‘

CuprinsINTRODUCERE.............................................................................................2

CAPITOLUL I - PIAŢA DE MONOPOL

1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)....................................................................3

1.2 Echilibrul monopolului...............................................................................................4

1.3 Monopolul practică preţuri diferenţiate....................................................................7

1.4 Procesul monopolului..................................................................................................9

1.5. Piaţa cu concurenţă monopolistică..........................................................................11

CONCLUZII................................................................................................15

Bibliografie.................................................................................. 16

1

INTRODUCERE

Monopolul,  în economie, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu

există concurenţă din partea ofertei, întrucât nu se prezintă decât un singur

vânzător. În  viziunea lui E. H. Chamberlin, monopolul exprimă controlul

exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există

înlocuitor sau situaţia când o marfă este vândută pe o piaţă doar de o singură

firmă care fixează preţul.

Monopolul poate fi caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează

totalitatea producţiei ramurii luată în considerare, respectiv ca situaţia în care

un producător unic al unui bun omogen se află în faţa unei infinităţi de

2

cumpărători, producătorul unic dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de

activitate.

Aceste concepţii au o trăsătură comună, şi anume, o singură firmă

realizează producţia ramurii, respectiv asigură oferta unui bun economic pe

o anumită piaţă. Aceste situaţii sunt rar întâlnite în economie. De aceea, în

definirea monopolului, adesea se apelează la noţiunea de elasticitate

încrucişată.

Funcţia esenţială a monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a

ofertei unui bun economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îl

constituie obţinerea profitului ridicat de monopol.

CAPITOLUL I - PIAŢA DE MONOPOL

Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe

La o primă evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune facilă ;

pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic vânzător),

monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este

concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă,

care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare

cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu

are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l

producă. Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur , ar fi viabilă dacă

3

nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea

covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă -

de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice

care nu au înlo-cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în

sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.

1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)

Monopolul absolut sau pur poate să apară ca:

a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de

comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se

bucura de uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită perioadă de timp;

b) monopolul natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale (mine de

cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital (reţele de

distribuţie sau de transport prin conducte);

c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau individ talentat (violonist de

concert, creator de modă, designer etc.);

d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi

mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o firmă mare,

puternică, care deţine economii de scară substanţiale sau sunt „preluate” prin mijloace

economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de

monopol natural. Chiar şi în aceste situaţii, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului

pur pot fi subminate sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea

unor producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri legislative

sau acţiuni ale organizaţiilor de consumatori.

În consecinţă, putem aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu

totul particulară; există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un

agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în

mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe

piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă

4

1.2. Echilibrul monopolului

Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl

reprezintă maximizarea profitului, adică:

VT – CT = Profit total max.

Pieţe imperfecte

Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de

gestiune, respectiv:

a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există

riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar

sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;

b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru

consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice

din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;

c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării

subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.

Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un

monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.

Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de

echilibru, (qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg Profitul total este maxim.

Dacă Vmg ar fi mai mare decât costul marginal, o unitate suplimentară de producţie

ar permite obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total ar creşte în continuare. Dacă

Vmg ar fi inferior costului marginal, diferenţa ar reprezenta pierderea obţinută de pe urma

ultimei unităţi adiţionale şi care ar diminua profitul total.

Starea de echilibru a monopolului este ilustrată în figura 1şi analitic în tabelul 1,

construit pe baza unei funcţii a cererii C x= 178 – P x

5

În figura 1, starea de echilibru este jalonată de qem (cantitatea de echilibru a

monopolului) şi pem (preţul de echilibru al monopolului), dimensiunile profitului fiind

jalonate de aria GFHI; acesta este profitul pur, de monopol, stabil atât pe termen

scurt, cât şi pe termen lung. Egalitatea cost marginal = venit marginal se realizează în

punctul E, din care s-a imaginat o paralelă la ordonată, care intersectează curba cererii

monopolului în punctul F, ale cărui coordonate sunt punctul G pe axa preţului (preţul de

echilibru al monopolului pem) şi D pe axa cantităţii, care desemnează cantitatea de

echilibru a monopolului (qem).

Datorită poziţiei pe care monopolul o ocupă pe piaţă, el obţine un supraprofit

durabil (profit pur) peste cel normal (inclus în costul mediu) atât pe termen scurt, cât şi

lung. Acest lucru este posibil datorită poziţiei de forţă pe care o ocupă în ramură

pătrunderea a noi concurenţi fiind îngreunată sau prohibită ca urmare a unor factori

economici şi extraeconomici (bariere de intrare).

În acest sens, acţionează:

- exclusivitatea folosirii unor licenţe, brevete sau mărci de produs;

- volumul minim de capital necesar pentru organizarea producţiei rentabile care

este inaccesibil firmelor mici şi mijlocii;

- înţelegeri cu autoritatea publică care-i conferă unele drepturi de exclusivitate etc.

6

Barierele de intrare pot fi depăşite doar pe termen foarte lung.

În raţionamentele anterioare am pornit de la premiza că monopolul îşi asigură

producţia într-o singură fabrică (uzină). În practică, bunurile de acelaşi fel, se asigură de

regulă în mai multe fabrici (uzine) de cele mai multe ori situate şi în ţări diferite. Datorită

condiţiilor de producţie diferite, şi costurilor (marginale şi medii) vor diferi de la o uzină

la alta. Cum va aloca monopolul producţia totală între diferite uzine pentru a-şi maximiza

profitul? Între uzinele componente, producţia se alocă astfel încât costurile marginale

să fie egale, doar astfel asigurându-se maximizarea profitului.

1.3 Monopolul practică preţuri diferenţiate

Încă de la începutul secolului al XX-lea, A. D. Pigou1 a pus în evidenţă practica

monopolurilor de a folosi mecanismul preţurilor diferenţiate pentru a-şi susţine poziţia

de monopol şi a asigura supraprofitul durabil.

Discriminarea prin preţ este o strategie care constă în a vinde acelaşi bun la

preţuri diferite, diferenţele de preţ nefiind asociate cu diferenţele de cost. Aceasta

este posibilă în măsura în care se consideră cererea ca o variabilă nonomogenă, care în

realitate grupează consumatori care nu au aceeaşi funcţie de preferinţe. Unii sunt dispuşi

să achiziţioneze, iar alţii nu, un anumit bun economic, în condiţii determinate de loc, de

timp şi de preţ.

Nu toate diferenţele de preţuri reprezintă discriminări de preţuri.

Diferenţele de preţ între vânzările cu ridicata şi cu amănuntul, cele care variază în

funcţie de sezon sau pentru energia electrică furnizată pe timp de zi, de noapte şi în

momentele de vârf de sarcină etc. sunt determinate de diferenţele de costuri. Ele nu

sunt discriminări.

Sunt discriminatorii acele diferenţe care se bazează pe evaluări diferite ale

cumpărătorilor aceluiaşi produs. Ele sunt expresia faptului că cererea pieţei este o

variabilă nonomogenă: diferite categorii de cumpărători au structuri şi intensităţi diferite

ale trebuinţelor, elasticitatea cererii diferă între diferite categorii de cumpărători. De

regulă, persoanele bogate au o cerere inelastică la preţ, iar la cele sărace, mult mai

elastică. De aceea la un preţ dat pe piaţa unui bun, ar avea acces doar anumite categorii

7

de cumpărători; dacă preţul ar fi diferenţiat, cu siguranţă ca ar fi captaţi atât cei de la

preţul iniţial (mai mare) dar şi alţii pentru care produsul este neinteresant la preţul iniţial.

Presupunem în figura 1.2 că două pieţe ale unui bun sunt delimitate în funcţie de

elasticitatea cererii: piaţa A pe care au acces persoane cu venituri mari şi cerere inelastică

şi piaţa B cu cererea elastică. Costul marginal al bunului este acelaşi indiferent de piaţă.

Comentariu: În ambele situaţii starea de echilibru (E) se realizează la producţia

şi preţul unde Vmg = Cmg; QA şi PA pe piaţa cu cerere inelastică şi QB şi PB pe cea elastică. În

ambele cazuri se obţine profit pur (supraprofit), dar mai ridicat pe piaţa A decât pe piaţa

B. În lipsa preţurilor discriminatorii, probabil că majoritatea cumpărătorilor de pe piaţa B

nu ar avea acces datorită preţurilor ridicate PA.

Figura 1.2. Piaţa de monopol cu preţuri discriminatorii

Discriminarea prin preţ este posibilă când:

cumpărătorii care se confruntă cu preţul scăzut nu pot revinde bunurile

cumpărătorilor cu care se confruntă şi sunt dispuşi să accepte preţurile mai mari. Este

cazul majorităţii serviciilor;

8

vânzătorul este capabil să controleze oferta către fiecare grup delimitat în

funcţie de elasticitatea cererii. De exemplu, într-o sală de cinema unde rulează un film în

premieră şi în care se practică preţuri mai mici pentru studenţi, pensionari (pentru care

accesul ar fi prohibit la preţurile normale). Controlul ofertei spre aceste categorii se face

în limita locurilor care nu se acoperă de publicul larg şi a legitimaţiei de student,

pensionar etc.

pieţele pe care se practică preţuri discriminatorii sunt „despărţite” prin:

bariere administrative, costuri de transport şi de căutare ridicate (un client nu va

cumpăra de pe o piaţă mai îndepărtată unde preţul este mai mic dacă cheltuielile de

transport, timpul de căutare, aglomeraţia din trafic etc. sunt mari) sau în timp (vezi

preţurile de cazare în zonele turistice mari, discriminatorii în funcţie de sezon) etc.

Ca regulă, cu cât este mai mare capacitatea monopolului să practice discriminări

de preţ, venitul şi profitul sunt mai ridicate, o parte din surplusul consumatorului

transformându-se în venit al monopolului

1.4 Procesul monopolului

Ne reamintim figura 1 se prezintă echilibrul monopolului (E definit prin qem şi pem)

la care Vmg = Cmg comparativ cu cel al firmei concurenţiale (J definit prin Qec şi Pec)

realizat când p = Cmg. Se constată cantitatea că:

Pem > Pec, ceea ce, în ceteris paribus permite obţinerea de către monopol a

supraprofitului durabil

qem < Qec

Aceasta înseamnă că, datorită puterii de piaţă, monopolurile au capacitatea de

a mări preţurile şi restricţiona producţia în măsura în care bunurile substituibile nu

sunt direct accesibile şi perfect comparabile consumatorilor. De aceea monopolul

reprezintă un dublu atac la bunăstarea consumatorului: surplusul acestuia se reduce şi

creşte cel al producătorului; are loc o diminuare a producţiei ceea ce reprezintă o pierdere

de bunăstare netă pentru societate. În plus, când se sustrag concurenţei, monopolurile nu

au preocupare pentru reducerea costurilor şi ameliorarea calităţii generând suficienţă şi

9

ineficienţă managerială. Ele dezvoltă comportamentului „căutătorului de rentă”

inclusiv prin influenţarea unor decizii şi comportamente ale guvernului. Acestea sunt

doar câteva cauze pentru care, în ţările cu sisteme politice democratice, legea interzice în

mod formal situaţiile de monopol sau le acceptă în condiţiile unei stricte supravegheri

efectuată de autoritatea publică şi societatea civilă.

Dar, numeroşi specialişti recunoscând argumentele de mai sus recomandă ca în

judecarea monopolurilor să nu se ignore şi unele efecte favorabile, posibile pe care

acestea le pot genera. O argumentată luare de poziţie în acest sens realizează J.

Schumpeter. În viziunea acestora:

a) profitul de monopol poate deveni cel mai important motor al expansiunii şi

progresului pe termen lung, datorită stimulentului pe care-l oferă celor care îşi riscă banii

pentru a finanţa investiţii şi inovaţii. Profitul de monopol devine un stimulent şi o atracţie

şi pentru alte firme ca să inoveze, să caute soluţii pentru subminarea monopolului prin

noi produse şi tehnici, realizând „distrugerea creativă” a poziţiilor conservatoare ale

monopolului;

10

b) datorită forţei financiare şi tehnice, monopolurile pot aloca resurse mai mari

pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea progresului tehnic, asumându-şi cu mai multă

promptitudine riscul acestor activităţi. Astfel, pot genera creşterea productivităţii şi

reducerea costului mediu şi marginal, creând o bază favorabilă pentru formarea preţului

de echilibru;

c) monopolul poate organiza producţii pe scară mai mare, poate beneficia de

economiile de scară care apar în condiţiile legii randamentelor de scară crescătoare;

d) prin forţa economică pe care o deţine, monopolul are stabilitate mai mare faţă

de conjunctura nefavorabilă şi în competiţia cu partenerii externi. El conferă o mai mare

stabilitate locurilor de muncă, eficienţei economice de ansamblu şi programelor

investiţionale.

Din cele două grupe de efecte diametral opuse, generate de monopolul, a apărut

concepţia realistă privind atitudinea faţă de acesta cunoscută sub numele de procesul

monopolului, care poate fi sintetizat în concluzia: să se compare realist minusurile

monopolului (atentat la bunăstarea consumatorului) cu efectele pozitive (care favorizează

bunăstarea consumatorului) şi să se aleagă atitudinea şi decizia care generează răul cel

mai mic.

1.5. Piaţa cu concurenţă monopolistică

Este o formă de piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu economie modernă,

mai ales în contextul „exploziei” firmelor mici şi mijlocii care, prin metamorfozarea

funcţiilor şi relaţiilor cu marile firme, devin o prezenţă notabilă în peisajul economiei.

Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr

foarte mare de agenţi, fiecare având forţă economică redusă şi producând bunuri cu

anumite elemente de originalitate sau specificitate în cadrul genului (grupei) date.

Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui număr mare de cumpărători,

fiecare cu o forţă economică redusă. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică

întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă, dar şi

elemente de monopol fragil, slab.

11

Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă sunt:

atomicitatea: intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă (capitalul fix relativ

redus, importanţa redusă a licenţelor şi brevetelor de fabricaţie ş.a. facilitează procesul de

schimbare a profilului şi domeniului de activitate).

Elementele de monopol fragil constau în faptul că: fiecare producător aduce pe

piaţă bunuri cu elemente specifice, personalizate, intrinsec sau extrinsec, prin care un tip

de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel oferit de firmele B, C, D

ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate pe această piaţă erau de complexitate

redusă. În ultima perioadă, mai ales sub incidenţele informaticii, noilor tehnologii şi

metodelor moderne de management, situaţia tinde să se modifice.

Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar), pentru că

el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile concurenţilor: „copierea” sau imitarea

caracteristicilor intrinseci sau extrinseci ale produsului, modificare a preţurilor, o mai

bună informare etc.

Fundamentarea produsului, diferenţierea lui de cel al concurenţilor

reprezintă elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică. Fiecare

producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii globale, ci unui segment

dat, clientelei sale.

Aceasta promovează, în raport cu celelalte firme, similare ca obiect de activitate,

concurenţa mai ales prin produs pentru a impune produsul prin caracteristici de

originalitate intrinsecă sau extrinsecă (inclusiv modalităţi de comercializare), pentru a

atrage clientela. Fiecare producător este tentat să deturneze o parte a cererii pieţei spre

firma sa printr-o politică de vânzări (publicitate, comportament special, calitate,

promptitudine etc.) ceea ce poate deplasa spre dreapta şi în sus, diagrama cererii firmei.

Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor

bunuri economice, luând în considerare reacţia cererii la modificarea preţului.

Preţurile pe această piaţă se modifică frecvent, decizia aparţinând fiecărui producător

atomizat.

Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea este inelastică (în principal, ca

urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă de comerţ). La

modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de către o anumită

12

firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile, dar

ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul creşte substanţial, o parte importantă a

clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă.

Când preţul scade substanţial, cererea devine elastică, sporind şi pe seama

atragerii de noi clienţi, de la concurenţă.

Pe această piaţă, intrarea, respectiv ieşirea sunt facile pentru că restricţiile tehnice,

economice şi instituţionale sunt reduse sau chiar inexistente. Cum bunurile oferite sunt de

acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a bunului economic), un element

important care influenţează cererea firmei îl reprezintă cheltuielile de publicitate cu

dublă funcţie a publicităţii: de a-i informa pe cumpărători asupra bunului şi a

ofertantului şi de a exercita o anumită presiune psihologică pentru a-i incita, a-i convinge,

uneori chiar de a le atrage special atenţia spre o anumită marfă.

Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol. Ea

îşi realizează echilibrul la p şi q pentru care costul marginal este egal cu încasarea

(venitul marginal). În acest fel, obţine profitul normal, dar şi profit pur (supraprofit).

Ilustrarea grafică este cea din figura 1.

Existenţa acestuia din urmă incită atragerea în ramură a noi investitori, extinderea

producţiilor substituibile din partea concurenţei, mărirea ofertei industriei (cererea pieţei

fiind relativ constantă, cererea pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi

ofertanţi).

Intrarea în ramură a noilor concurenţi se realizează până în momentul când

dispare profitul pur. Ca atare, spre deosebire de monopol, firma monoplistică obţine

profit pur (supraprofit) doar temporar datorită ofertei care depăşeşte cererea; în faţa

excesului de ofertă preţurile scad periodic.

Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de

producţie pentru care preţul pieţei sau încasarea (venitul) marginal egalizează costul

total mediu pe perioadă lungă. Aceasta pentru că pe termen lung ea se compară cu o

firmă concurenţială.

Pe termen lung, echilibrul firmei monopolistice se deosebeşte de cel al

monopolului pentru că dispare profitul pur.

13

Ca regulă generală, firma monopolistică lucrează în condiţii suboptimale,

dispune de capacităţi şi factori de producţie incomplet utilizaţi.

Pe seama lor se formează o rezervă de capacitate pentru situaţiile când se impune

ca oferta să crească rapid pe termen scurt, iar conjunctura se îmbunătăţeşte. Existenţa

unor rezerve de capacitate face ca în structura costului mediu amortizarea să aibă o

pondere exagerată în raport cu nivelul tehnic şi de înzestrare tehnică a muncii: ca atare,

firma monopolistică are reţineri în a efectua noi investiţii, solicitând, de regulă, sprijin din

partea autorităţii, sub forma unor dobânzi preferenţiale, ajutoare şi alte forme de

stimulente atenuante pentru risc.

În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură tot mai

diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în care IMM-uri (întreprinderi mici

şi mijlocii) continuă să lucreze pentru consumatorul final, acţionând în coordonatele

descrise anterior. Este cazul majorităţii IMM-urilor care prestează servicii pentru

populaţie, mici producători din agricultură, mici meşteşugari în special din sectorul

confecţii, tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte, lucrări de construcţii.

Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari, puternice de tip

oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor contracte ferme, anumite

servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în produsul final comercializat

sub marca partenerului oligopol. Adeseori, firmele mari subcontractează către IMM-uri o

parte din comenzile pe care le obţin în urma unor licitaţii sau contracte de amploare. Un

fenomen specific se manifestă tot mai mult în cazul IMM din agricultura ţărilor

dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii contractuale ferme cu firmele mari,

puternice, aflate în amontele şi avalul producţiei vegetale sau zootehnice. Primele sunt

cele care pun la dispoziţia agricultorului cea mai mare parte a input-urilor (seminţe

selecţionate, carburanţi, consultanţă, asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de

credite pentru a obţine o anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze

contractuale producţia, care este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre

consumatorul final – intern sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de

mărfuri agricole rămân în contact cu consumatorul final, majoritatea acţionând pe o piaţă

în care imput-urile şi output-urile sunt de natură oligopol – oligopson.

14

CONCLUZII

Monopolul este o structură a pieţei cu următoarele caracteristici: pe piaţă există o

singură firmă, care vinde un produs unic şi care este protejată de intrarea rivalilor pe

piaţă. Aceasta este o structură ideală. În lumea reală, condiţiile monopolului pot fi doar

aproximate deoarece: (1) rareori se poate găsi o piaţă pe care operează o singură firmă,

(2) rareori se poate identifica un produs pentru care nu există substituenţi şi (3) nici o

firmă nu este perfect protejată de intrarea altor firme concurente pe piaţă. De exemplu,

proprietatea asupra unui zăcământ de minerale rare reprezintă o protecţie destul de bună,

dar există posibilitatea descoperirii şi altor zăcăminte. Chiar şi atunci când monopolul

este protejat prin lege – autorităţile nu permit firmelor rivale să intre pe piaţă – există

posibilitatea ca legea să se modifice.

Deşi nu există o piaţă care să întrunească în totalitate trăsăturile pieţei cu structură

de monopol, utilizarea unui model formal al monopolului permite înţelegerea

comportamentului firmelor care operează pe astfel de pieţe.

15

Bibliografie

1. Ilie Băbăiţa, Duta Alexandrina – Introducere în Microeconomie- Editura Universităţii de Vest , Timişoara, 1996

2. Constantin Popescu, Ilie Gavrilă, Dumitru Ciucur – Microeconomie Vol.1- Editura Humanitas , Bucureşti, 2005

3. Doltu Claudiu – Microeconomie şi Macroeconomie- Editura ASE, 2004

4. Huidumac Cătălin, Lazăr Alina – Microeconomie- Editura Tehnică, Bucureşti, 2000

5. http://www.ase.ro/biblioteca/

16

Ministerul Educației al Republicii Moldova

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Facultatea INGINIRIE ECONOMICĂ ȘI BUSINESS

Catedra Economiei și Management în Industrie

LUCRARE DE ANLA DISCIPLINA

“MICROECONOMIE”Tema: Pița monopolistă

A ELABORAT:Student: BA-141, Labaniuc Vasile

A VERIFICAT: ___________ Ala Oberșt, lect.univ. catedra EMI

17

Chișinău-2015

18