecată din data de 20.03.2012 în dezbateri de fond, avocatul ales şi-a precizat pretenţiile pe latura civilă a cauzei şi a solicitat obligarea inculpatului să îşi ridice construcţia seră de pe terenul părţilor civile, construcţie ridicată după punerea în executare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, respectiv după punerea în posesie a părţilor civile, precum si obligarea inculpatului la plata lipsei de folosinţa aşa cum a rezultat din raportul de expertiza întocmit in cauza.

În urma coroborării declaraţiilor părţilor cu probele administrate în cauză şi ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:

La data de 29.04.2010 părţile vătămate D. L. şi D. O. C. au sesizat organele de poliţie din cadrul Postului de Poliţie M. cu plângere penală împotriva învinuitului C. G.şi a numitei C. M. cu privire la faptul că aceştia din urmă îi împiedică să folosească un teren ce le-a fost atribuit în deplină proprietate şi posesie printr-o hotărâre judecătorească, edificând ulterior punerii în posesie a acestora, o seră.

Cercetările efectuate în cauză au stabilit astfel că, prin sentinţa civilă nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.15/20.01.2009 a Tribunalului Argeş, modificată în parte prin decizia civilă nr.1198/R/25.06.2009 a Curţii de Apel Piteşti, învestită ca atare cu formulă executorie, numiţii C. G. şi C. M. au fost

302

obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie terenul de 866 mp din comuna M., judeţul Argeş.

Hotărârea menţionată a fost pusă în executare în data de 08.12.2009, procedându-se la măsurarea, delimitarea şi marcarea cu ţăruşi a terenului respectiv, aşa cum a fost identificat în schiţa raportului de expertiză de la fila 204 a dosarului nr.2558/2006, numărul de dosar al Tribunalului Argeş 3910/109/2006, iar conform procesului verbal de punere în posesie au fost prezente la acel moment părţile vătămate, precum şi martorii A. Ş., A. A., S. M. - mama inculpatului, aceasta din urmă opunându-se executării, drept pentru care a fost necesară intervenţia organelor de poliţie.

Ulterior punerii în posesie, părţile vătămate au formulat şi dosar de executare silită pentru recuperarea cheltuielilor de judecată din dosarele de fond, apel şi recurs, constituindu-se dosarul de executare nr.171/2010 al BIEJ F. E., în care s-a întocmit o expertiză tehnică de evaluare a suprafeţei casă construită pe terenul părţilor vătămate, ocazie cu care s-a observat că pe terenul de 866 mp de mai sus a fost edificată o construcţie seră din lemn acoperită cu folie de polietilenă în suprafaţă de aprox.200 mp.

Cercetarea efectuată la faţa locului a confirmat faptul că pe terenul în suprafaţă de 866 mp situat în comuna M., judeţul Argeş, aparţinând părţilor vătămate, inculpatul a construit pe terenul respectiv o seră cu lungimea de 25 m şi lăţimea de 8 m, împiedicând astfel părţile vătămate să folosească terenul respectiv.

Audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut că a edificat această seră, respectiv că a construit-o ginerele său A. Ş., cu acordul său, considerând că terenul este proprietatea sa, invocând că are pe rol o contestaţie la executare ce formează obiectul dosarului nr. 5180/280/2010 în care se solicită anularea procesului verbal de punere în posesie a părţilor vătămate, însă s-a reţinut de către instanţa de fond că prin sentinţa civilă nr. 8207/20.10.2010 a Judecătoriei Piteşti a fost respinsă această contestaţie la executare.

De asemenea, s-a reţinut că în faţa instanţei de judecată, cu ocazia audierii sale, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii pentru care este trimis în judecată, apreciind că este nevinovat şi invocând că litigiul dintre părţi vizează un teren mai mare în suprafaţă de 2500 mp, că deţine acte de proprietate şi că edificarea serei de către ginerele său

303

cu acordul său s-a realizat înainte de punerea în posesie a părţilor vătămate.

Expertiza tehnică dispusă în cauză privind evaluarea lipsei de folosinţă a terenului de 866 mp efectuată de expert P. M., a stabilit că lipsa de folosinţă pentru cei 866 mp pe 27 de luni de zile este de 98.438 lei, reţinându-se că părţile nu au formulat obiecţiuni la acest raport.

Faţă de cele prezentate, s-a constatat că infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti presupune o împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti executorii, chiar dacă pe rol există o contestaţie la executare mai ales dacă instanţa nu a dispus suspendarea executării, iar această împotrivire să aibă loc anterior sau în cursul executării silite, ori să fie împiedicată o persoană de a folosi o parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, situaţii în care subiectul activ trebuie să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă.

Astfel, s-a reţinut că în varianta prevăzută de art. 271 alin.2 Cod penal, elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune sau inacţiune îndreptată împotriva exerciţiului deplin al prerogativelor unui drept de proprietate consacrat printr-o hotărâre judecătorească, momentul consumării faptei fiind acela, în care subsecvent executării unei hotărâri judecătoreşti obţinute de partea vătămată într-un proces de revendicare imobiliară, inculpatul a împiedicat-o să folosească imobilul asupra căruia fusese pusă în posesie, neavând importanţă împrejurarea că, după săvârşirea faptei, inculpatul şi-a conturat un titlu de proprietate în care ar fi şi terenul din litigiu, întrucât existenţa unui alt titlu de proprietate pentru aceeaşi suprafaţă de teren şi valabilitatea celor 2 titluri pot fi discutate tot în cadrul unei acţiuni în revendicare şi nu au relevanţă penală.

Această din urmă menţiune s-a impus a fi făcută, deoarece la discuţiile în dezbaterile pe fond, inculpatul prin avocat ales a făcut referire la sentinţa civilă nr.646/01.03.2012 pronunţată în dosarul nr. 19080/280/2009 având ca obiect fond funciar nulitate act, ce vizează de altfel părţi care nu figurează în prezenta cauză penală.

Revenind la cauza de faţă, s-a constatat în final că, fapta inculpatului C. G., comisă prin aceea că, ulterior punerii în executare a sentinţei civile nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti prin care părţilor vătămate D. L. şi D. O. C. li s-a atribuit

304

în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 866 mp situat în comuna M., judeţul Argeş, a construit pe terenul respectiv o seră lungimea de 25 m şi lăţimea de 8 m, împiedicând astfel părţile vătămate să folosească terenul respectiv, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectarea hotărârii judecătoreşti prevăzută şi pedepsită de art.271 alin.2 Cod penal, atât sub aspectul laturii obiective cât şi acelei subiective, drept pentru care s-a dispus condamnarea acestuia.

În concluzie, date fiind cele menţionate mai sus şi având în vedere dispoziţiile art.72 Cod penal, la stabilirea şi individualizarea pedepsei aplicate s-a ţinut seama de criteriile generale prevăzute de codul penal, de limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru infracţiunea săvârşită, de împrejurările în care a fost comisă fapta, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, are 54 de ani şi a cooperat cu organele de anchetă.

În acelaşi sens, s-a apreciat că scopul preventiv educativ prevăzut de art.52 Cod penal, poate fi atins prin aplicarea unei pedepse de 3000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.

Ca modalitate de individualizare a executării pedepsei, faţă de gradul de pericol social al infracţiunilor comise şi faţă de persoana inculpatului, instanţa de fond a apreciat că nu se impune executarea acesteia, motiv pentru care, în baza art.81 Cod penal, a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate, iar în baza art.82 Cod penal a fixat termen de încercare de 1 an.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut că scopul reeducativ şi preventiv al pedepsei se va atinge şi prin această modalitate de executare a pedepsei, acesta putându-şi crea şi astfel o atitudine corectă faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 14 alin. 3 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la restabilirea situaţiei anterioare a terenului prin ridicarea construcţiei (seră), identificată pe terenul din litigiu.

Împotriva sentinţei au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, inculpatul C.G. şi părţile civile D.

305

O. M. şi D. L., care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea criticilor, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti susţine că instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă nejustificat de blândă în raport de gravitatea faptei reţinută în sarcina sa.

Apreciază că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 52 şi 72 Cod penal în raport de împrejurările faptei şi de persoana inculpatului.

La rândul său, inculpatul critică sentinţa penală, arătând că se impunea achitarea sa în temeiul art.11 pct.2 Cod procedură penală raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile, arată că se impunea respingerea acţiunii. Consideră inculpatul că dreptul de proprietate al părţilor civile asupra terenului de 866 mp nu este cu nimic mai presus decât dreptul de proprietate al inculpatului asupra construcţiilor existente pe acest teren.

Precizează că are dreptul să folosească construcţiile proprietatea sa, ce sunt situate pe terenul de 866 mp, iar părţile civile nu-i pot limita dreptul de folosinţă asupra imobilului locuinţă.

Apreciază că inculpatul trebuie achitat în temeiul art.10 lit.d Cod procedură penală, cu atât mai mult cu cât, în lipsa manifestării de voinţă a proprietarului terenului, constructorul nu are la dispoziţie o cale în justiţie pentru a solicita obligarea acestuia la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcţiilor sau pentru a solicita obligarea proprietarului terenului de a prelua în proprietate construcţiile respective.

În subsidiar, a arătat că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, precum şi că s-a făcut o greşită individualizare a pedepsei, care este prea aspră în raport de fapta săvârşită.

Părţile civile D. O. M. şi D. L. critică sentinţa penală numai sub aspectul soluţionării laturii civile.

Apreciază că instanţa a omis să se pronunţe asupra daunelor morale. Consideră că cererea de constituire a părţilor civile trebuia analizată în integralitatea sa, iar în raport de perioada lungă de timp în care au existat litigii între părţi, se impunea analiza cererii privind obligarea la plata daunelor morale.

306

Examinând actele şi lucrările dosarului, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform dispoziţiilor art.385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea, prin decizia penală nr. 195/R/20 martie 2013 a admis recursurile declarate de parchet şi de inculpat şi a respins ca nefondate recursurile declarate de părţile civile.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect situaţia de fapt şi de drept în baza probatoriului administrat nemijlocit pe parcursul cercetării judecătoreşti, astfel încât fapta inculpatului prevăzută de dispoziţiile art.271 alin.2 Cod penal, constând în aceea că ulterior punerii în executare a sentinţei civile nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti - definitivă prin decizia civilă nr.15/20.01.2009 a Tribunalului Argeş şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1198/R/25.06.2009 a Curţii de Apel Piteşti, ce a fost învestită cu formulă executorie şi prin care părţilor civile D. L. şi D. O. M. li s-a atribuit în deplină proprietate şi posesie un teren în suprafaţă de 866 mp, situat în comuna M. judeţul Argeş – a construit o seră cu lungimea de 25 m şi lăţimea de 8 m, împiedicând pe părţile vătămate să folosească terenul, întruneşte în mod obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

Curtea apreciază că şi sub aspect subiectiv, probele administrate în cauză evidenţiază intenţia directă a inculpatului, astfel încât sunt realizate cerinţele impuse de art.19 pct.1 lit.a Cod penal.

Din întregul material probator administrat rezultă că fapta a fost comisă de inculpat cu vinovăţie, fiind dovedită cu declaraţiile martorilor audiaţi, D. M. şi I. N., precum şi cu toate actele de executare, inclusiv procesul verbal de punere în posesie încheiat la data de 08.12.2009 de executorul judecătoresc Fieraru Eugen în dosarul de executare nr.2500/2009.

Curtea are în vedere că pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în modalitatea prevăzută în art.271 alin.2 Cod penal, este necesar să fie îndeplinite anumite cerinţe esenţiale, şi anume: hotărârea să fie executabilă, în sensul ca executarea acesteia să nu fie suspendată sau amânată, iar dispoziţiile sale să fie susceptibile de a fi aduse la îndeplinire, prin executare materială.

307

Împrejurarea că inculpatul a formulat ulterior contestaţie la executare nu justifică, nici obiectiv, nici subiectiv, opunerea sa la executarea ce a avut loc, atâta timp cât instanţa nu dispusese suspendarea executării şi, ca atare, este irelevantă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii.

Mai mult, deşi cunoştea dispoziţiile hotărârii judecătoreşti, astfel cum rezultă din declaraţiile sale, inculpatul C. G. a refuzat să o respecte şi a considerat că punerea în posesie a părţilor civile a fost abuzivă, astfel încât a construit o seră pentru a le împiedica liniştita folosinţă asupra terenului.

În cauză se regăseşte situaţia prealabilă pentru reţinerea infracţiunii în forma prevăzută de art.271 alin.2 Cod penal, deoarece părţile civile deţin imobilul teren în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, condiţie îndeplinită în cauză şi la momentul punerii în posesie de către executorul judecătoresc.

Condiţia cumulativă constând în actele de împiedicare a folosinţei imobilului este la rândul ei îndeplinită, astfel, prin construcţia unei sere pe terenul părţilor civile, după punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, inculpatul a urmărit în mod direct să le îngrădească dreptul de proprietate.

Referitor la titlul nerespectat de inculpat, curtea constată că hotărârea judecătorească a fost pronunţată în numele legii, iar în ceea ce priveşte starea de fapt soluţionată definitiv şi irevocabil, există autoritate de lucru judecat între părţi.

Or, sentinţa civilă nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti - definitivă prin decizia civilă nr.15/20.01.2009 a Tribunalului Argeş şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1198/R/25.06.2009 a Curţii de Apel Piteşti, ce a fost învestită cu formulă executorie are putere de lege între părţi.

Pe de altă parte, dreptul de proprietate este un drept constituţional (art.44 din Constituţia României), iar ca drept fundamental al cetăţeanului trebuie respectat indiferent de întinderea sa.

Sub acest aspect, inculpatul a adus atingere relaţiilor sociale privind dreptul de proprietate, comportamentul său ostil respectării unei hotărâri judecătoreşti rezultând din întreg materialul probator administrat în cauză.

Apărările inculpatului recurent, referitoare la faptul că imobilul construcţie aflat pe terenul părţilor civile este

308

proprietatea sa, nu pot fi avute în vedere, deoarece, cum corect a reţinut instanţa de fond, acestea nu au o relevanţă penală.

De altfel, din motivarea deciziei civile nr.1198/25.06.2009 a Curţii de Apel Piteşti rezultă că o imposibilitate a executării hotărârii prin existenţa unei construcţii pe terenul ce a fost atribuit părţilor civile D. L. şi D. O. C. nu putea fi analizată în acea cauză, deoarece nu a fost formulată o cerere a părţilor privind eventualele construcţii aflate pe teren.

În recurs, părţile civile au depus înscrisuri din care rezultă că pe rolul Judecătoriei Piteşti se află înregistrat dosarul nr.12886/280/2012, ce are ca obiect obligaţia de a face şi prin care s-a solicitat ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor C. G. şi C. M. să-şi ridice construcţiile casă, garaj, gard şi solar de pe proprietatea lor.

Criticile inculpatului privind greşita sa condamnare vor fi respinse ca neîntemeiate de curte, atâta timp cât sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în forma prevăzută de art.271 alin.2 Cod penal. Inculpatul nu a adus o atingere minimă relaţiilor sociale privind dreptul de proprietate, valoare apărată de lege, iar fapta sa prezintă pericolul social al unei infracţiuni, neputând fi aplicabile în cauză dispoziţiile art.18/1 Cod penal.

Cu privire la latura civilă, curtea a dispus efectuarea unei expertize tehnico-judiciare din care să rezulte calculul lipsei de folosinţă a terenului în litigiu în suprafaţă de 866 mp situat în comuna M. judeţul Argeş, astfel cum a fost identificat în titlul executoriu, pus în executare, pentru perioada decembrie 2009 până în prezent.

În cauză, la data de 11.02.2013 expertul I. G. a depus raportul de expertiză şi a calculat contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în litigiu în perioada decembrie 2009 – februarie 2013, stabilind suma de 3885,50 lei.

Puncte de vedere distincte au formulat în cauză experţii consilieri, iar curtea urmează a înlătura concluziile cuprinse în raportul de expertiză depus în cauză de expertul consilier C. S., având în vedere că aceasta din urmă s-a raportat preponderent la valoarea de circulaţie a terenului şi a inclus ca valoare intrinsecă şi construcţia asupra căreia părţile civile nu au un drept de proprietate.

309

Astfel, critica inculpatului privind soluţionarea laturii civile va fi admisă, în sensul că se va reduce de la 98.438 lei la 3.885,50 lei cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul material izvorât din lipsa de folosinţă a terenului, în perioada decembrie 2009 - februarie 2013.

Critica parchetului privind greşita individualizare a pedepsei va fi reţinută de curte ca întemeiată.

În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, curtea constată că amenda în cuantumul fixat de instanţa de fond este în măsură să atingă scopul preventiv educativ prevăzut de dispoziţiile art.52 Cod penal.

Potrivit art. 52 Cod penal, se reţine că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.

Astfel, curtea are în vedere că scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, iar prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte a inculpatului faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Pe de altă parte, potrivit art. 72 Cod penal, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de alte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la împiedicarea inculpatului de a comite alte încălcări ale legii penale, ci are ca scop şi atenţionarea celorlalţi destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de încălcări, fiind astfel satisfăcute atât scopul imediat, cât şi scopul mediat al pedepsei.

Reeducarea sau îndreptarea inculpatului constă în aptitudinea pedepsei de a înlătura relele convingeri şi deprinderi ale acestuia şi a inocula valenţe comportamentale în strictă concordanţă cu cerinţele de respectare a dispoziţiilor cuprinse în normele de drept penal.

Modalitatea de executare la care s-a oprit instanţa de fond nu este în măsură să conducă la atingerea finalităţii pedepsei, astfel încât sub acest aspect curtea va dispune înlăturarea dispoziţiilor art.81 Cod penal, art.82 Cod penal şi art.83 Cod penal.

310

Atâta timp cât nu mai subzistă suspendarea condiţionată a executării pedepsei, curtea va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63/1 Cod penal.

Recursul declarat de părţile civile a fost respins ca nefondat.

Prin cererea formulată la data de 17.05.2011 părţile vătămate D. O. M. şi D. L. s-au constituit părţi civile, solicitând 5000 lei despăgubiri ce reprezintă lipsa de folosinţă şi 5000 lei daune morale.

De asemenea, au solicitat restabilirea situaţiei anteriore săvârşirii infracţiunii.

În argumentarea modalităţii de soluţionare a cererii privind acordarea daunelor morale, instanţa de fond nu a adus indicii care să contureze în ce măsură au fost afectate drepturile nepatrimoniale ale părţilor civile prin acţiunea exercitată de inculpat, astfel încât să se facă o corectă analiză a acestei solicitări.

În urma propriului examen, curtea reţine că prejudiciul moral este rezultatul nerespectării unui drept nepatrimonial , fiind necesar ca acesta să fie cert, actual şi dovedit. Or, în cauză, nu s-a făcut dovada în ce măsură nerespectarea dreptului patrimonial recunoscut prin hotărâre judecătorească a adus atingere şi vreunui drept nepatrimonial.

În ceea ce priveşte restabilirea situaţiei anterioare, instanţa de fond a avut în vedere că soarta imobilului construcţie ce a fost ridicată de inculpat pe terenul părţilor civile poate fi lămurită doar în cadrul unui proces civil, ceea ce s-a întâmplat de altfel, pe rolul Judecătoriei Piteşti fiind înregistrată sub nr.12886/280/2012 cererea reclamanţilor D. O. M. şi D. L. prin care au solicitat ca pârâţii C. G. şi C. M. să fie obligaţi să-şi ridice construcţiile edificate fără drept.

Faţă de cele ce preced, curtea a admis recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de inculpatul C. G. şi a dispus în sensul celor arătate anterior, respingând ca nefondat recursul formulat de părţile civile D.O.M. şi D.L.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de inculpatul C. G. împotriva sentinţei penale nr.1219 din 27 Martie 2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr.5739/280/2011.

311

Curtea a casat în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art.81 Cod penal, art.82 Cod penal şi at.83 Cod penal, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei atacate. A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de părţile civile D.O.M. şi D. L., împotriva aceleiaşi sentinţe.

14. Cerere de întrerupere a executării pedepsei. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei.

Art.453 alin.1 lit. c Cod pr. penalăArt.455 Cod pr. penală

Având în vedere dispoziţiile art.453 alin.1 lit.c) Cod pr.penală, se constată că, în speţă condiţiile invocate privind starea de sănătate a mamei şi acoperişul ce necesită întreţinere, nu sunt împrejurări speciale în sensul prevăzut de legiuitor, care să conducă la consecinţe grave pentru condamnat şi familie, care, pentru a putea fi rezolvate impun un tratament sau lucrări pe un timp îndelungat, iar perioada de 3 luni nu ar fi de natură că conducă la ameliorarea acestei situaţii.

(Decizia penală nr. 206/R/26 Martie 2013)

Prin sentinţa penală nr.168 din 26 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de petentul-condamnat M. N. I. în prezent deţinut în Penitenciarul Colibaşi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 08.01.2013, s-a înregistrat cererea de întrerupere a executării pedepsei, pe motive familiale, formulată de petentul Matei Nicolae Ion.

În motivarea cererii, s-a susţinut că în cauză este necesară prezenţa petentului condamnat în familie pentru rezolvarea unor situaţii speciale.

Examinând cererea, tribunalul a reţinut, că petentul se află în executarea unei pedepsei de 23 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev.şi ped.de art.174 rap.la art.176 cod penal, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr.245/10.05.2011 a Tribunalului Argeş.

312

În cauză, s-a dispus efectuarea unei anchete sociale de către Primăria oraşului Mioveni, judeţul Argeş, potrivit căreia, mama petentului condamnat, numita M. S., este în vârstă de 74 ani, locuieşte singură într-o casă compusă din 2 camere, hol şi bucătărie cu acoperişul deteriorat.

De asemenea, mama petentului este bolnavă, prezintă dificultăţi în vorbire şi are nevoie permanent de control de specialitate şi investigaţii.

Conform disp.art.455 rap.la art.453 alin.1 lit.c Cod pr.penală, întreruperea executării pedepsei se poate dispune în condiţiile în care din cauza unor împrejurări speciale, continuarea executării pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat şi familia sa.

Tribunalul a apreciat, că situaţia familiei petentului nu este una specială, ci una cu caracter de permanenţă, iar întreruperea executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni nu ar fi de natură să conducă la ameliorarea acestei situaţii.

În concluzie, tribunalul a respins cererea formulată de petentul condamnat M.N. I.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul M.N.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea cererii şi, pe cale de consecinţă, întreruperea executării pedepsei, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Recursul declarat de condamnatul M.N.I. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

In speţă, se pune problema îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, în cazul în care petentul se află în executarea unei pedepse de 23 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art.174 rap. la art.176 Cod penal, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr.245 din 10 mai 2011, a Tribunalului Argeş.

Din referatul de anchetă socială întocmit de Primăria Oraşului Mioveni, judeţul Argeş, rezultă că mama recurentului M. N. I. este în vârstă de 74 de ani şi locuieşte singură într-o casă compusă din 2 camere, un hol şi o bucătărie, cu acoperişul deteriorat.

Totodată, prin ancheta socială se confirmă faptul că M. S. este bolnavă, prezintă dificultăţi în vorbire şi are nevoie permanent de control de specialitate şi investigaţii adecvate.

Având în vedere dispoziţiile art.453 alin.1 lit.c) Cod pr.penală, se constată că, în speţă condiţiile invocate privind

313

starea de sănătate a mamei şi acoperişul ce necesită întreţinere, nu sunt împrejurări speciale în sensul prevăzut de legiuitor, care să conducă la consecinţe grave pentru condamnat şi familie, care, pentru a putea fi rezolvate impun un tratament sau lucrări pe un timp îndelungat, iar perioada de 3 luni nu ar fi de natură că conducă la ameliorarea acestei situaţii.

In raport de aceste considerente, Curtea, cu majoritate, a respins, prin decizia penală nr. 206/R/26 Martie 2013, ca nefondat recursul declarat de condamnatul M.N.I. împotriva sentinţei penale nr.168 din 26 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.352/109/2013.

Opinia separată exprimată a fost în sensul admiterii recursului declarat de condamnatul M. N. I., a casării casarea sentinţei penale nr.168 din 26 februarie 2013 a Tribunalului Argeş şi, pe fond, pentru admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei pentru o perioadă de 3 luni.

314